Sunteți pe pagina 1din 12

Curs 2 conform Lazăr Cârjan, Alina Daniela Pătru, Istoria dreptului românesc, Editura

Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2013

STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC

Părintele istoriei, Herodot, afirma în cartea a cincea a Istoriilor că neamul tracilor era, după cel al
indienilor, cel mai mare dintre toate şi că dacă ar fi avut un singur domnitor şi ar fi fost uniţi, ar fi
de neînvins şi cu mult mai puternici decât toate popoarele. Zona de extindere a acestei etnii
ajungea, în nord, până la mlaştinile Pripetului (în Polonia de astăzi), în sud, până la Marea Egee,
în vest, până la Dunărea panonică ( în Ungaria de astăzi), iar în est până la fluviul Bug.
Geto-dacii s-au făcut remarcaţi prin semnificative realizări pe plan politic, economic, cultural,
prezenţa statornică a geto-dacilor în spaţiul carpato-danubiano-pontic fiind atestată din prima
jumătate a mileniului I î.e.n. Istoriografii greci îi desemnau pe strămoşii noştri prin termenul de
geţi, iar istorigrafii romani le spuneau daci. Există voci care susţin că dacii trăiau în zona
intracarpatică, iar geţii în zona extracarpatică. În realitate era vorba despre acelaşi popor,
istoricul Strabo afirmând în Geografia că geţii şi dacii vorbesc aceeaşi limbă şi sunt acelaşi popor,
că ei sunt constituiţi într-un mare număr de triburi, ocupând un enorm perimetru cuprins între
Tisa, Dunăre, Marea Neagră şi Nistru, cu depăşirea acestor repere înspre Balcani, Bug şi Câmpia
Panonică.

Statul daco-geţilor în perioada de maximă dezvoltare (sec. I î.Chr. – sec. I d. Chr.)

