OBLIGAŢIILE

I. Caracterizare generală a obligaţiilor

1. Origine
Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în
procesul de tranziţie de la societatea gentilică la cea politică. Cercetarea originii
evoluţiei obligaţiei prezintă un mare interes datorită urmelor pe care etapele
succesive de dezvoltare a acesteia le-au lăsat asupra unor instituţii de mai târziu,
precum şi asupra terminologiei juridice romane. Conceptul de obligaţie a ajuns,
treptat, într-un stadiu de elabo- rare perfectă, care presupune un raport juridic
caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost
o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat,
într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat
naştere la controverse. Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract
sponsio religiosa, făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui delict,
şi terminând prin contractul cu ajutorul căruia garantul se obliga să plătească
păgubaşului, ideea de legătură apare în cadrul obligaţiei şi trece de la legătura
religioasă la una juridică, ce a fost mai întâi precedată de una materială. Etapele
evoluţiei obligaţiei, aşa cum au fost ele analizate de cercetători ai dreptului
roman, sunt următoarele: 1. În societatea gentilică, dacă o persoană era victima
unui delict, toţi membrii colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul
lor.
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem,
mai evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la înţelegere.
Despăgubirea ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în
schimbul unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în care trebuie
să vedem cea dintâi obligaţie contractuală.
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea
sa
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente
ale obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct,
procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat.
2. Definiţie
În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată „o legătură de drept care ne
impune necesitatea de a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În
viziunea lui Gaius obligaţiile se nasc din raportul personale, raporturi care au
drept obiect anumite prestaţiuni. În caz de conflict de interese între respectivele
părţi ale raporturilor obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni
personale, acţiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu
face ceva. Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva
care ne este obligat, adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau
să nu facă ceva. Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele
sunt doar nişte varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina,
pentru că rostul unei obligaţii este tocmai acela de a produce o modificare în
structura patrimoniului unei persoane. Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus
dă o definiţie ce a rămas celebră. El arată că „substanţa obligaţiei nu constă în
ceea ce ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne face titularul
unei servituţi, ci în ceea ce constrânge un terţ să dea, să facă sau să nu facă
ceva.” Obligaţia este, aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau
determinabile, în virtutea căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau
datornic trebuie să execute în favoarea alteia numită subiect activ sau creditor, o
prestaţiune oarecare determinată sau determinabilă, constând în dare, facere sau
non facere.
3. Elemente
Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus,
descoperim următoarele elemente ale obligaţiei:
A. Juris vinculum.
Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere între creditor
şi debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto. Chiar din epoca străveche,
debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public al magistratului.
B. Jus in personam.
Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de voinţa
creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi
obligaţia, fie refuzând să o execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia
creditorului, care putea, raportându-ne la diferite epoci să-l ucidă, să-l
aservească, să-l vândă peste Tibru sau să obţină condamnarea sa pecuniară.
Fiind strâns legată de persoana creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu
poate genera decât drepturi personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al
acestor drepturi constă în prerogative reale.
C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic
. D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile
raportului juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune
respectivelor părţi de la sine şi care pentru eventualul judecător al cauzei are
valoare de reper juridic fundamental.
E. Dies sau tempus.
Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât nu există
obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în
mod natural, orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a
vedea astfel stinsă obligaţia.
F. Praetio aestimabilis.
Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât nu există obligaţii
care să nu poată fi cuantificate în bani. Obiectul juridic al obligaţiei constă în
dare, facere şi non facere. Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea
unui drept real asupra unui bun. Oricât de paradoxal ar părea, obligaţia de dare
era destul de rară, întrucât mancipaţiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui
transfer propriu-zis de proprietate, ci mai degrabă, constituiau ocazia
abandonării unei puteri asupra lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire
a aceluiaşi bun de către dobânditor. Facere, înseamnă a realiza o activitate
oarecare, în profitul unei părţi, a raportului obligaţional şi în virtutea
imperativului de executare a obligaţiei. Nu orice activitate înseamnă facere, ci
ea trebuie să corespundă acţiunii comune în caz de delict, sau precizării părţilor
în caz de contract. Non facere înseamnă simpla abţinere a debitorului de la a
face ceva ce ar putea fie să-i producă un prejudiciu creditorului său, fie de la a
încălca o clauză impusă de creditorul său, în scopul de a nu presta ceva în
folosul unui terţ. Praestare este termenul generic folosit de către romani pentru a
denumi toate cele tei feluri de obligaţii. Practic, prin el poate fi acoperită
întreaga gamă a acţiunilor umane. Pe lângă aceste elemente ale obligaţiilor
avem subiectele obligaţiei şi sancţiunea. A. Subiectul pasiv, reus debendi sau
debitorul este cel care trebuie să efectueze prestaţia în favoarea altei persoane,
în virtutea unei legături juridice de natură a-l constrânge.
