1.

Prezicerea viitorului şi eşecuri simptomatice ale analizei pe termen lung Dintotdeauna, omenirea a
dorit să descifreze cum va fi viaţa peste o anumită perioadă de timp, iar din această cauză, de-a lungul
istoriei universale, viitorul a fost explorat în cele mai diverse forme, cu cele mai diverse metode şi cu
foarte diverse mize. După proiectele inginereşti ale lui Leonardo da Vinci, mai aproape de zilele
noastre, viitorul a fost prospectat cu ajutorul literaturii şi numeroşi scriitori. Între aceştia, Jules Verne
şi Herbert George Wells au prezentat idei care, la vremea lor, păreau fantastice, însă ulterior unele au
devenit realitate. Mai recent, în lumea geopoliticii, „Cele Paisprezece Puncte”, prezentate de
preşedintele Woodrow Wilson în faţa Congresului SUA, în ianuarie 1918, reprezintă un instrument de
explorare a viitorului din perspectiva unui anumit sistem de valori politice şi a intereselor geostrategice
şi geoeconomice americane. După aceea, în perioada anilor ’20, au apărut peste optzeci de lucrări în
care erau făcute predicţii despre viitor, tratând subiecte precum războiul, destinul marilor imperii
coloniale, relaţia între ştiinţă şi maniera în care va fi configurat viitorul. Ulterior, în anul 1967, un grup
de cercetători din cadrul Institutului Hudson din SUA, sub conducerea lui Herman Kahn şi Anthony
Wiener, au publicat lucrarea intitulată „Anul 2000”, în care erau prezentate mai multe scenarii de
viitor. Între acestea, unele sunt continuări ale unor tendinţe deja conturate, iar altele prezintă ideea că
viitorul ar putea fi caracterizat de diferenţe semnificative în raport cu prezentul, unele dintre acestea
chiar surprinzătoare. Principalul scenariu prezentat de Kahn şi Wiener ia în calcul mai multe variabile
(probleme şi tendinţe), precum: tipul * Colonel inginer, Ministerul Apărării Naţionale ** General
maior magistrat doctor, Şeful Direcţiei Informaţii Militare 34 de cultură, elitele, acumularea
cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, instituţionalizarea schimbării, industrializarea şi modernizarea la
nivel global, creşterea bunăstării, creşterea populaţiei, urbanizarea tot mai accentuată, descreşterea
importanţei unor ocupaţii, creşterea capacităţii de a folosi tehnologii de distrugere în masă, precum şi
creşterea semnificativă a ritmului schimbării. Pentru a identifica problemele concrete ale prognozei, nu
trebuie însă să aşteptăm adeverirea prognozelor actuale ci putem verifica prognoze mai vechi faţă de
evenimente deja cunoscute. În lucrarea sa de referinţă, „Provocarea americană”, Jean-Jacques
ServanSchreiber sesizează importanţa inovaţiei şi spiritului întreprinzător, importanţa educaţiei şi a
tehnologiei în progresul societăţii şi prognozează corect rolul informaticii şi al stăpânirii spaţiului
extraterestru. De asemenea, autorul salută constituirea bazelor comunităţilor europene şi prezice o
viitoare integrare europeană. În anul 1967, J.J. Servan-Schreiber preia concluzii ale studiului menţionat
al Institutului Hudson, care prezice că state „post-industriale” urmau a fi SUA, Japonia, Canada,
Suedia „şi atât”. Aceste ţări urmau să fie secondate de naţiuni „industriale avansate”: Europa
occidentală, Uniunea Sovietică, Israel, Germania de Est, Polonia, Cehoslovacia, Australia, Noua
Zeelandă. În eşalonul următor, ca „societăţi de consum”, urmau unele ţări sud-americane şi asiatice şi
celelalte ţări din Europa. Potrivit gânditorului francez, celelalte ţări, între care China, nu ar fi urmat,
către anul 2000, să atingă faza industrială a societăţii umane. Observăm, după 45 de ani, că J.J. Servan-
Schreiber supradimensionează viitorul Suediei şi nu previzionează revirimentul Chinei. Cel mai
important însă, autorul nu prognozează sub nicio formă căderea comunismului prin prăbuşirea Uniunii
Sovietice, după 22 de ani, cu zece mai devreme decât ţinta studiului, anul 2000. De altfel, nici evaluări
ulterioare nu au prevenit surprinderea realizată de revoluţiile europene din anii 1989-1990. Un
exemplu şi mai apropiat este „primăvara arabă” din chiar acest an, proces cu implicaţii globale încă
neelucidate, care deja şi-a depăşit apelativul sezonier, intrând bine în toamnă. Pentru a examina dacă
acest amplu fenomen a fost prognozat, între evaluările publice prezintă interes o analiză publicată de
Colegiul de Război al Forţelor Terestre ale SUA în revista Parameters. Autorul, Chris Zambelis,
analizează perspectiva democratizării lumii arabe prin prisma principalei ameninţări actuale la adresa
securităţii mondiale, anume terorismul şi cântăreşte perspectivele planurilor occidentale de sprijinire a
democratizării zonei. C. Zambelis estimează că democraţia în Orientul Mijlociu va trebui să reflecte
cultura şi tradiţiile locale, analizează eventualitatea ca alegeri libere să aducă la putere forţe politice
islamiste, remarcă procesul de transfer al vieţii politice către moschei, unde autoritatea guvernamentală
este mai indulgentă, subliniază inconvenientul absenţei unei opoziţii politice şi atrage atenţia asupra
faptului că islamiştii sunt cel mai bine pregătiţi pentru a acţiona în plan social, în cursul tranziţiei către
democraţie şi ulterior. De asemenea, cercetătorul american examinează priorităţile unor viitoare
guverne democratice în ţările arabe şi 35 scoate în evidenţă şi rolul altor actori (minorităţile) dar nu
insistă asupra rolului altor entităţi relevante, cum ar fi forţele armate, islamiştii moderaţi sau triburile.
