Tema nr.

9
Limbă, limbaj, comunicare

1. Definirea conceptelor semn, limbă şi limbaj

La începutul secolului XX psihologia intrase într-o criză profundă, din care se părea că nu
exista ieşire. Esenţa crizei consta în aceea că tînăra ştiinţă (psihologia a apărut ca ştiinţă de abia
în 1879, an în care W. Wund a creat primul laborator de psihologie din lume) îşi pierduse
obiectul de cercetare. Toată comunitatea psihologică era în mare derută. O parte din psihologi
studiau memoria, gîndirea, conştiinţa, dar o făceau prin metoda introspecţiei, adică prin
observarea, fixarea şi analiza propriilor trăiri psihice. Or, la acea vreme se instalase deja ideea că
psihologia poate deveni ştiinţă cu adevărat, dacă va utiliza metode obiective de cercetare,
experimentul, bunăoară. Numai experimentul, se credea, poate oferi date ştiinţifice care pot fi
prelucrate cu metode de calcul statistic, în baza cărora pot fi formulate concluzii şi idei ce
reflectă fidel realitatea psihologică. Introspecţia însă oferea date subiective, provenite din
rapoarte ale cercetătorilor privind trăirea propriilor experienţe psihologice. Ele, aceste date, erau
tratate cu rezervă, considerîndu-le de o valoare ştiinţifică îndoielnică. Atunci J. Watson, un clasic
al psihologiei mondiale, a iniţiat în America o serie de cercetări psihologice al căror obiect îl
constituiau reacţiile comportamentale, care pot fi actualizate experimental, pot fi observate
direct, înregistrate, cuantificate, supuse analizei cantitative. Astfel a apărut curentul behavorist
(cuvîntul „behaviour” în engleză înseamnă „comportament”). Ei susţineau că psihologii trebuie
să cerceteze doar actele comportamentale, căci numai ele pot fi obiectiv fixate, măsurate,
prelucrate statistic. Gîndirea, reprezentările, memoria, conştiinţa nu pot fi direct observate,
deoarece ele se produc în plan intern, în minte. Prin urmare, ele nu pot constitui un obiect de
cercetare veritabil pentru psihologia ştiinţifică. Ea, psihologia, trebuie să renunţe la ideea de a
studia procesele psihice superioare: gîndirea, memoria, conştiinţa. Dar dacă psihologia renunţă la
studiul acestor fenomene psihice, atunci ea nu mai rămîne cu nimic din ceea ce înseamnă cu
adevărat psihologia umană. Ce era de făcut? Soluţia a fost găsită de L. S. Vîgotsky, genial
psiholog rus, care a avansat ideea că procesele psihice superioare, cum e gîndirea, de exemplu,
au o structură trimembră şi nu bimembră, cum se considera până atunci. Procesele psihice
superioare au o structură simetrică cu cea a activităţii de muncă. Orice act de muncă, precum
bine se ştie, conţine următoarele elemente: subiectul muncii, obiectul muncii şi unealta de muncă
asigură relaţia „subiect – obiect”. Grădinarul (subiectul) sapă grădina (obiectul) cu hîrleţul
(unealta). Unealta se interpune între subiect şi obiect şi face posibilă acţiunea transformatoare a
subiectului asupra obiectului, mijloceşte actul muncii.
Gîndirea, ca şi oricare alt proces psihic superior, are o structură trimembră: 1) gînditorul
(subiectul) care reflectă asupra unei 2) probleme (obiectul gîndirii), folosind 3) cuvinte (semne).
Un alt exemplu : o femeie în vîrstă şi neştiutoare de carte (subiect) ca să nu uite sa întoarcă o
datorie, face un nod la băsmăluţă. Nodul e mijlocul, e semnul cu ajutorul căruia femeia îşi ţine
sub control memoria. Deci structura proceselor psihice superioare e : subiect – semn – obiect.
Cum am putea defini noţiunea de semn? Semnul e un obiect ce reprezintă alt obiect, e
ceea ce exprimă altceva decît ceea ce este el. Semnul, spune Vîgotsky, e «unealta psihologică »
pe care omul o foloseşte la muncile intelectuale: rezolvare de probleme, memorare, cugetare…
Semnul, ca un obiect ce exprimă un alt obiect şi comunică o informaţie despre el e compus din
două părţi : semnificaţie şi semnificant.

