Tema 12.

Elitele Republicii Moldova

1. Formarea noii clase politice moldoveneşti şi particularităţile ei.

2. Problemele constituirii elitelor partidelor politice în Republica Moldova.
3. Elitele din raioanele din stânga Nistrului şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic.

1. Formarea noii clase politice şi particularităţile ei

Noua clasă politică a Republicii Moldova, fiind aleasă la 25 februarie 1990, în mod liber
pentru prima dată în a doua jumătate a sec. XX, a alcătuit noile structuri ale puterii de stat şi a
ado-ptat un set de documente politice şi acte normative de o mare valoare, set care a pus bazele
dezvoltării tinerii democraţii. Această elită nu constituia un grup politico-cultural nou, deoarece
în interiorul ei (ca, de altfel, şi în alte societăţi postsovietice) a avut loc redistribuirea rolurilor
politice provenite în mare parte din vechea elită managerială. O dată ce în majoritatea cazurilor
la funcţiile de conducere au fost folosite chiar de la bun început cadrele vechi, reprezentanţii
elitei politice vechi şi-au păstrat poziţiile lor privilegiate în noile structuri politice. O bună parte
din elitele vechi, comuniste, a trecut în business şi în alte sectoare ale societăţii civile. Noua elită
postcomunistă avea surse diverse de formare şi consolidare, principala fiind reconversia unor
grupuri ale elitei partidului unic (nomenclaturiste).
Aceste şi alte particularităţi specifice ale formării primei generaţii a clasei politice
moldoveneşti de la sfîrşitul anilor ’80 – începutul anilor ’90 ai sec. XX au avut un impact aparte
asupra democratizării întregii societăţi, proces conceput din două etape: tranziţia şi consolidarea1.
Mai mulţi analişti politici şi cercetători afirmă, iar practica politică confirmă, faptul că şansele de
reuşită ale tranziţiilor spre democraţie sînt direct dependente de transformarea elitei dezbinate într-
o elită unificată consensual. La sfîrşitul sec. XX – începutul sec. XXI clasa politică din Republica
Moldova, reprezentînd o democraţie neconsolidată, întrunea toate elementele proprii unei elite
politice dezintegrate, care concepea politica în termenii neacceptării compromisului şi eliminării
reciproce a facţiunilor rivale. Mai apoi refuzul dialogului, negocierii şi compromisului ca boală „a
copilăriei clasei politice” este depăşit prin diverse instrumente politice pentru crearea „Alianţei
pentru Democraţie şi Reforme” (21 aprilie 1998 – sfîrşitul anului 1999) şi activitatea Mesei
Rotunde cu Statut Permanent (începutul anului 2002), structură ce întruneşte opoziţia şi autorităţile
privind susţinerea dialogului social2.
Sciziunea elitelor a devenit un simptom semnificativ al bolii „copilăriei clasei politice”
moldoveneşti. Înseşi elitele politice naţionale, care au contribuit la adoptarea Declaraţiei de
Independenţă, după 27 august 1991 s-au scindat, optînd pentru modalităţi diferite de evoluţie a
statului nostru independent3. Un segment anumit al acestor elite, a înţeles independenţa ca una în
raport doar faţă de Moscova nu şi faţă de Bucureşti, în cadrul acesteia distingîndu-se grupări radicale
(cerînd proclamarea unirii cu România imediat) şi moderate (considerînd că unirea este un proces
care trebuie pregătit cu luciditate, iar afirmarea independenţei ţării este o cale optimă pentru
realizarea acestui obiectiv), conduse de idealurile reunificării naţionale, dar neafişînd un proiect
desluşit al înfăptuirii acestor deziderate. O altă parte a elitelor, sprijinite şi de unii reprezentanţi ai
1
Vezi mai detaliat: Saca V. Op. cit., p.19-67.
2
Despre etapele transformării elitelor moldoveneşti şi despre cultura lor politică vezi: Margarint A. Transformarea
elitei politice din Republica Moldova. //Republica Moldova la începutul mileniului III: realităţi şi perspective.
/Coordonator V. Moşneaga. – Chişinău, 2001, p.93-99; Solomon C. Aspecte ale vieţii politice în Republica
Moldova (1989-2002). – Chişinău, 2002, p. 213-227 etc.
3
A se vedea: Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova. Studii. – Chişinău, 2001, p. 33-34; Ţurcanu I.
