Istorism (Wikipedia

Istorismul (în germană Historismus) a fost un fenomen artistic și social din secolul al XIX-lea,
care a preconizat în principal glorificarea evului mediu și preluarea în acest context a formelor
artistice din trecut.
Principalele rezultate ale istorismului sunt:

· arhitectura neogotică

· arhitectura neoromanică

· În România istorismul s-a concretizat în arhitectura neobrâncovenescă.

- conceptele de romantism-istorism-eclectism cu subdiviziunile aferente
- fenomenul istorismului de pe teritoriile imperiilor austriac şi german şi, mai concret, arhitectura
rezidenţială de sorginte germană, din secolul al XIX-lea, răspândită în aria europeană prin
comenzile principilor germani, domnind în afara graniţelor naţionale
- termenul de Istorism (Historismus / în germană; Historicisme – în franceză; Historicism – în
engleză
- Investigaţii în literaturile de limbă germană, franceză, engleză şi italiană, cu referire la
arhitectura secolului al XIX-lea, publicate în ultimele patru decenii, ne sugerează faptul că,
pentru a defini fenomenul artistic specific acestui veac, majoritatea istoricilor de artă şi ai
arhitecturii operează cu precădere cu termenii Istorism şi Eclectism şi mai puţin cu cel de
Romantism. Termenul de Istorism este cercetat şi folosit prioritar în sfera lumii germane (cel
puţin până către mijlocul anilor 1980, perioadă când apare şi în alte literaturi). Termenul de
Eclectism este utilizat, în general, de către specialiştii francezi, englezi şi italieni.
- lucrările cercetătorilor Renate Wagner-Rieger şi Walter Krause, Historismus und Schlossbau,
München, 1975; Dieter Dolgner, Historismus, München, 1993; Hermann Fillitz, Werner Telesko,
Der Traum vom Glück. Die Kunst des Historismus in Europa, catalog expoziţie, Viena 1996 ş.a.
+ puncte de vedere ce aparţin studiilor elaborate de cercetători francezi (François Loyer, Claude
Mignot), englezi (Shona Kallestrup), italieni (Luciano Patetta), români (Marian Constantin) etc.
- Omologarea termenului ştiinţific de Historismus pentru domeniul istoriei artei are loc în cadrul
simpozionului Historismus und bildende Künst (München, 1963), pentru ca ulterior consacrarea
aceleiaşi noţiuni privitoare la fenomenul arhitecturii central-europene să aibă loc la simpozionul
Historismus und Schlossbau (München, 1975), organizat de Renate Wagner-Rieger şi de Walter
Krause.
a)Renate Wagner-Rieger, personalitate-cheie a reevaluării Istorismului în zilele noastre, stabileşte
o cronologie a Istorismului în trei secvenţe, care are rolul de a limpezi evoluţia acestui fenomen
în Europa Centrală:

· Istorismul romantic (c. 1750-1800);

 · Istorismul sever (c. 1800-1848);

· Istorismul târziu (c. 1848-post 1900).

b)Punctul de vedere al istoricului de artă german Peter Feist (1991), care confruntă cele două
noţiuni, Istorism şi Eclectism, decelează două tendinţe în cadrul Istorismului: Istorismul
monostilistic şi Istorismul eclectic, cel monostilistic fiind opus Eclectismului.
c)Binomul lui Feist – Istorism monostilistic şi Istorism eclectic – acoperă aproape fără divergenţă
terminologia istoricului de arhitectură Claude Mignot (1983), binomul referitor la Eclectism:
Eclectism tipologic şi Eclectism sintetic.

