Mari dictatori ai țărilor mici

Gagiu Daniel
Practici curatoriale, anul I

Nici un alt secol din istoria omenirii nu a fost mai plin de evenimente majore decât secolul
XX. Secolul XX cu ale sale două războaie mondiale, Războiul Rece, ideologii extremiste și
proces de decolonizare a marcat definitiv omenirea , iar pe termen scurt, tot acel haos, a
creat pe întreg globul tot felul de satrapi care de care mai ciudați, megalomani sau cruzi.
Astfel, am întocmit o prezentare cu câțiva dictatori mai obscuri care consider că ar merita
puțin mai multă atenție.

Enver Hodja (1908-1985)

Enver Hodja a fost liderul comunist al micuțului stat al Albaniei timp de 40 de ani (între
1944 și 1985), perioadă în care utopiile sale egalitariste și staliniste au reușit să facă din
bietul stat albanez cea mai săracă țară din Europa și o țară absolut izolată care nu avea
prieteni în rândul celorlalte state și asta pe lângă chinuirea populație cu ajutorul poliției
secrete și a unor legi originale menite să „încurajeze” lupta proletariatului și promovarea
spiritului național albanez.
Tinerețea lui Hodja nu pare foarte proletară. El a fost fiul unui moșier musulman și, prin
urmare, probabil nu avea prea multe griji, iar după liceu a plecat cu o bursă din partea
regelui Albaniei să studieze la Universitatea din Montpellier unde a început să scrie articole
pro-comuniste. Comunismul l-a prins așa de tare încât, odată întors în Albania, a început o
mișcare militară de rezistență împotriva monarhiei și pe urmă împotriva invaziei italiene
reușind ca până în anul 1944 să elibereze întreaga Albaniei fără pic de ajutor sovietic ceea ce
i-a oferit o mare independență față de URSS1.
În timpul lungului său mandat de lider, Hodja s-a dovedit, poate din idealism, poate din
incompetență, nu prea strălucit în ceea ce privește relațiile externe. Fiind un foarte mare fan
Stalin, Hodja a rupt orice fel de relație cu Tito încă din 1948 urmând să rupă și orice fel de
relație cu URSS-ul în 1961 și să părăsească Pactul de la Varșovia și CAER după ce Hrușciov a
îndrăznit să critice stalinismul, împrietenindu-se cu China lui Mao și devenind stat „maoist”
până când și chinezii au decis cu „nesăbuință” să normalizeze relațiile cu SUA și Iugoslavia în
1978 lăsându-l pe liderul Enver singur împotriva tuturor2. Tot în această perioadă, mai exact
1967, s-a decis ca Albania să devină primul stat ateu din lume, iar pentru că populația nu
putea face singură o astfel de reformă, statul s-a decis să ajute prin interzicerea practicării
religiei, închiderea a absolut tuturor bisericilor și moscheilor din țară, schimbarea numelor