B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în
virtutea unei legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva.
Desigur, atât caracterul pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub raport
procesual. Sancţiunile judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui
creditor de a acţiona în justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi,
eventual, după obţinerea sentinţei judecătoreşti, dreptul de a cere concursul
forţei publice pentru punerea în executare silită a sentinţei.
4. Tipuri de obligaţii
Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act
juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare clasificarea
bipartită, formată din contracte şi delicte, considerată, chiar de Justinian, cea
mai importantă. Cu toate acestea, ea s-a dovedit necorespunzătoare, astfel încât
a apărut o nouă clasificare. Clasificarea tripartită era cea în care apar
contractele, delictele şi diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum
figurae, ca rudenia, vecinătatea sau detenţiunea. Clasificarea quadripartită apare
în legislaţia lui Justinian, prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în
sensul că oferă elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea
actelor sau faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte,
această clasificare nu conţine unele izvoare. În această clasificare apar
obligaţiile contractuale, delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale.
Obligatiile contractuale se numesc astfel deoarece izvorasc din
contracte.Contractele se clasifica in baza a trei criterii: dupa sanctiune, dupa
efecte si dupa modul de formare. Dupa sanctiune, contractele se impart in: de
drept strict,contracte sanctionate prin actiuni de drept strict; şi de buna credinta,
contracte sanctionate prin actiuni de buna credinta. După efecte, contractele
sunt: unilaterale, contracte ce creeaza obligatii in sarcina unei singure personae;
şi bilaterale sau sinalgamatice,contracte ce dau nastere unor obligatii in sarcina
ambelor parti. Dupa modul de formare, contractele sunt: - solemne,contracte ce
sunt guvernate de principiile interpretarii literale, al unilateralitatii, al oralitatii.
Pentru nasterea acestor contracte este nevoie de utilizarea unor forme. Romanii
au cunoscut urmatoarele contracte solemne: iusiurandum liberti, sponsio
religiosa, stipultio, dotis dicto, nexum,litteris. - nesolemne,contracte ce nu
necesita o forma speciala si care se subdivide in trei categorii: contracte reale,
pentru formarea acestor contracte este nevoie de consimtamantul partilor insotit
de remiterea materiala a lucrurilor. Aceste contracte sunt: mutuum, fiducia,
gajul, comodatul, depozitul; contracte consensuale, pentru formarea acestora
este nevoie de simplul acord de vointa al partilor.Aceste contracte sunt: emptio-
venditio, societas, locatio, mandatum; contracte nenumite, se formeaza printr-o
conventie insotita de executarea obligatiei de catre una dintre parti.Aceste
contracte sunt: do ut des, do ut facias, facio ut des, facio ut facias. Obligatiile
delictuale.Aceste obligatii izvorasc din delicte. Romanii intelegeau prin delict o
fapta ilicita, cauzatoare de prejudicii, care dadea nastere la obligatia
delicventului de a repara prejudicial cauzat. Ei au clasificat delictele in delicte
private si delicte publice. Au existat urmatoarele delicte private: delicte private
vechi si delicte private noi. Delictele private vechi sunt: furtum, injuria,
damnum injuria datum. Delictele private noi au fost urmatoarela: metus, dolus,
rapina, fraus creditorum. Obligatiile qusicontractuale.Aceste obligatii izvorasc
din quasicontracte.Quasicontractul este un fapt licit ce genereaza efecte juridice
similar cu ale contractului. In Institutele lui Justinian se mentioneaza ca
quasicontractele apar pe langa plata lucrului nedatorat. Acestea sunt
urmatoarele: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio, gestiunea tutorelui
pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii. Obligatiile quasidelictuale,
izvorasc din quasidelicte, care sunt fapte ilicite pe care totusi romanii le-au
incadrat datoritamentalitatii lor conservatoire in categoria delictelor.
Quasidelictele sunt: judex qui litem suam facit (judecatorul care din neglijenta
sau cu intentie aduce paguba uneia din parti), effussis et dejectis (paguba
cauzata unei persoane sau lucru prin varsarea sau aruncarea unor obiecte in
strada dintr-un apartament),positis et suspensis(atarnarea unor obiecte in afara
apartamentelor), faptele persoanelor aflate in slujba cauponum, nautarum et
stabulariorum (cand persoanele aflate in slujba capitanilor de corabii, a
hangiilor si a proprietarilor de grajduri comiteau un furt sau pagubeau sub alta
forma calatorii, acestia din urma aveau o actio in factum pentru a obtine o suma
de bani ca despagubire. Clasificarea obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct
de vedere, obligaţiile se clasifică în obligaţii civile şi obligaţii naturale.
