Importanța și rolul tratatelor asupra construcției

Uniunii Europene

CUPRINS

1. INTRODUCERE..................................................................................................................

2. DESPRE TRATATUL ÎN GENERAL...............................................................................

3. ROLUL SI IMPORTANTA TRATATELOR ÎN U.E. ......................................................

4. TRATATUL DE LA MAASTRICHT..................................................................................

5. TRATATUL DE LA AMSTERDAM..................................................................................

6. CONCLUZII..........................................................................................................................

BIBLIOGRAFIE..........................................................................................................................
 1. INTRODUCERE

Tratatul reprezintă actul juridic care exprimă, în scris, acordul de voinţă între
subiectele internaţionale în scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi şi obligaţii în
raporturile dintre ele şi este guvernat de dreptul internaţional 1. Pentru ca un act
internaţional să poată fi consierat ca tratat, el trebuie să întrunească anumite condiţii de
fond, denumite elementele esenţiale ale tratatelor, şi anume: subiectele sau părţile la
tratat, voinţa părţilor, condiţia ca tratatul să producă efecte juridice, tratatul să fie
guvernat de normele dreptului internaţional public. Tratatul în sens larg reprezintă
denumirea generală care include orice acord încheiat între state indiferent de denumirile
lor specifice (tratat, acord, convenţie, pact etc.). Tratatul în sens restrâns, este folosit ca
denumire pentru înţelegerile importante şi cu caracter solemn în domeniul politic sau
economic (tratate de pace, neagresiune, buna vecinătate etc.) 2.
Dacă la început, formarea normelor de drept internaţional public a avut loc
preponderent pe cale cutumiară, ulterior tratatul a fost considerat instrumentul cel mai
adecvat de coordonare a voinţei statelor sau principala formă juridică prin care se
concretizează colaborarea dintre subiectele dreptului internaţional public în variate
domenii de activitate. Primele tratate internaţionale identificate în evoluţia dreptului
internaţional public aveau un conţinut oarecum limitat fiind rezultatul nivelului de
dezvoltare a perioadelor istorice în care erau încheiate.
Uniunea Europeană apare în contextul încheierii războiului rece, a prăbuşirii
regimurilor comuniste din Europa centrală şi orientală şi a reorientării statelor din
această regiune către valorile democratice. Acestor factori li se adaugă reunificarea
Germaniei, aspect extrem de important care stimulează consolidarea Europei
comunitare. În plan secund, înlocuirea unei lumi bipolare cu una unipolară, marcată de
tendinţe hegemonice ale SUA, şi amplificarea fără precedent a globalizării sunt
caracteristici primordiale ale societăţii de după 1990. Identitatea politică pe plan
internaţional a Europei comunitare devine mai mult ca oricând o necesitate stringentă.
Războiul din Golf din anii 1991-2001 ridică întrebări justificate asupra identităţii politice
comune a Celor Doisprezece. Se reliefează lipsa unei reacţii unitare şi angajante a
membrilor Comunităţii la provocările militare, diplomatice şi politice ale perioadei
ulterioare Războiului Rece. În acest context european şi internaţional, statele din
Comunitate sunt nevoite să-şi consolideze capacitatea de acţiune pe plan extern. Mai
mult ca oricând, se impunea corelarea la nivel european a economicului şi a politicului,
astfel încât Comunitatea să opereze ca un bloc funcţional, afirmându-şi atât eficienţa
construcţiei integrative, cât şi identitatea politică pe plan internaţional. În concluzie,
cauza determinantă a creării Uniunii Europene ţine de provocările exterioare. Principiul
conform căruia constrângerile exterioare au reprezentat un factor determinar al
demarării şi consolidării construcţiei europene este o dată în plus confirmat. Astfel,
uniunea se va fundamenta însă pe acumulările precedente oferite de Comunităţile
Europene3.
Evoluţia continentală începand de la sfârşitul celui de al doilea razboi mondial,
către o Europă „Mare“, unită, s-a concretizat în formarea şi dezvoltarea prin aderare a
altor state, a Uniunii Europene. Acest proces a implicat numeroase transformări politice,
sociale, economice şi în mod obiectiv a generat şi transformări de ordin juridic. Dincolo
1
I.M.Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993, Bucureşti, pag. 4.
2
Ibidem.
3
I.Tache, N. Marinescu, Istoria construcţiei europene, Ed. Dacia, 2007, Cluj-Napoca, pag. 29.

2
de modificarea legislatiilor naţionale ale statelor membre, în scopul armonizării continue
a acestora la cerinţele actelor comunitare, a apărut un nou drept, dreptul comunitar,
care ulterior a fost denumit dreptul european. Izvoarele dreptului european sunt
reprezentate in primul rând de tratatele de instituire a Uniunii europene, de cele
modificatoare, de tratatele de aderare a statelor la Uniune, precum şi de elemente ale
dreptului fondate pe tratate. Tot ca izvor al dreptului Uniunii figurează şi jurisprudenţa
Curţii de Justiţie a Uniunii europene, dreptul intenaţional şi nu în ultimul rând principiile
generale ale dreptului, acestea doua din urmă ajutând Curtea să răspundă în acele
situaţii în care prevederile Tratatelor sau ale legislaţiei secundare sunt neclare sau
eliptice. Hotarârile Curţii de Justiţie a Uniunii europene se bucură de atributul
obligativităţii erga omnes, ridicând astfel predecentul judiciar, specific sistemului de
drept anglo-saxon, la rang de izvor de drept şi în sistemul de drept romano-germanic.
Acest fenomen nu face decât să confirme faptul că dreptul este viu, se adaptează
realitaţilor socio-economice, iar marile familii de drept îşi împrumută reciproc caracterele
specifice4.

2. DESPRE TRATATUL ÎN GENERAL

Ordinea politică mondială cunoaşte ca principal instrument democratic de

realizare a sa tratatul internaţional. Realitatea mondială se măsoară, însă, în
dimensiunea efectivă şi valorizatoare a efectelor tratatelor internaţionale. Încetarea
efectelor tratatelor internaţionale poate reprezenta poarta către haos şi primitivism, sau
poate reprezenta poarta către realizarea valorii.
Exprimând voinţa şi interesul statelor prezente în viaţa internaţională de a se
conforma unor reguli, tratatul internaţional constituie principalul izvor al dreptului
internaţional. Intensitatea vieţii internaţionale, necesitatea colaborării între state,
prezentă în cele mai diverse planuri, îşi găsesc expresia în încheierea unui număr tot
mai mare de tratate bilaterale şi multilaterale. Convenţiile multilaterale şi procesul de
făurire a acestora reprezintă unul din fenomenele juridice esenţiale ale vieţii
internaţionale. Tratatul internaţional reprezintă un mijloc de cooperare a statelor şi o
metodă eficientă şi precisă de reglementare a relaţiilor dintre acestea. Tratatele
internaţionale au o importanţă covârşitoare în desfăşurarea relaţiilor internaţionale, iar
ca sursă juridică influenţa acestora este în continuă creştere. Rolul lor în cadrul
dreptului internaţional public se manifestă sub două aspecte principale: pe de o parte,
contribuie la codificarea dreptului, iar pe de altă parte contribuie la dezvoltarea sa
progresivă. În timp ce codificarea conduce la o mai mare acurateţe a reglementărilor,
dezvoltarea progresivă conduce, în principiu, la creşterea calităţii dreptului internaţional,
atât în plan vertical cât şi în plan orizontal 5.
Codificarea dreptului tratatelor s-a realizat prin Convenţia de la Viena din 1969
privind dreptul tratatelor, fără ca aceasta să epuizeze toată problematica ce se iveşte cu
prilejul încheierii, executării, modificării sau încetării tratatelor internaţionale.
Cunoaşterea dreptului tratatelor este esenţială pentru înţelegerea modului în care

4
https://ibn.idsi.md/sites/default/files/imag_file/45_53_Unele%20consideratii%20privind%20izvoarele%20dreptului
%20European.pdf accesat în data de 16.01.2017.
5
Există în prezent domenii ce sunt de neconceput în absenţa tratatelor internaţionale (cum ar fi drepturile omului,
dreptul internaţional, investiţiile internaţionale şi comerţul internaţional, transporturile şi comunicaţiile
internaţionale etc.).

