„Pocăiţi-vă (psxavosîxs), că s-a apropiat împărăţia Cerurilor!

” este Xdemnul cu care

Mântuitorul Hristos îşi începe propovăduirea şi activitatea şublică şi care-I sintetizează în mod
programatic întreaga Sa Evanghelie {Matei 17), iar înainte de înălţarea Sa la Cer aminteşte acelaşi
îndemn la pocăinţă: .Să se propovăduiască în numele Său pocăinţa spre iertarea păcatelor la toate
leamurile” (.Luca 24,47). Sfântul Ioan Botezătorul îşi rezumă întreaga sa predică iu aceeaşi frază
(Matei 3, 2), iar odată cu formarea Bisericii, la Cincizecime, Sfântul Apostol Petru îşi începe şi el
propovăduirea cu acelaşi îndemn „Pocăiţi- Ti!” {Faptele Apostolilor 2, 38). Sfântul Marcu Ascetul
spune în acest sens:
„Domnul nostru Iisus Hristos dând pentru mântuirea tuturor oamenilor poruncile cuvenite măreţiei lui
Dumnezeu, a pus libertatea ca temelie a lor şi le-a fixat ţinta spre care să alerge, spunând «Pocăiţi-vă»,
pentru ca noi prin aceasta să înţelegem că toată mulţimea poruncilor se cuprinde în una singură: cea a
căinţei pentru păcatele noastre”1.
Pocăinţa, ca virtute, ca atitudine morală, este prezentă în toate religiile, de rreme ce nevoia de
purificare, de restaurare a relaţiei cu divinitatea şi de restabilire i armoniei lăuntrice constituie o
experienţă comună, legitimă tuturor celor ce Armă atât existenţa unui adevăr divin fundamental, cât şi
posibilitatea căderii din acesta,2 „dar deosebirea esenţială nu stă în recunoaşterea răului şi denunţarea
îui, care este universală, ci în modul de concepere şi de înfrângere a răului, în depăşirea lui, în căile şi
direcţia trecerii dincolo de rău”3. Pocăinţa, privită însă doar din prisma moralităţii, este lipsită tocmai de
veşmântul dumnezeiesc al Tainei, ceea ce ne îndepărtează de însăşi esenţa ei, iar în urma unui simplu
act moral nu putem dobândi duh veşnic. Trebuie deci să încercăm să pătrundem - şi nu doar cu raţiunea
- până în centrul tainic al pocăinţei, unde se află harul regenerator ce realizează mijlocirea împăcării cu
Dumnezeu şi cu noi înşine, şi să recuperăm semnificaţiile cuprinse în ea, şi anume acele semnificaţii
revelate în Hristos.
Termenul „pocăinţă”, aşa cum îl avem în limba română, provine din slavo- nescul noKORHue
care, într-o traducere liberă, ar însemna a cere/căuta mântuire: cu umilinţă, punând deci accentul pe
remuşcare, pe părerea de rău şi durerea pentru greşeala făcută. Latinescul poenitentia (penitenţă),
provenit din poenam tene- re (a ispăşi o vină), scoate în evidenţă într-un mod aproape juridic conştiinţa
vie a culpabilităţii indisolubil legată de frica de pedeapsă. Credem însă că nu aceste semnificaţii sunt
cele pe care ar fi trebuit să le înţelegem atunci când Mântuitorul ne-a spus „Pocăiţi-vă că s-a apropiat
împărăţia Cerurilor” (Matei 4,17).
Această apropiere a împărăţiei Cerurilor nu este asimilată aşa cum în mo: greşit s-ar putea
înţelege cu cea de-a doua venire a Mântuitorului şi, deci, cu înfricoşata Judecată. Mântuitorul Hristos „a
venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi” (7 Timotei 1, 15), pentru ca „îndreptându-ne prin harul
Lui, să m facem, după nădejde, moştenitorii vieţii celei veşnice” (Tit 3,7). Sfântul GrigorL 1 Palama
sintetizează astfel porunca Mântuitorului:
„Care este deci porunca lui Dumnezeu, care ne stă în faţă? Pocăinţa, care ne cere ir. primul rând
să nu ne mai atingem de cele oprite. Fiindcă am fost aruncaţi din loch I desfătării dumnezeieşti şi scoşi,
cu dreptate, din raiul lui Dumnezeu şi, fiindcă am I căzut în această prăpastie, şi am fost osândiţi să
locuim şi să petrecem împreum I cu dobitoacele necuvântătoare, şi am pierdut nădejdea de a ne mai
întoarce prin j puterea noastră în rai, însuşi Cel ce a adus atunci osânda asupra noastră, mai bine I zis a
îngăduit-o cu dreptate să vie asupra noastră, S-a coborât acum până la noi, I pentru noi, din prisosinţa

1
SANCTUS MARCUS EREMITA, Depoenitentia, III, PG 65, 965-984, apud Jean-Claude LARCHET, Terapeutica bolilor
spirituale, traducere de Marinela Bojin, Bucureşti, Ed. Sophia, 2001, p. 293.