Islamiştii radicali şi cei moderaţi, percepuţi a fi principalii actori pe scena tranziţiei către democraţie în
Lumea arabă sunt prezentaţi minuţios de Saeed Rahnema în lucrarea „Islamismul radical şi eşecul
programelor de dezvoltare”. Acesta analizează posibilităţile de asociere şi de acţiune ale acestor actori
esenţiali în contextul social arab, luând în calcul stângă arabă, clasele sociale şi puterile externe. Mai
multă atenţie este acordată de cercetătorul canadian Peter Gizewski, în anul 2009, când arată că
problemele Orientului Mijlociu, Africii subsahariene şi Asiei de Sud vor fi amplificate de „cohorte de
tineri (14 – 25 de ani), care v 36 care definesc schimbări relevante de stare. Din acel moment, ei pot fi
utilizaţi în elaborarea de evaluări şi prognoze. Pentru evaluări de intelligence, analiştii operează cu
actori coerenţi pentru că aceştia permit elaborarea de indicatori şi scenarii / cursuri de acţiune,
instrumentele de lucru pentru elaborarea avertizărilor.

2. Creşterea entropiei în mediul de securitate al începutului de Mileniu III S-a scris mult despre
specificul globalizării şi despre complexitatea acestui fenomen epocal. O sinteză valoroasă asupra
subiectului este realizată de către Stephen Flanagan, director al Institutului Naţional pentru Studii
Strategice al SUA, care arată că abordarea globalizării „impune transformarea modului în care gândim
lumea şi concepem politici, impune mai multă sinergie şi dinamism în elaborarea politicilor
economice, de securitate şi nu numai”. De asemenea, globalizarea impune noi abordări în gestionarea
schimbării de orice natură şi în controlul crizelor, cu folosirea tuturor instrumentelor aflate la
dispoziţia societăţii. În final, autorul pune în evidenţă concluzii care vizează abordarea comprehensivă
a problemei, procesul decizional (inclusiv intelligence), necesitatea cooperării internaţionale. La aceste
elemente caracteristice globalizării se adaugă sporirea densităţii de actori relevanţi pe scena globală,
ceea ce creşte potenţialul de instabilitate în condiţiile intensificării interdependenţei internaţionale şi
„colapsului timpului şi spaţiului datorită revoluţiei microelectronicii”. Faţă de trecut, când mediul de
securitate era definit suficient de postura structurilor de forţă ale statelor, se pare că viitorul rezervă un
conţinut eclectic al securităţii internaţionale, incluzând componentele: economico-financiară, de
mediu, cea sanitar-epidemiologică, cea informaţională şi o componentă cultural-religioasă. Criza
economică şi financiară declanşată în anul 2008 şi agravată în Europa prin „cazul” Greciei, în anul
2011, constituie deja un argument solid în acest sens. Între aceste componente ale societăţii, cea
economică se desprinde ca fiind cea mai relevantă pentru impactul asupra mediului de securitate şi
numeroşi cercetători susţin acest lucru. Stephen Flanagan observă că „potenţialul globalizării
economice de a provoca turbulenţe majore în foarte scurt timp devine tot mai evident” iar Richard
Kugler, unul dintre coordonatorii amplului compendiu „The Global Century”, editat de Universitatea
Naţională de Apărare a SUA, susţine că „era următoare va fi, probabil, una în care economia şi
securitatea îşi vor împărţi primele roluri în determinarea modului în care va evolua omenirea. Probabil
că acestea ... vor juca roluri la fel de importante şi vor interacţiona îndeaproape, exercitând o mare
influenţă una asupra celeilalte, ... creşterea conexiunii între ele fiind deja evidentă ”. Astfel, în studiul
viitorului, examinarea punctelor de vedere ale specialiştilor din alte domenii decât domeniul securitar
este foarte valoroasă, întrucât supune atenţiei evoluţii şi factori importanţi ai dezvoltării sociale, care
pot avea un impact major asuprea mediului de securitate. 37 În condiţiile globalizării, cu cât orizontul
prognozei este mai îndepărtat, analiştii trebuie să lărgească gama de componente ale vieţii sociale pe
care trebuie să le ia în considerare iar această cerinţă tinde să se accentueze pentru orizonturi de
prognoză din ce în ce mai apropiate. Un exemplu privind utilitatea considerării punctelor de vedere din
domenii nesecuritare este studiul anual elaborat de către Forumul Economic Mondial de la Geneva
(WEF). În ediţia din ianuarie 2011, WEF identifică 35 de factori de risc la adresa economiei mondiale
şi studiază probabilitatea de incidenţă şi impactul economic al acestora, atât individual, cât şi in
diferite combinaţii nefaste. Este interesant de remarcat locul pe care îl ocupă conflictele globale în
această estimare, ţinând cont că acestea constituie principala preocupare a structurilor de securitate din
lume. Conflictele globale sunt cotate cu impact economic printre cele mai mari, alături de crizele
financiare şi schimbările climatice, dar cu probabilitate relativ mică de realizare, faţă de multe alte
riscuri, între care eşecul guvernării globale, crima organizată, terorismul, corupţia, migraţia, state
eşuate.