3
funcţionează relaţiile internaţionale şi dreptul internaţional (chiar dacă ne găsim într-o
sferă a relaţiilor sociale în care prezenţa factorului politic este constantă). Rolul dreptului
tratatelor nu se reduce doar la contribuţii în relaţiile dintre state, ci, dimpotrivă, este în
creştere. Dreptul tratatelor are vocaţia de a reglementa absolut toate relaţiile ce se
desfăşoară între entităţi ce au capacitate internaţională (organizaţii internaţionale
guvernamentale, popoare care luptă pentru eliberare), chiar dacă asupra unor aspecte
există opinii divergente. Într-adevăr, uneori reglementările dreptului tratatelor nu
constituie decât un împrumut fără forţă juridică.
Tratatul, ca izvor prinicpal al dreptului internațional, este un izvor care are un rol
fundamental în istoria relațiilor internaționale și prezintă o importanță din ce în ce mai
mare, astfel cum s-a statuat în preambulul Convenției de la Viena din 23 mai 1969 cu
privire la dreptul tratatelor.
Cu titlu de excepție, tratatele pot institui drepturi și obligații pentru statele terțe
dacă părțile tratatului înțeleg să creeze drepturi și/sau obligații prin mijlocirea unei astfel
de dispoziții și dacă statul terț le acceptă în mod expres și în scris. Astfel de drepturi și
obligații pot lua naștere nu doar pentru un singur stat terț, ci și pentru un grup de state
căruia acesta îi aparține sau chiar pentru toate statele, dacă acestea consimt.
Consimțământul este prezumat în lipsa vreunei indicații contrare, afară numai dacă
tratatul nu dispune altfel.
Natura juridică a tratatului internațional presupune că produce efecte de drept
într-un regim determinabil prin aplicarea regulilor generale ale dreptului. Sigur că,
referindu-ne la sfera socială în care îşi realizează menirea, tratatul internaţional, spre
deosebire de alte acte juridice, prezintă trăsături particulare, specifice. În primul rând,
faptul că părţile tratatului sunt în general entităţi statale, iar regimul aplicabil tratatului
este guvernat de dreptul internaţional. Ceea ce este într-o măsură importantă necesar
de identificat, privitor la tratatul internaţional, este dacă natura sa juridică se
particularizează în sfera exclusivă a dreptului internaţional sau nu. Interesul practic al
problemei constă în aceea că de soluţia adoptată depinde analiza altor probleme de
drept şi de fapt: raportul dintre dreptul intern şi internaţional, culpabilitatea unui stat în
relaţiile internaţionale etc. În ce ne priveşte, apreciem că natura juridică a tratatului este
exclusiv internaţională6.
Tratatul internaţional reprezintă expresia practicii externe a statelor; acestea
înţeleg să colaboreze în viaţa internaţională şi, ca urmare, în această sferă se va
reglementa conduita acestora cu putere normativă, adică obligatorie. În dreptul intern
caracterul obligatoriu nu operează direct, ci poate fi doar dedus, şi, în cel mai bun caz,
subînţeles. Caracterul juridic al tratatului internaţional este de esenţa acestuia, tocmai
pentru că înţelegerile internaţionale se realizează pe anumite fundamente anterior
existente, a căror exprimare o regăsim în dreptul cutumiar şi convenţional. Nu
întâmplător, la articolul 2 alin. (1) lit. a) din Convenţia de la Viena privind dreptul
tratatelor întâlnim următoarea formulare: „prin expresia „tratat”, se înţelege un acord
încheiat în scris între state şi guvernat de dreptul internaţional…”. Aceasta presupune
că în ceea ce priveşte încheierea şi executarea sa, orice tratat internaţional trebuie să

6
De altfel, o serie de autori, în mod direct sau indirect, convin asupra acestei soluţii. În acest sens, profesorul Ion
Anghel afirmă că „riguros vorbind, un tratat internaţional priveşte statele–părţi, deci subiectele de drept
internaţional, care sunt destinatarele prevederilor pe care acest document le cuprinde”. În sprijinul tezei privind
natura juridică internaţională a tratatului se poate porni şi de la fundamentul acestuia: principiul autonomiei de
voinţă a subiectelor de drept. Aceasta înseamnă că subiectele de drept sunt libere să se oblige şi să-şi creeze drepturi
prin încheierea de tratate, să determine conţinutul şi întinderea acestor drepturi şi obligaţii.

4
respecte un nucleu de reguli ale dreptului internaţional, tot astfel cum prin conţinutul său
nu trebuie să lezeze acest nucleu7.
În dreptul internaţional se poate spune că înţelesul variază de la un tratat la altul:
fiecare tratat este, sau a fost, un microcosmos prevăzut, în clauzele sale finale, lege a
propriei sale existenţe, în proprii săi termeni. În practica internaţională, în prezent, cel
mai adesea întâlnim următoarele denumiri: Tratat (treaty) – cu această denumire sunt
desemnate acele acorduri politice mai importante, ce au influenţă decisivă asupra
relaţiilor dintre două sau mai multe state (ex. Tratatele de pace). Convenţia (convention)
– desemnează acorduri referitoare la domenii specializate (ex. Convenţie consulară
bilaterală). Această expresie este folosită şi pentru desemnarea acordurilor multilaterale
constituite în cadrul ONU (ex. Convenţia privind dreptul mării, 1982). Acord (agreement)
– înseamnă o înţelegere intervenită între guverne, pe baza împuternicirii date de
acestea, în probleme de importanţă mai redusă. Se apreciază că nu are un conţinut
tehnic foarte precis. Unii autori consideră că la un astfel de acord se ajunge cu
ignorarea formelor solemne, fără intervenţia şefului de stat sau a Parlamentului, ele
încheindu-se numai la nivelul organului executiv. Această formă a luat naştere în SUA,
unde poartă denumirea de executive agreement. Aplicarea lor s-a răspândit repede şi în
alte state, aproape jumătate din tratatele internaţionale moderne se încheie la nivel de
guverne, prin această procedură simplificată, adică accelerată. Bineînţeles că şi aceste
acorduri obligă statele. Acord de sediu – este o categorie de tratate internaţionale care
are ca obiect stabilirea între două subiecte de drept internaţional a unui spaţiu (teritoriu
şi/sau imobil) unde una dintre părţile acestui acord îşi va desfăşura activitatea.
Acordurile de sediu au o poziţie secundă în raport cu noutatea pe care o exprimă voinţa
părţilor, deoarece anterior încheierii acordului de sediu, de regulă, statele părţi la
acordul de sediu au convenit prin acordul de bază, statul unde urmează să se
organizeze noul sediu, fără însă a se preciza exact locaţia administrativă.
Efectele tratatului au un caracter de generalitate şi de permanenţă, în limitele
prevederilor acestuia. Părţile la tratat s-au legat prin acesta şi trebuie să-l execute
întocmai şi cu bună-credinţă; numai în condiţiile stabilite de dreptul internaţional o parte
la tratat poate evita executarea obligaţiilor pe care şi le-a asumat. Aplicarea teritorială a
tratatelor În principiu, tratatele se aplică cu privire la teritoriul părţilor contractante; în
anumite situaţii tratatul se aplică numai pe o parte a teritoriului părţilor contractante sau
poate avea chiar o aplicare extrateritorială, adică să se aplice asupra teritoriului unor
state terţe. Tratatul poate conţine clauze ce limitează aplicarea teritorială şi lasă statului
parte la tratat dreptul de a determina teritoriile care vor fi supuse tratatului (clauza
colonială) ori subordonează extinderea tratatului consimţământului dat de autorităţile
locale care posedă competenţe în domeniul încheierii şi aplicării tratatului (clauza
federală)8.
Aplicarea în timp a tratatelor Convenţia de la Viena (1969) prevede regula
generală a neretroactivităţii tratatelor (articolul 28). Dispoziţiile unui tratat obligă un stat-
parte doar în ceea ce priveşte actele sau faptele petrecute după momentul intrării în
7
Avem în vedere nucleul constituit din regulile de ius cogens, dar şi alte reguli consfinţite pe baza şi cu respectul
acestora – indiferent de caracterul convenţional sau cutumiar al unor asemenea reguli. Determinarea concretă a
acordului încheiat între state (respectiv convenţie, acord, pact, protocol, act final, statut) nu influenţează natura
juridică a actului internaţional. Important de reţinut este că nu există o denumire întru totul exactă pentru tratatele
internaţionale. Mai mult, înţelesul majorităţii termenilor utilizaţi în dreptul tratatelor este foarte variabil,
schimbându-se de la o ţară la alta şi de la o constituţie la alta.
8
Gh. Prisacaru, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Editura Universităţii din Suceava, 2009, pag. 45.