Clasificarea din punct de vedere al numărului de persoane care participă la
raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile se împart în obligaţii
simple şi obligaţii complexe. Obligatiile simple constituie obligatii cu un singur
debitor si un singur creditor. Obligatiile complexe sunt obligatii cu pluralitate de
subiecte.Avem mai multe situatii:
1. Obligatii in care debitorii si creditorii se gasesc pe picior de egalitate. Aici
exista obligatii conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Obligatii conjuncte,
functioneaza principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor. Creditorii vor
pretinde partea lor de creanta, iar debitorii vor putea fi tinuti fiecare in parte
pentru partea lor de datorie. Obligatii coreale, oricare dintre creditori poate
pretinde intreaga creanta si oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga
datorie.
2. Obligatii in care debitorii si creditorii nu se gasesc pe picior de egalitate,
alaturi de creditorul principal, putand aparea creditori accesorii sau garanti
alaturi de debitorul principal. Aici exista adstipulatio (actul prin care un creditor
accesor se alatura creditorului principal) si adpromissio (actul in baza caruia un
debitor accesor se alatura debitorului principal).
5. Tipuri speciale de obligaţii
Modalităţile obligaţiilor
a) Obligaţii cu termen şi sub condiţie Modalitatile sunt modificari pe care le
sufera obligatiile in existenta,executarea sau obiectul lor,datorita vointei
partilor. Principalele modalitati sunt: termenul, conditia accesio si modus.
Termenul (dies) constituie un eveniment viitor si sigur de care depinde
exigibilitatea sau extinctibilitatea unei obligatii. El este de mai multe feluri: -
termen fix-certus quando.Este atunci cand se stabileste o data determinata cum
ar fi de exemplu ad Calendas apriles-la calendele lui aprilie ale anului in curs.
Contrariul sau este termenul variabil-incertus quando, adica un eveniment viitor
care se va realiza cu siguranta, dar nu se stie précis data cand se va realiza, cum
ar fi moartea unei personae; - termenul expres, adica indicat in mod précis sau
tacit; - termenul suspensiv-dies ad quo, termenul care suspenda exigibilitatea
creantei.Obligatia ia nastere la incgeierea contractului-dies cedit, dar plata se
poate cere numai dupa indeplinirea termenului;
- termenul extinctiv-dies ad quam este termenul la indeplinirea caruia obligatia
devine extinctiva, se stinge. Pana la indeplinirea termenului, obligatia a produs
toate efectele obisnuite ale unei obligatii pure si simple. Conditia-conditio este
un eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unei
obligatiuni. Ea trebuia sa indeplineasca anumite trasaturi caracteristice: - sa fie
posibila si licita; - sa fie un eveniment viitor; - sa fie un eveniment nesigur.
Conditiile sunt de mai multe feluri: - pozitive sau negative, produc efecte dupa
cum se intampla sau nu evenimentul; - cauzale, potestative sau mixte.Cele
cauzale depind de hazard, iar cele potestative depind de vointa uneia dintre
parti, cele mixte depind de vointa partilor si de o cauza exterioara - conditia
suspensiva-este un eveniment viitor si nesigur, de care depinde nasterea unei
obligatiuni. Pana la indeplinire se suspenda obligatiunea partilor.
b) Obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile O obligatie este divizibila sau
indivizibila dupa cum obiectul ei este sau nu susceptibil de o prestatiune
partiala. Proprietatea, uzufructul, habitatia sunt drepturi reale sau divizibile,
servitutiile prediale, dreptul de uz sunt drepturi reale indivizibile. Obligatia este
divizibila atunci cand obiectul prestatiei este susceptibil de a fi fractionat in
prestatiuni partiale, omogene, care corespund cu prestatia totala. Pot exista o
multitudine de debitori sau de creditori in momentul formarii contractului sau
posterior cand debitorul sau creditorul a murit, lasand mai multi mostenitori.
Obligatia este indivizibila atunci cand obiectul prestatiei nu este susceptibil de a
fi fractionat in prestatiuni partiale omogene si care sa corespunda cu prestatia
totala. Obligatia de a face este, in general, indivizibila, obligatia de a constitui o
servitude prediala la fel, deoarece in aceste cazuri, executia nu ar putea avea loc
in mod util decat pentru intreg. Indivizibilitatea are urmatoarele efecte: - fiecare
creditor poate cere de la debitor prestatia totala, garantandu-i ca nu va fi urmarit
de ceilalti creditori. Daca debitorul va fi condamnat pentru neexecutare, fiecare
creditor va obtine o condamnare pecuniara numai pentru partea sa. - in cazul
mai multor debitori,creditorul va putea cere de la unul din ei plata ,ramanandu-I
debitorului care a platit o actiune in regres contra celorlalti debitori.
c) Obligaţii solidare O obligatie are, in mod normal, doi subiecti:un subiect
activ(creditorul)si un subiect pasiv(debitorul). Obligatia solidara este cea in care
o aceeasi prestatie este datorata in intregime de mai multi debitori sau la mai
multi creditori, dar nu trebuie efectuata decat o singura data.Solidaritatea
rezulta, in special, din vointa partilor exprimata intr-o conventie sau intr-un
testament. Solidaritatea este de doua feluri: solidaritate active si solidaritate
pasiva.
