Șapte zile în lumea artei.

Sarah Thornton
Gagiu Daniel
Practici Curatoriale, anul I

Cartea „Șapte zile în lumea artei” de Sarah Thornton face o radiografie a lumii artei și
prezintă principale sale caracteristici cât și structura complexă și diversificată din jurul artei.
Sarah Thornton sugerează ca principal motiv pentru scrierea acestei lucrări faptul că lumea
artei a explodat, operele de artă vânzându-se pe sume din ce în ce mai exorbitante fapt ce la
rândul său atrage atenția unui public din tot mai larg care încep să perceapă arta ca pe un
bun de lux, rafinat dedicat celor cu un anume nivel de educație capabili să înțeleagă arta.
Creșterea numărului celor pasionți sau interesați de artă se poate observa prin creșterea
numărului de vizitatori ai muzeelor de artă, creșterea numărului instituțiilor ce se ocupă de
artă (muzee, galerii, școli de artă) și prin creșterea numărului de publicații despre lumea
artei. Cartea este structurată pe capitole, fiecare prezentând un alt colț din lumea artei
având câte un capitol pentru a prezenta o licitație la celebra casă de licitație Christie's, un
foarte cunoscut și apreciat seminar de la California Institute of Arts, desfășurarea târgului de
artă Art Basel, acordarea „Premiului Turner” oferit de TATE, prezentarea cunoscute-i reviste
Artforum, procesului de creație în interiorul atelierului lui Takashi Murakami și desfășurarea
unuia dintre cele mai importante evenimente din lumea artei și anume Bienala de la Veneția.
Autoarea acestei lucrări, Sarah Thornton, s-a născut în Canada în anul 1965 și s-a făcut
remarcată prin cărțiile și articolele sale despre artiști, piața de artă, despre art world în
general cât și prin studierea și documentarea unor subculturi cum ar fi cluburile de noapte și
scena „rave” de petreceri cu muzică electronică. În plan educațional, Sarah Thornton a
obținut titlul de Bachelor of Arts în „History of Arts” la Universitatea Concordia din Montreal
și de asemenea este și doctor în „Sociology of Culture”, titlu obținut la Universitatea
Strathclyde din Glasgow. După terminarea studiilor a activat și în mediul academic fiind
pentru o perioadă profesor universitar la Universitatea din Sussex și cercetător în cadrul
„Goldsmith, University of London”. În plan profesional a scris articole pentru publicații
cunoscute precum „The Economist”, „The Sunday Times Magazine”, „The Art Newspapper”,
„Artforum”, „The Telegraph”, „The New Yorker” sau „The Guardian” și a și scris trei cărți:
„Club Cultures: Music, Media, and Subcultural Capital” (despre subcultura emergentă a
muzicii electronice și a petrecerilor bazate pe acest gen de muzică din Marea Britanie);
„Șapte zile în lumea artei” și „33 Artists in 3 Acts” (o carte despre viețile și operele mai
multor personaje din lumea artei precum artistul Jeff Koons, artista de performance și
profesoară la UCLA Andrea Fraser sau artistul Maurizio Catellan cunoscut pentru satira și
ironia cu care abordează arta.
Introducere
În introducere, autoarea prezintă mai multe detalii interesante privind generalități din
lumea artei actuale. Astfel, pentru început ni se spune că spre deodebire de secolul trecut
când exista o singură capitală a artei cum ar fi Paris, înlocuit pe urmă de New York, astăzi
lucrurile s-au mai diversificat arta fiind concentrată în mai multe centre cum ar fi New York,
Londra, Los Angeles și Berlin existând și câteva centre secundare precum Glasgow,
Vancouver sau Milano.
Predominant în aceste centre și nu numai se pot regăsi și principalii actori din lumea artei
și anume: artistul, dealer-ul, curatorul, criticul, colecționarul și expertul pentru casele de
licitație. Toate aceste roluri nu sunt ceva bine stabilit și bătut în cuie, o persoană putând
oscila între două sau mai multe dintre activitățiile mai sus menționate, dar după cum spune
și autoarea este destul greu să rămâi imparțial, una dintre activități tinde automat să
primească mai multă atenție decât cealaltă. Tot aici trebuie să înțelegem că actorii din lumea
artei nu sunt aceiași care se regăsesc și în piața de artă. Artiștii, criticii și curatorii pot să nu
fie direct implacți în tranzacțiile cu artă, în schimb, la dealeri, colecționari și case de licitație,
întreaga lor activitate este legată de piață, de vânzarea și cumpărarea de opere de artă.