5
vigoare a tratatului. Statele pot să deroge de la regula neretroactivităţii, cu condiţia ca
această posibilitate să fie prevăzută în textul tratatului. Tratatele se aplică din momentul
intrării lor în vigoare. Durata de aplicare a unui tratat poate fi prevăzută în textul
tratatului sau poate să fie nedeterminată. Aplicarea tratatului poate să fie suspendată
sau poate să înceteze ca urmare a intervenirii anumitor cauze.
Principiul pacta sunt servanda Principiul pacta sunt servanda este consacrat de
articolul 26 al Convenţiei de la Viena, potrivit căruia, „orice tratat în vigoare este
obligatoriu (leagă părţile – n.a.) pentru părţile sale şi trebuie executat de acestea cu
bună credinţă”. Buna credinţă este ea însăşi un principiu juridic şi face parte integrantă
din principiul pacta sunt servanda9.
Convenţia de la Viena din 1969 defineşte rezerva la un tratat ca „o declaraţie
unilaterală, indiferent de cum este redactată sau denumită, făcută de către un stat
atunci cînd semnează, ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la un tratat, prin care
urmăreşte să excludă sau să modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului
în aplicarea lor acelui stat” 48 . Rezerva pe care un stat o formulează la un tratat
multilateral la care doreşte să participe reprezintă deci o particularitate pe care acel stat
оşi propune să o introducă faţă de regimul juridic general pe care tratatul respectiv оl
creează între statele părţi. Deci, dacă un stat este satisfăcut de majoritatea prevederilor
tratatului, dar nu este satisfăcut de una sau mai multe dintre clauze, poate să refuze să
fie legat de aceste clauze, consimţind la restul acordului. Rezervele reprezintă un
mecanism convenţional aplicabil doar în cadrul tratatelor multilaterale. În cadrul unui
tratat bilateral, formularea unei „rezerve”, deci a intenţiei unei părţi de a exclude sau
modifica efectul juridic al unor dispoziţii, asupra cărora se convenise, echivalează cu o
revenire asupra textului tratatului stabilit deja între cele două părţi şi deci cu o iniţiativă
implicită de a relua negocierile. Statele pot face nu numai rezerve la un tratat
internaţional, ci şi „declaraţii interpretative” nu modifică aplicarea tratatului internaţional,
în întregime, între Convenţia de la Viena privind dreptul tratatelor, 1969, art. 15, art.2.
părţile contractante. Între rezerva la un tratat internaţional şi o declaraţie interpretativă
există următoarele deosebiri: rezerva modifică aplicarea prevederilor tratatului, între
statul rezervator şi o altă parte contractantă, care a acceptat rezerva. Declaraţia
interpretativă nu modifică aplicarea tratatului internaţional între părţile contractante.
Rezerva îşi produce efectul numai în cazul cînd ea este acceptată de o altă parte
contractantă la acel tratat.

9
Importanţa deosebită, fundamentală a principiului pacta sunt servanda a fost confirmată de Curtea Internaţională de
Justiţie. În 1997, în cauza Gabčikovo – Nagymaros, Curtea Internaţională de Justiţie a urmărit respectarea strictă a
principiului. Cauza a privit implementarea tratatului din 1977 ce prevedea construirea unei centrale hidro-electrice
de-a lungul întinderii Dunării în Ungaria şi Slovacia. Ungaria a argumentat că, toată conduita ambelor părţi indică
faptul că ele au repudiat acest tratat bilateral şi care, pentru aceste motive, a încetat. Opinia Curţii a fost că acea
conduită reciprocă nepotrivită a ambelor părţi „nu a determinat încetarea tratatului şi nici nu justifică această
încetare”. Efectul violării obligaţiilor va fi analizat ulterior, dar în acest moment trebuie notat că, în ciuda faptului că
ambele părţi au adus încălcări serioase unor elemente importante a obligaţiilor din tratat, Curtea a considerat că
Tratatul din 1977 „nu poate fi anulat printr-o conduită ilicită”. Curtea a considerat că cele două elemente ale art. 26
– forţa obligatorie a tratatelor şi executarea cu bună credinţă a obligaţiilor – aveau o importanţă egală şi, de aceea,
buna credinţă implică faptul că: „În acest caz, în faţa aplicării concrete a tratatului prevalează scopul tratatului şi
intenţia părţilor la încheierea acestuia. Principiul bunei credinţe obligă părţile să-l aplice într-un mod rezonabil în aşa
fel încât scopul său să fie atins”. Acestea sunt cele mai cuprinzătoare statuări ale Curţii şi, deşi acestea au fost
îndeosebi iterate în cauza Gabčikovo-Nagymaros, este totuşi imposibil de determinat măsura în care acestea se
referă la aplicarea principiului pacta sunt servanda în dreptul tratatelor în general
http://www.editura.mai.gov.ro/documente/biblioteca/2008/dreptul%20tratatelor/dreptul%20tratatelor.pdf

6
 Articolul 31 al Convenţiei de la Viena (1969) stipulează că un tratat trebuie
interpretat „în lumina obiectului şi scopului său”, dar aceasta este o formulare vagă şi
insuficient definită, astfel că se transformă într-un mijloc de interpretare îndoielnic. Într-
adevăr, chiar Comisia de Drept Internaţional a avut anumite îndoieli cu privire la
utilizarea acestui criteriu, îndeosebi în ce priveşte rezervele. O altă problemă priveşte
raportul dintre „obiectul şi scopul” unui tratat pe de o parte şi principiul efectivităţii, pe de
altă parte.
Obiectul tratatului internaţional „reprezintă însăşi raţiunea de încheiere a
acestuia” şi este reprezentat de drepturile şi obligaţiile pe care şi le asumă părţile.
Obiectul tratatului trebuie, pentru a putea să fie valabil şi eficient, să fie angajat pe
anumite coordonate. Concret, aceasta înseamnă ca obiectul tratatului să fie real, posibil
şi licit. Obiectul tratatului nu este real atunci când legătura juridică pe care ar trebui să o
exprime tratatul este lipsită de calitate şi nu obligă juridic, decât în aparenţă. Asemenea
„tratate” sunt considerate nule ori inexistente. Se consideră că obiectul
este imposibil atunci când posibilitatea juridică sau materială a oricăruia dintre statele-
părţi de a executa obligaţiile asumate nu există. Acesta este cazul când actele la care
se obligă un stat să le execute sunt imposibil de realizat fizic, sau când obligaţiile
asumate contravin unor obligaţii anterior asumate sau unor drepturi speciale ale altor
state.
Totodată, asemenea tratate pot să aibă obiectul ilicit, dacă ele contravin
obligaţiilor convenţionale anterioare şi subzistente, regulilor dreptului cutumiar sau
regulilor care ţin de morala universală. În acest sens, se aminteşte în literatură faptul că
există o regulă de drept cutumiar în conformitate cu care obligaţiile imorale nu pot
constitui obiect al unui tratat internaţional, iar asemenea tratate devin ineficiente
deoarece sunt contra bonos mores. Există şi opinia mai restrictivă, potrivit căreia
obiectul tratatului pentru a fi licit nu trebuie să fie în conflict cu o normă imperativă de
drept internaţional, respectiv norme privind libertatea mărilor, normele dreptului
războiului, cele privind interzicerea genocidului şi sclavajului, normele privind drepturile
şi libertăţile fundamentale ale omului, normele ce consacră principiile fundamentale ale
dreptului internaţional.
Scopul tratatului internaţional constă în rezultatul urmărit de autorii acestuia.
Desigur, se cuvine să distingem între părţile la tratat şi participanţii la negocierea şi
elaborarea tratatului internaţional. Dacă scopul urmărit de a doua categorie este contrar
atât ordinii internaţionale, prin care înţelegem ordinea dată de principiile de ius cogens,
precum şi contrar scopului avut în vedere de părţile la tratat, nu ne aflăm în faţa unui
tratat cu scop ilicit şi nici nu ne găsim în prezenţa unui tratat lovit de nulitate. Tocmai în
acest context apare cu
evidenţă ideea că scopul tratatului încheiat este cel urmărit de părţile la tratat, deoarece
acest scop a determinat manifestarea acordului de voinţă. Ca urmare, nu are relevanţă
scopul urmărit de participanţii la elaborarea tratatului atâta timp cât părţile la tratat îl
interpretează şi acţionează într-o manieră licită, posibilă şi în conformitate cu ius
cogens10.
Doctrina semnalează două trăsături ale scopului tratatului, pentru a ne găsi în
prezenţa unui tratat valabil. Scopul trebuie să fie licit şi posibil. Ceea ce este util de
10
Domeniul în care produce efecte juridice tratatul dă deseori specificitate şi scopului său. Astfel, este licit ca printr-
un tratat să se stabilească reguli prin care să se urmărească anihilarea unor practici ilegale şi vicioase, cum sunt de
pildă comerţul cu sclavi, traficul de persoane, publicaţiile obscene. Sursa:
http://www.juspedia.ro/13181/interpretarea-tratatelor/ accesat în data de 17.01.2017.

7
menţionat este că în Convenţia de la Viena (1969) nu se reglementează expres
condiţiile scopului tratatului şi nici efectele neîndeplinirii unor condiţii. Rolul elaborării
acestei teorii a invalidităţii tratatului în situaţia unui scop ilicit şi imposibil aparţine
doctrinarilor

3. ROLUL SI IMPORTANTA TRATATELOR ÎN U.E.

Ideea constructiei europene este foarte veche 11. Fondatori au conceput

construcția europeană pornind de la cultura antică romană, potrivit căreia relațiile dintre
oameni trebuie guvernate de preceptele unui drept construit cu rigoare și claritate, în
acest sens dreptul comunitar devine fundamentul construcției europene, așa cum este
el determinat în Tratate, ori în hotărârile adoptate de instituțiile abilitate, stabilind
competențe pentru instituții, reguli ale raporturilor reciproce dintre ele, precum și dintre
ele și statele membre. Asemeni oricărui alt sistem de drept și cel comunitar se schimbă
odată cu evoluția socială, îmbogățindu-se mereu, în principal prin procedura de
revizuire a Tratatelor. Tratatele Uniunii Europene au o componentă politică și
economică, sunt deschise (permit aderarea la UE), sunt încheiate între state și
organizații internaționale, stabilind modul de funcționare a instituțiilor UE precum și
principiile care stau la baza funcționării lor. O parte din tratatele CE/ UE au avut rolul de
a înființa noi structuri (tratatele fondatoare), altele de a amenda tratatele în vigoare
(tratate modificatoare) sau de a mări numărul satelor membre (tratate de aderare) 12.
O contribuţie deosebită la codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului
internaţional a fost adusă prin negocierea şi adoptarea Convenţiei cu privire la Dreptul
tratatelor.

