III.

1 Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor valutare

Riscul contractual reprezintă posibilitatea de a avea de înfruntat o pagubă, ca urmare a încetării
contractului dintr-o cauză independent de culpa unei dintre părţile contractante. Consecinţele
realizării riscului – în contractele de comerţ internaţional – se concretizează, în primul rând, într-o
pierdere materială pe care o suportă debitorul obligaţiei a cărei executare este împiedicată.
Riscurile valutare se referă la modificarea cursului de schimb, care are drept consecinţă schimbarea
parităţii monedei de plată faţă de moneda de referinţă (de pildă, paritatea leului faţă de dolarul
american).
În scopul prevenirii riscurilor valutare, părţile contractante pot stipula în contract asemenea clauze
asiguratorii cum sunt: 1. Clauza aur; 2. Clauze valutare; 3. Clauze de opţiune a locului de plată; 4.
Clauza de opţiune a monedei liberatorii etc.

III.1.1. Clauza aur – clasificare, conţinut, efecte

Principalele forme ale clauzei aur sunt: a. gold-value clause; b. gold-coin clause. La prima formă se
recurge atunci când preţul stipulat în contract este exprimat într-o valută, aurul fiind luat ca etalon al
acestei valute. La a doua formă se recurge atunci când preţul este exprimat direct în aur urmând a fi
platit în monedă de aur.
Potrivit clauzei aur (în prima sa formă de manifestare, gold-value clause, în baza căreia se pot face
stipulaţiile necesare în contract pentru menţinerea valorii care îi constituie obiectul), preţul stipulat în
contract în momentul încheierii sale se modifică în mod corespunzător evoluţiei parităţii aşa încât la
data achitării preţului – făcându-se corelaţiile necesare – acesta să fie echivalent celui stipulate la
încheierea contractului, ceea ce face posibil ca părţile să fie protejate împotriva efectelor schimbării
parităţii.
Stipularea unei asemenea clauze presupune ca aurul să aibă rolul de etalon monetar, funcţiune
avută până în 1971, când a fost suspendată convertibilitatea dolarului SUA în aur.
În aceste condiţii, este necesară regândirea clauzei valoare-aur şi adaptarea la noile realităţi.
Încercarea de a lega preţul contractual de preţul aurului de pe piaţa liberă, în circumstanţele în care
şi preţul aurului este fluctuant, s-a dovedit o soluţie complicată, prin care nu se poate asigura
apărarea împotriva riscului valutar decât parţial.[21]

III.1.2. Clauzele valutare

În literatura de specialitate se disting: 1. Clauzele monovalutare; 2. Clauzele multivalutare, bazate pe
un coş valutar stabilit de părţi; 3. Clauzele multivalutare, bazate pe un coş valutar instituţionalizat
sau unitate de cont instituţionalizată.

1. 1. Clauza monovalutară.

Această clauză se bazează pe luarea în considerare a două monede diferite: una de plată şi cealaltă
de cont. Dintre acestea, moneda de cont este considerată mai stabilă, motiv pentru care în ea se
exprimă preţul[22], constituind etalon pentru plată şi stingerea datoriei. Moneda de cont este cea în
care se efectuează operaţiunile dintre părţi. Toate operaţiunile financiare dintre părţi sunt derulate în
moneda de cont. Părţile contractante stabilesc că preţul urmează a fi recalculat la data plăţii pe baza
cursului monedei de referinţă, urmărindu-se ca valoarea contractului să nu fie afectată de variaţia
cursului de schimb. Preţul mărfurilor şi al serviciilor se stabileşte prin luarea în considerare a cursului
de schimb dintre cele două monede: moneda de plată şi moneda de cont din ziua în care s-a
încheiat contractul.
În stipularea acestei clauze, părţile prevăd, adesea, că efectele ei se produc numai în cazul în care
cursul de schimb al monedei de plată faţă de cea de cont, stipulat la încheierea contractului,
cunoaşte, în momentul plăţii, o modificare mai mare de un procent – este vorba despre o modificare
în sens pozitiv sau în sens negativ.
Această clauză acţionează în mod automat. Totuşi, pe baza principiului libertăţii convenţiilor, părţile
pot stipula în contract că recalcularea preţului se va face prin negocieri.