II. Efectele obligaţiilor Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de
creanţă, produc două efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un
efect accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul normal. 1.
Efectul normal Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia
asumată prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica dreptu- rile de
creanţă. Principiul relativităţii efectelor contractelor
Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract. Principiul
relativităţii efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter
alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – contractul încheiat între
unii nu vatămă şi nici nu profită altora. Prin părţi contractante, romanii
înţelegeau:
• persoanele care au încheiat contractul; • moştenitorii acestor persoane;
• creditorii lor chirografari.
Din acest principiu general al relativităţii efectelor contractului decurg alte trei
principii speciale:
• principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
• principiul nulităţii promisiunii pentru altul;
• principiul nereprezentării în contracte.
Treptat, acest ultim principiu special a fost înlăturat parţial. Principiul nulităţii
stipulaţiunii pentru altul Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază
adagiul: nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru altul.
Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi
răspuns.Stipulaţiunea obişnuită urmează să-şi producă efectele între părţile care
au încheiat-o. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus “Promiţi să-mi dai
1000 de seterţi?”. Secundus răspunde: “Promit”. Acest contract produce efecte
între părţi. Dar stipulaţiunea pentru altul urmează să producă efecte pentru o
terţă persoană cenu a participat la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus
îl întreabă pe Secundus: “Promiţi să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?”.
Secundus răspunde “Promit”. O asemenea promisiune este nulă şi faţă de
Primus, şi faţă de Tertius, deoarece, dacă Secundus nu-i plăteşte lui Tertius,
există două posibilităţi:
• Secundus să fie chemat în justiţie de către Primus. În acest caz, Secundus se
apără cu succes, arătând că Primus nu are un interes în contract, iar cel care nu
are un interes în contract nu poate intenta acţiune în justiţie.
• Dacă Secundus va fi chemat în justiţie de către Tertius, se va apăra cu succes,
afirmând că lui Tertius nu i-a promis nimic, de vreme ce el nu a participat la
încheierea contractului. Acest procedeu al stipulaţiunii pentru altul prezintă o
utilitatea practică deosebită, deoarece prin această stipulaţiune, două operaţii
juridice distincte pot fi înlocuite printr-una singură. Spre exemplu, Secundus
datorează 1000 de sesterţi lui Primus, iar Primus îi datorează 1000 de sesterţi lui
Tertius. În acest caz, în loc săse facă două plăţi, se face o singură plată,
deoarece, dacă Secundus plăteşte 1000 de sesterţi lui Tertius, se stinge obligaţia
lui Secundus faţă de Primus, precum şi obligaţia lui Primus faţă de Tertius. De
aceea, romanii au avut interesul ca stipulaţiunea pentru altul să fie executorie.
Pentru ca stipulaţiunea pentru altul să devină executorie, romanii au recurs la
stipulatio poenae (stipulaţiunea unei penalităţi). Aceasta se încheie după
încheierea stipulaţiei pentru altul şi urma să-şi producă efectele între părţi, căci
în cazul acestei stipulţiuni Primus îl întreabă pe Secundus: “Dacă nu-i plăteşti
1000 de sesterţi lui Tertius, promiţi să-mi plăteşti mie 5000 de sesterţi?”.
Secundus răspunde “Promit”. Această stipulaţiune este valabilă, pentru că se
încadrează în cerinţele relativităţii efectelor contractului, astfel încât dacă
Secundus nu execută stipulaţiunea nevalabilă şi să-i plătească 1000 de sesterţi
lui Tertius, va trebui să o execute pe cea valabilă şi să-i plătească 5000 de
sesterţi lui Primus. Prin urmare, faţă de acest mecanism, Secundus are tot
interesul să execute stipulaţiunea nevalabilă, pentru că altfel ar fi plătit mai
mult. În acest fel, stipulţiunea pentru altul a devenit executorie. Principiul
nulităţii promisiunii pentru altul Principiul nulităţii promisiunii pentru altul are
la bază adagiul: nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate
promite fapta altuia. În acest caz, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va
da 1000 de sesterţi. Această promisiune nu este valabilă. Astfel, dacă Secundus
îl cheamă în justiţie pe Primus, Primus se apăra cu succes spunând că el nu a
promis fapta sa. Dacă va fi chemat în justiţie Tertius, şi acesta se va apăra cu
succes spunând că el nu i-a promis nimic. Atunci, pentru ca o asemenea
promisiune să producă efecte juridice, romanii au modificat forma. Potrivit
formei modificate, Primus îi promitea lui Secundus că va proceda de aşa
manieră, încât să îl determine pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi. Dacă
Tertius nu-i va plăti lui Secundus 1000 de sesterţi, va fi chemat cu succes în
justiţie Primus, deoarece Primus a promis fapta sa, şi anume că-l va determina
pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi. Principiul nereprezentării în contracte
Pater familias, în calitate de persoană sui iuris, ia parte la contract printr-un alt
pater familias. Vechii romani nu admiteau că un pater familias poate deveni
creditor sau debitor în baza unui contract încheiat de o persoană străină, de un
alt pater familias. Acel pater familias care dă o împuternicire altui pater familias
în vederea executării unui contract se numeşte reprezentat. Cel care încheie
efectiv contractul din împuternicirea altuia se numeşte reprezentant. În funcţie
de efectele pe care le produce, reprezentarea în contract poate fi:
• perfectă;
• imperfectă.