Castelul Peles - Expresie a fenomenului istorist de influenta germana

– documente, planuri din anii 1873-1914 create de arhitectii Wilhelm von Doderer (1825-1900),
Johannes Schulz (1845-1920) si Carel Liman (1845-1929),
- istorismul de expresie germana in arhitectura, fenomen arhitectural artistic caruia Castelul
Peles i se circumscrie.
- Profilul de colectionar si connaisseur al regelui Carol I este pus in evidenta si prin accentul pus
pe colectiile regale si amplasamentul acestora in resedinta.
- Caracterele stilistice ale arhitecturii Peleşului nu au fost până în prezent dezbătute prin corelări
între conceptele ce denumesc direcţiile stilistice şi analize aplicate. De aceea, am considerat că se
impune utilizarea metodei analizei şi a descrierilor de arhitectură, în care folosim o terminologie
precisă ţinând de noțiunea istorismului cu subdiviziunile lui.
- Din analiza acestor contribuţii şi prin identificarea implicării decizionale a regelui s-a conturat
cu claritate rolul său decisiv în comandă, în opţiunile stilistice prezente în arhitectura castelului,
evoluţia gustului său de la istorismul monostilistic al primei etape, la cel pluralist din cea de-a
doua. Conectarea comanditarului la teoriile contemporane privind arhitectura şi decoraţia
interioară din epocă a determinat, cu siguranţă, dincolo de necesităţile de amplificare a spaţiilor
pentru reprezentare şi de bună funcţionare a ansamblului, evoluţia opţiunilor lui Carol I către un
evantai stilistic bogat, din care nu lipsesc nici accentele Secession.
- Principele Carol I considera lumea germană un factor civilizator. Alegerea de către ctitor a
stilului neorenaşterii germane pentru Castelul Peleş (apreciat ca stil naţional în epoca proclamării
Imperiului german), capătă, dincolo de aspectul de gust artistic, semnificaţia unui program
politic. Un model stilistic cu valoare recunoscută la nivel european este oferit de Carol I
societăţii româneşti.
- Trăsăturile definitorii ale neorenaşterii germane în arhitectură se regăsesc la Castelul Peleş:
varietatea volumetriei şi a formelor, tipologia pitorească a siluetei monumentului, flexibilitatea
planului cu o dezvoltare organică, adaptabil tuturor tipurilor de funcţiuni, componenta Fachwerk,
arhitectura spectaculoasă a acoperişurilor ş.a.
- Devenirea monumentului prin opţiunile succesive privind volumetria şi plastica faţadelor poate
fi citită şi interpretată prin analiza comparativă a celor două etape, datorate arhitecţilor Wilhelm
von Doderer – Johannes Schulz (etapa I) şi Johannes Schulz – Carel Liman (etapa II). Acest
demers analitic, comparativ, reprezintă una dintre contribuţiile prezentului volum la
reconstituirea fazelor configurării edificiului, la punerea în evidenţă a aspectelor stilistice şi
compoziţionale definitorii pentru istorism, la identificarea punctuală a lexicului specific, utilizat
de arhitecţi şi comanditar.
- trei arhitecţi principali ai castelului: Wilhelm von Doderer (1825-1900), Johannes Schulz von
Straßnitzky (1844-1923) şi Carel Liman (1845-1929).
- prima etapă de construcţie (fotografii ale Mariei Szöllöszy)
În prima fază (1883), dominanta majoră stilistică la exterior şi la interior este dată de neorenaşte-
rea germană, singura excepţie fiind la interior, două încăperi decorate diferit (stilurile neootoman
şi neorococo). Interpretând în cheie germană de lectură fenomenul istorist şi adoptând, după cum
am precizat anterior, terminologia lui Peter Feist, înscriem edificiul din prima etapă Istorismului
monostilistic.
- a doua etapă
În faza a doua (1890-1914), intervenţii fundamentale întreprinse asupra volumelor, faţadelor şi
interioarelor edificiului au îmbogăţit evantaiul stilistic existent anterior, adoptându-se pluralismul
stilistic, respectiv Istorismul eclectic.
- Restructurarea vechilor reşedinţe familiale (medievale şi renascentiste), recuperarea ruinelor
istorice spre a fi înglobate în edificii noi, de tip romantic, s-au impus în secolul al XIX-lea drept
