Renașterea carolingiană

Rabanus Maurus (în stânga), prezentat de Alcuin (centru), dedică opera sa arhiepiscopului Otgar de Mainz (dreapta).

Renașterea carolingiană este o perioadă de reînnoire a culturii și a studiilor în

Occident în timpul împăraților carolingeni din secolele VIII-IX. Sub Carol cel Mare (768-
814), Ludovic cel Pios (814-840) și Carol Pleșuvul (843-877) s-au înregistrat progrese
semnificative în școlile creștine, în timp ce curtea imperială atrăgea oameni de litere
influenți, printre care Alcuin, Éginhard, Rabanus Maurus, Dungal și Ioan Scotus
Eriugena.
Renașterea carolingiană, prima perioadă de renaștere culturală majoră din Evul
Mediu, a fost o perioadă de mare progres intelectual, în special datorită
redescoperirii limbii latine, salvgardarea scrierilor multor autori clasici și
promovarea artelor liberale.[1]

Cauze

Poarta de la Mănăstirea Lorsch, c. 800, un exemplu de stil arhitectural carolingian

Mozaicul bisericii din Germigny-des-Prés

După cum subliniază Pierre Riché, expresia „Renașterea Carolingiană” nu implică faptul
că Europa de Vest era barbară sau obscurantistă înainte de epoca
carolingiană. Secolele de după prăbușirea Imperiului Roman de Apus nu au văzut o
dispariție bruscă a școlilor antice, din care au apărut Martianus Capella, Cassiodorus și
Boethius, icoane esențiale ale patrimoniului cultural roman din Evul Mediu, datorită
cărora disciplinele de arte liberale au fost păstrate. Secolul al VII-lea a văzut
„Renașterea isidoriană” în Regatul vizigot al Hispaniei în care au înflorit științele, iar
integrarea gândirii creștine și precreștine a apărut în timp ce răspândirea școlilor
monahale irlandeze (scriptoria) în Europa, au pus bazele Renașterii carolingiene.

Dacă ar fi să aruncăm o privire spre Europa începând cu secolul al V-lea, am remarca mai
multe lucruri:unitatea romană a dispărut, administraţia s-a fragmentat, cultura intră în
apanajul clerului, alfabetizarea se diminuează simţitor. Carol cel Mare însă va încerca să
readucă la viaţă Apusul prin măsuri de consolidare a unităţii. Nu numai că acesta doreşte să
pună la punct un aparat administrativ eficace, dar ţinteşte şi spre o ideologie comună, liant
mental al Sacrului Imperiu Roman din Occident.
Ideologia, în epoca despre care vorbim, nu putea să se axeze decât pe creştinism. Iar pentru a fi
răspândită, actul scrisului este unul fundamental. Aşadar este necesară dezvoltarea şcolilor.
Totodată, în Imperiu mai rămăseseră anumite zone păgâne care se cereau creştinate pentru a se
realiza o omogenizare a populaţiilor. Creştinismul oficial trebuia consolidat, iar pentru asta era
nevoie de un cler educat care să facă faţă nobilei misiuni. Atât oamenii Bisericii, cât şi
funcţionarii, recrutaţi acum masiv din rândul clerului, aveau la rândul lor nevoie de anumite
instrumente, ca de pildă limba.

Limba trebuia înţeleasă de toată lumea, indiferent de origini. Latina, singura ce putea accede la
statutul de limbă universală, începuse deja să evolueze spre limbile romanice, dar, în ciuda
diferenţelor dintre latina simplificată vorbită de clerici şi graiurile populare, cele două nivele de
limbă tot mai comunicau între ele. Astfel, unui ţăran needucat nu îi era imposibil să priceapă o
predică a unui cleric. Carol cel Mare aspiră totuşi la o revenire la normle clasice ale latinei, de
aceea îi cheamă la curtea sa pe cei mai importanţi oameni de cultură ai vremii, care veneau din
zone în care tradiţiile antice se păstraseră mai bine.

Unul dintre cele mai ilustre personaje, colaborator apropiat al împăratului, este Alcuin din York,
care stimulează decisiv reforma culturală. Venind dintr-o zonă în care latina nu mai este o limbă
vie, învăţând-o doar din cărţi, are acces mai mare la puritatea şi subtilităţile sale. Theodulf vine
din Hispania cu informaţii despre cultura antică, promovată intens în secolul al VII-lea de către
Isidor din Sevilla. Din Italia îşi fac apariţia Petru din Pisa sî Paul Diaconul, care contribuie şi ei
la mult dorita renaştere carolingiană.

