1

Despre rugăciunea inimii,  texte filocalice, maxime, cugetări-, traduceri şi note de Pr. acad. Dumitru
Stăniloae, Buc.: Ed. Trinitas, 2019, 400 pp.
Colecţie publicată cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii
Ortodoxe române
Rugăciunea inimii este întemeiată pe tradiţia Părinţilor răsăriteni iar în acest volum Părintele
Dumitru Stăniloae reuneşte reflecţiile şi modul în care sfinţii părinţi înţelegeau săvârşirea acestei
rugăciuni curate în care este vorba de unirea minţii cu inima. Ascetica și mistica filocalică au pus
dintotdeauna în centrul vieții duhovnicești curățirea inimii, prin practicarea „Rugăciunii lui Iisus”.
Sfinţii Părinţi vorbesc despre Rugăciunea inimii în cuvinte întemeiate pe luminarea harului, pe care l-
au dobândit ca rod al nevoințelor duhovnicești și a cultivării virtuților. Năzuința lor era să se unească
în întreaga lor fiinţă cu Domnul şi Mântuitorul Hristos. Rugăciunea inimii este mijlocul cel mai
desăvârşit pentru ca Iisus Hristos să se sălăşluiască în minte şi inimă. Pentru monah, această
rugăciune este şi armă duhovnicească, pe care trebuie să o săvârşească necurmat, ziua şi noaptea,
fiind una din căile privilegiate ale monahilor de a ține conștiința lor în stare de priveghere sau trezvie.
Volumul debutează cu un extras din Sf. Grigorie Sinaitul, Despre liniştire şi despre cele două
feluri ale rugăciunii în 15 capete, în Filocalia, 7, ediţia jubiliară. Sf. Grigorie precizează cele două
moduri în care lucrează Duhul în inimă. Rugăciunea poate fi săvârşită în două moduri: fie mintea se
sălăşluieşte în inimă printr-o gândire iubitoare de Dumnezeu, atunci când ,,mintea o ia înaintea ei,
lipindu-se acolo de Domnul” (1 Corinteni 6, 17), fie rugăciunea precede şi atrage mintea, în bucuria
ei, legând-o de chemarea numelui lui Iisus şi unind-o astfel cu Iisus: ,,mişcându-se mai întâi lucrarea,
în chip treptat, atrage mintea în locul veseliei şi o leagă de chemarea Domnului Iisus şi în unirea cu
El”. Despre modul în care trebuie săvârşită rugăciunea, Sf. Grigorie aduce elemente noi, precizează
Părintele Stăniloae. Cugetarea trebuie ţinută continuu concentrată în inimă. Sf. Grigorie Sinaitul
explică de ce mişcarea plămânilor trebuie să fie mai rară. Dacă respiraţia se face prea des,
concentrarea se îndepărtează de la inimă: ,,înfrânează-ţi şi mişcarea plămânilor, ca să nu răsufli în
voie, căci suflarea plămânilor, care porneşte de la inimă, întunecă mintea şi risipeşte cugetarea,
răpind-o de acolo”. Pornind de la cuvintele bătrânilor Sf. Grigorie Sinaitul mai adaugă: ,,rugăciunea
inimii este rugăciunea în singurătate” care nu se cântă precum ceasurile şi canoanele. Rostind-o „să
nu te mândreşti cu răsunarea glasului, nici cu sârguirea rostirii frumoase sau cu bună-întocmirea
cuvintelor sau cu răsunarea plăcută a lor”. Postul, înfrânarea de la plăceri, privegherea stăruitoare,
îngenuncherea dureroasă, statul neclintit în picioare sunt roadele virtuţilor lucrătoare care trebuie
cultivate şi care deschid calea rugăciunii. Acela care „se sârguieşte în fiecare zi să împlinească cu
osteneală cele de mai sus va secera la vreme, cu Dumnezeu şi roada lor”.
Sf. Simeon Noul Teolog vorbeşte despre cele trei feluri de rugăciune referindu-se la cuvinte
cheie precum luare-aminte, trezvie, pază care sunt sinonime şi doresc să evidenţieze stările
premergătoare rugăciunii. Mintea păzită de aceşti străjeri opreşte gândurile să pună stăpânire pe
cugetare. Dacă primele două feluri de rugăciune nu-i desăvârşesc pe monahi, a treia rugăciune „este un
lucru minunat şi greu de tălmăcit, iar pentru cei ce n-au cunoscut-o, nu numai greu de înţeles, ci şi
aproape de necrezut”. Aceasta este „rugăciunea adevărată şi neînşelătoare care constă în aceea că
mintea să păzească inima în vremea rugăciunii şi să se întoarcă neîncetat înlăuntrul ei, şi, din acel
adânc, să-şi înalţe cererile către Domnul”. Este rar întâlnită pentru că, spune Sf. Simeon, „acest bun a
dispărut azi de la noi împreună cu ascultarea”, pentru că ascultarea „dezlipindu-l pe cel ce-o iubeşte de
veacul rău de acum, desfăcându-l de patimi şi de griji, îl face statornic şi neobosit în urmărirea căii
acesteia, mai ales dacă a găsit şi un povăţuitor neamăgitor”.
