Anii 90 au fost marcaţi de modificări deosebite în mediul internaţional, chiar dramatice am putea

spune, ce nu au putut fi anticipate nici chiar de cei mai înverşunaţi adepţi ai schimbării.
Paradigma Războiului Rece care sugera că orice problemă de politică mondială va putea fi
rezolvată încă mulţi ani „s-a prăbuşit” ca un castel de nisip, lăsând locul unor noi paradigme cu
mai mulţi sau mai puţini adepţi, după caz. Dispărând bipolaritatea, sfârşitul secolului XX şi
începutul secolului XXI, sunt marcate, de unipolaritate, ca principală caracteristică a sistemului
internaţional. Unipolaritatea este reprezentată de SUA care deocamdată s-au manifestat şi se mai
pot manifesta încă o bună bucată de vreme ca unica entitate statală care dispune de ceea ce este
necesar pentru a-şi prezerva interesele, folosindu-se de mijloace militare sau nonmilitare.
Vremurile s-au schimbat şi poziţia actuală a SUA nu poate fi asemănată cu „imperialismul”.
SUA nu ar putea să se menţină, încă, în această poziţie fără ca acţiunile internaţionale să se
bazeze pe acorduri şi tratate, care legiferează relaţia de alianţă sau de parteneriat. Tot mai mult se
vorbeşte în ultima vreme de o cultură de securitate, creionată atât de actorii statali, cât şi de cei
nonstatali. În esenţă, cultura de securitate cuprinde teme generate atât de influenţele dramaticelor
schimbări produse în mediul de securitate cu repercusiuni asupra alianţelor şi componenţilor
acestora, cât şi de scenariile în baza cărora au evoluat alianţele existente sau au fost create noi
forme de asociere şi de cooperare la nivel global. Ceea ce s-a întâmplat şi încă se mai întâmplă în
Afganistan sau în Irak argumentează foarte clar că s-a conturat tot mai clar o sciziune
transatlantică, ai cărei actori sunt SUA şi o parte din aliaţii NATO, generată de divergenţa de
opinii cu privire la folosirea forţei în zonele menţionate anterior. Aceasta nu înseamnă însă că
Alianţa Nord-Atlantică nu-şi va putea îndeplini încă rolul de pion al securităţii euro-atlantice.
Toate aceste situaţii s-au manifestat şi se manifestă în condiţiile globalizării, din conţinutul căreia
nu trebuie exclusă dimensiunea militară, manifestată în ultima perioadă de timp mai ales prin
războiul împotriva terorismului. Având în vedere această perspectivă, noi considerăm că
securitatea oricărei zone de pe mapamond nu poate fi abordată separat de securitatea globală.
Această convingere poate fi argumentată în special cu necesitatea înlăturării tuturor factorilor şi
surselor de insecuritate care încep să se globalizeze. Cu alte cuvinte se creează o globalizare a
insecurităţii care nu mai poate fi gestionată numai cu alianţele militare cunoscute, fiind nevoie de
noi forme de cooperare şi politici de securitate. Acestea sunt numai câteva argumente care ne-au
determinat să abordăm tematica referatului prin care ne propunem în continuare să prezentăm o
corelaţie între globalizare şi mediul de securitate şi să argumentăm faptul că globalizarea
constituie un motor al amplificării insecurităţii, însemnătate poate fi contracarată prin modalităţi
specifice.

Definirea globalizării

Literatura de specialitate prevede faptul că nu există o definiţie universală a globalizării. Cu toate