Toate caracteristicile examinate anterior conturează o creştere a entropiei situaţiei de securitate şi o

dinamizare a cauzalităţii evenimentelor, descrisă prin „efectul fluture” 1 . Noile caracteristici ale
viitorului, o entropie ridicată şi o dinamică accelerată, impun atât definirea cât mai fidelă şi mereu
actualizată a riscurilor şi provocărilor, cât şi o definire cât mai practică, inclusiv prin flexibilitate, a
caracterului mediului de securitate al viitorului. În cazul analizei pe termen lung, nu se poate vorbi
despre ameninţări, pentru că ameninţarea presupune intenţie, care este strict umană, deci nu se poate
asocia unor persoane care fie nu există încă, fie nu sunt încă în măsură să ia decizii relevante în
domeniul securităţii, deci intenţiile lor nu contează. În cazul definirii riscurilor în mod separat, rolul
analizei pe termen lung este destul de clar, pentru că definirea riscurilor duce la planificarea
capabilităţilor, o practică deja consacrată. Astfel, dacă un stat consideră că, în viitor, capacităţile
spaţiale ale altor state pot atinge niveluri îngrijorătoare, trece la planificarea unor capabilităţi spaţiale
proprii. Aici iese în evidenţă rolul monitorizării tehnologiilor, atât cele civile cât şi cele militare sau cu
valenţă duală, dar şi monitorizarea capabilităţilor de altă natură, care pot căpăta relevanţă în domeniul
securitar (politici economice, de infrastructură, cercetări medicale sau psihologice). Evident, riscurile
fiind de naturi diferite, măsurile planificate vor fi interdisciplinare, într-o abordare comprehensivă. În
celălalt caz însă, al conturării caracteristicilor generale ale mediului de securitate, problemele analizei
pe termen lung se complică din cauza faptului că o cartografiere a necunoscutului presupune o
ordonare coerentă într-un sistem de mulţimi cu entropie mare, pentru a construi modele de lucru.
Prima tendinţă a analiştilor, în această situaţie, este de a ordona viitorul potrivit unor obiective, potrivit
unor deziderate. Această abordare corespunde cerinţei impuse de beneficiari, anume planificatorii
strategici, care trebuie să asigure realizarea unor obiective strategice corespunzătoare interesului
naţional sau de alianţă multinaţională. 1 Într-un sistem complex, o schimbare ce are loc într-o parte
îndepărtată a sistemului cauzează o schimbare semnificativă într-o locaţie situată în partea opusă a
sistemului. 38 În vederea unei astfel de abordări, profesorul american Richard Kugler propune şase
principii directoare menite să constituie „un cadru intelectual” care să faciliteze „identificarea
factorilor-cheie în acţiune”. În esenţă, aceste principii subliniază importanţa proceselor care produc
schimbări şi care vor da formă viitorului printr-o cascadă de schimbări rapide şi presupune anumite
atitudini în cadrul unei structuri mondiale bi-modale, conţinând o comunitate democratică şi o „lume
exterioară” (statele nedemocratice). Pe baza acestor principii, care implicit conturează un model al
mediului de securitate, prognoza lui Richard Kugler arată că, în cazul survenirii unei „turbulenţe
globale”, aceasta nu va fi cauzată de o nouă superputere sau de o putere competitoare care să provoace
comunitatea occidentală ci, mai degrabă, va fi cauzată, cel puţin iniţial, de fenomene specifice „lumii
exterioare”: fragmentarea, multipolaritatea, turbulenţele haotice, multiple tendinţe periculoase şi
dinamica interactivă a evenimentelor. Implicaţia generală este faptul că lumea democratică va gestiona
cu greu, pompieristic, un mediu de securitate „periculos de haotic”. Continuând organizarea viitorului,
analiştii vor trebui să identifice actorii, tipurile de conflict şi ţintele agresiunilor ce vor defini mediul
de securitate viitor. În condiţiile globalizării, autorii de analize pe termen lung îşi rezervă perspectiva
de a opera cu o gamă largă de actori, între care şi actori non-statali. În privinţa caracterului conflictelor
viitorului, cercetătorul canadian Peter Gizewski observă că „viitoarele ameninţări vor surveni cu o
frecvenţă, viteză, severitate şi impact nemaivăzute” şi „vor prevala conflictele asimetrice ... şi agresorii
vor acţiona pentru evitarea angajării directe cu forţe armate şi se vor concentra, în schimb, pe
exploatarea vulnerabilităţilor societăţii şi pe disruperea cursului vieţii cotidiene, cu intenţia de a eroda
şi, în final, a submina autoritatea şi voinţa statelor agresate”. În aceste conflicte, adversarii vor
manifesta „prea puţin respect pentru legile conflictului armat şi pentru regulile de angajare” iar
„mijloacele de informare în masă vor constitui câmpuri de luptă tot mai importante”. Mediul de
securitate va fi complicat prin apariţia unor combinaţii aparent nefireşti de fapte, idei, procese şi actori
care vor ameninţa stabilitatea2 . În privinţa ţintelor vizate în conflictele viitorului, agresorii vor face
eforturi pentru „a maximiza distrugerile civile, facilităţi industriale şi comerciale esenţiale şi simboluri
ale puterii de stat”. 3. Abordări, concepte şi metode analitice pentru studierea viitoru 39 Scenariile
privind evoluţiile pe termen lung pot fi construite urmând două abordări, una preponderent subiectivă
şi una preponderent obiectivă, anume fie elaborarea de scenarii care să constituie şi soluţii la
preocupările factorilor de decizie, fie scenarii cât mai realiste, indiferent dacă acestea contravin
aşteptărilor beneficiarilor, le corespund sau sunt neconcludente din punct de vedere acţional.
