Consiliul local adoptă:Drept administrativ I - prof. univ. dr.

Vasilica Negruţ
C1. Noţiunea de administraţie publică
Apariţia administraţiei – legată de geneza statului. Statul – cea mai import a societăţii – are două accepţiuni.
 Ac. lărgită, statul – constituit din 3 elemente: teritoriul; populaţia (naţiunea); suveranitatea (în sensul puterii
organizate statal).
 Ac. restrânsă, stat = forma organizată a puterii poporului, mecanismul sau aparatul statal.
Juridic – statul = ansamblu sistematizat de organe de stat (autorităţi) ce cuprinde: parlamente, guverne şi alte
autorităţi executive, organe judecătoreşti, armata, poliţie şi închisori.
Art. 1 alin. (3) din Constituţie: „România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţi umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme în
spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate”.

Statul de drept nu se confundă cu principiul legalităţii, fiind mai mult decât atât.
În statul de drept activitatea este determinată şi limitată de drept.
El este constituit dintr-un sistem de garanţii (inclusiv juridice) care asigură reala încadrare a autorităţilor publice în
coordonatele dreptului.
Există stat de drept atunci când:
- conţinutul acestui drept valorifică la dimensiunile reale drepturile şi libertăţile fundamentale;
- se realiz echilibrul, colaborarea şi controlul reciproc al puterilor publice (autorităţilor publice);
- se realiz accesul liber la justiţie.

Cuvântul „administraţie” – lb latină, compus din: prepoziţia „ad”=”la”, „către” şi „minister”=servitor, supus.
La origini, noţiunea a avut în vedere o activit subordonată, la comandă, pusă în slujba cuiva.
În limbajul curent, termenul de „administraţie” este utilizat în mai multe sensuri:
- conţinutul principal al activităţii puterii executive a statului;
- sistemul de autorităţi publice care înfăptuiesc puterea executivă;
- conducerea unui agent economic sau instituţii social-culturale;
- un compartiment (direcţie, secţie, serviciu, birou) din unităţile direct productive sau instituţii social-
culturale, care nu desfăşoară, nemijlocit, o activitate direct productivă.

Faptul administrativ
 caracterul oricărei activităţi de natură administrativă de a constitui un fapt administrativ,
 fenomen administrativ înţeles ca specie a fenomenului social.
 de natură complexă, social-politică şi juridică,
 abordat de ştiinţele juridice şi de ramuri ale ştiinţelor despre societate (ştiinţe economice, sociologia).
 este un fapt social, care nu poate exista decât în cadrul unei colectivităţi sociale organizate, stabile.
Reprezintă acţiunea unor oameni în raport cu alţi oameni, acţiune care se desfăşoară în cadrul unei colectivităţi
organizate şi prin care se urmăreşte atingerea unui scop care justifică şi determină organizarea colectivităţii
respective.

1
Mediul social exercită o influenţă considerabilă asupra structurilor, asupra fenomenelor şi a conţinutului
activităţilor organelor administraţiei publice, asupra psihologiei şi comportamentelor individuale şi colective ale
personalului administraţiei.

Caracterul grupării sociale în care se realizează faptul administrativ determ caracterul acestuia.
 gruparea are caracter privat şi urmăreşte realizarea unor interese particulare, administraţia va fi o
administraţie privată.
 administraţia va fi publică dacă gruparea se constituie după criterii politice şi urmăreşte satisfacerea unor
interese generale ale societăţii.

Conceptul „public” – „public”=ceea ce priveşte comunitatea în ansamblul său.

„Interes public” – o consecinţă a acţiunii organizate în vederea satisfacerii unor nevoi sociale recunoscute
tuturor.
- raporturile particularilor se bazează pe egalitatea juridică şi pe acordul de voinţe,
- administraţia publică trebuie să dispună de mijloacele juridice necesare pentru a apăra interesul public.
Astfel, administraţia publică îşi desfăşoară activitatea în regim de putere publică.
Art. 5 lit. jj CA., regimul de putere publică „reprezintă ansamblul prerogativelor şi constrângerilor prevăzute de lege în
vederea exercitării atribuţiilor autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice şi care le conferă posibilitatea de a se impune cu
forţă juridică obligatorie în raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apărarea interesului public”.

Puterea publică desemnează ansamblul prerogativelor acordate autorităţilor publice, care le permite acestora să
acţioneze pentru prevalarea interesului public, atunci când acesta se află în conflict cu interese particulare.
Administraţia publică poate fi:
- o administraţie a statului, „administraţie de stat” – interesul realizat de cei ce înfăptuiesc administraţia este un
interes general al statului,
- o administraţie a unităţilor administrativ-teritoriale, „administraţie publică locală” – interesul realizat este al
unei colectivităţi locale, recunoscută ca atare de stat.
Specific faptului administrativ este şi modul în care acesta satisface interesele. Interese care nu îi aparţin, care
îi sunt superioare şi exterioare şi care sunt stabilite prin decizii emise de autorităţi care deţin puterea politică la un
moment dat.
Faptul administrativ se caracterizează prin organizarea (cu ajutorul mijloacelor materiale, umane, financiare) a
unor acţiuni care conduc la îndeplinirea intereselor.

Administraţia publică are două accepţiuni: formal-organică şi material – funcţională.

- În sens formal - organic, administraţia publică desemnează autorităţile publice care acţionează în regim
de putere publică pentru satisfacerea intereselor publice
autorităţi publice: Preşedintele României; Guvernul; ministerele şi alte organe centrale de specialitate subordonate
Guvernului; autorităţi ale administraţiei centrale de specialitate autonome; instituţii subordonate ministerelor şi autorităţilor
centrale autonome; prefectul; serviciile publice deconcentrate ale ministerelor şi celorlalte organe centrale de specialitate,

2
conduse de prefect; autorităţile publice locale, respectiv consiliile locale, primarii şi consiliile judeţene şi instituţiile
subordonate acestora
- În sens funcţional - material, termenul evocă activităţile pe care trebuie să le realizeze aceste autorităţi
publice.

CA art. 5:
autorităţi deliberative la nivelul UAT – consiliile locale ale comunelor, ale oraşelor şi ale municipiilor, Consiliul
General al Municipiului Bucureşti, consiliile locale ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiilor şi
consiliile judeţene;
autorităţi executive la nivelul UAT – primarii comunelor, ai oraşelor, ai municipiilor, ai subdiviziunilor
administrativ-teritoriale ale municipiilor, primarul general al municipiului Bucureşti (preşedintele consiliului
judeţean).

Administraţia publică este ansamblul activităţilor desfăşurate de către autorităţile publice centrale, locale,
precum şi de către alte structuri prevăzute de lege care, în regim de putere publică, organizează şi
execută în concret legea, în vederea satisfacerii interesului public.
Art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 sunt asimilate autorităţilor publice şi persoanele
juridice de drept privat care, potrivit legii au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public.

!!! Reţineţi: (art. 5 din CA)

Administraţie publică – totalitatea activitatilor desfasurate, in regim de putere publica, de organizare a executarii
si executare in concret a legii si de prestare de servicii publice, in scopul satisfacerii interesului public.
Autoritate publică – organ de stat sau al unitatii administrativ teritoriale care actioneaza in regim de putere
publica pentru satisfacerea unui interes public.
Regim de putere publică – ansamblul prerogativelor si constrangerilor prevazute de lege in vederea exercitarii
atributiilor autoritatilor si institutiilor administratiei publice si care le confera posibilitatea de a se impune cu forta
juridica obligatorie in raporturile lor cu persoane fizice sau juridice, pentru apararea interesului public.
Serviciu public – activitatea sau ansamblul de activitati organizare de o autoritate a administratiei publice ori de
o institutie publica sau autorizata/autorizate ori delegata de aceasta, in scopul satisfacerii unei nevoi cu caracter
general sau a unui interes public, in mod regulat si continuu.
Interes public - necesităţile materiale şi spirituale ale cetăţenilor, la un moment dat.

Administraţia publică centrală - totalitatea activităţilor desfăşurate, în regim de putere publică, de organizare a
executării şi de executare în concret a legii şi de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului
public naţional/general”
Administraţia publică locală - totalitatea activităţilor desfăşurate, în regim de putere publică, de organizare a
executării şi de executare în concret a legii şi de prestare de servicii publice, în scopul satisfacerii interesului
public local”.

3
C 2. Raporturile AP cu autoritățile publice. Relația executiv – administrație publică
Art. 1 alin. (4) din Constituţie - „Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă,
executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”.

Suveranitatea se exercită prin intermediul reprezentanţilor pe care poporul îi desemnează prin alegeri.
Administraţia publică este strâns legată de cele trei puteri ale statului.
 prin scopul său, administraţia publică este legată de puterea legiuitoare care, prin actele sale juridice
(legi) circumscrie şi stabileşte sensul şi finalitatea acţiunii administraţiei publice.
 administraţia publică este legată de puterea judecătorească, hotărârile instanţelor judecătoreşti fiind
aplicate și executate în sfera acesteia.
 prin natura ei, administraţia publică este legată mai ales de puterea executivă, însă nu se identifică cu
aceasta, având o sferă mai largă de cuprindere.
Puterea executivă reprezintă o funcţie distinctă a statului în care sunt reunite atribuţii care constituie obiectul
activităţii unor autorităţi publice. Dintre acestea amintim:
- definirea politicii generale a ţării;
- elaborarea proiectelor de legi necesare înfăptuirii acestei politici;
- adoptarea actelor normative şi individuale necesare aplicării legilor;
- luarea deciziilor necesare funcţionării serviciilor publice;
- dispunerea teritorială a forţelor armate şi a celor de poliţie;
- conducerea relaţiilor internaţionale.

Administraţia publică se realizează de către:

- autorităţi ale puterii executive (guvern, ministere şi alte autorităţi din sistemul acestora),
- autorităţi ale administraţiei publice care nu fac parte din sistemul puterii executive (consilii locale, primari,
consilii judeţene),
- structuri organizatorice care nu au calitatea de autorităţi.
În actualul sistem constituţional, executivul înseamnă, în primul rând, bicefalismul Preşedinte-Guvern. Între
Preşedinte şi Guvern, reprezentat de prim -ministru, nu există raporturi de subordonare, ci doar raporturi de
colaborare.

Executivul are două dimensiuni: guvernarea şi administraţia.

Dacă guvernarea vizează „decizii esenţiale care angajează viitorul naţiunii, administraţia reprezintă activitatea
prin care autorităţile publice asigură satisfacerea necesităţilor de interes public, folosind prerogativele de putere
publică de care dispun”.
Noţiunea de guvernare trebuie corelată cu noţiunea de bună guvernare, concept recent, promovat în special în
spaţiul european. Dacă guvernarea reprezintă modalitatea de exercitare a puterii, buna guvernare presupune
„imperativul consensului celor guvernaţi faţă de obiectivele şi metodele guvernării, responsabilitatea
guvernanţilor, eficienţa guvernării şi dreptul cetăţenilor de a fi informaţi în primul rând cu privire la utilizarea şi
repartizarea resurselor financiare ale guvernării”.

4
Conținutul administrației publice
Administraţia publică se realizează, din punctul de vedere al specificului obiectului, prin trei categorii de
activităţi:
 activităţi cu caracter de dispoziţie, prin care administraţia publică stabileşte conduita persoanelor fizice sau
juridice, permiţându-le sau interzicându-le un anumit comportament social.
Forma concretă de manifestare a administraţiei în cadrul acestor activităţi dispozitive este actul juridic emis sau
adoptat de aceasta sau fapta materială.
Activităţile cu caracter de dispoziţie sunt specifice realizării interesului general, care vizează menţinerea ordinii
publice, a liniştii publice şi a păcii sociale.
 activităţi de asigurare a bunei funcţionări a serviciilor publice, prin care administraţia stabileşte măsuri
pentru a asigura funcţionarea continuă şi regulată a acestora, în scopul satisfacerii intereselor generale ale
populaţiei;
 activităţi cu caracter de prestaţie, efectuate în cele mai variate domenii, cum sunt: protecţia mediului;
sănătatea; servicii comunitare de utilităţi publice (salubrizarea localităţilor, alimentarea cu apă, iluminatul
public, transportul public local etc.).
Activitatea prestatoare reprezintă o modalitate prin care se asigură calitatea vieţii în interiorul colectivităţilor
umane. Autorităţile administraţiei publice au obligaţia legală de a satisface cerinţele cetăţenilor şi ale întregii
colectivităţi, prin realizarea prestaţiilor respective, care au caracterul unor servicii publice puse la dispoziţia
cetăţenilor.
Prestaţiile specifice administraţiei publice se pot concretiza fie în acte juridice (diplome de absolvire, autorizaţii
etc.), fie în fapte materiale, realizate tot pe baza şi în executarea legii.

Funcțiile administrației publice

Administraţia publică îndeplineşte următoarele funcţii principale:
 de execuţie;
 de informare;
 de pregătire şi de prevedere.
Alte funcţii:
*funcția de conservare a valorilor materiale şi spirituale ale societăţii;
*funcţia de organizare şi coordonare a adaptărilor ce se impun datorită transformărilor ce se produc în evoluţia
diferitelor componente ale societăţii.
*funcţia politică, legată de existenţa statului,
*funcţie cu un pronunţat caracter de ocrotire a colectivităţilor umane.

Funcţia principală a administraţiei publice este cea de executare. Aceasta este determinată de poziţia pe care o
are administraţia în raport cu puterea politică, respectiv de organizare a executării deciziei politice
concretizată în legi şi de asigurare a executării acesteia, prin convingere, iar în caz de nevoie, folosind forţa
publică (constrângerea).

5
Funcţia de informare a administraţiei publice are drept scop informarea ritmică a puterii politice asupra mersului
în ansamblu a sistemului administraţiei publice. Această funcţie se constituie într-un important instrument de
culegere, prelucrare şi difuzare a informaţiilor la nivelul societăţii. Pentru a cunoaşte cât mai bine realităţile
sociale, administraţia publică reţine informaţiile rezultate din relaţiile cu cetăţenii privitoare la nevoile prezente sau
viitoare ale acestora.
Având în vedere dispoziţiile art. 31 din Constituţie, referitoare la dreptul fiecărui cetăţean de „a avea acces la
orice informaţie de interes public”, administraţia publică pune la dispoziţia societăţii informaţiile pe care le deţine.
În acest sens, autorităţile publice, conform competenţelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă
a cetăţenilor asupra treburilor publice şi asupra problemelor de interes personal.
Conform art. 78 şi 108 alin. (4) din Constituţie, administraţia publică are sarcina de a aduce la cunoştinţa publică toate actele
adoptate de autorităţi, asigurându-se cunoaşterea acestora de către cetăţeni.

O altă funcţie a administraţiei publice este cea de pregătire a proiectelor de acte normative, precum şi
colaborarea la adoptarea sau emiterea lor. Pregătirea deciziilor nu constă în formularea unor propuneri de acte
normative.
Administraţia trebuie să determine decizia politică, oferind o variantă optimă de reglementare.
Această tendinţă a administraţiei publice de determinare a deciziei politice este posibilă numai în cadrul
statului de drept, unde administraţia îşi are bine precizat locul şi rolul său, acela de realizare a valorilor politice
exprimate prin lege.

Administraţia publică are şi funcţ de prevedere a opţiunilor pe termen scurt, mediu şi lung, la nivelul întregii
societăţi şi al colectivităţilor locale. Astfel, AP îi revine rolul de a prezenta Parlamentului sau autorităţilor
administraţiei publice locale, posibilele variante ale acestor opţiuni pt viitorul societăţii.

Necesitatea cercetării științifice a administrației publice

Creşterea continuă a rolului administraţiei publice în societatea modernă impune, cu necesitate, cunoaşterea
aprofundată a acesteia, întrucât doar pe baza cunoştinţelor obţinute se poate ajunge la o organizare raţională şi
funcţionare eficientă.
Administraţia publică este la fel de „veche” ca şi statul, deoarece rolul şi funcţiile statului nu s-ar fi putut
realiza fără desfăşurarea unor activităţi de natură administrativă.
Preocupări de cercetare ştiinţifică a administraţiei publice au fost din momentul în care în existenţa socială şi-au
făcut apariţia aspectele organizatorice şi funcţionale ale administraţiei publice.
Fenomenul administrativ este abordat de filosofie, ştiinţele politice, istorie, drept ş.a.

Administrația publică, obiect de cercetare al științei dreptului administrativ

Ştiinţa dreptului administrativ, prin reprezentanţi de seamă, precum Paul Negulescu, Anibal Teodorescu, Victor
Onişor, Constantin Rarincescu şi alţii, a contribuit la cunoaşterea şi explicarea dreptului administrativ român, la
formularea de propuneri pentru elaborarea de norme noi şi principii.
Ca ramură a dreptului public, dreptul administrativ cercetează administraţia publică prin prisma normelor
juridice care reglementează organizarea şi funcţionarea acesteia. Este o abordare ştiinţifică limitată la aspectul
juridic, deoarece dreptul administrativ nu poate include în obiectul său de cercetare întreaga problematică a
administraţiei.
În paralel şi în legătură cu dreptul administrativ s-a conturat o ştiinţă nouă, ştiinţa administraţiei, o ştiinţă
interdisciplinară, care are ca obiect „studierea administraţiei publice în ansamblul său, cu toate implicaţiile,
relaţiile şi corelaţiile acesteia cu celelalte elemente ale sistemului social”.
Ştiinţa administraţiei este analizată ca o „ştiinţă specializată, care are ca obiect cunoaşterea fenomenologiei
administrative în toată complexitatea ei, formulând principii şi soluţii pentru perfecţionarea permanentă a

6
organizării şi funcţionării structurilor administrative, în funcţie de valorile de comandă ale puterii politice, de
necesităţile economico-sociale, de gradul de înzestrare tehnică, de nivelul de cultură şi civilizaţie etc.”
Ştiinţa administraţiei are ca obiect de cercetare următoarele probleme specifice administraţiei publice :
principiile de funcţionare a administraţiei publice şi a aparatului care o compune, dar și de eficientizare a
acestei activităţi;
personalul administrativ, incluzând prin această sintagmă atât pe cel supus unui regim de putere publică,
funcţionarii publici, cât şi pe cei supuşi dreptului privat;
 formele concrete de activitate a administraţiei;
desprinderea unor legităţi din studierea evoluţiei fenomenului administrativ dintr-un anume stat, dar şi din alte
sisteme de drept; (legitate-caracterul obligatoriu al unor fenomene);
analiza şi combaterea unor aspecte negative care se manifestă în administraţie, cum ar fi birocraţia exagerată,
corupţia, formalismul;
studierea unor modele administrative în scopul stabilirii elementelor care pot influenţa pozitiv sau negativ
activitatea administrativă.
Se poate concluziona că ştiinţa administraţiei examinează: ce este administraţia; ce ar trebui să fie acum; ce
va trebui să fie în viitor.
În ceea ce priveşte relaţia dintre ştiinţa dreptului administrativ şi ştiinţa administraţiei, „între cele două ramuri
ale ştiinţelor sociale are loc o inversare de roluri, ele completându-se reciproc, dar păstrându-şi propria
fizionomie şi autonomie, ştiinţa dreptului administrativ de ramură a ştiinţei juridice, iar ştiinţa administraţiei de
ştiinţă socială de sinteză, ce nu are, ca esenţă, caracter juridic”.

5. Dreptul administrativ – ramură distinctă de drept

Dreptul administrativ s-a conturat ca ramură de drept de sine stătătoare mai târziu decât celelalte ramuri ale
dreptului public. A apărut la sfârşitul sec al XVIII-lea, mai întâi în SUA şi apoi în Franţa.
În Franţa, dreptul administrativ are origini istorice profunde. Acesta se formează după revoluţia din 1789, de când
se instituie „o separaţie clară între administraţie şi justiţie”.
În ţara noastră, se poate considera că această ramură a dreptului public a apărut odată cu intrarea în vigoare, în
cele două principate române, a Regulamentelor Organice (Muntenia-1831 şi Moldova-1832), chiar dacă unele
norme referitoare la administrarea treburilor ţării au fost elaborate cu mult timp înainte, pe vremea lui Mircea cel
Bătrân, în Muntenia şi a lui Alexandru cel Bun, în Moldova.
În anul 1855, din dispoziţia domnitorului Grigore Ghica, s-a elaborat şi un Cod administrativ, care cuprindea
aproape toate reglementările de natură administrativă din perioada 1832-1855.
Jurisconsulţii romani, începând cu Ulpian, distingeau două subdiviziuni ale dreptului:
 „jus publicum”, dreptul public, care se ocupa de „res romana” - viaţa statului,
 „jus privatum”, dreptul privat, care se ocupa de chestiunile privitoare la indivizi.
La baza acestei distincţii se află interesul ocrotit prin norma de drept.
 dacă acest interes vizează viaţa „cetăţii”, suntem în sfera dreptului public.
 când norma de drept se referă la individ, ne aflăm în domeniul dreptului privat.

În literatura juridică, dreptul administrativ a fost definit în mod diferit:

 „totalitatea normelor juridice în conformitate cu care se exercită activitatea administrativă a statului”;
 „regulile după care statul exercită funcţia executivă, precum şi acelea care guvernează raporturile dintre
stat şi individ, născute în urma unui act administrativ” sau
 „acea ramură a ştiinţei juridice care cercetează normele de drept care privesc organizarea sistemului
administraţiei publice, modalităţile juridice specifice prin care este realizată competenţa cu care sunt
învestite organele administraţiei publice, care acţionează pentru organizarea executării şi a executării
legii, precum şi controlul exercitat de puterea judecătorească pentru asigurarea respectării legii în
activitatea organelor administraţiei publice”.

7
Într-o formulare restrânsă, dreptul administrativ poate fi definit ca acea ramură a sistemului de drept care
cuprinde un ansamblu de norme juridice care reglementează raporturile sociale născute din activitatea de
organizare a executării legii şi de executare a acesteia în regim de putere publică, în vederea satisfacerii
interesului public.

Dreptul administrativ are o serie de trăsături:

caracterul de disciplină relativ tânără, în comparaţie cu dreptul civil sau dreptul penal;
reglementează o diversitate de domenii, de la economie la sănătate şi de la armată la învăţământ;
are un pronunţat caracter de mobilitate, constând în faptul că normele de drept administrativ se înlocuiesc ori
se modifică destul de repede după adoptare;
dreptul administrativ este un drept exorbitant, în sensul că regulile acestuia se caracterizează prin existenţa
unor drepturi calificate ca prerogative de putere publică, prerogative prin care administraţia publică poate
acorda drepturi particularilor, dar le poate încredinţa şi obligaţii, fără consimţământul acestora;
dreptul administrativ este dominat de principiul legalităţii, în sensul că activitatea autorităţilor administraţiei
publice se desfăşoară pe baza legilor şi în conformitate cu acestea;
prioritatea interesului public faţă de interesul particular. Se are în vedere faptul că, în statul de drept, interesele
statului sunt ale colectivităţii şi prin urmare, acestea trebuie să fie prioritare în raport cu cele ale individului.

C 3. Izvoarele dreptului administrativ

Prin izvor de drept se desemnează formele de exprimare a normelor juridice.
Sensuri ale noţiunii de izvor de drept:
- sens material, izvor de drept = condiţiile sociale care determină adoptarea unor norme juridice.
- sens formal, izvor de drept = formele juridice specifice puse la dispoziţia organelor specializate ale statului,
exprimate prin acte normative, care să apere relaţiile economice şi sociale. Prin izvoarele formale se evocă
formele de concretizare a normei juridice, de exprimare propriu-zisă a dreptului.
Ştiinţa dreptului investighează izvoarele formale ale dreptului, ca forme de exprimare concretă a normelor
juridice. Normele juridice sunt cuprinse în acte juridice cu caracter normativ, care devin astfel izvoare formale
ale dreptului.
Varietatea de forme prin care se exprimă normele juridice de DA a dus la clasificarea izvoarelor formale în:
*izvoare scrise (Constituţie, legi, ordonanţe, hotărâri etc.)
*izvoare nescrise (cutuma, jurisprudenţa, principiile generale ale dreptului, doctrina).
Prin izvoarele DA înţelegem formele în care se exprimă normele DA, prin care se nasc, modifică sau sting
raporturi de drept administrativ.

1.Izvoarele scrise ale dreptului administrativ

Ierarhizarea izvoarelor scrise se face după forţa juridică a actelor normative, înţeleasă ca forţa care produce
efecte juridice.
8
Forţa juridică a unui izvor scris este dată de conţinutul şi caracterul acestuia, determinate de natura şi poziţia
autorităţii publice de la care emană.
Având în vedere autoritatea publică de la care provin şi implicit forţa lor juridică, izvoarele scrise ale dreptului
administrativ sunt:
 Constituţia României;
 legile (constituţionale, organice sau ordinare);
 ordonanţele Guvernului (simple sau de urgenţă); hotărârile Guvernului;
 actele administraţiei ministeriale şi extra-ministeriale, indiferent de denumirea lor (ordine, instrucţiuni,
circulare, precizări);
 actele autorităţilor administrative centrale autonome, indiferent de denumirea lor (circulare, precizări,
hotărâri);
 ordinele prefecţilor;
 hotărârile consiliilor judeţene; hotărârile consiliilor locale;
 dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean;
 dispoziţiile primarilor.