acestea sunt specialişti care încearcă să definească globalizarea având în vedere criterii
economice, politice, sociale, culturale etc. Din această perspectivă, globalizarea constituie un
proces deosebit de dinamic al creşterii interdependenţelor dintre statele naţionale, ca urmare a
extinderii şi adâncirii legăturilor transnaţionale în tot mai largi şi mai variate sfere ale vieţii
economice, politice, sociale şi culturale şi având drept implicaţie faptul că problemele devin tot
mai globale decât naţionale, cerând, la rândul lor, o soluţionare mai curând globală, decât
naţională1 . Analizând conţinutul acestei definiţii, nu putem să nu observăm că autorii eludează
dimensiunea militară, specifică, mai ales, luptei împotriva terorismului. Cert este că globalizarea
se manifestă ca un proces multidimensional capabil să producă transformări radicale în cadrul
activităţilor naţionale şi globale, dar şi în interacţiunile dintre actorii sociali . De asemenea, este
evident că definiţia globalizării diferă de la o zonă la alta, de la o etapă istorică la alta şi de la o
ideologie la alta. De pildă John Gray apreciază că globalizarea constituie o transformare epocală
a capitalismului, inevitabilă şi ireversibilă, care deja s-a realizat în timp ce Paul Hirst şi Greame
Thompson apreciază că globalizarea nu constituie un fenomen ci mai degrabă o accelerare a
procesului de internaţionalizare a capitalismului şi a pieţei . Anthony Giddens apreciază
globalizarea ca pe un proces multifaţetat, cu aspecte diferite ce, adesea, sunt contradictorii . Dr.
Teodor Frunzeti şi dr. Vladimir Zodian prezintă globalizarea ca pe un proces definitoriu al lumii
contemporane, ca linie de dezvoltare şi ca scop al acesteia ce se cere a fi analizată ca obiect al
cunoaşterii şi ca atitudine a actorilor implicaţi . Dr. Teodor Frunzeti şi dr. Alexandra Sarcinschi
apreciază că globalizarea a devenit, poate, probleme cea mai arzătoare a vremurilor pe care le
trăim . Cei doi autori au grijă să includă în conţinutul globalizării şi alte domenii neluate în
consideraţie de alţi autori pe care le influenţează, cum ar fi: demografic; de mediu; religie;
civilizaţie; mentalităţi; militar etc. De asemenea, aceştia consideră că globalizarea constituie un
proces prin care lumea tinde să devină un spaţiu unic şi, ca urmare, aceasta este tratată în mod
diferit. Conservatorii o contestă în timp ce liberalii o promovează în mod curajos ca pe un
instrument al prosperităţii universale, păcii şi libertăţii, iar criticii o consideră ca pe un pericol
din unghiul suprateritorialităţii şi dimensiunii planetare a relaţiilor sociale. Încercând să
conchidem, apreciem că per ansamblu globalizarea poate fi definită din trei perspective: a teoriei
sistemului mondial; a teoriei organizării politice mondiale; a teoriei culturii mondiale. Din
perspectiva teoriei sistemului mondial, globalizarea constituie procesul ce s-a finalizat în secolul
XX şi care a presupus propagarea pe glob a capitalismului. Având în vedere că sistemul capitalist
şi-a menţinut unele dintre caracteristici, potrivit acestei teorii globalizarea nu constituie un
fenomen nou. Potrivit teoriei organizării politice mondiale globalizarea ar reprezenta un proces
de creştere şi adaptare a culturii mondiale, devenită o moştenire comună, instituţionalizată peste
tot pe glob şi sprijinită de multe grupări transnaţionale. Teoria culturii mondiale prevede faptul
că globalizarea constituie un proces de comprimare a lumii şi de consolidare a viziunii asupra
acesteia ca un întreg. Concluzia ce se poate trage pe baza celor trei teorii întăreşte şi mai mult
ideea enunţată anterior că definiţia globalizării este mult influenţată de perioada de timp,
ideologie etc.

Definirea mediului de securitate

Începutul mileniului al 3-lea arată faptul că lumea a intrat într-o nouă fază a evoluţiei sale,
marcată de coexistenţa şi confruntarea unor tendinţe pozitive majore cu altele care generează
riscuri, ameninţări şi pericole. Paradigma Războiului Rece s-a „evaporat” şi au apărut germenii
construcţiei unei noi arhitecturi globale de securitate. În general, la nivel global, lumea continuă
să fie puternic conflictuală. Probabilitatea izbucnirii unui conflict militar de mare amploare este
redusă, dar conflictele regionale şi interne sunt şi vor fi tot mai frecvente iar efectele lor, directe
sau cumulate, vor fi din ce în ce mai greu de controlat. Prin urmare mediul de securitate suferă
schimbări rapide. Unele schimbări sunt previzibile, dar altele au un caracter surprinzător.

Mediul de securitate actual este marcat de următoarele elemente :

- este în continuă schimbare, deosebit de dinamic şi uneori cu evoluţii impredictibile, în care

actorii statali şi cei non-statali joacă succesiv rolul central;

- edificarea unei economii mondiale vizând: America de Nord; Japonia-China; Zona economică
a Uniunii Europene;

- lărgirea accesului de tehnologie, materiale şi resurse cu un potenţial de risc ridicat (apariţia de

noi puteri nucleare: India şi Pakistan şi de noi pretendenţi: Coreea de Nord şi Iran);

- dispariţia distincţiei clare dintre problemele interne, care aparţin strict domeniului suveranităţii
şi problemele externe care constituie subiectul unor modele clasice de rezolvare internaţională;

- redefinirea conceptului de putere avându-se în vedere identificarea de noi surse: controlul

transfrontalier; capacitatea şi accesul la înaltă tehnologie etc;

- dispariţia bipolarităţii şi intrarea într-o nouă fază a ordinii mondiale; - apariţia şi proliferarea
actorilor non-statali;