Abordările preponderent subiective, care răspund doleanţelor factorilor de decizie includ cantităţi mari
de ingrediente aparţinând soluţiilor şi nu evoluţiilor intuite cu onestitate. Modelele construite pe baza
cerinţelor beneficiarului prezintă avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj este, totodată, şi
principalul dezavantaj, anume chiar acela că ele corespund cerinţelor beneficiarului, fiind construite de
analişti conştienţi de obiectivele şi interesul strategic al beneficiarului. Deşi utilitatea pentru planificare
este clară, astfel de modele vor fi întotdeauna învăluite de suspiciunea că nu sunt realiste, obiective,
imparţiale. Scenariile construite în acest fel reflectă mai mult modul în care realităţile ar trebui să
evolueze. O abordare a modelelor pentru mediul de securitate viitor orientată conform intereselor şi
scopurilor beneficiarului poate genera prognoze care să constituie, în acelaşi timp, şi soluţii la
problemele beneficiarului. Din punct de vedere analitic, acest lucru este greşit, contraproductiv.
Cealaltă abordare în elaborarea scenariilor de viitor, preponderent obiectivă, se concentrează pe
cauzalităţile şi corelaţiile observate şi intuite şi nu urmăresc atingerea unor obiective de stare ci
conturarea unor cursuri de acţiune care să maximizeze probabilităţile de realizare a evenimentelor
incluse în aceste scenarii. Această abordare urmează filonul ştiinţific în scrutarea viitorului şi prezintă
o valoare superioară prin utilitate şi acurateţe. Pentru elaborarea modelelor de lucru, analiştii operează
cu interesul naţional, cu subiectul structura de apărare (sau, mai larg, cea de securitate), fie naţională,
fie de alianţă, într-un mediu de securitate global. Analiştii identifică factori de risc la adresa structurii
considerate – să zicem sistemul securităţii naţionale, urmăresc tendinţele de evoluţie a acestora, actorii
relevanţi, factorii de influenţare pozitivă şi negativă a acestor evoluţii şi elaborează prognoze pentru ca
factorii de decizie, planificatorii acţiunilor sistemului propriu, să implementeze cele mai adecvate
măsuri de protecţie şi promovare a intereselor proprii. Toate aceste considerente sunt încadrate într-un
interval de timp suficient reglat pentru a permite organizarea contra-acţiunii. Cercetările menite să
încadreze aceste procese în parametri obiectivi asociază sistemelor de securitate conceptul de sistem
complex, lucru care se poate extinde şi asupra mediului de securitate al viitorului. Aceste tipuri de
sisteme se numesc „sisteme complexe” întrucât „comportamentul lor general nu se poate reduce la un
set de proprietăţi caracteristice componentele individuale”. Interacţiunea componentelor produce
proprietăţi ale sistemului care nu se regăsesc la nivelul componentelor individuale. Sistemele
complexe sunt sensibile la perturbări de amploare redusă, nu pot fi studiate cu ignorarea relaţionării cu
mediul exterior, pot prezenta capacităţi de adaptare, cele inteligente chiar capacităţi de învăţare. Modul
în care conceptele matematice se pot aplica sistemelor complexe este aprofundat cercetătorul britanic
James Moffat, care enumeră legile fizicii nelinerare, 40 teoria haosului, starea de echilibru,
perturbaţiile externe, corelaţia evenimentelor. Acesta arată că relaţia dintre complexitate şi conflictul
bazat pe informaţie este mai puţin determinist decât în situaţia conflictelor din era industrială, este
concentrat mai puţin pe fizică şi mai mult pe comportament, mai puţin pe obiecte fizice şi mai mult pe
relaţii. Astfel, în era informaţională, comanda şi controlul pun în evidenţă rapiditatea, distribuirea
informaţiilor şi descentralizarea, exact caracteristicile esenţiale ale războiului bazat/centrat pe reţea.