Dovezile arheologice cele mai vechi ale existenţei şi activităţii omului în spaţiul carpato-danubian
datează din epoca paleoliticului. Primele subdiviziuni ale timpului istoric le-au constituit
paleoliticul şi mezoliticul.
În cadrul acestora s-au constituit primele comunităţi umane în care şi-au făcut apariţia
manifestările spirituale numite ulterior magie şi religie. În această perioadă a avut loc procesul
de transformare a comunităţilor de consumatori semi-nomazi, în comunităţi sedentare,
producătoare de hrană, făuritoare de unelte de muncă.
Din punct de vedere al organizării sociale, trecerea de la paleolitic la neolitic a însemnat
structurarea cetei primitive şi constituirea gintei matriarhale ce reprezenta o unitate cu caracter
personal şi nu teritorial, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai în vârstă, celelalte femei
vârstnice alcătuind sfatul ginţii, deşi organul suprem era o adunare democratică alcătuită din toţi
bărbaţii şi femeile ginţii, toţi având drept de vot egal. Ulterior, 2-4 ginţi matriarhale s-au grupat şi
au format o fratrie, mai multe fratrii unite formând un trib. În timp s-a produs specializarea
triburilor. Contactele, relaţionarea şi influenţările reciproce cu civilizaţiile elenă, romană, Orientul
mijlociu etc. au sporit tezaurul cultural al strămoşilor nostri.
Civilizaţia bronzului (circa 2500 î.Hr.– secolul XII î.Hr.) s-a caracterizat prin dezvoltarea unitară a
grupului etno-cultural tracic în spaţiul carpato-balcanic. În epoca bronzului alături de păstorit şi
de meşteşugurile casnice s-a dezvoltat şi agricultura cu plugul de lemn ceea ce a făcut posibilă
cultivarea unor suprafeţe mai întinse. Agricultura şi păstoritul, fiind practicate prioritar de către
bărbaţi, a dus la trecerea acestora pe primul plan social, comunitatea începând să se organizeze
pe temeiul patriarhatului. Marea familie patriarhală a devenit în cadrul ginţii şi al tribului, nucleul
economic principal al societăţii.
Totalitatea familiilor patriarhale formau ginta patriarhală, ce avea în stăpânire comună o parte
din teritoriul tribului şi era condusă de şeful familiei celei mai vechi, şefii celorlalte familii
alcătuind sfatul ginţii. Mai multe ginţi alcătuiau fratria patriarhală, aceste fratrii alcătuiau tribul
patriarhal condus de cel mai experimentat şef de gintă. Uniunea de triburi patriarhale se baza pe
rudenia de sânge, deplina egalitate între membrii constituind fundamentul acesteia. În cadrul
tribului, puterea supremă aparţinea „sfatului”, format din căpeteniile ginţilor şi şefii religioşi.
Societatea era organizată sub forma democraţiei militare, în cadrul căreia s-a format aristocraţia
gentilico-tribală şi proprietatea privată incipientă. În spaţiul carpato-dunăreano-pontic a avut loc,
spre sfârşitul sec. al XIII-lea î. Chr., o mare migraţie. Prin schimbările demografice de la sfârşitul
mileniului II i. Chr. s-a consemnat maxima extindere teritorială a tracilor (spaţiul delimitat de
Dunărea mijlocie, zona unde Marea Neagră comunică cu Marea de Azov, nordul Munţilor
Carpaţi, litoralul estic al Mării Egee).
Civilizaţia fierului corespunde civilizaţiei geto-dacice confirmată prin descoperirile arheologice şi
prin texte literare. Caracterul unitar al civilizaţiei fierului este reliefat de cultura Basarabi, care
datează din Hallstatt-ul mijlociu care a durat până în secolul al Vl-lea î.e.n. şi care s-a caracterizat
printr-o dezvoltare rapidă şi unitară a grupului etnic al tracilor de pe teritoriul carpato-balcanic.
Pe plan spiritual, tracii nordici se vor individualiza atât economic, cât şi politic şi religios, făcându-
se cunoscuţi în lumea antică sub numele de geto-daci. Potrivit izvoarelor narative ulterioare,
geto-dacii au creat un sistem spiritual original care îl avea în centrul său pe Zalmoxis, eroul
civilizator de tradiţie orfică, zeificat de geto-daci. Geţii şi dacii au constituit unul şi acelaşi popor,
având aceeaşi origine tracică şi vorbind aceeaşi limbă. Trogus Pompeius subliniază că dacii sunt
de acelaşi neam cu geţii, fiind o mlădiţă a celor dintai. Strabon relata că dacii vorbeau aceeaşi
limbă ca şi geţii, iar Pliniu cel Bătran vorbea de geţii pe care romanii îi numeau daci. Noţiunea de
daci o întalnim într-o primă consemnare la Iulius Caesar în De bello Gallico, iar pe aceea de
Dacia, ca noţiune etnică şi geografică, la Tacit şi Agrippa.
Democraţia militară, ce se caracteriza prin faptul că toate hotărârile cu privire la destinul
comunităţii erau adoptate de poporul înarmat, conţinea câteva elemente fundamentale care se
găsesc şi în societatea geto-dacă: existenţa unor instituţii speciale ale conducerii tribului (regii,
sfatul tribului şi adunarea generală a tribului), stratificarea socială, diminuarea democraţismului
gentilic şi transformarea lui într-un democraţism militar etc. Trecerea la stat de la democraţia
militară, a fost determinată de profunde transformări economice şi sociale.
Geto-dacii trăiau organizaţi în uniuni de triburi. Acestea reprezentau organizaţii cu caracter
militar, în fruntea cărora se găsea o căpetenie, un şef militar care, de obicei, împărţea puterea
politică cu o căpetenie religioasă.
Dromichete este considerat cel dintai monarh însemnat al geţilor. Conflictul cu regele
Macedoniei, Lisimah (292 i. Chr.) a izbucnit ca urmare a pretenţiilor regelui trac de a-şi extinde
stăpânirea asupra teritoriilor şi cetăţilor de pe malul stâng al Dunării, cuprinse în regatul get.
Acest conflict s-a finalizat prin victoria geţilor şi a demonstrat evoluţia economică şi militară a
geţilor din nordul Istrosului. Au urmat, în spaţiul carpato-danubiano-pontic, regi precum Oroles,
Rhemaxos, Zalmodegikos, Rubobostes (menţionat de istoricul Pompeius Trogus) etc. care au
incercat să unifice triburile geto-dace. Sub aspect politic, statul dac s-a realizat prin unificarea
triburilor geto-dacilor de către regele Burebista (82-44 i. Chr.).
Originea etnică, unitatea lingvistică şi spirituală, dinamica demografică, diferenţierea populaţiei
în clase şi grupuri sociale datorită progresului economic, calităţile politice, organizatorice,
militare şi diplomatice ale regelui Burebista, precum şi existenţa unei conjuncturi externe
favorabile (slăbirea forţei celţilor, ilirilor şi tracilor datorită conflictelor cu romanii) au facilitat
puterea statului geto-dac care s-a întins din Carpaţii Păduroşi până în Balcani (Munţii Haemus),
de la confluenţa raului Marus cu Dunărea mijlocie până la gura Bugului şi Marea Neagră.
Moartea lui Burebista a întrerupt unitatea statului geto-dac, care s-a împărţit în mai multe
formaţiuni. Nucleul statal de la Sarmisegetusa dacică a rămas în atenţia autorilor antici care îi
consemnează pe Deceneu (rege, mare preot şi judecător), Comosicus (rege, mare preot şi
judecător), Corylos (rege care domneste la Sarmisegetusa Basileion timp de 40 de ani), Duras şi
Decebal. În perioada de referinţă, o serie de teritorii sud-dunărene şi nord-dunărene au fost
înglobate Imperiului roman, declanşându-se oficial începutul romanizării la Dunărea de Jos.
Începând cu 85-87 d. Chr., în jurul nucleului politic şi spiritual din Munţii Sureanu s-a constituit
acţiunea de reunificare statală, grăbită de cuceririle romane. Astfel, Dacia s-a integrat, din punct
de vedere cultural, în orbis Romanus (lumea romană). Duras a lăsat tronul biruitorului,
Diurpaneus, supranumit Decebal (cel puternic, cel viteaz) după înfrângerea lui Fuscus din anul
87. Acesta va fi recunoscut unic conducător de către toţi geto-dacii liberi.
Statul condus de Decebal a fost rezultatul unei noi etape de dezvoltare a societăţii geto-dace în
împrejurările complexe ale extinderii puterii romane în sud-estul Europei.