Constituţia României este principalul izvor de drept administrativ pentru următoarele considerente:
 este legea fundamentală a statului;
 consacră principiile cu caracter general care guvernează statul român;
 reglementează principiile şi instituţiile fundamentale privind administraţia publică în mod expres (Titlul III,
Capitolul III intitulat „Guvernul” şi Capitolul V intitulat „Administraţia publică”).
Legile constituţionale sunt, cf art. 73 alin. (2) din Constituţie, legile de revizuire a Constituţiei. Acestea sunt
izvoare de drept administrativ doar atunci când au ca obiect probleme din sfera acestei ramuri de drept.
Potrivit art. 152 alin. (1), „nu pot forma obiectul revizuirii dispoziţiile Constituţiei privind caracterul naţional,
independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială”.
Nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale
cetăţenilor sau a garanţiilor acestora [art. 152 alin. (2)]. Constituţia nu poate fi revizuită pe durata stării de asediu
sau a stării de urgenţă şi nici în timp de război [art. 152 alin. (3)]. Singura lege de revizuire a Constituţiei este
Legea nr. 429/2003.

Legile organice sunt cele al căror obiect îl constituie problemele precizate de Constituţie în art. 73 alin. (3).
Poate fi amintită ca lege organică Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Prin lege organică se reglementează:
 sistemul electoral, organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente;
 organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice;
 statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora;
 organizarea şi desfăşurarea referendumului;
 organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
 regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război;
 regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă;
 organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală;
 infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora;
 acordarea amnistiei sau a graţierii colective;
9
  statutul funcţionarilor publici;
 contenciosul administrativ;
 organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului
Public şi a Curţii de Conturi;
 regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii;
 organizarea generală a învăţământului;
 regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială;
 statutul minorităţilor naţionale din România;
 regimul general al cultelor;
 celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice (art. 72 alin. (3) din
Constituţia României).

Legile ordinare sunt izvoare de drept administrativ numai în măsura în care reglementează relaţii sociale ce fac
obiectul administraţiei publice.
Pot fi adoptate în orice domeniu specific activităţii de legiferare, cu excepţia domeniilor rezervate legii
organice.
Exemple: Legea nr. 52/2003 privind transparenţa decizională în administraţia publică; Legea nr. 315/2004 privind
dezvoltarea regională în România etc.
În sistemul actual, legea ordinară este regula, iar legea organică reprezintă excepţia.

Ordonanţele şi hotărârile Guvernului sunt în marea lor majoritate izvoare de drept administrativ.
Prin aceste acte Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, exercită conducerea generală a
administraţiei publice şi organizează executarea legilor.
Guvernul emite ordonanţe numai în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele şi condiţiile prevăzute
de aceasta în domenii care nu fac obiectul legii organice.
Legea specială de abilitare stabileşte atât domeniul, cât şi data până la care Guvernul poate emite ordonanţe.
Pentru emiterea ordonanţelor de urgenţă, nu este necesară o abilitare prealabilă din partea Parlamentului.
Potrivit preved art. 115 alin (4) din Constituţie, „OUG se emit numai în situaţii extraordinare, a căror
reglementare nu poate fi amânată, Guvernul având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora”.

Ordinele şi instrucţiunile miniştrilor şi ale conducătorilor celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale de specialitate, cu caracter normativ, sunt izvoare de drept administrativ nu numai în propriul domeniu
de activitate, ci şi în alte domenii, pentru toate subiectele de drept care intră în raporturile care se nasc, se
modifică sau se sting în baza normelor emise.

Actele juridice emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte
organe ale administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unităţile administrativ – teritoriale,
sunt izvoare ale dreptului administrativ când nasc, modifică sau sting raporturi de drept administrativ.

Ordinele prefecţilor sunt izvoare de drept administrativ numai în măsura în care au caracter normativ, cum sunt
cele care au ca obiect „asigurarea realizării intereselor naţionale, aplicarea şi respectarea Constituţiei, a legilor, a
hotărârilor şi ordonanţelor Guvernului, a celorlalte acte normative, precum şi a ordinii publice”.

Actele juridice adoptate de autorităţile administraţiei publice judeţene şi locale, respectiv hotărârile
consiliilor judeţene, hotărârile consiliilor locale, dispoziţiile preşedintelui consiliului judeţean şi cele ale primarului
sunt izvoare de drept administrativ.
10
Tratatele internaţionale sunt izvoare de drept administrativ atunci când au devenit executorii în ordinea juridică
internă, în conformitate cu prevederile Constituţiei, după ratificare de către Parlament [art. 11 alin. (2)].
Acestea trebuie să cuprindă reglementări ale relaţiilor sociale ce fac obiectul administraţiei publice.
Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituţie, dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale,
cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Principiul fundamental al ordinii juridice a Uniunii Europene îl reprezintă aplicarea imediată, directă şi
prioritară a dreptului Uniunii Europene.
În acest sens sunt şi prevederile art. 148 alin. (2) din Constituţia României, care precizează că „prevederile
tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare”.
Prioritatea dreptului Uniunii Europene a fost afirmată în jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene încă
din anul 1961.
Principiul priorităţii se referă la toate izvoarele dreptului Uniunii Europene, acestea având o forţă juridică
superioară dreptului intern, indiferent de categoria cărora le aparţin.
Aplicarea prioritară a dreptului Uniunii Europene este prevăzută şi de art. 5 din Codul civil, care stabileşte că „în
materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică în mod prioritar, indiferent
de calitatea sau statutul părţilor”.
Ca o consecinţă a efectului direct al dreptului Uniunii Europene asupra dreptului naţional, pentru fiecare
proiect de act normativ elaborat de legiuitorul român este necesară o motivare care trebuie să conţină o
menţiune expresă cu privire la compatibilitatea acestuia cu reglementările europene în domeniu,
determinarea exactă a acestora şi, dacă se impune, măsurile viitoare de armonizare.
Conform art. 6 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor
normative, „Proiectul de act normativ trebuie să instituie reguli necesare, suficiente şi posibile care să
conducă la o cât mai mare stabilitate şi eficienţă legislativă”.
Soluţiile pe care le cuprinde trebuie să fie temeinic fundamentate, luându-se în considerare interesul social,
politica legislativă a statului român şi cerinţele corelării cu ansamblul reglementărilor interne şi ale armonizării
legislaţiei naţionale cu legislaţia comunitară şi cu tratatele internaţionale la care România este parte, precum şi cu
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

2.Izvoarele nescrise ale dreptului administrativ

Jurisprudenţa sau practica judecătorească este alcătuită din totalitatea hotărârilor judecătoreşti pronunţate de
instanţe, indiferent de gradul acestora.
În doctrina occidentală, practica judiciară este considerată izvor de drept administrativ, fiind vorba de practica
instanţelor de contencios administrativ şi a celor de contencios constituţional.

11
În Franţa, de exemplu, jurisprudenţa, sursă nescrisă a dreptului administrativ, este considerată ca fiind mai mult
decât interpretare, aceasta suplineşte tăcerea legii şi creează norme juridice.
În prezent, deşi jurisprudenţa nu constituie izvor de drept în România, asistăm la o contribuţie deosebită a
instanţelor judecătoreşti în consolidarea statului de drept.
Se are in vedere, în acest sens, una din atribuţiile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prevăzută de art. 126 alin. (3)
din Constituţie şi anume, asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
În consecinţă, deciziile de interpretare date în promovarea unui recurs în interesul legii au semnificaţia
unor izvoare de drept.
Potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, „deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai pentru
viitor. Ele se publică în Monitorul Oficial al României”.

Cea mai importantă consecinţă a deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-au admis excepţii de
neconstituţionalitate o constituie scoaterea din legislaţia în vigoare a legilor, ordonanţelor sau
dispoziţiilor din legi sau ordonanţe constatate, prin aceste decizii, ca fiind neconstituţionale.

La nivel european, jurisprudenţa constituie izvor al dreptului Uniunii Europene.

Caracterul de izvor de drept al jurisprudenţei se datorează poziţiei ocupate de Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene- de asigurare a respectării dreptului UE.
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene are ca atribuţii şi interpretarea dreptului Uniunii Europene.
Potrivit art. 21 din Legea nr. 24/2000, „În activitatea de documentare pentru fundamentarea proiectului de act
normativ se vor examina practica Curţii Constituţionale în acel domeniu, jurisprudenţa în materie a Curţii
Europene a Drepturilor Omului, practica instanţelor judecătoreşti în aplicarea reglementărilor în vigoare, precum
şi doctrina juridică în materie”.

Doctrina juridică este reprezentată de analizele, interpretările teoretice pe care specialiştii le emit ca urmare a
studiului fenomenului juridic.
În dreptul românesc, doctrina nu este recunoscută ca izvor de drept. Cu toate acestea, în literatura de specialitate
s-a subliniat rolul pe care îl are doctrina în realizarea administraţiei active.
Aşa, de exemplu, regimul juridic al actelor administrative se sprijină, în mare măsură, pe principii de drept
formulate de doctrina juridică.
După 1990, în elaborarea unor acte normative fundamentale au fost reţinute multe dintre propunerile formulate de
doctrină (Legea contenciosului administrativ).
Doctrina serveşte ca un îndreptar pentru judecători şi pentru legiuitor, reprezentând „un semnal de alarmă”
asupra reglementărilor care trebuie schimbate, modificate.

12
Cutuma (obiceiul juridic), ca regulă de conduită nescrisă izvorâtă dintr-o practică îndelungată, are în dreptul
nostru o valoare redusă.
În teoria generală a dreptului se precizează că sunt necesare două condiţii pentru ca un obicei să devină
izvor de drept: o condiţie obiectivă, constând într-o practică veche şi incontestabilă, în sensul că se aplică
de mult timp; o condiţie subiectivă, care presupune convingerea că regula a dobândit caracter obligatoriu.
Obiceiul poate fi întâlnit, de exemplu, în dreptul civil, în materie de servituţi şi raporturi de vecinătate, de uzufruct,
de executare a contractelor şi de interpretare a voinţei părţilor, de vânzare şi de locaţiune.
Art. 44 alin. (7) din Constituţia României stabileşte că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia
mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini care potrivit legii sau obiceiului, revin
proprietarului”.
Art. 1349 alin. (1) din Codul civil stabileşte: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea
sau obiceiul locului le impune”.
În doctrină se face referire şi la art. 1 alin. (3) din Constituţie, conform căruia „România este stat de drept,
democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii
umane, dreptatea şi pluralismul politic, sunt valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român
şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989 şi sunt garantate”, „tradiţiile democratice ale poporului român” fiind
considerate practici cutumiare create în decursul timpului în comportamentul public al unui popor.

C 4. Normele de drept administrativ

Administraţia publică, ca activitate şi ca sistem de organizare, reprezintă acţiunea unor oameni în raport cu alţi
oameni, ceea ce presupune existenţa a numeroase relaţii sociale. Multitudinea şi varietatea activităţilor şi a
formelor de organizare a sistemului administraţiei publice impun reglementarea juridică a acestora.
Normele juridice constituie o modalitate importantă de introducere a ordinii în organizarea şi funcţionarea
sistemului administraţiei publice. Norma juridică este un etalon, un model de comportament, ce conţine
exigenţele societăţii faţă de conduita membrilor săi în anumite categorii de relaţii.
Norma juridică reprezintă o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de aceasta,
a cărei aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie, prin forţa coercitivă a acelei puteri, de obicei a
statului. Norma juridică este celula de bază a dreptului. Dreptul nu poate exista şi nu poate fi explicat în afara
realităţii sale normative.

Normele de drept administrativ sunt reguli de conduită ale celor care participă, într-o formă sau alta, la
realizarea administraţiei publice.
Normele de drept administrativ sunt acele norme care reglementează raporturile sociale care apar între
autorităţile administraţiei publice în realizarea sarcinilor executive, între acestea şi particulari.

Sub aspectul structurii lor, normele de drept administrativ au o structură externă, tehnico-juridică şi o
structură internă, logico-juridică.
Sub aspectul structurii tehnico-juridice, normele dreptului administrativ se exprimă în articole şi alineate.
Articolul cuprinde, de regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.
13
Legea nr. 24/2000, Art. 47. - (1) Elementul structural de bază al părţii dispozitive îl constituie articolul. Articolul cuprinde, de
regulă, o singură dispoziţie normativă aplicabilă unei situaţii date.
 (2) Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice necesare contextului reglementării.
 (3) Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea "art.". Articolele se numerotează în continuare, în ordinea din text, de la
începutul până la sfârşitul actului normativ, cu cifre arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini
prin expresia "Articol unic".
 (4) În cazul actelor normative care au ca obiect modificări sau completări ale altor acte normative, articolele se numerotează
cu cifre romane, păstrându-se numerotarea cu cifre arabe pentru textele modificate sau completate.
 (5) La coduri şi la legi de mare întindere, articolele vor fi prevăzute cu denumiri marginale, exprimând sintetic obiectul lor;
acestea nu au semnificaţie proprie în conţinutul reglementării.

Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin
care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului.
Art. 48. - (1) În cazul în care din dispoziţia normativă primară a unui articol decurg, în mod organic, mai multe ipoteze juridice,
acestea vor fi prezentate în alineate distincte, asigurându-se articolului o succesiune logică a ideilor şi o coerenţă a
reglementării.
(2) Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură propoziţie sau frază, prin care
se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului articolului; dacă dispoziţia nu poate fi exprimată într-o
singură propoziţie sau frază, se pot adăuga noi propoziţii sau fraze, separate prin punct şi virgulă. Alineatul se evidenţiază
printr-o uşoară retragere de la alinierea textului pe verticală.
(3) Dacă în cuprinsul unui articol se utilizează un termen sau o expresie care are în contextul actului normativ un alt
înţeles decât cel obişnuit, înţelesul specific al acesteia trebuie definit în cadrul unui alineat subsecvent. În cazul în
care frecvenţa unor astfel de termeni şi expresii este mare, actul normativ trebuie să cuprindă în structura sa un
grupaj de definiţii sau o anexă cu un index de termeni.
  
Sub aspectul structurii logico-juridice, adică al formei interne şi conţinutului său, norma de drept administrativ
conţine trei elemente, respectiv ipoteza, dispoziţia şi sancţiunea.
Ipoteza normei de drept administrativ prevede împrejurările, condiţiile în care se aplică şi subiectele la
care se referă dispoziţia.
Aceasta poate conţine:
 - definiţii;
 - principii;
 - scopul unei anumite autorităţi publice sau al unei anumite activităţi;
 - explicarea semnificaţiei unor termeni.
Ipoteza normei de drept administrativ este, de obicei, mai dezvoltată, pentru a oferi subiectelor raporturilor
juridice suficiente elemente pentru identificarea cadrului legal al acţiunii lor.

După modul de determinare, ipoteza poate fi absolut determinată şi relativ determinată.

Ipoteza este absolut determinată când sunt conturate cu exactitate împrejurările în care se va aplica
dispoziţia, făcându-se trimitere la competenţa legată, când autoritatea publică este ţinută de norma juridică,
fiind obligată să respecte întregul conținut al acesteia.
(Competenţa - ansamblul atribuţiilor stabilite de lege, care conferă autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice drepturi şi
obligaţii de a desfăşura, în regim de putere publică şi sub propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă – art.
5 lit. r) din Codul administrativ).

În situaţia în care ipoteza nu este precis conturată, lăsând posibilitatea administraţiei să aprecieze împrejurările în
care se aplică norma, ne aflăm în prezenţa ipotezei relative.
14
Această libertate de apreciere constituie ceea ce se cheamă „puterea discreţionară” a administraţiei publice
sau competenţa de apreciere.
Competenţa legată există atunci când, „în prezenţa unei situaţii date, autoritatea administrativă nu beneficiază
de nicio marjă de libertate, fiind obligată să acţioneze de o manieră determinată”.
În doctrina franceză, competenţa legată este definită ca fiind „situaţia când administraţia este ţinută, pe de o
parte să acţioneze, iar pe de altă parte, este obligată să acţioneze într-un sens determinat, fără posibilitatea de a
alege”.
„Există putere discreţionară ori de câte ori o autoritate acţionează liber, fără ca să-i fie dictată dinainte conduita
sa, printr-o regulă de drept”

Dispoziţia normei juridice cuprinde fondul, conţinutul reglementării, reprezentând „miezul normei juridice,
indicând conduita pe care trebuie să o urmeze subiectele de drept, ce trebuie să facă sau să nu facă
acestea.
Dispoziţia normei de drept administrativ este, în general, categorică, imperativă, întrucât, administraţia publică se
realizează în regim de putere publică.
În cadrul normei de drept administrativ se întâlnesc trei categorii de dispoziţii:
a) dispoziţii onerative, prin care se impune o anumită conduită subiectului de drept;
b) dispoziţii prohibitive, prin care se interzice o anumită conduită subiectului de drept;
c) dispoziţii permisive, atunci când se prevede o anumită acţiune, lăsându-se la aprecierea subiectului de
drept dacă va face sau nu ceea ce norma îi permite, însă nu-l obligă.

Sancţiunea normei de drept administrativ reprezintă consecinţele care intervin în cazul nerespectării
normei juridice.
Ca şi în cazul altor ramuri de drept (dreptul constituţional, de exemplu), sancţiunea normei de drept administrativ
nu apare întotdeauna în mod expres, ea urmând a se deduce din conţinutul normei juridice.
Însă trebuie să se facă distincţie între sancţiune ca element al structurii logico-juridice şi sancţiune ca
element al răspunderii juridice, mai exact, al răspunderii juridice în dreptul administrativ.

Clasificarea normelor de drept administrative

Un prin criteriu îl constituie obiectul de reglementare, după care pot fi identificate următoarele categorii de
norme:
 norme organice, prin care se reglementează înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea structurilor
administrative;
 norme de drept material, care vizează drepturile şi obligaţiile autorităţilor administraţiei publice sau
agenţilor autorizaţi implicaţi în activitatea administrativă;
 norme de drept procesual, cele care au ca obiect procedura de concretizare a activităţii autorităţilor
publice, cum sunt, de exemplu, aspectele procedurale în domeniul contravenţiilor.
15
După criteriul gradului de impunere a normelor identificăm:
- norme cu caracter imperativ, care impun subiectelor de drept o anumită conduită;
- norme cu caracter prohibitiv, care interzic o anumită conduită;
- norme cu caracter permisiv, care îngăduie o conduită determinată.
Normele de drept administrativ sunt cuprinse în diferite acte normative, putând să îmbrace cele mai variate
forme.
Normele de drept administrativ nu trebuie confundate cu actele administrative cu caracter normativ, care
sunt acte juridice ce cuprind norme de conduită şi sunt emise de către autorităţile administraţiei publice centrale şi
locale.

Având în vedere întinderea sferei de aplicare, se identifică:

- norme cu caracter general, aplicabile tuturor autorităţilor administraţiei publice;
- norme speciale, care se referă la un organ determinat;
- norme excepţionale, adoptate în anumite cazuri, pentru a reglementa situaţii apărute în mod
excepţional.
ATENȚIE! Dacă într-un act normativ normele de drept administrativ au valoare de drept comun, atunci
acestea se aplică înaintea altor categorii de norme ce au în vedere aceeaşi materie.
Norma specială se aplică înaintea normei generale, iar norma de excepţie este prioritară şi faţă de norma
generală şi norma specială.

Raporturile de drept administrativ

Raportul juridic, din perspectiva teoriei generale a dreptului, este o relaţie socială reglementată de norma
juridică.
Raporturile de drept administrativ sunt relaţii sociale reglementate de normele dreptului administrativ care se for-
mează, în principal, în legătură cu organizarea şi exercitarea competenţei organelor administraţiei publice, relaţii
sociale ce sunt supuse reglementărilor normelor dreptului administrativ.
Raporturile de drept administrativ se nasc, se modifică sau se sting în condiţiile prevăzute de normele
dreptului administrativ.
Pentru ca norma juridică să acţioneze, să dea naştere, să modifice sau să stingă un raport de drept
administrativ, este necesar să intervină ceva din exteriorul ei, un fapt de care norma juridică leagă aplicarea
sa. Este vorba de fapte juridice administrative, ce pot fi independente de voinţa omului (evenimente) sau
de acţiuni ori inacţiuni ale omului. Dacă evenimentele sunt independente de voinţa omului (fapte
naturale) şi de care legea leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice administrative, acţiunile
sunt fapte voluntare de care legea leagă naşterea, modificarea ori stingerea de raporturi juridice
administrative.

16
Şi inacţiunile pot constitui izvorul unor raporturi juridice administrative (de exemplu, nesoluţionarea în
termenul legal a unei cereri).

Raportul de drept administrativ are trei elemente componente, respectiv subiecte, obiect, conţinut.
Fiecare dintre cele trei elemente componente are trăsături specifice, care îl deosebesc de alte raporturi juridice.
În ceea ce priveşte subiectele raporturilor de drept administrativ, se cuvine a menţiona că unul dintre ele este fie
o autoritate a administraţiei publice, fie un funcţionar public.
Celălalt subiect de drept administrativ poate fi o autoritate a administraţiei publice sau un funcţionar public, o
autoritate publică din sfera altei puteri sau un particular, persoană fizică sau juridică.
În anumite raporturi, unul dintre subiecte este titular de drepturi, iar celălalt este titular de obligaţii, în timp ce în
alte categorii de raporturi de drept administrativ, ambele subiecte pot fi titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii.
Subiectul titular de drepturi se numeşte subiect activ, iar subiectul titular de obligaţii se numeşte subiect pasiv.
Obiectul raporturilor de drept administrativ îl constituie acele acţiuni sau fapte materiale care se realizează în
cadrul administraţiei publice şi care, prin natura lor, sunt extrem de numeroase şi variate.
Astfel, pot constitui obiect al raportului juridic administrativ anumite activităţi, precum: executarea actelor
juridice; executarea unor lucrări publice; prestarea unor servicii publice; controlul administrativ etc.
Conţinutul raporturilor de drept administrativ este format din drepturile şi obligaţiile părţilor.

Raporturile de drept administrativ se grupează în două categorii:

 raporturi care se formează în cadrul sistemului administraţiei publice;
 raporturi care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara
acestui sistem.
Raporturile ce se constituie în cadrul sistemului administraţiei publice se referă, în principal, la organizarea şi
funcţionarea administraţiei publice.
Ele se împart în raporturi de subordonare, raporturi de colaborare şi de participare.
În cadrul raporturilor de subordonare ierarhică, subiectele participante se află în cadrul unei ierarhii
administrative.
Cel care acţionează ca autoritate ierarhic superioară are dreptul de a conduce, îndruma şi controla
subiectul subordonat.
Este cazul raporturilor dintre Guvern şi prefecţi sau acela al raporturilor dintre ministru şi conducătorii serviciilor
deconcentrate ale ministerelor în judeţe.
În cazul raporturilor de colaborare, subiectele participante se află pe aceeaşi poziţie şi acţionează împreună
pentru realizarea unui anumit scop.
Cum ar fi, de exemplu, două ministere care emit împreună norme juridice de interes comun.
În cazul raporturilor de participare, cele două subiecte participă la exercitarea unor atribuţii pe care legea le dă în
competenţa unui organism colegial, faţă de care acestea se pot afla în raporturi de subordonare.

17
Raporturile care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui
sistem sunt extrem de variate.
Ele pot fi raporturi de subordonare, în care organele administraţiei publice, pe baza competenţei pe care o au
conform legii, pot stabili în mod unilateral drepturi şi obligaţii, pentru persoanele fizice sau juridice.
Totodată, organele administraţiei publice pot recurge la măsuri de constrângere, aplicând sancţiuni în
condiţiile legii, ajungând până la executarea silită.
Obiectul acestor raporturi juridice constă în modelarea comportamentului subiectelor participante corespunzător
exigenţelor legale.
Situaţia de subordonare a subiectelor de drept nu exclude posibilitatea manifestării de voinţă a acestora în
cadrul raporturilor juridice respective. În acest scop, există o serie de garanţii legale care constau în mijloace
practice puse la dispoziţia cetăţenilor.
Astfel, aceştia pot formula plângeri împotriva măsurilor abuzive luate de administraţia publică.
Potrivit art. 51 din Constituţie, dreptul de petiţionare al cetăţenilor este garantat, iar autorităţile administraţiei
publice au obligaţia de a răspunde la petiţiile formulate în termenele prevăzute de lege.
O pondere deosebită în cadrul categoriei de raporturi analizate o ocupă cele de utilizare a serviciilor publice.
Subiectele active acţionează tot pe baza şi în executarea legii, însă în calitatea lor de servicii publice.
În cadrul raporturilor care se formează între un subiect ce aparţine administraţiei publice şi unul din afara acestui
sistem se întâlnesc şi raporturi de colaborare şi participare a unor persoane fizice şi juridice la realizarea
sarcinilor ce revin administraţiei publice.
Pot fi amintite acele raporturi juridice în care anumite organizaţii nestatale realizează activităţi de interes public,
prin prestaţii specifice organizaţiei statale.

C 5. Organizarea administrației publice. Principii de organizare

Statul unitar este un stat centralizat din punct de vedere politică
Din punct de vedere administrativ se poate vorbi de mai multe regimuri juridice cu privire la relaţiile dintre
autorităţile centrale şi cele din teritoriu şi anume:
- regim de centralizare administrativă,
- regim de deconcentrare administrativă
- regim de descentralizare administrativă.
Acestea se pot constitui concomitent şi în principii care stau la baza organizării administraţiei publice.
Potrivit principiilor care guvernează statul unitar, soluţionarea problemelor administraţiei, pe întreg teritoriul, este
dependentă de existenţa unei administraţii centrale şi a unei administraţii locale, organizate în toate unităţile
administrativ - teritoriale.

