Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela.

Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe

sine se va înălţa. Lc 18.14
Duminica Vameșului și a Fariseului‘, denumită astfel după Evanghelia
rânduită a se citi la Sfânta Liturghie, deschide timpul Triodului, o perioadă
a anului bisericesc, ce cuprinde Postul Sfintelor Paști și cele trei duminici
pregătitoare (Duminica Vameșului și a Fariseului, a Fiului Risipitor și a
Înfricoșătoarei Judecăți).
Denumirea acestei perioade provine de la cartea de cult numită Triod și
folosită cu preponderență în acest interval, care conține unele canoane
alcătuite din trei cântări (ode), și nu din nouă (sau opt mai exact), așa cum
sunt alcătuite canoanele obișnuite.
Evanghelia acestei Duminici este, înainte de toate, un îndemn la
rugăciune smerită. Prin pilda pe care ne-o spune, Mântuitorul Hristos ne
învață că nu orice rugăciune este primită de Dumnezeu, ci numai rugăciunea
smerită, făcută întru umilință: ‘oricine se înalță pe sine se va smeri; iar cel
care se smerește pe sine se va înălța’.
Cu alte cuvinte, rugăciunea care ne înalță este rugăciunea făcută întru
smerenie, iar rugăciunea care ne împiedică să ne apropiem de Dumnezeu și
ne dăunează din punct de vedere spiritual este rugăciunea făcută cu
mândrie.

Fariseul ‘se ruga în sine’, adică în sufletul său și pentru sine, încât

nimeni nu auzea rugăciunea sa. Prin urmare, Evanghelia ne învață că
Dumnezeu cunoaște gândurile oamenilor și aude rugăciunile lor (cf. Psalm
93, 9), chiar și atunci când acestea sunt exprimate fără glas.

Evanghelia ne mai spune că fariseul ‘stătea drept’, ‘iar vameșul, stând

mai departe, nu îndrăznea nici ochii să-și ridice spre cer, ci își bătea pieptul
său și zicea: Dumnezeule, milostiv fii mie păcătosului’. Atât poziția semeață a
fariseului, cât și cea smerită a vameșului dezvăluie stările lor
sufletești: mândrie și mulțumire de sine, la fariseu, pocăință și smerenie, la
vameș.

Iată amănunte care, la prima vedere, par lipsite de importanță, dar, în

realitate, ele cuprind sensuri sau înțelesuri prețioase, astfel încât în Sfânta
Evanghelie nici un cuvânt nu este de prisos.
 Din descrierea poziției sau atitudinii vameșului și fariseului în timpul
rugăciunii, învățăm că rugăciunea de pocăință nu este numai o lucrare a
sufletului, ci o lucrare duhovnicească a sufletului și a trupului împreună. 
Din Sfânta Evanghelie se vede că fariseul este un om drept, dar mândru,
în timp ce vameșul este un om păcătos, dar smerit.

Cântarea a 5-a: ‘Să ne sârguim a urma virtuților fariseului și a râvni

smerenia vameșului; urând necuviința greșelilor de la amândoi, adică trufia și
pierderea 

Analizând cu atenție felul în care se rugau atât fariseul, cât și vameșul,

vedem o mare diferență între cei doi. Deși, formal, fariseul Îi mulțumește lui
Dumnezeu, spunând în grabă: ‘Dumnezeule, îți mulțumesc…’, nu face
aceasta pentru a recunoaște că tot ce a săvârșit bine a făcut cu ajutorul lui
Dumnezeu, ci pentru a se lăuda pe sine.

Așadar, el transformă, foarte repede, mulțumirea adusă lui Dumnezeu

într-o mulțumire de sine, într-o felicitare adresată sieși în prezența lui
Dumnezeu ca martor: ‘Dumnezeule, îți mulțumesc pentru că nu sunt ca
ceilalți oameni…’.

Mai mult, în rugăciunea sa, fariseul nu doar se gratifică sau ‘se

lustruiește pe sine’ printr-o mulțumire formală adusă lui Dumnezeu, ci îi
și judecă pe alții.

Smerenia îl face pe om sincer și recunoscător, pentru că prin smerenie

omul vede nu doar binele săvârșit până la un moment dat, ci vede și pe Cel ce
îl ajută să facă binele, pe Dumnezeu, Care a spus ‘fără Mine nu puteți face
nimic’ (Ioan 15, 5), adică nimic bun.

Rugăciunea smerită este mântuitoare și sfințitoare, deoarece ea ne umple

de prezența lui Dumnezeu. Sfântul Grigorie Palama spune că rugăciunea
adevărată este însăși prezența lucrătoare a lui Dumnezeu în omul care se
roagă. Când omul se smerește, adică se golește de sinele egoist, atunci se
umple de prezența smerită, iubitoare și sfințitoare a lui Dumnezeu.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu ca această primă Duminică a perioadei

Triodului să fie un început temeinic pentru o rugăciune smerită, care nu
exclude, ci cuprinde în ea și rugăciunea pentru semenii noștri, deoarece
Dumnezeu voiește ‘ca toți oamenii să se mântuiască și la cunoștința
adevărului să vină’ (I Timotei 2, 4).