Republica Moldova independentă (1991-2001). Studii, reflecţii, mărturii. – Chişinău, 2001, p.67-68, 110-123.
celor mai numeroase grupuri etnice tributare Moscovei, tulburate de perspectiva dispariţiei tînărului
stat independent, au promovat ideea organizării unui referendum în chestiunea independenţei tocmai
pentru a pune punct oricăror tentative de a ignora necesitatea respectării întru totul a actului politic
din 27 august 1991.
Scindarea clasei politice moldoveneşti s-a produs nu numai în sfera politicului, dar şi în cea
a economicului. Vom aminti faptul că Concepţia tranziţiei la economia reglabilă de piaţă în ţara
noastră a fost discutată şi adoptată în linii generale la 25 iulie 1990 în cadrul Sesiunii întîi a
Sovietului Suprem (a Parlamentului) a R.S.S. Moldova cu însărcinarea de a definitiva şi de a
pregăti un program mai concret al trecerii societăţii moldoveneşti la economia de piaţă4. Această
Concepţie prevedea, printre altele, că tranziţia economică (cu condiţia organizării ireproşabile şi
competente, a desfăşurării în mod consecvent şi perseverent a procesului de tranziţie
democratică, a unirii tuturor forţelor sociale sănătoase în jurul acestui program şi asigurării
consensului întregului popor) ar putea să dureze, în opinia reprezentanţilor primei generaţii ai
clasei politice, 2-3 ani din momentul aprobării programului guvernamental. Autorii aceluiaşi
program vedeau strategia optimă a tranziţiei la economia de piaţă în trecerea graduală, dar într-
un ritm (pe cît posibil) mai rapid.
Rămîne incontestabil faptul că din motive obiective şi subiective procesul tranziţiei
democratice (politice, economice şi sociale) a căpătat un caracter neaşteptat şi chiar nedorit al
schimbărilor economice şi sociale. Respingînd diverse proiecte ale tranziţiei la economia de piaţă
(„varianta Cojocaru”, „varianta Rugină”, „varianta Stolojan” etc.), prima generaţie a clasei
politice naţionale este nevoită să accepte aşa-numitul model „de şoc” (teoria „terapiei de şoc” a
fost elaborată în anii 1989-1990 de către economistul american Jeffrey Sachs), сare a agravat şi
mai mult procesul tranziţiei democratice.
Încercările primelor elite politice posttotalitare de autonomizare a tranziţiei democratice în ţara
noastră (curs legat mai mult de procesele interne ale direcţionării tranziţiei economice şi sociale) nu
prea au avut sorţi de izbîndă. În ciuda faptului că au fost elaborate mai multe proiecte de reformare a
diferitelor sfere şi domenii de activitate socială, programe de restructurare şi renovare a sectoarelor
economice şi sociale ale republicii, nici una din acestea n-a fost promovată şi implementată pînă la
un bun sfîrşit. Problema ţine nu numai de existenţa unui set întreg de obstacole, riscuri şi ameninţări
care se pot transforma în factori defavorizanţi şi de eşec în democratizarea societăţii. La aceasta se
mai adaugă o serie de motive obiective şi subiective care contribuie la blocarea tranziţiei
democratice: ezitarea şi inconsecvenţa clasei politice în promovarea reformelor trasate, lipsa
competenţei şi profesionalismului din partea structurilor de putere, absenţa unei viziuni clare şi
articulate asupra transformărilor sistematice în ţara noastră etc.
Ştiut este că lipsa unui concept propriu, naţional, de tranziţie democratică creează anumite
dificultăţi şi riscuri în promovarea reformelor şi deci în derularea firească a democratizării
societăţii moldoveneşti. Aceasta o confirmă crizele economice, sociale şi de putere care s-au ţinut
lanţ în ţara noastră de la începutul anilor ’90 ai sec. XX. În acelaşi timp, nici o clasă politică, de la
proclamarea independenţei Republicii Moldova, n-a propus societăţii o concepţie concisă şi
acceptabilă de acţiuni politice privind tranziţia democratică, consumîndu-şi energia doar în dispute
(adesea sterile) pentru putere. Se pare însă că actuala putere politică, instalată după alegerile
parlamentare anticipate din 25 februarie 2001, conştientizează necesitatea elaborării şi promovării
unui model nou de dezvoltare a societăţii moldoveneşti5.