2. 2. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar convenit de părţi.

Părţile – în cazul în care stipulează în contract această clauză – stabilesc preţul contractual exprimat
într-o anumită monedă de plată, prin luarea drept cursuri de referinţă cele existente între această
monedă (moneda de plată) şi alte 3 – 5 monede, care alcătuiesc coşul valutar.
În conţinutul ei, clauza multivalutară sau plurivalutară înlocuieşte – prin coşul valutar – atât etalonul
aur, cât şi etalonul dolar. Stabilirea coşului valutar implică obligaţia părţilor de alegere a valutelor şi
determinarea ,,ponderii pentru fiecare valută în coşul valutar’’[23].
În momentul stipulării clauzei multivalutare, părţile trebuie să convină şi asupra metodei de calcul a
modificărilor cursului valutei de plată faţă de valutele din coşul valutar. Totodată, părţile contractante
trebuie să stabilească modalitătile efectuării unor modificări în structura coşului, precum şi
metodologia de calcul pe timpul derulării contractului[24]. Principalul avantaj al acestei clauze
constă în aceea că asigură o mai mare stabilitate valorii contractului, iar principalul dezavantaj
constă în aceea că implică negocieri dificile, complexe şi îndelungate, iar aplicarea ei comportă
unele complicaţii, evocate, nu odată, de părţile contractante.

3. 3. Clauza multivalutară sau plurivalutară bazată pe un coş valutar instituţionalizat sau pe o

unitate de cont instituţionalizată.

În cazul clauzei multivalutare sau plurivalutare bazată pe un coş instituţionalizat sau pe o unitate de
cont instituţionalizată, valutele incluse în coşul valutar nu sunt convenite de părţi, ci de un organ
internaţional specializat. O asemenea clauză are în vedere o unitate de cont instituţionalizată[25].
Din anul 1976, prin adoptarea celui de-al doilea amendament la Statutele Fondului Monetar
Internaţional, pe baza acordurilor de la Kingston, Jamaica, din 1976, Drepturile Speciale de Tragere
(D.S.T.) au devenit etalonul principal al sistemului monetar internaţional[26], în coşul valutar D.S.T.
intrând 5 monede[27]. Valutele care alcătuiesc coşul D.S.T. au fiecare, în parte, un coeficient de
ponderaţie în calcularea valorii Drepturilor Speciale de Tragere.
Clauza multivalent bazată pe D.S.T. precizează că în momentul efectuării plăţii se va compara
cursul valutei de plată faţă de D.S.T. din acel moment cu cel de referinţă, adică de la încheierea
contractului, iar dacă diferenţa dintre cele două cursuri este mai mare de un anumit procent, suma
de plată se recalculează.
După lansarea monedei unice europene, EURO reprezintă unitatea de cont a sistemului monetar
European, manifestându-se ca mijloc de referinţă pentru valutele statelor member.
Asian Monetary Unity reprezintă unitatea monetară de cont în cadrul Uniunii Asiatice de Clearing, cu
o valoare de 1 D.S.T.

III.1.3. Clauza de opţiune a locului de plată.

Clauza de opţiune a locului de plată este o variantă a clauzei monovalutare, prin care părţile
contractante stipulează unde se va face plata. De regulă, este vorba de locuri aflate în ţări diferite.
Prin această clauză, în cele mai multe cazuri, creditorul optează pentru plata de către debitor în
moneda locală, cuantumul fiind calculat în funcţie de cursul de schimb al acestei monede, faţă de
moneda de cont[28].
Analiştii atrag atenţia că scopul urmărit prin stipularea unei asemenea clauze este să asigure
creditorului încasarea creanţei în moneda de care el are nevoie în momentul plăţii, adică la
scadenţă. Se apreciază că opţiunea pentru locul de plată nu reprezintă o modalitate de evitare a
riscului valutar, deoarece nu modifcă valoarea prestaţiei monetare.

III.1.4. Clauza de opţiune a monedei liberatorii sau clauza de monede multiple.

