Basmul cult este superior basmului popular datorită originalității sale, fiind

modificat tiparul basmului popular prin prisma viziunii unice a autorului asupra vieții.
Ion Creangă, cel mai mare povestitor român, scrie una dintre capodoperele sale,
cu stilul său specific, Povestea lui Harap-Alb. Publicată în anul 1877 în revista
Convorbiri literare, este un basm cult, amplu, după o idee neoriginală, care se axează
pe căutarea ideală a binelui, în opoziție cu forțele răului. Aspectele caracteristice
operei lui Creangă se observă în text prin umanizarea fantasticului, fuziunea
fabulosului cu realul, individualizarea personajelor și prin oralitate și umor.
În primul rând, în Povestea lui Harap-Alb se remarcă procesul de
antropomorfizare a fantasticului. Fiul de crai nu are puterile protagoniștilor basmului
popular, ba din contră, el este un fel de Făt-Frumos juvenil și neexperimentat, mai
mult ajutat de alții decât viteaz (Nicolae Manolescu). Harap-Alb este caracterizat în
mod direct de autor drept mai fricos ca o muiere, dar pe parcursul poveștii eroul
dobândește o serie de calități morale necesare unui împărat (mila, generozitatea,
prietenia, curajul). Localizarea fantasticului este evidentă datorită limbajului și
comportamentului personajelor asemenea țăranului humuleștean, toate întâmplările
fiind proiectate pe un fundal realist. Îmbrăcămintea eroilor amintește de portul
popular, de exemplu, fata împăratului Roș se apără de albină cu o năframă. De
asemenea, palatul împăratului Roș are o ogradă și pare o gospodărie țărănească ceva
mai răsărită.
Tot caracteristică basmului popular este prezența descrierii detaliate, așa cum
vedem la cele cinci personaje fantastice și la fata împăratului Roș. Acțiunea este
dramatizată de dialog, care nu este prezent su forma unor pasaje așa de lungi în
basmul popular, cum regăsim în scena din casa de aramă.
În al doilea rând, conform tuturor basmelor, Povestea lui Harap-Alb este centrată
pe supratema victoriei binelui asupra răului, dublată de tema inițierii și maturizării
eroului tipică unui bildungsroman. Tematica este ilustrată prin motive narative
specifice: împăratul fără succesor la tron, superioritatea mezinului, probele depășite,
călătoria, încălcarea interdicției, animalele fabuloase (calul, crăiasa furnicilor și
crăiasa albinelor), obiectele magice (cele trei smicele de măr dulce, apa vie și apa
moartă), pedepsirea răufăcătorului (a Spânului) și nunta împărătească.
La începutul drumului său inițiatic, Harap-Alb o întâlnește pe Sfânta Duminică,
pe care o miluiește cu un ban după ce aceasta își demonstrează puterile supranaturale,
dobândind astfel prima calitate din evoluția sa, milostenia. Această scenă este
reprezentativă pentru operă deoarece aici eroul face decizia critică de a porni la drum,
la îndemnul Sfintei Duminici.
Poate și mai elocventă pentru evidențierea temei inițierii protagonistului este
scena fântânii. Spânul își începe rolul de mistagog deodată cu inversarea rolurilor de
slugă cu cel de stăpân. Spânul îl aduce pe fiul de crai la o fântână, unde îl face prin
vicleșug sluga sa. Sensul simbolic al fântânii este cel al coborârii în Infern, unde fiul
de crai moare, și când se ridică din fântână renaște sub forma lui Harap-Alb, slujitor al
unui stăpân nedrept care este în același timp și mentorul său pe drumul inițierii.
Această scenă este crucială traseului lui Harap-Alb, pentru că un împărat care știe
cum e să fii sclavul unui stăpân abuziv va putea empatiza mult mai bine cu supușii
săi.
Se remarcă de asemenea schimbarea formulelor inițială și finală, element al
originalității lui Creangă, și totodată o caracteristică a basmului cult. La incipitul
textului, autorul plasează responsabilitatea altui vorbitor, prin formula cică era
odată. La sfârșitul operei se observă inovarea formulei finale, care se transformă într-
o satiră socială, lumea ideală a basmului fiind diferită de lumea reală materialistă.
Povestea lui Harap-Alb este structurată în două mari părți compoziționale,
fiecare însumând câte patru episoade narative. În prima parte, eroul este prezentat în
ipostaza de neinițiat și cuprinde o suită de probe pe care Harap-Alb le depășește:
proba milosteniei (întâlnirea cu Sfânta Duminică deghizată, travestită în bătrâna
cerșetoare), proba hărniciei (hrănirea calului, armura), proba curajului (înfruntarea
ursului, travestirea tatălui), proba labirintului – cele trei întâlniri cu Spânul în pădurea-
labirint, – aducerea sălăților din Grădina Ursului, proba curajului și a răbdării –
uciderea Cerbului și aducerea pieii și a capului bătut cu pietre scumpe.
Partea a doua, cea de verificare, redă alte serii de probe necesare pentru
maturizarea lui Harap-Alb: proba altruismului și a prieteniei (furnicile, albinele și cele
cinci personaje monstruoase), probele de la curtea împăratului Roș – casa de aramă
încinsă, ospățul pantagruelic, alegerea macului din nisip, păzirea fetei, ghicirea
miresei adevărate, întrecerea dintre cal și turturică. Aceste probe date de împăratul
Roș nu sunt trecute în sens propriu de Harap-Alb, ci de tovarășii pe care acest și i-a
făcut anterior pe parcursul drumului său, datorită calităților dobândite (construirea
unui stup de albine, împrietenirea cu monștrii himerici). Apoi, în cea de a treia
călătorie a sa, cea de întoarcere, unde este privit ca un erou, trece proba iubirii, își
recuperează identitatea și paloșul, se dezvăluie adevărul despre Spân, și se eliberează
de jurământul depus la fântână prin moartea și învierea lui Harap-Alb. Uciderea
Spânului de către cal și răsplata eroului (fata împăratului Roș și împărăția) sunt
elementele finale care reprezintă victoria forțelor Binelui . Nunta și schimbarea
statutului social din supus în împărat confirmă maturizarea eroului.
În concluzie, Povestea lui Harap-Alb este un basm cult care păstrează atât
trăsăturile basmului popular, cât și elementele esențiale ale artei narative a lui Ion
Creangă: reflectarea concepției despre lume a scriitorului, umanizarea fantasticului,
individualizarea personajelor, umorul și specificul limbajului. Însă, ca orice basm,
pune în evidență idealul de dreptate, de adevăr și de cinste.