Rezultatul acestor iniţiative în domeniul lingvistic îl reprezintă resuscitarea normelor latinei

clasice, scoasă de sub influenţa graiurilor populare, o latină purificată. Într-adevăr, se creează o
limbă pe care o înţelege toată lumea. Dar toată lumea din mediul intelectual. Căci distanţa dintre
aceasta şi vorbitorii de rând se adânceşte iremediabil. Limba savantă se limitează la predicile din
biserică, pe care poporul nu le mai înţelege, şi la actele oficiale. Vorbirea populară şi latina cultă
vor cunoaşte din acest moment evoluţii distincte, prima rezultând în formarea deplină a limbilor
romanice. Prin secolele IX-X sunt consemnate şi acestea, de pildă limba franceză prin
Jurămintele de la Strasbourg.

Carol cel Mare se preocupă foarte mult şi de şcoală. Acesta urmăreşte prin capitularii să
înfiinţeze şcoli pe tot cuprinsul imperiului, unde elevii să înveţe latina dar şi să se iniţieze în alte
domenii, utile îndeosebi pentru cariera preoţească. Nu este atunci de mirare că aceste şcoli erau
înfiinţate pe lângă mănăstiri, precum Fulda, Saint-Gall, Reichenau, care vor deveni însemnate
centre ale culturii medievale. Mai mult, chiar la curtea împăratului funcţiona o şcoală, cea
Palatină, concepută pentru copiii din familia imperială şi apropiaţilor familiei. Aici se formează
intelectuali locali, printre care şi Ludovic cel Pios, urmaşul la tron al lui Carol. Eginhard,
biograful împăratului, Hrabanus Maurus sau Lupus din Ferrieres sunt printre reprezentanţii
generaţiei a doua de oameni de cultură de la curte.

Tot Carol este iniţiatorul Academiei Palatine, un soi de cenaclu în cadrul căruie se purtau discuţii
despre varii subiecte sau se lecturau texte antice şi contemporane. Interesul pentru studiul
tradiţiilor antice şi administraţia care necesita din plin actul scris impun şi o reformă a scrierii,
întruchipată de “minuscula carolingiană”. Este vorba despre o scriere clară, lizibilă, dar foarte
sofisticată, ceea ce arată că îndeletnicirea scrisului nu intra în preocupările multor oameni.
Cursiva merovingiană de mai înainte nu se citea la fel de uşor, dar era rapidă şi mai des folosită.

Omogenizarea imperiului impunea şi omogenizarea ritualului bisericesc, care cunoştea diferenţe

de la o regiune la alta. Pentru a-l uniformiza, Carol ia drept model ritualul de la Roma.
Pretutindeni slujbele se ţineau în acelaşi mod şi se făcea apel la aceleaşi cărţi sfinte.
Uniformizarea a presupus şi copierea a foarte multe manuscrise pornind de la modelul de
referinţă. Dar nu numai. Preocuparea constantă pentru tradiţia clasică a determinat şi o activitate
prolifică de recuperare a autorilor păgâni. Se copiază masiv gramatici, istorii, tratate, lucrări
ştiinţifice. Putem considera renaşterea carolingiană drept un reper fundamental în transmiterea
operelor păgâne, pentru că tocmai din această perioadă datează majoritatea manuscriselor care au
supravieţuit. S-a întâmplat însă şi opusul:multe nu au mai fost salvate pentru că nu au stârnit
niciun interes.

Renaşterea carolingiană nu a produs opere originale, în schimb s-a depus un efort deloc
neglijabil de salvare a moştenirii antice. Totodată perioada este importantă în mentinerea
instituţiei şcolii, ce-i drept aflată într-un proces acut de clericarizare. După Carol cel Mare, din
cauza luptelor interne şi invaziilor externe, clocotul cultural se potoleşte. Vor rămâne însă şcolile
bisericeşti şi scriptoriile, prin care, în ciuda instrumentelor modeste, cultura va trăi în continuare.

Vorbea elocvnet şi curgător, putând exprima cu claritate orice ar fi vrut să spună. Nefiindu-I de
ajuns limba strămoşească, s-a străduit să înveţe şi limbi străine:a învăţat atât de bien altineşte,
încât putea vorbi în această limbă la fel ca în limba sa maternă. Greceşte însă, putea mai
degrabă să înţeleagă decât să vorbească.

A studiat cu mare pasiune artele liberale, şi cinstindu-i pe cei ce le predau, îi copleşea cu

onoruri. L-a avut ca profesor pe Petru Pisanul, deja bătrân pe atunci;pentru celelalte discipline
i-a fost profesor Alcuin, zis şi Albin, de asemenea diacon, de neam saxon şi originar din
Britania, bărbat cum nu se găsea în lume mai învăţat;şi-a închinat foarte mult timp şi osteneală
ca să înveţe de la el retorica, dialectica şi mai cu seamă astronomia. Studia calculul şi dedica o
atenţie ascuţită observării curioase a cursului astrelor. Încerca să şi scrie, scop în care obişnuia
să-şi pună sub pernă tăbliţe şi foi de pergament, pentru ca în timpul liber să-şi obişnuiască
mâna cu trasarea literelor;dar lucrul, început târziu, n-a avut decât un rezultat slab.