11
Dante Alighieri (n. 29 mai 1265, Florenţa, d. 14 septembrie 1321, Ravena, poet şi filosof italian, om politic
florentin, primul mare poet de limbă italiană), în „Divina comedia” îşi imagina o Europă unificată, aflată sub
conducerea unui suveran aflat deasupra celorlalţi suverani. Limba comună urma să fie latina, iar moneda comună
florinul care avea o circulaţie largă în Europa ca urmare a activităţii negustorilor din Florenţa. Concepţia lui
Alighieri merită menţionată pentru că a intuit necesitatea păstrării suveranităţii statelor membre, a monedei unice, pe
care Uniunea Europeană a realizat-o parţial începând cu anul 2002, la peste 50 de ani de la începuturile construcţiei
comunitare, dar şi a limbii unice despre care încă nu se discută.
12
Comunitățile Europene: Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO), Comunitatea Europeană (CEE)
și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM) au reprezentat fundamentul construcției europene. Ĩn
pofida faptului că inițial măsurile Comunităților vizau doar sfera economică, acestea au evoluat spre o cooperare
politică. Prin „sintagma Comunităților Europene” se înțelegea un ansamblu de organizații internaționale bazate pe
integrarea economică a statelor și pe o limitare a suveranității acestora , în beneficiul unor obiective și instituții
comune. Statelor –națiune nu li s-a cerut să renunțe la suveranitatea lor, ci să transfere din competențe unei
comunități superioare.
Comunitățile Europene au reprezentat nucleul Uniunii Europene, instituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7
februarie 1992. Deși cele trei Comunități prezentau caractere generale comune, acestea au fost instituite prin tratate
distincte, fiecare având propriul său regim juridic. În ceea ce privește sistemul instituțional, Tratatul CECO a creat
instituții majoritar supranaționale: Ĩnalta Autoritate, Consiliul de Miniștri , Adunarea parlamentară și Curtea de
Justiție. Asemeni modelului federalist, sistemul instituțional era format din organe superioare celor din statele
membre, având competența de a reglementa direct situația juridică a statelor și a întreprinderilor din industria
siderurgică. CEE și CEEA erau dotate cu un sistem instituțional propriu, format din câte un Consiliu, o Comisie, o
Adunare și o Curte de Justiție. Anumite instituții, respectiv Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Adunarea
parlamentară deveneau comune CECO, CEE și CEEA. Fiecare comunitate avea însă propria Comisie și propriul
Consiliu, din considerente care țineau de atenuarea elementului supranațional. Această situație va dura până în 1967
când va intra în vigoare Tratatul instituind un Consiliu unic și o Comisie unică a Comunităților Europene.

8
 Tratatul internaţional constituie izvorul principal, fundamental al dreptului
internaţional public contemporan. Instrument juridic de manifestare a acordului de
voinţă dintre state, tratatele internaţionale cuprind norme noi de drept internaţional sau
norme care modifică într-o manieră benefică ori abrogă pe cele aflate în vigoare.
Regulile din tratatele institutive se găsesc în vârful ierarhiei izvoarelor de drept
european. Ele se situează deasupra celorlalte izvoare a dreptului european, fără nici o
excepţie. Faţă de dreptul derivat (actele unilaterale ale instituţiilor comunitare) şi de
dreptul apărut din relaţiile externe ale Uniunii Europene (tratatele şi acordurile încheiate
de către instituţiile europene), tratatele institutive stabilesc, în acelaşi timp, baza
normativă, cadrul decizional şi limitele de luare a acestor decizii . Conform regulilor
dreptului internaţional, Tratatele comunitare au forţă juridică superioară tratatelor
încheiate de către statele membre cu state terţe anterior intrării lor în vigoare. Cu alte
cuvinte, statele membre nu pot să invoce dispoziţiile comunitare pentru a se dispensa
de executarea obligaţiilor pe care şi le-au asumat anterior; în schimb, ele nu pot invoca
împotriva Comunităţilor drepturi pe care le-au dobândit anterior din aceste convenţii.
Este recunoscută importanţa considerabil mai mare a tratatelor ca izvor al
dreptului internaţional şi ca mijloc de dezvoltare a cooperării paşnice între naţiuni,
indiferent de regimurile lor constituţionale şi sociale. Interesul pentru analiza detaliată a
tratatelor este determinat de importanţa acestui mijloc principal prin care statele,
precum şi cele lalte subiecte de drept internaţional, îşi manifestă voinţa de a crea
raporturi juridice.
Dreptul european este constituit din normele juridice înscrise în tratatele care au
creat C.E.C.O., C.E.E. şi C.E.E.A. Aceste tratate constitutive ale Comunităţilor
Europene au fost calificate ca fiind tratate-lege pentru C.E.C.O. şi C.E.E.A. şi tratate-
cadru pentru C.E.E., acestea fiind amendate şi completate pe parcursul timpului de o
serie de protocoale şi diferite anexe, toate cu valoare juridică obligatorie, asemenea
tratatelor de bază. Profesorul Nicolae Popa observă că „Dreptul european originar îşi
are izvoarele, mai întâi, în tratatele constitutive – Tratatul de la Paris, Tratatele de la
Roma – apoi în tratatele şi acordurile care au modificat sau adaptat pe cele constitutive
şi, în sfârşit, în protocoalele şi convenţiile pe care Curtea de Justiţie le defineşte ca
având forţă imperativă”13 .
Efectul direct condiționat și complet cu aplicabilitate generală - presupune faptul
că acele surse de drept european care au acest efect trebuie să îndeplinească anumite
condiții în acest scop. Condițiile pe care trebuie să le îndeplinească sursele de drept
european pentru Tratatele constitutive sunt bine stabilite. Curtea Europeană de justiție a
statuat că dreptul european izvorât din tratatele constitutive nu are o aplicabilitate
directă autonomă dar au fost date două direcții generale, conform cărora sunt direct
aplicabile dispozițiile care conferă drepturi și instituie obligații exprese pentru persoane
particulare, precum și cele care impun obligații bine stabilite în sarcina statelor membre
sau a instituțiilor europene. Dacă sunt îndeplinite aceste condiții, dispozițiile respective
sunt direct aplicabile, fără să mai fie nevoie de alte acte de aplicare, de proceduri
specifice sau măsuri complementare. Efectul direct al Tratatelor constitutive a fost
acordat în trei etape. Prima etapă a efectului direct condiționat și complet a fost statuată
de jurisprudența Curții, în hotărârea Van Gend & Loos incluzând obligația statului de a
nu face (respectiv de a nu face rezerve care să subordoneze aplicarea tratatelor de
vreun act normativ intern, de a nu necesita adoptarea unor dispoziții normative interne
13
Dundev Gheorghe, Dreptul comunitar primar și derivat, http://www.proceedings.univ-
danubius.ro/index.php/eirp/article/viewFile/1011/930, accesat în data de 16.01.2017.

9
de concretizare a prevederilor tratatelor). A doua etapă o reprezintă caracterul
irevocabil al obligației de a face, respectiv de a nu lasa nici o marja de apreciere statelor
in ceea ce priveste indeplinirea obligațiilor sale. A treia etapa de lărgire a efectului direct
al tratatelor a fost statuată de Curte care a stabilit că dispozițiile tratatului au efect direct
și atunci când acestea enunță numai un principiu care trebuie pus în aplicare prin
normele de drept derivat, care inca nu au fost adoptate de instituțiile europene, dar in
schimb dispozitiile care enunță obligații având caracter general pentru statele membre
nu produc efecte pentru persoanele fizice și juridice, acestea neputându-le invoca în
fața instanțelor”14.

4. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

În Construcţia europeană Tratatul asupra Uniunii Europene semnat la 7 februarie

1992 la Maastricht, intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993 reprezintă o nouă şi foarte
importantă etapă. Cu toate că Actul Unic european a adus modificări substanţiale faţă
de tratatele de la originea construcţiei europene, noul tratat aduce inovaţii cu mult mai
importante, ce deschid o etapă completamente nouă. Tratatul are ambiţia să
organizeze, în numeroase domenii, o viaţă comunitară şi să facă funcţională o
comunitate la nivel supranaţional, în sectoare cheie cum sunt moneda şi politica
externă.
Conferinţele interguvernamentale au fost demarate de către preşedinţia
luxemburghează, la începutul anului 1991 şi continuate în a doua jumătate a anului de
către preşedinţia daneză. Conferinţele s-au încheiat cu întâlnirea la nivel înalt la
Maastricht, din 9-10 decembrie 1991.
Cu această ocazie, şefii de state sau de guverne ai celor 12 state membre ale
Comunităţilor Europene au ajuns la un acord politic asupra proiectului de tratat privind
Uniunea Europeană, prin care se angaja o nouă etapă importantă în construcţia
europeană.
Înaintea semnării tratatului mai erau necesare redactarea preambulului şi
stabilirea formei juridice definitive a textelor consolidate ale celor două aspecte ale
tratatului „uniunea politică” respectiv „uniunea economică şi monetară” care, fuseseră
negociate separat. Odată cu definitivarea acestor aspecte, la 7 februarie 1992, la
Maastricht, Olanda, a fost semnat Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) de către
miniştrii afacerilor externe şi cei de finanţe din statele membre ale Comunităţilor
Europene. După semnare, s-a angajat faza ratificărilor naţionale care ar fi trebuit să se
încheie, potrivit Tratatului la 31 decembrie 1992 pentru a putea intra în vigoare la 1
ianuarie 1992, dar problemele ivite în unele ţări membre au determinat o întârziere de
zece luni. Ca urare a acestor tergiversări, Tratatul de la Maastricht a intrat în vigoare
abia la 1 noiembrie 199315.
Odată cu instituirea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht cele trei
Tratate institutive nu au fost desfiinţate şi implicit nici cele trei Comunităţi Europene,
fiecare reprezentând câteun pilon dintre cei trei pe care se baza Uniunea Europeană.