1
Pedro Arturo Aguirre, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2016, p. 134.
2
„Enver Hoxha”, https://www.britannica.com/biography/Enver-Hoxha, accesat la 23.12.2019.
orașelor ce aveau rezonanță religioasă și chiar interzicerea numelor personale cu rezonanță
religioasă și întocmirea unui dicționar cu nume seculare aprobate de stat3.
Toată această izolare a Albaniei de restul lumii a avut desigur și câteva consecințe, mai
mult asupra populației nevinovate. Enver Hodja se delecta cu vin franțuzesc, mâncare
sofisticată, costume italiene de mătase, operele lui Balzac și Shakespeare, mașini sport în
timp ce populația se lăfăia în sărăcie și era bombardată de propagandă și de o paranoie
constanta cum că SUA și Iugoslavia ar fi gata să atace în orice clipă statul albanez deoarece
„Albania este cea mai bogată țară din lume”, iar astfel albanezii nu avea decât să se
pregătească de război prin exerciții militare și construirea de buncăre. Aceste buncăre au
reprezentat o adevărată obsesie a lui Hodja, probabil cu scopul de a menține viu spiritul
revoluționar și populația ocupată pentru a nu-și da nimeni seama că nu prea ai de ce să ataci
o țară așa săracă precum Albania, construindu-se un număr de aproximativ 700.000 de
buncăre într-o țară cam cât 4-5 județe de la noi. Și pentru a nu sta degeaba și nefolosite, se
pare că din când în când se mai decretau stări de urgență și locuitorii orașelor și satelor
trebuiau să stea în buncăre cu zilele4.
Enver Hodja se pare că dorea neapărat să stabilească un regim comunist pur, dar pentru
asta ar fi nevoie de câteva reforme sociale. Datorită acestor reforme, albanezul de rândul nu
avea voie să se deplaseze dintr-un oraș în altul fără ceva autorizație, de ieșit în strainătate
nici nu se punea problema, mașini nu existau decât vreo 400 și toate ale statului, era abolită
orice formă de proprietate privată inclusiv asupra găinilor și a altor animale domestice.
Degeaba făceai mai multă școală în căutarea unui trai mai bun, egalitarismul lui Hodja se
simțea și la salarii, muncitorul și doctorul câștigând la fel de puțin. Singurii care o ducea ceva
mai bine (de vreo 15 ori mai bine) erau activiștii de partid și cei cu funcții în partid, dar și
aceștia trebuiau timp de 3 săptămâni pe ani să lucreze pe câmp sau în fabrici pentru a nu-și
pierde „spiritul proletar”. Pentru a fi activ în societatea albaneză dress code-ul obligatoriu și
aprobat de partid consta în 2 perechi de pantofi ( una pentru iarnă, respectiv una pentru
vară) și două costume. În aceiași măsură regimul interzicea „purtarea de barbă, mustață,
plete, decolteuri, blugi, fuste mini, folosirea anticoncepționalelor și a cosmeticelor, căci toate
acestea reprezentau o decadență occidentală”5.
Ultimii ani ai vieții l-au prins pe Hodja măcinat de o sumedenie de afecțiuni mediacale și
dependent de scaunul cu rotile dar cu toate aceste a reușit să găsească destule resurse
pentru a ordona în 1981 o ultimă epurare in stil stalinist condamnând la moarte 12 mari
lideri comuniști printre care și prim-ministrul desemnat al Albaniei care, împreună cu alți
câțiva lideri, după spusele oficiale, se pare că s-au sinucis. Enver Hodja a reușit să rămână un
stalinist convins până la moartea sa în 1985.