Lumea artei, în practică, nu este atât de democratică cum s-ar dori. Deși este o lume
bazată pe imaginație și idei, în continuare se pune foarte mare accent pe etichetă. Dacă în
cazul artiștilor aceștia încă au o oarecare libertate de a alege cum să reprezinte și cum să se
reprezinte, în cazul celorlalte activități cum ar fi de exemplu dealerii și colecționarii, se ține
foarte mult cont de imaginea publică, de postură. După cum chiar Sarah Thornton ne spune,
lumea artei este „constituită dintr-o serie de ierarhii, adesea nebuloase și contradictorii,
bazate pe celebritate, credibilitate, importanță istorică reală sau imaginară, relații
instituționale, nivel de educație, inteligență, avere, precum și pe mărimea colecției
posedate”. Cei ce activează în domeniul artei par a fi complexați de statut și de modul cum
sunt percepuți de ceilalți actori din domeniu.
Teoretic, cel mai înalt țel al unei opere de artă după ce a ieșit din atelierul unui artist este
acela de a ajunge în muzeu, în colecția unui muzeu. O operă ajunsă într-un muzeu practic
intră în istoria artei și în patrimoniul cultural universal putând fi admmirată și studiată de
publicul larg iubitor de artă, achiziționarea unei lucrări de către un muzeu însemnând
totodată și retragerea de pe piață a acelei lucrări. Piesele de muzeu își pierd automat orice
valoare financiară și nu mai pot fi achiziționate de colecționari privați ci poate doar de către
alte instituții muzeale. În ceea ce privește marile opere ce se tranzacționează pe piața de
artă, acestea devin „mari” și sunt cumpărate pe sume exorbitante de bani și datorită rolului
jucat de dealer-ilor, curatorilor, criticilor și colecționarilor. În continuare munca artistului
este cea mai importantă, dar și rolul jucat de ceilalți actori poate influența opinia publică și
cota unui artist. În principiu, dacă de exemplu un foarte cunoscut critic de artă spune despre
un tablou că este o lucrare foarte bună, automat ceilalți vor fi influențați de părerea criticului
și vor considera respectivul tablou drept o operă bună.
Toată această credibilitate pe care o pot avea unii indivizi sau unele instituții și
capacitatea lor de a influența anumite trend-uri în lumea artei fac să existe în acest domeniu
o doză rezonabilă de conformism laolaltă cu principiile ce se vor cel mai de preț,
individualismul și gândirea critică independentă. După cum spune autoarea: „Ariștii creează
lucrări care arată a artă și au comportamente care alimentează stereotipurile. Curatorii
răspund așteptărilor confraților și ale consiliilor de administrație ale muzeelor lor.
Colecționarii aleargă ca oile să cumpere lucrările câtorva pictori la modă. Criticii se asigură
întâi din ce parte bate vântul, în așa fel încât să o dea bine”.
Pe finalul introducerii, Sarah Thornton propune întrebarea „de ce a devenit arta atât de
populară?” oferind pe scurt câteva ipoteze generale. O primă ipoteză pentru acest apetit
pentru artă este faptul ca suntem mai educați ca niciodată, iar arta în sine fiind încă
percepută ca un domeniu rafinat destinat celor cu o anumită pregătire culturală atrage
automat un număr tot mai mare de oameni pasionați de cultură ce doresc să obțină
satisfacție interioară prin reflecție asupra artei și înțelegerea acesteia. Altă ipoteză pe care se
bazează popularitatea artei este legată de globalizare, de internet și de viteza cu care circulă
informația în ziua de azi. Arta este universală și practic, orice persoană idiferent de locul
unde se află poate să învețe sau să fie la curent cu noutățile din lumea artei din orice zonă a
globului. Toată această accesibilitate la informație implică automat popularizarea
fenomenului.

Capitolul 1. Licitația.
Primul capitol al cărții ne povestește cum decurge o licitație la faimoasa case de licitație
Christie's la Rockefeller Center din New York, licitație la care Christopher Burge, comisarul
principal al casei de licitație se pregătește pentru vânzarea unor opere ale aritiștilor
consacrați Cy Twombly și Ed Ruscha. În general, licitațiile sunt percepute diferit în lumea
artei în special de către artiști. Marea majoritate a artiștilor nu sunt prezenți la licitații
deoarece aceștia le consideră drept „un punct terminus – unii spun o adevărată morgă –
pentru operele de artă”. Ce-i drept, în urma unei licitații operele de artă își cam pierd esența.
Este adevărat că oferă artistului o răsplată financiară pentru efortul depus, atât fizic cât și
intelectual, în realizarea lucrări, dar oferă și o imagine de „business” aducând venituri la fel
de considerabile și celor care nu au fost direct implicați în procesul de creație cum ar fi
casele de licitație sau curatorii. Totuși, esența se pierde cu adevărat atunci când opera este
achiziționată de un colecționar foarte generos și dispus să plătească milioane și zeci de
milioane de dolari pentru un tablou. Astfel, o operă de artă, creată cu scopul de a fi admirată
și apreciată de public ajunge să stea pentru cine știe cât timp într-o colecție privată departe
de privirile publicului larg și disponibilă doar unui număr restrâns de privilegiați.