Transcrise de asemenea, ca să nu se piardă cu amintirea, foarte vechile poeme barbare unde

erau cântate istoria şi războaiele bătrânilor regi. Schiţă între altele şi o gramatică a limbii
naţionale. Tuturor lunilor le-a dat nume în limba sa maternă, în vreme ce până atunci francii le
desemnau pe unele prin numele lor latin, pe altele prin numele lor barbar, a făcut acelaşi lucru
pentru fiecare dintre cele douăsprezece vânturi, dintre care până la el cel mult patru puteau fi
desemnate în limba sa.
Renasterea carolingiana, dupa numele lui Carol cel Mare, a reprezentat
trezirea la viata a antichitatii si, in parte, a culturii bizantine in cultura si
arta imperiului franc, in secolele al VIII-lea si al IX-lea, in incercarea
imparatului Carol cel Mare de a continua si innoi traditiile Imperiului
roman. Printre cele mai insemnate realizari ale Renasterii carolingiene se
numara ilustratiile de carte din „Evangheliarul lui Carol cel Mare”, pastrat
la Viena, sau Capela Palatina din Aachen, care aminteste de „Bazilica San
Vitale” (sec. al VI-lea) din Ravenna, precum si Capela Sankt Michael din
Fulda, in stilul bisericii „Santo Stèfano Rotondo” (sec. al V-lea) din Roma.
Prezenta invatatului Alcuin (latina: Alcuinus) la curtea imperiala a stimulat
transcrierea textelor vechi si introducerea limbii latine ca limba literara, fapt
determinant pentru evolutia ulterioara in istoria culturala a lumii apusene.
Incercand a intelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate
sesiza faptul ca atat episcopii, cat si clericii sau calugarii au incercat sa
demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea crestina. In
realitate, aceasta idee, nu a putut fi demonstrata intrucat de-a lungul
secolelor descoperim cum traditia culturii latine s-a pastrat atat la curtile
regale, cat si in scolile episcopale sau mediul monastic.
 
In prima jumatate a secolului al VIII-lea viata culturala a inceput sa se
deterioreze atat in urma razboaielor purtate de Carol Martel, cat si datorita
faptului ca pe parcursul domniei sale suveranul se infruptase considerabil
din bogatiile clericilor, cei care detineau in exclusivitate tehnica
transmiterii cunostintelor. Astfel, dupa moartea acestuia, Pepin cel
Scurt(tatal lui Carol cel Mare) a incercat sa reinvie viata culturala, insa,
nu a reusit decat sa puna bazele dinastiei carolingienilor, putere politica
sub bagheta careia va aparea renasterea culturala ce s-a desfasurat de-a
lungul mai multor decenii intre secolul al VIII-lea si al IX-lea.

Renasterea carolingiana reprezinta evolutia culturala cu implicatii

politice, economice si sociale din primele secole ale evului mediu. Aceasta a
luat nastere prin regenerarea esentei formelor culturale din antichitatea
timpurie si prin functionarea unor centre culturale laice si religioase,
care au permis crearea conditiilor necesare pentru inviorarea culturii.

 
Intre anii 794 (moment in care Carol cel Mare incepe constructia palatului de
la Aachen) si 877 (anul mortii lui Carol Plesuvul) se poate remarca faptul ca
atat Carol cel Mare, cat si Ludovic cel Pios au simtit nevoia de a se alipi
puterii spirituale, reprezentata prin clerici, din dorinta de a pastra cu ajutorul
acestora omogenitatea statului franc, in conditiile in care acesta isi marea
granitele de la o perioada la alta.

Dupa ce a conceput o mai buna repartizare a bogatiilor Bisericilor, dupa ce a

echilibrat conditia precara a calugarilor si preotilor cu cea a episcopilor si
abatilor, si dupa ce a reinstalat disciplina in cadrul clericilor, ce fusese
toleranta sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de scoli
episcopale si manastiresti si a facut apel, pentru ridicarea nivelului cultural al
clericilor, la literati originari din regiunile unde se mentinusera importante
focare de cultura latina, deci din regiunile care nu decazusera din punct de
vedere cultural la sfarsitul perioadei merovingiene asa cum se intamplase cu
cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobandise in
perioada precedenta.

Raspunzand invitatiei regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle,

adevarat centru de formare a clericilor si de difuzare a culturii, au sosit maestri
vestiti din Italia–Petru din Pisa si Paulin din Aquileea, istoricul Paul Diaconul,
din Spania–teologul si gramaticianul Theodulf , care a fost investit mai apoi ca
episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal si geograful Dicuil, din
Britania anglo-saxona–filosoful, teologul si literatul Alcuin de York (Albinus
Flaccus 735 – 804 ), care a fost insarcinat sa organizeze invatamantul.
 