Semnificaţia e ideea, gîndul, sensul, mesajul pe care semnul îl reprezintă şi-l exprimă, iar
semnificant e partea materială care serveşte ca suport pentru semnificaţie. Semnificaţia ţine de
spiritual, de ideal şi de aceea ea nu poate fi percepută cu organele de simţ. Semnificantul e
material şi, prin urmare, e perceptibil, e palpabil, adică poate fi văzut, auzit, pipăit etc. Să
exemplificăm această teză. Cuvîntul masă e semn şi atunci el trebuie să fie compus din
semnificaţie şi semnificant. Semnificaţia cuvîntului masă e noţiunea de masă ca obiect de mobilă
cu platformă şi picioare, la care ne aşezăm ca să mîncăm, să scriem, să citim etc. Semnificantul
este lanţul de litere sau sunete m-a-s-ă, pe care îl vedem şi-l citim sau îl auzim dacă este rostit.
Toate semnele au această structură dublă.

Limba este un sistem de semne verbale (cuvinte) şi de reguli, care prescriu proceduri de
utilizare a semnelor, cu ajutorul cărora pot fi elaborate un număr infinit de enunţuri.

Limbajul este procesul psihic de utilizare a limbii în vederea realizării funcţiei de

comunicare, cunoaştere sau reglare.

Pentru a nu greşi la identificarea noţiunilor de limbă şi limbaj şi a le folosi corect în

comunicare, este util să examinăm tabelul de mai jos, unde ambele noţiuni stau faţă în faţă,
oferindu-ne posibilitatea de a le compara una cu alta şi a stabili specificul fiecăreia.

Limba Limbaj
Este sistem de semne si reguli Este proces psihic
Este elaborat de o comunitate Este elaborat de o persoana anume
Are caracter abstract Are caracter concret
Este studiata de lingvistica Este studiata de psihologie

2. Funcţiile limbajului

Psihologia contemporană consideră că limbajul îndeplineşte o multitudine de funcţii,

dintre care cele mai importante sunt trei: funcţia de comunicare, funcţia cognitivă şi funcţia
reglatoare.

Prima şi cea mai importantă este funcţia de comunicare.

Limbajul în această funcţie constituie un proces de stabilire şi gestionare a relaţiilor
dintre oameni cu ajutorul limbii.
Pot fi identificate trei avantaje pe care limbajul şi comunicarea le aduc omului:

a) Ii permite sa trăiască alături şi împreuna cu alţii, sa ia poziţie fata de alţii, să se

adapteze situaţiilor noi, să ţină seama de experienţa altora, sa o asimileze, dacă e cazul şi e
necesar.
b) Prin comunicare, individul se face cunoscut altora, dar şi sieşi, îşi corijează o serie de
percepţii şi atitudini eronate, se introspectează şi se poate înţelege mai bine pe sine.
c) Comunicarea răspunde nevoii omului de a fi apreciat, prin intermediul ei el atrage
atenţia altora asupra sa, implicit, afirmîndu-se şi punîndu-se în valoare.
Psihologul rus A. A. Leontiev numeşte limbajul în funcţia lui de comunicare activitate
verbală.
Sînt, potrivit lui A.A. Leontiev, patru tipuri de activitate verbală: vorbirea, audierea,
scrierea şi citirea.

A doua funcţie importantă a limbajului este cea cognitivă. Vom examina două aspecte în
utilizarea limbajului în funcţia cognitivă.
Primul aspect îl constatăm atunci cînd limbajul joacă rolul de mijlocitor al proceselor
psihice cognitive şi face posibilă declanşarea şi buna desfăşurare a acestor procese. Gîndirea este
imposibilă fără limbaj, limbajul este mecanismul psihologic de bază al gîndirii. Nici memoria,
mai ales memoria logică, nu poate exista şi nu se poate realiza în afara limbajului. Limbajul
îndeplineşte rolul de ax al întregului sistem psihic uman şi-i face posibilă funcţionarea.
 Al doilea aspect e legat de activităţile didactice, cînd învăţătorul sau profesorul cu
ajutorul limbajului le formează elevilor şi studenţilor cunoştinţe. N. Jinkin, cunoscut psiholog
rus, numea limbajul în funcţia cognitivă transmiţător de informaţii. Într-adevăr, învăţătorul
transmite cunoştinţe clasei de elevi prin prelegere, comunicare, discuţie, pe scurt, prin cuvînt.