Organizarea statului dac

Statul dac s-a format şi s-a consolidat într-o atmosferă relativ calmă sub lunga domnie a lui
Burebista. Referindu-se la atmosfera acelor vremuri istoricul Strabo, afirma că Burebista, luând
conducerea poporului său, a ridicat pe oamenii aceia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a
îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci, aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat
o mare stăpânire şi a supus geţilor aproape pe toţi vecinii. Ba era de mare primejdie şi pentru
romani, pentru că trecea Dunărea fără să îi pese de nimeni şi prăda Tracia până în Macedonia şi
în Iliria, iar pe celţi, cei ce se amestecaseră cu tracii şi cu ilirii, i-a pustiit cu totul şi pe boyi care
ascultau de regele Critasiros, dar şi pe teurisci i-a şters de pe faţa pământului.
Burebista a fost organizatorul unei monarhii cu caracter militar. Monarhia politico-militară dacică
a avut o identitate proprie, ea neputand fi încadrată în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice.
Burebista a introdus un sistem de legi pe care Strabon ni-l semnalează afirmând că acesta a
ridicat neamul său şi prin supunerea faţă de porunci.
Organizarea centrala a statului dac, vizeaza în primul rând puterea supremă deţinută de rege, în
calitatea sa de vârf al nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat.
Instituţia regalităţii tinde să devină ereditară, atata vreme cât Burebista şi Decebal au fost fii de
regi. Cu toate acestea, succesiunea le chemă în egală măsură şi pe alte rude ale regelui sau chiar
pe marele preot. Lui Scorillo i-a urmat la tron fratele sau, Diurpaneus, iar pe acesta la urmat
nepotul sau de frate Decebal, în vreme ce după moartea lui Burebista puterea a revenit marelui
preot Deceneu. Până la Burebista, regalitatea a avut mai mult o funcţie militară şi religioasă.
Trăsăturile specifice monarhiei dacice sunt:
 regele este vârful nobilimii sclavagiste şi al ierarhiei aparatului de stat dar are în continuare
importante prerogative militare;
 altă trasatură specifică monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice şi religioase fie de
o singura persoană, fie de către persoane diferite; în timpul lui Burebista puterea religioasă era
deţinută de Deceneu, iar în vremea lui Decebal de Vesinas; atât Deceneu cât şi Comosycus au
fost totodata regi şi mari preoti.
 regele deţinea monopolul asupra minelor de aur.
Regele era înconjurat de o curte formată din sfetnici şi executanţi ai voinţei sale. Rolul cel mai
important îi revenea marelui preot, care, în conformitate cu organizarea statală din timpul lui
Burebista, exercita atribuţiunile unui veritabil vicerege. Importanţa şi puterea autorităţii
religioase a marelui preot s-a explicat prin faptul că, în viziunea timpului, legile erau de origine
divină. Având în vedere faptul că interpretarea legilor era făcută de către preoţi în calitatea lor şi
de judecători, aceştia erau consideraţi că reprezintă legatura cu divinitaţile şi voinţa lor, pe care
doar ei erau abilitaţi să o aducă la cunoştinţa oamenilor. Şi având în vedere faptul că în statul dac
puterea se sprijinea pe lege, iar legea era impusă de cler, simbioza între rege ca exponent al
puterii şi a marelui preot ca vârf al clerului, a constituit principalul factor prin intermediul căruia
a fost elaborat şi s-a impus sistemul de drept geto-dac.
În afară de marii preoti, în sistemul puterii centrale existau şi alţi înalţi demnitari cu diferite
atribuţiuni, în virtutea cărora titularii lor se bucurau de stabilitate şi continuitate. În acest sens, o
figură importantă a fost Acornion, care, potrivit inscripţiei de la Dionsiopolis s-a bucurat la curtea
lui Burebista fiind un prim sfetnic de cea dintâi şi cea mai mare cinste.
Dacia dispunea de un vast sistem de apărare, în centrul cărora se aflau cetăţile, construite pe
întreg teritoriu statului. Grupate în jurul capitalei Sarmisegetusa (Costeşti, Piatra Roşie, Blidaru)
dacii au construit un mare număr de cetăţi în Transilvania (Băniţa, Căpâlna şi Surduc) în Moldova
(Bâtca Doamnei) şi în Oltenia (Deniţa şi Polovragi).
Organizarea locală a statului dac a fost surprinsă în izvoare istorice, dintre care de mare
importanţă sunt menţiunile făcute de Suidas. Potrivit acestuia, înainte de ocupaţia romană, în
Dacia erau unii puşi mai mari peste treburile agricole şi altii, din jurul regelui, erau împărţiţi la
paza cetăţilor. De aici rezultă că existau minim două categorii de atribuţii ale dregătorilor locali şi
anume de ordin administrativ şi militar. La curtea regelui, se aflau viceregele, consilieri regali,
comandanţi militari, şefi de fortificaţii, soli pentru diverse misiuni. Armata constituia unul dintre
elementele esenţiale ale monarhiei dacice, Burebista dispunând de o armată puternică care
potrivit lui Strabon, număra 200.000 de oameni.
Statul geto-dac a continuat să existe ca instituţie şi după moartea lui Burebista deşi fiind slab
centralizat s-a dezmembrat rapid în patru, apoi cinci, organizări politice. Decebal (87-106 d. Chr.)
a fost cel care a unificat din nou pe geto-daci. Statul lui Decebal era mai mic ca întindere
geografică decât cel al lui Burebista dar era mai unitar, mai centralizat, mai puternic. În urma
războaielor din anii 101-102 şi 105-106, statul dac a fost cucerit de armatele romane, o parte a
teritoriului său devenind provincie romană (diploma militară din 11 august 106).