Pentru a studia evenimente viitoare într-un sistem complex, J. Moffat recurge la analogii cu sisteme
fizice sau biologice şi conclude că sistemele deschise, cele care răspund la stimuli / perturbaţii externe
cu modificări comportamentale, manifestă reacţii disipative, suferă ruperi de simetrie internă, dezvoltă
diferite comportamente la stimuli (inclusiv auto-organizare), grupări interne (fractali) în timp şi spaţiu
cât şi corelaţii între răspunsurile la perturbaţii. Utilitatea instrumentelor matematice pentru modelarea
complexităţii se manifestă în studierea comportamentului (neliniar al) sistemelor disipative şi
sistemelor deschise, în studierea fluxurilor informaţionale peste limitele sistemelor deschise, cât şi în
domeniul reprezentării cunoaşterii. Pentru prognoza pe termen lung, studierea proceselor de cunoaştere
pune în evidenţă mecanismele identificării de corelaţii în cadrul sistemelor cu entropie mare, aşa cum
este mediul de securitate al viitorului. Astfel, metodele de studiere a viitorului folosesc procedee
bazate pe tiparele identificate în comportamentul sistemelor studiate şi pe considerarea tuturor
factorilor perturbatori imaginabili a influenţa evoluţia realităţii. Există două principii de folosire a
metodelor de studiu al viitorului: principiul diversităţii (utilizarea mai multor metode pentru elaborarea
scenariilor) şi principiul participativ (care presupune cooptarea beneficiarilor în elaborarea scenariilor).
Pe de altă parte, se pot distinge cinci etape în elaborarea scenariilor: identificarea şi monitorizarea
schimbării, analiza critică a schimbării, imaginarea alternativelor de evoluţie, selectarea alternativelor
cele mai plauzibile şi detalierea cursurilor de acţiune pentru realizarea acelor alternative. Pentru
elaborarea modelelor de viitor posibil sau probabil, analiştii folosesc diferite metode de lucru. Cele mai
multe metode de evaluare a viitorului se bazează masiv pe judecata umană subiectivă şi, în principiu,
fiecare futurist foloseşte o metodă sau un set de metode preferate pentru a explora viitorul. Aceste
metode sunt concepute să ajute la înţelegerea posibilităţilor viitorului, pentru a sprijini luarea de decizii
în prezent şi sunt folosite de analişti pentru a reduce incertitudinea ori, mai bine spus, pentru a gestiona
incertitudinea. Acest sprijin este atins prin clarificarea lucrurilor cunoscute, prin presupunerea
lucrurilor care pot fi cunoscute, prin evaluarea gamei de posibilităţi, evaluarea probabilităţii şi
dezirabilităţii acestor posibilităţi şi prin evaluarea impactului unor decizii prezente asupra
evenimentelor viitoare. Metodele de evaluare a viitorului deţin o importantă componentă de
creativitate şi presupun un efort intelectual specific. Metodele de analiză în sine se clasifică după tipul
de abordare adoptat. Astfel, pentru abordarea preponderent obiectivă sunt specifice metodele
descriptive (sau extrapolative), în tip ce abordarea preponderent subiectivă foloseşte metode 41
prescriptive (numite şi normative). În general, toate metodele pot fi folosite atât în abordarea
preponderent subiectivă cât şi în abordarea preponderent obiectivă. Principalele metode de analiză a
viitorului sunt: analiza tendinţelor, analiza tiparelor ciclice, scanarea mediului, construcţia de scenarii,
retroingineria scenariilor, proiectarea unei viziuni, predicţia tehnologică. Analiza tendinţelor se
bazează pe extrapolarea datelor istorice care descriu un fenomen şi compararea curbelor rezultate cu
cele generate de alte fenomene asociate, pentru a distinge tipare, cauzalităţi şi corelaţii care să scoată în
evidenţă direcţia de evoluţie a fenomenului urmărit / schimbării cercetate. Analiza tiparelor ciclice este
înrudită cu analiza tendinţelor de evoluţie şi urmăreşte identificarea unor ciclicităţi ale fenomenelor
studiate. Scanarea mediului este orientată pe monitorizarea (activă sau pasivă a) unui mediu de
activitate, nu a unui fenomen, de exemplu monitorizarea producţiei de televiziune. Dacă scanarea
pasivă poate fi exemplificată prin citirea cu regularitate a ziarelor de către un cetăţean oarecare,
scanarea activă implică o concentrare conştientă asupra obiectivelor urmărite. Scanarea activă reflectă,
de fapt, geneza experţilor, specialiştii care pot face prognoze reuşite pentru simplul motiv că au lucrat
o viaţă întreagă în domeniul respectiv. Construcţia de scenarii este menită să expună diversitatea de
posibilităţi ale viitorului prin oferirea de alternative, cu scopul de a declanşa sesizarea unor consecinţe
prin acţiunea instinctului de protecţie sau sesizarea unor oportunităţi prin acţiunea instinctului de
vânător. Construcţia de scenarii presupune utilizarea procedurii brainstorming fie că efortul este
colectiv, fie că analistul lucrează individual. Construcţia de scenarii nu este specifică numai studierii
viitorului ci şi investigării trecutului, de exemplu în munca de poliţie, când se caută desluşirea modului
de acţiune a infractorului sau în munca obişnuită a analistului, care caută secătuirea faptelor trecute de
toate semnificaţiile şi explicaţiile posibile. Retroingineria scenariilor presupune construcţia de scenarii