Principale licitații de artă contemporană organizate de Christie’s și Sotheby’s se țin la New
York în lunile mai și noiembrie și la Londra în lunile februarie, iunie și octombrie, toate aceste
licitații reprezentând 98% din piața mondială a licitațiilor de artă. Numai Christie’s în anul
2007 a vândut 793 de lucrări ce valorau cel puțin un milion de dolari. Toate aceste sume
exorbitante aduc practic popularitate artei după cum însăși autoarea spune: „În mod ironic,
un alt motiv pentru care arta a câștigat în popularitate este tocmai faptul că a devenit atât
de scumpă. Prețurile mari țin titlurile ziarelor, iar acestea, la rândul lor, contribuie la
generalizarea ideii că arta este un obiect de lux și un simbol al statutului social”. Pe lângă
acei colecționari cu adevărat pasionați de artă și dispuși să achite sume ce fac înconjurul
lumii sub formă de știri există și acei colecționari mai pragmatici ce au realizat valoarea
operelor de artă ca active solide a căror valoare nu poate să scadă, asemenea bunurilor
imobiliare. Această valoare ce poate doar să crească a operelor de artă este datorată foarte
mult și faptului că lucrarea originală este unică. Faptul că lucrările pot fi vândute după un
timp pe o sumă mai mare decât cele cu care au fost achiziționate a făcut ca în ultimii ani
numărul colecționarilor de artă să crească substanțial de la câteva sute la câteva mii.
Desigur, numărul în creștere al colecționarilor de artă este strâns legat și de numărul în
creștere al milionarilor și miliardarilor, cel mai bogat segment al populației globale devenind
din ce în ce mai bogat și dispus să crească în continuare.
Cererea și dorința tot mai mare a colecționarilor de a achiziționa arta împinge atenția
caselor de licitație, a curatorilor, a criticilor tot mai mult spre arta contemporană recentă.
Christopher Burge declară în carte că cei de la Christie’s aproape au rămas fără opere de
vechi ceea ce obligă pe toți actorii din lumea artei să își îndrepte atenția spre lucrări de artă
cât mai recente determinând tot odată creșterea prețului lucrărilor vechi datorită rarității
acestora. Lucrări de artă contemporană recentă creează totuși anumite probleme caselor de
licitație, curatorilor și criticilor în ceea ce privește evaluarea și promovarea lor datorită
faptului că sunt atât de recente și diverse încât nu prea au cu să fie comparate și nu au trecut
proba timpului pentru a fi considerate cu certitudine opere de artă. În aceste situații
contează foarte mult părerile unor actori din lumea artei cum ar fi criticii. Dacă un critic cu
reputație consideră o lucrare foarte recentă drept una bună atunci aceasta va fi automat
percepută drept una bună, iar cota ei va crește și va ajunge să fie vândută pe mulți bani și să
rămână în istoria artei drept o lucrare importantă.
În continuare, Sarah Thornton vorbește despre dealerii de artă, primari sau secundari ce
activează în lumea artei. Dealerii primari sunt în general acei dealeri ce lucrează direct cu
artiștii și pot determina noi trenduri în artă în timp ce cei secundari lucrează direct cu casele
de licitație. De obicei, pentru a avea succes, dealerii trebuie să cunoască artiștii și să își
creeze o relație cât mai vastă de galerii și muzee și colecționari privați cu care să colaboreze
specializându-se în general pe un anumit tip de ară sau pe o anumită perioadă. În ceea ce
privește arta contemporană există anumiți dealeri ce au inspirație și simt în ce direcție se
îndreapă arta și cam care ar fi trend-ul de urmat, iar pe lângă aceștia mai există și acei
dealeri cu o reputație și o credibilitate solidă ce sunt capabili să influențeze ei trend-ul și
direcția în care să îndrepte arta. În acest capitol este prezentat un interviu Philippe Ségalot,
fost angajat la Christie’s și coproprietarul al firmei Giraud, Pissaro, Ségalot și deasemenea un
foarte influent dealer de artă care, întrebat cum își dă seama că a descoprit o operă de
calitate răspunde că „o simți. Nu citesc niciodată cărți despre artă. Nu mă interesează
literatura despre artă. Primesc toate revistele de artă, dar nu le citesc, pentru că nu vreau să
fiu influențat de recenzii. Privesc. Mă las invadat de imagini. Nu servește la nimic să vorbești
atât despre artă. Sunt convins că o operă importantă vorbește de la sine”. Reputația și
credibilitatea pe care o are Ségalot îi permit să influnețeze lumea artei fără a fi nevoie să țină
cont și de alte păreri, păreri ce îi pot schimba percepția asupra unei lucrări.
Capitolul 2.