SIMBOLISMUL

eseu realizat de Petrescu Bianca

referat.clopotel.ro
 Simbolismul
Prin Macedonski si simbolistii lui, literele romane privesc spre un
viitor imediat ,care avea sa fie extraordinar de bogat si de stralucitor,
desi indeanjuns de scurt, dar oricum greu in consecinte, cunoscut sub
numele de <<literatura dintre cele doua razboaie>>.

Este un curent literar care a aparut in Franta, la sfarsitul

secolului al XIX-lea, ca o reactie impotriva romanticilor, a
impersonalitatii reci a poetilor parnasieni.
Precursor al simbolismului in Franta este considerat Charles
Baudelaire - prin volumele de versuri Corespunderi, Florile Raului, ia
rin literatura romana Mihai Eminescu, mai ales prin muzicalitatea ce-l
apropie de poezia simbolista (Dintre sute de catarge, Melancolie, Se bate
miezul noptii).
Numele curentului a fost dat in 1886 de Jean Moreas, care a scris
articolul manifest Le Symbolisme. Tot acum se formeaza gruparea cu
acelasi nume condusa de Stephan Mallarme. In acelasi an, Rene Ghil
infiinteaza scoala simbolist-armonista devenita apoi filosofico-
instumentalista. Exista poeti simbolisti - Srthur Rimbaud, Jules
Laforgue, Jean Corbiere - care il considera sef de scoala pe Paul
Verlaine si care isi iau numele de decadenti.
In literatura franceza, in a doua jumatate a secolului al XIX-lea,
apare parnasianismul, ca o reactie la romantism, care duce versul la
perfectiune formala, golindu-l insa de emotie.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut
sensibilitatea poeziei, apeland la simbol, aluzie si la un limbaj inedit,
cultiva sinteza.
In ceea ce priveste simbolismul romanesc, acesta se contureaza la
sfarsitul secolului trecut si este un produs al orasului. Reprezentanti :
Ion Minulescu, George Bacovia, Stefan Petica, Dimitrie Anghel, Traian
Demetrescu, M. Saulescu, Elena Farago si altii.
Asa cum remarca Lidia Bote, acest curent literar parcurge mai multe
etape : in 1860 incepe etapa estetica-teoretica si este reprezentata prin
Alexandru Macedonski; ce de-a doua, cuprinsa intre 1892-1908, este o
perioada de experiente si cautari; urmeaza o alta de plenitudine (1098-
1914) iar ultima marcheaza declinul (1914-1920).
Simbolismul apare ca reactie antipozitivista si antirationalista.
Poetii simbolisti se dovedesc foarte sensibili la toate noutatile
din muzica, pictura, stiinta, preiaiu idei filosofice din Fiche,
Schelling, Schopenhauer, Hegel, manifesta interes pentru opera lui
Novalis, Poe sau Whitman, dar si pentru arta orientala.
O caracteristica fundamentala a caracterismului romanesc, care il
deosebeste de cel francez, este aceea ca isi asimileaza parnasianismul.
De asemenea, introduce in poezie cateva elemente noi. Scriitorii
care apartin acestui curent literar opereza foarte mult cu simboluri, ele
avand menirea sa inlocuiasca expresiile directe, iar raportul dintre
simbol si realitatea sufleteasca nu este dezvaluit, ci numai sugerat.
Simbolismul romanesc a inceput la Literatorul, revista legata de
marile traditii ale literaturii romane, de „pasoptismul” romantic si
ancorata, cu adanca responsabilitate, in problemele sociale si politice.
In acelasi timp, a fost o publicatie preocupata de pedagogia clasicista a
fauririi versurilor frumoase, a „artelor poetice” ilustrate de nume mari
– Aristotel, Horatiu, Boileau, de didactica aspiratilor ideale in care
Arta, Frumosul, Poetul se scriu cu majuscule.
 Felul in care a debutat acest curent literar, simbolismul, a
determinat in buna masura dezvoltarea lui ulterioara cat si pe cea a
poeziei moderne, de dupa el. Simbolismul romanesc s-a aflat, mereu, la
raspantie de tendinte si orientari, incrucisandu-si caile cu cele ale
altor scoli novatoare – parnasianismul, naturalismul – si cu cele ale
unor directii mai vechi : efervescenta culturala, gustul popularizarilor
si mesianismul social al momentului „’48”, mitologismul directiei vechi
clasiciste, latinismul umanistilor, iubirea de natura, simtamantul
contopirii cu ea in sens romantic, si inca – aspect specific romanesc –
dragostea de sat si de taranime – ideeforta o poporanismului si a
samanatorismului dar si o constanta a poeziei romanesti.
Sincroni si, in anumite chestiuni chiar predecesori, scriitorii