pornind de la o stare finală cunoscută – de fapt dorită şi elaborarea paşilor care pot duce la atingerea
acelei stări finale. Această metodă aparţine mai mult abordării preponderent subiective dar este folosită
şi în cazul obiectiv, pentru identificarea pragurilor de stare, respectiv a indicatorilor urmăriţi de analist
în scopul avertizării. Proiectarea unei viziuni este mai puţin dezvoltată ca metodă analitică la nivel
macro, fiind uzuală nivelului personal, al unei organizaţii sau comunităţi. Metoda presupune folosirea
masivă a imaginaţiei şi poate fi considerată şi ca specifică abordării preponderent subiective, întrucât
include mult idealism, deci reflectarea masivă a interesului beneficiarului. Acest ingredient poate fi
pozitiv (întrezărirea unui viitor luminos), sau negativ (întrezărirea unui viitor sumbru). Dar viziunea
poate reflecta, în mod neutru, deci obiectiv, şi întrezărirea unui viitor pur şi simplu foarte probabil, deşi
nu foarte evident, de exemplu, situaţia când un comandant intuieşte în mod genial planul inamicului,
sau, un exemplu mai simplu, cazul Duckadam. Cantitatea mare de intuiţie, scânteia de genialitate
specifică acestei metode, o face, probabil, să fie mai puţin întâlnită la scară macro şi mai des întâlnită
dar mai puţin strălucitoare, la scară mică. 42 Predicţia tehnologică imaginează descoperiri tehnologice
şi imaginează corelarea apariţiei acestora cu evoluţia altor evenimente, pentru a deduce impactul
favorabil sau defavorabil al aplicării descoperirilor respective de către partea considerată ostilă.
Această metodă este intuitiv folosită de către toţi cei care protejează avantaje tehnologice, în
argumentarea măsurilor de protecţie prin prezentarea consecinţelor achiziţiei tehnologiei respective de
către concurenţă sau este folosită, în prezent, în cazul monitorizării programului nuclear iranian. 4.
Proiectul NATO privind viitorul multiplu Eforturile analitice de prognoză pe termen lung prin
elaborarea de variante ale mediului de securitate pot fi exemplificate concret în activitatea
Comandamentului Aliat pentru Transformare al NATO (ACT). Pe coordonatele examinate în
secţiunile anterioare, prezicerea viitorului în folosul intereselor strategice ale Alianţei a reprezentat una
dintre activităţile importante derulate de pe parcursul mai multor ani şi are la bază precizarea că
„viitorul conţine provocări cărora Alianţa nu este acum pregătită să le facă faţă”. Drept urmare, în
martie 2008, ACT a propus Comitetului Militar al NATO proiectul denumit „Viitorul multiplu.
Navigând către anul 2030” (sau Multiple Futures Project - MFP), conceput pentru a oferi conducerii
politice a Alianţei elementele necesare în vederea înţelegerii clare a provocărilor viitoare şi a sprijini
dialogul la nivel strategic, care va trebui să răspundă la întrebarea „Care vor fi ameninţările şi
provocările viitoare care ar putea prezenta riscuri la adresa intereselor, valorilor şi cetăţenilor Alianţei
în anul 2030?” Conceptul de viitor multiplu reflectă strategia analitică de a propune atenţiei factorilor
de decizie mai multe variante cu privire posibilele implicaţii ale celor mai verosimile ipostaze
operaţionale ale mediului de securitate al anilor 2030. Obiectivele urmărite în cadrul MFP au vizat,
printre altele, stabilirea şi menţinerea unui dialog continuu, la nivel strategic, între liderii politici şi
militari şi realizarea unui cadru intelectual care să acorde cea mai bună consiliere în legătură cu acest
subiect, pentru a sprijini planificarea la nivel „grand-strategic”. Efortul analitic a fost impresionant:
pentru ducerea la îndeplinire a acestui proiect de analiză pe termen lung, ACT a demarat o acţiune de
angajare a unor experţi 3 care, împreună cu autorităţile militare ale Alianţei, să facă o evaluare a
necesităţilor pentru viitor şi „să identifice şi să ordoneze, în ordinea priorităţilor, tipul şi mărimea
necesităţilor de viitor în domeniul capabilităţilor şi al interoperabilităţii”, pe care să le pună la
dispoziţia responsabililor Alianţei implicaţi în procesul de planificare în domeniul apărării. Raportul
proiectului MFP nu este menit să prezică viitorul sau să identifice deciziile politice necesare pentru a
se determina viitorul rol Alianţei şi capabilităţile necesare, ci este destinat să sprijine dialogul la nivel
strategic pentru a se identifica 3 La realizarea acestui deziderat au fost cooptaţi experţi politico-militari
din aprox. 45 de ţări, respectiv reprezentanţi a peste 60 de instituţii şi organizaţii cu atribuţii în
domeniul securităţii internaţionale şi o echipă de experţi militari şi civili din cadrul ACT. 43 acele
provocări / riscuri cu care Alianţa s-ar putea confrunta şi implicaţiile acestora asupra securităţii,
respectiv asupra organismului militar. De asemenea, acest raport oferă liderilor Alianţei cu un set de
idei şi informaţii pe baza cărora să poată fi făcute planuri pentru viitorul mediu de securitate. MFP
începe cu o analiză fundamentală a factorilor de schimbare, a „motoarelor” (drivers), care au fost
utilizate pentru a crea „scenarii de viitor preliminare”, ce vor afecta Alianţa în următorii 20 de ani.