14
In ceea ce priveste acordurile internationale, Curtea a decis ca prevederile acestora pot fi invocate in mod direct
daca din acestea rezulta ca ele confera drepturi nu numai pentru state, ci si pentru persoane private, sau daca
aplicarea acestor tratate in ordinea juridica interna are la baza dispozitiile clare, care nu necesita alte acte normative
interne. Emilian Ciongaru, Aplicabilitatea directă a dreptului comunitar european,
http://www.utgjiu.ro/revista/jur/pdf/2010-4/12_EMILIAN_CIONGARU.pdf accesat la data de 14.01.2017.
15
Ibidem.

10
 Tratatul de la Maastricht a adus unele modificări în ceea ce priveşte Comunităţile
Europene, cele mai importante vizând Comunitatea Economică Europeană, Comunitate
ale cărei obiective au fost redefinite în funcţie de modificările aduse competenţelor
comunitare şi în care au fost introduse un anumit număr de schimbări instituţionale. 16
Modificările aduse prin tratatul privind Uniunea Euorpeană Tratatului instituind
Comunitatea Economică Europeană, semnat la Roma la 25 martie 1957, au marcat o
nouă etapă în cadrul procesului de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între
statele Europei, în care deciziile sunt luate, pe cât posibil, la un nivel cât mai apropiat de
cetățeni.
Uniunea și-a propus ca obiective prin acest Tratat, consolidarea economiilor
statelor unei uniuni economice și monetare care să includă o monedă unică și stabilă,
promovarea unui progres economic și social echilibrat și durabil, în special prin crearea
unui spațiu fără frontiere interne, prin întărirea coeziunii economice și sociale, instituirea
unei cetățenii comune pentru resortisanții țărilor membre, precum și punerea în aplicare
a unei politici externe și de securitate coună, care să cuprindă stabilirea, în perspectivă
a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o
apărare comună, consolidând, astfel, identitatea și independența Europei, cu scopul de
a promova paca, securitatea și progresul în Europa și în lume.
Tot printre obiectivele propuse s-a regăsit și facilitarea liberei circulații a
persoanelor, garantând totodată siguranța și securitatea popoarelor lor, dezvoltarea
unei cooperări strânse în domeniul justiției și afacerilor interne și cotinuarea procesului
de creare a unei uniuni din ce în ce mai strânse între popoarele Euorpei, în care
deciziile să fie luate în conformitate cu principiul subsidiarității, menținerea integrală a
acquisului comunitar și dezvoltarea acestuia cu scopul de a examina în ce măsură
politicile și formele de cooperare instituite prin tratat ar trebuui revizuite, în vederea
asigurării eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.
Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre, ale căror sisteme de
guvernământ se bazează pe principii democratice, respectă drepturile findamentale, ața
cum au fost garantate de Convenția Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului și a
Libertăților Fundamentale, semnată la Roma în 4 noiembrie 1950, și așa cum rezultă
din tradițiile constituționale coune ale statelor membre, toate acestea fiind considerate
prinicpii generale ale dreptului comunitar, și și asigură mijloacele necesare pentru
atingerea obiectivelor și realizarea politicilor sale.
Tratatul a reglementat cei trei piloni ai Uniunii: pilonul comunitar, politica externă
și de securitate comună, cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne.
Tratatul a instituit și politicii externe și de securitate comună care au înlocuit
dispozițiile Actului Unic European privind cooperarea politică europeană.
Tratatul conține prevederi privind cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor
interne și dispoziții privind competențele Curții deJustiți, relațiile Tratatului privind
Uniunea Europeană și Tratatele institutive ale Comunităților Euorpene, revizuirea
tratatelor, aderarea la Uniune, abrogarea dispozițiilor Tratatului de fuziune a
executivelor din anul 1965 și din AUE, durata, ratificarea tratatului, depozitarul și limitele
de redactare a tratatului.
Tratatul de la Maastricht cuprinde modificări și completări ale celor trei tratate
existente, instituind CECO, CEE și Euratom.
De asemenea, Tratatul privind Uniunea Europeană prevede cetățenia unională,
stipulând că aceasta aparține cetățenilor statelor membre, care devin cetățeni ai
16
O.Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2003, Bucureşti, pag. 9

11
Uniunii, cu drepturile ce decurg din acest statut, respectiv dreptul de a se deplasa și de
a/și stabili domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre, dreptul de vot, dreptul de
a candida la alegerile municipale și europene care se desfășoară în statul în care își au
domiciliul, dreptul de protecție de către autoritățile diplomatice sau consulare ale
oricărui stat membru, dreptul de a se adresa Parlamentului și Ombudsmanului.
Tratatul privind Uniunea Europeană este însoțit de 17 protocoale și 33 de
declarații.
Tratatul este structurat pe trei probleme. Una dintre ele se referă la realizarea
uniunii economice şi monetare; a doua are în vedere politica externă şi securitatea
comună; iar cea de-treia urmăreşte politica de cooperare în afacerile interne şi de
justiţie. Prima problemă are în vedere integrarea comunitară, în timp ce celelalte două
vizează mecanismele integrării, care sunt în special de natură guvernamentală.
Uniunea economică şi monetară îşi propunea să creeze o piaţă unică care să asigure
aprovizionarea a peste trei sute de milioane de oameni. Obiectivul UEM era acela de a
determina cele douăsprezece state membre să introducă moneda unică, emisă de o
bancă centrală europeană. Crearea unui spaţiu comun monetar care să îşi extindă
efectele benefice asupra creşterii economice, a locurilor de muncă şi a preţurilor,
presupune armonizarea economiilor ţărilor membre. ECU, moneda unei uniuni
economice numărând aproape 400 milioane persoane, trebuie să joace un rol important
în sistemul monetar internaţional tripolar ECU – YEN – Dolar, să contribuie la
disciplinarea pieţelor de schimb. Pentru atingerea acestui obiectiv Tratatul de la
Maastricht a prevăzut câteva etape pentru transferul suveranităţii în materie monetară.
Tratatul de la Maastricht introduce o distincţie clară între politica economică şi cea
monetară. Sa stabilit, însă, o anumită convergenţă a lor, legată de obiectivele urmărite,
avându-se în vedere că uniunea monetară trebuie să se bazeze pe coerenţă în
dezvoltarea economică şi pe un anumit grad de coordonare a politicilor economice ale
statelor membre. Politica economică presupune următoarele direcţii: coordonarea
politicilor economice de către Consiliu; Consiliul adoptă recomandări care fixează
orientările politicilor economice ale statelor membre; Consiliul supraveghea, pe baza
rapoartelor prezentate, evoluţia economică din fiecare dintre statele membre şi
Comunitare, procedând la evaluarea de ansamblu a acestor politici. Alte dispoziţii ale
tratatului reglementează aspectele financiare şi bugetare ale politicii economice a CEE.
Statelor membre li se recomanda să evite deficitele publice excesive, în acest scop era
instituit un sistem de supraveghere de către Comisie a evoluţiei bugetare şi a datoriei
publice în statele comunitare pentru a elimina erorile apărute. Politica economică
comunitară dispunea şi de pârghii de constrângere, cum ar fi : statului membru aflat
într-o asemenea situaţie i se putea solicita publicarea de informaţii suplimentare înainte
de emiterea de titluri şi obligaţiuni; să invite Banca Europeană de Investiţii să-şi 78
revadă politica de împrumuturi în cazul statului în cauză; să impună amenzi până la o
mărime acceptabilă. Politica monetară. În vederea realizării acestui obiectiv a luat fiinţă
Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Acesta conduce operaţiunile de
schimb ale statelor membre şi promovează buna funcţionare a sistemelor de plăţi.
SEBC este format din Banca Centrală Europeană, (BCE) care dispune de personalitate
juridică şi din băncile centrale naţionale. BCE trebuie să fie consultată în legătură cu
orice act comunitar în domeniul său de competenţă. Este singura abilitată să autorizeze
emiterea de bilete de bancă în cadrul Comunităţii. Ea are putere decizională. SEBC la
recomandarea Consiliului poate decide poziţia pe care o ocupă Comunitatea în raport
cu alte organisme internaţionale, în probleme monetare şi reprezentarea sa, sub