3
„Enver Hoxha”, https://en.wikipedia.org/wiki/Enver_Hoxha, accesat la 23.12.2019.
4
Pedro Arturo Aguirre, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2016, p. 135
5
Ibidem, p. 136.
Idi Amin „Dada” (1925-2003)
Idi Amin reprezintă un rezultat al haosului generat de procesul de decolonizarea de pe
continentul african. După cum P. A. Aguirre îl numește drept „una dintre cele mai pitorești
figuri ale istoriei universale”, acestă matahală de 1,96m și 140 kg, campion la box (din 1951
până în 1960) și fără pic de pregătire, înafară de cea militară, a ajuns să conducă timp de 8
ani de zile (1971-1979) Uganda lăsându-și o urmă adâncă asupra istoriei și dezvoltării acestei
țări africane.
Idi Amin s-a născut în 1925 având o mamă vrăjitoare ce avea să îi influențeze gândirea și
și-a părărsit la un moment dat satul pentru a se înrola în armata colonială și a scăpa de
foamete. În armată a fost remarcat drept un bun soldat, foarte puternic și ascultător de
ordine, singura bilă neagră pe care au remarcat-o superiorii săi fiind faptul că își schimba
foarte brusc stările trecând cu ușurință „de la simpatia unui bufon la mânia unei fiare”. Amin
fiind un om simplu, docil și ignorant a reușit să avanseze în grade ajungând ofițer înainte de
independență, iar independența și respingerea oricărui ajutor din partea albilor îl fac pe
uriașul nostru să ajungă consilier intim al președintelui Ugandei, președinte pe care, cu
prima ocazie îl și alungă de la putere printr-o lovitură de stat.
Ajuns la putere, Idi Amin s-a concentrat pe consolidarea puterii, iar pentru aceasta a fost
nevoie să declanșeze o campanie împotriva diferitelor grupuri etnice din țară și a oricărei
forme de opoziție ce s-a soldat cu aproximativ 300.000 de morți și a alungat din țară câteva
mii de indieni și pakistanezi ce în mare parte erau moșieri și oameni de afaceri distrugând
astfel mare parte din economia Ugandei. Pe plan extern a reușit totuși pentru o perioadă să
se dea bine atât pe lângă Occident cât și pe lângă URSS primind armament din ambele părți,
dar megalomanul fiind megaloman, a reușit să rupă relațiile cu acestea și să se alieze cu Libia
lui Gaddafi, palestinieni și celelalte state din Orientul Mijlociu declarându-se un inamic al
Marii Britanii și al Israelului.
Politica sa autoritară i-a atras și porecla de „Măcelarul din Uganda” deși el prefera să se
autointituleze „Lord al tuturor bestiilor de pe pământ și al peștilor din mare și cuceritor al
Imperiului Britanic în Africa în general și în Uganda în particular”. Cealaltă poreclă de „Dada”
a primit-o în armată datorită faptului că era cam afemeiat și practica poligamia. În armată se
pare că a fost găsit de un superior în cazarmă cu două femei, iar regulamentul permitea să ai
doar o soție astfel că Amin a spus că una este soția lui iar cealaltă ce este o soră mai mare
adică „dada” în swahili. Per total a avut vreo 6 soții și mai bine de 30 de copii. De asemenea,
acesta se considera un fel de super lider mondial bun la toate ce nu înțelegea de ce Mao
Zedong și Brejnev nu l-au vrut pe el drept mediator în conflictul lor ideologic și de ce Henry
Kissinger nu vrea să primească sfaturi de la el, el un extravagant dictator ce îi plăcea să fie
adus la ceremonii pe o lectică susținută de 4 albi amărâți. Poate și mai extravagant este
faptul că Idi Amin păstra în frigider capetele adversarilor uciși, unii foarte probabil chiar de
mâna lui, avea un mic lagăr de exterminare lângă una dintre vilele lui și se pare că, deși nu
este total confirmat, din când în când obișnuia să mai practice și canibalismul preferând în
special ficatul victimelor sale.
 Regimul atroce a lui Idi Amin „Dada” se sfârșește în 1979 pe fondul declanșării de către
acesta a unui atac asupra vecinei Tanzania ce avea să se dovedească mult mai bine pregătită
și capabilă să nimicească ofensiva ugandeză și să înainteze spre Kampala, moment în care
Amin se vede obligat să fugă la Gaddafi iar pe urmă să se „pensioneze” în Arabia Saudită6.

Jean-Bedel Bokassa (1921-1996)