Aceste motoare sunt definite ca segmente al realităţii, cu o anumită relevanţă geopolitică, geostrategică
sau militară, care pot influenţa viitorul, prin chiar dinamica lor. Au fost alese nouă motoare
semnificative din punct de vedere al relevanţei şi impactului potenţial asupra Alianţei, care reprezintă
pietrele de temelie ale proiectului. Luând în considerare datele de intrare considerate în cadrul mai
multor grupuri de lucru4 , aceste motoare au fost combinate în diverse moduri, pentru a fi generate
patru scenarii diferite. Cele nouă motoare ale schimbării considerate sunt: 1. Fricţiunile în procesul de
luare a deciziilor la nivel internaţional; 2. Integrarea economică a actorilor la nivel mondial; 3.
Asimetria bogăţiilor şi puterilor; 4. Schimbarea capacităţii statului şi distribuţia şi managementul
puterii; 5. Alocarea resurselor de materii prime, energie, apă şi alimente; 6. Ideologiile concurente şi
concepţiile despre lume; 7. Impactul schimbărilor climatice asupra relaţiilor internaţionale şi
comerţului; 8. Utilizarea tehnologiei şi inovaţiei, care poate conduce la noi descoperiri; 9. Demografia,
inclusiv migraţia şi urbanizarea. Drept urmare, în cadrul MFP sunt prezentate modelele a patru lumi
plauzibile a exista în anul 2030, luându-se în calcul logica şi raţionamentul fiecăreia dintre ele. Chiar
dacă niciuna dintre aceste modele nu prezintă viitorul exact aşa cum va fi, ele oferă un teren comun
pentru desfăşurarea unui dialog referitor la riscurile şi vulnerabilităţile care ar putea pune în pericol
populaţia, integritatea teritorială, valorile şi ideile Alianţei. Fiecare dintre aceste scenarii privind
viitorul oferă condiţiile necesare pentru o analiză conceptuală, iar analizate împreună acestea compun
un tablou pe baza căruia pot fi evaluate riscurile, potenţialele ameninţări şi surprize strategice,
implicaţiile şi, desigur, oportunităţile. „Primul viitor poartă denumirea de „Partea Întunecată a
Exclusivităţii” şi descrie modul în care globalizarea, schimbările climatice şi deficitul de resurse
afectează în mod semnificativ capacitatea statelor din afara lumii globalizate să funcţioneze eficient şi
să răspundă nevoilor populaţiei. Statele fragile şi falimentare reprezintă surse de instabilitate, iar
statele din lumea globalizată se confruntă cu probleme la nivel strategic în legătură cu modul în care
trebuie să reacţioneze. Al doilea viitor, intitulat „Stabilitate Înşelătoare”, se referă la o lume în care
ţările avansate sunt preocupate de modificările sociale, căutând soluţii pentru gestionarea schimbărilor
demografice (de exemplu umplerea vidului creat în urma îmbătrânirii populaţiei autohtone de către
imigranţi tineri). Drept urmare, statele din lumea globalizată sunt preocupate de coeziunea socială,
migraţia legală şi ilegală şi 4 Pe timpul studiului au fost organizate peste 20 de grupuri de lucru cu
participare internaţională. 44 problemele transnaţionale ale diasporei, iar din această cauză nu sunt
pregătite pentru a face faţă riscurilor geopolitice. Cel de-al treilea viitor denumit „Conflictul
Modernităţilor” ia în calcul o lume în care există o credinţă puternică în raţionalism, cuplată cu
ingeniozitatea şi inovarea tehnologică, alimentează şi promovează legăturile orizontale între societăţile
avansate interconectate la nivel mondial. Această reţea este contestată din exterior de regimurile
autoritare din zone izolate, iar din interior de echilibrul precar existent între libertăţile civile şi
supravegherea de către stat. Viitorul al patrulea este numit „Noile Politici de Putere”, în care o creştere
absolută a averilor, inclusiv proliferarea pe scară largă a armelor de distrugere în masă, a determinat
creşterea numărului marilor puteri, între care astăzi există doar un echilibru precar. Globalizarea este
subminată ca urmare a faptului că aceste puteri se află în competiţie şi împiedică accesul global la
resurse şi sferele de influenţă.” Aceste scenarii – modele analitice privind viitorul (Futures), sunt
instrumente care ajuta la formarea unei viziuni comune, prin intermediul cărora planificatorii NATO
pot explora căi diferite de acţiune pentru a întâmpina viitorul. De asemenea, scenariile oferă un mijloc
eficient de evaluare a potenţialelor surprize strategice, acţiuni neliniare care pot schimba în mod
decisiv viitorul. Fiecare dintre cele patru scenarii considerate a fost testat analitic prin aplicarea unor
perturbaţii, anume câte două tipuri de surprize (efectul unui eveniment implicând armele de distrugere
în masă, respectiv o pandemie la nivel mondial), pentru a evalua discontinuităţile sistemului (mediul