simbolisti romani, grupati mai intai in jurul gruparii Literatorul si al
unor reviste satelit, treptat dar perseverent, discret dar si metodic, au
adus in poezie o sensibilitate noua, diferita in buna masura de cea
romantica, ori cea neoclasica si o noua retorica. Mai degraba romantici
(„neoromantici”) si adesea permeabili la motive si modalitati parnasiene
pe care si le-au asimilat, simbolistii au avut un drum al lor, specific,
croit cu talent si inteligenta proprie dar cunoscand si experienta
marilor poeti de circulatie universala.
Sa nu uitam ca incercarea lui Macedonski de a creea o „scoala de
poezie” cu accentuat caracter social si cu noi reguli si performante
prozodice se inscrie in traditia pasoptista; ca efortul de a forma un
public receptiv la poezia noua tine de etapa luminista si clasicista a
unei culturi, in latura ei pedagogica. Ideea ca exista un limbaj al
poeziei ce poate fi si trebuie sa fie invatat, este fireasca in
perioadele de inceput ale culturilor.
Numai dorinta de a inalta literatura romaneasca l-a facut pe
Macedonski sa duca o lupta pentru inoiri prozodice, insa interesul pentru
versificatie fusese inca al anilor 1830-1840 si se afla in legatura cu
dorinta patriotica de a creste nivelul cultural al cititorilor. Dar, mai
presus de orice, primii simbolisti au crezut in talent, iar Macedonski a
sperat toata viata sa descopere genii : „Toti nastem poeti, dar poeti
sunt aceia pe cari ii formeaza studiul, zice Macedonski in prefata
poeziilor sale publicate in urma. (...) Gustul, facilitatea sau arta de a
scrie nu constituie geniul, geniul se naste. Mecanismul versului si al
ritmului nu face pe poet, el se naste.” In Prefata sau Regulile la
Gramatica poeziei ca si in Pentru stil, Heliade aratase ca stilul
individual ca si cel national se datoresc unor calitati innascute, dar si
instructiunii atent dirijate. Cu cincizeci de ani mai tarziu, intr-un alt
moment social-istoric, Macedonski, continuand traditia Curierului, va
urma aceleasi principii novatoare si pedagogice in viata literara.
Exercitiile formale de versificatie fusesera si inainte in gustul
poetilor munteni preocupati de sonoritatea versului si, pe aceasta linie,
Macedonski e inca foarte aproape de Iancu Vacarescu si de Bolintineanu.
Inainte de a fi simbolisti, poetii grupati in jurul lui Macedonski au
scris poezie romantica iar mai apoi, textele elaborate de ei s-au situat,
nu o data, la granita stilistica dintre simbolism si parnasianism.
Citind poeziile vremii observam cum, mai ales dupa 1890,
sensibilitatea romanticului pare a se hipertrofia, lexicul poetiilor se
imbogateste cu neologisme pentru a numi stari noi : nevroze, fiori,
senzitive, extaze. Cel care va atrage intai atentia asupra acestor stari
va fi Macedonski “poet hipnotizat zadarnic de cerul larg si policrom”.
Noua sensibilitate, “noul frison” poetic se insinueaza treptat si se pot
recunoaste unele titluri ori cuvinte cheie : Nevrozare, Nevroze,
Fioruri, Senzitiva. Se accentueaza atractia romantica spre tenebros si
bizar, se reia mirajul evului de mijloc cu castele solitare, turnuri
teribile, cavouri, copaci scheletici frecventati cu corbi sinistri,
cobitori.
S-a vorbit despre “impuritatea” curentelor si genurilor in
literatura noastra, despre amestecul lor, uneori stanjenitor ori
“nepermis” de accentuat. Sa observam ca arta antica - obiect de
inspiratie pentru parnasieni, in tablouri statice, descriptive, obiective
“inghetate” - i-a fascinat pe scriitorii romani din toate timpurile, de
la Conachi pana la Eminescu sau Cosbuc si mai departe inca, daca ar fi sa
numim un poet de prima marime, reprezentativ pentru o epoca literara :
Lucian Blaga.
In istoria noastra literara a existat tendinta de a vorbi despre
poetii simbolisti si despre aceia in opera carora se observa puternice
elemente simboliste, ca despre adepti ai parnasianismului. Dar nimic mai
strain de imaginea impasibila, obiectiva a artistului parnasian, ca
figura poetului “senzitiv” prototip al simbolismului romanesc. Ion Pillat
a vazut chiar in simbolism un protest impotriva “sfarsitului” antiliric,
“stiintific” al artei europene in anii 1860-1880.