Centralizarea administrativă
Prin centralizare se înţelege „regimul administrativ în care autorităţile publice locale şi speciale sunt numite de
autoritatea publică centrală, fiind subordonate acesteia”.
18
În sistemul centralizării „autoritatea publică centrală ia deciziile şi conduce, iar autorităţile locale raportează şi
execută deciziile primite”.
În regimul centralizării nu se recunoaşte colectivităţilor locale dreptul de a se administra.
Alte dezavantaje ale centralizării:
- interesele locale nu pot fi satisfăcute în mod corespunzător, deoarece puterea centrală nu are posibilitatea
de a cunoaşte în mod real problemele locale;
- autorităţile publice centrale sunt supraîncărcate cu problemele administraţiei locale, fapt ce duce la
tergiversări în rezolvarea acestora.
- Centralizarea îmbracă, de regulă, forma concentrării şi a deconcentrării administrative.
- Concentrarea constă în atribuirea puterii de decizie în totalitate autorităţilor centrale ale administraţiei.
Deconcentrarea constă în „distribuirea de atribuţii administrative şi financiare de către ministere şi celelalte
organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către structuri proprii de specialitate din unităţile
administrativ-teritoriale” (art. 5 lit. u) din Codul administrativ).

Descentralizarea administrativă
Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane să se
administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor
autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare.
Potrivit art. 5 lit. pct. 25.x) din Codul administrativ, descentralizarea reprezintă „transferul de competenţe
administrative şi financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din unităţile
administrativ teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare exercitării acestora”.
Conform art. 76 din CA, principiile pe baza cărora se desfăşoară procesul de descentralizare sunt următoarele:
a) principiul subsidiarităţii, care constă în exercitarea competenţelor de către autoritatea administraţiei
publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetăţean şi care dispune de capacitate
administrativă necesară;
b) principiul asigurării resurselor corespunzătoare competenţelor transferate;
c) principiul responsabilităţii autorităţilor administraţiei publice locale în raport cu competenţele ce le
revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice şi de utilitate
publică;
d) principiul asigurării unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii şi reguli obiective,
care să nu constrângă activitatea autorităţilor administraţiei publice locale sau să limiteze autonomia locală
financiară;
e) principiul echităţii, care implică asigurarea accesului tuturor cetăţenilor la serviciile publice şi de utilitate
publică.
Guvernul, ministerele şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale transferă competenţe autorităţilor
administraţiei publice locale de la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor sau judeţelor, după caz, respectând principiul
subsidiarităţii şi criteriul ariei geografice a beneficiarilor, potrivit căruia transferul competenţei privind furnizarea unui serviciu
public se face către acel nivel al administraţiei publice locale care corespunde cel mai bine ariei geografice a beneficiarilor
[art. 77 alin. 1].
19
Art. 5 lit. h) din Codul administrativ, aria geografică a beneficiarilor - aria geografică de domiciliu a majorităţii beneficiarilor
unui serviciu public descentralizat într-o perioadă de timp dată.
Transferul competenţei se realizează prin lege şi este fundamentat pe analize de impact şi ale unor sisteme de indicatori de
monitorizare, elaborate de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, în colaborare
cu ministerul coordonator al procesului de descentralizare şi cu structurile asociative ale autorităţilor administraţiei publice
locale [art. 77 alin. 2].

Descentralizarea este o modalitate de organizare administrativă, nu politică.

Din acest punct de vedere, descentralizarea administrativă este fundamental deosebită de federalism.
„din punct de vedere juridic, descentralizarea se distinge de federalism deoarece colectivităţile descentralizate nu
au, spre deosebire de statele membre ale unei federaţii, nicio putere de a se organiza ele însele.
Constituţia sau legea le stabileşte anumite competenţe, care sunt întotdeauna sub supravegherea puterii
centrale sau a reprezentanţilor săi”.

Principiile generale aplicabile administraţiei publice - Extras CA

Art. 6: Principiul legalităţii - Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi personalul acestora au
obligaţia de a acţiona cu respectarea prevederilor legale în vigoare şi a tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la
care România este parte.
Art. 7: Principiul egalităţii - Beneficiarii activităţii autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice au dreptul de a fi
trataţi în mod egal, într-o manieră nediscriminatorie, corelativ cu obligaţia autorităţilor şi instituţiilor administraţiei
publice de a trata în mod egal pe toţi beneficiarii, fără discriminare pe criteriile prevăzute de lege.
Art. 8: Principiul transparenţei - (1) În procesul de elaborare a actelor normative, autorităţile şi instituţiile publice
au obligaţia de a informa şi de a supune consultării şi dezbaterii publice proiectele de acte normative şi de a
permite accesul cetăţenilor la procesul de luare a deciziilor administrative, precum şi la datele şi informaţiile de
interes public, în limitele legii.
(2) Beneficiarii activităţilor administraţiei publice au dreptul de a obţine informaţii de la autorităţile şi instituţiile
administraţiei publice, iar acestea au obligaţia corelativă a acestora de a pune la dispoziţia beneficiarilor informaţii
din oficiu sau la cerere, în limitele legii.
Art. 9: Principiul proporţionalităţii - Formele de activitate ale autorităţilor administraţiei publice trebuie să fie
corespunzătoare satisfacerii unui interes public, precum şi echilibrate din punctul de vedere al efectelor asupra
persoanelor. Reglementările sau măsurile autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice sunt iniţiate, adoptate,
emise, după caz, numai în urma evaluării nevoilor de interes public sau a problemelor, după caz, a riscurilor şi a
impactului soluţiilor propuse.
Art. 10: Principiul satisfacerii interesului public - Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice, precum şi
personalul din cadrul acestora au obligaţia de a urmări satisfacerea interesului public înaintea celui individual sau
de grup. Interesul public naţional este prioritar faţă de interesul public local.
Art. 11: Principiul imparţialităţii - Personalul din administraţia publică are obligaţia de a-şi exercita atribuţiile
legale, fără subiectivism, indiferent de propriile convingeri sau interese.

20
Art. 12: Principiul continuităţii - Activitatea administraţiei publice se exercită fără întreruperi, cu respectarea
prevederilor legale.
Art. 13: Principiul adaptabilităţii - Autorităţile şi instituţiile administraţiei publice au obligaţia de a satisface
nevoile societăţii.

Competenţa, capacitatea şi sarcinile autorităţilor administraţiei publice

Dicţionarul general al limbii române defineşte competenţa prin „capacitatea de a se pronunţa într-o anumită
problemă, de a exercita anumite atribuţii” iar noţiunea de atribuţie are înţelesul de „sferă de autoritate, de
activitate sau de competenţă a cuiva.
În literatura de specialitate se face distincţie între noţiunile de capacitate, competenţă, sarcini şi atribuţii.
Capacitatea reprezintă aptitudinea unei persoane de a fi titular de drepturi şi obligaţii.
Pe planul dreptului administrativ, capacitatea înseamnă posibilitatea de a participa ca subiect distinct în
raporturi de drept administrativ.
Codul administrativ defineşte capacitatea administrativă ca fiind „ansamblul resurselor materiale, financiare,
instituţionale şi umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, cadrul legal care reglementează
domeniul de activitate, precum şi modul în care acestea sunt valorificate în activitatea proprie potrivit competenţei
stabilite prin lege” [art. 5 pct. 15.o)].

Potrivit legislaţiei în vigoare, competenţa reprezintă „ansamblul atribuţiilor stabilite de lege, care conferă
autorităţilor şi instituţiilor administraţiei publice drepturi şi obligaţii de a desfăşura, în regim de putere publică şi
sub propria responsabilitate, o activitate de natură administrativă” (art. 5 pct. lit .r) din Codul administrativ).
Indiferent de definiţiile date acestei instituţii juridice, doctrina a identificat o serie de trăsături ale competenţei.
 caracter legal, în sensul că fiecare autoritate a administraţiei publice are o competenţă stabilită de lege,
în funcţie de sarcinile ce-i revin.
 caracterul obligatoriu al acesteia.
 Exerciţiul competenţei nu este un privilegiu pentru cel care o exercită, ci drept şi obligaţie în acelaşi
timp.
 caracter autonom, constând în dreptul autorităţii administraţiei publice de a-şi realiza atribuţiile şi, în
acelaşi timp, obligaţia celorlalte autorităţi de a-i asigura independenţa necesară.

Tradiţional, doctrina stabileşte trei categorii de competenţă:

 Competenţa materială (rationae materiae) desemnează sfera şi natura atribuţiilor unei autorităţi a
administraţiei publice. Din acest punct de vedere, competenţa materială poate fi generală (în toate
domeniile de activitate) şi specială (într-un anumit domeniu sau sector de activitate).
 Competenţa teritorială (rationae loci) desemnează limitele teritoriale ale acţiunii autorităţilor
administraţiei publice, în care se pot exercita atribuţiile stabilite de lege. O autoritate a administraţiei
publice poate avea, după gradul de întindere, o competenţă teritorială generală, exercitată la nivelul
21
 întregii ţări (Preşedintele, Guvernul, ministerele) sau o competenţă teritorială locală, la nivelul unei unităţi
administrativ-teritoriale (consiliul local, primarul).
 Competenţa temporală semnifică întinderea în timp a prerogativelor unei autorităţi a administraţiei
publice. De regulă, autorităţile administraţiei publice au o competenţă temporală nelimitată, întrucât
normele juridice de organizare şi funcţionare a acestora nu stabilesc un timp determinat de existenţă.

Potrivit CA, competența poate fi:

 competenţa delegată - atribuţiile stabilite prin lege şi transferate, împreună cu resursele financiare
corespunzătoare, autorităţilor administraţiei publice locale de către autorităţile administraţiei publice
centrale pentru a le exercita în numele şi în limitele stabilite de către acestea din urmă [art. 5 pct. 19.s)];
 competenţa exclusivă - atribuţiile stabilite prin lege în mod expres şi limitativ în sarcina autorităţilor
administraţiei publice locale, pentru realizarea cărora acestea au drept de decizie şi dispun de resursele şi
mijloacele necesare [art. 5 pct. 20.ş)];
 competenţa partajată - atribuţiile exercitate potrivit legii de autorităţi ale administraţiei publice locale,
împreună cu alte autorităţi ale administraţiei publice, stabilite în mod expres şi limitativ, cu stabilirea
resurselor financiare şi a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în parte [art. 5 pct.
21.t)].

C 6. Autoritățile administrației publice. Președintele României

Rolul Preşedintelui României - este stabilit de art. 80 din Constituţie, rămas nemodificat după revizuirea din
anul 2003. Preşedintele României face parte din puterea executivă, alături de Guvern.
„(1) Preşedintele României reprezintă statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii
teritoriale a ţării.
(2) Preşedintele veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop,
Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate”.
Prima dintre funcţiile Preşedintelui României este cea de reprezentare. Această funcţie se caracterizează prin
reprezentarea statului român în interiorul şi exteriorul ţării, prin diverse modalităţi.
Pe plan intern, menţionăm, de exemplu, promulgarea legilor (art. 77 alin. (1) din Constituţie), iar pe plan extern,
conform art. 91, acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai României, primirea scrisorilor de acreditare, încheierea
unor tratate internaţionale în numele României, negociate de Guvern etc.
Funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării se manifestă prin
atribuţiile pe care le are Preşedintele României pentru garantarea valorilor fundamentale ale poporului român.
În realizarea acestei funcţii, Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi preşedintele Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării, poate declara, după aprobarea Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate, iar în caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării ia măsuri de respingere a agresiunii ori
instituie, conform legii, starea de asediu sau starea de urgenţă.
Preşedintele României veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice.

22
În acest sens, Preşedintele României poate cere, înainte de promulgare, reexaminarea legii de către Parlament
(art. 77 alin. (2) din Constituţie) ori poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la constituţionalitatea unei legi
trimise de Parlament în vederea promulgării.
Preşedintele României exercită funcţia de mediere între puterile statului, precum şi între stat şi societate,
scop în care înlesneşte colaborarea autorităţilor publice, aplanează sau previne relaţiile tensionate dintre acestea.

Alegerea Preşedintelui României

Preşedintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Legea nr. 370/2004 pentru alegerea Preşedintelui României, republicată în 2011 cu modificările şi completările
ulterioare, republicată, stabileşte condiţiile de fond şi condiţiile de formă ce trebuie îndeplinite de către
candidaţii la această funcţie.
Persoana care candidează la această funcţie trebuie să îndeplinească cumulativ următoarele condiţii:
 să aibă drept de vot;
 să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară;
 să nu intre în categoria persoanelor care nu pot face parte dintr-un partid politic;
 să fi împlinit, până în ziua alegerilor, inclusiv, vârsta de cel puţin 35 de ani (art. 37 din Constituţie);
 să nu fi îndeplinit, anterior, două mandate în funcţia de Preşedinte al României (art. 81 alin. (4) din
Constituţie).
Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat (art. 81 alin. (1) din
Constituție). În urma alegerilor, este declarat ales candidatul care a întrunit, în primul tur, majoritatea de voturi ale
alegătorilor înscrişi în listele electorale permanente (art. 1 alin. (3) din Legea nr. 370/2004). În cazul în care
niciunul dintre candidaţi nu a întrunit această majoritate, se organizează al doilea tur de scrutin, la care participă
numai primii 2 candidaţi stabiliţi în ordinea numărului de voturi obţinute în primul tur. Este declarat ales candidatul
care a obţinut cel mai mare număr de voturi valabil exprimate.
Rezultatul alegerilor pentru funcţia de Preşedinte al României este validat de Curtea Constituţională.
După validare, candidatul care a fost ales în funcţia de Preşedinte al României depune jurământul în faţa
Camerei Deputaţilor şi Senatului, convocate în şedinţă comună. Mandatul Preşedintelui României este de 5 ani şi
se exercită de la data depunerii jurământului, până la depunerea jurământului de preşedintele nou ales. Mandatul
Preşedintelui României se poate prelungi, prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 83 alin. (3)
din Constituţie). În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate
îndeplini nicio altă funcţie publică sau privată (art. 84 alin. (1) din Constituţie).
Pe perioada exercitării mandatului prezidenţial pot interveni anumite evenimente care să determine o
imposibilitate temporară sau definitivă a exercitării atribuţiilor, situaţii în care vorbim de vacanţa funcţiei şi de
interimatul funcţiei (art. 97, 98, 99 din Constituţie).
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României intervine în următoarele situaţii:
 în caz de demisie;
 în caz de demitere din funcţie;
 în caz de imposibilitate definitivă a exercitării atribuţiilor sau de deces.

23
În termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, Guvernul trebuie
să organizeze alegeri pentru un nou Preşedinte.
Demisia este un act unilateral al Preşedintelui.
Demiterea din funcţie poate interveni fie ca urmare a referendumului care a confirmat suspendarea sa din funcţie
(art. 95 din Constituţie), fie ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii de condamnare de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, pentru fapta de înaltă trădare (art. 96).
(În cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi
suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului explicaţii cu privire la
faptele ce i se impută. Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se
organizează un referendum pentru demiterea Preşedintelui.)
Conform art. 146 lit. g) din Constituţie, împrejurările care justifică interimatul se constată printr-o decizie a Curţii
Constituţionale, care se comunică Parlamentului şi Guvernului.
Clasificarea atribuţiilor Preşedintelui României
 Atribuţiile Preşedintelui se clasifică după două criterii:
 subiectele faţă de care se exercită acestea şi
 domeniul în care intervin.
După criteriul subiectelor în raport cu care se exercită, sunt avute în vedere, în principiu, atribuţiile
Preşedintelui în raport cu celelalte autorităţi constituţionale care realizează clasicele funcţii ale statului: puterea
legislativă; puterea executivă; puterea judecătorească.

Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu Parlamentul

 Adresarea de mesaje Parlamentului
Constituţia României, în art. 88, recunoaşte dreptul Preşedintelui României de a adresa mesaje Parlamentului, cu
privire la principalele probleme ale naţiunii.
Mesajul la care face referire art. 88 din Constituţie este un act politic prin care şeful statului comunică
Parlamentului opiniile sale privind principalele probleme politice ale naţiunii.
Constituţia prevede că Președintele poate adresa mesaje cu privire la principalele probleme politice ale naţiunii
(art. 88), dar şi în cazuri de excepţie, când „În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele
României ia măsuri pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului printr-un
mesaj (art. 92 alin. (3) din Constituţie).
Constituţia nu conţine prevederi cu privire la forma de adresare a mesajului, acesta putând fi prezentat în mod
direct de către Preşedinte, citit de către un consilier prezidenţial sau trimis sub forma unei scrisori publice.
Mesajul nu produce efecte juridice , însă art. 65 alin. (2) lit. a) din Constituţie stabileşte obligaţia celor două
Camere ale Parlamentului de a se întruni în şedinţă comună pentru a primi mesajul Preşedintelui României.
 Convocarea Parlamentului
Preşedintele României poate convoca Parlamentul în două situaţii.
24
Prima dintre acestea se referă la convocarea Parlamentului rezultat din alegeri, în maximum 20 de zile de la
data desfăşurării alegerilor (art. 63 alin. (3) din Constituţie).
Cea de a doua situaţie se referă la dreptul Preşedintelui României de a cere convocarea unei sesiuni
extraordinare a Parlamentului în funcţie (art. 66 alin. (2) din Constituţie).
 Dizolvarea Parlamentului
Potrivit art. 89 alin. (1) din Constituţie, Preşedintele României poate să dizolve Parlamentul după
consultarea preşedinţilor celor două Camere şi a liderilor grupurilor parlamentare, în situaţia în care
Parlamentul nu a acordat votul de încredere pentru formarea Guvernului în termen de 60 de zile de la
prima solicitare şi numai după respingerea a cel puţin două solicitări de învestitură.
În cursul unui an, Parlamentul poate fi dizolvat o singură dată (art. 89 alin. (2) din Constituţie).
Parlamentul nu poate fi dizolvat în ultimele şase luni ale mandatului Preşedintelui României, în timpul stării de
mobilizare, de război, de asediu ori al stării de urgenţă (art. 89 alin. (3) din Constituţie).
 Promulgarea legilor
Constituţia prevede, în art. 77, că legile se trimit în vederea promulgării Preşedintelui României.
Promulgarea reprezintă actul prin care şeful de stat autentifică textul legii, constatând, astfel, regularitatea
adoptării sale.
Promulgarea se realizează prin emiterea unui decret prezidenţial, în temeiul căruia legea urmează să fie
numerotată şi publicată.
Preşedintele trebuie să asigure promulgarea legii în cel mult 20 de zile.
În acest scop, legea va fi examinată sub aspectul constituţionalităţii sale, al oportunităţii soluţiilor pe care le
conţine, al redactării şi acurateţii dispoziţiilor stabilite etc.
Ca urmare a acestei examinări, dacă Preşedintele are suspiciuni legate de constituţionalitatea ori oportunitatea
unei anumite prevederi din lege sau chiar cu privire la legea în ansamblul său, poate cere Parlamentului, o
singură dată, reexaminarea legii (art. 77 alin. (2) din Constituţie).
Preşedintele României are posibilitatea, conform prevederilor art. 77 alin. (3) şi 146 alin. (1) lit. a) din Constituţie,
de a sesiza Curtea Constituţională, înainte de promulgarea legii, cu privire la constituţionalitatea unor prevederi
ale legii.
De la primirea legii adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curţii Constituţionale, prin care i s-a
confirmat constituţionalitatea, Preşedintele României este obligat să promulge legea în termen de 10 zile.
Atribuţiile Preşedintelui României ca şef al executivului
 Atribuţii în raport cu Guvernul
Potrivit Constituţiei, cele mai importante atribuţii în relaţia Preşedinte - Guvern constau în:
 desemnarea candidatului pentru funcţia de prim – ministru, care urmează să primească votul de
încredere de la Parlament;
 numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de Parlament, caz în care Preşedintele emite
un decret în care este inclusă lista guvernului, conform art. 103 alin. (2) şi (3) din Constituţie;

25
  revocarea şi numirea unor membri ai Guvernului, la propunerea prim-ministrului, în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a postului;
 consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86 din
Constituţie);
 participarea la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional, cu privire la
politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice.
Preşedintele României prezidează şedinţele Guvernului la care participă (art. 87 alin. (2) din Constituţie).
 Atribuţiile Preşedintelui României în raport cu alte autorităţi publice
Preşedintele României conduce activitatea unor autorităţi ale administraţiei publice care sunt autonome faţă de
Guvern.
Preşedintele României este preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, având dreptul să convoace
lucrările acestuia, să-i coordoneze şi să-i îndrume întreaga activitate.
Potrivit art. 119 din Constituţie, „Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile
care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la
apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”.
Preşedintele României are atribuţii de numire sau de participare la numire în diferite funcţii publice.
De exemplu, pe baza prevederilor art. 65 alin. (2) lit. h) din Constituţie, Parlamentul reunit în şedinţă comună,
numeşte, la propunerea Preşedintelui României, directorii serviciilor de informaţii şi exercită controlului asupra
activităţii acestor servicii.
Atribuţii exercitate în domeniul apărării şi în situaţii excepţionale
Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul apărării sunt stabilite de art. 92 din Constituţie.
Preşedintele poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor
armate.
Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile
de la adoptare.
În cazul unei agresiuni armate îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri pentru respingerea
agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un mesaj.
Atribuţiile Preşedintelui României în raporturile cu justiţia
Preşedintele numeşte judecătorii şi procurorii, cu excepţia celor stagiari, la propunerea Consiliului Superior al
Magistraturii.
După numire, aceştia dobândesc un statut juridic special, fiind inamovibili (art. 125 alin. (1) din Constituţie).
Inamovibilitatea presupune protecţia judecătorilor în faţa oricăror imixtiuni exterioare, neputând fi transferaţi
şi nici chiar promovaţi fără acordul lor.
Acordarea graţierii individuale este una din atribuţiile Preşedintelui stabilită de art. 94 lit. d) din Constituţie.
Acordarea graţierii constă într-o măsură de clemenţă în virtutea căreia o persoană condamnată penal este scutită
de executarea totală sau parţială a pedepsei stabilite prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă
definitivă.
26
Preşedintele poate cere urmărirea penală a membrilor Guvernului, pentru fapte săvârşite în realizarea funcţiei.
Preşedintele poate dispune suspendarea din funcţie, atunci când se cere urmărirea penală a unor membri ai
Guvernului (art. 109 alin. (2) din Constituţie).
Atribuţiile Preşedintelui României raportate la Curtea Constituţională
În conformitate cu art. 142 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele numeşte trei dintre judecătorii Curţii
Constituţionale.
Preşedintele poate sesiza Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea unei legi, înainte de
promulgare.
Atribuţiile Preşedintele României în relaţiile cu poporul
Potrivit prevederilor art. 90 din Constituţie, Preşedintele României, după consultarea Parlamentului, poate cere
poporului să-şi exprime voinţa, prin referendum, cu privire la probleme de interes naţional.
Atribuţiile Preşedintelui României în domeniul politicii externe
Articolul 91 din Constituţie reglementează două mari categorii de atribuţii în domeniul politicii externe.
1. Potrivit art. 91 alin. (1), „Preşedintele încheie tratate internaţionale în numele României, negociate de
Guvern, şi le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Celelalte tratate şi acorduri
internaţionale se încheie, se aprobă sau se ratifică potrivit procedurii stabilite prin lege”.
2. Cea de a doua categorie de atribuţii în domeniul politicii externe are în vedere:
 acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României, la propunerea Guvernului;
 aprobarea înfiinţării, desfiinţării sau schimbării rangului misiunilor diplomatice, la propunerea Guvernului;
 acreditarea reprezentanţilor diplomatici ai altor state.

C 7. Actele Președintelui României

Art. 100 din Constituţie stabileşte: „(1) În exercitarea atribuţiilor sale, Preşedintele României emite decrete care
se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea atrage inexistenţa decretului.
(2) Decretele emise de Preşedintele României în exercitarea atribuţiilor sale prevăzute în articolul 91 alineatele
(1) şi (2), articolul 92 alineatele (2) şi (3), articolul 93 alineatul (1) şi articolul 94 literele a), b) şi d) se
contrasemnează de primul-ministru”.
Deşi art. 100 are ca titlu „Actele Preşedintelui”, în realitate sunt avute în vedere doar actele juridice ale acestuia,
numite decrete.
Preşedintele poate fi şi autorul unor acte cu caracter politic, care nu produc efecte juridice, cum sunt, de
exemplu, mesajele adresate Parlamentului (art. 88 din Constituţie).
În doctrina de drept public sunt menţionate şi alte categorii de acte juridice ale Preşedintelui:
 cererea prin care se solicită Parlamentului reexaminarea legii;
 sesizarea Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi;
 deciziile emise pe baza Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a Administraţiei Prezidenţiale.