12
rezerva apărării intereselor comunitare şi a statelor membre. Pentru buna funcţionare a
pieţei interne s-a constituit Comitetul monetar cu caracter consultativ. Printre atribuţiile
lui se numără: urmărirea situaţiei financiare şi monetare a statelor membre şi a
Comunităţii, a regimului de plăţi din statele membre, formularea de avize, examinarea
cel puţin odată pe an a circulaţiei capitalurilor şi libertăţii plăţilor etc. Realizarea UEM s-
a efectuat în trei etape în perioada 1 iulie 1990– 1 ianuarie 1999 17. Comitetul monetar a
funcţionat până la sfârşitul celei de a doua fază a uniunii economice şi monetare când a
fost dizolvat şi înlocuit cu un Comitet economic şi financiar. Acest nou comitet
supraveghează situaţia economică şi financiară, regimul general de plăţi între state
raportând Consiliului şi Comisiei. Politica externă şi de securitate comună. (PESC).
Destinată să armonizeze politicile externe ale ţărilor europene şi să promoveze relaţii de
cooperare între guverne. Această politică are drept obiectiv să se ocupe de problemele
de securitate şi de apărare, reprezentarea externă a Uniunii, misiunile diplomatice şi
consulare ale statelor membre în alte ţări şi consultarea Parlamentului European. 18.
Chiar dacă Tratatul de la Maastricht a statuat printre obiectivele Uniunii figurau
„afirmarea identităţii pe scena internaţională” sau „instituirea unei cetăţenii a Uniunii”, nu
au prevăzut personalitate juridică pentru Uniunea Europeană, stabilind doar că aceasta
se bazează pe Comunităţile Europene completate cu politicile şi formele de cooperare
instaurete de tratat. Astfel, deşi a creat Uniunea Europeană Tratatul de la Maastricht nu
a rescunoscut în mod expres personalitate juridică pentru Uniunea Europeană, acest
statut fiind rezervat doar primului pilon al Uniunii, respectiv Comunităţile Europene. Din
acest motiv au apărut o serie de divergenţe de opinii cu privire la personalitatea juridică
a Uniunii, existând păreri conform cărora „lipsa unei asemenea prevederi nu conduce în
mod implicit la excluderea ideii potrivit căreia Uniunea Europeană are personalitate
juridică”19. Potrivit altor opinii „orice discuţie despre faptul că Tratatu asupra Uniunii
Europene nu ar fi recunoscut în mod expres personalitate juridică pentru Uniunea
Europeană, dar nici nu o exclude în mod implicit constituie o futilitate cel puţin, unele
state au respins vehement ideea de personalitate juridică a Uniunii Europene şi din

17
În prima etapă s-a realizat liberalizarea mişcării capitalurilor şi suspendarea controlului schimburilor. A început la
1 iulie 1990 şi s-a încheiat la 31 decembrie 1993. În materie economică, ea prevedea creşterea puternică a fondurilor
structurale şi asigurarea unui program de convergenţă economică şi monetară care să permită apropierea statelor
membre între ele. A doua etapă, a început după 1 iulie 1994, când a fost înfiinţat Institutul Monetar European,
compus din băncile centrale ale statelor membre ale Uniunii Europene. Institutul era însărcinat să armonizeze
politicile economice ale statelor membre să supravegheze SME. El avea misiunea de a pregăti cea de-a treia fază
UEM, prin elaborarea procedurilor şi pregătirea instrumentelor necesare aplicării politicii monetare unice. IME
trebuia să pregătească, din punct de vedere logistic şi organizaţional, cea de-a treia fază a UEM. În această fază
trebuia realizată convergenţa economiilor statelor comunitare. Începutul celei de-a treia etape era strâns legat de
reuşita acestei convergenţe. A treia fază trebuia să aducă integrarea economică caracterizată prin afirmarea lui ECU
ca o monedă unică europeană, emisă de către o bancă centrală europeană, independentă de guvernele statelor
membre. Etapa a treia trebuia să înceapă în anul 1997, dar s-a stabilit un termen nou – 1 ianuarie 1999. La 2 mai
1998 în cadrul unei reuniuni la nivel înalt a 11 state din ţările care au convenit sau au îndeplinit condiţiile economice
de performanţă, s-a hotărât lansarea oficială a lui EURO, moneda unică europeană. După cum se cunoaşte acesta a
fost pusă în circulaţie la începutul acestui an. Uniunea politică presupune extinderea competenţelor în şase sectoare
de activitate: politica economică şi socială care urmăreşte reducerea decalajului dintre nivelul dezvoltării diverselor
regiuni; politica de cercetare şi de dezvoltare tehnologică – are în vedere participarea Europei la competiţia
economică mondială; politica comună a mediului înconjurător; politica externă comună, mai ales în domeniul
comercial; crearea cetăţeniei europene, prin elaborarea unui nou statut cetăţenilor din Uniune, privitor la dreptul de
vot şi de eligibilitate pentru instituţiile europene; crearea unui spaţiu monetar unic.
18
http://www.sim.tuiasi.ro/wp-content/uploads/Neagu-Istoria-constructiei-europene.pdf
19
http://rrgri.srpsec.ro/wp-content/uploads/2014/03/Dan-Vataman-Personalitatea-juridica-a-UE-intre-Tratatul-de-
la-la-Maastricht-si-Tratatul-de-la-Lisabona.pdf, accesat în data de 05.06.2016.

13
această cauză nu s-a prevăzut nimic, iar lipsa unei prevederi pozitive, nu lasă loc de
presupuneri”20. Luând în considerare ambele opinii, şi în baza dispoziţiilor Tratatului
asupra Uniunii Europene, putem afirma cu certitudine că Tratatul nu numai că a
consfinţit menţinerea calităţii de subiecte de drept a Comunităţilor Europene (fiecare
dintre acestea având propria personalitate juridică), dar a şi statuat că sub rezerva
dispoziţiilor modificând tratatele institutive nicio altă dispoziţie a prezentului tratat nu
afectează Tratatele instituind Comunităţile Europene şi nici tratatele şi actele
subsecvente care l-au modificat şi completat. Astfel orice speculaţie despre
recunoaşterea implicită a personalităţii juridice a Uniunii Europene este de cel puţin
forţată, conform definiţiei clsasice a organizaţiilor internaţionale personalitatea juridică a
unei entităţi nu se prezumă, ci trebuie prevăzută expres în actul constitutiv în termeni
care să confirme fără dubii existenţa acesteia.
Obiectivele Tratatului trebuie să fie realizate pe baza principiului subsidiarităţii
care este definit în tratat în felul următor: „Comunitatea acţionează în limitele
componenţelor care îi sunt conferite şi obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul
tratat. În domeniile care nu sunt de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine ”.
Subsidiaritatea este o metodă de exhilibrare a puterilor destinată să limiteze tentaţiile
implicării excesive a instituţiilor21.
Cetăţenia europeană o deţine orice persoană care are cetăţenia unuia din statele
membre ale U.E. Fiecare cetăţean al Uniunii are dreptul să se deplaseze şi să-şi
stabilească domiciliul în mod liber pe teritoriul statelor membre, să voteze şi să
candideze la alegerile municipale şi europene care se desfăşoară în statul în care îşi
are domiciliul, să fie protejat de autorităţile diplomatice sau consulare ale oricărui stat
membru, şi să se adreseze Parlamentului şi avocatului poporului cu petiţii. Cu toate că
Tratatul de la Maastricht instituia, în special, o cetăţenie europeană, adică un cadru al
unor drepturi şi obligaţii suplimentare pentru cetăţenii statelor membre, el nu oferea
acestui cadru un conţinut real. Tratatul de la Maastricht a definit structurile şi procedurile
din acest punct de vedere, lăsând, totuşi, deschisă posibilitatea noilor reforme, atât în
domeniul politicii externe, cât şi în cel al apărării. Pe de altă parte, prin ratificarea
Tratatului de la Maastricht, statele şi-au propus realizarea unui înalt grad de
convergenţă a economiilor statelor membre, care să pună bazele unui cadru economic
stabil în UE22.

5. TRATATUL DE LA AMSTERDAM

20
Ibidem.
21
https://www.scribd.com/doc/121770914/Tratatul-de-la-Maastricht, accesat în data de 03.06.2016
22
În doctrină s-a arătat că această convergenţă este un fapt conformat de UEM. Crearea euro satisface nevoia de
stabilitate, de care depinde creşterea economică: colapsul sistemului monetar internaţional din 1971 şi lipsa
instrumentelor pentru cooperarea economică şi monetară între statele membre UEM a făcut ca inflaţia să scape de
sub control, creşterea economică diminuându-se drastic , iar rata şomajului crescând puternic. UE a răspuns acestei
situaţii prin crearea unui mecanism care să asigure solidaritatea economică şi monetară. Începând cu 1979, crearea
SME şi a monedei ECU au însemnat apariţia unei zone de stabilitate care a ajutat şa diminuarea ratei inflaţiei şi la
stabilizarea cursului de schimb al celor mai multe state membre SME. M. Mureşan, Procesul de integrare a
României în economia europeană. Dimensiuni istorice şi contemporane, Ed. ASE, 2007, Bucureşti, pag. 488.