A treia funcţie principală a limbajului este funcţia de reglare. Omul trăieşte în societate,
în grupuri şi mereu este pus în situaţia să se adapteze la alţii, să le influenţeze comportamentele,
atitudinile şi sentimentele. Rog să ştergeţi tabla, se adresează învăţătorul unui elev şi drept
răspuns elevul şterge tabla. Ce a făcut învăţătorul? A determinat un act dezirabil pentru el –
ştergerea tablei. Funcţia de reglare o observăm atunci cînd o persoană produce comportamente şi
luări de atitudini la o altă persoană prin sugestii, rugăminţi, aluzii, îndemnuri sau prin mijloace
verbale mai directe şi mai dure, cum sînt ordinele, dispoziţiile, comenzile. Omul prin limbaj
influenţează nu numai comportamentul altor oameni, ci şi pe al său propriu prin autosugestie,
autocomandă, autoîndemn. A. Luria afirma că voinţa se produce prin limbaj. Omul îşi adresează
sieşi anumite porunci şi se determină prin cuvinte autostimulatoare să îndeplinească ceea ce şi-a
propus.

3. Formele de limbaj şi caracterizarea lor

Există mai multe forme de limbaj: limbaj exterior, limbaj interior, limbaj oral, limbaj
scris etc. Pentru a face ordine în cunoştinţele noastre despre limbaj, este necesar să clasificăm
formele de limbaj.
Clasificarea 1. Criteriul: direcţia limbajului ca proces. Limbajul poate să se mişte în două
sensuri: dinspre mesaj spre enunţ [mesaj → enunţ] sau dinspre enunţ spre mesaj [enunţ →
mesaj].
După acest criteriu distingem: limbajul expresiv şi limbajul impresiv.
Limbajul expresiv este limbajul pe care-l produce emiţătorul şi are drept scop elaborarea
mesajelor şi transmiterea lor către receptor.
Limbajul expresiv parcurge în derularea sa următoarele faze:
1. Apariţia intenţiei verbale. Intenţia verbală înseamnă impulsul de a comunica ceva: a
apărut o idee, o întrebare, o nelinişte etc. şi subiectul simte nevoia s-o comunice.
2. Elaborarea mesajului. Mesaj este aceea ce trebuie comunicat: gînduri, sentimente,
nedumeriri, probleme. El formează conţinutul comunicării.
3. Programarea interioară a mesajului. Se elaborează schema mesajului, gîndurile,
trăirile etc. şi se pun în ordine (plan).
4. Programarea exterioară: exprimarea mesajului în enunţ, alcătuirea propoziţiilor şi
frazelor, aplicarea regulilor de semantică şi gramatică.

Limbajul impresiv este limbajul produs de receptor şi constă în perceperea enunţurilor şi

înţelegerea mesajelor pe care ele le exprimă.
Fazele limbajului impresiv sînt:
1. Perceperea enunţului.
2. Decodarea enunţului.
3. Extragerea mesajului (Ce a spus sau ce a scris?).
4. Determinarea intenţiei verbale (De ce a spus cutare vorbă?).

Clasificarea 2 se efectuează în baza criteriului natura codului utilizat, forma

semnificanţilor. Cele mai utilizate coduri sunt sunetele (fonemele) şi literele (grafemele).
După acest criteriu distingem: limbajul oral şi limbajul scris.
Limbajul care utilizează sunetele ca formă de exprimare este limbajul oral.
Limbajul care utilizează literele pentru a exprima mesaje este limbajul scris.
 Clasificarea 3 se face după criteriul destinaţia mesajului.

Un mesaj poate avea două destinaţii: pentru sine (pentru „uz intern”) şi pentru alţii
(pentru „uz extern”). După acest criteriu distingem: limbajul exterior şi limbajul interior.
Limbajul interior este un limbaj pentru sine. Subiectul produce enunţul pentru sine. El
este în acelaşi timp şi emiţător, şi receptor.

Limbajul exterior este un limbaj pentru alţii. Este limbaj social. Emiţătorul şi receptorul
sînt persoane diferite. Limbajul exterior îndeplineşte în mod preponderent funcţia de comunicare,
în timp ce limbajul interior excelează în funcţia cognitivă (ca mecanism psihologic al gîndirii,
îndeosebi).
Limbajul interior se realizează şi se prezintă în formă de monolog interior şi dialog cu
sine însuşi.