27
Contrasemnarea decretelor Preşedintelui de către prim-ministru contribuie, în esenţă, la angajarea răspunderii
Guvernului pentru conţinutul actului, atestând conformitatea acestuia atât cu prevederile legale, cât şi cu voinţa
autorității publice pe care prim-ministrul o reprezintă.
Este vorba de decretele emise în legătură cu:
 încheierea de tratate internaţionale;
 acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României;
 înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice ale României;
 mobilizarea parţială sau generală a forţelor armate;
 măsuri în caz de agresiune armată;
 măsuri privind declararea stării de asediu sau a stării de urgenţă;
 conferirea de decoraţii şi titluri;
 acordarea gradului de mareşal, general şi amiral;
 acordarea graţierii individuale.
Decretele Preşedintelui României sunt calificate ca fiind acte administrative, producătoare de efecte juridice.
Ca atare, decretele pot fi atacate în instanţa de contencios administrativ, potrivit Legii nr. 554/2004, cu
excepţia celor care intră în sfera actelor exceptate de la controlul în contencios administrativ.

Răspunderea Preşedintelui României

În ţara noastră, Preşedintele se bucură de imunitate, însă imunitatea nu este totală, el putând răspunde politic
şi juridic pentru faptele săvârşite în exerciţiul mandatului.
Art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală prevede că Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie în cazul
săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituţiei, suspendare privită ca o răspundere politică a
Preşedintelui.
Constituţia nu defineşte noţiunea de „fapte grave”, însă înţelesul acesteia a fost clarificat de Curtea
Constituţională. „Curtea reţine că pot fi considerate fapte grave de încălcare a prevederilor Constituţiei actele de
decizie sau sustragerea de la îndeplinirea unor acte de decizie obligatorii, prin care Preşedintele României ar
împiedica funcţionarea autorităţilor publice, ar suprima sau ar restrânge drepturile şi libertăţile cetăţenilor, ar
tulbura ordinea constituţională ori ar urmări schimbarea ordinii constituţionale sau alte fapte de aceeaşi natură
care ar avea sau ar putea avea efecte similare”.
Propunerea de suspendare din funcţie poate fi iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor
şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţa Preşedintelui.
În aceste situaţii, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera Deputaţilor şi de Senat, în
şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale.
Cu privire la faptele ce i se impută, Preşedintele poate da explicaţii Parlamentului.
Dacă propunerea de suspendare din funcţie este aprobată, în cel mult 30 de zile se organizează un
referendum pentru demiterea Preşedintelui (art. 95 alin. (3) din Constituţie).

28
În conformitate cu art. 98 alin. (1) din Constituţie, dacă Preşedintele este suspendat din funcţie, intervine
interimatul, care se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului sau de preşedintele Camerei Deputaţilor,
iar potrivit art. 98 alin. (2), pe durata interimatului funcţiei prezidenţiale, atribuţiile prevăzute la articolele 88-90 nu
pot fi exercitate (adresarea de mesaje, dizolvarea Parlamentului, referendum).
Răspunderea penală intervine atunci când Preşedintele României a comis fapta de „înaltă trădare” (art. 96 din
Constituţie).
Fapta de înaltă trădare poate fi definită ca fiind „cea mai gravă încălcare a jurământului şi intereselor
poporului şi ţării, în exerciţiul atribuţiilor prezidenţiale”.
Noul Cod penal, în art. 398 consacră fapta de înaltă trădare, rezolvându-se dilema legată de aplicarea prevederii
constituţionale.
Astfel „Faptele prevăzute în art. 394-397, săvârşite de către Preşedintele României sau de către un alt membru al
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării, constituie infracţiunea de înaltă trădare şi se pedepsesc cu detenţiune pe
viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani şi interzicerea exercitării unor drepturi”.
Articolul 394 reglementează trădarea, articolul 395 reglementează trădarea prin transmitere de informaţii
secrete de stat, articolul 396 reglementează trădarea prin ajutarea inamicului, iar articolul 397 are în vedere
acţiuni împotriva ordinii constituţionale.
Camera Deputaţilor şi Senatul pot hotărî, în şedinţă comună, punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru această faptă, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi al senatorilor.
Propunerea de punere sub acuzare se aduce neîntârziat la cunoştinţă Preşedintelui României, pentru a putea da
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută.
Preşedintele este suspendat de drept de la data punerii sub acuzare şi până la data demiterii.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pe baza rechizitoriului întocmit de Parchetul
de pe lângă această instituţie.
La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, Preşedintele este demis de drept.
Procedura constituţională a răspunderii penale a Preşedintelui presupune parcurgerea a două faze:
 faza punerii sub acuzare pentru înaltă trădare, fiind considerată o fază politică;
 faza judiciară (tehnico-juridică) compusă din trei etape: trimiterea în judecată; judecata în fond; judecata
în recurs de către Secţiile reunite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Rolul şi funcţiile Guvernului

Constituţia României din 1991, revizuită, cuprinde, în capitole distincte, norme privind rolul, structura, învestitura
şi actele Guvernului, precum şi prevederi referitoare la răspunderea membrilor săi, la încetarea mandatului, la
raporturile cu Parlamentul, atribuţii ale Guvernului ş.a.
După cum reiese din prevederile Constituţiei [art. 102 alin. (2)], dar şi din cele ale Codului administrativ [art. 14
alin. (1)], „Guvernul este autoritatea publică a puterii executive, care funcţionează în temeiul votului de încredere
acordat de Parlament în baza programului de guvernare. Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a
ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
29
Din aceste texte rezultă dublul rol al Guvernului:
 - rolul politic, concretizat în asigurarea realizării politicii interne şi externe a ţării;
 - rolul administrativ, care constă în exercitarea conducerii generale a administraţiei publice.
Acest din urmă rol, cel administrativ, este întărit de prevederile art. 14 alin. (2) din Codul administrativ, care
stabileşte că „În vederea îndeplinirii rolului său, Guvernul asigură funcţionarea echilibrată şi dezvoltarea
sistemului naţional economic şi social”.
Guvernul României se organizează şi funcţionează potrivit prevederilor constituţionale, având la bază Programul
de guvernare acceptat de Parlament.
În vederea realizării Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcţii (art. 15 din Codul
administrativ):
a) funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a Programului de
guvernare;
b) funcţia de implementare, prin care se urmăreşte punerea în aplicare a Programului de guvernare;
c) funcţia de reglementare, prin aceasta asigurându-se elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea înfăptuirii obiectivelor strategice;
d) funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se are în vedere administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, dar şi gestionarea serviciilor pentru care statul este responsabil;
e) funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, în condiţiile legii,
reprezentarea pe plan intern şi extern, în domeniul său de activitate;
e) funcţia de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi securității naţionale, în domeniul economic
şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară activitatea în subordinea ori
sub autoritatea Guvernului.

Procedura de constituire şi învestire a Guvernului

Procedura de constituire şi învestire a Guvernului începe prin desemnarea, de către Preşedintele României a
candidatului pentru funcţia de prim-ministru, în urma consultării partidului care deţine majoritatea absolută în
Parlament, ori dacă nu există o asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament (art. 103 alin. (1) din
Constituţie). Persoana desemnată drept candidat pentru funcţia de prim-ministru va cere, în termen de 10 zile de
la desemnare, votul de încredere al Parlamentului asupra programului şi a întregii liste a Guvernului.
Programul şi lista Guvernului se dezbat de către Camera Deputaţilor şi Senat, în şedinţă comună.
Parlamentul acordă încredere Guvernului cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor.
Guvernul este învestit de Parlament şi îşi începe mandatul la data depunerii jurământului în faţa
Preşedintelui. Prim-ministrul, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului vor depune individual, în faţa Preşedintelui
României, jurământul de credinţă stabilit în art. 82 din Constituţie.
Data depunerii jurământului este data de la care Guvernul în întregul său şi fiecare membru în parte îşi exercită
mandatul.
30
Componenţa Guvernului
Guvernul este alcătuit din prim-ministru și miniştri. Din Guvern pot face parte: viceprim-miniştri, miniştri de
stat, miniştri delegaţi, miniştri cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiţi de Preşedintele României pe
baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 18 din Codul administrativ).
Funcţia de viceprim-ministru a fost înfiinţată prin Ordonanţa de urgenţă nr. 221/2008.
Miniştrii de stat coordonează, sub conducerea nemijlocită a prim-ministrului, realizarea programului de
guvernare acceptat de Parlament într-un domeniu de activitate, scop în care conlucrează cu miniştrii care
răspund de îndeplinirea acestui program în cadrul ministerelor pe care le conduc.

Mandatul Guvernului
Din prevederile constituţionale reiese că Guvernul îşi exercită mandatul până la validarea alegerilor
parlamentare generale (articolul 104 alin. (2) coroborat cu articolul 110 din Constituţie).
Aceasta este situaţia tipică, durata mandatului fiind „corespunzătoare limitelor de funcţionare a Parlamentului”.
Mandatul Guvernului încetează, potrivit prevederilor constituţionale, înainte de termen (situaţia atipică) în
următoarele cazuri:
a) retragerea încrederii de către Parlament prin introducerea unei moţiuni de cenzură (art. 113 din
Constituţie).
Moţiunea de cenzură poate fi iniţiată de cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor şi al senatorilor şi se comunică
Guvernului la data depunerii.
Moţiunea de cenzură se dezbate după trei zile de la data când a fost prezentată în şedinţa comună a celor două
Camere;
b) în cazul angajării răspunderii Guvernului, potrivit art. 114 din Constituţie.
Angajarea răspunderii Guvernului constituie o procedură parlamentară prin care, pentru a face faţă unor
împrejurări deosebite, care reclamă stabilirea de măsuri urgente, ce sunt de competenţa Parlamentului,
Guvernul urmăreşte adoptarea unui program, a unei declaraţii de politică generală ori a unui proiect de
lege.
Prin angajarea răspunderii sale, Guvernul se expune riscului formulării şi adoptării unei moţiuni de cenzură.
c) prim-ministrul demisionează, decedează, pierde drepturile electorale, se află într-o stare de
incompatibilitate, este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai mult de 45 de zile (art. 110
alin. (2) din Constituţie).
În aceste situaţii, Preşedintele României desemnează un candidat pentru funcţia de prim-ministru, urmărindu-se
apoi aceeaşi procedură de alcătuire a Guvernului.
Guvernul al cărui mandat a încetat îndeplineşte numai actele necesare pentru administrarea treburilor
publice, până la depunerea jurământului de membrii noului Guvern (art. 110 alin. (4) din Constituţie ).
În această perioadă, Guvernul Guvernul nu poate să emită ordonanţe sau ordonanţe de urgenţă şi nu
poate iniţia proiecte de lege (art. 37 alin. (3), teza a II-a din Codul adm.).
31
C 8. Funcționarea Guvernului
Potrivit art. 36 alin. (1) din Codul admin., Guvernul se întruneşte săptămânal în şedinţe sau ori de câte ori
este nevoie, la convocarea prim-ministrului.
Preşedintele României poate participa la şedinţele Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional ce
privesc politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii publice, precum şi în alte situaţii, la cererea prim-
ministrului. Şedinţele la care participă preşedintele României sunt prezidate de acesta (art. 35 alin. (3) din Codul
admin.).
Şedinţele Guvernului au ca obiect probleme ale politicii interne şi externe a ţării, precum şi aspecte privind
conducerea generală a administraţiei publice.
Dezbaterile din cadrul şedinţelor Guvernului şi modul de adoptare a actelor, precum şi a oricăror alte măsuri
stabilite se înregistrează şi se consemnează în scris în stenograma şedinţei, certificată de secretarul general al
Guvernului şi păstrată, conform art. 36 alin. (4) din Codul administrativ.
Atribuţiile Guvernului
Guvernul îndeplineşte o serie de atribuţii care pot fi grupate în următoarele categorii:
a) Atribuţiile generale:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice;
- asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte dispoziţii normative date
în aplicarea acestora;
- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de specialitate din subordinea
sa.
b) Atribuţii de specialitate:
1) atribuţii în domeniul normativ:
- iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului;
- emite puncte de vedere asupra propunerilor legislative, iniţiate cu respectarea Constituţiei şi le transmite
Parlamentului, în termen de 30 de zile de la data solicitării;
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi speciale de abilitare şi
ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei;
- elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat şi le supune spre
adoptare Parlamentului.
2) atribuţii în domeniul economic şi social:
- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economico-socială a ţării pe ramuri şi domenii de activitate;
- asigură realizarea politicii în domeniul social potrivit Programului de guvernare;
- asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului.
3) atribuţii în domeniul legalităţii şi apărării ţării:
- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi siguranţei cetăţeanului, precum şi a drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;

32
 - duce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care organizează şi
înzestrează forţele armate.
4) atribuţii în domeniul relaţiilor externe:
- asigură realizarea politicii externe a ţării şi în acest cadru, integrarea României în structurile europene şi
internaţionale;
- negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român; negociază şi
încheie în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel guvernamental.
5) alte atribuţii:
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile Guvernului.

Actele Guvernului
În îndeplinirea atribuţiilor sale, Guvernul adoptă două categorii de acte: hotărâri pentru organizarea executării
legilor şi ordonanţe (în condiţiile art. 115 alin. (1)-(3) din Constituţie), care se emit în temeiul unei legi speciale de
abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta sau, în cazuri excepţionale, ordonanţe de urgenţă, în
conformitate cu prevederile art. 115 alin. (4)-(6) din Constituţie.
Hotărârile pot avea caracter normativ sau individual şi se adoptă, pentru organizarea executării legilor, în
vederea reglementării celor mai diferite relaţii sociale: învăţământ; sănătate; economie; cultură ş.a.
În ceea ce priveşte ordonanţele, Parlamentul poate adopta o lege specială de abilitare a Guvernului pentru a
emite această categorie de acte normative, acţiune cunoscută sub denumirea de „delegare legislativă” (art.115
alin. (1) din Constituţie).
Legea de abilitare va stabili, în mod obligatoriu, domeniul şi data până la care se pot emite ordonanţe.
Prin ordonanţe se pot reglementa relaţiile sociale din orice domeniu de activitate, cu excepţia acelora care
necesită reglementarea printr-o lege organică.
Dacă legea de abilitare prevede, ordonanţele se supun aprobării Parlamentului, conform procedurii
legislative, până la îndeplinirea termenului de abilitare.
Nerespectarea acestui termen duce la încetarea efectelor ordonanţelor.
În urma dezbaterii ordonanţelor, se pot naşte următoarele situaţii:
- Parlamentul adoptă o lege de aprobare a ordonanţei în forma iniţială;
- Parlamentul adoptă o lege de aprobare a ordonanţei cu modificări şi completări;
- Parlamentul respinge printr-o lege ordonanţa.
În situaţii extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă, având obligaţia de a motiva urgenţa în cuprinsul acestora (art. 115 alin. (4) din Constituţie).
Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură de urgenţă la
Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al României.
Ordonanţele de urgenţă nu se pot adopta în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul
instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie,

33
drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică (art. 115
alin. (6) din Constituţie).
Atunci când ordonanţa de urgenţă este respinsă de Parlament, efectele acesteia încetează odată cu publicarea
legii de respingere.
Dacă este aprobată de Parlament, ordonanţa de urgenţă intră în categoria legilor, cu toate efectele juridice
pe care le emană un astfel de act juridic.
Potrivit art. 38 alin. (1) din Codul adm., hotărârile şi ordonanţele se adoptă în prezenţa majorităţii membrilor
Guvernului, prin consens.
Dacă nu se realizează consensul, hotărăşte prim - ministrul.
Atât hotărârile, cât şi ordonanţele Guvernului se semnează de prim-ministru, se contrasemnează de miniştrii care
au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în Monitorul Oficial, Partea I. Nepublicarea atrage inexistenţa
hotărârii sau ordonanţei. Hotărârile care au caracter militar se comunică doar instituţiilor interesate (art. 38 alin.
(1) din Codul adm.).
Răspunderea Guvernului
Pentru modul în care îşi desfăşoară activitatea, Guvernul poartă atât o răspundere politică, cât şi una juridică.
Constituţia României cuprinde dispoziţii importante cu privire la răspunderea politică a Guvernului, în întregul său
şi a fiecărui membru în parte.
Astfel, Guvernul răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare
membru al Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia (art. 109 alin. (1) din Constituţie).
Sancţiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului, în cazuri bine întemeiate, constă în demiterea
sa, ca urmare a retragerii încrederii acordate de Parlament, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, în
condiţiile prevăzute de art. 113 şi 114 din Constituţia României.
Moţiunea de cenzură este „simetric opusă votului de încredere”, se menţionează în literatura de specialitate,
deoarece, prin adoptarea ei, Parlamentul retrage încrederea acordată Guvernului la învestitură.
Moţiunea de cenzură presupune parcurgerea a trei etape: iniţierea; dezbaterea; supunerea la vot.
Adoptarea moţiunii de cenzură în condiţiile menţionate, respectiv cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor în
şedinţă comună a celor două Camere, are ca efect retragerea încrederii acordate Guvernului, respectiv
încetarea mandatului.
Dacă moţiunea de cenzură este respinsă, iniţiatorii acesteia nu mai pot depune o alta în aceeaşi sesiune, cu
excepţia angajării răspunderii Guvernului.
Angajarea răspunderii Guvernului poate avea ca obiect:
 un program (de guvernare);
 o declaraţie de politică generală;
 un proiect de lege.
Deşi distincţia dintre program şi declaraţie de politică generală este dificil de realizat, totuşi programul
defineşte, în linii generale, politica pe care Guvernul intenţionează să o transpună în practică, în timp ce
34
declaraţia ar fi pretextul reconsolidării sprijinului parlamentar şi al sporirii credibilităţii Guvernului, după o
anumită perioadă de funcţionare.
Angajarea răspunderii Guvernului asupra unui proiect de lege constituie „o modalitate legislativă indirectă de
adoptare a unei legi”.
O astfel de procedură este indicată în special în situaţia în care un Guvern doreşte să promoveze foarte repede o
lege importantă pentru programul său de guvernare.
Angajarea răspunderii Guvernului poate determina următoarele acţiuni ale Parlamentlui:
- Parlamenul nu iniţiază o moţiune de cenzură în termenul de 3 zile pe care îl are al dispoziţie, situaţie
în care se prezumă tacit că actele cu privire la care Guvernul şi-a angajat răspunderea au fost acceptate;
- Parlamentul iniţiază o moţiune de cenzură, care, în condiţiile stabilite de art. 113 din Constituţie, poate
determina două situaţii: acceptarea moţiunii de cenzură, fapt ce duce la demiterea Guvernului şi implicit
la respingerea actelor respective; respingerea moţiunii de cenzură, cu efectul acceptării documentelor
asupra cărora Guvernul şi-a angajat răspunderea.
În ceea ce priveşte răspunderea penală a membrilor Guvernului, prin art. 109 alin. (3) din Constituţie s-a stabilit
că atât cazurile de răspundere, cât şi pedepsele aplicabile sunt stabilite printr-o lege privind
responsabilitatea ministerială.
Este vorba de Legea nr. 115/1999, republicată, modificată şi completată, care vizează o reglementare specială,
derogatorie de la dreptul comun.
Legea prind responsabilitatea ministerială consacră principiul conform căruia răspunderea penală, în cazul
membrilor Guvernului, este personală şi priveşte pe fiecare membru al Guvernului în parte, pentru faptele
comise în exercitarea funcţiei sale.
Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 115/1999, sunt considerate infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la un
an la 5 ani următoarele fapte săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor:
a) împiedicarea, prin ameninţare, violenţă ori prin folosirea de mijloace frauduloase, a exercitării cu bună-
credinţă a drepturilor şi libertăţilor vreunui cetăţean;
b) prezentarea, cu rea-credinţă, de date inexacte Parlamentului sau Preşedintelui României cu privire la
activitatea Guvernului sau a unui minister, pentru a ascunde săvârşirea unor fapte de natură să aducă
atingere intereselor statului.
Constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă următoarele fapte
săvârşite de către un membru al Guvernului:
a) refuzul nejustificat de a prezenta Camerei Deputaţilor, Senatului sau comisiilor permanente ale
acestora, în termenul prevăzut la art. 3 alin. (2), informaţiile şi documentele cerute de acestea în
cadrul activităţii de informare a Parlamentului de către membrii Guvernului, potrivit art. 111 alin. (1) din
Constituţia României, republicată;
b) emiterea de ordine normative sau instrucţiuni cu caracter discriminatoriu pe temei de rasă, naţionalitate,
etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, vârstă, sex sau orientare sexuală, apartenenţă politică,
avere sau origine socială, de natură să aducă atingere drepturilor omului.
35
În cazul săvârşirii de către membrii Guvernului a unor infracţiuni în exerciţiul funcţiei lor, altele decât cele
prevăzute la art. 8, se aplică pedeapsa prevăzută de legea penală pentru acele infracţiuni.
Potrivit art. 109 alin. (2) din Constituţie, „Numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul
să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a
cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în
judecată a unui membru al Guvernului atrage suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie”.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera Deputaţilor sau în Senat se face pe baza
raportului întocmit de o comisie permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la
activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister ori de o comisie specială de anchetă constituită în acest
scop (art. 13 alin. (1) din Legea nr. 115/1999).
Raportul se înscrie cu prioritate pe ordinea de zi a Camerei Deputaţilor sau a Senatului, după caz.
După începerea urmăririi penale, membrul Guvernului care este şi deputat sau senator poate fi percheziţionat,
reţinut ori arestat numai cu încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa, cu respectarea
prevederilor art. 72 alin. (2) din Constituţia României, republicată, şi a regulilor de procedură cuprinse în
regulamentul Camerei din care face parte (art. 13 alin. (3) din Legea nr. 115/1999).
Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor se efectuează de către
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către Direcţia Naţională Anticorupţie, iar
judecarea acestora este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit legii.
Pe tot timpul procesului penal, membrii Guvernului beneficiază de prezumţia de nevinovăţie (art. 24 alin. (1) din
Legea nr. 115/1999).
Preşedintele României poate dispune suspendarea din funcţie a unui membru al Guvernului împotriva
căruia s-a cerut începerea urmării penale, iar membrul Guvernului condamnat printr-o hotărâre judecătorească
definitivă va fi demis din funcţie de Preşedintele României, la propunerea prim-ministrului.
Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei lor, membrii Guvernului răspund potrivit dreptului
comun (Guvernul României este învestit:
C 9. Ministerele. Considerații generale
Ministerele sunt organe de specialitate ale administraţiei publice centrale care realizează politica
guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora. Ministerele au personalitate juridică şi sediul în
municipiul Bucureşti.
Acestea se organizează şi funcţionează numai în subordinea Guvernului, potrivit prevederilor Constituţiei şi ale
Codului administrativ.
Ministerele sunt conduse de miniştri, ca urmare a acordării votului de încredere de către Parlament.
Aceştia răspund de întreaga activitate a ministerului în faţa Guvernului, iar în calitate de membri ai
Guvernului, în faţa Parlamentului.
Numărul ministerelor şi miniştrii se aprobă de Parlament, prin acordarea votului de încredere asupra
Programului de guvernare şi întregii liste a Guvernului, la învestitură.
36
Structura Guvernului poate fi modificată, prin înfiinţarea, desfiinţarea, divizarea ori comasarea unor ministere,
ca urmare a cererii prim-ministrului adresată Parlamentului (art. 62 alin. (5) din Codul administrativ.
Parlamentul acceptă modificarea structurii Guvernului în condiţiile art. 85 alin. (3) din Constituţie.
Ministerele au în structura organizatorică direcţii generale, direcţii, servicii şi birouri, denumite generic
compartimente, cu respectarea prevederilor corespunzătoare încadrării cu personal a respectivelor structuri.
Atribuţiile compartimentelor ministerelor se stabilesc prin regulamentul de organizare şi funcţionare a ministerului,
aprobat prin ordin al ministrului.
Unele ministere pot avea, în funcţie de natura atribuţiilor, compartimente în străinătate, înfiinţate în condiţiile legii.

Atribuţiile generale ale miniştrilor. În domeniul lor de activitate, miniştrii îndeplinesc următoarele atribuţii
generale:
 - organizează, coordonează şi controlează aplicarea legilor, ordonanţelor şi hotărârilor Guvernului, a
ordinelor şi instrucţiunilor emise conform legii, respectând limitele de autoritate şi ale principiului autonomiei
locale;
 - elaborează şi avizează proiecte de lege, ordonanţe, hotărâri ale Guvernului, în condiţiile stabilite prin
metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului;
 - acţionează în vederea aplicării strategiei proprii a ministerului, integrată celei de dezvoltare economico-
socială a Guvernului, precum şi politicile şi strategiile în domeniile de activitate ale ministerului;
 - fundamentează şi elaborează propuneri pentru bugetul anual, pe care le înaintează Guvernului;
 - iniţiază şi negociază, din împuternicirea Preşedintelui României sau a Guvernului, în condiţiile legii,
încheierea de convenţii, acorduri şi alte înţelegeri internaţionale sau propune întocmirea formelor de aderare la
cele existente, în domeniul său de activitate;
 - colaborează cu Institutul Naţional de Administraţie şi cu alte instituţii de specialitate pentru formarea şi
perfecţionarea pregătirii profesionale a personalului din sistemul său.