Instituţiile juridice la geto-daci

În epoca prestatală, relaţiile sociale ale geto-dacilor erau reglementate prin norme de conduită
fără caracter juridic, norme aplicate şi respectate de bună voie de membrii societăţii şi care
aveau un pronunţat caracter religios.
Normele de drept ale tribului aveau o sarcină dublă:
 prevenirea oricărei încălcări prin mijloace pasive, prin simpla prezenţă;
 intervenţia activă, atunci când normele erau încălcate, atunci când unul sau mai mulţi indivizi
puneau în pericol siguranţa tuturor.
Trecerea de la societatea gentilică la organizarea politică, încheiată în vremea lui Burebista, a
reprezentat un salt calitativ ce a determinat profunde transformări economice, sociale,
organizatorice, politice.
Teritoriul era împărţit în unităţi administrative, cetăţile fiind cele mai importante. Administraţia
locală era condusă de:
 dregători însărcinaţi cu organizarea şi controlul activităţilor economice şi fiscale;
 dregători militari, însărcinaţi cu realizarea şi supravegherea sistemului de apărare.
Statul geto-dac a avut un sistem legislativ alcătuit din legi scrise, elaborate de autoritatea
centrală a statului, respectiv de rege (care susţinea că i-au fost inspirate de către zei), legi care
purtau atât pecetea regelui, cât şi a marelui preot. Astfel, legile erau întărite de autoritatea de
stat propriu-zisă şi de către autoritatea religiei, iar sentimentul de temere faţă de zei asigura
respectarea legilor.
Inegalitatea de avere, proprietatea privată au generat stratificarea socială, care la rândul ei a
determinat apariţia şi componenţa instituţiilor juridice.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această perioadă sunt: proprietatea, familia,
precum şi normele penale care le apărau.
Cea mai importantă instituţie a dreptului geto-dac este cea a proprietăţii. Geto-dacii au cunoscut
doua forme de proprietate: privată şi comună devalmaşă a obştilor săteşti sau teritoriale.
În cadrul obştei, pământul era împărţit în loturi care erau atribuite în folosinţă individuală
fiecărei familii, pe termen de un an, urmând ca în anul următor să fie redistribuite, prin sistemul
tragerii la sorţi. În domeniul privat, marii proprietari erau nobilii daci (tarabostes), care deţineau
atât mari proprietăţi de pământ, cât şi mine de aur, argint sau sare.
Capacitatea juridică a persoanelor era diferenţiată în raport cu poziţia socială a acestora. Nobilii
se bucurau de o capacitate juridică deplină, putând deveni chiar regi şi preoţi, în timp ce
populaţia de rând avea o capacitate juridică mai restransă. Referitor la situaţia sclavilor
(confirmaţi de Strabon în Geografia), aceştia erau lipsiţi de drepturi civile şi politice.
În privinţa dreptului geto-dac în materia obligaţiilor şi contractelor, dat fiind faptul că nu s-au
păstrat textele vechilor legi, nu există nici o informaţie cu privire la instituţiile juridice.
În materia familiei informaţiile sunt contradictorii de aceea se consideră că dacii au cunoscut cele
două forme de căsătorie: poligamia şi monogamia, cetăţenii înstăriţi practicând poligamia, iar cei
de rând monogamia.
Pe măsura accentuării diferenţierilor sociale, din necesitatea transmiterii succesiunii fără
pericolul divizării excesive şi a continuităţii valorificării patrimoniului familiei de către urmaşii
direcţi, s-a generalizat monogamia.
Căsătoria se încheia prin cumpărarea femeii de către bărbat de la părinţii acesteia. Cumpărarea
este menţionată într-un text de Pomponius Mela, care preciza că fetele trace erau fie scoase la
licitaţie publică, fie vândute. Preţul varia după cinstea şi frumuseţea lor, căci, în caz contrar,
bărbaţii erau cumpăraţi de fete. Textele din Horaţiu, informează că, uneori, la încheierea
căsătoriei, soţia era înzestrată în vederea susţinerii sarcinilor matrimoniale termenul de zestre
având origine geto-dacă bine stabilită dar principala zestre a femeii consta în virtute. Adulterul
femeii se pedepsea cu moartea.
Descendenţa copiilor s-a stabilit în primul rând după tată, familia fiind patriliniară şi patrilocală.
Puterea tatălui asupra copiilor avea caracteristicile unui drept de proprietate, acesta putând să-i
vandă ca sclavi. După decesul mamei, copiii rămaneau în familia tatălui, fiind îngrijiţi de mama
vitregă.
Puterea judecătorească aparţinea preoţilor. Şefii supremi ai justiţiei erau regii, aceştia îmbinând
atât activitatea politică cât şi cea juridică cu activitatea religioasă. După moartea lui Burebista,
marele preot Deceneu, cu care acesta împărţise puterea, devine rege. Istoricul Iordanes,
referindu-se la regele Comosycus, arată că acesta s-a ocupat îndeaproape de organizarea şi
judecarea proceselor.
Dreptul penal cuprindea norme de o deosebită asprime, având rolul de a veghea la apărarea
statului şi a proprietăţii private. Erau pedepsite cu moartea, fiind considerate infracţiuni deosebit
de grave, încălcarea interdicţiilor religioase (sacrilegiile), a celor stabilite de autoritatea centrală,
consumul de vin şi carne (care erau interzise de cler). Sistemul judiciar mai păstra elemente
specifice organizării gentilice: răzbunarea sângelui (în cazurile de vătămare corporală) şi duelul
judiciar, ca modalitate de rezolvare a litigiilor. Duelul judiciar era folosit şi în caz de recăsătorire a
văduvelor, cei care doreau să le ia de soţie chemând la luptă sufletul celui mort.