Cu Hinov (1878), il putem considera pe Macedonski parintele
versului liber. S-a renuntat la versificatia clasica in favoarea versului
liber, care ar trebui sa exprime mai adecvat, mai suplu, libera si
imprevizibila miscare psihica sau pentru folosirea acelor forme poetice
fixe, care, prin laitmotive, prim repetitii felurite (si acesta e cazul
rondelului) sa produca efecte muzicale. Simbolismul romanesc a crescut pe
traditia autohtona “contaminat” de de eminescianism, parasind formulele
din plin experimentate, “traditionale” si orientandu-se cu curaj
considerat, nu o data, donquijotesc, cu o maxima exprisivitate modernista
spre ce e nou pana la chiar bizar.
Macedonski intelegea prin simbolism “numele modului de a se exprima
prin imagini, spre a da nastere, cu ajutorul lor, ideii, caci poezia e
datoare sa destepte cugetarea si nu sa devina ea insasi cugetare”.
Termenii de simbol si simbolism au continuat sa inspire numeroase eseuri
in nazuinta limpezirii acestor concepte.
“Contaminat” uneori de parnasianism, “adversarul” cu care lupta,
avand in comun motive literare de mai larga circulatie in epoca,
simbolismul a fost chiar confundat cu parnasianismul. Se uita prea usor
ca seninii, majestuosii parnasienii nu au putut ierta simbolistilor doua
mari inovatii : gandirea analogica si versul liber. Si nu o data s-au
auzit glasuri, chiar dintre simbolisti, care au declarat ca miscarea lor
nu e alteceva decat “traditionalul” romantism. Insa Macedonski a inovat.
El a fost initiatorul versului liber inainte de Kahn si Laforgue si
teoreticianul versului liber inainte de R. Ghil in Traite du verbe, 1885.
Marii maestrii ai discursului logic care au fost neoclasicii au
fost contrariati de acele “descrieri” ori notatii si de acele “sugestii”
ale unor senzatii consecutive, neordonate in tiparele logicii
aristotelice, adica de gandirea analogica. Doar analiza concreta a
raporturilor dintre poeziile parnasiene si simboliste pe aceeasi tema
ofera concluzii cu importante consecinte pentru poezia romaneasca, in
care ambele curente convietuiesc si se intrepatrund strans.
Culoarea va fi pentru acesti poeti un element constitutiv al
atmosferei febrile, nelinistite, visatoare, bizare sau vagi - specific
simboliste, un prilej de a nota sinestezii. Nu doar “nuantele”, cum
ceruse Verlaine, ci chiar culorile, pestrite ori violete, de balci, in
gustul lui Rimbaud, vor fi utilizate de simbolistii romani. Dar mai ales
muzica versului - obtinuta printr-o multitudine de mijloace (evocarea
unor instrumente muzicale si a notelor muzicale, arminii imitaitive,
asonante, “ritmuri instinctive”, prin stimularea “melodiilor”
subconstientului “halucinatiile” auditive) - iata marea descoperire a
simbolistilor. Si sa nu uitam corespondentele care exista intre
parfumuri, sunete si culori, sinestezia care il face pa Macedonski sa-si
scrie manuscrisele cu cerneala diferit colorata.
Simbolismul a insemnat, in literatura universala, o “revolutie”
care a dus la impunerea uni nou statut al poeziei. O resurectie care in
tara noastra s-a desfasurat in “etape”, simbolismul mergand, indelunga
vreme, alaturi de romantismul vechilor pasoptisti si intalnind in drum,
cum spuneam, un alt curent modern, pe care l-am si numit -
parnasianismul, de orientare opusa, neoclasic, rationalist, scientist,
pozitivist.
Treptat s-a alcatuit densa atmosfera simbolista, in care sufletul
omenesc incepe a-si intelege lumea unde traieste, dincoace si dincolo de
parametrii cu care s-a obisnuit, in cotidian.
De subliniat este convingerea unora dintre poetii sai
reprezentativi, ca simbolismul, pe cat a fost de novator, de
revolutionar, pe atat a fost, in Romania, legat de traditiile poeziei
clasicilor. Nicolae Davidescu observa ca simbolismul nu este “o generatie
spontanee” ci reprezinta o evolutie fireasca a poeziei. B. Fundoianu
mergea chiar pana la exagerarea de a sustine ca simbolismul nu inseamna
“nimic foarte nou, nimic nespus inca”.
Mai aproape de adevar este Pompiliu Constantinescu atunci cand
sustine ca simbolismul este, de fapt, o accentuare, o subliniere
expresiva a lirismului si a muzicalitatii ce a caracterizat,
dintotdeauna, “poezia pura” asa cum a definit-o Paul Valery.