- noi tendinţe de dezvoltare în cadrul instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale de securitate

incluzând şi dimensiunea de integrare politico-economică;

- trecerea de la funcţia de apărare colectivă la cea de securitate colectivă (vezi NATO);

- apariţia tendinţelor de regionalizare, având în vedere că ONU sau OSCE încurajează preluarea
de mandate pentru îndeplinirea unor misiuni internaţionale de către coaliţii sau organizaţii
regionale. Specialiştii au identificat câteva tendinţe majore care definesc mediul de securitate

- accelerarea proceselor de globalizare şi de integrare regională, concomitent cu persistenţa unor

acţiuni având ca finalitate fragmentarea statală;

- convergenţa rezonabilă a eforturilor consacrate structurării unor noi arhitecturi de securitate,

stabile şi predictibile, însoţită de accentuarea tendinţelor anarhice în unele regiuni;

- revigorarea eforturilor statelor vizând prezervarea influenţei lor în dinamica relaţiilor

internaţionale, în paralel cu multiplicarea formelor şi creşterea ponderii intervenţiei actorilor
nestatali în dinamica relaţiilor internaţionale.
În cercurile de specialişti în domeniul securităţii se accentuează tot mai mult ideea potrivit căreia
lumea devine tot mai complexă, dinamică şi conflictuală, având în vedere că principala
confruntare se duce între democraţie şi totalitarism, iar agresiunea terorismului internaţional de
factură extremist-religioasă, organizat în reţele transfrontaliere, este din ce în ce mai exacerbată.