DUALISMUL JURIDIC ÎN DACIA – PROVINCIE ROMANĂ


Înfruntarea militară dintre daci şi romani a durat vreme de două secole şi a constituit o vie
expresie a tendinţelor expansioniste ale Romei, dar şi a hotărârii dacilor de a-şi menţine
independenţa.
Cucerirea romană a Daciei, realizată în urma celor două războaie daco-romane (101-102 şi 105-
106), a întrerupt evoluţia firească a civilizaţiei şi instituţiilor politico-juridice geto-dace, schimbând
tot ceea ce nu era potrivit aşezămintelor şi spiritului Romei. Cucerirea Daciei de către romani şi
transformarea ei în provincie, nu s-a realizat într-un singur moment. Lunga durată a acestui
proces şi succesele schimbătoare de o parte şi de cealaltă au depins de locul pe care acest colţ
de civilizaţie îl poseda în ansamblul politicii romane, de gradul de organizare şi de împotrivire a
dacilor, de mijloacele materiale şi umane de care dispunea Imperiul. În temeiul unei „constitutia
imperiale” (lex provinciae), provincia imperială Dacia Traiană cuprindea în hotarele sale spaţiul
intercarpatic până pe cursul superior al Someşului Mare, Banatul şi Oltenia până la Jiu. Nu au
intrat în cadrul noii provincii Crişana, Maramureşul, depresiunea Ciucului, Moldova şi Muntenia
până la linia fortificată transalutană. În noua provincie, romanizarea a fost intensă, ea bazându-
se pe o colonizare sistematică şi masivă, pe întemeierea unor oraşe, castre sub forma de
municipii şi colonii, pe construirea unor drumuri, pe impunerea limbii, obiceiurilor şi credinţelor
cuceritorilor romani. Noua provincie Dacia era condusă de un legatus Augusti pro praetore
ajutat de un aparat administrativ, militar şi politic.
Provincia romană Dacia a fost reorganizată de mai multe ori. În anul 119 a fost creată provincia
Dacia Superior, care cuprindea cea mai mare parte a Transilvaniei, Banatul şi vestul Olteniei, cu
resedinţa la Apulum şi Dacia Inferior, care cuprindea estul Olteniei şi sud-estul Transilvaniei, cu
resedinţa la Romula.
Dacia Superior era condusă tot de un legatus Augusti pro praetore, ajutat de un procurator
Augusti ce conducea Dacia Inferior. Aceştia aveau atribuţii financiare şi militare şi erau
subordonaţi împăratului Hadrian care a reorganizat întreg aparatul administrativ al provinciei în
anul 123 sau 124, cu ocazia unei vizite la nordul Dunării (a format provincia Dacia Porolissensis),
acordând atenţie deosebită vieţii civile. Unele oraşe au fost ridicate la rangul de municipiu, iar
centrul politic şi-a adăugat numele capitalei regilor daci, Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica
Sarmisegetusa.
Ultima reorganizare a provinciei e realizata de împăratul Marcus Aurelius, între 168-169. Astfel,
Marcus Aurelius uneşte Dacia Superioară cu Dacia Inferioară, formând Dacia Apulensis şi
desprinde apoi Banatul, formând Dacia Malvensis. Porolisensis e ţinută în graniţele sale
existente înainte de aceasta reorganizare.
Organizarea administrativ-militară pusă la punct în timpul împăratului Marcus Aurelius s-a
menţinut până la părăsirea Daciei de către armata şi administraţia romană, în anul 275 d. Hr.
Cele trei Dacii romane au fost puse sub comanda unui guvernator general cu titlul de legatus
Augusti pro praetore trium Daciarum, numit dintre foştii consuli. În subordinea acestuia se aflau
comandanţii celor două legiuni care staţionau în Dacia, precum şi procuratorii celor trei provincii.
Cea mai importantă era Dacia Apulensis cu resedinţa la Apulum, condusă de un legatus
(Sarmisegetusa-Metropolis a rămas capitala unde se găsea guvernatorul suprem al celor trei
Dacii şi adunarea provincială - concilium provinciae, Dacia constituind o singură provincie cu
grad imperial, împărţită însă în trei subdiviziuni). Primul guvernator, atestat documentar, în anul
110 a fost Terentius Scandinavu (Scandinavius).
Atacurile carpilor şi a primului val al populaţiilor migratoare au decis retragerea aureliană. O
parte semnificativă a populaţiei romanizate a rămas în fosta provincie, Aurelian creând însă în
sudul Dunării Dacia Mediterranea şi Dacia Ripensis.
Organizarea de drept a Daciei Romane