ARS POETICA

Pentru Macedonski, poezia este un fapt care rezulta in chip necesar

din “misiunea sfanta” a Poetului. Aceasta se lasa in voia credintei ca
este investit, cu harul de “a canta”, ca si cum ar fi un instrument fara
de initiative proprii.
Sa observam ca Noaptea de decembrie (La muza) a aparut in
Literatorul in luna octombrie a anului 1880, in timp ce Curs de analiza
critica II. Despre logica poeziei, in iulie-august din acelasi an.
Macedonski isi incepea acum sirul definitiilor poeziei intr-un stil
modern dar care, ca orice modernitate, isi infigea radacinile in idei ce
si-au avut circulatia lor in timpuri mai vechi : poezia este “muzica
sufletului”, “scanteie a divinitatii”, cu o logica a ei, si se refuza
oricaror definitii incadrabile in conceptele curente. Ea are “o putere
suverana, tainica si neschimbata” in toti “timpii” si in toate “inimile”,
lucrand “fara ca cineva sa-si poata da seama de modul ei de inraurire”,
iar “cand voiesti sa te opresti si sa-ti dai seama de cauze, printr-o
stricta analiza, ramai uimit in fata golului aproape total pe care ti-l
da ca rezultat”.
Prea retorica si explicita pentru a depasi granitele romantismului,
Noaptea de septembrie se inscrie totusi printreprimele lucrari in versuri
ce vadesc germenii poeziei noi : nu s-a observat, dar cu aceasta poezie
ne aflam, acum, in fata celei mai nete cu putinta reactii antipozitiviste
si, intr-un fel, chiar “antiintelectuliste”, in chiar “cuibul” unde se
zamisleste intuitionismul simbolist, pornind dintr-o directie “anti-
saintbeuviana” avant la lettre si oricum, anteproustiana. Limbajul emotiv
se opune limbajului intelectual si, asa cum spunea Mallarme, “poezia nu
se scrie cu ideei, ci cu cuvinte”. G. Bachelard in L’air et les Songes a
observat si el ca “ceea ce aveai sa spui e atat de repede depasit de ceea
ce te surprinzi scriind, incat iti dai prea bine seama ca limbajul scris
isi creeaza propriul univers. Un univers de fraze ia loc, in ordine, pe
foaia alba.”