Cu ajutorul acestora au fost reinfiintate scolile publice dupa modelul vechi
roman, incercandu-se astfel sa se inlature practica germanica de educare a
tanarului in familie cu ajutorul unui perceptor. Scolile nou infiintate se aflau in
jurul manastirilor. Cea mai importanta scoala a fost scoala palatina, locul unde
au predat intelectualii sus mentionati. De retinut este faptul ca insusi regele
Carol cel Mare a luat lectii de gramatica de la consilierul sau cultural Alcuin.
La inceputul epocii carolingiene precizia gramaticala se pare ca avea ca
singur scop intelegerea bine a cuvantului lui Dumnezeu si slujirea Lui cum se
cuvine , insa, o data cu renasterea carolingiana, gramatica s-a transformat
profund, si dintr-un simplu manual de reguli elementare de latina, a devenit o
disciplina ce regla exprimarea si gandirea.

Obiectivul principal al renasterii vietii culturale a fost educarea clerului in

vederea indeplinirii corespunzatoare a functiei sale religioase si nu numai,
deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni
colaboratori ai regelui in conducerea treburilor publice. Paginile capitularului
despre cultivarea studiilor literare („capitulare de litteris colendis”) ne arata ca
si laicii erau indemnati sa nu neglijeze studiul literelor, caci numai asa vor
reusi sa cunoasca mai usor si mai exact misterele Sfintei Scripturi. De
asemenea capitularul il evidentiaza si pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel
care i-a indemnat pe clericii aflati in subordinea sa sa deschida scoli in orase
si sate unde sa primeasca toti copiii care vor sa fie instruiti in mestesugul
literelor, fara insa sa perceapa o taxa pentru acest lucru. Din spusele
episcopului Theodulf rezulta ca invatamantul era general si gratuit pentru toti
oamenii liberi.

Datorita invatamantului practicat in noile scoli infiintate, care viza in deosebi

interesele nobililor, ce-si trimiteau copii cu precadere spre a fi instruiti, cultura
a dobandit treptat un caracter clericalo-feudal.

Limba folosita in scoli si administratie a fost latina clasica deoarece unitatea

administrativa a unui imperiu atat de vast, de la Elba si Dunare la Pirinei,
antrenand mai multe popoare laolalta, nu putea fi mentinuta daca fiecare
dregator ar fi vorbit dialectul sau. Astfel, limba pe care invatatii o manuiau cu
usurinta a devenit singura limba prin intermediul careia se puteau intelege toti.
Totodata, se pare ca, doar prin intermediul acesteia, renasterea carolingiana
a reusit sa transmita viitorimii ideile autorilor antici. Nu in ultimul rand, Henri
Pirenne a considerat limba latina drept instrument al renasterii carolingiene,
chiar daca o privea ca fiind dupa anul 800 o limba moarta, savanta.

Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevaratul caracter de „renovatio
imperii” (restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului in
guvernare. Abundenta documentelor de cancelarie scrise in limba latina,
capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au pastrat), scot in evidenta bogata
activitate legislativa a timpului. De asemenea, datorita scrisului, Lupulus din
Ferrières, persoana ce a colectionat si corectat texte clasice cu o
perspicacitate apropiata de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de
seama reprezentant al eruditiei carolingiene. Un alt mare carturar al renasterii
carolingiene, care a reinviat biografia ca opera de arta, este Eginhard. Acesta
luand ca model Vietile imparatilor de Suetonius a alcatuit o relatare a domniei
lui Carol cel Mare, insa, in stil cronicaresc.

Amploarea pe care a luat-o scrisul in perioada carolingiana a dus la aparitia

frumoasei „minuscule carolingiene”. Spre deosebire de scrierea merovingiana
mult alungita si greu de descifrat, minuscula carolingiana era o scriere
ordonata, cu caractere bine definite, rotunjite gratios, ceea ce permitea citirea
ei fara efort. Cu toate ca putea fi executata mult mai repede fata de scrierile
anterioare, fiind clara, aceasta aproape ca nu a lasat impresia unei scrieri de
mana. Unciala minuscula carolingiana a reprezentat ultima forma din evolutia
scrierii romane. Difuzare sa in Imperiu a adus un progres decisiv in cultura
intrucat a fost un instrument cu ajutorul carora intelectualii carolingieni au scris
si tradus deopotriva mult si in domenii diverse. De asemenea, impunandu-se
in intreg Occidentul, cu timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des
folosite pana astazi.

Originea minusculei carolingiene pare sa fie la Corbie, deoarece aici s-a

descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia de
la Amiens comandata de Maurdramne, abate de Corbie intre 772 si 780.