Organizarea administrativă

În planul administraţiei centrale, guvernatorul provinciei (legatus Augusti pro praetore) deţinea
atribuţii de ordin politic, administrativ, judecătoresc etc., având cea mai mare competenţă după
împărat (imperium maius). Guvernatorul avea şi ius edicendi, adică deţinea dreptul de a da
edicte, iar competenţa sa jurisdicţională era identică cu cea a consulilor, pretorilor, prefectului
oraşului şi a pretorului în Roma.
Guvernatorul era ajutat de adunarea provincială (concilium provinciae Daciarum trium), formată
din delegaţi ai oraşelor, care se întrunea o dată pe an la Sarmisegetusa. În fruntea adunării se
afla preotul cultului imperial din provincie, principala atribuţie a acestui Concilium fiind
întreţinerea cultului împăratului care simboliza statul roman în întregul său.
În provincia Dacia existau trei tipuri de aşezări:
 municipii;
 colonii (aşezări urbane);
 sate (aşezări rurale).
Cu excepţia metropolei Ulpiei Traiana Sarmisegetusa, care avea un statut aparte fiind iniţial
colonie devenind ulterior sediul administraţiei centrale a provinciei, toate oraşele dacice au
dobândit mai întai rangul de municipiu, multe dintre ele devenind ulterior şi colonii.
Municipiile erau aşezări urbane cu o poziţie inferioară coloniilor, locuitorii lor bucurându-se de
un statut juridic intermediar între peregrini şi colonişti. Unele puteau fi municipii cu drept de
cetăţenie romană, altele, cu statut juridic latin.
Coloniile erau centre urbane locuite de cetăţeni romani, având un important rol în romanizarea
populaţiei autohtone. Cetăţenii locuitori ai coloniilor se bucurau de toate drepturile publice şi
private. Unele colonii aveau dreptul de cetăţenie romană, altele beneficiau doar de ius Latii, un
statut intermediar între cel de cetăţean roman şi cel de peregrin. Exista şi o categorie privilegiată
de colonii care erau considerate ca făcând parte din Italia, cetăţenii lor bucurându-se de ius
italicum, care conferea privilegiul de a deţine teren în proprietate privată şi de a nu plăti
impozitul funciar (impozitul pe pământ) şi capitaţia (impozitul personal).
Coloniile şi municipiile erau conduse de un consiliu municipal (ordo decuriorum) alcătuit din 20
de consilieri sau decurioni. Aceştia erau aleşi din cinci în cinci ani de către magistraţii numiţi
quin-quennales, dintre foştii demnitari ai oraşului, demnitarii în funcţie şi fruntaşii vieţii publice şi
economice, cu condiţia de a fi fost născuţi liberi, de a prezenta încredere din punct de vedere
politic şi de a dispune de o avere de 100.000 de sesterţi. Calitatea de decurion era de obicei
acordată pe viaţă şi moştenită din tată în fiu. Consiliul municipal era similar senatului roman,
având dreptul de a emite hotărâri, acorda titluri, onoruri sau imunităţi, reprezenta oraşul în faţa
guvernatorului provinciei, trimite delegaţi la Roma pentru a transmite felicitări şi urări
împăratului, atribui terenuri, coordona activităţile administrative şi fiscale, soluţiona probleme
edilitare, organiza jocuri publice etc.
Hotărârile consiliului decurionilor erau aduse la îndeplinire de doi duumviri iure dicundo în
colonii şi de patru quattumviri în municipii. Aceştia erau cei mai înalţi dregători ai oraşelor,
răspunzând de întreaga conducere a oraşului şi având şi dreptul de a judeca litigii mai mici, cele
importante intrând în competenţa guvernatorului provinciei şi instanţelor lui speciale.
Magistraţii oraşelor erau aleşi anual, având ca principale atribuţii alegerea şi completarea oastei
decurionilor, recensământul populaţiei, stabilirea impozitelor, alcătuirea bugetului pe cinci ani,
acordarea unor bunuri şi drepturi ale coloniei etc.
Edilii erau dregători însărcinaţi cu îngrijirea clădirilor publice, organizarea lucrărilor publice,
poliţia oraşului, aprovizionarea pieţelor, organizarea spectacolelor, iar questorii administrau
bunurile şi finanţele orăşeneşti şi aveau în grijă arhiva ordinului decurionilor.
Atât calitatea de decurion cât şi dregătoriile erau onorifice, posesorii lor fiind obligaţi să facă
danii în bani sau alimente şi să-şi arate generozitatea prin organizarea de jocuri şi spectacole şi
prin ridicarea de construcţii publice. Mandatul dregătorilor era de un an putând fi reînnoit.
Aşezările rurale se clasificau în mai multe categorii:
 pagus;
 vicus;
 categorii speciale de aşezări rurale cuprinzând canabae şi stationes.
Aşadar, satele erau locuite de majoritatea populaţiei autohtone, fiind organizate fie după model
roman (pagus şi vicus), fie după modelul tradiţional al obştilor teritoriale. Satele erau conduse de
magistraţi şi chestori, ajutaţi în problemele administrative de un consiliu comunal (ordo).
Canabae erau aşezări civile cu un statut quasi-urban, întemeiate în jurul castrelor de către
meşteşugarii, negustorii sau bancherii care însoţeau trupele romane, precum şi de veterani sau
membrii familiilor soldaţilor.
Pagus era o aşezare rurală de tip roman, constituită pe teritoriul unei colonii, condusă de unul
sau doi magistraţi ori de un praefectus (care era şi decurion al coloniei tutelare) şi locuită în
majoritate de către cetăţeni romani.
Vicus era o comună rurală mai mică, cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de
unitatea administrativă pe teritoriul căreia era situată; era locuită în majoritate de către
necetăţeni, latini şi peregrini.
Stationes reprezentau puncte vamale, poştale, de pază şi control unde se încasa impozitul de
2,5% pe circulatia bunurilor şi persoanelor.
Un ordin distinct erau colegiile, constituite pe criterii etnice, profesionale (fierari, corăbieri,
luntraşi, aurari, negustori) sau religioase, conduse de un praefectus sau magister.
Cea mai înaltă magistratură sacerdotală era cea de pontifex maximus.

Organizarea fiscală

Administrarea finanţelor provinciei Dacia se realiza de către un procurator financiar cu sediul la


Colonia Ulpia Traiana, acolo unde se centralizau toate datele privind impozitele şi celelalte
venituri ale provinciei. Procuratorul financiar era subordonat legatului imperial al Daciei, fiind
recrutat dintre membrii ordinului ecvestru, şi având în subordinea sa un întreg aparat fiscal
alcătuit din funcţionari inferiori. S-a menţinut această situaţie şi după prima reorganizare în
Dacia Superioară, iar după a doua reorganizare şi în Dacia Apulensis.
În cazul în care postul regatului imperial era vacant, conducerea interimară era atribuită
procuratorului financiar, în calitatea sa de vice guvernator.
În Dacia inferioară, Dacia Porolisensis şi Dacia Malvensis, atribuţiile financiare erau exercitate de
procuratorii prezidiali ai acestor provincii, iar în Dacia Porolisensis, după ce atribuţiile
guvernatorului au fost preluate de comandantul legiunii a-V-a Macedonica, activitatea financiară
a fost încredinţată unui procurator financiar special.
În scopul stabilirii impozitelor, din 5 în 5 ani se realiza un recensământ al bunurilor şi
persoanelor, de către magistraţi specializaţi, denumiţi Dumviri Cvint Venales. Impozitele erau de
2 feluri:
 Directe – tributa;
 Indirecte – vectigalia.
Impozite directe: capitaţia (impozit personal, plătit de toţi locuitorii), censul (impozit pe pământ,
plătit de toţi cei care deţineau un teren în proprietate, cu excepţia veteranilor împroprietăriţi
care participaseră la războaiele dacice şi care beneficiau de ius italicum; valoarea acestui impozit
varia în funcţie de natura terenului – ogor, păşune sau pădure - şi reprezenta 1% din valoarea
acestuia);
Impozitele indirecte:
 5% pe moşteniri, eliberări de sclavi;
 4% pe vânzările de sclavi;
 1% vânzările altor bunuri;
 2,5% pe circulaţia bunurilor şi persoanelor.
Ultimul impozit era perceput în cadrul unor oficii vamale denumite stationes, amplasate la
graniţa provinciei şi în interiorul acesteia, şi care erau conduse la început de nişte sclavi imperiali.
Ulterior această activitate a fost arendată unui conductores, şi mai târziu a fost încredinţată unor
procuratori vamali recrutaţi dintre membrii ordinului ecvestru.

