Subiectul1„Omul este măsura tuturor lucrurilor” – Protagor

La modul general, afirmaţia “Omul este măsura tuturor lucrurilor” aşază

fiinţa umană în centrul Universului, toate celelalte manifestări ale realităţii
aparţinând unui plan secund. Mai mult, din punctul de vedere al lui
Protagoras, fiecare om este creatorul lumii sale, în funcţie de capacitatea sa
de gândire, de cunoaştere, în funcţie de valorile în care crede şi de faptele
lui. Prin urmare, lumea însăşi este într-o continuă prefacere, nu numai prin
natura sa, ci şi prin prisma percepţiilor subiective, determinate de cultura,
sensibilitatea, vârsta, sănătatea, experienţa, convingerile fiecăruia. Câţi
oameni, atâtea reprezentări ale lumii.
Subiectul 2 Cunoaşte-te pe tine însuţi
Caută
 

Vrei să fii fericit? Cunoaşte-te pe tine însuţi !

“Viața necercetată nu merită trăită”, a spus filosoful grec Socrate. Aceeaşi idee
este transmisă şi prin expresia “Cunoaște-te pe tine însuți”, un aforism inscripționat
pe templul lui Apollo din Delphi, Grecia.Câteodată avem sentimentul că nu ne
cunoaștem cu adevărat.De ce avem anumite sentimente și ne comportăm într-un
anumit mod?Deși avem impresia că ne cunoaştem, înțelegerea cu privire la noi
înșine este adeseori inconsecventă.Câteodată avem sentimentul că nu ne cunoaștem
cu adevărat. De ce avem anumite sentimente și ne comportăm într-un anumit mod?
Deși avem impresia că ne cunoaştem, înțelegerea cu privire la noi înșine este
adeseori inconsecventă.Cunoașterea de sine trebuie să fie în permanenţă o
preocupare pentru noi sau este mai bine să trăim în ignoranţă în legătură cu acest
aspect al cunoașterii? Prin cunoașterea de sine psihologii se referă la cunoaşterea
sentimentelor, motivațiilor, modelelor și tendințelor noastre de gândire. Înţelegerea
acestor lucruri stă la baza respectului de sine și a încrederii în valorile și motivațiile
noastrePrin cunoașterea de sine psihologii se referă la cunoaşterea sentimentelor,
motivațiilor, modelelor și tendințelor noastre de gândire. Înţelegerea acestor lucruri
stă la baza respectului de sine și a încrederii în valorile și motivațiile noastre.Fără
cunoașterea de sine nu putem avea o măsură a propriei noastre valori, ceea ce ne
face vulnerabili şi predispuşi să acceptăm opiniile altora despre noi ca adevăruri.În
consecinţă, în loc să ne concentrăm asupra noastră pentru a înţelege ce ar trebuie să
simțim, să gândim și să ne dorim, s-ar putea să fim preocupaţi mai mult de ce crede
lumea din jurul nostru despre noi.
 Caută
 

Interpretaţi – Platon mi-e prieten, dar adevărul mi-e mai scump

Amicus Plato sed magis amica veritas.
O afirmaţie a lui Aristotel, din "Etica Nicomahică", reprodusă de Ammonius
Saccas în lucrarea sa "Viaţa lui Aristotel".
Sensul ar fi că nu e suficient ca o părere să fie susținută de o autoritate, ci trebuie
să fie și adevărată. Unii înțeleg că adevărul este mai presus de prietenie - dar în
acest ultim caz se poate deschide o largă discuție.

Interpretaţi: mă îndoiesc, deci cuget, cuget, deci exist

 Afirmația inițială se pare că ar fi fost următoarea – dubito, ergo cogito, cogito ergo
sum!– mă îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Îndoiala este sinonimă cu
gândirea. Un adevăr de care nu te îndoiești este un adevăr fie revelat sau dogmatic (în
cazul religiei) fie este un adevăr doctrinar sau ideologic (în cazul politicii), fie este un
adevăr științific, care nu este nici revelat, pentru că este căutat, dar nici ideologic,
pentru că este împărtășit de toată lumea fără constrângere, și îi este unanim
recunoscută valoarea de adevăr. Acest adevăr este mai degrabă un adevăr necesar.