2
Preot conf. dr. Gheorghe Holbea, Pregătirea lăuntrică pentru Taina Pocăinţei, Referat susţinut într-o formă
prescurtată la Conferinţa pastoral-misionară de primăvară a fericilor din Arhiepiscopia Bucureştilor, cu tema „2014 - Anul
omagial euharistie (al Sfintei Spovedanii şi al Sfintei împărtăşanii)”, Palatul Patriarhiei, 26 mai 2014, în GB, anul LXXIII,
nr, 1-6, p. 236-240
3;
Pr. Constantin GALERIU, „Sensul creştin al pocăinţei”, Studii Teologice, Seria a Il-a, XIX (1967), 9-10, p. 677.
covârşitoare a iubirii de oameni şi a bunătăţii Sale, cm I îndurarea milei Sale; şi binevoind să se facă om
ca noi, în chip nepăcătos, ca si I înveţe şi să mântuiască pe acelaşi prin acelaşi, ne-a adus nouă sfatul şi
porunci I mântuitoare a pocăinţei, zicând: «Pocăiţi-vă că s-a apropiat împărăţia cerurilor ] (Marcu 1,
15). Căci înainte de întruparea Cuvântului lui Dumnezeu, împărăţie I cerurilor era atât de departe de
noi, cât este de departe cerul de pământ. Dar, venim I la noi împăratul cerurilor şi binevoind să
primească unirea cu noi, s-a apropiat tif noi toţi împărăţia cerurilor”3.
Termenul grecesc original din Noul Testament, metanoia (ţisrăvoia), mi I înseamnă căinţă,
remuşcare, frică de pedeapsă4, aşa cum vedem că s-a pastm
in înţelesul comun. Metanoia, în înţelesul său etimologic, indică un proces mult mai profund şi
mai radical. Traducerea posibilă ar fi „schimbarea minţii, a modului de înţelegere şi de interpretare a
lumii, a locului şi a rostului omului in lume”4, ar însemna intrarea în gândul lui Dumnezeu, în sfatul cel
mai înainte de veci al lui Dumnezeu pentru oameni, o întoarcere, „o călătorie spre veşnicia Iui
Dumnezeu”5. Or, însăşi intrarea pe acest drum poate fi zădărnicită dacă ne reducem numai la
moralitate.
Termenii construiţi cu ţisxd, ca de pildă „metateză” şi „metafizică”, definesc o transformare
profundă, o trecere a minţii dincolo de înţelesul comun al cuvântului respectiv. Aceasta înseamnă că şi
pocăinţa (jtsxdvota) operează cu o trecere dincolo de păcat, adică exact în sensul în care Mântuitorul a
biruit ispita: Alergi înapoia Mea, satano!” (Luca 4, 8).
„Răul trece astfel în spate, în urmă, la periferie, nu rămâne în centrul vieţii, înainte, ca obiectiv
moral principal, uneori unic, aşa cum îl avem în căinţă. Mintea se goleşte de păcat, se purifică şi se
deschide spre a se umple de adevăr, devenind din «vas de ruşine», «vas de cinste», vas ales al lui
Dumnezeu. Pe Sfântul Apostol Pavel, după convertire, Mântuitorul îl numeşte «vas ales ca să poarte
numele Meu» {Faptele Apostolilor 9,15). La această transformare este chemat tot creştinul în taina
pocăinţei: din vas al păcatului, vas demn să poarte numele lui Dumnezeu”6.
Observăm însă că această întoarcere de la păcat trebuie să fie un act pozitiv, o îndreptare şi o
înaintare a noastră către Dumnezeu şi nu o aşteptare pasivă a Parului izbăvitor; o atenţie activă care să
ridice sufletul într-un urcuş continuu şi nu doar o privire plină de remuşcări îndreptată înapoi, care să nu
facă decât paralizeze sufletul. Pocăinţa va reuşi astfel să îndrepte înclinările noastre rele datorate firii
căzute) spre bine, să schimbe firea noastră întinată de păcat, să ne aducă nu doar la starea de dinainte de
cădere, ci chiar la desăvârşire, la asemănarea cu Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul aduce un exemplu
grăitor al pocăinţei adevărate, poate cel mai cutremurător exemplu de întoarcere, de transformare pe
care-1 găsim în Evanghelie:
„Am văzut suflete necurate stăpânite nebuneşte de dragostea trupurilor. Dar luând din cercarea
dragostei pricină de pocăinţă, au întors aceeaşi dragoste spre Domnul. Şi sărind îndată peste orice frică,
s-au altoit fără saţiu în dragostea de Dumnezeu. De aceea şi Domnul a zis despre acea desfrânată nu că
s-a temut, ci că a iubit mult şi a putut schimba cu uşurinţă dragostea cu dragostea {Luca 7,47)”7.