Renasterea carolingiana a asigurat difuzarea si succesul operelor literare si

filosofice din antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-
Capelle, si nu numai, au existat centre de copiere a manuscriselor din aceasta
perioada. Erau copiate indeosebi Sfanta Scriptura, evanghelierele si
sacramentarele folosite de biserici in celebrarea cultului. In aceasta perioada
s-a scris pe pergament intrucat, la mijlocul secolului al VIII-lea, papirusul,
material fragil adus din Egipt si devenit din ce in ce mai scump si mai rar, a
fost abandonat.

Numarul atelierelor de copiat si multiplicarea manuscriselor au dat bibliotecilor

epocii carolingiene o bogatie nemaicunoscuta pana atunci. Se pare ca
manastirea Fulda avea biblioteca cea mai bogata: aproximativ o mie de
volume.

Renasterea carolingiana s-a manifestat si in planul artelor vizuale prin

reinnoirea formelor antice carora le-a atribuit sensuri ideologice precise. Spre
exemplu, modelele pagane, ce au patruns in arta crestina, au fost adaptate
nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la capela
imperiala din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului medieval,
ridicata de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan central prelua,
odata cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de la San Vitale din
Ravena, indicand limpede legatura peste veacuri intre doua lacasuri
imperiale, intre cel mai insemnat monument carolingian si unul dintre cele mai
vestite sanctuare din vremea romano-bizantina.

Acelasi plan central–amintind de un venerabil lacas de cult al primelor timpuri

crestine de la Ierusalim – sau planul bazilical caruia vechea biserica a
Sfantului Petru din Roma ii conferise un particular prestigiu, aveau sa fie
regasite in lumea carolingiana–la Germignydes-Pres si Centula, Corvey si
Lorsh (unde o poarta ajungea sa copieze arcul de triumf roman) intr-o
arhitectura ale carei stranse raporturi cu oficiile si cu spectacolele liturgice au
fost puse mai de mult in lumina, dupa cum tipul de „platium” romano-bizantin
avea sa fie copiat in resedintele epocii lui Carol cel Mare de la Aachen si
Ingelheim.

Asemenea monumente eclesiastice si laice, ctitorii imperiale si ale unor

demnitari erau impodobite cu piese de arta concepute si ele dupa moda
antica-„ad iustar antiquorum operum”, spre a relua expresia cronicarului
vremii Eginhard,-sau inraurite de modele ale Rasaritului bizantin si islamic cu
care imperiul francilor se afla in contacte permanente, de o potriva in arta
fildesului si in cea a metalelor pretioase.

In acelasi timp, in arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era vie

traditia modelelor paleocrestine. De asemenea erau prezente elemente ale
realismului roman, alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.

De retinut este faptul ca renasterea artelor, desi a stat sub bagheta politica si
religioasa, a reusit sa fie totusi mai originala si mai putin dependenta de
aportul strain, sau de cel al trecutului. Artistii nu au cautat neaparat sa copieze
modelele clasice, ci sa introduca mai de graba elemente noi.

Din Vita Karoli Magni se stie ca dintre toti regii, „cel mai zelos in a-i cauta cu
sarguinta pe barbatii invatati si in a le inlesni posibilitatea de a-si cultiva in
voie intelepciunea, ceea ce i-a ingaduit sa redea intreaga stralucire stiintei
pana atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare”, a fost Carol cel
Mare. Activitatile culturale desfasurate de acesta au fost un pas important in
procesul prin care poporul german a asimilat invatatura clasica si crestina. Un
accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare in istoria medievala intrucat
incoronarea lui ca imparat, de la 25 decembrie 800, este foarte semnificativa,
intrucat a marcat unirea populatie vechiului Imperiu Roman cu cea a
alogenilor. Aceasta a pus capat visului imparatului din Rasarit de a mai
recuceri teritoriile din Apusul Imperiului, ocupate de barbari in secolul al V-lea.
Actul incoronarii explica atat prin imaginea papei, cat si cea a lui Carol cel
Mare, de ce renasterea carolingiana reprezinta o contopire de forte, o unire de
mai multi factori care au determinat o noua sinteza si prin aceasta originala.
Practic, ceea ce s-a urmarit dupa anul 800 a fost nu o restaurare pur si
simplu, ci o „translatio imperii translatio studii”, adica o stramutare a formelor
batranului Imperiu pentru a se modela intr-o lume tanara.

Efortul de a trai dupa norme clasice, cand relatiile feudale se afirmasera cu tot
ceea ce ele reclamau ca mod de viata, a avut drept rezultat eliberarea fortelor
inventive. Renasterea carolingiana a reprezentat un izvor de inspiratie pentru
miscarea intelectuala de mai tarziu, deoarece a lasat ca mostenire: transcrieri
stravechi ale poemelor barbare in care erau cantate istoria si razboaiele
regilor de alta data; ideile unui cler instruit, care a fost capabil sa conduca
cancelaria regala si administratia statului; numeroase tratate de dogmatica ce
au clarificat discutiile aprinse asupra doctrinei adoptioniste, doctrinei
iconoclaste si cea privind natura Trinitatii; o gramatica in limba nationala si o
liturghie unificata potrivit ritului roman; carti liturgice si o Biblie a carui text latin
a fost revizuit; o scriere noua care s-a dovedit a fi foarte utila, etc.. De
asemenea prin pastrarea formelor traditionale adaptate la cerintele epocii,
renasterea carolingiana a insemnat un mare pas inainte, o descatusare
necesara in drumul spre viitor al istoriei.