4
Moldova Suverană, 1990, 12 august; 4 octombrie.
5
Liderul fracţiunii parlamentare „Alianţa Social-Democratică din Moldova” Dumitru Braghiş într-un interviu
acordat revistei economico-social-politice „Săptămîna” subliniază că „boala patologică a Moldovei – lipsa de
 După Gaetano Mosca, fiecare clasă politică trebuie să se legitimeze printr-o anumită formulă
politică6. Condiţiile actuale drastice ale vieţii economice şi sociale a republicii dictează imperios
necesitatea elaborării, aprobării şi promovării unei formule politice, a unei ideologii naţionale (de
stat), concept considerat de analişti drept o strategie a tranziţiei democratice. Sîntem tentaţi să
afirmăm că numai adoptarea unui model (curs, strategii de dezvoltare democratică a societăţii
noastre) poate servi drept fundament solid în acţiunile politice ale elitelor moldoveneşti, în
procesul de reconstrucţie a societăţii posttotalitare7.
Aşadar, în Republica Moldova observăm că procesul de democratizare a apărut în contextul
unui „efect de domino” din fosta URSS. Venirea la putere în societatea moldovenească a forţelor
democratice a dus atît la transformări radicale în toate structurile puterii, cît şi la schimbări de
substanţă în interiorul clasei politice.

2. Partidele politice, puterea şi elitele

Experienţa perioadei de tranziţie sugerează că pentru un proces de tranziţie eficient ar fi
trebuit să existe, pe de o parte, un anumit grad de consens printre reprezentanţii clasei politice
care acceptă, în principiu, transformarea societăţii, iar, pe de altă parte, o înţelegere şi acceptare
în linii mari a cursului spre reforme din partea majorităţii populaţiei. După cum constată mai mulţi
analişti politici şi specialişti în ştiinţe politice8, aceste condiţii în cazul Republicii Moldova nu au
existat şi, din păcate, nu există nici la momentul actual. Problemele care apar în acest sens ţin de
relaţia pe care partidele politice o întreţin cu cetăţenii.
Se ştie, de asemenea, că elita politică, identificată de cele mai multe ori cu liderii partidelor
politice apărute o dată cu demararea reformelor democratice, a fost extrem de eterogenă, deşi a
provenit în exclusivitate dintr-un mediu social în care erau vehiculate aceleaşi principii
unificatoare de percepere a fenomenelor socioeconomice şi politice. Pe de o parte, partidele
reformiste s-au arătat incapabile de a articula pe înţelesul cetăţenilor opţiunile în favoarea
reformării societăţii, iar, pe de altă parte, partidele care au contestat necesitatea reformelor în
general au ştiut să exploateze la cote maxime atitudinile nostalgice ale cetăţenilor pentru
stabilitatea relativă din cadrul unui sistem socioeconomic care s-a prăbuşit sub povara
problemelor interne. Acest lucru îl demonstrează conflictele care au apărut şi s-au dezvoltat în
Republica Moldova, precum şi mesajele incoerente, rupte de realităţile existente, iar ulterior şi de
promisiunile electorale iniţiale ale partidelor şi coaliţiilor politice care s-au perindat la guvernare
de la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut, fapt care a condus mai tîrziu la destrămarea şi
colapsul acestora.
În ansamblu, partidele politice reprezintă componente funcţionale esenţiale în sistemul politic
al Republicii Moldova. Ele, prin exercitarea puterii politice sau prin influenţarea ei, legitimează
sistemul politic pluralist în ţara noastră. La drept vorbind, exercitarea guvernării (de la unităţile
administrativ-teritoriale locale şi pînă la cele centrale) constituie scopul major al tuturor
formaţiunilor politice de la putere. În acelaşi timp, partidele din opoziţie au funcţia de control şi de
critică asupra puterii executive şi legislative. Aceste partide şi unele grupări ale lor (parlamentare
sau extraparlamentare) au tentaţia de a bloca sau de a revizui anumite iniţiative legislative. În acest