Prin această clauză, părţile contractante pot conveni preţul în două sau mai multe monede de plată,
ţinând seama de paritatea existentă între ele la data încheierii contractului, creditorul având dreptul
să aleagă în care dintre aceste monede să i se facă plata de către debitor la scadenţă.
În cele mai multe cazuri, părţile contractante aleg ca monede de plată, pe cele al căror curs de
schimb este sensibil egal.
Funcţia evidentă a acestei clauze o constituie menţinerea valorii contractului[29], debitorul urmând
să facă plata în moneda care îşi menţine cursul aproape de cel din momentul încheierii contractului.
În literatura de specialitate[30] s-a observat că prin clauza de opţiune a monedei liberatorii sau de
monede multiple se poate recurge la acţiuni speculative, atunci când una dintre monedele de plată a
cunoscut o creştere de curs ca urmare a unor factori conjuncturali.
Dreptul de opţiune a monedei liberatorii sau de monede multiple, poate fi stabilit de către părţi şi în
beneficiul debitorului.

III.2. Clauzele asiguratorii împotriva riscurilor nevalutare.

În contractele de comerţ internaţional sunt stipulate şi clauze asiguratorii împotriva riscurilor
nevalutare, cum sunt clauzele de recalculare sau revizuire a preţului prin indexare unică sau
specială; clauze de revizuire a preţului prin indexare cumulativă sau complexă; clauze de revizuire a
preţului cu indexare generală; clauze de post-calculare a preţului, etc.

III.2.1. Clauzele de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare unică sau specială.
Prin stipularea unor asemenea clauze, părţile contractante precizează că preţul contractual se
raportează la preţul curent al unei unităţi de măsură uzuale a unui produs de bază (de pildă, tona de
cereale, barilul de petrol etc.). Totodată, părţile contractante pot raporta preţul la un indice statistic
prin care se exprimă evoluţia preţurilor pentru un grup determinat de mărfuri – produsele sau
mărfurile respective sunt selecţionate de părţile contractante dintr-o anumită ramură economic sau
din diferite ramuri economice. Trebuie precizat faptul că finalitatea clauzelor de recalculare sau
revizuire a preţului o constituie menţinerea valorii contractului. Conceptul de indexare a preţului
vizează înţelegerea părţilor contractante de a proceda la o recalculare a preţului, atunci când între
momentul încheierii contractului şi cel al executării lui au survenit modificări sensibile ale preţului
materiilor prime, a energiei, forţei de muncă etc. Este vorba despre un procedeu juridic de raportare
a unui element al contractului – preţul, la un anumit etalon în scopul menţinerii valorii contractului.
Părţile contractante trebuie să indice în contract documentul care stabileşte etalonul (o publicaţie
oficială – de exemplu, Departamentul Statistic al Uniunii Europene –, jurnalul unei burse de mărfuri
etc.). În cazul în care etalonul (indicele de referinţă) este dat de o cotaţie bursieră, trebuie să fie
precizate toate elementele necesare[31], aşa încât să se poată efectua cât mai complet
determinarea lui.
Alegerea etalonului unic trebuie să se facă astfel încât el să reflecte sintetic posibila variaţie de
valoare a întregului ansamblu de elemente, în baza cărora a fost calculate preţul contractual.[32]
În literatura de specialitate[33] s-a relevat că, în cazul în care indicele de referinţă nu poate fi utilizat
la momentul executării contractului, ca urmare a faptului că nu mai este publicat, dacă părţile nu
convin asupra unui indice suplimentar, partea interesată poate solicita un expert să calculeze
indicele, aşa încât recalcularea preţului să se facă în mod corect. Dacă procedura arbitrală este în
curs, partea interesată poate cere arbitrului să numească un asemenea expert.

III.2.2. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă.