Contrar aparentelor, istoria ca reconstructie nu este dinspre trecut catre noi, ci

dinspre prezent catre trecut, deoarece trecutul este acela care se integreaza
in prezent. Se spune ca in istorie termenul limita pare a fi faptul sau
evenimentul, deoarece faptul este elementar si ireductibil, el are determinatiile
spatiului de cultura si ale timpului sau. Spatiul cultural si timpul pe care l-am
parcurs se pare ca scot in evidenta un eveniment foarte important din istorie,
renasterea carolingiana, o perioada in care cultura s-a adresat atat omenirii,
cat si constiintei. Sensul si rolul acestei renasteri a fost acela de a constitui,
desemna si identifica omenirea, de a o caracteriza in chip decisiv.
Renașterea Carolingiană
Renașterea Carolina a fost o perioadă de boom în activitatea culturală a Imperiului Carolingian. A fost prima dintr-o serie de trei
renașteri medievale. Renașterea Carolingiană a început la sfârșitul secolului al VIII-lea și a continuat în secolul al IX-lea. Imperiul
roman din secolul al IV-lea la inspirat. Renașterea a fost caracterizată de creșterea liturgică, arhitectură, literatură, jurisprudență,
scriere și studii religioase. Renașterea a avut loc în timpul domniei lui Ludovic cel Pio și Charlemagne. A primit sprijin din partea
unor savanți, inclusiv Alcuin de York și alți membri ai instanței carolingene.

Curtea Charles
La mijlocul secolului al VIII-lea, Charlemagne sa adresat unor învățați în curtea sa, cu scopul de a revigora creația artistică și
alfabetizarea similară cu cea a Imperiului Roman. În timpul domniei tatălui său, unii profesori au fost abordați pentru a preda un mic
grup de tineri. A înființat o școală și la numit pe Alcuin ca șef. Cercetătorii au ajuns la școlile din Germania, Irlanda, Spania și Italia.
Au vizitat mănăstiri și eparhii unde au înființat biblioteci, școli organizate și au transcris scrieri vechi. Ei au învățat pe localnici cum
să se angajeze în activități religioase, în special în ceea ce privește muzica bisericii.

Sistem educațional
Înainte de renaștere, sistemul educațional a fost rezervat pentru o audiență mică în societate. În timpul Renașterii, educația a
devenit posibilă, dar influența ei în comunitate a fost încă limitată. Activitățile școlilor carolingene au adoptat principiul a șapte arte
liberale și au fost împărțite în Trivium și Quadrivium. Triviumul a subliniat logica, gramatica și retorica, în timp ce Quadrivium a pus
accentul pe aritmetică, astronomie, muzică și geometrie. Citirea și scrierea au fost elementele de bază pe care un student trebuia să
le învețe.

Artă
Charlemagne a considerat restaurarea arhitecturii ca un aspect important al imperiului său. Cea mai magnifică clădire din imperiu a
fost bazilica sacră folosită doar pentru scopuri religioase. Capela Palatin din Aachen a fost monumentul Renasterii carolingene; a
fost construită între sfârșitul secolului al VIII-lea și începutul secolului al IX-lea. A acționat ca centru religios pentru curtea lui
Charlemagne, iar pentru următoarele șase decenii a fost coroana de lideri germani. Astăzi, catedrala din Aachen se află acolo unde
se afla Capela Palatin. Catedrala din Aachen este mult mai mare și predecesorul său. Numai o mică parte a zidului a fost păstrată,
deși a fost redezvoltată pentru a permite supraviețuirea elementelor meteorologice.

Moştenire
Comparativ cu perioadele dinainte de Charlemagne, Renașterea poate fi considerată o perioadă de mare ascensiune culturală.
Educația a devenit organizată, deși era încă limitată. Literatura de valoare și antichitățile științifice au fost transcrise în scriptoria
carolingiană și stocate în siguranță. Istoricii nu sunt siguri despre modul în care caracterizează dominația Charlemagnei, fie ca
ultimă conducere tradițională, fie ca prima din Europa medievală. Arta carolingiană sa extins și în alte părți ale Europei și a devenit o
perioadă influentă de artă pe tot continentul. Arta a dus la dezvoltarea artei romanesti si a artei gotice

Renașterea culturală sub Carol cel Mare și succesorii săi

Carol cel Mare (742 / 743–814) a fost reprezentat ca sponsor sau chiar creator
al educației medievale , iarRenașterea carolingiană a fost reprezentată ca
reînnoirea culturii occidentale . Această renaștere, totuși, s-a bazat pe evoluțiile
episcopale și monahale anterioare și, deși Carol cel Mare a contribuit la asigurarea
supraviețuirii tradițiilor științifice într-o epocă relativ sumbră și grosolană, nu a existat
nimic asemănător progresului general în educație care a avut loc ulterior odată cu
trezirea culturală al secolelor XI și XII.