Sf. Calist I, Patriarhul Constantinopolului (1350), a viețuit mai întâi în Muntele Athos, ca
ucenic al Sf. Grigorie Sinaitul. A fost cunoscut şi ca scriitor duhovnicesc, lucrările sale au apărut și în
Filocalia (volumul 8), împreună cu cele ale bunului său prieten Ignatie din Xanthopoulos. În capitolul
Rugăciune de pomenire a Domnului Iisus Hristos este lămurită metoda lui Calist și Ignatie care
înfățișează urcușul duhovnicesc, referindu-se la treptele virtuților ale Sf. Ioan Scărarul. Cele cinci
lucrări ale liniștirii dintâi se referă la activități stricte precum: rugăciunea, cântarea de psalmi, sau alte
cântări, cugetarea la moarte, la judecata lui Dumnezeu sau la bucuria întâlnirii cu El, însoțite
întotdeauna de lucrul mâinilor pentru înfrânarea trândăviei și apoi întoarcerea la rugăciune. Pomenirea
neîncetată a numelui lui Iisus alungă împrăștierea îndreptând gândul către ,,cămara dinlăuntru sau
locul ascuns al inimii”, astfel ca Hristos să se înrădăcineze deplin în ea. Începutul, creșterea, înaintarea
și desăvârșirea acestei lucrări este frica de Dumnezeu și ,,împlinirea după putere a tuturor poruncilor
 2

îndumnezeitoare”. Astfel se poate ajunge la ,,măsura plinătății lui Hristos”„ (Efeseni 4, 13)
prin ,,dragoste întreagă, dumnezeiască, fierbinte și desăvârșită, născută din rugăciunea curată și
neîmprăștiată în inimă”. Rugăciunea duhovnicească este ,,nemișcată și neclintită și prin ieșirea
(extazul), singură și nemijlocită, izvorâtă din desăvârșita iubire, spre Cel Unul, prin răpirea cu Cel
dorit la culme”. Această rugăciune curată, la care se ajunge cu multă osteneală, ,,naște o oarecare
căldură în inimă”, înfierbântă inima și în cuget aprinde foc (Psalmul 38, 4). Părintele Stăniloae spune
că ,,rugăciunea e forma de înviere și de înălțare a sufletului prin Duhul” și în același timp ,,forma de
lucrare a Duhului în suflet”. În acest fel se unește sufletul cu Dumnezeu, și ,,aceasta vine din lucrarea
Duhului Sfânt care se face punte vie între suflet și Dumnezeu făcând pe om transparent”.
Sf. Calist arată că pământul raiului se află în inima omului (Inima omului ca Eden lăuntric)
care este ,,sădită spre luminile soarelui cugetat”. Omul poartă în inima sa raiul interior și ,,de nu vom
închide simțurile trupului, nu va izvorî în noi apa săltătoare pe care a făgăduit-o Domnul
samarinencei”. Această apă a vieții și a luminii sau a bucuriei și a înțelegerii, spune Părintele
Stăniloae, ,,este mișcată de Duhul Sfânt, deci de dincolo de om”. Astfel trezvia curăță mintea și
aceasta curățată deplin, ,,încetează cu totul de a se mai ocupa cu plăcere cu chipurile celor din afară,
ocupându-se continuu cu pomenirea lui Iisus”. Atunci ,,sufletul rănit de dragostea lui Hristos urmează
Acestuia ca unui frățior”. Patriarhul Constantinopolului explică: „De aceea în raiul cel din Eden se
vede, țâșnind din mijlocul lui, un izvor care se împarte în patru începuturi (râuri) și adapă fața
pământului (Fac. 2, 6), iar în om, ca izvor de apă vie, se află mișcarea de viață făcătoare a Sfântului
Duh, despre care Domnul a zis :„ apa pe care Eu voi da lui se va face lui izvor de apă vie” (Ioan 4, 14),
în inimă, „țâșnind minunat ca dintr-un Eden și împărțindu-se în înțelepciune, cumpătare, dreptate și
bărbăție, ca cele patru începuturi”. Printre darurile Duhului care împodobesc sufletul, Sf. Calist
menționează patru: înțelepciunea, cumpătarea, dreptatea și bărbăția.