Părţile contractante stipulează asemenea clauze în contract, în cazul în care preţul stipulat este
legat de valoarea mai multor elemente de referinţă, considerate cumulativ. Aşa, de pildă, pluralitatea
de elemente care subsumează valoarea contractului o reprezintă materiile prime, materialele, forţa
de muncă.
Clauza de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare cumulativă sau complex este stipulată în
contracte de antrepriză[34] pentru lucrări de construcţii-montaj, în care – în mod frecvent – preţul
este dependent de valoarea unei pluralităţi de elemente.
Formula de calcul în cazul indexării cumulative se găseşte în anumite documente, elaborate de
organisme specializate la nivel regional sau mondial. Aşa, de pildă, o astfel de formulă de calcul se
găseşte în Condiţiile generale pentru furnizarea şi montajul materialelor de echipament la import şi
export, elaborate de Comisia Economică ONU pentru Europa. Părţile trebuie să precizeze
elementele de referinţă ale acestor documente (cota, data publicării, organismul internaţional care
le-a emis etc.), deoarece, în baza lor, se stabilesc: nivelul preţurilor materiilor prime şi al
materialelor, echipamentelor etc., precum şi nivelul salariilor, cu care se indexează preţul.

III.2.3. Clauze de recalculare sau revizuire a preţului cu indexare generală.

Prin stipularea clauzei de recalculare a preţului cu indexare general (globală), părţile raportează
preţul contractului la valoarea întregului ansamblu de bunuri şi servicii, care pot fi procurate cu
cantitatea de monedă în care este exprimat preţul, într-o zonă geografică determinată.
Părţile contractante au în vedere – ca element de referinţă – indicele statistic sintetic asupra
evoluţiei preţurilor din întreaga economie a unei ţări, sau evoluţia preţurilor din întreaga economie a
unei localităţi, a unui oraş etc.
Indicele sintetic relevant în stipularea acestei clauze se referă la evoluţia preţurilor la nivel
macroeconomic, iar calcularea acestui indice statistic este complexă şi destul de dificilă, mai ales în
cazul în care indicele statistic sintetic relevant se referă la o întreagă zonă geografică, urmărind
menţinerea puterii globale de cumpărare a monedei de plată.[35]

III.2.4. Clauze de postcalculare a preţului.

Părţile contractante stipulează în contractele lor asemenea clauze cu scopul menţinerii preţului
mărfii, a serviciilor sau a lucrării efectuate la nivelul pieţei în momentul scadenţei.
Această clauză dă dreptul creditorului să procedeze la definitivarea preţului, în condiţiile în care, la
încheierea contractului, preţul a fost prevăzut doar estimativ. Operaţiunea de definitivare poate avea
loc: ulterior executării integrale a obligaţiilor asumate sau la termene intermediare convenite de
părţile contractante. În acest scop, se iau în calcul modificările survenite în perioada scursă de la
încheierea contractului.
Prin asemenea clauze sunt prevenite riscurile nevalutare[36], şi chiar riscurile valutare[37], care pot
apare de la încheirea contractului până în momentul finalizării lui.
Pentru postcalcularea preţului se recurge la clauza ,,cost + fee’’, adică ,,preţ de producţie +
cheltuieli’’[38]. În felul acesta, în preţul final intră, în afara cheltuielilor materiale, implicate de
procesul de producţie, şi alte cheltuieli (salarii, inclusive beneficiile furnizorului), motiv pentru care
clauzele privind postcalcularea preţului prezintă avantaje, în primul rând pentru furnizor.
Principalul dezavantaj al acestor clauze constă în suportarea de către importator a unor preţuri mai
mari la scadenţă, dar acesta poate obţine – prin aceste creşteri de preţuri – o îmbunătăţire a calităţii
produselor importate.
Cu toate că asemenea clauze prezintă avantaje şi pentru beneficiar (importator), în practică nu se
înregistrează stipularea lor frecventă, deoarece percepţia general este că ele avantajează numai o
singură parte (furnizorul).

CAP. IV. CLAUZE PRIVIND RAPORTURILE DINTRE

CONTRACTANŢI ŞI TERŢI

După cum se poate observa din analiza efectuată, raporturile contractuale dintre părţi sunt
complexe, clauzele stipulate pentru a-şi ocroti interesele privesc – dintr-o asemenea perspectivă –
nu numai relaţiile dintre ele, ci şi relaţiile cu terţii. În majoritatea cazurilor, efectele contractelor de
comerţ internaţional nu sunt limitate la părţile contractante, ci depăşesc asemenea limite. În
consecinţă, şi clauzele convenite şi stipulate de părţi se pot referi şi la raporturile contractanţilor cu
terţii, cum sunt cele privind: 1. Clauza primului refuz; 2. Clauza clientului mai favorizat; 3. Clauza
ofertei concurente.