continuitate politică. Trebuie, spune el, să aprobăm printr-un referendum nişte lucruri, nişte concepţii, care nu vor fi
schimbate, indiferent de cine va veni la putere”. Vezi: Săptămîna, 2002, 13 septembrie, nr.36, p.17.
6
Cit. după Kolankiewicz G. Elite în căutarea unei formule politice. //Polis, 1995, nr.4, p.113.
7
Vezi mai detaliat: Varzari P. Elitele Republicii Moldova în căutarea unei formule politice. //Republica Moldova la
începutul mileniului III ..., p. 167-171.
8
A se vedea: Tranziţia: retrospective şi perspective. /Coordonatori S. Buşcaneanu ş. a. – Chişinău, 2002, p.5-6.
sens, se recurge la practici ca interpelările, discuţiile şi informările de detaliu, urmărindu-se să se
afle, pentru guvernanţi şi opozanţi, adevăratele motive şi principalele implicaţii ale adoptării
respectivului act legislativ.
Compromisul, o altă modalitate de activitate, reprezintă una din practicile politice rare în
societatea moldovenească. Relativul echilibru dintre intenţiile partidului de guvernămînt actual
(PCRM) şi cerinţele opoziţiei (reprezentată iniţial de mai multe formaţiuni politice, inclusiv
Alianţa Social-Democratică, Partidul Popular Creştin-Democrat, Partidul Liberal, Partidul
Social-Liberal, Uniunea Centristă din Moldova, Alianţa Independenţilor, Partidul Reformei,
Partidul Socialiştilor etc.) a condus la funcţionarea Mesei Rotunde cu Statut Permanent,
şedinţele căreia, pînă în martie 2003, aveau loc în formula ce întrunea aproximativ 40 de
organizaţii social-politice. Începînd cu aceeaşi lună, şedinţele Mesei Rotunde cu Statut
Permanent se desfăşoară în formula propusă de Consiliul Europei ce întruneşte doar cinci
formaţiuni politice şi doi reprezentanţi ai organizaţiilor neguvernamentale. Fără a detaliza, vom
sublinia că crearea Mesei Rotunde cu Statut Permanent a fost impulsionată de situaţia din ţară,
de căutarea unei noi viziuni asupra dialogului social dintre autorităţi şi opoziţie, avînd drept
scop identificarea soluţiilor adecvate pentru depăşirea crizei existente, monitorizarea partidului
de guvernămînt şi a celorlalte forţe politice, precum şi cultivarea regulilor de joc într-un sistem
democratic. Pentru a finaliza subiectul privind relaţia dintre autorităţi şi opoziţie, vom arăta că
la sfîrşitul anului 2001 – începutul anului 2002 organul legislativ a adoptată Legea cu privire
la statutul deputatului, care protejează opoziţia de eventualele abuzuri ale puterii, totodată au
fost modificate şi alte acte normative ce legiferează activitatea opoziţiei politice.
Distingînd trei etape succesive în crearea şi consolidarea sistemului pluripartidist în
Republica Moldova (etapa primară sau faza “romantică”, 1988 – 1991; perioada constituirii
propriu-zise a sistemului pluripartidist, septembrie 1991 – 1994; etapa maturizării partidelor
politice, din 1994 pînă în prezent), vom sublinia că în activitatea partidelor politice pot fi
depistate anumite trăsături comune, precum ar fi componenţa lor diversificată şi specifică,
susţinerea din partea organizaţiilor de binefacere sau filantropice, lipsa, în bună parte, a
programelor constructive de acţiuni politice, invidia politică a devenit boala „copilăriei
partidelor politice”, toate partidele au simpatizanţi şi duşmani, nici unul din ele nu admite prin
statutul său dreptul de a crea fracţiuni de partid, unele partide au fost organizate de „sus” etc.
Unul dintre factorii principali în dezvoltarea democratică a ţării îl constituie calitatea
partidelor politice şi, implicit, a sistemului pluripartidist 9. În această ordine de idei, unii autori
vorbesc despre bonapartismul clasei politice moldoveneşti, subînţelegîndu-se modernizarea de
„sus” a societăţii prin mijloace autoritare şi proceduri democratice, cînd orice politician se
vede lider de partid şi chiar candidat la posturile superioare ale ţării. Se vorbeşte şi despre
elitele partidelor politice10 în cazul calităţii, structurii, componenţei, funcţionalităţii şi altor
variabile ale formaţiunilor politice.
Politologul Iurie Josanu încearcă, nu fără succes, să analizeze partidele politice din
Republica Moldova din perspectiva tradiţionalismului şi modernismului 11, subliniind că
renaşterea naţionalismului în ţara noastră, ca şi în alte state posttotalitare, a accentuat şi mai