Mintea este „zidită după chipul lui Dumnezeu” care sădește în acest pământ, adică în inimă,
pomi ce sunt „vederile și înțelesurile dumnezeiești cu privire la Dumnezeu și lucrările vrednice de
Dumnezeu”. Acestea sunt ,,multe și felurite și au și o înfățișare felurită și o mireasmă duhovnicească”.
Astfel inima omului este pământul care hrănește pomii duhovnicești adică înțelesurile duhovnicești
care aduc ,,bucurie vădită de cele dumnezeiești”. Dar aceste înțelesuri duhovnicești nu se dezvăluie
omului în mod spontan, ci influențate de „luminile cunoștinței soarelui cugetat”, care este însăși
dumnezeirea. Sf. Calist mai spune: „Inima, lipsită de lumina cunoștinței, nu poate produce înțelesuri și
gânduri dumnezeiești și lucrări vrednice de Dumnezeu” pentru ,,ca să fie un rai nou, mai presus de
lume”.
Metoda lui Nichifor din Singurătate este precedată de fragmente din viețile sfinților care i-au
fost înaintaşi, însoțite de un comentariu care scoate în evidență faptul că și aceștia au practicat păzirea
și adunarea minții. Această metodă constă în adunarea minţii în inimă şi întâlnirea ei statornică cu
Dumnezeu prin pomenirea Lui continuă, sau prin rugăciunea neîncetată, recomandată şi practicată de
toţi sfinţii amintiţi de Nichifor. În ceea ce priveşte metoda sa se pot face referiri la multe texte ale
părinţilor duhovniceşti anteriori. Menținerea minții în inimă se poate dobândi prin păstrarea continuă a
amintirii lui Dumnezeu și prin rugăciune curată și continuă. Nichifor vorbește de o continuă trimitere a
minţii la inimă în modul de respirație îmbinat cu repetarea rugăciunii neîncetate. Rărirea respirației
este o caracteristică a metodei sale, care îmbogățește gândirea și impulsionează viaţa spirituală. Dacă
mintea este împrăştiată în gânduri, atunci nu se mai unește conştient cu respiraţia şi în mod direct cu
inima. Dacă mintea, gândirea se concentrează în inimă printr-un ritm al respiraţiei atunci va facilita
cugetarea şi pomenirea lui Dumnezeu. Astfel ,,va veni împreună cu luarea-aminte mult dorită și
plăcută și toată ceata virtuților, dragostea, bucuria, pacea și celelalte, prin care vei dobândi cererile tale
în Hristos Iisus, Domnul nostru”.
Calist Angelicude, un isihast în adevăratul sens al cuvântului, după cum precizează Părintele
Stăniloae, a vieţuit la sfârşitul secolului al XIV-lea într-o sihăstrie unde a clădit şi o biserică împreună
cu ucenicii săi, ajutat fiind şi de ţarul sârb. A ajuns prin nevoinţa lui cu liniştirea până la vederea
luminii dumnezeieşti” (Filocalia, vol. VIII, p. 325). Calist Angelicude vorbeşte despre meșteșugul
liniștirii prin rugăciune, prin cinci lucrări ale liniştii. ,,Cinci sunt lucrările liniştii: rugăciunea, sau
pomenirea neîncetată a lui Iisus, introdusă prin respiraţia în inimă, fără nici un fel de gând, ceea ce se
izbuteşte prin înfrânarea deobşte a pântecelui, a somnului şi a celorlalte simţuri, înăuntrul chiliei, cu
ajutorul smereniei”. Cântarea şi citirea din ,,Dumnezeieştile Evanghelii şi din Sfinţii Părinţi şi din
capetele despre rugăciune, mai ales ale Noului Teolog, ale lui Isihie şi Nichifor”, apoi cugetarea la
 3

judecata lui Dumnezeu și la moarte şi lucrul mânilor trebuie să-l întoarcă pe monah la
rugăciune, ,,chiar dacă lucrul acesta cere o oarecare silire, până ce mintea se va obişnui să lepede
împrăştierea de la sine” cu gândul la Domnul. Această lucrare este potrivită monahilor începători
care ,,voiesc să se liniştească” dar să nu iasă des din chilie, ,,să se ferească de orice convorbire şi
privire, afară de cazul unei mari trebuinţe”. Rugăciunea inimii este aceea, precizează Părintele
Stăniloae, care,, nu se face în chip silit, prin introducerea forţată a minţii în inimă”. Pentru că în acest
caz ,,mintea nu poate sta mult în inimă, neavând obişnuinţa statorniciei în gândul interiorizat la
Dumnezeu”. Cel ce vrea ,,să înveţe a se linişti, să aibă ca semn blândeţea necontenită a inimii,
netulburând şi netulburându-se niciodată pentru nimic, afară de cazul când e vorba de dreapta credinţă.