În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele
contractului se produc asupra reprezentatului. Deşi contractul este încheiat de
către reprezentant, reprezentatul va deveni creditor sau debitor. În cazul
reprezentării imperfecte, reprezentatul se obligă alături dereprezentant, ceea ce
înseamnă că în cazul reprezentării imperfecte, întotdeauna creditorul va avea
doi debitori, şi pe reprezentant, şi pe reprezentat, având posibilitateade a-i
urmări în justiţie, la alegere, fie pe reprezentat, fie pe reprezentant. În funcţie de
calitatea reprezentantului, reprezentarea poate fi activă sau pasivă. Atunci când
reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea este
activă, iar în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de
debitor, reprezentarea este pasivă. Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna
pasivă, pentru că în cazul reprezentării imperfecte reprezentatul se obligă alături
de reprezentant. În schimb, reprezentarea perfectă poate fi pasivă sau activă.
Acest sistem de concepte a fost creat pe baza unei evoluţii milenare. Nu a fost
cunoscut de vechii romani, deoarece aceştia nu au cunoscut reprezentarea în
contract. Exigenţele vieţii economice şi comerciale i-au constrâns să facă
anumite concesii în etape succesive, pe baza cărora s-a ajuns, mai întâi, la
reprezentarea imperfectă, iar apoi, în unele cazuri excepţionale, chiar la
reprezentarea perfectă. Nici în ultimul moment al evoluţiei dreptului roman nu
s-a recunoscut pe cale generală sistemul reprezentării perfecte în contract. Acest
sistem s-a generalizatde abia în epoca modernă. 2. Efectul accidental Efectul
accidental al obligaţiunilor constă în dreptul creditorului de a obţine daune-
interese atunci când obligaţia nu este executată sau este executată cu întârziere.
Acestea sunt de două feluri, după cum urmează: judecătoreşti şi convenţionale.
Există şase cazuri care determină neexecutarea obligaţiilor după cum urmează:
mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forţa majoră, custodia. Cazul fortuit este
evenimentul neprevăzut, care intervine fără vina debitorului şi duce la dispariţia
lucrului datorat, făcând imposibilă executarea obligaţiei de către debitor, deşi
debitorul a luat măsurile obişnuite, fireşti, de pază. Spre exemplu, furtul
sclavului datorat este un caz fortuit, pentru că lucrul datorat a dispărut, deşi
debitorul a luat măsurile fireşti de pază. De esenţa cazului fortuit este faptul că
el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri excepţionale de pază, măsuri la
care, însă, de regulă, el nu era obligat. Spre exemplu, furtul sclavului datorat
putea fi prevenit dacă debitorul angaja nişte paznici, dar el nu era obligat, de
regulă, la asemenea măsură. De regulă, intervenţia cazului fortuit îl exonerează
pe debitor de răspundere. Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta
sub formă de intenţie, neglijenţă sau neîndemânare. Romanii au făcut distincţie
între culpa delictuală şi culpa contractuală. Culpa delictuală este o formă de
vinovăţie care se poate manifesta şi sub forma intenţiei, şi sub forma neglijenţei,
şi sub forma neîndemânării. Culpa delictuală presupune un fapt păgubitor, de
natură să creeze un prejudiciu, de unde rezultă că în cazul culpei delictuale,
fapta comisă cu vinovăţi eeste anterioară raportului juridic obligaţional. Altfel
spus, culpa este cea care generează obligaţia, urmând ca în virtutea raportului
juridic născut din fapta vinovată, culpabilă, delincventul, în calitate de debitor,
să plătească o despăgubire victimei acelui delict, care avea calitatea de creditor.
Culpa contractuală însă, este atitudinea vinovată a debitorului obligat prin
contract. Ea se manifesta numai sub forma neglijenţei sau a neîndemânării.