Clasificarea 4. Criteriul de operare: numărul de subiecţi implicaţi în procesul limbajului.

După acest criteriu, distingem: limbajul monologat şi limbajul dialogat.

Limbajul monologat este limbajul produs de o singură persoană. Cuvîntul „monologat”
provine de la combinarea a două cuvinte: „monos” ce însemna în greaca veche „unu” şi „logos”
– cuvînt, discurs.
Autorul limbajului monologat este emiţătorul.
Produsele limbajului monologat sînt cuvîntările, discursurile, prelegerile, alocuţiunile.
Limbajul dialogat este limbajul folosit în conversaţie. Este un limbaj de grup. Autorul lui
este un grup uman, un subiect colectiv. Termenul provine de la cuvîntul latin „dialogus” care
însemna „conversaţie”. Formele pe care le ia limbajul dialogat pot fi conversaţia, discuţia,
polemica, cearta ş. a.

4. Dezvoltarea limbajului

Analizînd rezultatele cercetărilor psihologice cu privire la problema psihogenezei

limbajului, psihologii au elaborat următorul tablou al apariţiei şi dezvoltării limbajului în
ontogeneză: De la naştere la două luni, singura vocalizare a copilului este un sunet deranjant, în
special plînset.
De la vîrsta de aproximativ două luni, copilul începe să scoată un nou tip de sunete, care
indică plăcerea, asemănător cu uguitul porumbeilor.
Între patru şi nouă luni, această formă se dezvoltă considerabil şi copilul începe să
gîngurească - emiţînd sunete repetitive, cum ar fi „da-da-da-da".
Acest proces continuă în perioada de la nouă la optsprezece luni, dar copilul explorează
acum şi dezvoltă foneme definite. În această perioadă, începe să producă şi zgomote cu sonorităţi
similare, cum sînt „ma-ma-ma-ma" şi „ba-ba-ba-ba" — experimentînd modalităţile de a le lega.
În timpul acestei perioade, copilul construieşte un sistem fonemic, pe care îl va utiliza mai tîrziu
la compunerea cuvintelor. Procesul seamănă cu însuşirea unor deprinderi fizice înainte de a le
utiliza în scopuri mai complicate. Aceasta este, de asemenea, perioada în care încep să apară
primele cuvinte.
De la optsprezece luni la doi ani şi jumătate, copilul începe să construiască sintagme de
două cuvinte, de exemplu, „dă papa".
De la doi ani jumătate la patru ani, învaţă reguli de grama tică, îşi îmbogăţeşte
vocabularul, trece prin ultimele faze de dezvoltare a sistemului fonemic şi leagă deseori
propoziţii destul de complicate. Pe la vîrsta de patru pînă la şase ani, îşi însuşeşte toată gramatica
şi sintaxa de bază, caracteristice pentru adult, necesare pentru comunicare, şi sarcina principală
de acum înainte este îmbogăţirea şi dezvoltarea vocabularului.
 Un interes deosebit psihologia l-a acordat evoluţiei competenţelor copiilor de a construi
propoziţii şi fraze. Astfel în baza cercetărilor longitudinale s-a stabilit faptul că însuşirea
limbajului de către copil se desfăşoară într-o succesiune care ar putea fi organizată în
aproximativ cinci etape principale:
În prima etapă, copilul articulează doar propoziţii simple de două cuvinte: „vreau ursuleţ"
sau „mămica plecat".
Pe măsură ce intră în a doua etapă, începe să folosească forme flexionare şi articole,
spunînd, de exemplu: „uite un căţeluş" sau „am plecat".
La etapa a treia, copilul începe să pună întrebări, de la cele relativ uşoare, cum ar fi „ce?",
„unde?" şi „cînd?" şi pînă la „cum?" şi „de ce?".
Etapa a patra este caracterizată de introducerea frazelor simple, cu mai mult de o
propoziţie, cum ar fi: „Eu am băut lapte şi ursuleţul a băut lapte".
În timpul etapei a cincia, copilul este capabil să lege propoziţiile prin elemente de relaţie
şi să utilizeze propoziţii subordonate: „Sandu, care locuieşte acolo, merge la şcoala noastră". În
această etapă copilul poate formula majoritatea tipurilor de construcţii gramaticale specifice
adulţilor, dezvoltarea ulterioară a limbajului realizîndu-se în principal prin îmbogăţirea
vocabularului.