Arta poetica a lui D. Anghel este chiar abandonul poeziei, este un

imn inchinat suprematiei altor valori decat cele ale artei si mai intai a
frumusetii in sine a naturii.
Poezia inseamna “sunete, culori si forme” patrunse insa de “focul
divin” - harul poetului al carui “pas” trece prin “umbra albastra” (semn
al interiorizarii si al idealului), sunand cadentat ca “ritmul unui vers
alexandrin”. Sa nu uitam ca simbolistii romani s-au intors mereu, cu
pietate, la prozodia clasica. A facut-o mai intai “parintele” lor -
Macedonski...
Limbajul poetic are in sine ceva sacral; el trebuie sa fie mereu
altfel, “felurit”, “modelul” sau fiind gradina:

“Dar, cine poate, invesmante-si gandirile-n odajdii sfinte,

Ca florile de felurite sa-i fie-a graiului vestminte.”

Inaltand un imn cuvintelor (volumul Fantezii, 1909), Anghel face o

profesiune de credinta asemanatoare cu aceea a lui Macedonski in
Rondelul cupei de Murano. E vorba de marele crez in “arta pura, fara
fraze”, in poezia fara “literatura”. El crede in cuvintele cu putere
evocatoare, in “imparechieri ciudate de slove”, in puterea lor sacra,
orfica (“rasunati prin gura si harfa lui Orfeu”), cuvintele par a fi, in
intelegerea lui, “giuvaiere” - pretioase in sine.

Stefan Petica ne lasa o foarte ciudata arta poetica; el face

elogiul cantecului ce nu se canta, al aceluia ce n-a fost “spus”. Suntem
in pur simbolism, cand “literatura” este devinitiv invinsa iar poetul isi
pune problema unei “cantari” de dincolo de cuvinte. Asa cum personajul
eminescian Miron iubea o “frumoasa fara trup”, portul canta acum viorile
ce tac sau, mai adevarat, momentul cand “vioarele tacura” : este muzica
de dincolo de sunete, poezia de dincolo de cuvinte, este revelatia unui
spatiu sufletesc nu gol, ci liber, dispus sa primeasca din exterior
sugestii semnificativeiar nu sa le creeze si sa le comunice el. In
acelasi timp, este totusi vorba de intuitia existentei unui cant, tainic
dar revelabil : “cantarea fara nume” este “ascunsa-n negrele vioare” unde
“plang albe vise moarte-n floare” :
“Tristetea lor neprihanita
Atat e de chinuitoare
Ca pune-n suflete patate
O mistica infiorare”.

Nu despre poezie pur si simplu e vorba acum, ci despre “suprema

poezie”, iscata de tortura ce o provoaca, “o zdrobitoare nostalgie”,
“chemare” indefinibila dar devoratoare:

“Si o chemare zace-n ele

De-o zdrobitoare nostalgie
Tortura ei necunoscuta
Este suprema poezie”.

Ars poetica aceasta, care proclama existenta acelei poezii

“supreme”, definite nu doar prin negare cuvantului, ci si prin negarea
oricarui sunet, instaurate atunci cand viorile “tac”, depaseste cadrul
gandirii strict literare si indeplineste intr-adevar menirea ultima a
crezului simbolist pentru care poezia nu este decat o cale spre
intelegerea totului, prin cunoasterea corespondentelor universale. Ca si
Macedonski in Noapte de mai, Petica pretinde ca poezia nu e decat o
“vraja” sub care, odata cazut, intelegi universul uranic in sincronia sa
cu cel chtonic.