9
Vezi mai detaliat: Solomon C. Op. cit., p.196-212.
10
A se vedea: Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele formării. //Moldoscopie (probleme de
analiză politică). P. a 5-a. – Chişinău, 1995, p.21-34; Ilaşciuc D. Elitele partidelor politice în Republica Moldova: problemele
formării şi activităţii. //Moldoscopie (probleme de analiză politică). P. a 11-a. – Chişinău, 1999, p. 97-102; Ilaşciuc D. Elitele
formaţiunilor politice din Republica Moldova. /Republica Moldova la începutul mileniului III ..., p. 80-83.
11
Josanu Iu. Elitele politice: între tradiţie şi modernitate. //Arena politicii, 1997, nr. 9, p.13-14.
mult opoziţia dintre tradiţionalişti şi modernişti la nivelul opţiunilor şi valorilor asumate.
Fenomenul dat, de rînd cu cele menţionate mai sus, trebuie pus şi analizat în legătură cu lupta
(deschisă şi latentă) a partidelor politice pentru putere. Partidele trebuie să promoveze o
politică de compromis şi nu de excludere reciprocă pentru menţinerea stabilităţii şi
soluţionarea eficientă a diverselor probleme ale societăţii, ceea ce va duce inevitabil la
constituirea unui sistem multipartit din ţara noastră.
Profesorul de ştiinţe politice la Universitatea Temple şi cercetător la Academia de Studii
Internaţionale şi Regionale de pe lîngă Universitatea Harvard, SUA, Lucan A. Way menţionează
că în ţările postsovietice în care lipseşte statul de drept, o istorie democratică sau o societate
civilă dinamică gradul de pluralism depinde de modul în care sînt dezbinate elitele şi durata
acestor dezbinări12. Cu toate că Republicii Moldova, arată acelaşi autor, îi lipsesc majoritatea
calităţilor considerate de politologi ca fiind vitale pentru dezvoltarea democratică există un
pluralism surprinzător în această ţară. Moldova trebuie văzută nu atît ca o democraţie
concurenţială în care liderii sînt preocupaţi de instaurarea unor instituţii pluraliste, ci mai curînd
ca un caz de autoritarism eşuat sau ceea ce poate fi numit, după Lucan A. Way, „pluralism prin
omisiune” (pluralism by default) – o formă de competiţie specifică statelor slabe. Acest
fenomen, pluralismul prin omisiune, în Republica Moldova se caracterizează prin subiecţi
politici dezbinaţi, administraţie fragmentată, iar comportamentul politic al elitelor (din
Transnistria şi Găgăuzia) are un caracter neadecvat etc.

3. Elitele din raioanele din stânga Nistrului şi Găgăuzia şi comportamentul lor politic
Trebuie de subliniat îndeosebi comportamentul politic al elitelor politice din Transnistria şi
Găgăuzia (pînă la un anumit moment) ce poate fi caracterizat ca unul necivilizat, neadecvat
realităţii create şi chiar sfidător. În sprijinul acestei teze pot fi aduse mai multe argumente, mai
întîi însă trebuie reliefate cîteva etape semnificative în constituirea acestui tip de comportament
politic specific elitelor tiraspolene aflate în căutarea unei formule de acţiuni 13. Prima etapă
coincide, practic, cu producerea în 1990 a secesiunii teritoriale a Republicii Moldova (aşa-zisa
„Republică Moldovenească Nistreană” a fost proclamată după ce la Chişinău Legislativul adoptă
la 23 iunie 1990 Declaraţia cu privire la suveranitatea Republicii Moldova), iar acest fapt a
însemnat începutul crizelor, tensiunilor şi conflictelor politice (şi nu numai) între autorităţile
politice centrale şi cele regionale (separatiste) privind sfera de exercitare a puterii politice.
Cea de-a doua etapă a semnalat declanşarea unui conflict armat pe malurile Nistrului (2
martie 1992 - 21 iulie 1992), după terminarea căruia poziţia elitei politice tiraspolene a devenit şi
mai dură în soluţionarea problemei viitoarei zone de est a Republicii Moldova: „rmn” ca stat
independent, subiectul dreptului internaţional; „rmn” în cadrul Federaţiei Ruse; „rmn” în cadrul
Ucrainei; „rmn” ca parte componentă a „federaţiei” sau a „confederaţiei” moldoveneşti. În fine,
la sfîrşitul anului 2002 Tiraspolul propune rezolvarea conflictului transnistrean după modelul
Uniunii Serbia-Muntenegru (vom aminti doar în treacăt că la 4 februarie 2003 Parlamentul