14
 La data de 2 octombrie 1997 a fost semnat Tratatul de la Amsterdam, intrat în
vigoare la 1 mai 1999, privind modificarea Tratatului privind Uniunea Europeană,
Tratatele instituind Comunitățile Europene și anumite acte conexe.
Tratatul definește și conține noi obiective, constând în creșterea rolului
cetățeanului, consolidarea caracterului democratic al instituțiilor și accentuarea
responsabilităților politice ale Uniunii, atât în interior, cât și în restul lumii, eliminarea
inegalităților și promovarea egalității între femei ș bărbați.
Printre politicile instituite se regăsesc interzicerea, între statele membre a taxelor
vamale și a restricțiilor cantitative la intrarea și la ieșirea mărfurilor, precum și a oricăror
alte măsuri cu efect ecivalent, o politică comercială comună, o piață internă
caracteriyată pron eliminarea, între statele membre, a obstacolelor care stau în calea
liberei circulații a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și capitalurilor, măsuri privind
intrarea și circulația persoanelor, o politică comună cu domeniile agriculturii și
pescuitului, o politică comună în domeniul transporturilor, un sistem care împiedică
denaturarea concurenței pe piața internă, apropierea legislațiilor interne în măsura
necesară funcționării pieței comune, promovarea unei coordonări între politicile de
ocupare a forței de muncă ale statelor membre în vederea întăririi eficienței acestora
prin elaborarea unei stategii coordonate privind ocuparea forței de muncă, o politică în
domeniul social care include un Fond Social European, întărirea coeziunii economice și
sociale, o politică în domeniul mediului, întărirea competitivității industriei Comunității,
promovarea cercetării și dezvoltării tehnologic, încurajarea creării și deyvoltării de rețele
transeuropene, o contribuți la o educație și o formare de calitate, precum și la
îmbunătățirea culturilor statelor membre, o politică în domeniul cooperării pentru
dezvoltare, asocierea țărilor și a teritoriilor de peste mări în vederea creșterii
schimburilor și a continuării efortului comun de dezvoltare economică și socială, o
contribuție la întărirea protecției consumatorilor, măsuri în domeniul energiei, protecției
civile și turismului.
Tratatul de la Amsterdam constă în trei părţi, o anexă şi 13 protocoale. Prima
parte include amendamente importante la Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE),
Tratatul de instituire a Comunităţii Europene (TCE), Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (Tratatul CECO), Tratatul de instituire a Comunităţii
Europene a Energiei Atomice (Tratatul CEEA sau Euratom), precum şi la Actul anexat
deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 privind alegerea reprezentanţilor în
Parlamentul European prin vot universal direct. Partea a doua se referă la simplificarea
tratatelor de instituire a celor trei Comunităţi Europene, urmărind să elimine prevederile
care nu mai sunt actuale şi să adapteze textul anumitor prevederi. Această parte
prevede abrogarea Convenţiei privind o serie de instituţii comune, din 25 martie 1957, şi
Tratatul de fuziune, semnat pe 8 aprilie 1965. Partea a treia conţine prevederile
generale şi finale ale Tratatului: noul sistem de numerotare a articolelor (în Tratatul de
la Maastricht, indexarea era făcută prin litere, prin Tratatul de la Amsterdam este
înlocuită cu o indexare pe bază de cifre), procedura de ratificare, versiunile lingvistice,
perioada de valabilitate nelimitată23.

23
În anexă este inclusă o listă de echivalare privind renumerotarea articolelor TUE şi ale TCE. La Tratatul de la
Amsterdam au fost anexate 13 protocoale privind: Uniunea Europei Occidentale şi crearea unei politici comune de
apărare, integrarea acquis-ului Schengen în cadrul Uniunii Europene, poziţiile adoptate de către Danemarca, Irlanda
şi Marea Britanie referitor la unele aspecte, aplicarea principiului subsidiarităţii şi a principiului proporţionalităţii,
protecţia şi bunăstarea animalelor, rolul parlamentelor naţionale în Uniunea Europeană etc. Tratatul de la
Amsterdam

15
 Prin Tratatul de la Amsterdam a fost introdus un capitol referitor la ocuparea
forţei de muncă. Aplicarea politicii de ocupare a forţei de muncă rămâne în mare parte
responsabilitatea statelor membre. Tratatul de la Amsterdam stabileşte un cadru pentru
aceste politici: - Urmărirea obiectivului de nivel crescut de ocupare a forţei de muncă
este verificat în implementarea tuturor celorlalte politici comune. - Consiliul European
examinează situaţia ocupării forţei de muncă în Comunitate şi adoptă concluzii pe
această temă, pe baza unui raport anual comun al Consiliului de Miniştri şi al Comisiei. -
Consiliul de Miniştri examinează în detaliu acţiunile întreprinse de Guvernele Statelor
Membre în favoarea ocupării forţei de muncă şi, dacă este necesar, trimite recomandări
acestora. Tratatul include un articol nou, consacrat principiului general al nediscriminării
(egalităţii). Uniunea poate combate orice formă de discriminare, indiferent că este pe
bază de sex, rasă, origine etnică, religie, dizabilităţi, vârstă sau orientare sexuală.
Acţiunile sunt întreprinse de către Consiliul de Miniştri (fără să prejudicieze celelalte
dispoziţii ale Tratatului şi în limita puterilor care îi sunt conferite), prin decizii adoptate în
unanimitate pe baza unei propuneri a Comisiei şi după consultarea Parlamentului
European. De asemenea, dispoziţiile referitoare la cooperarea poliţienească şi judiciară
se aplică mai ales în domeniul prevenirii şi combaterii rasismului şi xenofobiei. Prin
Tratatul de la Amsterdam este consolidat principiul egalităţii între femei şi bărbaţi la
locul de muncă. Este introdus conceptul de discriminare pozitivă, în baza căruia Statele
Membre pot întreprinde acţiuni pentru favorizarea femeilor în vederea echilibrării
situaţiei în domeniile de lucru. Tratatul prevede o clauză de suspendare care poate fi
folosită împotriva unui Stat Membru care încalcă, în mod repetat, principiile care stau la
baza Uniunii Europene. Acestui stat i se poate retrage dreptul de vot în Consiliul UE, de
ex., trebuind să îşi respecte în continuare obligaţiile care decurg din statutul de Stat
Membru. Pe lângă dreptul de nediscriminare deja menţionat, prin Tratatul de la
Amsterdam sunt adăugate o serie de drepturi cetăţeniei europene: dreptul de a se
adresa instituţiilor europene într-o limbă oficială1 şi de a primi un răspuns redactat în
aceeaşi limbă, dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului
şi ale Comisiei Europene, în anumite condiţii, dreptul de acces egal la funcţia publică
comunitară.
Tratatul prevede crearea progresivă a unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei
pe întreg teritoriul Uniunii Europene. Sunt stabilite măsuri specifice pentru elaborarea
unei politici europene comune în domeniul controlului şi al dreptului de intrare la
frontierele Uniunii Europene şi în special în ceea ce priveşte azilul şi imigrarea. Într-o
perioadă de cinci ani de la intrarea în vigoare a Tratatului, toate Statele Membre trebuie
să ia măsuri care să vizeze: - suprimarea oricărui control al persoanelor la frontierele
interioare, indiferent că este vorba de cetăţeni ai Uniunii Europene, fie că este vorba de
cetăţeni din statele terţe; - stabilirea unor norme şi proceduri comune cu privire la
controlul persoanelor la frontierele exterioare ale Uniunii Europene, a unor reguli
comune referitoare la vizele de sejur cu o durată de maximum trei luni. Tratatul
defineşte, de asemenea, norme minimale cu privire la: - primirea solicitanţilor de azil în
Statele Membre; - condiţiile care trebuie îndeplinite de către cetăţenii statelor terţe
pentru a putea cere statutul de refugiat; - procedurile de acordare şi de retragere a
statutului de refugiat în statele membre ale Uniunii; - protecţia temporară a persoanelor
din state terţe care nu pot reveni în ţara lor de origine şi a persoanelor care, din alte
motive, au nevoie de protecţie internaţională. Prin Tratatul de la Amsterdam, o parte
dintre domeniile care aparţinuseră, conform Tratatului de la Maastricht, celui de-al

