EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Lucian Blaga

Alături de Tudor Arghezi sau Ion Barbu, Lucian Blaga se înscrie prin întreaga sa creație
literară în estetica modernistă. Însă, poetul optează pentru modernismul de tip expresionist. .
Orientarea modernistă creează un lirism subiectiv ca expresie a profunzimilor sufletești,
ambiguizează limbajul prin utilizarea metaforei și renunță la prozodia tradițională.
Poemul ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ”Poemele
Luminii” (1919), aparține, în primul rând, modernismului interbelic atât la
nivelul conținutului, prin dublarea discursului liric în plan secundar cu unul filozofic, cât și la
nivelul formei, prin redarea ideii în versuri eliberate de rigorile prozodiei clasice. În poezie
apar, de asemenea, elemente de expresionism specifice primei etape de creație blagiene :
exacerbarea eului creator în raport cu lumea, tensiunea lirică, interiorizarea peisajului.
În al doilea rând, poezia este o artă poetică modernă pentru că interesul autorului este
deplasat de la tehnica poetică la relația poet-lume și poet-creație. Rolul poetului nu este de a
descifra tainele lumii, ci de a le potența prin trăirea interioară și prin contemplarea formelor
concrete prin care ele se înfățișează. Rolul poeziei este acela ca prin mit și simbol, elemente
specifice imaginației, creatorul să pătrundă tainele universului. Opțiunea autorului pentru
metaforele revelatorii reprezintă o trăsătură a modernismului de tip expresionist.
Tema poeziei o reprezintă atitudinea poetică în fața marilor taine ale Universului.
Poetul consideră că doar prin iubire se poate ajunge la cunoașterea lumii în planul creației
poetice.
Titlul, un prim element de compoziție, este unul simbolic, reluat în primul vers,
construit printr-o metaforă revelatorie care semnifică ideea cunoașterii luciferice.
Compozițional, poezia are 2 secvențe poetice aflate în raport de opoziție: pe de o parte,
lumina mea este cea care sporește tainele lumii, iar lumina altora relevă misterele prin
intermediul rațiunii.
Prima secvență lirică relevantă pentru temă descrie opțiunea poetului filosof pentru
cunoașterea luciferică și refuzul cunoașterii paradisiace. Verbele la forma negativă „nu
strivesc”, „nu ucid” se asociază metaforei „corola de minuni”, un simbol al perfecțiunii și al
absolutului. „Calea mea” simbolizează destinul poetic asumat, iar enumerația „și flori, ochi,
buze și morminte ”accentuează diferitele surse ale cunoașterii: florile desemnează frumusețea
naturii, ochii sugerează privirea întoarsă spre celălalt, dar și spre sine; buze exprimă puterea
cuvântului și a iubirii, iar morminte trimite la imaginea trecutului sau avertizează asupra
dispariției.
A doua secvență lirică raportată la temă se construiește pe opoziția eu-alții, lumina
mea-lumina altora. Metafora luminii sugerează cunoașterea. Astfel, lumina mea este simbol al
cunoașterii luciferice, cea care protejează tainele, iar lumina altora, simbol al cunoașterii
paradisiace cea care „sugrumă vraja”. Ampla comparație se realizează între un element al
lumii materiale și unul abstract. Așa cum lumina razelor de lună sporește misterul nopții
printr-un joc de umbre și lumini, tot astfel poetul are rolul de a proteja tainele lumii, sporindu-
le „așa și eu îmbogățesc întunecata zare”. Atitudinea artistului este una ce îl apropie de sfera
socialului, căci neînțelesurile și mai mari sunt, de fapt, misterele potențate.
Concluzia sintetizează întregul crez artistic conform căruia rolul artistului este de a
proteja tainele lumii prin iubire. Cunoașterea poetică este un act de contemplație „se schimbă-
n neînțelesuri și mai mari sub ochii mei” și de iubire „căci eu iubesc”.
Un alt element de compoziție se dovedește preferința poetului pentru folosirea
metaforei revelatorie cu rol de a ambiguiza limbajul. Elementele de recurență sunt lumina și
misterul, iar opozițiile sunt marcate de conjuncțiile adversative „dar„, „căci” și vizează
antonimiile lumină-întuneric, eu-alții, ucide, sugrumă-sporesc. La nivel morfologic, verbele la
prezent subliniază caracterul gnomic (maxime, sentințe, norme) al textului.
În poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” sentimentul poetic este acela de
contopire cu misterele universale, cu esența lumii. Arta poetică aparține modernismului prin
viziunea subiectivă asupra lumii, intelectualizarea emoției, noutatea metaforei revelatorii și
înnoirile prozodice.