Organizarea militară

Dintre toate trupele angrenate în scopul cuceririi Daciei lui Decebal, au mai rămas în perioada
stăpânirii romane doar două legiuni (Legiunea a XIII-a Gemina şi Legiunea a V-a Macedonica),
fiecare numărând aproximativ 6.000 de ostaşi care proveneau din diferite părţi sau provincii ale
imperiului.
Comandantul superior al armatei era un legatus imperial, iar după împăratul Gallienus un
praefectus legiones. Prefecţii erau numiţi dintre militarii de profesie iar legaţii erau numiţi dintre
membrii ordinului senatorial. Comandanţii legiunilor erau ajutaţi de ofiţeri care răspundeau de
disciplina militară şi de capacitatea de acţiune a legiunii. Numai prefecţii şi ofiţerii aveau
cetăţenia romană, în timp ce soldaţii o dobândeau abia la sfârşitul serviciului militar care dura 25
de ani, câteodată chiar mai mult.
Armata era alcătuită din trupe regulate şi trupe provizorii.
Erau trupe regulate:
 legiones (legiuni);
 cohortes (pedestraşi);
 alae (călăreţi).
Erau trupe provizorii:
 numeri - formate din barari care luptau după tradiţiile şi cu armele lor naţionale;
 vexillationes - detaşamente provizorii, cu organizare romană.
Sistemul de apărare a provinciei Dacia cuprindea trei feluri de construcţii militare: valuri, castre şi
castele.

Organizarea religioasă

În Dacia se disting următoarele forme de cult:


 privat, în jurul divinităţilor aparţinând altarului casei şi care implicau ceremonialul la naştere,
căsătorie, moarte;
 popular, în jurul divinităţilor comune unor părţi sau grupuri mai largi de populaţii;
 public, privind cultul împăratului divinizat.
Toate aceste culte aveau ca oficianţi: capul familiei, colegiile, corporaţiile, sacerdotul suprem al
celor trei Dacii de la Sarmizegetusa.
Sisteme de drept în Dacia Romană

Dreptul roman pe teritoriul Daciei şi izvoarele sale

În Dacia, provincie a Imperiului Roman s-a aplicat dreptul roman, dreptul autohton şi ius
gentium care reglementa raporturile dintre peregrini şi cetăţeni.
Aveau prioritate pentru cetăţenii romani rezidenţi normele dreptului aplicabile pe tot teritoriul
imperiului; pentru celelalte categorii de locuitori ai Daciei constituţiile imperiale şi edictele
guvernatorilor erau cele mai importante izvoare de drept.
Edictele guvernatorilor reprezentau o soluţie de aplicare a normelor juridice romane în condiţiile
adaptării lor la necesităţile locale şi imediate. Edictul era compus din două părţi:
 dispoziţiile privitoare la dreptul roman aplicabil cetăţenilor romani rezidenţi în provincie;
 edictul provincial.
Constituţiile imperiale puteau fi de două feluri:
 edicte imperiale;
 mandate.
Cu toate că organizarea Daciei s-a realizat sub o formă tipică de provincie romană, totuşi dreptul
roman s-a aplicat în mod diferenţiat, concomitent cu dreptul autohton (existent anterior cuceririi
romane) şi cu ius gentium (care poate fi considerat o ramură a dreptului roman).
Alături de dreptul roman, se mai aplica în provincie şi dreptul local, geto-dacic, folosit
concomitent cu normele sale ce nu veneau în contradicţie cu normele de drept romane.
Constituţia din anul 224 preciza necesitatea respectării în aşezările urbane provinciale a
obiceiurilor locale, cu condiţia de a nu contraveni dispoziţiilor de ordine publică romană.
Diferenţierea s-a făcut în raport cu statutul juridic al locuitorilor din provincie, majoritatea lor
fiind totuşi, băştinaşii, cu toată colonizarea făcută ex toto orge romano (din tot imperiul).
Dreptul roman a avut aplicabilitate în raporturile dintre cetăţenii, în mare parte însă, s-au
elaborat şi emis noi norme juridice prin intermediul edictelor guvernatorilor din provincie, care
stabileau condiţiile în care va fi condusă provincia, ţinându-se cont de constituţiile imperiale
valabile pentru tot imperiul şi de mandatele imperiale, în care erau stipulate instrucţiuni pentru
guvernatorii provinciali.
În raporturile dintre băştinaşi, a avut aplicabilitate dreptul autohton, însă numai în măsura în
care nu contravenea principiilor generale ale dreptului roman.