Această atitudine vinovată este posterioară raportului juridic izvorât din
contract; ea poate avea loc numai după naşterea raportului juridic, adică după
naşterea obligaţiei. Culpa contractuală poate îmbrăca fie forma unei acţiuni, a
unei fapte, fie forma unei abţineri. În legislaţia lui Justinian se face distincţia
între culpa gravă (culpa lata) şi culpa levis, adică vinovăţia mai uşoară. Culpa
lata este culpa grosolană, pe care nu ar comite-o nici cel maineîndemânatic
administrator. Culpa levis este culpa uşoară, care poate îmbrăca, la rândul ei,
două forme culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto. Culpa levis in
abstracto şi culpa levis in concreto sunt calificate în funcţie de criteriul
aprecierii vinovăţiei, deoarece aprecierea vinovăţiei debitorului se face prin
comparaţie. Astfel, în cazul culpei levis in abstracto, comportarea debitorului
faţă debunul datorat se compară cu comportarea unui bonus vir (unui bun
administrator). În cazul culpei levis in concreto, comportarea debitorului faţă de
bunul datorat se compară cu comportarea aceluiaşi debitor faţă de celelalte
bunuri ale sale. Rezultă deci, că pentru debitor este mai gravă aprecierea in
abstracto a culpei, pentru că un bun administrator nu este neglijent, iar dacă se
face o apreciere in abstracto a culpei, ori de câte ori se constată că debitorul a
fost neglijent faţă de bunul datorat, debitorul va fi considerat în culpă. Pe când
în aprecierea culpei in concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai atunci când
este neglijent faţă de bunul datorat, în schimb este atent cu celelalte bunuri ale
sale. Dacă însă debitorul este neglijent şi faţă de bunul datorat, şi faţă de
celelalte bunuri ale sale, nu va mai fi găsit în culpă, apreciindu-se că aşa este el
de felul lui. Dolul este acţiunea sau abţinerea intenţionată a debitorului, de
natură să provoace pieirea lucrului datorat. Dolul este o formă a vinovăţiei
debitorului obligat prin contract, ca şi culpa. Dar, spre deosebire de culpă, dolul
este o formă a vinovăţiei debitorului care se manifestă prin intenţie, ceea ce
înseamnă că debitorul distruge cu bună ştiinţă bunul datorat. Datorită acestui
fapt, debitorul va răspunde pentru dol în toate contractele, şi atunci când
urmează să primească un preţ (când urmăreşte un interes) şi atunci când nu
urmăreşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat de culpă va răspunde
numai în acele contracte în care are un interes. Ca atare, acolo unde nu are
interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.
Mora se manifestă sub două forme:
• mora debitoris (întârzierea debitorului);
• mora creditoris (întârzierea creditorului).
a) Mora debitoris este o întârziere vinovată a debitorului. Pentru ca debitorul să
nu fi fost pus în întârziere, trebuie ca acesta să nu-şi fi executat obligaţiile la
termen din vina lui. Mai târziu, în dreptul postclasic, era necesară şi o somaţie
din partea creditorului, numită interpellatio.
b) Mora creditoris (întârzierea creditorului), adică întârzierea vinovată a
creditorului, se produce atunci când debitorul, deşi oferă plata la termen,
conform condiţiilor prevăzute în contract, creditorul refuză să primească plata.
În acest caz, efectele morei debitoris încetează, chiar dacă plata se oferă după
punerea în întârziere, dar creditorul nu o primeşte. Din acel moment, debitorul
nu va mai răspunde obiectiv, iar intervenţia cazului fortuit sau a forţei majore îl
vor exonera de răspundere. După oferta plăţii neacceptată de către creditor,
debitorul poate părăsi obiectul material al obligaţiei în prezenţa unor martori.
Custodia este o formă de răspundere obiectivă, răspundere care poate lua
naştere fie din lege, fie din convenţia părţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii şi
corăbierii răspundeau obiectiv, chiar dacă între părţi nu se încheia o convenţie
specială. Potrivit acestei răspunderi, dacă bagajele călătorului erau furate,
hotelierul nu putea invoca în apărare cazul fortuit, pentru că el răspundea
obiectiv, trebuind să ia măsuri de pază excepţionale. Custodia poate lua naştere
şi din convenţia părţilor, când debitorul acceptă să ia măsuri de pază cu caracter
excepţional. Răspunderea obiectivă se limitează numai la cazul fortuit, în sensul
că forţa majoră îl va exonera pe debitor întotdeauna de răspundere.
3. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în nici una din
situaţiile care o scuteau de răspundere trebuia să plătească despăgubiri numite
daune interese. Daunele interese sunt de două feluri, după cum urmează: daune
interese judecătoreşti şi daune interese convenţionale. Suma de bani la care
judecătorul îl condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este desemnată
prin expresia “daune-interese judecătoreşti”. Daunele-interese sau despăgubirile
pot fi fixate de către judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv.