Până la un punct, regimul instaurat de Bokassa în Republica Centrafricană (1966-1979) nu
a fost cu nimic mai special decât celelalte dictaturi africane ale anilor 1960-1970: a dat o
lovitură de stat unui guvern incompetent și sărac și a instaurat un regim autoritar într-o țară
foarte săracă strict dependentă de fosta colonie, în acest caz Franța. Nimic impresionant
până când puterea absolută dă în plictiseală.
Bokassa a fost de profesie militar în armata franceză luptând în Cel de-al Doilea Război
Mondial și în Războiul de independență al Indochinei de unde a ieșit drept un căpitan
decorat cu Legiunea de Onoare și Crucea de Război și cu o foarte puternică adorație pentru
Franța și (ca mulți alții) pentru Napoleon. Astfel, o dată întors în patria mamă a fost
desemnat de președintele țării și totodată vărul său, David Dacko, să se ocupe de
organizarea forțelor armate. Dacko considera că Bokassa „este atât de imbecil încât n-ar
îndrăzni niciodată să-mi dea o lovitură de stat”, asta până când chiar a dat o lovitură de stat
în 1966 și a acaparat toată puterea proclamându-se întâi președinte pe viață.
Jean-Bedel a fost un mare admirator al generalului De Gaulle, fiind chiar surprins la
înmormântarea acestuia plângând isteric și strigând: „tată, tată nu pleca!”. În schimb,
generalul nu știa cum îl cheamă pe Bokassa și se referea adesea la acesta drept „acel imbecil
pe care-l avem în Bangui”. Bokassa s-a înțeles ceva mai bine cu președintele Giscard
d'Estaing căruia i-a oferit terenuri de vânătoare, uraniu, diamante și l-a făcut să piardă
președinția în favoarea lui Mitterrand.
Tot în perioada președinției lui Giscard, Bokassa s-a plictisit de putere și a decis „să se ia la
întrecere cu Marele Corsican” anunțându-l în 1976 pe președintele francez că vrea să facă o
schimbare radicală care ridice moralul, prestigiul și mândria africanilor și anume instaurarea
unui imperiu. Giscard a încercat, într-un mod cât mai diplomat posibil, să-i spună că este o
idee absolut tâmpită dar, viitorul împărat a ales să joace tare și astfel a plecat la Gaddafi în
Libia convertindu-se la islam și punând o semilună pe steagul țării și adoptând o retorică
socializantă, lucru ce a speriat Franța că poate pierde un aliat și astfel dându-și acordul
pentru încoronarea imperială. Bokassa considera că exact pentru că țara este săracă ar avea
nevoie de un imperiu pentru ca statul să își consolideze instituțiile iar locuitorii să adopte o
atitudine de cuceritori. După obținerea permisiunii, Bokassa a trecut întâi înapoi la catolicism
iar după a trecut la fapte proclmând, la 4 decembrie 1976, întemeierea Imperiului
Centrafrican avându-l împărat pe Bokassa I, iar un an mai târziu, pe 2 decembrie 1977, cu
ocazia aniversării încoronării lui Napoleon, împăratul Bokassa a organizat propria încoronare
ce avea să atragă atenția întregii lumi. Încoronarea a fost o ceremonie absolut grandioasă

6
Pedro Arturo Aguirre, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2016, p. 208-211.
costând 80 de milioane de dolari ceea ce reprezenta mai bine de un sfert din bugetul țării.
Pentru ceremonie au fost aduși muzicieni direct din Austria care să interpreteze muzica lui
Mozart și Bach combinată cu ritmuri indigene de tobe, în lipsa unei catedrale demne de
eveniment a fost adaptat stadionul național și „au existat trăsuri elegante trase de cai albi
importați din Normandia și Belgia ce aveau să sucombe din cauza climei nemiloase a Africii
Centrale”. În ceea ce privește tronul imperial, Bokassa I nu s-a zgârcit deloc, acesta având
forma unui vultur cu aripile deschise ce cântărea 2 tone și era acoperit cu aur masiv bătut cu
diamante iar coroana și sceptrul erau copii fidele ale celor folosite de Napoleaon și pentru a
respecta tradiția, Bokassa însuși și-a pus coroana pe cap, toate acestea în timp ce purta o
„blană impecabilă de hermină ce ar fi putut fi motiv de invidie pentru orice rege, împărat sau
sultan”.
Dintre invitații de seamă, spre surprinderea Împăratului, nu s-a prezentat mai nimeni.
Papa Paul al VI-lea a refuzat amabil invitația: „preobleme de sănătate, înțelegeți
dumneavoastră”, Giscard s-a văzut nevoit să trimită 2 miniștri ceea ce l-a cam înfuriat pe
Bokassa dar cel mai și cel mai suprinzător a fost faptul că prietenii africani ai suveranului
(Mobutu, Idi Amin, Gaddafi și Bongo din Gabon) au decis să nu dea curs invitației. Concluzia
Împăratului: „Mă invidiază pentru că eu am imperiu și ei nu.”
Toată această grandioasă încoronare i-a adus o foarte mare expunere globală lui Bokassa
care era prezentat de presa internațională drept un dictator criminal și canibal ce își mai
arunca din când în când opozanții la leii din grădina sa zoologică personală. Se pare că
majoritatea lucrurilor pe care le scria presa erau false și născocite doar ca să șocheze puțin și
să fie citite de un public cât mai larg și aflat la mare distanță de realitățile de la Bangui. Ce i
se poate imputa este faptul că era afemeiat și îi plăceau în special europencele, bunul
prieten Ceaușescu trimițând în Imperiul Centrafrican mai multe tinere.
Bokassa I nu a fost un canibal dar nici cel mai cuminte dictator nu a fost, fapt ce a
determinat Franța, rușinată din cauza protejatului ei, să decidă înlocuirea împăratului.
Pretextul a fost dat de înăbușirea severă de către suveran a unei revolte studențești și
imediata plecare într-o vizită în Libia. Cât timp Bokassa a fost plecat, Franța, fără vărsare de
sânge, a reinstaurat republica și pe fostul președinte Dacko în fruntea statului și trimitându-l
pe fostul monarh în exil. După câțiva ani, Bokassa a fost adus înapoi la Bangui și condamnat
la închisoare pe viață continuând să spună și la bătrânețe că încoronarea a meritat 7.