“Sub vraja cantului de-argint s-aprind pe culmile albastre,

Surazatoare si senine, bland scanteierile de astre
Faclii ce ard din vesnicie in sfantul templu inchinat
C-un gest de veche adorare, stralucitorului pacat”.

Dusa pana la ultimele consecinte, arta poetica simbolista - Cand

vioarele tacura - vorbeste nu atat despre “regulile” poeziei intelese,
fireste, muical cat despre moartea cantecului. Poemul difan, “construit”
mental e situat mai mult in zona metaforicului : “Poeme dulci de vise,
poeme de petale / Ce mor in tremurare, in mintea-ne pribeaga”.
Cu poetul clipei “cand viorile tacura” asistam la ruinarea poeziei
ca literatura, pe cand ea se instituie ca muzica si concomitent, ca
inaltare a uniu edificiu filozofic, mai mult fantomatic, e adevarat, dar
suficient de consistent ca sa intretina macar iluzia de comunicare
sufleteasca intre om si cosmos.

Minulescu a ramas pana azi in constiinta mojoritatii cititorilor, dupa

numeroase exegeze interesante, in fond, asa cum l-a inteles Lovinescu -
un paradoxal “stegar al miscarii simboliste”, “de un simbolism mai mult
exterior si mecanic”, care a dat “o poezie superficiala si declamatoare,
de o cuceritoare muzicalitate externa”, prea usor si repede inteleasa de
contemporani, desi a mizat pe comprehesiunea celor de “mai tarziu”, “cu
mistere usor de ghicit, colorata, laudaroasa, voluntar perversa si, mai
presus de toate, retorica”.
Asa incat Romanta noului venit, in care poetul isi marturisea
mahnirea pentru ca “poarta a ramas inchisa la glasul artei viitoare”
prezicand ca “Era prin anul una mie noua sute si opt”, adica atunci cand
aparea volumul Romante pentru mai tarziu, a parut atat un fel de jelanie
fara de pricina cat si o aluzie ironica deoarece popularitatea autorului
ar fi dovedit ca poezia sa a fost perfect inteleasa.