Autorităţile administrative autonome

Conform dispoziţiilor articolelor 116 şi 117 din Constituţie, administraţia centrală de specialitate se realizează
nu numai prin intermediul ministerelor şi a altor organe de specialitate, ci şi de către autorităţi administrative
autonome. Aceste structuri nu se subordonează Guvernului, având o conducere desemnată de Parlament, fiind
obligate prin legea de înfiinţare să depună rapoarte de activitate care sunt supuse dezbaterii şi aprobării acestuia.
Înfiinţarea şi desfiinţarea autorităţilor administrative autonome se fac prin lege organică.
Constituţia nominalizează o parte din aceste autorităţi: Consiliul Suprem de Apărare a Ţării (art. 119),
Consiliul Legislativ (art. 79), Serviciile de Informaţii (art. 65 lit. h), Serviciile publice de radio şi de
televiziune [art. 31 alin. (5)].
Potrivit prevederilor art. 117 alin. (3) din Constituţie, alte autorităţi autonome se înfiinţează prin lege, fără a le
nominaliza.
Este cazul Băncii Naţionale, Centrului Naţional al Cinematografiei, Consiliului Naţional al Audiovizualului ş.a.
37
Atât autorităţile autonome nominalizate, cât şi cele nenominalizate sunt organizate şi funcţionează potrivit
prevederilor unei legi organice.

Administraţia publică locală. Caracteristici

Analiza dispoziţiilor constituţionale referitoare la administraţia publică locală, a prevederilor Codului
administrativ, ale legii alegerii autorităţilor administraţiei publice locale (Legea nr. 115/2015), pune în evidenţă
principalele caracteristici ale administraţiei publice locale:
- administraţia publică locală se organizează şi funcţionează în temeiul următoarelor principii stabilite de
Constituţie: principiul descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice.
- administraţia publică locală de organizează şi funcţionează pe baza următoarelor principii specifice:
a) principiul descentralizării;
b) principiul autonomiei locale;
c) principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de interes local deosebit;
d) principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale;
e) principiul cooperării;
f) principiul responsabilităţii;
g) principiul constrângerii bugetare (art. 75 alin. (1) din Codul administrativ).
- administraţia publică locală cuprinde în sfera sa consiliile locale şi primarii, consiliile judeţene;
- raporturile dintre autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe, municipii şi autorităţile administraţiei
publice de la nivelul judeţului se bazează pe principiile autonomiei locale, legalităţii, cooperării, solidarităţii,
egalităţii de tratament şi responsabilităţii;
- în relaţiile dintre consiliul local şi primar, consiliul judeţean şi preşedintele consiliului judeţean, precum şi între
autorităţile administraţiei publice din comune, oraşe, municipii şi autorităţile administraţiei publice de la nivel
judeţean nu există raporturi de subordonare; în relaţiile dintre acestea există raporturi de colaborare.

Principiul descentralizării
Principiul descentralizării este consacrat în art. 120 alin. (1) din Constituţia României, în urma revizuirii acesteia.
Principiul a fost definit ulterior prin Legea descentralizării nr. 339/2004, abrogată de Legea - cadru a
descentralizării nr. 195/2006.
Cadrul normativ actual al descentralizării administrative este stabilit de Codul administrativ, care abrogă Legea nr.
195/2006.
Potrivit Codului admininistrativ, descentralizarea reprezintă transferul de competenţe administrative şi
financiare de la nivelul administraţiei publice centrale la nivelul administraţiei publice din unităţile
administrativ-teritoriale, împreună cu resursele financiare necesare exercitării acestora.

Principiul autonomiei locale

38
Principiul autonomiei locale este principiul fundamental care guvernează administraţia publică locală, constând în
„dreptul unităţilor administrativ-teritoriale de a-şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităţilor
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un drept, iar
descentralizarea un sistem care implică autonomia”.
Conţinutul, precum şi regimul juridic al autonomiei locale rezultă din prevederile Codului administrativ,
respectiv art. 84.
Conform acestor dispoziţii, autonomia locală este numai administrativă şi financiară şi se exercită pe baza şi
în limitele prevăzute de lege.
Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi gestionarea
resurselor care, potrivit legii, aparţin comunei, oraşului, municipiului sau judeţului, după caz.
Potrivit art. 5 lit. j) din Codul adm, autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităţilor locale la
nivelul cărora sunt alese, treburile publice, în condiţiile legii.
Din analiza dispoziţiilor Codului administrativ rezultă că:
- autonomia locală reprezintă nu numai un drept, ci şi o obligaţie pentru autorităţile publice locale,
reprezentante ale colectivităţilor locale;
- fiind desemnate de colectivităţile locale, autorităţile locale (consilii locale, primari, consilii judeţene)
exercită autonomia locală în numele şi în interesul acestor colectivităţi;
- competenţele autorităţilor administraţiei publice locale se stabilesc numai prin lege;
- competenţele autorităţilor publice locale sunt depline şi exclusive, excepţie făcând anumite cazuri prevăzute de
lege;
- în virtutea autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au iniţiative în toate domeniile, cu
excepţia celor care sunt date în mod expres în competenţa altor autorităţi publice;
- dreptul de a soluţiona şi gestiona al autorităţilor publice locale priveşte toate problemele din unitatea
administrativ-teritorială, stabilite de lege atunci când reglementează atribuţiile autorităţilor locale.
Autonomia locală presupune existenţa unor condiţii şi îndeplinirea unor exigenţe cum sunt:
 existenţa unei colectivităţi locale în cadrul unei unităţi teritorial-administrative care să aibă interese şi
nevoi specifice, diferite de interesele colectivităţii naţionale;
 existenţa unor mijloace materiale şi financiare a căror gestionare se realizează sub responsabilitatea
acestor colectivităţi;
 autorităţile care conduc colectivitatea locală trebuie să fie alese dintre cetăţenii care o compun;
 aceste autorităţi trebuie să dispună de o anumită autonomie faţă de organele centrale ale
administraţiei publice;
 controlul exercitat de organele puterii executive asupra autorităţilor administraţiei publice locale (controlul
de tutelă administrativă).
Autonomia locală se manifestă organizatoric prin alegerea autorităţilor administraţiei publice locale de către
populaţia cu drept de vot care domiciliază în unitatea administrativ-teritorială, organizarea serviciilor publice
39
locale, înfiinţarea unor persoane juridice de drept public, dar şi prin posibilitatea recunoscută consiliilor locale de
a adopta statutul localităţii, organigrama şi numărul de personal.
Funcţional, autonomia locală presupune consacrarea principiului plenitudinii de competenţă în soluţionarea
problemelor de interes local, fără intervenţia altor autorităţi.
Din punct de vedere gestionar, autonomia locală vizează competenţa autorităţilor locale ce decurge din calitatea
de persoane juridice a unităţilor administrativ-teritoriale care gestionează patrimoniul local.
Un aspect important al autonomiei locale priveşte dreptul colectivităţilor locale de a se asocia cu alte
colectivităţi locale în vederea realizării unor sarcini de interes comun în condiţiile legii.
Potrivit prevederilor art. 89 alin. (1) şi (2) din Codul administrativ, unităţile administrativ-teritoriale au dreptul
ca, în limitele competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive să coopereze şi să se asocieze, în
condiţiile legii, formând asociaţii de dezvoltare intercomunitară, cu personalitate juridică, de drept privat şi
de utilitate publică, în scopul realizării în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional
ori al furnizării în comun a unor servicii publice.
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară reprezintă structurile de cooperare cu personalitate juridică, de
drept privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ-teritoriale pentru
realizarea în comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în
comun a unor servicii publice [art. 5 lit. i) din Codul adm.].
Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul, în limitele competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să
coopereze şi să se asocieze şi cu unităţi administrativ - teritoriale din străinătate De asemenea, pot adera
la organizaţii internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale, în condiţiile legii. Cheltuielile ocazionate
de participarea la activităţile organizaţiilor internaţionale se suportă din bugetele locale respective (art. 89 alin. (6)
din Codul administrativ).
Consacrarea legislativă a principiului autonomiei locale ca fundament al organizării şi funcţionării administraţiei
publice locale ridică şi problema limitelor autonomiei locale.
Codul administrativ, prin art. 75 alin. (2), stabileşte că „aplicarea principiilor prevăzute în acest act normativ nu
poate aduce atingere caracterului de stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil al României”.

C 10. Principiul deconcentrării serviciilor publice

Potrivit Codului administrativ, deconcentrarea se realizează prin „distribuirea de atribuţii administrative şi
financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale către structuri
proprii de specialitate din unităţile administrativ-teritoriale” [art. 5 lit. u)].
Serviciile publice deconcentrate - „structurile de specialitate ale ministerelor şi ale altor organe de specialitate
din unităţile administrativ-teritoriale ale administraţiei publice centrale care răspund de satisfacerea unor nevoi de
interes public/general în concordanţă cu obiectivele politicilor şi strategiilor sectoriale ale Guvernului” (art. 5, lit. ll)
din Codul administrativ).
Deconcentrarea serviciilor publice nu vizează în mod obligatoriu transferarea tuturor activităţilor de la nivel
central, la nivel judeţean sau local (de exemplu, Ministerul afacerilor externe).
40
La nivelul unităţilor administrativ-teritoriale sunt organizate servicii publice ale organelor centrale care au, de
regulă, dublă subordonare:
 pe verticală - organului central;
 pe orizontală – prefectului;
Astfel de servicii sunt cele prestate de direcţiile de sănătate publică, inspectoratele şcolare, inspectoratele
teritoriale de muncă ş.a.

Principiul eligibilităţii
Potrivit acestui principiu, consiliile locale şi primarii, precum şi consiliile judeţene, președinții acestora sunt alese
prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat.
Potrivit actelor normative în vigoare, drepturile electorale sunt recunoscute tuturor cetăţenilor români care
au cel puţin 18 ani sau vor împlini această vârstă cel mai târziu în ziua alegerilor, fără deosebire de
naţionalitate, rasă, limbă, religie, sex, convingeri politice sau profesie.
Potrivit Legii nr. 115/2015 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, cetăţenii Uniunii Europene
care au domiciliul sau reşedinţa în România au dreptul de a alege şi de a fi aleşi în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii
români, cu îndeplinirea prevederilor legii.
Aceştia au dreptul de a fi aleşi în funcţia de consilier local şi consilier judeţean, primar sau preşedinte al
consiliului judeţean (art. 5).
Candidaturile pentru consiliile locale şi consiliile judeţene, precum şi cele pentru primari şi preşedinţi ai
consiliilor judeţene se propun de partidele politice sau de alianţele politice constituite potrivit Legii
partidelor politice nr.14/2003.
Se pot depune candidaturi şi de către alianţele electorale constituite în condiţiile legii pentru alegerea
autorităţilor administraţiei publice locale, de către organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, precum şi candidaturi independente (art. 7 alin. (1) din Legea nr. 115/2015).
Alianţă electorală – asociere între partide politice şi/sau alianţe politice şi/sau organizaţii ale cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale, în scopul participării la alegeri, înregistrată la organismul electoral competent.
Alianţă politică - asociere între partide politice pe baza unui protocol de asociere înregistrat la Tribunalul
Bucureşti, potrivit Legii partidelor politice nr. 14/2003, republicată.
Data alegerilor se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, cu cel puţin 75 de zile înaintea votării (art. 10 din
Lege).
Prin derogare de la prevederile art. 10 alin. (1), data alegerilor pentru autorităţile administraţiei publice locale din
anul 2020 se stabileşte prin lege organică, cu cel puţin 60 de zile înaintea votării.
În vederea alegerii consiliilor locale şi a primarilor, fiecare unitate administrativ-teritorială (comună, oraş,
municipiu şi subdiviziune administrativ-teritorială a municipiului) constituie o circumscripţie electorală, iar în
cadrul acesteia se organizează secţii de votare.

41
Pentru alegerea consiliilor judeţene şi a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, fiecare judeţ, respectiv
municipiul Bucureşti, constituie o circumscripţie electorală, iar numerotarea circumscripţiilor electorale
judeţene şi a municipiului Bucureşti se face prin hotărâre a Guvernului.
După încheierea votării, se stabilesc şi se constată rezultatele alegerilor.
Potrivit prevederilor art. 99 din Legea nr. 115/2015, alegerile pentru consilieri, pentru primari şi pentru
preşedinţii consiliilor judeţene sunt valabile, indiferent de numărul alegătorilor care au participat la vot.

Principiul legalităţii
Principiul legalităţii reprezintă principiul fundamental al organizării şi funcţionării administraţiei publice în orice stat
democratic.
Principiul legalităţii constă, în esenţă, în necesitatea ca întreaga activitate a autorităţilor administraţiei
publice să se desfăşoare pe baza legilor şi în conformitate cu acestea, urmărindu-se punerea lor în
executare.
Introdus în legislaţia noastră pentru prima dată prin Legea nr. 69/1991 privind administraţia publică locală
(abrogată), principiul legalităţii priveşte organizarea şi funcţionarea tuturor autorităţilor administraţiei
publice locale.
Legea este o bază de referinţă în aprecierea administraţiei publice.
Principiul legalităţii se aplică în administraţia publică locală privită în toată complexitatea sa.
Aspectele constituirii, componenţa, atribuţiile autorităţilor administraţiei publice locale, competenţele şi
modul lor de funcţionare, actele pe care le adoptă, dar şi raporturile acestora cu alte autorităţi publice
trebuie să fie conforme cu legea.
Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor de interes deosebit
După definirea autonomiei locale, Codul administrativ, în art. 84 alin. (2), stabilește că dreptul autorităţilor
administraţiei publice locale de a soluţiona şi gestiona treburile publice nu aduce atingere posibilităţii de
a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a
cetăţenilor la treburile publice, în condiţiile legii.
Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului, problemele
supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau judeţene, după caz, la propunerea primarului,
respectiv a preşedintelui consiliului judeţean sau a unei treimi din numărul consilierilor locali, respectiv al
consilierilor judeţeni.
Potrivit art.13 alin. (2), referendumul local se poate organiza în toate satele şi localităţile componente ale comunei
sau oraşului ori numai în unele dintre acestea.
În cazul referendumului la nivel judeţean, acesta se poate desfăşura în toate comunele şi oraşele din judeţ ori
numai în unele dintre acestea, care sunt direct interesate.
Organizarea referendumului este obligatorie atunci când se urmăreşte modificarea limitelor teritoriale ale
comunelor, oraşelor sau judeţelor.

42
Proiectele de lege sau propunerile legislative privind modificarea limitelor teritoriale ale localităţilor sau judeţelor
se înaintează Parlamentului spre adoptare numai după consultarea cetăţenilor din unităţile administrativ -
teritoriale respective [art.13 alin.(3)].
Acţiunea de organizare şi desfăşurare a referendumului local este supravegheată de prefect (art. 46 din
Legea nr. 3/2000).
În termen de 24 de ore de la primirea hotărârii consiliului local sau judeţean, prin care se stabileşte organizarea
referendumului local, prefectul va informa Departamentul pentru Administraţie Publică Locală din cadrul
Ministerului Funcţiei Publice.
Ministerul Funcţiei Publice va informa Guvernul despre rezultatul referendumului local.

C 11. Autoritățile administrației publice locale. Consiliul local. Considerații generale

Constituţia, în art.121 alin. (1), precizează că autorităţile administraţiei publice prin care se realizează
autonomia locală în comune şi oraşe sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
Consiliile locale sunt autorităţi deliberative şi hotărăsc asupra modului de rezolvare a treburilor publice din
comune, oraşe şi municipii, în condiţiile legii.

Constituirea consiliilor locale

Consiliile locale sunt compuse din consilieri aleşi în condiţiile prevăzute de legea privind alegerile locale, iar
numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul locuitorilor
comunei, oraşului sau municipiului raportat de Institutul Naţional de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în
care se organizează alegerile (art. 112 alin. (1) din Codul administrativ).
În conformitate cu prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 115/2015, au dreptul de a fi aleşi consilieri:
 cetăţenii cu drept de vot care au împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani;
 dacă nu le este interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40 alin. (3) din Constituţia României,
republicată;
 au domiciliul pe teritoriul unităţii administrativ-teritoriale în care urmează să fie alese.
Potrivit art. 88 din Legea nr. 161/2003 (Titlul IV), funcţia de consilier (local sau judeţean) este incompatibilă cu:
• funcţia de primar;
• funcţia de prefect sau subprefect;
• calitatea de funcţionar public sau angajat cu contract individual de muncă în aparatul propriu al consiliului
local respectiv sau în aparatul propriu al consiliului judeţean ori al prefecturii din judeţul respectiv
– funcţia de preşedinte, director general, director, manager, asociat, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la regiile autonome şi societăţile comerciale de interes local înfiinţate sau aflate
sub autoritatea consiliilor locale ori a consiliului judeţean respectiv sau la regiile autonome şi societăţile
comerciale de interes naţional care îşi au sediul sau care deţin filiale în unitatea administrativ-teritorială
respectivă;

43
– funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la o societate
comercială de interes local ori la o societate comercială de interes naţional care îşi are sediul sau care deţine
filiale în unitatea administrativ-teritorială respectivă;
– funcţia de reprezentant al statului la o societate comercială care îşi are sediul ori care deţine filiale în unitatea
administrativ-teritorială respectivă;
– calitatea de deputat sau senator;
– funcţia de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat şi funcţiile asimilate acestora.

De asemenea, o persoană nu poate exercita în acelaşi timp un mandat de consilier local şi un mandat de
consilier judeţean.
Calitatea de ales local este incompatibilă şi cu calitatea de acţionar semnificativ la o societate comercială
înfiinţată de consiliul local, respectiv de consiliul judeţean.
Prin acţionar semnificativ se înţelege persoana care exercită drepturi aferente unor acţiuni care,
cumulate, reprezintă cel puţin 10% din capitalul social ori îi conferă cel puţin 10% din totalul drepturilor
de vot în adunarea generală (art. 89 alin.(3), Titlul IV din Legea nr. 161/2003).
Este considerată incompatibilitate şi situaţia în care soţul sau rudele de gradul I ale alesului local deţin
calitatea de acţionar semnificativ la o societate comercială înfiinţată de consiliul local sau judeţean.
Conflictul de interese în cazul consilierilor locali este reglementat de art. 228 alin. (1) din Codul administrativ.
Astfel, consilierul local care, fie personal, fie prin soţ, soţie, afini sau rude până la gradul al patrulea
inclusiv, are un interes patrimonial în problema supusă dezbaterilor consiliului local, are obligaţia să se
abţină de la emiterea sau participarea la emiterea ori adoptarea actului administrativ, de la încheierea sau
participarea la încheierea actului juridic respectiv.
Consiliul local se constituie în cel mult 60 de zile de la data desfăşurării alegerilor (art. 113 alin. (1) din C.admin.).
Pentru şedinţa de constituire, convocarea se face de către prefect, în cel mult 5 zile de la comunicarea încheierii
judecătoriei prevăzute la art. 114 alin. (5) ori a comunicării hotărârii tribunalului în condiţiile art. 114 alin. (6) şi (7).
La această şedinţă pot participa prefectul sau reprezentantul său, precum şi primarul, chiar dacă procedura de
validare a mandatului acestuia nu a fost finalizată.
Consiliul local este legal constituit dacă numărul consilierilor locali care au depus jurământul în condiţiile
art. 116 alin. (5)-(7) este mai mare decât primul număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul
membrilor consiliului local, stabilit potrivit art. 112.
În termen de 3 zile de la data constituirii consiliului local, prefectul emite un ordin privind constatarea îndeplinirii
condiţiilor legale de constituire a consiliului local, care se comunică secretarului general al unităţii/subdiviziunii
administrativ-teritoriale şi se aduce la cunoştinţă publică.
În situaţia în care consiliul local nu este legal constituit în condiţiile art. 118 alin. (1) din Codul administrativ., în
termen de 3 zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 116 alin. (6), prefectul emite un ordin privind
constatarea neîndeplinirii condiţiilor legale de constituire a consiliului local, în care se menţionează motivele
neconstituirii acestuia.
44
Ordinul prefectului prevede, dacă este cazul, şi situaţiile în care este necesară validarea mandatelor supleanţilor.
Art. 116 alin. (6) din Codul administrativ: „În cazul în care numărul consilierilor locali care au depus jurământul în condiţiile
alin. (5) este mai mic decât primul număr natural strict mai mare decât jumătate din numărul membrilor consiliului local
stabilit potrivit art. 112, prefectul convoacă consilierii locali pentru o a doua şedinţă privind ceremonia de constituire în
termen de 20 de zile de la data primei şedinţe”.
Şedinţa pentru ceremonia de constituire este condusă de cel mai în vârstă consilier local al cărui mandat a fost
validat, ajutat de doi dintre cei mai tineri consilieri locali ale căror mandate au fost validate.
Mandatele consilierilor locali declaraţi aleşi sunt validate în cel mult 25 de zile de la data desfăşurării alegerilor
pentru autorităţile administraţiei publice locale de judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia
electorală pentru care au avut loc alegeri, în procedură necontencioasă, prin încheiere pronunţată în camera
de consiliu, fără a fi aplicabilă procedura de regularizare a cererii (art. 114 alin. (1) din Codul administrativ).
După validarea mandatelor, consilierii locali depun jurământul prevăzut de art. 117 din Codul administrativ.
Data constituirii consiliului local este considerată data desfăşurării primei şedinţe privind ceremonia de
constituire a consiliului local, respectiv a celei de a doua, după caz (art. 118 alin. (2) din C. admin.)
Tot în şedinţa de constituire, consiliul local alege dintre membrii săi, prin votul deschis al majorităţii
consilierilor locali în funcţie, un preşedinte de şedinţă, pe o perioadă de cel mult trei luni, care va conduce
şedinţele consiliului şi va semna hotărârile adoptate de acesta (art. 123 alin. (1) din C. admin.).

Dizolvarea consiliului local

Consiliul local se alege pentru un mandat de 4 ani în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale.
Mandatul consiliului local se exercită de la data la care consiliul local este legal constituit până la data la care
consiliul local nou-ales este legal constituit.
Mandatul consiliului local poate înceta ca urmare a dizolvării de drept sau prin referendum local.
Dizolvarea de drept a consiliului local intervine:
a) în cazul în care acesta nu se întruneşte cel puţin într-o şedinţă ordinară sau extraordinară, pe durata a
patru luni calendaristice consecutive, deşi a fost convocat conform prevederilor legale;
b) în cazul în care nu a adoptat nicio hotărâre în 3 şedinţe ordinare sau extraordinare ţinute pe durata a
patru luni calendaristice consecutive;
c) în situaţia în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu şi nu se poate completa
prin supleanţi (art. 143 alin. 1 din C. admin.)
Consiliul local poate fi dizolvat prin referendum local în condiţiile legii, ca urmare a cererii adresate în acest sens
prefectului de cel puţin 25% din numărul cetăţenilor cu drept de vot înscrişi în Registrul electoral cu
domiciliul sau reşedinţa în unitatea administrativ-teritorială.
Activitatea consiliului local încetează înainte de termen dacă s-au pronunţat în acest sens cel puţin jumătate plus
unu din numărul total al voturilor valabil exprimate, iar rezultatul referendumului a fost validat în condiţiile legii.

45
Până la constituirea noului consiliu local, primarul sau, în absenţa acestuia, secretarul general al
unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale rezolvă problemele curente ale comunei, oraşului sau municipiului, cu
respectarea competenţelor şi atribuţiilor ce îi revin, potrivit legii (art. 147 alin. (1) din C. admin.).
Mandatul de consilier local, respectiv de consilier judeţean se suspendă în următoarele situaţii:
a) a fost dispusă măsura arestării preventive;
b) a fost dispusă măsura arestului la domiciliu;
c) a fost însărcinat de către consiliul din care face parte, de către Guvern sau de către Parlament cu exercitarea
unei misiuni în ţară sau în străinătate (art. 203 alin. (1) din Codul administrativ).
Această măsură se comunică de îndată de către instanţa de judecată prefectului, care constată, prin ordin, în
termen de maximum 48 de ore de la comunicare, suspendarea mandatului.
Calitatea de consilier local încetează de drept înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în
următoarele situaţii:
 demisie;
 incompatibilitate;
 schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială, inclusiv ca urmare a reorganizării
acesteia;
 lipsa nemotivată de la mai mult de 3 şedinţe ordinare şi/sau extraordinare consecutive ale consiliului,
desfăşurate pe durata a trei luni calendaristice;
 lipsa nemotivată de la 3 întruniri ale consiliului, convocate pe durata a 3 luni calendaristice, care
determină imposibilitatea desfăşurării, în condiţiile legii, a şedinţelor ordinare şi/sau extraordinare;
 f) imposibilitatea exercitării mandatului pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege;
 g) condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate,
indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei;
 h) punerea sub interdicţie judecătorească;
 i) pierderea drepturilor electorale;
 j) pierderea calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţilor naţionale pe a cărei listă
a fost ales;
 k) condamnarea prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă pentru săvârşirea unei infracţiuni
electorale pe durata procesului electoral în cadrul căruia a fost ales, indiferent de pedeapsa aplicată şi de
modalitatea de individualizare a executării acesteia;
 l) deces (art. 204 alin. (2) din C.admin.).