O altă variantă a cogito-ului ar fi următoarea – dubito, ergo cogito, ergo sum – mă

îndoiesc, deci gândesc, deci exist. Această variantă vom vedea mai târziu este cea mai
aproape de adevăr.
Alte variante care ne pot băga în ceață:

Dubito sum, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că exist, gândesc deci exist! Deci, mai întâi îmi
pun la îndoială existența, apoi vine gândirea care îmi anulează orice urmă de îndoială
cu privire la existență, și îmi spun că defapt exist. Prin urmare, gândul îmi confirmă
existența.
Dubito cogito, cogito ergo sum! Mă îndoiesc că gândesc, gândesc deci exist! În acest caz
îmi pun la îndoială însăși gândirea, îndoială ce se spulberă atunci când observ că
gândind realitatea îmi confirm faptul de a fi. Putem da și o explicație ontologică, vorbind
despre gândirea care se îndoiește de gândire, sau gândirea care se gândește pe sine.
A te gândi la gândire nu la lucrurile sau obiectele gândirii, a-ți analiza propria gândire și
propriul intelect. Gândirea devine astfel obiect al gândirii.
Gândesc deci exist! Descartes a creat un precedent prin acest dicton care a schimbat
într-o oarecare măsura paradigma după care se făcea filozofie până în acel moment
(sec. XVII). Rațiunea, evidența și experimentul încep să capete o tot mai mare
importanță în știință, rezultând de aici o cunoaștere mai exactă și mai riguroasă a lumii.
Filozofia trebuia să țină pasul, și astfel se lasă invadată de raționalism, pe care îl vom
găsi tot mai mult în științele pozitive, în istorie, în științele sociale, chiar și în religie, care
odată trecută prin filtrul critic al rațiunii își pierde treptat influența și sensul. Gândesc deci
exist! Să fie oare această afirmație una exhaustivă, care nu mai lasă loc de nicio
interpretare, care spune totul? A gândi însemană a fi conștient, a fi conștient de propria
ta existență. În același timp a gândi înseamnă a avea îndoieli, a te îndoii de propria ta
existență. Dar când gândesc, eu nu gândesc doar propria mea ființă, ci și lumea
înconjurătoare, deci mă îndoiesc și de aceasta din moment ce o gândesc. Dar una este
să gândești cu mintea ta, ce pare a fi o nebunie cum spunea un filozof contemporan
român, și alta este să gândești cu mintea altora. O mare parte din lumea în care fiecare
dintre noi își duce existența este rezultatul gândirii altora. Noi decât aderăm din
convingere la aceste gânduri de care suntem străini. În această privință cogito ergo
sum, este o afirmație incompletă și echivocă. Pentru ca acestă maximă carteziană să
aibe într-adevăr sens, nu la nivel general obiectiv ci pur individual și subiectiv, căci
tocmai de aceea este scrisă la persoana întâi, pentru a afecta în primul rând cititorul și
cel care și-o însușește, trebuie redată astfel – dubito, ergo cogito, cogito ergo sum! Mă
îndoiesc, deci gândesc, gândesc deci exist! Trebuie adăugată îndoiala – Dubito! fără
îndoială, fără acest dubito, maxima este scoasă din context și trunchiată și astfel prost
înțeleasă.
Tot ce ne înconjoară trebuie pus sub semnul îndoielii, chiar și cele mai evidente
adevăruri. Numai așa putem spune într-adevăr că existăm prin ființa și rațiunea noastră,
nu prin a altora. Să gândești cu mintea ta e într-adevăr o nebunie, mai ales într-o lume
ca a noastră în care adevărurile ne sunt servite pe tavă și în care nu mai este nevoie de
niciun efort intelectual. Gândesc deci exist, nu ne spune decât că, suntem martori la
ceea ce ni se întâmplă dar nu și protagoniști. Gândesc lumea exterioară și adevărurile
ei pe care le-am primit fără să le pun la îndoială, deci exist. Este și aceasta într-adevăr
o formă de a fi, de a exista, dar nu este cea adevărată, chiar dacă marea majoritate a
oamenilor se regăsesc în această situație. Mă îndoiesc, deci gândesc, prin urmare
exist, ne spune infinit mai mult. Ne spune că suntem părtași la miracolul existenței, că
suntem prezenți aici și acum și că înțelegem lumea prin mijlocirea propriului nostru
intelect, altfel spus, că nu suntem inerți mental.
Din păcate lumea este populată de către oameni masă, omul masă fiind omul fără
individualitate intelectuală. Când ne referim la individualitate, înțelgem termenul în
sensul comun și barbar de ego, personalitate sau eu, și prin asta considerăm ca suntem
ființe originale, ceva ce este doar al nostru și ne diferențiază de restul. Ei bine nu egoul
și nici persoanlitatea sunt cele care ne diferențiază de restul oamenilor, ci intelectul.
Ego avem cu toții, cu toții suntem egoiști, iar personalitatea nu suferă mari variații de la
un om la altul, ea poate fi mai puternică sau mai slabă, și cam atât. În schimb, intelectul
este cel care trebuie să ne diferențieze și să ne facă ființe unice și irepetabile, la fel cum
din punct de vedere genetic toți oamenii de pe această planetă sunt diferiți și irepetabili.

