comportamentului semiotic al animalelor, este un domeniu de cercetare

transdisciplinar. Situat între biologie și antropologie, investighează un domeniu

aflat între natură și cultură ” [9].
I.
O definiție sintetică a zoosemiticii, având în vedere evoluțiile sale cele mai
recente, poate fi astăzi cea a studiului semiozei în interiorul și între speciile de
animale. În primul rând, accentul zoosemioticii nu este pur și simplu comunicare,
dar mai degrabă semioza mai largă, adică procesul în care ceva este un semn
pentru un anumit organism. Comunicarea, procesul în care un semn este codat și
transmis de la un emițător la un receptor poate să fie considerată un caz special de
semioză, deci mai mic.
În consecință, zoosemiotica cuprinde cel puțin trei fenomene semiotice importante:
1. Semnificația, care apare atunci când receptorul este singurul subiect care
participă la semioza, iar un emițător adevărat lipsește. Cu alte cuvinte,
studiile zoosemiotice reprezintă felul în care animalele au sens unul față de
celălalt sau în afara mediului lor;
2. Reprezentarea, care are loc atunci când emițătorul este singurul subiect
semiotic. În acest caz, studiile zoosemiotice reprezintă modul în care
animalele își construiesc sensul și, adesea, dar nu întotdeauna, îl oferă
altcuiva;
3. Comunicarea, care are loc atunci când emițătorul și receptorul iau parte la
ambele părți ale fenomenului semiotic și, prin urmare, „sensul” (sau textul)
menționat mai sus este schimbat, înțeles sau neînțeles .
Evident că şi în cazul animalelor se poate vorbi de „comunicare”, doar că „limbajul” acestora
este extrem de primitiv, constituit mai degrabă ANTROPOSEMIOZA ZOOSEMIOZA
FITOSEMIOZA prin condensarea iniţială a sistemelor stelare prin dezvoltarea ulterioară a
sistemelor planetare şi subplanetare BIOSEMIOZA FIZIOSEMIOZA SEMIOZA 10 din
semnale. Aceste semnale se pot prezenta sub diverse forme. Specialiştii au deosebit o
comunicare sonoră, o comunicare gestuală, o comunicare cromatică, o comunicare chimică, o
comunicare luminoasă şi chiar una electrică. Emiterea acestor tipuri de semnale (sonore,
cromatice, luminoase etc.) serveşte, în genere, fie comportamentului sexual ,acceptarea sau
refuzarea împerecherii), fie apărării / agresiunii, fie avertizării (în caz de pericol.
II
Trăim într-o lume impregnată de semne, vrea să zică personajul David. Dar ce este, în definitiv,
un semn? Care sunt trăsăturile pe care trebuie să le aibă un „obiect” pentru a fi semn? Şi câte
tipuri de semne există? Cum le putem clasifica?
Cele trei condiţii pe care un „lucru” trebuie să le întrunească pentru a fi considerat SEMN sunt: •
să fie material (adică perceptibil prin simţuri);
• să ţină locul la altceva (adică să trimită la alt referent decât la sine);
• să aibă o semnificaţie recunoscută (consimţită social).
Tipuri de semne
Conform unei prime clasificări făcute de Sf. Augustin (354-430 d.Hr.) în lucrarea De doctrina
christiana (II, 1, 2), semnele ar fi de două feluri:
(a) signa naturalia – semne produse fără dorinţa sau intenţia de a semnifica (de pildă, fumul ca
semn pentru foc; urmele lăsate de animale);
 (b) signa data – semne stabilite cu voinţă şi intenţie (produse de om: cuvinte, gesturi, pictură,
dans etc.; dar şi de animale: de pildă, sunetele scoase de cocoş pentru a atenţiona găinile că a
găsit mâncare). Observăm că un mileniu şi jumătate mai târziu o atare clasificare îşi dovedeşte în
continuare valabilitatea.
(a) semne naturale (de ex., «fumul» este un semn natural pentru «foc») şi (b) semne artificiale
(de ex., cuvântul fum este un semn artificial care înseamnă/semnifică ‘fum’) (vezi Dewey 1838:
51-52)
După Thomas A. Sebeok (2001: 8-11) (care înglobează şi tipologia lui Ch.S. Peirce: icon, indice,
simbol), ar exista şase tipuri majore de semne investigate şi inventariate de semiotică
simptomul – un reflex ce ţine de structura anatomică; aici se încadrează, de pildă, diversele
semne de avertizare pe care le produce corpul anumitor animale
-semnalul – un tip de semn specific unei anumite specii, utilizat pentru supravieţuirea respectivei
specii; cele mai multe dintre semnale sunt emise automat ca răspuns la tipuri specifice de stimuli
şi stări afective; de ex., trilurile păsărilor.
-iconul – un semn care este făcut să semene cu, să simuleze ori să-şi reproducă oarecum
referentul; de ex., o fotografie, o hartă, cuvintele onomatopeice
indicele – un semn care se referă la cineva/ceva în termenii existenţei sau plăsării acestuia în
timp şi spaţiu ori în relaţie cu altcineva/altceva; de ex., fumul ca indice al focului, strănutul ca
indice al răcelii etc.
-simbolul – un semn care ţine locul referentului său într-un mod arbitrar, convenţional; de ex.,
cea mai mare parte a cuvintelor.
-numele – un semn identificator, asociat (în diverse moduri) unui membru al unei specii; de
pildă, un nume „omenesc” este un semn care identifică persoana în termeni variabili precum
etnia şi genul