Raportul dintre globalizare şi mediul de securitate

Putem afirma că globalizarea ca fenomen are cea mai mare influenţă asupra mediului de
securitate. Această influenţă este exprimată atât prin oportunităţi, cât şi prin riscuri şi ameninţări.
Cu alte cuvinte spus, globalizarea produce efecte de natură economică, politică, socială
(demografică, religioasă, culturală), militară şi ecologică. Acestea induc riscuri şi beneficii
pentru mediul de securitate. Cel mai mare impact asupra mediului de securitate se pare că-l are
dimensiunea economică şi culturală, întrucât potrivit ONU, dezvoltarea economică şi socială,
precum şi respectarea drepturilor omului constituie elementele esenţiale şi interrelaţionante.
Considerăm că trei elemente esenţiale definesc foarte bine raportul dintre globalizare şi mediul
de securitate sau mai concret spus definesc impactul globalizării asupra mediului de securitate9 :
concentrarea extremă a progresului tehnic şi tehnologic în ţările dezvoltate, ca sursă principală a
creşterii lor economice; vulnerabilitatea macroeconomică ridicată a ţărilor în curs de dezvoltare
la şocurile externe; contrastul dintre gradul înalt de mobilitate a capitalului şi mobilitatea
internaţională a muncii, în special forţa de muncă necalificată. Cât priveşte primul element se
poate constata că statele puternic dezvoltate trimit impulsuri de creştere spre cele slab dezvoltate
sau în curs de dezvoltare prin: cererea pentru materii prime; realocarea către aceste ţări a
sectoarelor de producţie considerate „mature” în ţările dezvoltate; transferul tehnologiilor
încorporate în echipamentele de producţie; posibilitatea participării ţărilor în curs de dezvoltare
în cele mai dinamice domenii de producţie. Nu putem însă să nu constatăm că progresul tehnic
pătrunde în ţările slab dezvoltate sau în curs de dezvoltare în raport de poziţia acestora în ierarhia
internaţională. Ca urmare, acest progres tehnic continuă să fie scăzut şi neregulat, iar beneficiile
lui sunt repartizate inegal în ţările în curs de dezvoltare. Cât priveşte cel de-al doilea element
(vulnerabilitatea) se poate constata că aceste asimetrii macroeconomice sunt generate pe de o
parte de apartenenţa valutelor internaţionale de ţările dezvoltate iar pe de altă parte de natura
prociclică a fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare, având în vedere că fazele
marcate de apetitul pentru risc alternează cu cele orientate spre calitatea bunurilor. Cel de-al
treilea element (contrastul) se consideră că este specific celui de-al treilea val al globalizării, în
care globalizarea a determinat alocarea mai eficientă a resurselor în ţările dezvoltate care a dus la
creşterea semnificativă a veniturilor. Nu putem să nu observăm că în regiunile sărace cu
demografie ridicată şi cu degradarea rapidă a mediului, globalizarea produce şi efecte negative,
în sensul că exacerbează sărăcia în regiunile respective. De asemenea, tensiunile sociale ce
ameninţă stabilitatea politică şi socială a comunităţii au rădăcini tot în globalizare. Pot apărea
conflicte alimentate de traficul global de armament. Au apărut companii militare şi armate
mercenare care îşi oferă serviciile unor guverne şi corporaţii, care pun în pericol securitatea
umană. Tot globalizarea este cea care reduce capacitatea statelor de a menţine monopolul asupra
informaţiei şi folosirii forţei, accentuează permeabilitatea graniţelor şi permite actorilor
nonstatali să acumuleze necontrolat capital. Globalizarea accentuată face ca activitatea politică să
se desfăşoare din ce în ce mai mult la nivel internaţional, prin intermediul U.E., F.M.I. Totuşi
organizaţiile societăţii civile acţionează global formând alianţe cu organizaţii din alte ţări şi
făcând lobby direct în faţa organizaţiilor internaţionale, fără intermedierea guvernelor lor
naţionale. Cât priveşte dimensiunea culturală a globalizării se poate constata că în ultimul timp
cultura populară a facilitat învăţarea limbii engleze, asigurându-se astfel accesul la fluxul global
de idei. Nu se poate face abstracţie de faptul că în cazul culturilor tradiţionale există pericolul
extincţiei, deşi cele care au capacitatea de a împrumuta şi adapta influenţele străine se comportă
mult mai bine în faţa derulării acestui proces. Globalizarea generează expansiunea ideilor
religioase care uneori determină violenţa, constituind astfel un recul al globalizării. Globalizarea
determină creşterea criminalităţii transnaţionale şi a terorismului, având în vedere sporirea
inegalităţilor economice. De asemenea, globalizarea duce la intensificarea activităţilor
antisociale generate de creşterea fluxurilor de oameni, bunuri şi informaţii, precum şi a corupţiei.
Cât priveşte dimensiunea militară a globalizării se poate aprecia că numărul de conflicte intra şi
interstatale a scăzut, dar conflictele zonale generate preponderent de natură etnico-religioasă vor
rămâne caracteristice începutului de secol XXI. Nu este mai puţin adevărat că globalizarea duce
la creşterea ritmului în care se desfăşoară integrarea dar creează condiţii favorabile pentru
accentuarea tendinţelor de dezintegrare sau fragmentare. În continuare sunt preocupări
geopolitice tradiţionale ale guvernelor naţionale şi ale diferiţilor actori nonstatali care nu sunt
motivaţi numai de câştiguri economice. Apar astfel şi conflicte politice asupra teritoriului
graniţelor, competiţiei militare, resurselor, diferenţelor culturale şi etnice. Accentuarea
problemelor geopolitice poate duce la fragmentarea regională. Ne mai luându-se în considerare
confruntările politice bipolare, problemele politice şi de securitate regionale apar ca fiind
independente sau, cel mult, cu un impact redus asupra evoluţiei altor regiuni. Din această
perspectivă putem conchide că această situaţie poate reduce riscul ca tensiunile regionale să
declanşeze un conflict global, dar adânceşte instabilitatea în acele regiuni. Nu putem să încheiem
problematica în discuţie fără a aprecia că în ansamblu, globalizarea conduce la o nouă structură
internaţională, divizată în ţări care sunt integrate în economia globală şi în ţări care fie sunt lăsate
în urmă, fie se opun normelor unui ordin global. Ca urmare, optimiştii speră în extinderea
globală a democraţiei, economiei de piaţă şi cooperării multilaterale internaţionale, iar pesimiştii
percep globalizarea ca pe un sfârşit adus de crizele economice şi noile forţe geopolitice şi
socioculturale polarizante.

Globalizarea constituie un proces complex cu efecte benefice dar şi negative asupra mediului de
securitate. Aceasta se datorează faptului că globalizarea remodelează economia globală,
reorganizează politicile internaţionale şi problemele de securitate. Din această perspectivă, unele
state pierd puterea în timp ce altele o câştigă, în unele state cultura locală este ameninţată în timp
ce în altele se dezvoltă, iar în unele regiuni religia se stinge în timp ce în altele renaşte. În
condiţiile globalizării nu se poate vorbi de o stare de securitate totală, întrucât alături de aceasta
coexistă starea de insecuritate, generată de ameninţări directe şi indirecte. Faptul că globalizarea
constituie sursa de configurare a matricei insecurităţii, necesită identificarea şi crearea unor
politici şi instrumente specifice de contracarare a surselor insecurităţii. Din această perspectivă,
este necesar ca pe măsură ce insecuritatea se globalizează, politicile şi instrumentele de realizare
a securităţii trebuie să se globalizeze. Considerăm că aceasta este noua paradigmă specifică
noului mediu de securitate, asupra căreia trebuie să se concentreze specialiştii.