Cu toate acestea, învățarea nu a avut un prieten mai înflăcărat decât Carol cel Mare, care

a venit pe tronul franc în 768, îngrijorat pentru a găsi standarde extrem de slabe
ale latinei . El a ordonat astfel ca clerul să fie educat sever, fie prin convingere, fie sub
constrângere. El a reamintit că, pentru a interpreta Sfintele Scripturi, trebuie să aveți o
limbă corectă și o cunoaștere fluentă a latinei; mai târziu a poruncit: „În fiecare
episcopie și în fiecare mănăstire să se învețe psalmii , notele, cântarea, calculul și
gramatica și să fie disponibile cărți corectate cu atenție” ( capitularul din
789 CE ). Promovarea sa de bisericăiar reforma educațională a dat roade într-o generație
de oameni de biserică a căror morală și a căror educație erau de un nivel mai înalt decât
înainte.

A apărut atunci posibilitatea de a oferi, pentru tinerii clerici mai luminoși și poate și
pentru câțiva laici, o pregătire religioasă și academică mai avansată. Poate pentru a
răspunde acestei nevoi modeste a crescut o școală în incinta palatului împăratului de la
Aachen. Pentru a dezvolta și angaja alte centre de cultură și învățare , Carol cel Mare a
importat talente străine considerabile. În secolul al VIII-lea, Anglia fusese scena
unor activități intelectuale . Prin urmare,Alcuin , care fusese stăpânul școlii din York, și alți
cărturari englezi au fost aduși pentru a transfera pe continent studiile și disciplinele școlilor
anglo-saxone. DinSpania maură a venit refugiați creștini care au contribuit și ei la această
renaștere intelectuală; disputele cu musulmanii îi forțaseră să dezvolte
o abilitate dialectică în care îi instruiau acum pe supușii lui Carol cel Mare. Din Italia au
venit gramaticii și cronicarii, bărbați precum Pavel Diaconul ; tradițiile clasice mai formaliste
în care au fost crescute au furnizat cadrul disciplineistrălucirea efervescentă a anglo-
saxonilor. Au sosit și cărturarii irlandezi. Datorită acestor străini, care reprezentau
zonele în care cultura clasică și creștină fusese menținută în secolele VI și VIII, curtea a
devenit un fel de „academie”, pentru a folosi termenul lui Alcuin. Acolo împăratul,
moștenitorii și prietenii săi au discutat despre diferite subiecte - existența sau
inexistența lumii interlope și a neantului; eclipsa soarelui; relația dintre Tatăl, Fiul și
Duhul Sfânt; si asa mai departe. Recunoscând importanța manuscriselor în renașterea
culturală, Carol cel Mare a format o bibliotecă (al cărei catalog este încă existent), a copiat
și recopiat texte și cărți și a cerut fiecărei școli să mențină un scriptorium . Alcuin a
dezvoltat o școală de caligrafie la Tours, iar noul său scenariu s-a răspândit rapid în tot
imperiul; acestMinusculul carolingian era mai lizibil și mai puțin risipitor de spațiu decât
scripturile unciale utilizate până acum.
În afara curții de la Aachen se găseau ici și colo câteva locuri de cultură - dar nu
multe. Arhiepiscopul Lyonului a reorganizat școlile de cititori și lideri de cor; Alcuin din
Saint-Martin-de-Tours și Angilbert din Saint-Riquier au organizat școli monahale cu
biblioteci relativ bine aprovizionate. A fost necesar să așteptăm a doua generație, sau
chiar a treia, pentru a asista la cea mai mare strălucire a reînnoirii carolingiene. Sub fiul
lui Carol cel Mare Ludovic cel Cuvios și mai ales sub nepoții săi, școlile monahale au
atins apogeulîn Franța, la nord de Loire, în Germania și în Italia. Cele mai cunoscute au
fost la Saint-Gall, Reichenau, Fulda, Bobbio, Saint-Denis, Saint-Martin-de-Tours și
Ferrières. Din păcate, destrămarea imperiului Carolingian, în urma rebeliunilor locale și
a invaziilor vikingilor , a pus capăt progresului renașterii Carolingiene.
Influențele renașterii carolingiene în străinătate
În Anglia - cel puțin în regatul Wessex - King Alfred cel Mare se remarcă ca un alt patron
regal al învățării, unul care a dorit să imite creativitatea lui Carol cel Mare.  Când a ajuns
pe tron în 871, standardele culturale scăzuseră la un nivel scăzut, parțial din cauza
frământărilor invaziilor daneze. A fost mâhnit să găsească atât de puțini care să
înțeleagă serviciile bisericii latine sau să traducă o scrisoare din latină în engleză . Pentru
a realiza o îmbunătățire, a chemat călugări de pe continent, în special pe cei din Saint-