Saparmurat Niiazov „Turkmenbași” (1940-2006)

Saparmurat Niiazov, supranumit „Turkmenbași” („Tată al Turkemnilor”) sau „Marele
Sader” (lider) s-a dovedit a fi un caz foarte interesant și original de megalomanie în cei 26 de
ani (1990-2006) în care s-a aflat în fruntea statului Turkmenistan, cam la același nivel cu Mao
Zedong și dinastia dictatorială din Coreea de Nord.

7
Pedro Arturo Aguirre, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2016, p. 214-220.
 Viața nu a început chiar bine pentru Niiazov, acesta rămânând orfan la vârsta de 8 ani și s-
a văzut nevoit să crească într-un orfeliat unde s-a dovedit a fi un copil ascultător și muncitor
și a reușit chiar să se înscrie la Politehnica din Leningrad. După terminarea studiilor s-a întors
în Turkmenistan pentru a intra în birocrație și în Partidul Comunist. În această perioadă a
dovedit că are toate calitățiile necesare într-o dictatură pentru a avansa în funcții: era anost,
fără imaginație, dar muncitor, loial și lingușitor. Astfel a reușit să ajungă în 1980 secretar
general al Partidului Comunist din Așgabat, 4 ani mai târziu ajunge să facă parte din
Politburo unde i s-a deschis apetitul pentru putere și unde a devenit un susținător al lui
Gorbaciov care avea nevoie de aliați pentru a proteja „perestroika”. Deoarece conducătorii
turkmeni nu prea erau de încredere iar Niiazov era genul acela de om fără inițiativă și care
nu vrea să creeze probleme șefilor săi, a ajuns să fie numit în fruntea Partidului Comunist din
Turkmenistan, funcție în care a fost cât se poate de loial URSS-ului până în 1991 când s-a
trezit cu o republică independentă „numai pentru el”.
Încă din momentul independenței, Turkmenistanul era o țară săracă, aridă, slab populată
dar cu mari rezerve de gaze naturale care, într-o dictatură, înseamnă bani și putere pentru
elita conducătoare. Realizând că soarta țării este în mâinile lui, Niiazov a decis că își
consolideze putere păstrând toate structurile existente în perioada sovietică: partid unic,
economie centralizată, cenzură și poliție secretă adăugând și un cult al personalității ce
depășea orice măsură. Prima acțiune de acest fel a fost adoptarea unei constituții în 1992
prin care își lua numele de „Turkmenbași” și se proclama „conducător pe viață”.
O dată devenit Turkmenbași, cultul personalității a devenit cu adevărat original. Astfel,
poza Marelui Sader „putea fi văzută în fiecare birou public și privat, precum și în casele și în
camerele de hotel, în mijloacele de transport (vapoare, avioane, și trenuri), pe timbrele
poștale, pe bancnote și chiar și pe sticlele de votcă! Prisoseau busturi, statui (majoritatea din
aur), afișe și portrete așezate în toate spațiile publice. Emisiunile televizate erau obligate să
includă un portret al președintelui care să apară, invariabil, în colțul din dreapta sus al
ecranului. Bulevardul principal al capitalei ... a fost rebotezat cu numele Turkmenbași și cu
același apelativ glorios au fost renumite aeroportul, orașul Krasnovodsk și chiar și Marea
Caspică”. Totuși, mai era loc de ceva, ceva ce niciodată nu aduce ceva bun: redenumirea
lunilor anului, ianuarie devenind „Turkmenbași”, martie devine „Mamă”(în onoarea mamei
ce i-a dat viață) iar alte luni au fost numite „Steag”, „Independență” sau „Ruhnama”. Pe
lângă aceste câteva modificări minore, au mai existat și o serie de monumente, unele cu
totul speciale. Un prim exemplu de monument reprezenta o carte uriașă care în fiecare seara
la ora 8 se deschidea pentru a arăta în paginile sale citate ale înteleptului lider și videoclipuri
din viața sa, monumentul simbolizând Ruhnama- cartea sfântă și universală și plină de
înțelepciune scrisă de chiar Turkmenbași însuși. Totuși, de departe cel mai „interesant”