Instituţiile de drept

În privinţa capacităţii juridice a persoanelor, înainte de edictul împăratului Caracalla (212 d.Hr.),
locuitorii liberi din provincia Dacia erau împărţiţi în:
 cetăţenii romani;
 latinii;
 peregrinii.
Cetăţenii romani locuiau în majoritate la oraşe, se bucurau de aceleaşi drepturi ca şi cetăţenii
rezidenţi din Roma având drepturi civile şi politice (ius civile, ius comercii, ius connubii, ius
militiae, ius suffragii);
Latinii reprezentau majoritatea populaţiei colonizate în Dacia. Beneficiau de dreptul latin, aveau
aceleaşi drepturi patrimoniale ca şi romanii ( ius comercii). Nu se bucurau de ius conubii- dreptul
de a se căsători după legile civile romane - şi nu aveau drepturi politice. Prin statutul lor de
latinitate, având un fel de cetăţenie romană inferioară, aveau o poziţie intermediară între
cetăţenii romani şi peregrini.
Peregrinii constituiau marea masă a populaţiei libere. Situaţia lor era reglementată prin legea de
organizare a provinciei ( lex Provinciae) şi prin edictele guvernatorilor.
Existau două categorii de peregrini:
 peregrini obişnuiţi;
 peregrini dediticii.
Sclavii erau de două feluri: sclavi privaţi, aparţinând particularilor (cetăţeni romani sau peregrini)
şi sclavi publici, aflaţi în proprietatea statului (aparţinând familiei imperiale, unor oraşe, colegii
sau temple). Aceştia proveneau din randul populaţiei autohtone sau erau aduşi din celelalte
provincii ale imperiului.
Pentru cetăţenii romani stabiliţi în Dacia-romană se aplicau regulile dreptului roman.
În epoca clasică, familia romană, având baze patriarhale se axa în jurul puterii lui pater familias.
Mai apoi, odată cu diminuarea puterii lui pater familias, în schimbul rudeniei agnatice, se impune
definitiv rudenia de sânge (cognatio) atât pe linie masculină, cât şi pe linie feminină. Încă din anul
118, pe timpul lui Hadrian se recunoaşte dreptul de moştenire între mamă şi copil.
În privinţa căsătoriei, dacă la început a fost cunoscută doar căsătoria sine manu, ulterior, după
războaiele punice, s-a impus şi căsătoria cum manu (fără putere părintească) soţia păstrându-şi
legăturile de rudenie cu vechea familie, singura condiţie a încheierii ei fiind afectatio matrimonii
(dorinţa de a se căsători) şi honor matrimonii (convieţuirea matrimonială).
Peregrinii obişnuiţi, neavând de principiu ius conubii, nu puteau să încheie o căsătorie. Puteau
însă să se căsătorească potrivit dreptului lor autohton (secundum lege moresque peregrinorum),
fără însă a produce efecte sub aspectul legislaţiei romane. Şi aceasta numai dacă nu făceau
parte din categoria peregrinilor deditici, pentru că acestora, le era permis să se căsătorească
numai după dreptul popoarelor (ius gentium).
O căsătorie romană se putea realiza şi între un cetăţean roman şi o peregrină, dar numai dacă
aceasta primise ius conubii, în caz contrar, căsătoria nu era recunoscută, iar copii nu primeau
cetăţenie romană, neintrând sub puterea părintească în sensul legii romane. Aşadar, copiii
urmau situaţia juridică a mamei peregrine. Aceeaşi situaţie era valabilă şi în cazul unei femei
latine.
În materia proprietăţii, întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a împăratului
(dominium), transformată în ager publicus, ca toate provinciile ocupate în acelaşi mod (a avut loc
o confiscare efectivă a teritoriilor ocupate).
Proprietatea privată cuprindea:
 Proprietatea provincială, exercitată de locuitorii liberi, care aveau asupra pământului doar
dreptul de posesiune şi de uzufruct, adevăratul proprietar al acestor terenuri fiind împăratul.
Proprietarul, care era în realitate un posesor, putea transmite posesiunea prin acte specifice
dreptului ginţilor. La moartea acestuia, pământul revenea urmaşilor.
 Proprietatea quiritară (romană) aparţinea cetăţenilor romani, cu condiţia ca aceştia să dispună
de ius italicum.
 Proprietatea peregrină consta în proprietatea peregrinilor asupra altor bunuri decât pământul.
Peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau ius comercii. Ca mijloace de
dobândire a proprietăţii de către peregrini se utilizau ocupaţiunea şi tradiţiunea. Proprietatea
peregrină era insuficient apărată în cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea
calitatea de proprietar.
Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui, se caracterizează prin cele trei atribute: ius
utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe) şi ius abutendi (dreptul de a dispune).
Obligaţia este definită ca un raport juridic, în care o parte numită creditor poate să ceară unei
alte persoane numită debitor, să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancţiunea constrângerii
statale.
În minele de aur de lângă Alburus Maior (Roşia Montană) au fost descoperite un număr de 25
tăbliţe, cunoscute sub numele de "tăbliţele cerate" sau Tripticele din Transilvania (descoperite
între anii 1786-1855). Primul care a făcut o interpretare a tripticelor a fost savantul german
Th.Mommsen în Corpus Inscriptionum Latinarum. Dintre aceste 25 de tăbliţe cerate, 14 au
valoare documentară, textul putând fi inteligibil. Pentru istoria dreptului o valoare semnificativă
au doar 12. Tripticele din Transilvania oferă o imagine cuprinzătoare asupra dreptului
contractual, 4 dintre ele referindu-se la contractele de vânzare-cumpărare, 3 la contractele de
locaţiune, 3 la contractele de împrumut, un contract de depozit, un contract de societate, un
proces-verbal prin care se constată desfiinţarea unei asociaţii funerare, un inventar al
cheltuielilor efectuate pentru organizarea unui banchet. Forma, elementele şi efectele acestor
contracte reflectă caracterul special al dreptului aplicat în Dacia romană.
Contractele de vânzare-cumpărare erau încheiate fie de cetăţeni romani, fie de peregrini, fiind
însoţite de o mancipaţiune. Actul de mancipaţiune nu era valabil pentru peregrinii ce nu
deţineau ius commercii.
Contractele de locaţiune consemnate de tăbliţe aveau ca obiect forţa de muncă şi dovedesc că
erau accesibile şi peregrinilor.

S-ar putea să vă placă și