12
A se vedea: Way L. A. Pluralismul prin omisiune din Moldova. //Democraţia, 2003, 28 ianuarie, nr.2, p.11; mai
vezi: McLennan G. Pluralismul. – Bucureşti, 2000; Nedelcu M. Pluralismul reprezentării. Partide politice şi grupuri de
presiune. – Iaşi, 2002 etc.
13
Vezi, spre exemplu: Safonov A. Poziţia elitei politice transnistrene în chestiunea relaţiilor cu Moldova. //Arena
politicii, 1997, nr.8, p.9; Pascaru A. Societatea între conciliere şi conflict (cazul Republicii Moldova). – Chişinău,
2000; Cojocaru Gh. E. Politica externă a Republicii Moldova...; Ţurcanu I. Op. cit.; От этнополитического
конфликта к межнациональному согласию в Молдове (материалы научно-практического семинара). –
Кишинев, 1998; Республика Молдова в европейском контексте и в аспекте политики безопасности (материалы
конференции). – Киев, 2001 etc.
iugoslav a proclamat oficial naşterea noului stat Serbia-Muntenegru).
Vara anului 1995 a însemnat deja următoarea etapă, etapa a treia, în căutarea unei formule
politice pentru părţile implicate în conflict şi deci modificarea comportamentului politic. Această
fază semnifică intensificarea dialogului între părţile implicate în conflict, soldat cu semnarea la 8
mai 1997, la Moscova, a „Memorandumului privind principiile de normalizare a relaţiilor dintre
Republica Moldova şi Transnistria” şi a „Declaraţiei comune a ţărilor garante”. În timp ce
autorităţile regionale (tiraspolene) optau pentru formarea unui „stat comun” cu Republica
Moldova (în baza a doi subiecţi de drept internaţional), comparabil cu Uniunea Rusia-Belarusi,
oficialităţile politice centrale (chişinăuene) excelau în ideea că Republica Moldova rămîne unicul
subiect al dreptului internaţional, iar administraţia publică centrală nu va accepta violarea
Constituţiei Republicii Moldova.
Etapa a patra în căutarea unei formule politice din ambele părţi începe cu preluarea puterii
politice de către PCRM în rezultatul alegerilor parlamentare anticipate din 25 februarie 2001. În
ziarul guvernamental „Moldova Suverană” din 9 iulie 2002 se publică integral proiectul de
Acord dintre Republica Moldova şi Transnistria, document elaborat de OSCE, Federaţia Rusă şi
Ucraina. Proiectul de statut al regiunii transnistrene, propus de OSCE spre discuţie în cursul
negocierilor de la Kiev în perioada 1-3 iulie 2002 în problema transnistreană, prevede
federalizarea Republicii Moldova.
Cel mai surprinzător lucru, constatat pe marginea proiectului de acord între Chişinău şi
Tiraspol propus de mediatori în dezbateri politice, este că aproape nu se mai discută despre
vreun „statut special”, „stat comun” sau „autonomie” pentru Transnistria, ci, pur şi simplu,
despre federalizarea Republicii Moldova. Nu mai puţin surprinzătoare devine şi iniţiativa
Preşedintelui statului Vladimir Voronin din 10 februarie 2003 privind soluţionarea definitivă a
problemei transnistrene – pregătirea şi adoptarea unei noi Constituţii a Republici Moldova.
Această iniţiativă a permis desfăşurarea în paralel a negocierilor pe marginea documentului de la
Kiev şi a noii Legi Supreme a statului. În acest context, a fost elaborat şi proiectul de Acord
privind măsurile pentru soluţionarea definitivă a problemei transnistrene, care (proiectul) este o
continuare a proiectului de acord propus de OSCE la Kiev. În sfîrşit, vom sublinia că elaborarea
noii Constituţii va fi urmată de un referendum naţional şi se vor desfăşura alegeri parlamentare
anticipate.
În spiritul iniţiativei Preşedintelui ţării din februarie 2003, care prevede soluţionarea
definitivă a conflictului trasnistrean şi reintegrarea ţării în limitele hotarelor din 1 ianuarie 1990,
se abordează diferite variante constituţionale ale problemei date. De altfel, unele variante au fost
dezbătute în cadrul Conferinţei Internaţionale “Conflicte îngheţate în Europa – dimensiunea
securutăţii democratice: cazul transnistrean” (Chişinău, 11 – 12 septembrie 2003). La
lucrările ei s-a subliniat îndeosebi faptul că conflictele îngheţate din ţările-membre ale Cosiliului
Europei, precum Carabahul de Munte în Azerbaidjan, cele din Cipru, Georgia şi Moldova au
creat aşa-numitele state “ne-state”, care aplică standardele fundamentale democratice şi legate
doar parţial sau deloc, avînd un impact de lungă durată asupra întregii comunităţi internaţionale
(ele se află în afara ordinii legale europene, dezvoltă – în spatele justificării etnice sau politice –
mai multe fenomene negative)1.
Cît priveşte Găgăuzia, geneza conflictului din sudul Republicii Moldova este bine cunoscut,
separatismul începînd, practic, în aceeaşi perioadă ca şi în Transnistria şi avînd aceeaşi „autori”
şi „regizori”. Totodată, vom specifica un moment principial: dacă în Transnistria separatismul
poartă un caracter politic (avînd la geneza sa şi dimensiunea naţională, substratul lingvistic), în