monument (ca să nu îl numesc altfel) îl constituie o statuie a liderului amplasată în piața
centrală din Așgabat înaltă de 75 de metri și făcută din aur ce se învârte după razele soarelui
pentru ca acestea să îi lumineze în mod constant chipul.
Piesa de rezistență a cultului personalității pe care se baza cam toată viața turkmenilor a
fost Ruhnama. Ruhnama este o lucrare de 400 de pagini în care Turkmenbași își povestește
viața și își expune „marile idei” filosofice care dau un sens întregii vieți promițându-le celor
ce o studiază că vor deveni automat mai deștepți și că vor ajunge în paradis după moarte.
Atât de mândru era Turkmenbași de opera sa încât a devenit materie obligatorie în școli
înlocuind materii precum algebra, fizica sau limbile străine, iar după terminarea orelor, copii
primeau ca temă să le pună întrebari părinților din Ruhnama pentru a vedea în ce măsură
mai sunt la curent cu învățăturile cărții, în caz contrat fiind obligați să se prezinte la școală
pentru a învăța din nou opera Marelui Sader. Practic, întreaga societate turkmenă era
obligată să cunoscă ideile și gândurile mărețe ale lui Turkmenbași deoarece toți cei care
doreau un loc de muncă, de la cei de pe șantiere până la cei din administrație, trebuiau să
dea un examen din Ruhnama, cei ce doreau să obțină permis de conducere, de asemenea
trebuiau să știe din învățăturile cărții, mergând până în punctul în care medicii au fost
obligați să îl înlocuiască pe Hippocrate cu Turkmenbași și Ruhnama în depunerea
jurământului. Desigur, toate aceste testări din cartea sfântă a președintelui pe viață trebuiau
tratate cu cât mai multă seriozitate, oricine lua în dărâdere Ruhnama, inteționat sau din
greșeală, cel mai adesea ajungea la închisoare. Un exemplu elocvent ar fi cazul unei
profesoare de matematică care la examanul de titularizare a primit întrebarea: „Cum se
numesc mama și tata calului lui Turkmenbași?”, întrebare pe care femeia a citit-o greșit și a
răspuns cu numele părinților lui Turkmenbași însuși. Pentru această mică greșeală de citire a
primit 6 săptămâni de închisoare.
Ruhnama era omiprezentă: imaginea cărții se putea găsi pe toate străzile din Așgabat
alături de cea a președintelui; era cam singura carte ce se putea găsi în librării (asta și pentru
că literatura în general a fost interzisă) alături doar de operele poetului național, nimeni altul
decât Turkmenbași însuși; există acel monument care se deschide în fiecare seară la ora 8; în
moscheile turkemene se specifica că „Ruhnama este o carte sfântă și Coranul este cartea lui
Allah”, citate din cartea președintelui împodobind lăcașele de cult alături de cele din Coran,
iar cei care se simțeau ofensați erau aspru pedepsiți. Toată această promovare disperată a
cărții Marelui Sader și-a avut punctul culminant în momentul în care Turkmenbași a plătit o
sumă rezonabilă rușilor pentru ca aceștia să trimită o rachetă pe oribită în jurul Pământului
cu un exemplar al cărții sale la bord.
Până la urmă, tot acest narcisism megalomanic nu a făcut deloc ca țara să aibă un trend
ascendent în ceea ce privește dezvolatarea: construcțiile monumentale epuizau bugetele,
investițiile străine lipseau (înafară de sectorul energentic), iar profesioniștii emigrau în
număr cât mai mare. Toate acestea combinate cu cultul personalității nu făceau din
Turkmenistan cea mai grozavă țară în care să trăiești. Totuși, pe 21 decembrie 2006 s-a
petrecut un lucru de „neașteptat”, sănătatea de fier a liderului a fost zguduită de un infarct
care i-a cauzat de asemenea și decesul. Din punctul morții lui Turkmenbași se poate spune că
lucrurile s-au mai normalizat puțin, Turkmenistanul e încă foarte departe de a fi considerată
o democarație, dar măcar au început să dispară din urmele acelui mult prea exagerat cultul
al personalității Marelui Sader8.