Acest lucru se poate dobândi prin depărtarea ,,de la toate şi tăcând cât mai mult”. Virtutea tăcerii și a
căinței este asociată cu plânsul, tânguirea pentru păcatele săvârșite și a lacrimilor ce izvorăsc din
dragostea de Dumnezeu. ,,Mintea acestora, înaripându-se cu nădejdea iubirii de oameni a lui
Dumnezeu, zboară spre cele dumnezeieşti, îndeletnicindu-se cu lacrimile, cu rugăciunea şi cu celelalte
nevoinţe pomenite, şi se desfată cu raiul dumnezeiesc al dragostei, atâta cât îi este cu putinţă”.
În Filocalia 8 (Rugăciunea lui Iisus sau mintea deasupra inimii) este specificat faptul că
Rugăciunea lui Iisus ,,se cuvine a o păzi așa cum zic Sfinții Părinți: cu mintea deasupra inimii, privind
în inimă cu mintea și nemaigândind sau cugetând atunci la nimic” ci doar la cuvintele acestei
rugăciuni. Astfel Sf. Grigorie Sinaitul, cercetând ,,viețile și scrierile și meșteșugul (metoda) cel
duhovnicesc al tuturor Sfinților mai mult decât toți, prin Sfântul Duh ce locuia întru dânsul, rânduiește
a pune toată silința pentru rugăciunea cea tainică ”. Sunt îndemnați la această ,,sfântă lucrare a minții”
arhiereii, preoții, călugării dar și mirenii (Împotriva tuturor ereziilor, cap. 296, PG 155, 544-548).
Evagrie Monahul, (Cuvânt despre rugăciune, 90, Filocalia, 1, p.110) avertizează: ,,dacă te
îngrijești de rugăciunea cea curată, pregătește-te împotriva năvălirii dracilor și rabdă cu bărbăție
bătăile lor”. Cei bine-credincioși ,,nu numai că nu stau la îndoială și nu se înfricoșează de năvălirile și
rănirile viclenilor draci, ci și cu mai mare bucurie se întrarmează asupra lor îndeletnicindu-se cu
rugăciunea curată” care îi face pe monahi ,,asemenea îngerilor”. Rugăciunea curată este ,,căldura
inimii, iar de va fi adevărată și neînșelătoare căldura inimii, semnul neînșelăciunii acesta este: că toată
mintea o adună acolo unde este căldura, adică întru adâncul inimii”.
Ultima parte Din înțelepciunea bătrânilor filocalici cuprinde maxime și cugetări despre
Rugăciunea inimii. Filocalia (7-11) cuprinde şi cuvinte de învățătură ale acestor evlavioși Sfinți Părinți
care au experiat și s-au bucurat de această rugăciune curată: Sf. Marcu Ascetul, Diadoh al Foticeii,
Isaia Pustnicul, Sf. Maxim Mărturisitorul, Talasie Libianul, Isihie Sinaitul, Filotei Sinaitul, Ioan
Carpatinul, Avva Filimon, Teodor al Edessei, Teognost, Sf. Ilie Ecdicul, Sf. Petru Damaschin, Sf.
Simeon Metafrastul, Sf. Simeon Noul Teolog, Simeon Evlaviosul, Sf. Nichita Stithatul, Teolipt, Sf.
Mitropolit al Filadelfiei, Sf. Grigorie Sinaitul, Calist și Ignatie Xanthopol, Sf. Calist Catafygiotul, Sf.
Vasile de la Poiana Mărului, Sf. Ioan Scărarul, Sf. Isaac Sirul, Sf. Varsanufie și Ioan, Cuv. Isaia
Pustnicul. Evlavia Sfinților Părinți este profund resimțită de toți cei ce au încercat sau încearcă să
rostească această rugăciune. Părinţii vorbesc şi de o deschidere a minţii spre infinitul lui Dumnezeu,
după cum precizează Părintele Stăniloae: „se pare că în inimă realizează mintea această deschidere
spre infinitul lui Dumnezeu”. Infinitul lui Dumnezeu ,,nu poate fi experimentat fără iubirea pe care
Dumnezeu o are pentru noi”. Inima datorită minţii care stă deasupra ei, ,,ştie că acest infinit este
infinitul Dumnezeului personal şi că Dumnezeu intră în relaţie intimă cu noi prin Hristos”. Acest fapt
se regăseşte în cuvintele Sf. Ioan Scărarul: ,,Pomenește pe Dumnezeu, ca și El să te pomenească
totdeauna. Și pomenindu-te și izbăvindu-te, vei lua de la El toată fericirea”.

Bogdan Cândea- aprilie 2020