Atribuţiile consiliilor locale

Potrivit art. 129 alin. (1) din Codul administrativ, consiliul local are iniţiativă şi hotărăşte, cu respectarea legii,
în toate problemele de interes local, cu excepţia celor ce sunt date prin lege în competenţa altor autorităţi
publice locale sau centrale.
Problemele pe care consiliul local este chemat să le rezolve sunt extrem de numeroase şi diverse, fapt ce
impune o grupare pe categorii a atribuţiilor.
A. Atribuţii privind unitatea administrativ-teritorială, organizarea proprie, precum şi organizarea şi
funcţionarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituţiilor publice de interes local şi ale
societăţilor şi regiilor autonome de interes local. În exercitarea acestor atribuţii, consiliul local aprobă
statutul comunei, oraşului sau municipiului, precum şi regulamentul de organizare şi funcţionare a
consiliului local.
46
B. Atribuţii privind dezvoltarea economico-socială şi de mediu a comunei, oraşului sau municipiului
Dintre acestea, de o importanţă deosebită sunt cele care privesc bugetul local, impozitele şi taxele locale.
Consiliile locale aprobă bugetul local şi modul de utilizare a rezervei bugetare, aprobă contul de încheiere a
exerciţiului bugetar, stabilesc impozite şi taxe locale, precum şi taxe speciale, în condiţiile legii.
- aprobă, la propunerea primarului, contractarea şi/sau garantarea împrumuturilor, precum şi contractarea
de datorie publică locală prin emisiuni de titluri de valoare în numele unităţii administrativ-teritoriale, în
condiţiile legii;
- aprobă, la propunerea primarului, documentaţiile tehnico-economice pentru lucrările de investiţii de
interes local, în condiţiile legii;
- aprobă strategiile privind dezvoltarea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale;
- asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare implementării şi conformării cu prevederile angajamentelor
asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile
furnizate cetăţenilor.
C. Atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al comunei, oraşului sau municipiului
Această categorie este constituită din atribuţii prin care consiliul local hotărăşte darea în administrare,
concesionarea, închirierea sau darea în folosinţă gratuită a bunurilor proprietate publică a comunei,
oraşului sau municipiului, după caz, precum şi a serviciilor publice de interes local, în condiţiile legii.
Consiliul local hotărăşte vânzarea, darea în administrare, concesionarea, darea în folosinţă gratuită sau
închirierea bunurilor proprietate privată a comunei, oraşului sau municipiului, după caz, în condiţiile legii.
Consiliul local avizează sau aprobă, în condiţiile legii, documentaţiile de amenajare a teritoriului şi
urbanism ale localităţilor.
Consiliul local atribuie sau schimbă, în condiţiile legii, denumiri de străzi, de pieţe şi de obiective de interes public
local.
D. Atribuţii privind gestionarea serviciilor furnizate către cetăţeni
Prin atribuţiile din această categorie consiliul local asigură, potrivit competenţelor sale şi în condiţiile legii, cadrul
necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes local privind: educaţia; serviciile sociale pentru
protecţia copilului, a persoanelor cu handicap, a persoanelor vârstnice, a familiei şi a altor persoane sau
grupuri aflate în nevoie socială; sănătatea; cultura; tineretul; sportul; ordinea publică; dezvoltarea
urbană; protecţia şi refacerea mediului înconjurător; evidenţa persoanelor ş.a.
E. Atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern.
În vederea realizării atribuţiilor din această categorie, consiliul local:
- hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu persoane juridice române sau străine, în
vederea finanţării şi realizării în comun a unor acţiuni, lucrări, servicii sau proiecte de interes public local;
- hotărăşte, în condiţiile legii, înfrăţirea comunei, oraşului sau municipiului cu unităţi administrativ-teritoriale
din alte ţări;

47
- hotărăşte, în condiţiile legii, cooperarea sau asocierea cu alte unităţi administrativ-teritoriale din ţară sau
străinătate, precum şi aderarea la asociaţii naţionale şi internaţionale ale autorităţilor administraţiei publice locale,
în scopul promovării unor interese comune.

Funcţionarea consiliilor locale

Consiliul local se întruneşte în şedinţe ordinare, cel puţin o dată pe lună, la convocarea primarului.
Consiliul local se poate întruni şi în şedinţe extraordinare la convocarea:
a) primarului;
b) a cel puţin unei treimi din numărul consilierilor locali în funcţie;
c) primarului, ca urmare a solicitării prefectului, în condiţiile prevăzute la art. 257 alin. (2) (în situaţii de urgenţă).
Proiectul ordinii de zi a şedinţei consiliului local se aduce la cunoştinţă locuitorilor comunei, ai oraşului sau ai
municipiului/subdiviziunii administrativ-teritoriale prin mass-media, prin afişarea pe pagina de internet a unităţii
administrativ-teritoriale sau prin orice alt mijloc de publicitate (art. 135 alin. (4) din C. admin.).
În comunele, în oraşele sau în municipiile în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de
peste 20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ, proiectul ordinii de zi se aduce la cunoştinţa
publică şi în limba minorităţii naţionale respective (art. 135 alin. (5) din C. admin.).
Sinteza dezbaterilor din şedinţele consiliului local, precum şi modul în care şi-a exercitat votul fiecare consilier
local în parte se consemnează într-un proces-verbal, semnat de preşedintele de şedinţă şi de secretarul general
al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale (art. 138 alin. (13) din C.admin.).
La începutul fiecărei şedinţe, secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale supune spre
aprobare procesul-verbal al şedinţei anterioare.
Potrivit art. 138 alin. (1) din C.admin., şedinţele consiliului local sunt publice.
Caracterul public al şedinţelor consiliului local este dat de:
a) accesul celor interesaţi, în condiţiile legii, la procesele - verbale ale şedinţelor consiliului local;
b) accesul celor interesaţi, în condiţiile legii, la proiectele de hotărâri, la hotărârile consiliului local, precum şi la
instrumentele de prezentare şi de motivare a acestora;
c) posibilitatea cetăţenilor cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea/subunitatea administrativ-teritorială respectivă de
a asista la şedinţele consiliului local şi/sau de a le urmări pe internet, în condiţiile regulamentului de organizare şi
funcţionare a consiliului local.
În exercitarea atribuţiilor ce îi revin, consiliul local adoptă hotărâri, cu majoritate absolută sau simplă, după caz.
Hotărârile privind dobândirea sau înstrăinarea dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile se adoptă de
consiliul local cu majoritatea calificată definită la art. 5 lit. dd) din Codul administrativ, de două treimi din numărul
consilierilor locali în funcţie.
Hotărârile consiliului se semnează de către preşedintele de şedinţă şi se contrasemnează, pentru
legalitate, de către secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
Hotărârile cu caracter normativ devin obligatorii şi produc efecte de la data aducerii lor la cunoştinţă
publică, iar hotărârile individuale, de la data comunicării.
48
Secretarul general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale comunică actele administrative adoptate/emise
prefectului în cel mult 10 zile lucrătoare de la data adoptării, respectiv emiterii.
Hotărârile consiliului local se comunică primarului.
Comunicarea, însoţită de eventualele obiecţii motivate cu privire la legalitate, se face în scris de către secretarul
general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale şi se înregistrează într-un registru special destinat acestui
scop.
Hotărârile şi dispoziţiile se aduc la cunoştinţa publică şi se comunică, în condiţiile legii, prin grija secretarului
general al unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale.
Hotărârile şi dispoziţiile, documentele şi informaţiile financiare, precum şi alte documente prevăzute de lege se
publică, pentru informare, în format electronic şi în monitorul oficial local care se organizează potrivit procedurii
prevăzute în anexa nr. 1 din C. admin.
Hotărârile şi dispoziţiile cu caracter normativ devin obligatorii de la data aducerii lor la cunoştinţă publică.
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi a dispoziţiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de la
data comunicării oficiale către prefect.
În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale au o pondere de peste
20% din numărul locuitorilor, stabilit la ultimul recensământ, hotărârile cu caracter normativ se aduc la cunoştinţă
publică atât în limba română, cât şi în limba minorităţii respective (art. 198 din Codul administrativ).

C 12. Primarul
Conform art. 148 alin. (1) din Codul administrativ, comunele, oraşele şi municipiile au câte un primar şi un
viceprimar, iar municipiile reşedinţă de judeţ au un primar şi 2 viceprimari, aleşi în condiţiile legii.
Validarea alegerii primarului se face în termen de 20 de zile de la data desfăşurării alegerilor, de către
judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripţia electorală pentru care au avut loc alegeri, în
procedură necontencioasă.
Încheierea judecătoriei privind validarea sau, după caz, invalidarea alegerii primarului se comunică de îndată
prefectului şi secretarului general al unităţii/subdiviziunii administrativteritoriale, care are obligaţia aducerii la
cunoştinţă publică prin afişarea acesteia la sediul unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale, în termen de cel
mult 24 de ore de la comunicare.
Rezultatul validării sau invalidării alegerii primarului se prezintă în prima şedinţă privind ceremonia de constituire
sau, după caz, într-o şedinţă extraordinară a consiliului local.
În caz de invalidare a alegerii primarului, Guvernul, la propunerea autorităţilor cu atribuţii în organizarea alegerilor
locale, pe baza solicitării prefectului, stabileşte data alegerilor. Acestea se organizează în termen de maximum 90
de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, în condiţiile
legii.
Primarul depune jurământul prevăzut la art. 117 din C. adm. în prima şedinţă privind ceremonia de constituire a
consiliului local sau în faţa judecătorului delegat, în camera de consiliu, în cazul în care prima şedinţă privind
ceremonia de constituire a consiliului local nu are loc în termen de 60 de zile de la data alegerilor.
49
Primarul care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept.
După depunerea jurământului, primarul intră în exerciţiul de drept al mandatului.
Mandatul primarului încetează de drept înainte de expirarea duratei normale a mandatului, în unul din
următoarele cazuri:
 demisie;
 incompatibilitate;
 schimbarea domiciliului într-o altă unitate administrativ-teritorială;
 condamnarea, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, la o pedeapsă privativă de libertate,
indiferent de modalitatea de individualizare a executării pedepsei;
 punerea sub interdicţie judecătorească;
 pierderea drepturilor electorale;
 pierderea, prin demisie, a calităţii de membru al partidului politic sau al organizaţiei minorităţii naţionale pe
a cărei listă a fost ales;
 imposibilitatea exercitării funcţiei din cauza unei boli grave, certificate, sau a altor motive temeinice
dovedite, care nu permit desfăşurarea activităţii în bune condiţii timp de 6 luni, pe parcursul unui an
calendaristic;
 deces (art. 160 alin. (1) din Codul admin.).
Legea prevede şi posibilitatea suspendării de drept a primarului în cazul în care a fost dispusă măsura arestării
preventive sau a fost dispusă măsura arestului la domiciliu.
Cele două măsuri se comunică de îndată prefectului (de către instanţa de judecată) care constată, prin ordin, în
termen de maximum 48 de ore de la comunicare, suspendarea mandatului.
În caz de vacanţă a funcţiei de primar, în caz de suspendare din funcţie a acestuia, precum şi în situaţiile de
imposibilitate de exercitare a mandatului, atribuţiile ce îi sunt conferite prin cod sunt exercitate de drept de
viceprimar sau, după caz, de unul dintre viceprimari, cu respectarea drepturilor şi obligaţiilor corespunzătoare
funcţiei.
Pe perioada exercitării de drept a atribuţiilor de primar, viceprimarul îşi păstrează dreptul de vot în cadrul
consiliului local şi primeşte o indemnizaţie lunară unică egală cu cea a funcţiei de primar.

Atribuţiile primarului
Primarul îndeplineşte următoarele categorii principale de atribuţii:
a) atribuţii exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condiţiile legii;
b) atribuţii referitoare la relaţia cu consiliul local;
c) atribuţii referitoare la bugetul local al unităţii administrativ-teritoriale;
d) atribuţii privind serviciile publice asigurate cetăţenilor, de interes local;
e) alte atribuţii stabilite prin lege (art. 155 alin. (1) din C. admin.).

50
În ceea ce priveşte atribuţiile din prima categorie, primarul îndeplineşte funcţia de ofiţer de stare civilă şi de
autoritate tutelară şi asigură funcţionarea serviciilor publice locale de profil, atribuţii privind organizarea şi
desfăşurarea alegerilor, referendumului şi a recensământului.
În vederea realizării atribuţiilor din a doua categorie (referitoare la relaţia cu consiliul local), primarul:
- prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială şi de mediu a
unităţii administrativ-teritoriale;
- prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte şi informări;
- elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială şi de mediu a unităţii administrativ-teritoriale
şi le supune aprobării consiliului local.
În exercitarea atribuţiilor cuprinse în categoria a treia (referitoare la bugetul local), primarul:
- exercită funcţia de ordonator principal de credite;
- întocmeşte proiectul bugetului local şi contul de încheiere a exerciţiului bugetar şi le supune spre aprobare
consiliului local;
- iniţiază, în condiţiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi şi emiterea de titluri de valoare în
numele unităţii administrativ-teritoriale;
- verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal
teritorial, atât a sediului social principal, cât şi a sediului secundar.
Cea de a patra categorie (serviciile publice asigurate cetăţenilor) cuprinde următoarele atribuţii ale primarului:
- coordonează realizarea serviciilor publice de interes local, prestate prin intermediul aparatului de
specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice şi de utilitate publică de interes local;
- ia măsuri pentru prevenirea şi, după caz, gestionarea situaţiilor de urgenţă;
- ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenţei statistice, inspecţiei şi controlului efectuării serviciilor publice
de interes local precum şi a bunurilor din patrimoniul public şi privat al unităţii administrativ-teritoriale;
- numeşte, sancţionează şi dispune suspendarea, modificarea şi încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz,
a raporturilor de muncă, în condiţiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum şi pentru
conducătorii instituţiilor şi serviciilor publice de interes local;
- emite avizele, acordurile şi autorizaţiile date în competenţa sa prin lege şi alte acte normative;
- asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării consiliului local şi acţionează
pentru respectarea prevederilor acestora;
- asigură realizarea lucrărilor şi ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în
procesul de integrare europeană în domeniul protecţiei mediului şi gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate
cetăţenilor.

Actele primarului
În exercitarea atribuţiilor sale primarul emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual, care devin
obligatorii numai după ce sunt aduse la cunoştinţă publică sau după ce au fost comunicate persoanelor
interesate, după caz.
51
Aducerea la cunoştinţă publică a hotărârilor şi a dispoziţiilor cu caracter normativ se face în termen de 5 zile de
la data comunicării oficiale către prefect.
Comunicarea hotărârilor şi dispoziţiilor cu caracter individual către persoanele cărora li se adresează se
face în cel mult 5 zile de la data comunicării oficiale către prefect.
Hotărârile şi dispoziţiile cu caracter individual produc efecte juridice de la data comunicării către persoanele
cărora li se adresează.
Controlul legalităţii actelor emise de primar se realizează, conform regulii generale prevăzute de Constituţie şi de
Codul administrativ, de către prefect.
În acest scop, dispoziţiile primarului se comunică, în mod obligatoriu prefectului judeţului, în cel mult 10 zile
lucrătoare de la emiterea lor (art. 197 alin. (1) din C. admin.).
Conform art. 5 lit. hh) din Codul administrativ, primăria comunei, a oraşului, a municipiului, a subdiviziunii
administrativ-teritoriale reprezintă o structură funcţională fără personalitate juridică şi fără capacitate
procesuală, cu activitate permanentă, care duce la îndeplinire hotărârile autorităţii deliberative şi dispoziţiile
autorităţii executive, soluţionând problemele curente ale colectivităţii locale, constituită din: primar, viceprimar,
administratorul public, consilierii primarului sau persoanele încadrate la cabinetul primarului şi aparatul de
Specialitate al primarului.
Conform art. 242 alin. (1) din C. adm., fiecare unitate administrativ-teritorială şi subdiviziune administrativ-
teritorială a municipiilor are un secretar general salarizat din bugetul local, funcţionar public de conducere, cu
studii superioare juridice, administrative sau ştiinţe politice, ce asigură respectarea principiului legalităţii în
activitatea de emitere şi adoptare a actelor administrative, stabilitatea funcţionării aparatului de specialitate al
primarului sau, după caz, al consiliului judeţean, continuitatea conducerii şi realizarea legăturilor funcţionale între
compartimentele din cadrul acestora.
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi soţ, soţie sau rudă de gradul întâi cu primarul sau
cu viceprimarul, respectiv cu preşedintele sau vicepreşedintele consiliului judeţean, sub sancţiunea
eliberării din funcţie.
Totodată, secretarul unităţii administrativ-teritoriale nu poate fi membru al unui partid politic, sub sancţiunea
destituirii din funcţie.
Recrutarea, numirea, suspendarea, modificarea, încetarea raporturilor de serviciu şi regimul disciplinar ale
secretarului unităţii administrativ-teritoriale se fac în conformitate cu prevederile Codului administrativ (partea a
VI-a, titlul II).
Secretarul unităţii administrativ-teritoriale îndeplineşte, conform legii, următoarele atribuţii:
a) avizează proiectele de hotărâri şi contrasemnează pentru legalitate dispoziţiile primarului, respectiv ale
preşedintelui consiliului judeţean, hotărârile consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean, după caz;
b) participă la şedinţele consiliului local, respectiv ale consiliului judeţean;
c) asigură gestionarea procedurilor administrative privind relaţia dintre consiliul local şi primar, respectiv consiliul
judeţean şi preşedintele acestuia, precum şi între aceştia şi prefect;

52
d) coordonează organizarea arhivei şi evidenţa statistică a hotărârilor consiliului local şi a dispoziţiilor primarului,
respectiv a hotărârilor consiliului judeţean şi a dispoziţiilor preşedintelui consiliului judeţean;
e) asigură transparenţa şi comunicarea către autorităţile, instituţiile publice şi persoanele interesate a actelor
prevăzute la lit. a);
- certifică conformitatea copiei cu actele originale din arhiva unităţii/subdiviziunii administrativ-teritoriale;
- alte atribuţii prevăzute de lege sau însărcinări date prin acte administrative de consiliul local, de primar, de
consiliul judeţean sau de preşedintele consiliului judeţean, după caz.

Administratorul public
Potrivit prevederilor art. 244 din Codul administrativ, la nivelul comunelor, oraşelor, municipiilor şi judeţelor,
primarul, respectiv preşedintele consiliului judeţean poate propune consiliului local, consiliului judeţean, după caz,
înfiinţarea funcţiei de conducere de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.
Numirea în funcţie a administratorului public se face prin dispoziţia primarului, respectiv a preşedintelui consiliului
judeţean, după caz, care are ca anexă un contract de management cu respectarea cerinţelor specifice prevăzute
la art. 543 din C.admin. (cerinţele contractului de management).
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu primarul,
atribuţii de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes local, respectiv judeţean,
după caz.
Primarul poate delega către administratorul public, în condiţiile legii, calitatea de ordonator principal de credite.
Funcţia de administrator public se poate înfiinţa şi la nivelul judeţelor, la propunerea preşedintelui
consiliului judeţean, precum şi la nivelul asociaţiilor de dezvoltare intercomunitară pentru gestionarea
serviciilor de interes general care fac obiectul asocierii.
Contractul de management se încheie între primar, respectiv preşedintele consiliului judeţean, după caz, şi
administratorul public pe durată determinată.
Durata contractului de management al administratorului public nu poate depăşi durata mandatului primarului, a
preşedintelui consiliului judeţean, după caz, în timpul căruia a fost numit.
Asociaţiile de dezvoltare intercomunitară reprezintă structurile de cooperare cu personalitate juridică, de drept
privat şi de utilitate publică, înfiinţate, în condiţiile legii, de unităţile administrativ - teritoriale pentru realizarea în
comun a unor proiecte de dezvoltare de interes zonal sau regional ori pentru furnizarea în comun a unor servicii
publice.
Asociaţia de dezvoltare intercomunitară constituită pe bază de parteneriat între capitala României sau municipiile
de gradul I şi unităţile administrativ-teritoriale aflate în zona imediată constituie zona metropolitană.

Consiliul Judeţean
Potrivit art. 170 din Codul administrativ, este autoritatea administraţiei publice locale, constituită la nivel judeţean
pentru coordonarea activităţii consiliilor comunale, orăşeneşti şi municipale, în vederea realizării serviciilor
publice de interes judeţean.
53
Consiliul judeţean este compus din consilieri judeţeni aleşi în condiţiile legii pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale.
Numărul membrilor fiecărui consiliu judeţean se stabileşte prin ordin al prefectului, în funcţie de numărul
locuitorilor judeţului, conform populaţiei după domiciliu raportate de Institutul Naţional de Statistică la data de 1
ianuarie a anului în care se organizează alegerile.
Dispoziţiile Codului administrativ referitoare la constituirea consiliului local se aplică în mod corespunzător pentru
constituirea consiliului judeţean, validarea mandatelor fiind realizată de tribunalul în a cărui circumscripţie se află
unitatea administrativ-teritorială.
Încheierea de validare sau invalidare poate fi atacată de cei interesaţi la curtea de apel în a cărei circumscripţie
se află tribunalul.

Atribuţiile consiliului judeţean

Atribuţiile conferite consiliului judeţean se pot grupa, în funcţie de domeniile şi serviciile pe care le realizează, în
următoarele categorii:
a) atribuţii privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea aparatului de specialitate al consiliului judeţean, ale
instituţiilor publice de interes judeţean şi ale societăţilor şi regiilor autonome de interes judeţean;
b) atribuţii privind dezvoltarea economico-socială a judeţului;
c) atribuţii privind administrarea domeniului public şi privat al judeţului;
d) atribuţii privind gestionarea serviciilor publice de interes judeţean;
e) atribuţii privind cooperarea interinstituţională pe plan intern şi extern;
f) alte atribuţii prevăzute de lege.

Funcţionarea consiliului judeţean

Consiliul judeţean se alege pentru un mandat de 4 ani în condiţiile legii privind alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale.
Mandatul consiliului judeţean se exercită de la data la care consiliul judeţean este legal constituit până la data la
care consiliul judeţean nou-ales este legal constituit.
Mandatul consiliului judeţean poate fi prelungit, prin lege organică, în caz de război sau catastrofă ori alte situaţii
expres prevăzute de lege atunci când, datorită acestor situaţii, nu pot fi organizate alegeri în condiţiile art. 177
alin. (1) din Codul administrativ.
Consiliul judeţean se întruneşte în şedinţă ordinară cel puţin o dată pe lună, la convocarea preşedintelui
consiliului judeţean.
Consiliul judeţean se poate întruni şi în şedinţe extraordinare ori de câte ori este necesar, pentru problemele
urgente, care nu pot fi amânate până la următoarea şedinţă ordinară, la cererea preşedintelui consiliului judeţean
sau a cel puţin unei treimi din numărul membrilor consiliului, ori, la solicitarea prefectului, adresată preşedintelui
consiliului judeţean, în cazuri excepţionale care necesită adoptarea de măsuri imediate pentru prevenirea,

54
limitarea sau înlăturarea urmărilor calamităţilor, catastrofelor, incendiilor, epidemiilor sau epizootiilor, pentru
apărarea ordinii şi liniştii publice.
Şedinţele consiliului judeţean sunt conduse de preşedinte, iar în lipsa acestuia, de vicepreşedintele desemnat în
condiţiile legii.
În vederea realizării sarcinilor sale, consiliul judeţean adoptă hotărâri cu votul majorităţii membrilor prezenţi, în
afară de cazurile în care C. admin. ori regulamentul de organizare şi funcţionare a consiliului prevăd o altă
majoritate.
Hotărârile adoptate se semnează de preşedinte sau, în lipsa acestuia, de vicepreşedintele consiliului
judeţean care a condus şedinţa şi se contrasemnează de secretarul general al judeţului.
Consiliul judeţean se dizolvă de drept în condiţiile art. 143 alin. (1) din Codul administrativ.
Consiliul judeţean poate fi dizolvat prin referendum local la nivel judeţean, organizat în condiţiile legii.
Referendumul se organizează ca urmare a cererii adresate în acest sens prefectului de cel puţin 25% din
numărul cetăţenilor cu drept de vot, înscrişi în Registrul electoral cu domiciliul sau reşedinţa în unitatea
administrativ-teritorială.
Dispoziţiile art. 149 din C. adm. se aplică în mod corespunzător pentru validarea mandatului de preşedinte al
consiliului judeţean, validarea mandatului fiind realizată de către tribunalul în a cărui circumscripţie se află
unitatea administrativ-teritorială.
Preşedintele consiliului judeţean reprezintă judeţul în relaţiile cu celelalte autorităţi publice, cu persoanele fizice şi
juridice române şi străine, precum şi în justiţie şi răspunde în faţa consiliului judeţean de buna funcţionare a
administraţiei publice judeţene.
În realizarea atribuţiilor sale preşedintele consiliului judeţean emite dispoziţii cu caracter normativ sau individual,
care devin executorii după ce sunt aduse la cunoştinţă publică ori după ce au fost comunicate persoanelor
interesate, după caz.