de securitate considerat) şi liniile de incoerenţă. Astfel, fiecare model analitic a putut fi definit în
condiţii de risc şi au fost evaluate implicaţiile care decurg din aplicarea acestor perturbaţii. 5. Valoarea
acţională a prognozelor pe termen lung şi noul Concept Strategic al NATO Proiectul NATO privind
viitorul multiplu operează cu orizontul anului 2030. După conceptele de „represalii masive” şi „riposta
flexibilă”, Alianţa Nord-atlantică a elaborat documente programatice majore în anii 1991, 1999 şi
2010. Aceste documente publice, numite „concepte strategice”, au fost adoptate în condiţii de consens
politic al statelor membre şi cu luarea în considerare a nivelului de ambiţie al Alianţei şi a resurselor
preconizate a fi alocate efortului comun de securitate. Cadenţa adoptării conceptelor strategice ale
NATO corespunde, în mod pragmatic, cerinţelor de planificare şi limitelor de natură politică şi
juridică, o planificare pe durată mai mare fiind prea puţin utilă. Deci pragmatismul luării deciziilor
menţine planificarea în limite cronologice relativ restrânse iar documentul programatic aferent este
dedicat orientărilor palpabile, într-un mediu de securitate descriptibil şi operând cu actori reali şi
previzibili dar cu o deschidere bine conturată faţă de tendinţele identificate de analişti în cadrul
prognozei pe termen lung. De aceea, noul Concept Strategic al NATO (NSC) menţine valorile de bază
ale Alianţei ca garanţie a stabilităţii „într-o lume impredictibilă”. 45 Caracteristicile globalizării, care
determină limitele orizontului de planificare judicioasă, sunt reflectate în NCS prin ancorarea în
sistemul global de securitate şi prin sublinierea necesităţii parteneriatului global în gestionarea
problemelor de securitate ale planetei. Sarcinile de bază ale Alianţei răspund prognozelor privind
caracteristicile esenţiale ale mediului de securitate rezultat al fenomenului globalizării: - apărarea
colectivă vizează întărirea coeziunii interne ca răspuns la entropia sporită a riscurilor şi provocărilor
viitorului; - managementul crizelor subliniază necesitatea adaptării instituţionale permanente la
diversitatea şi complexitatea viitorului mediu de securitate; - cea de-a treia sarcină, securitatea prin
cooperare, marchează răspunsul prin acţiune centrată pe reţea la posibile ameninţări neconvenţionale,
atipice. Pentru urmărirea eficientă a evoluţiilor mediului de securitate, Alianţa îşi propune să rămână
echipată cu instrumentul numit „forum de consultări”, menit să ţină pasul cu rapiditatea schimbărilor
viitoare. Mediul de securitate din anii următori, prezentat pe scurt în NCS, conturează noile riscuri şi
provocări, pe baza cărora Alianţa stabileşte capabilităţile menite să contracareze aceste riscuri, după
schema pragmatică prezentată anterior. În afară de capabilităţile militare, nucleare şi convenţionale,
aceste capabilităţi includ activităţi de pregătire şi activităţi de intelligence. Apoi, NCS detaliază
cerinţele de management al crizelor subliniind rolul structurilor de intelligence, prin analiza
permanentă a mediului de securitate şi avertizarea cu privire la riscurile şi ameninţările la adresa
NATO. Aşa cum sunt menţionate în NCS, cerinţele eficienţei activităţii de management al crizelor scot
în evidenţă abordarea comprehensivă, soluţie deja consacrată pentru contracararea riscurilor viitorului
în condiţiile globalizării, inclusiv prin angajarea unor capabilităţi locale (cum ar fi forţe somaleze
pregătite să acţioneze împotriva piraţilor). Parteneriatele menţionate în NCS definesc o reţea globală
de capabilităţi, care constituie o soluţie participativă pentru contracararea riscurilor viitorului, un
răspuns sistemic la provocările confuze ale mediului complex de securitate. Bineînţeles că un
document programatic al NATO nu foloseşte explicit modelele de viitor cu care operează Proiectul
Viitorului Multiplu, acestea având rolul de a contura cadrul intelectual de percepere a substanţei
mediului de securitate al anilor 2030. Deşi analizele pe termen lung de regulă vizează orizonturi de
timp mai îndepărtate decât termenele în care factori de decizie şi planificatorii pot opera în mod realist,
aceste prognoze îşi menţin utilitatea acţională prin orientarea generală a beneficiarilor, prin hrănirea
unei viziuni asupra viitorului care să confere substanţă deciziilor prezentului. Faţă de condiţiile de
alianţă, în cadrul unui stat planificatorii pot opera mult mai concret cu prognozele pe termen lung, prin
stabilirea de obiective strategice şi elaborarea de programe de dezvoltare, mai ales în domenii altele
decât securitatea naţională: energia, securitatea alimentară, securitatea energetică, educaţia.