Bertin. Mai mult, a atras la curtea sa anumiți clerici englezi și fii tineri de nobili.  Întrucât
acesta din urmă nu cunoștea limba latină, el tradusese în engleza Wessex câteva
lucrări ale Papei Grigorie cel Mare , Boethius, teologului și istoricului Paulus Orosius,
Venerabilul Bede, Sf. Augustin și alții. El însuși a tradus Mângâierea filozofiei lui
Boethius, Pastorala lui Grigore cel Mare și Istoria ecleziastică a poporului englez a lui
Bede . Această promovare a învățării a fost continuată de succesorii lui Alfred și s-a
răspândit în alte părți ale Angliei; iar în mănăstirile reformate de la Canterbury, York și
Winchester, tinerii călugări au reînnoit studiul științelor religioase și seculare . Printre
maeștrii cărturari de la sfârșitul secolului al X-lea se afla călugărul benedictin Aelfric ,
poate cel mai mare prozator din vremurile anglo-saxone. Pentru
a facilita învățareaLatină pentru tinerii călugări, Aelfric a compus o gramatică, un glosar și
un colocviu, conținând o gramatică latină descrisă în anglosaxon sau engleza veche , un
glosar în care maestrul și elevul ar putea găsi un vocabular latin clasificat metodic
(nume de păsări, pești, plante, și așa mai departe), și un manual de conversație,
inspirat de manualele bilingve ale antichității.
Printre ceilalți sași - cei de pe continent care au prezidat destinele Germaniei - au
existat și adunări semnificative de maeștri și studenți la mănăstiri selectate, precum
Corvey și Gandersheim. În orice caz, oriunde predarea a devenit importantă în secolul al
X-lea, ea s-a concentrat în mare parte pe gramatică și pe operele autorilor
clasici. Astfel, când Gerbert din Aurillac, după un curs de învățământ în Catalonia, a
venit să predea dialectica și artele quadriviului ( geometrie , aritmetică , armonici și
astronomie) la Reims, a trezit uimire și admirație. Renumele său a ajutat la alegerile
sale ulterioare ca PapaSilvestru II . Prima jumătate a secolului al XI-lea conținea primele
sclipiri ale unei dialectici redescoperite. Începea o nouă etapă din istoria predării.
Educația laicilor în secolele al IX-lea și al X-lea
Clerul care a dominat societatea a crezut că este necesar să le dea laicilor niște
directive despre viață comparabile cu cele oferite în regulile monahale și a emis astfel
ceea ce se numea miroir („oglinzi ”), expunând îndatoririle unui bun suveran și exaltând
lupta creștină. Deja imaginea cavalerului curten și creștin începea să prindă contur. Nu
a fost vorba de a guverna bine un stat, ci, mai degrabă, de a se guverna pe sine. Laicul
trebuie să lupte împotriva viciului și a practicii virtue; he must emphasize his religious
heritage. Alcuin became indignant when he heard it said that the reading of the Gospel
was the duty of the clergy and not that of the layman. Huoda, wife of Bernard, duke of
Septimania, addressed a manual to her 16-year-old son, stressing the reading and
praying that a young man should do. In the libraries of the laity, the volumes of the Old
Testament and New Testament took first place, along with prayer books, a kind of breviary
designed for day-to-day use.
Dacă o minoritate de aristocrați ar putea primi o educație morală și religioasă adecvată ,
masele au rămas analfabeți și au preferat să studieze o ucenicie militară . „Cel care a
rămas la școală până la doisprezece ani fără să călărească nu mai este bun pentru
nimic altceva decât pentru preoție”, a scris un poet german. Scriitorilor de texte
hagiografice le plăcea să contrasteze mama viitorului sfânt, nerăbdătoare să-i dea
educație fiului ei și tatălui, care voia să-și întărească fiul de la o vârstă fragedă la
urmărire sau la război . Cu toate acestea, tradiția carolingiană nu a fost uitată în totalitate
de prinți și de alții în locuri înalte. În Germania, Otto I. iar succesorii săi, care doreau să
recreeze imperiul Carolingian, au încurajat studiile la curte: Wipo, preceptorul lui Henric al
III-lea , a stabilit un program de educație pentru laici în Proverbia sa . Redescoperind
vechii moraliști, în principal Cicero și Seneca , el a lăudat moderația spre deosebire de
brutalitatea războinică sau chiar de forța ascetică a călugărilor. Aceeași tendință se
regăsește și în alte scrieri.