IV.1. Clauza primului refuz.

În esenţa sa, clauza primului refuz se prezintă ca un antecontract unilateral, una din părţi obligându-
se să acorde preferinţă beneficiarului faţă de alţi clienţi.
În literatura de specialitate[39], această clauză este inclusă între clauzele de opţiune[40], care
vizează continuarea raporturilor contractual dintre părţile respective.
Suntem în prezenţa nu a unei condiţii potestative pure, ci simple, întrucât – după cum se observă –
realizarea ei ,,nu depinde exclusive de voinţa promitentului, ci şi de împrejurările care l-ar putea
determina, în viitor, să încheie contractul’’.[41] Clauza primului refuz conţine o promisiune
suspensivă, deoarece dreptul de preferinţă care este acordat beneficiarului urmează să-şi găsească
concretizarea numai dacă acesta va încheia contractul.[42]
Stipulând o asemenea clauză, părţile nu indică condiţiile viitorului contract, ceea ce dă acestei
promisiuni conotaţii proprii, în raport cu aceea de a contracta, care este o promisiune fermă,
necondiţionată.
Această clauză presupune ca: beneficiarul să ofere promitentului condiţii similar celor oferite de terţi
iar promitentul să nu ofere terţilor condiţii mai favorabile decât cele pe care s-a obligat să le ofere
beneficiarului.[43]

IV.2. Clauza clientului mai favorizat.

Prin stipularea clauzei clientului mai favorizat, una din părţile contractante (promitentul) se obligă ca
– în cazul în care încheie un contract prin care acordă unui terţ condiţii mai favorabile decât cele
stipulate în contractul aflat în proces de executare[44] să acorde aceste condiţii şi celeilalte părţi
contractante.[45]
Beneficiarul clauzei clientului mai favorizat este, de regulă, creditorul prestaţiei[46], ceea ce nu
împiedică părţile contractante, ca – potrivit naturii şi specificităţii contractului – să stipuleze o
asemenea clauză în benficiul ambelor părţi.
În aplicarea clauzei clientului mai favorizat, principiul bunei-credinţe ocupă un loc important, urmând
să se demonstreze condiţiile mai favorabile acordate terţului, bineînţeles în cazul în care a fost
încheiat un contract în acest sens (ipoteza unei simple oferte, lansată de un terţ, nu are relevanţă
juridică).

IV.3. Clauza ofertei concurente.

Prin stipularea în contract a clauzei ofertei concurente, vânzătorul se obligă să acorde
cumpărătorului aceleaşi condiţii pe care i le-ar oferi – pentru acelaşi produs – alţi furnizori concurenţi
în domeniul respectiv.
Un terţ poate face o asemenea ofertă ca urmare a schimbărilor de conjunctură survenite în
economia zonei sau regiunii respective ori chiar la nivelul economiei mondiale. În cazul existenţei
posibilităţii formulării ofertei concurente, beneficiarul este cumpărătorul, care are tot interesul să se
stipuleze în contract o asemenea clauză, în scopul de a profita de modificările ulterioare ale
conjuncturii economice.[47]
Evident că – de regulă – clauza ofertei concurente este în favoarea cumpărătorului. Ea, însă, nu
poate fi şi în favoarea vânzătorului, prestatorului de servicii, executantului de lucrări, în cazul în care
pe parcursul executării lucrărilor sau prestării serviciilor, în general a executării contractului, survine
o creştere a valorii mărfurilor, a serviciilor sau a lucrărilor respective.

CAP. V. CLAUZELE DE CONFIDENŢIALITATE,

DE EXCLUSIVITATE ŞI DE NECONCURENŢĂ
Asemenea clauze, cum sunt cele de confidenţialitate, de exclusivitate şi de neconcurenţă – specifice
contractelor de comerţ internaţional – au un rol deosebit în unele din aceste contracte, în raport de
natura şi de finalităţile lor, ceea ce obligă părţile să le ia în considerare, incluzându-le în contractele
pe care le încheie pentru a-şi proteja mai bine interesele.