8
Pedro Arturo Aguirre, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2016, p. 278-285.
Pol Pot (1925-1998)
Un comunist desăvârșit și cu o grămadă de utopii în cap, Pol Pot a reușit să conducă
Cambogia în perioada 1975-1979 spre o dictatură și un genocid cu totul aparte de ce s-a mai
întâmplat pe parcursul secolui XX.
Saloth Sar, ce mai târziu avea să adopte numele de Pol Pot, s-a născut în anul 1925 într-o
familie de aristocrați ce avea legături cu familia regală. Copilăria sa a fost lipsită de griji,
crescând la țară pe domeniul de 9 hectare al tatălui său unde avea servitori și țărani care să
cultive pământurile și libertate să zburde pe câmpii. Când a mai crescut puțin a fost trimis în
capitală, la Phom Penh, unde a învățat câteva meserii de bază și limba franceză ce i-a oferit
posibilitatea de a studia în Franța. În 1949 pleacă în Franța unde reușește să se
împrietenească cu tineri cambogieni cu afinități comuniste revoluționare și sentimente anti-
franceze (Cambogia fiind încă colonie a Franței) pe care le adoptă și el imediat. O dată întors
în țară, sentimentele anti-franceze se transformă în sentimente anti-monarhiste deoarece
Cambogia își câștigă independența în 1953 și devine o monarhie absolută, astfel Pol Pot se
înscrie în Partidul Comunist din Indochina. Pe parcursul anilor '60, cu sprijinul comuniștilor
vietnamezi, pardtidul comunist cambogian este reorganizat sub numele de Partidul
Comunist din Campuchia (cunoscut și sub numele de „Khmerii Roșii”), iar Pol Pot devine
membru în comitetul central și mută sediul partidului în regiunea Ratanakiri unde
conviețuiesc alături de populația khemere care a constituit o inspirație pentru Pol Pot
datoriă originii lor „pure” și a stitlului de viață neatins de lumea occidentală. Tot în această
perioadă Pol Pot dezvoltă o foarte mare admirație pentru Mao Zedong9.
Pe fondul unei îndelungate instabilități politice și a războiului din Vietnamul vecin, prim-
ministrul Lon Nol dă o lovitură de stat în 1970 și acaparează întreaga putere. Acesta este
semnalul care declanșează acțiunea Khmerilor Roșii, totul escaladând imediat într-un război
civil care se încheie în 1975 când Pol Pot și comuniștii săi intră în Phnom Penh și instaurează
dictatura. Utopia lui Pol Pot era de a crea o societatea agrară fără clase sociale în care toată
lumea să traiască în mediul rural și să lucreze la ferme colectivizate. Astfel, „Anul Zero” al
noului regim instaurat de „Fratele Numărul 1” a început printr-o deportare în masă, în
decurs de câteva zile, a tuturor locuitorilor din orașe spre mediul rural. Pentru a transforma
țara într-una arhaică și agrară, Pol Pot a decis eliminarea și interzicerea banilor, a școlilor și
universităților, a practicilor religioase, a sistemului de sănătate, a oricărui fel de proprietate
privată și a hainelor și tehnologiei occidentale. În urma acestor reforme, spitalele, școlile și
lăcașele de cult au devenit închisori, hambare sau grajduri. Populația statului trebuia și ea
„purificată”, astfel că Khmerii Roșii au început să omoare sistematic acei oameni considerați
că fac rău regimului: doctori, profesori, artiști, călugări, oameni bogați, jurnaliști, în general
oameni cu educație chiar și pe aceia care știau o limbă străină sau purtau ochelari. Restul

