1918-1944 este o perioadă de căutări stilistice, marcată de factori economici şi sociali. România se situează la confluenţa dintre cultura occidentală şi cea orientală, pe care le-a sintetizat prin propria percepţie, tradiţie. Stilurile neoclasice, bizantin sau eclectic şi cel neoromânesc (îmbină arhitectura religioasă cu cea pupulară) coexistă datorită noilor influenţe artistice. Bucureştiul devine scena confruntării dintre urban şi rural, spaţiul unde se regăsesc toate oscilaţiile societăţii româneşti. Oraşul primeşte după Primul Război Mondial un număr mare de străini. Oraşul devinedevine Bucureştiul o scenă scenainedită, aledintre urban şi rural, spaţiul unde se regăsesc toate oscilaţiile confruntării societăţii româneşti. Oraşul primeşte după Primul Război Mondial un număr mare de străini care devine o careie repere nu existau în perioada scenă inedită, ale cărei repere nu existau în perioada antebelică. antebelică. Arhitecți români interbelici Horia Creangă născut în 1893 și decedat în 1943 Viena, Germania Nazistă a fost un arhitect român. Promotor al arhitecturii moderne în România, a construit mai multe edificii administrive, social-culturale, industriale, dar și clădiri de locuințe. Alte construcții realizate după planurile arhitectului: Teatrul Giulești, Uzinele Malaxa, Grupul Școlar Mihai Bravu, ARO-Palace Brașov Blocul Burileanu-Malaxa, și altele. Petre Antonescu născut în 1873 și decedat în 1965 a fost un arhitect, pedagog, planificator urban, restaurator de monumente istorice și academician român, care s-a impus printre personalitățile de frunte ale școlii de arhitectură românească, marcând activitatea arhitecturală din prima jumătate a secolului al 20-lea prin promovarea unui stil arhitectural neo-românesc. A proiectat Arcul de Triumf din București, Palatul Facultății de Drept și altele. Duiliu Marcu a fost un arhitect român, membru titular al Academiei Române, președinte de onoare a Uniunii arhitecților din România. A proiectat Guvernul României , Teatrul din Timișoara și altele.