V.1. Clauza de confidenţialitate.

Clauza de confidenţialitate este stipulată mai ales în contractele de consulting-engineering, în cele
de asistenţă tehnică, în cele de vânzare, precum şi în contractele de publicitate. Interesul pentru
definirea şi precizarea elementelor acestei clauze este destul de marcat.
Clauza de confidenţialitate îmbracă destul de frecvent forma unei convenţii, în care este stipulate
angajamentul unilateral al părţii care a primit informaţia confidenţială conţinută în ofertă. Aceste
informaţii confidenţiale se pot referi la anumite programe de cercetare ştiinţifică, la rezultatele unor
cercetări ştiinţifice şi tehnice privind un produs care constituie oferta furnizorului, precum şi acele
elemente ce defines parametrii unui nou produs, care – din motive precizate de furnizor – nu pot fi
date publicităţii. În raport de obiectul contractului, obligaţia de confidenţialitate poate să fie în sarcina
ambelor părţi.
Obligaţia de confidenţialitate începe din momentul comunicării informaţiei secrete şi poate dura chiar
şi după executarea contractului, în raport de natura şi specificitatea sa. În practica din mai multe ţări
se consider că secretul dispare odată cu lansarea unui produs similar pe piaţă. Totodată, însă, tot
practica relaţiilor contractual demonstrează că secretul de fabricaţie al unor produse se păstrează cu
o deosebită stricteţe şi după zeci şi zeci de ani de la lansarea produsului pe piaţă, sancţiunile
aplicate în cazul încălcării obligaţiei de confidenţialitate fiind deosebit de severe (penale şi
pecuniare).

V.2. Clauza de exclusivitate.

Clauzele de exclusivitate sunt stipulate în asemenea contracte de comerţ internaţional, cum sunt
cele de franchising, de concesiune exclusivă sau de agent.
Clauza de exclusivitate în cazul contractelor de franchising este stipulată în favoarea franchisee-ului,
în sensul că nici un alt contract de franchising nu se va încheia într-un teritoriu determinat, iar
franchisorul se va abţine de la o activitate concurentă. Această clauză poate fi şi în favoarea
franchisorului, dacă se stipulează în contract că franchisee-ul acordă exclusivitate franchisor-ului.
Clauza de exclusivitate în contractul de concesiune se poate referi la exclusivitatea de livrare şi
exclusivitatea de aprovizionare, statuând relaţii foarte strânse între concedent şi concesionar.
Clauza de exclusivitate în cazul contractului de agent se poate referi la o exclusivitate absolută
acordată agentului: a. într-un domeniu de activitate. b. cu privire la o categorie de clienţi sau c. pe
un teritoriu determinat. Totodată, agentul se poate bucura de o exclusivitate relativă, în cazul în care
reprezentantul îşi rezervă anumite drepturi, de pildă, să vândă mărfurile sale unei clientele distinct
de cea pe care a reuşit să o atragă agentul.

V.3. Clauza de neconcurenţă.

Clauza de neconcurenţă este stipulată în unele cazuri, printr-o convenţie separată, sau direct în
contract, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri. De pildă, printr-o asemenea clauză se poate
interzice agentului să facă concurenţă reprezentantului, după ce a încetat contractul dintre agent şi
reprezentant. În contractele de concesiune, asemenea clauze sunt admise în reglementările mai
multor sisteme de drept.
În literatura de specialitate s-a observant că restrângerea libertăţii de a acţiona pe piaţă este admisă
numai în cazul în care ocrotirea beneficiarului clauzei de neconcurenţă este justificată economic şi
juridic.
Clauza de neconcurenţă trebuie să indice cu precizie obiectul interdicţiei, pentru a evita limitările
excesive, care s-ar putea impune părţii care şi-a asumat obligaţia de a se abţine de la exercitarea
anumitor activităţi comerciale, urmând ca acea interdicţie să fie limitată în spaţiu şi timp.
Stipularea în contractele de comerţ internaţional a unor clauze, cum sunt: clauza de confidenţialitate,
de exclusivitate şi de neconcurenţă se face în fiecare caz concret în raport de obiectul şi
specificitatea contractului respectiv.