Din păcate filozofia contemporană, dacă mai există pe undeva, nu mai e capabilă să
ofere răspunsuri mulțumitoare. În fond nici nu cred că acesta este rolul filozofiei, ea nu
trebuie să ofere răpsunsuri, ci întrebări. Filozofia trebuie să ne învețe cum să ne punem
întrebări. Și cât de important este faptul de a știi să pui o întrebare atunci când cauți un
răspuns. De multe ori căutăm răspunsul fără să fi pus corect întrebarea. Astfel spus
dificultatea unei probleme nu se regăsește în răspuns ci în întrebare.

Unii adversari ai filozofiei, care nu văd rostul ei pe această lume, și o consideră ceva
învechit, vetust, nu pentru că nu o înțeleg, ci pentru că, spun ei, nu a găsit niciodată în
istoria ei vreun răpsuns la o întrebare, trebuie să li se răspundă cu cuvintele de mai sus
– filozofia nu poate fi decât filozofie aporetică, pentru că ea nu își propune și nu și-a
propus niciodată să găsească vreun rapsuns la o întrebare, ci a căutat întotdeauna
întrebarea. Deci, să mulțumim filozofiei și filozofilor din toate timpurile care s-au mirat de
lume, atât de cea exterioară cât și de cea interioară, și au știut să pună întrebări. Fără
aceștia nu am fi avut marea știință cu toate domeniile ei care astăzi ne fac viața puțin
mai suportabilă.

 
 

Descrieţi esenţa „voinţei de viaţă”

Imperativul major pe care îl impune omului principiul metafizic al
existenţei, Viaţa, este ca aceasta să fie trăită la cea mai înaltă cotă
de tensiune cu putinţă.Aceasta înseamnă a trăi plenar viaţa, "aici" şi
"acum". Există însă două piedici majore pe care omul le are detrecut
pentru ca elanul său vital să-1 poată ancora definitiv "aici" în
această lume şi "acum" în prezent. Estevorba de creştinism care îl
extrage pe om din "aici", din lumea aceasta îndreptându-i voinţa de
a trăi către lumeacealaltă, de dincolo, şi de istorism care neglijând
pe "acum", prezentul, îi îndrumă întregul său efort decunoaştere
către trecut. Nietzsche pledează în favoarea elanului creator al vieţii
care pentru a se asigura pe sineare ca o primă soluţie angajarea în
temporalitate şi asumarea, în acest caz, a luptei făţişe cu moartea ce
încurgerea timpului asaltează permanent Viaţa. Pe calea
unei permanente generări Viaţa trebuie, continuu, să se producă şi
să se reproducă pe sine, de preferinţă, în exemplarele de excepţie,
geniile. Numai prin acestea Viaţa potenţată la maximum devine
eternă, înfruntă timpul şi învinge moartea. Conceptul de geniu,
hotărâtor pentruconcepţia lui Nietzsche, netezeşte drumul gândirii
sale către ideea de supra-om, ce încununează sistemul săufilosofic.
Geniul constituie, altfel zis, instrumentul la care apelează fondul
creator al existenţei, Viaţa, pentru a seconserva pe sine. Cealaltă
şansă care i se îmbie principiului metafizic al Vieţii în tendinţa sa de
a se conserva pesine este evadarea din timp, refugiul din faţa
istoriei, proiectarea pe un ecran mitic absolut, şi supra- şiatemporal,
care înalţă fenomenul vieţii deasupra proce-sualităţii istorice.
Această împrejurare este cea caredetermină opţiunea lui Nietzsche
în favoarea reabilitării dimensiunii mitice abandonate a culturii.
Tema geniuluise leagă direct de cea a culturii, geniul fiind tipul de
om puternic, singurul capabil a proceda la o restaurare a regimului
spiritual propriu.
 Voința de putere
Voinţa de putere nu trebuie înţeleasă ca ‘sete de putere’ sau ca ‘dobîndire de putere’. Acest înţeles
al voinţei de putere este, după Gilles Deleuze, unul dintre contrasensurile ei11. Voinţa de putere
este un principiu fundamental al existenţei: “toată fiinţarea nu este altceva decît voinţă de
putere”(Heidegger12). În această calitate, ea participă la instituirea de valori: “Cîtă vreme
interpretăm voinţa de putere în sensul ‘dorinţei de dominaţie’, o facem, obligatoriu, să depindă de
valori prestabilite, singurele capabile să determine cine anume trebuie să fie ‘recunoscut’ drept cel
mai puternic într-un caz sau altul, într-un conflict sau în altul. Nu facem, astfel, decît să ignorăm
natura voinţei de putere ca principiu plastic al tuturor evaluărilor noastre, ca principiu ascuns
pentru crearea de noi valori încă nerecunoscute. Voinţa de putere, spune Nietzsche, nu constă în a
dori şi nici chiar în a lua, ci în a crea şi a da. Puterea, ca voinţă de putere, nu este ceea ce voinţa
vrea, ci cel ce vrea în cadrul voinţei (Dionysos în persoană). Voinţa de putere este elementul
diferenţial din care derivă forţele aflate în prezenţă şi calităţile lor respective în cadrul unui
complex. Ea este, de aceea, prezentă întotdeauna asemeni unui element mobil, aerian, plural. Din
voinţă de putere o forţă ordonă, dar tot din voinţă de putere, o forţă se supune.”13 Voinţa de
putere se menţine şi se intensifică prin ceea ce ea instituie în permanenţă: perspectivele de
interpretare înţelese ca valori. În termenii lui Heidegger, aceasta înseamnă că “voinţa de putere
instituie condiţiile conservării şi intensificării sale sub forma punctelor de vedere, în speţă instituie
valori.”1