C 13. Prefectul. Consideraţii generale privind instituţia prefectului

Statutul prefectului, autoritate statală în judeţ, este prevăzut de Constituţia României în art. 123 alin. (3), conform
căruia „prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale”.
Noţiunea de prefect, într-o accepţiune apropiată de cea modernă, poate fi considerată a data din perioada
napoleoniană; noţiunea a fost creată după Marea Revoluţie Franceză şi până în momentul modificării Constituţiei
franceze din anul 1958, prefectul era reprezentantul Guvernului şi şeful administraţiei departamentului în care
acesta funcţiona.
După anul 1958, prefectul este reprezentantul statului, al intereselor naţionale, reprezentantul Guvernului, organ
de administraţie generală şi organ de coordonare a serviciilor statului din departament.
În ţara noastră, funcţia de prefect a fost instituită prin Legea nr. 396 din aprilie 1864 pentru consiliile
judeţene.
Prin aceeaşi lege s-a înfiinţat şi funcţia de subprefect.
55
În perioada de după 1944, actele normative care au urmat nu au mai consacrat instituţia prefectului.
După decembrie 1989 această instituţie a fost repusă în locul ce i se cuvine într-un stat de drept, democratic.
Prin Legea nr. 340/2004 privind instituţia prefectului, abrogată de Codul administrativ, prefectul devine o
instituţie importantă a procesului de reformă a administraţiei publice, conformă cu exigenţele şi normele
europene, orientată către cetăţean.
Potrivit art. 265 alin. (1) din C.admin., „Pentru exercitarea de către prefect a prerogativelor care îi revin potrivit
Constituţiei şi altor legi se organizează şi funcţionează instituţia prefectului, sub conducerea prefectului”.
Instituţia prefectului este o instituţie publică cu personalitate juridică, cu buget propriu, aflată în subordinea
Guvernului (265 alin. (2) din C. admin.).
Sediul instituţiei prefectului, denumit prefectura, este în municipiul reşedinţă de judeţ, într-un imobil proprietate
publică a judeţului sau a statului, după caz [(alin.) 5)].

Rolul prefectului şi al subprefectului

Prefectul asigură conducerea comitetelor judeţene pentru situaţii de urgenţă.
Prefectul asigură verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi poate
ataca în faţa instanţei de contencios administrativ actele acestora pe care le consideră ilegale.
Pentru îndeplinirea atribuţiilor şi prerogativelor care îi revin potrivit legii, prefectul este ajutat de 2 subprefecţi.
Prefectul municipiului Bucureşti este ajutat de 3 subprefecţi.
Funcţiile de prefect şi de subprefect sunt funcţii din categoria înalţilor funcţionari publici.

Numirea şi eliberarea din funcţie a prefectului şi a subprefectului

Guvernul numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
Numirea şi eliberarea din funcţie a prefecţilor şi a subprefecţilor se fac prin hotărâre a Guvernului, la propunerea
ministrului care coordonează instituţia prefectului.

Atribuţiile prefectului şi subprefectului

Potrivit art. 252 alin. (1) din C. admin., prefectul îndeplineşte următoarele categorii de atribuţii:
a) atribuţii privind asigurarea implementării la nivel local a politicilor guvernamentale şi respectării ordinii publice;
b) atribuţii în exercitarea rolului constituţional de conducere a serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi
ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile administrativ-teritoriale;
c) atribuţii privind verificarea legalităţii actelor administrative ale autorităţilor administraţiei publice locale şi
atacarea actelor administrative ale acestor autorităţi pe care le consideră ilegale (prefectul le poate ataca în
faţa instanţei de contencios administrativ în condiţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul
administrativ).
d) atribuţii de îndrumare, la cererea autorităţilor administraţiei publice locale, privind aplicarea normelor legale din
sfera de competenţă;
e) atribuţii în domeniul situaţiilor de urgenţă.
56
Funcţia de prefect şi subprefect este incompatibilă cu:
- calitatea de deputat sau senator;
- funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti;
- funcţia de consilier local sau consilier judeţean;
- o funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial;
- funcţia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de
asigurare şi cele financiare, precum şi instituţiile publice;
- funcţia de preşedinte sau de secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile
comerciale enumerate;
- funcţia de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor comerciale amintite;
- funcţia de manager sau membru al consiliilor de administraţie la regiile autonome, companiile şi
societăţile naţionale;
- calitatea de comerciant persoană fizică;
- calitatea de membru al unui grup de interes economic;
- o funcţie publică încredinţată de un stat străin, cu excepţia acelor funcţii prevăzute în acordurile şi convenţiile la
care România este parte (art. 85 din Legea nr.161/2003, Secţiunea a III-a, Cap.III, Titlul IV, Cartea I).
Prefectul şi subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic.
Prefectul şi subprefectul răspund, după caz, disciplinar, administrativ, civil sau penal pentru faptele săvârşite în
exercitarea atribuţiilor ce le revin, în condiţiile legii.
Prefectul şi subprefectul fac parte din categoria înalţilor funcţionari publici.
Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi preşedinţii
consiliilor judeţene, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare; în relaţiile dintre acestea există
raporturi de colaborare.

Actele prefectului (art. 275 din C. admin.)

În vederea îndeplinirii atribuţiilor ce îi revin, prefectul emite ordine cu caracter normativ sau individual.
Ordinele prin care se stabilesc măsuri cu caracter tehnic sau de specialitate sunt emise după consultarea
conducătorilor serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice
centrale din subordinea Guvernului, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale, potrivit competenţelor
proprii domeniilor de activitate.
Ordinele cu caracter normativ emise de prefect se publică potrivit legii.
Ordinul cu caracter normativ emis de către prefect devine executoriu numai după ce a fost adus la cunoştinţă
publică.
Ordinul cu caracter individual emis de către prefect devine executoriu de la data comunicării către persoanele
interesate.

57
Ordinele emise de prefect în calitate de preşedinte al Comitetului judeţean pentru situaţii de urgenţă produc
efecte juridice de la data aducerii lor la cunoştinţă publică şi sunt executorii.
Ordinele cu caracter normativ se comunică de îndată ministerului cu atribuţii în domeniul de resort.
Ministrul care coordonează instituţia prefectului poate propune Guvernului revocarea ordinelor emise de prefect
care au caracter normativ sau a celor prevăzute la art. 275 alin. (2) şi (6) din Codul admin., dacă le consideră
nelegale sau netemeinice, în cazul în care acestea nu au intrat în circuitul civil şi nu au produs efecte juridice şi
pot leza interesul public.
Prefecţii sunt obligaţi să comunice ordinele emise potrivit art. 275 alin. (2) conducătorului instituţiei ierarhic
superioare serviciului public deconcentrat.
Prefectul poate propune ministerelor şi celorlalte organe ale administraţiei publice centrale măsuri pentru
îmbunătăţirea activităţii serviciilor publice deconcentrate, organizate la nivelul unităţilor administrativ-teritoriale.

Personalul administraţiei publice. Funcţia publică. Noţiune, principii, clasificare

Ca parte componentă a unui organ al administraţiei publice, personalul, definit ca totalitatea persoanelor care
constituie instituţia, este elementul cel mai important, forţa vie a sistemului din care face parte.
Noţiunea de funcţie publică este întâlnită, mai întâi, în art.16 alin. (3) din Constituţie, prin sintagma „funcţii şi
demnităţi publice” care „presupun exerciţiul autorităţii statale” şi apoi în art. 71 alin. (2), prin expresia
„exercitarea oricărei funcţii publice”.
Potrivit art. 5 lit. i) din Codul administrativ, funcţia publică reprezintă „ansamblul atribuţiilor şi
responsabilităţilor, stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică de către
autorităţile şi instituţiile publice”.
Autorităţile şi instituţiile publice în cadrul cărora sunt înfiinţate funcţii publice sunt:
a) autorităţi şi instituţii publice ale administraţiei publice centrale, inclusiv autorităţi administrative autonome
prevăzute de Constituţie sau înfiinţate prin lege organică;
b) autorităţi şi instituţii publice ale administraţiei publice locale;
c) structurile de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale;
d) structurile de specialitate ale Parlamentului României;
e) structurile autorităţii judecătoreşti (art. 369 din C. admin.).
Conform art. 370 alin. (1) din C. adm., prerogativele de putere publică sunt exercitate prin activităţi cu
caracter general şi prin activităţi cu caracter special.
Activităţile cu caracter general care implică exercitarea prerogativelor de putere publică, de către autorităţile şi
instituţiile publice prevăzute la art. 369 din C. adm. sunt următoarele:
a) elaborarea proiectelor de acte normative şi a altor reglementări specifice autorităţii sau instituţiei publice,
precum şi asigurarea avizării acestora;
b) elaborarea propunerilor de politici publice şi strategii, a programelor, a studiilor, analizelor şi statisticilor
necesare fundamentării şi implementării politicilor publice, precum şi a actelor necesare executării legilor, în
vederea realizării competenţei autorităţii sau instituţiei publice;
58
c) autorizarea, inspecţia, controlul şi auditul public;
d) gestionarea resurselor umane şi a fondurilor publice;
e) reprezentarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în raporturile acesteia cu persoane fizice sau juridice
de drept public sau privat, din ţară şi din străinătate, în limita competenţelor stabilite de conducătorul autorităţii
sau instituţiei publice, precum şi reprezentarea în justiţie a autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia îşi
desfăşoară activitatea;
f) realizarea de activităţi în conformitate cu strategiile din domeniul societăţii informaţionale, cu excepţia situaţiei
în care acestea vizează monitorizarea şi întreţinerea echipamentelor informatice.
Activităţile cu caracter special care implică exercitarea prerogativelor de putere publică sunt următoarele:
a) activităţi de specialitate necesare realizării prerogativelor constituţionale ale Parlamentului;
b) activităţi de specialitate necesare realizării prerogativelor constituţionale ale Preşedintelui României;
c) activităţi de avizare a proiectelor de acte normative în vederea sistematizării, unificării, coordonării întregii
legislaţii şi ţinerea evidenţei oficiale a legislaţiei României;
d) activităţi de specialitate necesare realizării politicii externe a statului;
e) activităţi de specialitate şi de asigurare a suportului necesar apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
persoanei, a proprietăţii private şi publice, prevenirea şi descoperirea infracţiunilor, respectarea ordinii şi liniştii
publice;
f) activităţi de specialitate necesare aplicării regimului juridic al executării pedepselor şi măsurilor privative de
libertate pronunţate de instanţele judecătoreşti;
g) activităţi vamale;
h) alte activităţi cu caracter special care privesc exercitarea autorităţii publice în domenii de competenţă exclusivă
a statului, în temeiul şi în executarea legilor şi a celorlalte acte normative.
Statutul funcţionarilor publici este definit în literatura de specialitate ca fiind totalitatea normelor juridice care
reglementează situaţia legală a funcţionarilor publici şi care stabilesc drepturile şi obligaţiile acestora .
Potrivit art. 373 din C. admin., la baza exercitării funcţiei publice stau următoarele principii:
 a) principiul legalităţii;
 b) principiul competenţei;
 c) principiul performanţei;
 d) principiul eficienţei şi eficacităţii;
 e) principiul imparţialităţii şi obiectivităţii;
 f) principiul transparenţei;
 g) principiul responsabilităţii, în conformitate cu prevederile legale;
 h) principiul orientării către cetăţean;
 i) principiul stabilităţii în exercitarea funcţiei publice;
 j) principiul bunei-credinţe, în sensul respectării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor reciproce;
 k) principiul subordonării ierarhice.
Având în vedere prevederile art. 383 alin. (1) din C. adm., funcţiile publice se clasifică după mai multe criterii.
59
După natura atribuţiilor şi responsabilităţilor se identifică:
- funcţii publice generale, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter general
şi comun tuturor autorităţilor şi instituţiilor publice, în vederea realizării competenţelor lor generale;
- funcţii publice specifice, care reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor cu caracter specific
unor autorităţi şi instituţii publice, stabilite în vederea realizării competenţelor lor specifice sau care
necesită competenţe şi responsabilităţi specifice ( de exemplu, funcţiile publice din structurile de
specialitate ale Parlamentului, ale Administraţiei Prezidenţiale, ale Consiliului Legislativ ş.a.).
În raport cu nivelul studiilor necesare ocupării funcţiei publice, funcţiile publice se împart în trei clase:
- funcţii publice din clasa I, pentru a căror ocupare se cer studii universitare de licenţă absolvite cu
diplomă, respectiv studii superioare de lungă durată, absolvite cu diplomă de licenţă sau echivalentă;
- funcţii publice din clasa a II-a, pentru a căror ocupare se cer studii superioare de scurtă durată,
absolvite cu diplomă;
- funcţii publice din clasa a III-a, pentru ocuparea cărora sunt necesare studii liceale, respectiv studii
medii liceale, finalizate cu diplomă de bacalaureat.
După nivelul atribuţiilor titularilor funcţiilor publice, funcţiile publice se împart în trei categorii:
- funcţii publice corespunzătoare categoriei înalţilor funcţionari publici;
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de conducere;
- funcţii publice corespunzătoare categoriei funcţionarilor publici de execuţie.
După modul de stabilire:
- funcţii publice de stat;
- funcţii publice teritoriale;
- funcţii publice locale.
Funcţiile publice de stat sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul ministerelor, organelor de
specialitate ale administraţiei publice centrale, structurilor de specialitate ale Administraţiei Prezidenţiale,
structurilor de specialitate ale Parlamentului României, autorităţilor publice autonome prevăzute în Constituţia
României şi altor autorităţi administrative autonome, precum şi în cadrul structurilor autorităţii judecătoreşti.
Funcţiile publice teritoriale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul instituţiei prefectului, serviciilor
publice deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din unităţile
administrativ-teritoriale, precum şi instituţiilor publice din teritoriu, aflate în subordinea/coordonarea/sub
autoritatea Guvernului, a ministerelor şi a celorlalte organe ale administraţiei publice centrale.
Funcţiile publice locale sunt funcţiile publice stabilite, potrivit legii, în cadrul aparatului propriu al autorităţilor
administraţiei publice locale şi al instituţiilor publice subordonate acestora.

Funcţionarul public
Potrivit art. 371 alin. (1) din C. admin., este funcţionar public persoana numită, în condiţiile legii, într-o
funcţie publică.

60
Conform art. 372 din C. admin., totalitatea funcţionarilor publici din cadrul autorităţilor şi instituţiilor
publice din administraţia publică centrală şi locală care îndeplinesc activităţile prevăzute la art. 370 alin. (1)-(3) *
constituie corpul funcţionarilor publici. *(activitățile prin care se realizează prerogativele de putere publică).
Nu sunt considerate funcţionari publici, în accepţiunea C. admin., persoanele numite sau alese în funcţii
de demnitate publică, cum ar fi, de exemplu, parlamentarii, miniştrii sau primarii.
Nu li se aplică prevederile menţionate, ci legislaţia muncii personalului contractual salariat din aparatul
propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative,
protocol, gospodărire, întreţinere-reparaţii şi de deservire, pază, precum şi altor categorii de personal care
nu exercită prerogative de putere publică, enumerate în art. 382 din Codul administrativ:
- personalul salariat încadrat la cabinetul demnitarului;
- magistraţii, personalul asimilat acestora şi, după caz, categorii de personal auxiliar din cadrul instanţelor;
- cadrele didactice şi alte categorii de personal din unităţile şi instituţiile de învăţământ;
- personalul din unităţile sanitare;
- personalul regiilor autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, precum şi al societăţilor din sectorul public;
- personalul militar;
- membrii Corpului diplomatic şi consular al României şi personalul contractual încadrat pe funcţii specifice
ministerului cu atribuţii în domeniul afacerilor externe.
Categorii de funcţionari publici
După cum au fost sau nu definitivaţi în funcţie, funcţionarii publici pot fi debutanţi sau definitivi.
Sunt numiţi funcţionari publici debutanţi persoanele care au promovat concursul pentru ocuparea unei funcţii
publice de grad profesional debutant, precum şi persoanele numite în condiţiile prevăzute la art. 612 alin. (1) din
C. adm. şi care nu îndeplinesc condiţiile de vechime în specialitate necesare exercitării unei funcţii publice de
execuţie definitive (art. 388 alin. (2) din C. adm.).
Sunt numiţi funcţionari publici definitivi (art. 388 alin. (3) din C. admin.):
a) funcţionarii publici debutanţi care au efectuat perioada de stagiu prevăzută de lege şi au obţinut rezultat
corespunzător la evaluare;
b) persoanele care intră în corpul funcţionarilor publici prin modalităţile prevăzute de C. admin. şi care au
vechimea în specialitatea studiilor necesare ocupării funcţiei publice de minimum un an.
După nivelul atribuţiilor titularului funcţiei publice, funcţionarii publici se pot grupa în trei categorii:
a) categoria înalţilor funcţionari publici ce cuprinde persoanele numite în una din următoarele funcţii publice:
- secretar general şi secretar general adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 369 lit.
a);
- prefect;
- subprefect;
- inspector guvernamental.
b) categoria funcţionarilor publici de conducere cuprinde persoanele numite în una dintre următoarele funcţii
publice:
61
- director general din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385, precum şi funcţiile publice
specifice echivalente acestora, cu excepţia celor din categoria înalţilor funcţionari publici parlamentari;
- director general adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385, precum şi funcţiile
publice specifice echivalente acestora;
- director din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385 alin. (1), precum şi funcţiile publice
specifice echivalente acestora;
- director adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385 alin. (1), precum şi funcţiile
publice specifice echivalente acestora;
- director executiv din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385 alin. (2) şi (3), precum şi în
funcţiile publice specifice echivalente acestora;
- director executiv adjunct din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385 alin. (2) şi (3), precum
şi în funcţiile publice specifice echivalente acestora;
- şef serviciu din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385, precum şi în funcţiile publice
specifice echivalente acesteia;
- şef birou din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice prevăzute la art. 385, precum şi în funcţiile publice specifice
echivalente acesteia.
Funcţia publică de secretar general al unităţii administrativ-teritoriale, respectiv cea de secretar general al
subdiviziunii administrativ-teritoriale sunt funcţii publice de conducere specifice.
Funcţiile publice de execuţie sunt structurate pe clase şi grade profesionale.
Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa I persoanele numite în următoarele funcţii publice generale:
consilier, consilier juridic, auditor, expert, inspector, consilier achiziţii publice, precum şi în funcţiile
publice specifice asimilate acestora.
Funcţionarii publici de execuţie din clasa a II-a sunt persoanele numite în funcţia publică generală de
referent de specialitate, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.
Sunt funcţionari publici de execuţie din clasa a III-a persoanele numite în funcţia publică generală de
referent, precum şi în funcţiile publice specifice asimilate acesteia.
Gradele profesionale corespunzătoare funcţiilor publice de execuţie sunt:
 a) debutant;
 b) asistent;
 c) principal;
 d) superior, ca nivel maxim (art. 399 din C. admin.).

Condiţiile de ocupare a unei funcţii publice

Calitatea de funcţionar public se dobândeşte prin concurs, la care poate participa orice persoană care
îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 465 din C. admin., respectiv:
a) are cetăţenia română şi domiciliul în România;
b) cunoaşte limba română, scris şi vorbit;
62
c) are vârsta de minimum 18 ani împliniţi;
d) are capacitate deplină de exerciţiu;
e) este apt din punct de vedere medical şi psihologic să exercite o funcţie publică. Atestarea stării de sănătate se
face pe bază de examen medical de specialitate, de către medicul de familie, respectiv pe bază de evaluare
psihologică organizată prin intermediul unităţilor specializate acreditate în condiţiile legii;
f) îndeplineşte condiţiile de studii şi vechime în specialitate prevăzute de lege pentru ocuparea funcţiei publice;
g) îndeplineşte condiţiile specifice, conform fişei postului, pentru ocuparea funcţiei publice;
h) nu a fost condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni contra umanităţii, contra statului sau contra autorităţii,
infracţiuni de corupţie sau de serviciu, infracţiuni care împiedică înfăptuirea justiţiei, infracţiuni de fals ori a unei
infracţiuni săvârşite cu intenţie care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcţiei publice, cu excepţia situaţiei în
care a intervenit reabilitarea, amnistia post-condamnatorie sau dezincriminarea faptei;
i) nu le-a fost interzis dreptul de a ocupa o funcţie publică sau de a exercita profesia ori activitatea în executarea
căreia a săvârşit fapta, prin hotărâre judecătorească definitivă, în condiţiile legii;
j) nu a fost destituită dintr-o funcţie publică sau nu i-a încetat contractul individual de muncă pentru motive
disciplinare în ultimii 3 ani;
k) nu a fost lucrător al Securităţii sau colaborator al acesteia, în condiţiile prevăzute de legislaţia specifică.
Ocuparea funcţiilor publice vacante şi a funcţiilor publice temporar vacante se poate face în condiţiile Codului
administrativ, precum şi în condiţiile reglementate de legi speciale cu privire la posibilitatea ocupării, pe perioade
determinate, a funcţiilor publice în autorităţi şi instituţii publice (art. 466 alin. (1) din Codul administrativ).
Ocuparea funcţiilor publice se face prin:
a) concurs organizat în condiţiile prevăzute la art. 467;
b) modificarea raporturilor de serviciu;
c) redistribuire într-o funcţie publică vacantă;
d) alte modalităţi prevăzute expres de Codul administrativ (art. 466 alin. (2) din C. adm.).
Decizia privind alegerea uneia dintre modalităţile de ocupare a funcţiilor publice prevăzute la alin. (2) lit. a)-c)
aparţine persoanei care are competenţa de numire în funcţia publică, în condiţiile legii.
Concursul pentru ocuparea unei funcţii publice are la bază principiile competiţiei, transparenţei, competenţei,
precum şi pe cel al egalităţii accesului la funcţiile publice pentru fiecare cetăţean care îndeplineşte condiţiile
legale (art. 467 alin. (1) din C. adm.).
La sfârşitul perioadei de stagiu, pe baza rezultatului evaluării realizate, funcţionarul public debutant va fi:
a) numit funcţionar public de execuţie definitiv în clasa corespunzătoare studiilor absolvite, în funcţiile publice
prevăzute la art. 392 din C. adm., în gradul profesional asistent;
b) eliberat din funcţia publică, în cazul în care a obţinut la evaluarea activităţii calificativul necorespunzător.

Numirea funcţionarilor publici

63
Numirea în funcţii publice se face de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice sau, după caz, de
persoana care are competenţa legală de numire în condiţiile unor acte normative specifice, prin act administrativ
emis în termenele şi în condiţiile legii, pe baza rezultatelor concursului (art. 473 din C. adm.).

Perioada de stagiu a funcţionarilor publici

Perioada de stagiu reprezintă etapa carierei funcţionarului public, cuprinsă între data numirii ca
funcţionar public debutant, în urma promovării concursului de intrare în corpul funcţionarilor publici de
carieră şi data numirii ca funcţionar public definitiv (art. 79 alin. 1 din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea
normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici).
Conform art. 474 alin. (1) din C. adm., perioada de stagiu are ca obiect verificarea aptitudinilor profesionale în
îndeplinirea atribuţiilor şi responsabilităţilor unei funcţii publice, formarea practică a funcţionarilor publici
debutanţi, precum şi cunoaşterea de către aceştia a specificului administraţiei publice şi a exigenţelor acesteia.
Durata perioadei de stagiu este de un an (art. 474 alin. (2) din C. adm).

C14.Promovarea funcţionarilor publici şi evaluarea performanţelor profesionale

Conform art. 476 alin. (2) din C. admin., promovarea este modalitatea de dezvoltare a carierei prin:
a) ocuparea unei funcţii publice de execuţie de grad profesional imediat superior celui deţinut;
b) ocuparea unei funcţii publice de execuţie dintr-o clasă corespunzătoare studiilor absolvite;
c) ocuparea unei funcţii publice din categoria înalţilor funcţionari publici vacante şi a unei funcţii publice de
conducere vacante.
În conformitate cu prevederile C. admin., evaluarea performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor
publici se face anual. Procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici de
execuţie şi a funcţionarilor publici de conducere reprezintă aprecierea obiectivă a performanţelor profesionale
individuale ale funcţionarilor publici, prin compararea gradului şi a modului de îndeplinire a obiectivelor
individuale şi a criteriilor de performanţă stabilite cu rezultatele obţinute în mod efectiv de către
funcţionarul public.
Evaluarea funcţionarilor publici are următoarele componente:
a) evaluarea gradului şi a modului de atingere a obiectivelor individuale;
b) evaluarea gradului de îndeplinire a criteriilor de performanţă.
Pentru aprecierea gradului de atingere a obiectivelor individuale ale funcţionarilor publici se stabilesc indicatori
de performanţă.
Stabilirea obiectivelor individuale şi a indicatorilor de performanţă trebuie să aibă în vedere corelarea cu
atribuţiile şi obiectivele instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public.
Funcţionarilor publici evaluaţi sub aspectul performanţelor profesionale individuale li se acordă unul din
următoarele calificative: „foarte bine”, „bine”, „satisfăcător”, „nesatisfăcător”.
Calificativele obţinute în procesul de evaluare a performanţelor profesionale individuale ale funcţionarilor publici
sunt avute în vedere la:
64
 a) promovarea într-o funcţie publică superioară;
b) acordarea de prime, în condiţiile legii;
c) diminuarea drepturilor salariale cu 10% până la următoarea evaluare anuală a performanţelor
profesionale individuale, pentru funcţionarii publici care au obţinut calificativul „satisfăcător”;
d) eliberarea din funcţia publică.