9
Mădălina Grigore, „Cum a ajuns Pol Pot cel mai sângeros criminal din istorie.”, Historia,
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cum-a-ajuns-pol-pot-cel-mai-sangeros-criminal-al-istorie,
accesat la 10.01.2020.
populației era trimisă la muncă forțată pe ogoarele patriei în condiții teribile unde foametea
și bolile făceau ravagii, la care se adaugă și bătăile și tortura primite de la Khmerii Roșii care
în general erau doar niște copii, iar acei indivizi care nu puteau presta muncile câmpului erau
uciși indiferent că erau bolnavi, bătrâni, oameni cu dezabilități sau chiar copii. Chiar și în
rândurile Khmeriilor Roșii paranoia era la cote maxime existând în mod constant execuții ale
presupușilor „trădători”. În această perioadă, Khmerii Roșii au avut un slogan care ilustrează
perfect ce însemnătate avea individul în fața Revoluției: „Dacă te păstrăm în viaţă, nu ne
aduci niciun profit, dacă te ucidem, nu ne aduci nicio pierdere.” În total, pe parcursul a nici 4
ani de zile, regimul lui Pol Pot a dus la moarte a aproximativ 2 milioane de oameni într-o țară
cu o populație de aproape 8 milioane la momentul respectiv, adică 25% din populația țării10.
În urma unor dispute privind granița dintre Vietnam și Cambogia, trupele vietnameze
lansează un atac asupra Cambogiei dezorganizate și aproape lipsită de apărare și în numai o
lună îi alungă pe Khmerii Roșii și Pol Pot de la putere care se refugiază în jungla din
apropierea graniței cu Thailanda de unde continuă un nu foarte eficient război de gherilă
împotriva noului guvern instaurat de vietnamezi. Pol Pot continuă să stea ascuns în junglă
alături de ultimii săi adepți până la moartea sa în 1998.

Concluzie
„Dacă vrei să vezi cum e un om cu adevărat, dă-i putere”. Istoria a demonstrat foarte bine
cât de adevărată este această vorbă și a arătat imposibilitatea existenței unei „dicaturi
bune”. Oricât de nobile ar putea părea intențiile la început, totul se pierde pe drum și cade în
ridicol sau grotesc atunci când cea mai mare parte a puterii este concentrată în mâinile unui
singur om sau a câtorva persoane. Democrația, cu plusurile și minusurile ei, și-a demonstrat
totuși fiabilitatea prin existența principiului separării puterilor în stat, a pluripartidismului și a
exercitării de către populație a dreptului fundamental de a vota. Cu toate acestea, „cei care
uită trecutul sunt condamnați să îl repete”, omenirea demonstrând în mod constant că
există riscul de a repeta istoria și de ai da dreptate lui Santayana.

10
„The Cambodian Genocide”, United to End Genocide, http://endgenocide.org/learn/past-genocides/the-
cambodian-genocide/, accesat la 10.01.2020.
Bibliografie
***, „Enver Hoxha”, www.britannica.com ,https://www.britannica.com/biography/Enver-
Hoxha.
***, „Enver Hoxha”, wikipedia.org, https://en.wikipedia.org/wiki/Enver_Hoxha.
***, „The Cambodian Genocide”, United to End Genocide, http://endgenocide.org/learn/past-
genocides/the-cambodian-genocide/.

Aguirre, Pedro Arturo, Istoria megalomaniei, București, Editura Nemira, 2006.

Grigore, Mădălina, „Cum a ajuns Pol Pot cel mai sângeros criminal din istorie.”, Historia,
https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cum-a-ajuns-pol-pot-cel-mai-sangeros-
criminal-al-istorie.