Aprecierea în mod obiectiv a despăgubirii se va face atunci când debitorulare
obligaţia de a remite un lucru sau o sumă de bani. În asemenea cazuri,
judecătorul va aprecia valoarea lucrului datorat şi îl va condamna pe debitor să
plătească acea valoare şi nimic mai mult. Dacă însă debitorul s-a obligat să
presteze un serviciu şi nu şi-a executa tobligaţia, judecătorul va face o apreciere
subiectivă a daunelor-interese, în sensul că va ţine cont atât de paguba efectiv
suferită de către creditor prin neexecutare, cât şi de câştigul de care creditorul a
fost privat prin acea neexecutare. Paguba efectivă a creditorului se numeşte
damnum (pagubă), iar câştigul de care a fost privat creditorul prin neexecutarea
obligaţiei se numeşte lucrum (câştig). Din cei doi termeni s-au născut mai
târziu, în dreptul modern, expresiile de damnum emergens (paguba care se
arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte). Părţile aveau posibilitatea de a
fixa daunele-interese prin convenţia lor. Aceasta era o convenţie specială,
numită stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsă) alăturată contractului
principal, în care se prevedea că în ipoteza neexecutării contractului de către
debitor, acesta să plătească o sumă de bani.
III. Transferul obligaţiilor Transferul obligaţiilor este desemnat şi prin expresia
“cesiune de creanţe şi datorii”. Vechii romani nu admiteau ideea de transfer a
obligaţiilor, considerând, faţă de originea obligaţiei, că drepturile de creanţă şi
datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului şi de persoana creditorului.
1. Cesiunea de creanţă Prin cesiune de creanţă înţelegem procedeul juridic prin
care creditorul transmite dreptul de creanţă unei alte persoane. Creditorul care
transmite creanţa, adică vechiul creditor, se numeşte cedant (cedent). Cel care
dobândeşte creanţa, adică noul creditor, se numeşte cesionar, iar debitorul se
numeşte debitor cedat.
A. În epoca veche cesiunea de creanţă s-a realizat prin intermediul novaţiunii cu
schimbare de creditor. Prin acest procedeu, debitorul se obliga faţă de o altă
persoană care dobândea creanţa în locul vechiului creditor, situaţie în care era
necesar consimţământul vechiului creditor, precum şi cel al debitorului. Dar
jurisconsulţii au observat că, în acest caz, nu este vorba propriu-zis de
transmiterea unei creanţe, ci este vorba despre înlocuirea unei creanţe cu o
creanţă nouă, deoarece novaţiunea este un mod de stingere a obligaţiilor, încât,
practic, cesionarul nu dobândeşte aceeaşi creanţă, ci una nouă. Astfel accesoriile
vechii creanţe, cum sunt excepţiunile şi garanţiile, se sting prin novaţiune, astfel
încât cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin sigură decât cea care s-a stins.
B. Datorită acestui fapt, romanii au recurs la un procedeu mai evoluat –
mandatul in rem suam (mandatul în interes propriu). Mandatul in rem suam se
numeşte aşa, deoarece, în mod excepţional, se încheia în interesul mandatarului.
Contractul de mandat se încheie, de regulă, în interesul mandantului, adică în
interesul aceluia care îl împuterniceşte pe mandatar să efectueze o anumită
operaţiune juridică. Mandatarul, după ce îndeplineşte acea obligaţie, trebuie să
dea socoteala mandantului pentru actele încheiate, iar, dacă prin efectul acelor
acte, mandatarul dobândeşte o creanţă, trebuie să transmită acea creanţă
mandantului. De această dată, în mod excepţional, regula nu se respectă, iar
contractul de mandat se încheie în interesul mandatarului, în sensul că dreptul
de creanţă dobândit de către mandatar, în virtutea împuternicirii primite, îi
rămâne lui, îl păstrează pentru sine. În evoluţia sa, mandatul in rem suam a
parcurs trei faze: • sistemul cesiunii de acţiune; • sistemul acţiunilor utile; •
sistemul perfecţionat prin reforma lui Justinian.
2. Cesiunea de datorie Ca şi cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie se realiza
prin mijloace juridice indirecte, precum: • novaţiunea prin schimbare de debitor;
• mandatul judiciar.
A. Prin novaţiune cu schimbare de debitor , o altă persoană se obligă să
plătească datoria. Schimbarea debitorului necesită consimţământul creditorului,
dar nu necesită consimţământul vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine
poate plăti în locul său.
B. Prin mandatul judiciar, vechiul debitor îl împuternicea pe noul debitor să stea
în justiţie în locul său şi să suporte efectele sentinţei (să plătească suma debani
prevăzută în sentinţa de condamnare).