1
Moldova Suverană, 2003, 11 septembrie; 12 septembrie.
Găgăuzia el poartă un caracter naţional. Conflictul, luînd amploare în sudul ţării imediat după ce
Republica Moldova dobîndeşte independenţa, se aplanează în urma dialogului, negocierilor,
compromisurilor şi eforturilor comune dintre părţile implicate în conflict, inclusiv şi a
mediatorilor internaţionali, o dată cu adoptarea de către Parlamentul de la Chişinău la 23
decembrie 1994 a Legii privind statutul juridic special al Găgăuziei (Gagauz-Yeri). Esenţa
acestui act normativ, în care, de altfel, s-au strecurat şi unele deficienţe (sintagma „popor
găgăuz”, prezenţa a trei limbi de circulaţie, dreptul la autodeterminare externă, ştirbirea
suveranităţii populaţiei autohtone etc.), constă în atribuirea autonomiei pe criterii etnice unui
grup social. Sensul Legii nominalizate derivă din faptul că Găgăuzia este o Unitate Teritorială
Autonomă cu un statut special care, fiind o formă de autoadministrare a găgăuzilor, constituie o
parte componentă a Republicii Moldova.
Deja la mijlocul anilor ’90 ai sec. XX au început să activeze în mod legal elitele Găgăuziei,
partidele politice, inclusiv Mişcarea „Gagauz Halkî” care în august 1990, din motive bine
cunoscute, a fost dizolvată prin decizia guvernului de la Chişinău. La sfîrşitul anului 2002 Curtea
Constituţională a Republicii Moldova a dat aviz pozitiv iniţiativei de revizuire a Constituţiei ţării,
parvenite de la majoritatea parlamentară (PCRM), care prevede introducerea în Legea
fundamentală a unor articole care vor garanta existenţa şi funcţionarea autonomiei găgăuze
(dreptul Găgăuziei de a-şi soluţiona de sine stătător problemele politice şi economico-culturale,
dreptul la organizarea bugetului, dreptul la iniţiativă legislativă, precum şi dreptul la
autodeterminare în cazul pierderii independenţei Republicii Moldova, iar autonomiei regionale i
se atribuie şi garanţii constituţionale), ceea ce înseamnă că o formulă politică poate fi găsită în
comun de diferite elite politice, chiar dacă ele stau pe poziţii opuse, în baza dialogului,
consensului şi compromisului rezonabil.