Pocăinţa devine deci un proces de convertire, sau mai bine zis de reveniri în făgaşul adevărat în
care omul îşi modifică radical existenţa, raportându-se — 1 Dumnezeu şi nu la păcat, îndreptându-şi
atenţia spre viitor prin nădejde, reuşit: să se smulgă din legăturile prin care deznădejdea îl ţinea blocat
în trecut. Sf. Io_: Scărarul, numind pocăinţa un „al doilea botez”, subliniază faptul că la aceast I „nouă
viaţă” se ajunge doar prin raportarea la Dumnezeu cu Care trebuie să je împăcăm” (adică la Care
trebuie să revenim în mod activ, prin „lucrarea cel:: bune”): „Pocăinţa este aducerea înapoi
(împrospătarea) a botezului. Pocăitt I este învoiala cu Dumnezeu pentru o a doua viaţă8. Pocăinţa este
împăcarea : i Domnul prin lacrimi şi prin lucrarea cea bună a celor potrivnice păcatelor”9, j
Începutul pocăinţei este cunoaşterea de sine (Sfântul Efrem Şirul) şi t. I conştientizarea

4
SF. GRIGORIE PALAMA, Despre cunoaşterea naturală, cap. 56, traducere, introducere şi note i I Pr. Prof. Dr.
Dumitru Stăniloae, (.Filocalia, VII), Bucureşti, Ed. Humanitas, 1999, pp. 457-45?
păcatelor10. Raportarea permanentă la Dumnezeu şi la voia 1 _ j au ca efect tocmai vădirea stării noastre
păcătoase şi a întunericului în care zăcem,! ceea ce constituie chiar etapa preliminară vindecării, în
măsura în care noi voim si I ne facem părtaşi Luminii. Acest lucru îl arată Awa Nistero când le pune
înairm I ucenicilor datoria ca:
„în toată seara şi dimineaţa să facă socoteală pentru cele ce au făcut din cele :: I voieşte
Dumnezeu şi cele ce nu au făcut din cele ce nu voieşte (Dumnezeu) şi as; să-şi albească toată viaţa”11.
Acelaşi lucru îl arată Tertulian spunând: „Să se căim I de greşelile sale cel ce a aflat adevărul, să-i pară
rău că a iubit ceea ce Dumne: n I nu iubeşte”12.
* Pr- Constantin COMAN, Biblia în Biserică, Bucureşti, Ed. Bizantină, 1997, p. 20.
Ierom. Rafail NOICA, Cultura Duhului, Alba Iulia, Ed. Reîntregirea, 2002, p. 64.
’ C. GALERIU, „Sensul creştin...”, p. 681.
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara sfintelor nevoinţe, traducere, introducere şi note de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae,
{Filocalia, IX), Bucureşti, Ed. Humanitas, 2002, p. 149.
8
Pr. D. STĂNILOAE, nota 255, în: Filocalia, IX, p. 136: „Pocăinţa este întoarcerea de la sura® cea potrivnică
firii la cea după fire; şi de la diavol la Dumnezeu, prin nevoinţă şi durere”. Ara I „Pocăinţa este întoarcerea de la păcat. Dar
nu este un singur păcat, ci întreg omul veciu *1 numeşte păcat”. Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului.
Pocăinţa este der ■ mişcare totală, existenţială, de curăţire a întregii fiinţe omeneşti, în toate gândurile şi apucăuruJ ei. Alta:
Pocăinţa este părăsirea celor dinainte şi întristarea pentru ele”.
9
SF. IOAN SCĂRARUL, Scara..., p. 137.
10
J.C. LARCHET, aducând în sprijin acelaşi argument, susţine tocmai contrariul, punând înuJ cunoaşterea
păcatelor; însă considerăm că Sf. Efrem arată (deşi la prima vedere diferenţa t.?* insesizabilă) că vederea păcatelor urmează
cunoaşterii de sine (şi apoi nu putem pune pe acejţj® plan cunoaşterea de sine şi cunoaşterea păcatelor, căci ar însemna că
noi nu suntem akcr'd decât păcat).
11
Awa NISTERO, „Cuvântul 5”, în: Patericul, Alba Iulia, Ed. Episcopiei Ortodoxe Române Iulia, 1993, p.
158.
12
TERTULIAN, „Despre pocăinţă”, cap. IV, în: Apologeţi de limbă latină, traducere de Prof. Nici* I Chiţescu,
Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol şi Prof. David Popescu, introducere, nor; H indici de Prof. Nicolae Chiţescu,
(Părinţi şi Scriitori Bisericeşti, 3), Bucureşti, Ed. Institute: ml Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1981, p.
211.