16
treilea pilon al Uniunii, au fost transferate în primul pilon (libera circulaţie a persoanelor,
azil, imigrare etc.)24.
Politica externă şi de securitate comună rămâne în sfera interguvernamentală,
însă sunt aduse o serie de modificări faţă de prevederile Tratatului de la Maastricht. A
fost creat un nou instrument în domeniul PESC: strategia comună. Prin Tratatul de la
Amsterdam, Uniunea poate întreprinde misiuni de ajutor umanitar şi de menţinere a
păcii (misiuni Petersberg). Prin Tratatul de la Amsterdam a fost creată funcţia de Înalt
Reprezentant pentru PESC care are rolul de a asista Consiliul în probleme de politică
externă şi de securitate comună, în special prin contribuţii la formularea, pregătirea şi
implementarea deciziilor şi prin derularea unui dialog politic cu state terţe (la cererea
Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene). A fost înfiinţată, de asemenea, o Unitate de
planificare politică şi de alertă rapidă în cadrul Secretariatului Consiliului de Miniştri.
Rolul acestei unităţi este de a monitoriza şi analiza evoluţia politică şi evenimentele
internaţionale, inclusiv alerta rapidă cu privire la potenţialele crize. La recomandarea
Consiliului, unitatea poate prezenta studii, recomandări sau strategii.
Votul în majoritate calificată este extins la următoarele domenii: orientare şi
acţiuni de încurajare în domeniul ocupării forţei de muncă, excluderea socială, libera
circulaţie a persoanelor2 , măsuri de securitate socială necesare liberei circulaţii,
regimuri speciale pentru cetăţenii străini, sănătatea publică, egalitatea de şanse şi de
tratament între femei şi bărbaţi, cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, lupta împotriva
fraudei, cooperarea vamală, statistica, protecţia datelor (înfiinţarea unei autorităţi
consultative independente), regiuni ultraperiferice. Parlamentul European Desemnarea
Preşedintelui Comisiei Europene trebuie aprobată de către Parlament. Numărul
membrilor Parlamentului European nu poate fi mai mare de 700 (indiferent care va fi
numărul statelor care vor adera în viitor3 ). Comisia Europeană Rolul politic al
Preşedintelui Comisiei Europene este consolidat. Membrii Comisiei sunt numiţi printr-un
comun acord între guvernele statelor membre şi preşedintele Comisiei. Curtea de
Justiţie a Comunităţilor Europene are, prin Tratatul de la Amsterdam, responsabilitatea
directă de a veghea la respectarea drepturilor omului, iar jurisdicţia sa se extinde,
incluzând următoarele domenii: imigraţia, azilul, vizele şi trecerea frontierelor. Comitetul
Economic şi Social este consultat în noi domenii: ocuparea forţei de muncă, afaceri
sociale, sănătate publică.
Prin Tratatul de la Amsterdam s-a introdus, de asemenea, posibilitatea ca şi
Parlamentul să consulte CES. Comitetul Regiunilor beneficiază prin Tratatul de la
Amsterdam de o mai mare autonomie administrativă, iar domeniile în care această
instituţie este consultată au fost extinse, incluzând: ocuparea forţei de muncă, afaceri
sociale, sănătate publică, protecţia mediului, Fondul Social, pregătire profesională şi
transporturi. Ca şi în cazul Comitetului Economic şi Social, şi Comitetul Regiunilor poate
fi consultat de către Parlamentul European.

6. CONCLUZII

24
Astfel, în titlul VI (Cooperare poliţienească şi judiciară în materie penală) rămân activităţile de prevenire şi
combatere a rasismului şi xenofobiei, terorismului, traficului de persoane şi infracţiunile împotriva copiilor, traficul
de droguri, traficul de arme, corupţia şi frauda. 1 În prezent, Uniunea Europeană are 23 de limbi oficiale: bulgară,
cehă, daneză, engleză, estonă, finlandeză, franceză, germană, greacă, irlandeză, italiană, letonă, lituaniană, maghiară,
malteză, olandeză, polonă, portugheză, română, slovacă, slovenă, spaniolă şi suedeză.

17
 Așadar, putem observa o importanță din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor
al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperării între națiuni, indiferent
de regimurile lor constituționale și sociale.
Uniunea Europeană se bazează pe norme de drept. Aceasta înseamnă că orice
măsură luată de UE derivă din tratatele care au fost aprobate în mod voluntar şi
democratic de toate ţările membre. De exemplu, dacă un anumit domeniu politic nu
figurează într-un tratat, Comisia nu poate propune un act legislativ în domeniul
respectiv25.
Tratatul este un acord cu forţă juridică obligatorie între statele membre ale UE. El
stabileşte obiectivele UE, regulile de funcţionare a instituţiilor europene, procedura de
luare a deciziilor şi relaţiile existente între Uniune şi statele membre. Tratatele sunt
modificate pentru a permite creşterea eficienţei şi transparenţei UE, pentru a pregăti
extinderile viitoare şi pentru a introduce noi domenii de cooperare - cum ar fi moneda
unică. În baza tratatelor, instituţiile UE au posibilitatea de a adopta acte legislative, pe
care statele membre le aplică ulterior26.
Sistemul european urmăreşte unificarea şi uniformizarea sistemelor de drept ale
statelor membre, în domeniile reglementate de Tratatele UE. Unificarea şi uniformizarea
implica o interpretare similară a normelor şi dispoziţiilor legislaţiei europene, de către
toate instanţele naţionale ale statelor membre.
Așadar, procesul normativ al Uniunii a evoluat foarte mult, de la reglementările
de natură preponderent economică, în prezent noile reglementări juridice europene au
„trăsături specifice”27, care îmbogăţesc sensurile şi semnificaţiile lor. Un drept
instituţional al Uniunii a fost creat, cu tot ceea ce implică acest lucru: izvoare de drept,
principii definitorii şi reglementări care conturează o ordine juridică specifică. Dreptul
unional reglementează raporturile juridice din cadrul Uniunii Europene, dar şi dintre
Uniune şi Statele Membre, subliniază statutul instituţiilor Uniunii, definind totodată şi
atribuţiile şi competenţele sale28. Astfel, un alt argument pentru crearea unei noi ordini
juridice ar fi faptul că dreptul instituţional, material şi procesual al Uniunii Europene au
conturat o ordine juridică specifică.
Prin raportare la ordinea juridică internaţională, specificitatea Uniunii Europene
constă în faptul că ea a luat naştere în urma tratatelor încheiate de Statele Membre şi a
actelor normative care au fost emise de instituţiile Uniunii, pe baza şi în aplicarea
tratatelor.
Deşi contestat pentru faptul că este un drept incomplet prin natură, neputând să
treacă nici ca drept naţional, nici ca drept internaţional, tocmai această
„incompletitudine a determinat găsirea unor soluţii şi metode originale care să permită
regulilor şi principiilor Uniunii interacţionarea cu mediul naţional şi internaţional. Unii
autori au apreciat că dreptul intern, dreptul european şi dreptul internaţional se
amestecă, se suprapun, se completează, se consolidează, concurează unul cu altul sau
25
Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare şi extindre. De la comunităţile europene la
Uniunea Europeană, Ed. Trei, 2001, Bucureşti, pag. 34.
26
https://europa.eu/european-union/law/treaties_ro, accesat în data de 31.01.2017.
27
Dumitru Mazilu, Integrare europeană. Drept comunitar şi instituţii europene, Bucureşti, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006, pag. 55.
28
Prin instrumente legislative variate şi prin jurisprudenţa creatoare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, treptat,
au fost create un: - Drept unional instituţional care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
structura şi funcţionarea organelor Uniunii Europene; - Drept unional material care cuprinde totalitatea normelor
juridice care fixează obiectivele Uniunii şi măsurile prin care acestea sunt aduse la îndeplinire; - Drept unional
procesual care cuprinde totalita atea normelor juridice care reglementează procedurile dreptului Uniunii Europene.

18
se anulează unul pe altul. Tensiunea permanentă între cele trei mari niveluri juridice –
naţional, regional şi internaţional – arată în orice caz astăzi că autonomia cvasi-absolută
a dreptului european este un mit şi că dependenţa acestuia din urmă faţă de dreptul
internaţional şi naţional a sporit considerabil în cursul construcţiei europene . Mai mult,
pentru a putea aplica dreptul european, trebuie să integrezi specificitatea sa în
ansamblul mai vast creat de dreptul internaţional şi dreptul naţional.

19
 BIBLIOGRAFIE

I. CĂRŢI, TRATATE, MONOGRAFII

1. Dumitru Mazliu, Integrarea europeană. Drept comunitar și instituții

europene, Ed. Lumina Lex, București, 2006;
2. Dr. Ion Diaconu, Tratat de drept internaţional public, vol.I, Ed. Lumina Lex,
2002;
3. Ghiorghi Prisacaru, Istoria şi evoluţia Uniunii Europene, Editura
Universităţii din Suceava, 2009;
4. Ileana Tache, Nicolae Marinescu, Istoria construcţiei europene, Ed. Dacia,
2007, Cluj-Napoca;
5. Ion M.Anghel, Dreptul tratatelor, Ed. Lumina Lex, 1993, Bucureşti;
6. Iordan Gheorghe Bărbulescu, Uniunea Europeană. Aprofundare şi
extindre. De la comunităţile europene la Uniunea Europeană, Ed. Trei,
2001, Bucureşti;
7. Octavian Manolache, Drept comunitar, Ed. All Beck, 2003, Bucureşti.

II. INTERNET

1. http://www.ec.europa.eu;
2. http://www.editura.mai.gov.
3. http://www.ibn.idsi.md
4. http://www.juspedia.ro
5. http://www.proceedings.univ-danubius.ro
6. http://rrgri.srpsec.ro;
7. https://www.scribd.com.
8. http://www.utgjiu.ro

20