III.

Termenul de decodare aberantă îi aparţine semioticianului italian Umberto Eco, ce l-a pus în
circulaţie în 1965. Se referă la situaţiile în care „un mesaj, care a fost codificat după un anume
cod, este decodificat prin intermediul altui cod” (J. Fiske, în O’Sullivan et alii 2001: 97).
Decodarea aberantă se produce, aşadar, mai ales atunci când mesajul este receptat de membrii
unei culturi diferite şi, îndeosebi, în cazul codurilor iconice. U. Eco semnalează diverse tipuri de
decodare aberantă: „de la ignorarea codurilor originale (de exemplu: cuceritorii ahei au
interpretat greşit simbolurile cretanilor) până la acoperirea mesajului prin impunerea unor coduri
ulterioare (exemple: primii creştini au suprapus un mesaj creştin peste un simbol sau ritual
păgân; cărturarii post-romantici consideră ca fiind imagini erotice acele imagini văzute de poeţii
timpurii drept alegorii filosofice)” (ibid.). În consecinţă, ori de câte ori avem de-a face cu o
înţelegere greşită sau cu o interpretare deformată a unui mesaj izvorând dintr-o experienţă
culturală diferită ne aflăm în prezenţa unei decodări aberante. Este edificator următorul exemplu
oferit de J. Fiske: „Desenele preistorice cu animale din peşteri au fost interpretate iniţial ca fiind
nişte mişcări graţioase, care sfidau legile gravitaţiei – dar Margaret Abercrombie (1960) a
argumentat că este vorba, de fapt, despre animale moarte, zăcând pe-o parte. Dragostea pe care o
avem noi pentru animalele vii şi dezgustul faţă de animalele moarte ne-a condus la o decodare
aberantă” (Fiske 2003: 105). 45 Conceptul îşi găseşte o largă aplicabilitate în mass-media
datorită varietăţii de culturi şi subculturi cu care se întâlneşte / se confruntă un mesaj mediatic
tipic. Mai mult decât atât, U. Eco apreciază că „decodarea aberantă este regula în mass-media”.
O ştire economică, de pildă, va fi decodată sensibil diferit de un agent de bursă, faţă de modul în
care va fi receptată de un muncitor din siderurgie sau un inginer din industria aeronautică.