Regimul incompatibilităţilor în exercitarea funcţiilor publice şi conflictul de interese

În literatura de specialitate incompatibilitatea a fost definită ca fiind imposibilitatea, stabilită de Constituţie sau de
lege, ca un funcţionar să exercite anumite funcţii, mandate sau profesii.
Potrivit art. 96, Titlul IV, cap. III din Legea nr. 161/2003, funcţionarul public poate exercita funcţii sau activităţi în
domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice şi al creaţiei literar artistice.
Legea nr. 161/2003 prin art. 94 stabileşte incompatibilitatea calităţii de funcţionar public cu orice altă funcţie
publică decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.
Funcţionarii publici nu pot deţine alte funcţii şi nu pot desfăşura alte activităţi, remunerate sau neremunerate,
după cum urmează:
- în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice;
- în cadrul cabinetului demnitarului, cu excepţia situaţiei în care funcţionarul public este suspendat din
funcţia publică, în condiţiile legii, pe durata numirii sale;
- în cadrul regiilor autonome, societăţilor comerciale ori în alte unităţi cu scop lucrativ din sectorul public;
- în calitate de membru al unui grup de interes economic.
Conform art. 118 alin. 1 (Titlul V) din Legea nr. 161/2003, grupul de interes economic reprezintă o asociere
între două ori mai multe persoane fizice sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul
înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii
respective.
Prin art. 70 (Titlul IV, Capitolul II, secţiunea 1) se defineşte „conflictul de interese” ca fiind situaţia în care
persoana ce exercită o demnitate publică sau o funcţie publică are un interes personal de natură
patrimonială, care ar putea influenţa îndeplinirea cu obiectivitate a atribuţiilor care îi revin potrivit
Constituţiei şi altor acte normative.
Principiile care stau la baza prevenirii conflictului de interese sunt: imparţialitatea, integritatea, transparenţa
deciziei şi supremaţia interesului public.
Se consideră că funcţionarul public este în conflict de interese dacă se află în una din următoarele situaţii:
– este chemat să rezolve cereri, să ia decizii sau să participe la luarea deciziilor cu privire la persoane fizice
şi juridice cu care are relaţii cu caracter patrimonial;
– participă în cadrul aceleiaşi comisii, constituite conform legii, cu funcţionari publici care au calitatea de soţ
sau rudă de gradul I;
– interesele sale patrimoniale, ale soţului sau rudelor sale de gradul I pot influenţa deciziile pe care trebuie
să le ia în exercitarea funcţiei publice (art. 79 alin. 1).
65
Potrivit dispoziţiilor art. 94 alin. 3 şi următoarele din Legea nr. 161/2003, funcţionarii publici care, în
exercitarea funcţiei publice au desfăşurat activităţi de monitorizare şi control cu privire la societăţi
comerciale sau alte unităţi cu scop lucrativ, nu pot să îşi desfăşoare activitatea şi nu pot acorda consultanţă
de specialitate la aceste societăţi timp de 3 ani după ieşirea din corpul funcţionarilor publici.
Această interdicţie prezintă trăsături asemănătoare cu „clauza de neconcurenţă” prevăzută de Codul muncii.
Potrivit prevederilor art. 21 din Codul muncii, clauza de neconcurenţă îl obligă pe salariat să nu presteze în
interesul propriu sau al unui terţ, o activitate care se află în concurenţă cu activitatea prestată de
angajatorul său ori să nu presteze o activitate în favoarea unui terţ care se află în relaţii de concurenţă cu
angajatorul său şi îl obligă pe angajator să îi plătească salariatului o indemnizaţie lunară, care se negociază,
fiind de cel puţin 50% din media veniturilor salariale brute ale salariatului din ultimile şase luni anterioare datei
încetării contractului de muncă.
Funcţionarii publici nu pot fi mandatari ai unei persoane în ceea ce priveşte efectuarea unor acte în legătură cu
funcţia publică pe care o exercită.
Legea nr. 161/2003, prin art. 95 alin. (1) interzice raporturile ierarhice directe în cazul în care funcţionarii publici
respectivi sunt soţi sau rude de gradul I. Aceste prevederi se aplică şi în cazul în care şeful ierarhic direct are
calitatea de demnitar.
Funcţionarii publici pot îndeplini funcţii sau desfăşura activităţi în domeniul didactic, al cercetării ştiinţifice
şi al creaţiei literar-artistice, pot candida pentru o funcţie eligibilă sau pot fi numiţi într-o funcţie de
demnitate publică.
Funcţionarii publici pot fi membri ai partidelor politice legal constituite, însă le este interzis să fie membri
ai organelor de conducere ale partidelor politice şi să exprime ori să apere în mod public poziţiile unui
partid politic (art. 98 alin.(1) şi (2) din Legea nr.161/2003)
Înalţii funcţionari publici, sub sancţiunea destituirii din funcţia publică, nu pot fi membri ai unui partid politic.

Drepurile funcţionarilor publici

Dreptul la opinie Acest drept decurge din libertatea fundamentală a oricărui cetăţean la conştiinţă şi
exprimare (art.29 alin. (1) din Constituţie şi este primul dintre drepturile garantate funcţionarilor publici prin art.
412 din Codul administrativ.
Dreptul la asociere sindicală Articolul 415 din C. admin. recunoaşte funcţionarilor publici dreptul de a înfiinţa
organizaţii sindicale, de a adera la ele sau de a exercita orice mandat în cadrul acestora.
Sindicatele reprezintă organizaţii profesionale care se constituie în temeiul art. 40 din Constituţie şi care
au drept scop apărarea drepturilor profesionale, economice, sociale, culturale şi sportive ale membrilor
lor, prevăzute de legislaţia muncii şi contractul colectiv de muncă.
Dreptul la grevă În prezent, dreptul la grevă este recunoscut salariaţilor conform dispoziţiilor art. 43 din
Constituţie, pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale, legea stabilind limitele exercitării
acestui drept (Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată) .

66
Potrivit prevederilor art. 234 alin. (1) din Codul muncii, greva reprezintă încetarea voluntară şi colectivă a lucrului
de către salariaţi. Funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi alte drepturi salariale pe
durata grevei (art. 416 din C. admin.).
Dreptul la salariu Pentru activitatea depusă, funcţionarii publici au dreptul la salariu, prime şi alte drepturi, în
condiţiile legislaţiei privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice (art. 417 din C. admin.). Salarizarea
funcţionarilor publici se face în conformitate cu prevederile legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri
publice.
Dreptul la concediu de odihnă, concedii medicale şi alte concedii Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile
legii, la concediu de odihnă, la concedii medicale şi la alte concedii. În perioada concediilor medicale, a
concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta
şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa funcţionarului public în cauză, cu excepţia situaţiilor prevăzute la
art. 512 alin. (4) şi (5) (art. 421 din C. adm.).
Dreptul la un mediu sănătos la locul de muncă Conform art. 422 din C. admin., autorităţile şi instituţiile publice
au obligaţia să asigure funcţionarilor publici condiţii normale de muncă şi igienă, de natură să le ocrotească
sănătatea şi integritatea fizică şi psihică. Deoarece textul nu face o referire expresă la o lege specială,
considerăm că regimul protecţiei activităţii funcţionarului public este cel stabilit prin prevederile Legii nr. 319 din
2006 privind protecţia securităţii şi sănătăţii în muncă.
Dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente, în condiţiile legii Acest drept este garantat funcţionarilor
publici prin art. 423 din Codul administrativ. Pe lângă asistenţă medicală, funcţionarii publici beneficiază, în
condiţiile legii, de proteze şi medicamente.
Dreptul la pensie şi alte drepturi de asigurări sociale de stat Doctrina occidentală defineşte pensia ca
reprezentând un tip de remuneraţie cuvenit funcţionarului public la încetarea exercitării funcţiei, ca urmare a
retragerii sale din activitate.
Funcţionarii publici beneficiază de pensii, precum şi de celelalte drepturi de asigurări sociale de stat, potrivit legii.
În caz de deces al funcţionarului public, membrii familiei care au, potrivit legii, dreptul la pensie de urmaş primesc
pe o perioadă de 3 luni echivalentul salariului de bază din ultima lună de activitate a funcţionarului public decedat
(art. 426 din C. adm.). În situaţia în care decizia pentru pensia de urmaş nu a fost emisă din vina autorităţii sau a
instituţiei publice în termen de 3 luni de la data decesului, aceasta va achita în continuare drepturile menţionate
anterior, până la emiterea deciziei de urmaş.
Dreptul la protecţia legii Acest drept este garantat funcţionarilor publici prin art. 427 din Cod.
Autoritatea sau instituţia publică în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea este obligată să îi
asigure protecţie împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi victimă în
exercitarea funcţiei sau în legătură cu aceasta. În vederea garantării acestui drept, autoritatea sau instituţia
publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.
Dreptul la despăgubire Funcţionarul public este beneficiarul acestui drept în situaţia în care acesta a suferit,
din culpa autorităţii sau a instituţiei publice, un prejudiciu material în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Prin

67
art. 428 din Cod se consacră, în egală măsură, un drept al funcţionarului public şi o obligaţie a autorităţii sau
instituţiei publice.
Dreptul de a primi, în mod gratuit, uniforma De acest drept beneficiază funcţionarii publici cărora le revine,
potrivit legii, obligaţia de a purta uniformă în timpul serviciului. Conform prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr.
360/2002 privind Statutul poliţistului, „poliţistul este funcţionar public civil, cu statut special, înarmat, ce poartă, de
regulă uniformă…”
Alte drepturi
- stabilirea duratei normale a timpului de lucru, de regulă, de 8 ore pe zi, respectiv 40 de ore pe săptămână.
Pentru orele lucrate din dispoziţia conducătorului autorităţii sau instituţiei publice peste durata normală a timpului
de lucru sau în zilele de sărbători legale ori declarate zile nelucrătoare, funcţionarii publici de execuţie au dreptul
la recuperare sau la plata majorată în condițiile legii (art. 419);
- dreptul de a fi informat cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prevederilor Codului administrativ şi
care îi vizează în mod direct (art. 414);
- dreptul de a fi de a fi ales sau numit într-o funcţie de autoritate sau demnitate publică (art. 420);
- dreptul la tratament egal; La baza raporturilor de serviciu dintre autorităţile şi instituţiile publice şi funcţionarii
publici stă principiul egalităţii de tratament faţă de toţi funcţionarii publici. Orice discriminare faţă de un funcţionar
public, definită în conformitate cu prevederile legislaţiei specifice privind prevenirea şi sancţionarea tuturor
formelor de discriminare, este interzisă (art. 413);
- dreptul la recunoaşterea vechimii în muncă, în specialitate şi în grad profesional (art. 424);
- desfăşurarea de activităţi în sectorul public şi în sectorul privat; funcţionarii publici pot desfăşura activităţi
remunerate în sectorul public şi în sectorul privat, cu respectarea prevederilor legale privind incompatibilităţile şi
conflictul de interese.

Îndatoririle funcţionarilor publici

Potrivit art. 430 din C. admin., funcţionarii publici au obligaţia ca prin actele şi faptele lor să promoveze
supremaţia legii, să respecte Constituţia şi legile ţării, statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor în relaţia cu administraţia publică, precum şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor
legale în conformitate cu atribuţiile care le revin, cu aplicarea normelor de conduită care rezultă din îndatoririle
prevăzute de lege.
Funcţionarii publici trebuie să se conformeze dispoziţiilor legale privind restrângerea exerciţiului unor drepturi,
datorată naturii funcţiilor publice deţinute.
Funcţionarii publici trebuie să exercite funcţia publică cu obiectivitate, imparţialitate şi independenţă,
fundamentându-şi activitatea, soluţiile propuse şi deciziile pe dispoziţii legale şi pe argumente tehnice şi să se
abţină de la orice faptă care ar putea aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului
corpului funcţionarilor publici.
În activitatea profesională, funcţionarii publici au obligaţia de diligenţă cu privire la promovarea şi implementarea
soluţiilor propuse şi a deciziilor, în condiţiile menționate mai sus.
68
În exercitarea funcţiei publice, funcţionarii publici trebuie să adopte o atitudine neutră faţă de orice interes
personal, politic, economic, religios sau de altă natură şi să nu dea curs unor eventuale presiuni, ingerinţe sau
influenţe de orice natură.
Principiul independenţei nu poate fi interpretat ca dreptul de a nu respecta principiul subordonării
ierarhice.
În exercitarea dreptului la liberă exprimare, funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere demnităţii,
imaginii, precum şi vieţii intime, familiale şi private a oricărei persoane.
În îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta demnitatea funcţiei publice
deţinute, corelând libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
În activitatea lor, funcţionarii publici au obligaţia de a respecta libertatea opiniilor şi de a nu se lăsa influenţaţi de
considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcţionarii publici trebuie să aibă o atitudine
conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de păreri.
Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura un serviciu public de calitate în beneficiul cetăţenilor prin
participarea activă la luarea deciziilor şi la transpunerea lor în practică, în scopul realizării competenţelor
autorităţilor şi ale instituţiilor publice.
În exercitarea funcţiei deţinute, funcţionarii publici au obligaţia de a avea un comportament profesionist,
precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă pentru a câştiga şi a menţine
încrederea publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea autorităţilor şi instituţiilor publice.
Funcţionarii publici au obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii
imaginii sau intereselor legale ale acesteia.
Funcţionarilor publici le este interzis:
a) să exprime în public aprecieri neconforme cu realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei
publice în care îşi desfăşoară activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter
normativ sau individual;
b) să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în care autoritatea sau
instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte sau să furnizeze în mod neautorizat
informaţii în legătură cu aceste litigii;
c) să dezvăluie şi să folosească informaţii care au caracter secret, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege;
d) să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor fizice sau juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori
de altă natură împotriva statului sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.
Funcţionarul public are îndatorirea de a informa autoritatea sau instituţia publică, în mod corect şi complet, în
scris, cu privire la situaţiile de fapt şi de drept care privesc persoana sa şi care sunt generatoare de acte
administrative în condiţiile expres prevăzute de lege.

69
Interdicţii şi limitări în ceea ce priveşte implicarea în activitatea politică
Conform art. 436 din C. admin., funcţionarii publici au obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce le revin, să se
abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice, să nu
favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor
politice.
În exercitarea funcţiei publice, funcţionarilor publici le este interzis:
a) să participe la colectarea de fonduri pentru activitatea partidelor politice, a organizaţiilor cărora le este aplicabil
acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice, a fundaţiilor sau asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele
politice, precum şi pentru activitatea candidaţilor independenţi;
b) să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică;
c) să afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte inscripţionate cu sigla şi/sau
denumirea partidelor politice, ale organizaţiilor cărora le este aplicabil acelaşi regim juridic ca şi partidelor politice,
ale fundaţiilor sau asociaţiilor care funcţionează pe lângă partidele politice, ale candidaţilor acestora, precum şi
ale candidaţilor independenţi;
d) să se servească de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau
manifesta convingerile politice;
e) să participe la reuniuni publice cu caracter politic pe durata timpului de lucru.
Conform art. 437 din C. admin., funcţionarii publici răspund, potrivit legii, de îndeplinirea atribuţiilor ce le revin din
funcţia publică pe care o deţin, precum şi a atribuţiilor ce le sunt delegate.
Funcţionarul public are îndatorirea să îndeplinească dispoziţiile primite de la superiorii ierarhici.
Funcţionarul public are dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul
ierarhic, dacă le consideră ilegale. Funcţionarul public are îndatorirea să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic
al persoanei care a emis dispoziţia astfel de situaţii.
Funcţionarii publici au obligaţia să păstreze secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în
legătură cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în
condiţiile legii, cu aplicarea dispoziţiilor în vigoare privind liberul acces la informaţiile de interes public (art. 439).
Funcţionarilor publici le este interzis să solicite sau să accepte, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje.
Sunt exceptate bunurile pe care funcţionarii publici le-au primit cu titlu gratuit în cadrul unor activităţi de protocol
în exercitarea mandatului sau a funcţiei publice deţinute, care se supun prevederilor legale specifice (art. 440).
Funcţionarii publici sunt obligaţi să asigure ocrotirea proprietăţii publice şi private a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale, să evite producerea oricărui prejudiciu, acţionând în orice situaţie ca un bun proprietar.
Funcţionarii publici au obligaţia să folosească timpul de lucru, precum şi bunurile aparţinând autorităţii sau
instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice deţinute (art. 441).
Funcţionarii publici au obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările şi sarcinile
repartizate (art. 442).

70
Funcţionarilor publici le este interzis să permită utilizarea funcţiei publice în acţiuni publicitare pentru promovarea
unei activităţi comerciale, precum şi în scopuri electorale (art. 443).
Un funcţionar public nu poate achiziţiona un bun aflat în proprietatea privată a statului sau a unităţilor
administrativ-teritoriale, supus vânzării în condiţiile legii, în următoarele situaţii:
a) când a luat cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori calitatea
bunurilor care urmează să fie vândute;
b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv;
c) când poate influenţa operaţiunile de vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele interesate de
cumpărarea bunului nu au avut acces (art. 444 alin. (1) din C. adm.).
Funcţionarii publici au obligaţia să respecte întocmai regimul juridic al conflictului de interese şi al
incompatibilităţilor, precum şi normele de conduită (art. 445 alin. (1) din C. adm.).
Comunicarea oficială a informaţiilor şi datelor privind activitatea autorităţii sau instituţiei publice, precum şi relaţiile
cu mijloacele de informare în masă se asigură de către funcţionarii publici desemnaţi în acest sens de
conducătorul autorităţii sau instituţiei publice, în condiţiile legii.
Funcţionarii publici desemnaţi să participe la activităţi sau dezbateri publice, în calitate oficială, trebuie să
respecte limitele mandatului de reprezentare încredinţat de conducătorul autorităţii ori instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea.
În relaţiile cu persoanele fizice şi cu reprezentanţii persoanelor juridice care se adresează autorităţii sau instituţiei
publice, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă un comportament bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine,
integritate morală şi profesională.
Funcţionarii publici au obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei, demnităţii, integrităţii fizice şi morale a
persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice, prin:
a) întrebuinţarea unor expresii jignitoare;
b) acte sau fapte care pot afecta integritatea fizică sau psihică a oricărei persoane.
Funcţionarii publici au obligaţia de a asigura egalitatea de tratament a cetăţenilor în faţa autorităţilor şi instituţiilor
publice, principiu conform căruia funcţionarii publici au îndatorirea de a preveni şi combate orice formă de
discriminare în îndeplinirea atribuţiilor profesionale.
Funcţionarii publici care reprezintă autoritatea sau instituţia publică în cadrul unor organizaţii internaţionale,
instituţii de învăţământ, conferinţe, seminare şi alte activităţi cu caracter internaţional au obligaţia să promoveze o
imagine favorabilă ţării şi autorităţii sau instituţiei publice pe care o reprezintă.
În relaţiile cu reprezentanţii altor state, funcţionarilor publici le este interzis să exprime opinii personale privind
aspecte naţionale sau dispute internaţionale.
În deplasările externe, funcţionarii publici sunt obligaţi să aibă o conduită corespunzătoare regulilor de protocol şi
le este interzisă încălcarea legilor şi obiceiurilor ţării gazdă.
În procesul de luare a deciziilor, funcţionarii publici au obligaţia să acţioneze conform prevederilor legale şi să îşi
exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi imparţial.

71
Funcţionarilor publici le este interzis să promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia publică, de
către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
Funcţionarii publici de conducere sunt obligaţi să sprijine propunerile şi iniţiativele motivate ale personalului din
subordine, în vederea îmbunătăţirii activităţii autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea,
precum şi a calităţii serviciilor publice oferite cetăţenilor.
Funcţionarii publici au obligaţia de a se supune controlului de medicina muncii şi expertizelor medicale ca urmare
a recomandărilor formulate de medicul de medicina muncii, în condiţiile legii.

Răspunderea juridică a funcţionarilor publici

Codul administrativ stabilește că încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a îndatoririlor de serviciu
atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, în condiţiile legii (art. 490 alin. (1)).
Semnarea, contrasemnarea sau avizarea de către funcţionarii publici a proiectelor de acte administrative şi a
documentelor de fundamentare a acestora, cu încălcarea prevederilor legale, atrage răspunderea acestora în
condiţiile legii.
Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim se poate adresa
instanţei judecătoreşti, în condiţiile legii, împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a
refuzat să rezolve cererea referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitim.

Răspunderea administrativ-disciplinară
Abaterea disciplinară Codul administrativ prevede, în art. 492 alin. (1), că „încălcarea cu vinovăţie de
către funcţionarii publici a îndatoririlor corespunzătoare funcţiei publice pe care o deţin şi a normelor de
conduită profesională şi civică prevăzute de lege constituie abatere disciplinară şi atrage răspunderea
administrativ-disciplinară a acestora”.
Potrivit Codului, sunt abateri disciplinare următoarele fapte:
a) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
b) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
c) absenţa nemotivată de la serviciu;
d) nerespectarea programului de lucru;
e) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
f) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
g) manifestări care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public îşi
desfăşoară activitatea;
h) desfăşurarea în timpul programului de lucru a unor activităţi cu caracter politic;
i) refuzul nemotivat de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
j) refuzul nemotivat de a se supune controlului de medicina muncii şi expertizelor medicale ca urmare a
recomandărilor formulate de medicul de medicina muncii, conform prevederilor legale;

72
 k) încălcarea prevederilor referitoare la îndatoriri şi interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici,
altele decât cele referitoare la conflicte de interese şi incompatibilităţi;
l) încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţi dacă funcţionarul public nu acţionează pentru
încetarea acestora într-un termen de 15 zile calendaristice de la data intervenirii cazului de
incompatibilitate;
m) încălcarea prevederilor referitoare la conflicte de interese;
n) alte fapte prevăzute ca abateri disciplinare în actele normative din domeniul funcţiei publice şi
funcţionarilor publici sau aplicabile acestora.
Sancţiunile disciplinare sunt mijloace coercitive prevăzute de lege, cu un pronunţat caracter educativ şi care au
ca finalitate apărarea ordinii disciplinare şi dezvoltarea spiritului de responsabilitate al funcţionarilor publici în
îndeplinirea atribuţiilor şi celorlalte îndatoriri de serviciu.
Codul administrativ enumeră, în art. 492 alin. (3), următoarele sancţiuni disciplinare:
a) mustrarea scrisă, sancţiune disciplinară care reprezintă o notificare prin care i se pune în vedere
funcţionarului public că nu şi-a îndeplinit în mod corespunzător îndatoririle de serviciu şi nu a respectat normele
de conduită profesională şi civică;
b) diminuarea drepturilor salariale cu 5-20 % pe o perioadă de până la 3 luni este o sancţiune cu un caracter
precumpănitor patrimonial;
c) diminuarea drepturilor salariale cu 10-15% pe o perioadă de până la un an de zile;
d) suspendarea dreptului de promovare pe o perioadă de la unu la 3 ani;
e) retrogradarea într-o funcţie publică de nivel inferior, pe o perioadă de până la un an, cu diminuarea
corespunzătoare a salariului;
f) destituirea din funcţia publică.
Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data sesizării comisiei de disciplină, dar
nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii abaterii disciplinare, cu excepţia abaterii disciplinare prevăzute la alin.
(2) lit. l) cu privire la incompatibilităţi, pentru care sancţiunea disciplinară se aplică în condiţiile prevăzute la art.
520 lit. b) (art. 492 alin. (8) din C. adm.).
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea disciplinară aplicată se poate adresa instanţei de contencios
administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau dispoziţiei de sancţionare (art. 495).

Radierea sancţiunilor disciplinare

Sancţiunile disciplinare se radiază, de drept, după cum urmează:
a) în termen de 6 luni de la aplicare, în cazul mustrării scrise;
b) la expirarea termenului pentru care au fost aplicate, sancţiunile disciplinare prevăzute la art. 492 alin.
(3) lit. b)-e);
c) în termen de 3 ani de la aplicare, sancţiunea prevăzută la art. 492 alin. (3) lit. f);
d) de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a anulat actul administrativ de
sancţionare disciplinară a funcţionarului public.
73
Conform art. 496 alin. (2) din Codul adm., cazierul administrativ este un act care cuprinde sancţiunile
disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile legii.
Cazierul administrativ este eliberat la solicitarea:
a)funcţionarului public, pentru propria situaţie disciplinară;
b) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionarul public îşi desfăşoară activitatea;
c) conducătorului autorităţii sau instituţiei publice în cadrul căreia se află funcţia publică din categoria
înalţilor funcţionari publici vacantă sau funcţia publică de conducere vacantă, pentru funcţionarii publici
care candidează la concursul de promovare organizat în vederea ocupării acesteia;
d) preşedintelui comisiei de disciplină, pentru funcţionarul public aflat în procedura de cercetare
administrativă;
e) altor persoane prevăzute de lege.

Răspunderea contravenţională
Conform art. 498 alin. (1) din C. admin., răspunderea contravenţională a funcţionarilor publici se angajează în
cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu sarcinile de serviciu.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii funcţionarul public se poate
adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul autoritatea sau instituţia publică în care
este numit funcţionarul public sancţionat.

Răspunderea civilă
Răspunderea civilă a funcţionarului public se angajează, potrivit art. 499 din C. admin., pentru:
a) pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care funcţionează;
b) nerestituirea în termenul legal a sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
c) daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe persoane, în
temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Răspunderea funcţionarului public pentru infracţiunile săvârşite în timpul serviciului sau în legătură cu atribuţiile
funcţiei publice pe care o ocupă se angajează potrivit legii penale.
De la momentul punerii în mişcare a acţiunii penale, în situaţia în care funcţionarul public poate influenţa
cercetarea, persoana care are competenţa numirii în funcţia publică are obligaţia să dispună mutarea temporară
a funcţionarului public în cadrul autorităţii ori instituţiei publice ori în cadrul altei structuri fără personalitate juridică
a autorităţii ori instituţiei publice. Măsura se dispune pe întreaga durată pe care funcţionarul public poate influenţa
cercetarea.

74