Poetul

Multa vreme, chiar in versurile scriitorilor neoromantici, s-a

pastrat ipostaza clasica a poetului care “canta” la “harfa” sau “lira”.
Imaginea acestor instrumente muzicale a circulat si la inaintasi, o gasim
si la Eminescu dar este emblematica si decorativa, sugerand mai ales
stari depresive. Primii simbolisti (inca romantici dar si sensibili la
influentele parnasiene) se mai imaginau inspirati de muze si erau departe
de fenomenul de saturatie in raport cu imaginile mitologice, pe care
contemporanii lor din alte tari il manifestau. Pana spre sfarsitul
veacului, poetul aparea, chiar in versurile unora dintre cei mai obscuri
colaboratori ai revistelor de orientare simbolista, ca un inspirat ce
atinge, in delir, strunele lirei. O anumita poza parnasiana (poetul pul,
“porte-lyre”) nu era straina de romantism o figura nobila, ades
deznadajduita, cu ochi “in lacrimi inecati”, “o umbra”, “un vis”, “o
cugetare”. Exista poetul-inspirat, cel vizionar,titanul. Sa observam ca
exista si poetul-profet, luptator-aparator al Ideii ori al Frumosului, de
o autoputernicie demiurgica in lumea cuvintelor. Si mai ales sa aintim de
poetul blestemat, imagine neoromantica, inadaptatul hulit (“nebunul”),
“albatrosul” diform cand, coborand din inaltimea idealurilor, se afla in
mijlocul contemporanilor.
Acestea ar fi doar cateva ipostaze. Poetii, gandind despre conditia
lor, au stiut sa gaseasca, fiecare, imagini originale.
Nu este tocmai simplu sa reliefezi imaginea poetului simbolist din
versurile lui Macedonski. Nici nu se poate vorbi de un profil “pur” al
simbolismului, caci la Literatorul a existat o viziune complexa (uneori
de-a dreptul confuza) in ceea ce priveste artistul : insumandu-se
romantismul, neoclasicismul si neoromantismul, predomina totusi, la
sfarsitul veacului, silueta clsica a poetului, mangaind “harpa” sau
“lira”. In Literatorul nr.2 din anul aparitiei, Macedonski publica La
harpa - poezie optimista, de elevatie si nu mai putin o ars poetica. Ne
amintim ca Eminescu vorbea si el de “harfe zdrobite” - matafora a
“epigonilor”, a poetilor deceptionati, pesimisti sau, tot printr-un
simbol, de momentul golului psihic dezesperand in poezie : “Sa fac, o,
suflet ce din nou sa tremuri / Cu mana mea in van pe lira lunec”
(Trecut-au anii...). Iar pe Sihleanu il numea “lira de argint”.
Prototipul macedonskian al poetului apare in Noapte de decembrie :
mort din punctul de vedere al realitatii imediate in masura in care el
este un prebacovian sarman intr-o camera sordida si rece, inconjurata de
nameti de zapada si ingetand sub crivat (“E moarta odaia si mort e
poetul”), el reanvie sub puterea “focului sacru”, a “flacarii vii”.
Cu Dimitrie Anghel, poetul apare ca un copil maturizat prin forte
potrivnice lui, continuand sa gandeasca si sa priveasca lumea intr-un
chip infantil, in care retraiesc “dorurile” altor generatii in numele
carora el va “inmladia”, “cantecul”, adica poezia. Poetul plange -
aceasta este ipostaza sa cea mai frecventa dar si cea mai fecunda.
Resimte acut trecerea timpului, pierderea inexorabila a unui trecut
admirabil, armonios, tihnit. Intrebuintand cuvinte ce evoca gingasie si
suavitate (“lumini de curcubie”, “murmurul fantanii”), el nu spune
altceva decat ambitiosu-i crez de a ridica un monument mai durabil decat
bronzul.
S-a scris mult despre Minulescu dar nu s-a observat cum contureaza
el imaginea Poetului, in cateva variante. Il vedem ca mesager al Lumii
poeziei sau, in orice caz, al unor tinuturi definibile prin stari de
constiinta tulburi, agasante
La Bacovia, Poetul este umil, bolnav sau in pragul imbolnavirii.
Este atacat sau crede c-ar fi atacat - de ftizie, e “palid” si se “pierde
/ Prin targul salbatic, sever”. Uneori se asteapta de la el gesturi
specifice unui om ce are aceasta meserie (Poveste). Scrie versuri
melancolice sau de-a dreptul satanice, “serenade” “blestemate”. Se plimba
afara de oras, dincolo de liniile ferate, prin zavoaie, pe langa ape
vinete, creionand sau inganand versuri. Isi cultiva atitudini excentrice.
Stie ca este dispretuit, ca a cazut in deriziunea “burghezului hidos”, ca
pentru unii a “devenit nauc” dar, oricu, exista pentru el si sansa de a
fi admirat si iubit. Privita sau nu irnic, figura “fecioarei”
indragostite de un poet “damnat”, “blestemat”, este frecventa in
versurile lui Bacovia mai des decat s-a observat :
“Duduia vesnic citeste
Stie clavirul, picteaza-
Si nopti de-a randul vegheaza
Si poate, de-aceea slabeste

Se crede si unia spun

 Dar totul ramane secret
Duduia viseaza-un poet,
Bizar, singuratic, nebun”
(Unei fecioare)

Oricum, iubita poetului bacovian nu este o fata sarman, ci o tanara

cu salon in care troneaza fotolii antice si impodobit cu oglinzi
venetiene si clavir :

“Hai sa valsam, iubito, prin salon

Dupa al toamnei bocet mortuar
Auzi cum muzica rasuna clar
In pasul jalnic, antic si solemn”.
(Vals de toamna)