curent de răspândire europeană, ai cărui protagonişti au fost monarhi, principi, burghezia bogată.
Léo Bachelin, bibliotecarul regal, aprecia că reşedinţa regală de la Sinaia (cea din prima etapă,
1883) nu îşi găseşte termeni de comparaţie cu vechile palate regale şi imperiale (Louvre,
Versailles, Sanssouci/Potsdam, Schönbrunn etc.), ci, mai degrabă, cu edificii contemporane,
precum castelele Miramare, Babelsberg, Neuschwanstein sau Livadia.
- două exemple de castele relevante în comparaţia cu reşedinţa de la Sinaia: Neuschwanstein
(Bavaria, 1869-1886) şi Miramare (Austro-Ungaria, Trieste,1852-1871). Selecţia noastră
cuprinde însă şi castelele Sigmaringen, Hohenzollern, Stolzenfels, Babelsberg – proprietăţi ale
familiei de Hohenzollern, precum şi reşedinţele Pena (Portugalia) şi Euxinograd (Bulgaria).
- personalitatea colecţionarului de artă veche şi a comanditarului de cópii după vechii
maeştri. Achiziţionând picturi de vechi maeştri şi comandând altele noi după lucrări celebre,
Regele Carol I şi-a creat, conform unei politici culturale specifice secolului al XIX-lea, o
pinacotecă privată ce cuprindea atât galeria de „tablouri vechi”, cât şi galeria de cópii + educaţia
artistică, exemplul familial referitor la colecţionism şi la fondarea de muzee. imaginea
colecţionarului deţinător al unui ansamblu de colecţii variate în castelul-muzeu (pictură, arte
decorative, arme, numismatică), ca şi cea a curatorului şi conservatorului.
- Problematica copiei ne-a preocupat în ideea unei posibile definiri a gustului estetic al regelui,
a reperelor sale artistice, a concepţiei sale de coloratură romantică şi eclectică, tipică pentru
colecţionismul secolului al XIX–lea. Operată de rege însuşi, selecţia operelor ce urmau a fi
copiate reflecta, în mod evident, preferinţele tematice ale regelui, reperele sale stilistice din
istoria picturii (şcolile veneţiană, flamandă, germană, franceză), conservate în câteva dintre cele
mai importante muzee ale Europei.
- Dincolo de aspectul educativ, în concepţia lui Carol I, edificiul şi colecţiile adăpostite în
interior trebuiau să devină implicit instrumente politice, expresia imaginii României în Europa.
Colecţiile contribuiau la creşterea aurei reşedinţei regale, suveranul apreciind acest
ansamblu – clădirea şi colecţiile – drept operă de artă totală / Gesamtkunstwerk.
- Atent la ceea ce au făcut alţi principi, în alte zone europene (în plin Romantism sau în perioade
apropiate cronologic de fenomenul Peleş), Carol I a ales în mod voit pentru ctitoria sa un teren
neconstruit ce devenea locul simbolic al întemeierii monarhiei române. Resuscitând o tradiţie
medievală legată de castele, Regina Elisabeta a completat demersul întemeietorului de dinastie,
prin prelucrarea şi imaginarea unor legende legate de situl pe care se construia reşedinţa
(volumele Poveştile Peleşului şi În robia Peleşului).
- Monumentul a fost gândit de la început de comanditarul ce îndeplinea cu luciditate un act de
întemeiere, drept „castel regesc”, leagăn al dinastiei, loc de decizie politică, asociat cu
simbolistica cuceririi Independenţei de stat. Castelul Peleş, nu palatul din Bucureşti, este învestit
de rege cu semnificaţia fondării României independente şi moderne.
- În paralel cu intervenţia arhitecturală şi artistică, regalul comanditar desfăşoară în mod
programatic, în relaţie cu ctitoria sa, un ansamblu de demersuri simbolice, cutume de sorginte
medievală, cu valoare aproape rituală, îmbrăcând un caracter public şi festiv, pe care din
perspectivă contemporană le putem defini drept istoriste.
BIBLIOGRAFIE
Castelul Peleş expresie a fenomenului istorist de influenţă germană autor Ruxanda Beldiman,
Simetria 2011 ISBN 978-973-1872-22-3
Cartea a apărut cu sprijinul Uniunii Arhitecţilor din România – UAR, cu fonduri din taxa pentru
Timbrul Arhitecturii; cu sprijinul Ordinului Arhitecţilor din România – OAR, cu fonduri din taxa
pentru Timbrul Arhitecturii; de asemenea și cu sprijinul Administraţiei Fondului Cultural
Naţional şi al Lafarge.