Sufletul și însușirile lui

Cea mai importantă dintre însuşirile sufletului este, potrivit

Scripturii, asemănarea cu Fiinţa dumnezeiască. Această
încredinţare că firea omenească a fost zidită „după chipul şi
asemănarea lui Dumnezeu” este cea mai înaltă demnitate, care s-a
dat vreunei făpturi zidite de Dumnezeu. În nici un alt moment al
întregii lucrări de zidire a făpturii nu Şi-a descoperit Dumnezeu
Făcătorul într-atât mulţumirea Sa ca la zidirea omului, care, în chip
paradoxal, nu a fost făcut prin poruncă, precum restul f ăpturilor,
pentru care „a zis şi s-au făcut” (Psalmi 32, 9); şi nici locuinţa
omului nu a fost făcută prin poruncă, de vreme ce  „Domnul
Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit”  (Facerea 2, 8).

Aşadar, însuşirea definitorie a sufletului

omenesc, „suflarea” dumnezeiască, este asemănarea cu Ziditorul
său. Aceasta înseamnă că sufletul este capabil să primească
însuşirile dumnezeieşti. Exact acest lucru ne încredin ţeaz ă
Dumnezeu Cuvântul, după Întruparea Sa, numindu-ne pe noi prieteni
şi fraţi, moştenitori ai Tatălui Său şi împreună-moştenitori cu El. Ce
altceva mai înalt sau mai demn poate exista decât aceasta, adic ă să
fie omul părtaş în mod ipostatic al înrudirii cu Dumnezeu? Dumnezeu
ne-a dăruit bunătăţi „spre care şi îngerii doresc să privească”  (Petru
1, 12), potrivit Apostolului Petru.

În acord cu învăţătura de Dumnezeu purtătorilor noştri Părin ţi,

puterile sufletului sunt patru. Chibzuinţa, cumpătarea, b ărb ăţia şi
dreptatea. Acestea se mişcă în cele trei părţi ale sufletului, partea
raţională, partea irascibilă şi partea poftitoare. Lucrarea chibzuinţei
este aceea de a impulsiona partea irascibilă, a cumpătării sau a
înţelepciunii să mişte partea raţională spre trezvie şi dreapta
judecată, a dreptăţii să mişte partea poftitoare spre virtute şi spre
Dumnezeu, iar a bărbăţiei să rânduiască cele cinci simţuri spre
mişcări raţionale.