„Omul şi în închisoare este liber”, Sartre

Putem întotdeauna să facem ceva cu ceea ce au făcut alţii din noi.

Ca să te apuci să iubeşti pe cineva e o întreagă acţiune: trebuie să ai energie, curiozitate, să te laşi

orbit… Ba, la început, la un moment dat, trebuie să sari peste o prăpastie: dacă te apuci să
gândeşti, nu mai faci nimic!

Înainte ca voi să trăiţi, ea, viaţa, nu este nimic; dar voi sunteţi cei care îi daţi sens, iar valoarea nu-i
altceva decât sensul pe care voi îl alegeţi… să zicem mai degrabă că alegerea morală trebuie
comparată cu alcătuirea unei opere de artă.

Esenţa omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat să fie liber, îşi alege libertatea,
esenţa, şi-n aceasta constă măreţia, disperarea şi neliniştea lui.

Libertatea este ceea ce faci cu ceea ce ţi s-a făcut.

Pe măsură ce ne conturăm ca indivizi în societate, se încearcă să ne fie stimulate anumite abilități, cum
ar fii cea de a face diferența între bine şi rău. Dar termenii aceştia sunt prea vagi, uneori duc spre
luarea unor alegeri ilogice.
Sunt lucruri ce stau dincolo de puterea noastră de decizie şi sunt altele ce depind doar de noi. Şi
atunci de care categorie vrei să ai parte?
Libertatea este în noi, precum un organ ce armonizează întreg sistemul, dar totodată acest organ
se poate îmbolnăvi, creând o disfuncționalitate.. ce duce spre regres, spre prabuşire. Poate de asta
libertatea este un dar şi totodată, un blestem. Asta face ca cea de-a doua categorie să fie mai
dureroasă, mai riscantă, mai.. periculoasă.
Suntem condamnați să putem alege, ca mai apoi să ne regretăm alegerile şi să credem că în alte
circumstanțe, altele ar fii fost urmările.
Luăm decizii cu speranța că facem ceea ce e bine, fără a defini acest concept.. apoi trăim fie cu
mulțumirea de a fii ales corect, fie în umbra regretelor.
Libertatea e limitare, ea trebuie exercitată fără a le-o vătăma pe-a altora.
Poate că trăim înconjurați de prea multe concepte vagi, iar rațiunea nu ne poate aduce mereu cele
mai bune rezultate.. poate că viața e în adevăr, doar iluzie.
Avem libertatea de a fii cum suntem, de a greşi, de a iubi, de a ne raporta la norme.. avem toată
libertatea între pereții cutiei !
De aceea, mai apelăm la natura umană. La sentimente. Nu trebuie negată abilitatea de a judeca
folosind inima. Deciziile care trec de filtrul rațiunii, dar sunt luate cu inima strânsă nu vor aduce
nicicând pace !
Hai să nu ne mai mințim, să dăm constrângerile la o parte, să facem diferența dintre a fi laş şi
comoditate, hai să riscăm şi să alegem cu organul iubirii. Aşa nu ai cum să dai greş.

Limba este lăcaş de adăpost al fiinţei, Heidegge