IV. Stingerea obligaţiilor Între drepturile reale şi drepturile personale sunt
deosebiri care se răsfrâng şi în privinţa valorificării lor. Astfel, drepturile reale
nu se sting prin exercitarea lor, ci se consolidează. Drepturile reale se valorifică
prin exercitarea unor atribute ale titularului dreptului. În schimb, drepturile de
creanţă se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea dreptului,
creditorul îşi valorifică integral acel interes care decurge din raportul juridic
obligaţional. Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după cum
urmează: moduri voluntare şi moduri nevoluntare.
1. Moduri de stingere voluntare
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în
plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie. Plata - solutio Plata
constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se realizează prin
îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea
lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac obiectul legăturii juridice obligaţionale.
Prin plată nu trebuie înţeles neapărat remiterea unei sume de bani, ci trebuiesă
înţelegem fie dare, fie facere, fie prestare. O plată poate consta din:
• transmiterea dreptului de proprietate;
• remiterea unei sume de bani;
• prestarea unui serviciu;
• procurarea folosinţei unui lucru.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţii:
• Plata să fie făcută de către debitor sau de către altă persoană, întrucât, în
principiu, pe creditor nu îl interesează cine plăteşte, ci îl interesează să-şi
valorifice dreptul de creanţă.
• Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal
(tutore, curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte platatrebuie să fie
capabil. Dacă plata este făcută unui pupil, fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu
se stinge. În acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul că datoria nu se stinge,
iar debitorul poate fi constrâns să facă o nouă plată.
• Plata să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii în rate fără acordul
expres al creditorului.
• Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit faţă de
clauzele cuprinse în contract. Dacă locul plăţii nu este indicat, atunci plata poate
fi făcută oriunde, cu condţia să nu fie un loc nepotrivit.
• Uneori se pune şi problema imputaţiei plăţii. Aceasta se pune atunci când
debitorul are mai multe obligaţii faţă de acelaşi creditor, dar face numai o
singură plată. În acest caz, se pune întrebarea ce obligaţie a fost executată.
Răspunsul este dat de faptul că uneori, cu ocazia efectuării plăţii, debitorul
precizează ce obligaţie a intenţionat să stingă prin acea plată, caz în care
lucrurile sunt clare. Dar, dacă debitorul nu face o asemenea precizare, atunci
romanii au considerat că se stinge datoria cea mai oneroasă, adică acea datorie
care produce cele mai mari dobânzi.
• Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu privire la
forma actelor juridice. Astfel, ei spuneau că “Occidentul vorbeşte, iar Orientul
scrie”, aceasta cu înţelesul că în Occident, adică la romani, actele se formau şi
se probau în formă orală, astfel încât secole de-a rândul proba plăţii s-a făcut cu
martori sau prin jurământ. În epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării
unui înscris prin care debitorul să poată face proba plăţii. Aceste înscrisuri, pe
care le numim chitanţe, erau, după modul de redactare, de două feluri: unele
erau redactate în formă obiectivă, pe când altele erau redactate în formă
subiectivă. Chitanţa în formă obiectivă emana de la debitor, care preciza în acea
chitanţă că titularul dreptului de creanţă “a spus că are” (habere se dixit ), cu
alte cuvinte a declarat că a primit plata. Datorită acestui mod de redactare,
chitanţa trebuia să poarte sigiliile a şapte martori, deoarece în cazul unui litigiu,
cei şapte martori erau chemaţi în faţa judecătorului, pentru a declara că,
întradevăr, creditorul a primit plata. Chitanţele redactate în formă subiectivă
emanau de la creditor; el le scria cu mâna lui şi declara în formă scrisă că a
primit plata. Aceste chitanţe erau opozabile creditorului, chiar dacă nu purtau
sigiliile martorilor, deoarece afirmaţia era făcută chiar de către creditor. Forma
plăţii. Problema trebuie privită sub aspectul formalismului ce a guvernat materia
contractelor romane.
Cu privire la stingerea obligaţiilor, formalismul roman a fost exprimat prin
principiul simetrie sau principiul corespondenţei formelor, potrivit cu care
oobligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat naştere,
dar întrebuinţat în sens invers. În epoca veche, efectele formalismului erau atât
de riguros stabilite, încât, dacă se făcea plata respectivă, dar nu era respectată
forma solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea. Dimpotrivă, dacă nu se
făcea plata efectivă, dar erau îndeplinite formele solemne, obligaţia se stingea.
În epoca clasică, odată cu decăderea formalismului, plata efectivă devine
liberatorie prin ea însăşi. Darea în plată – datio in solutum Darea în plată
constituie un mod de stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu
consimţământul creditorului, se liberează, dându-i un alt lucru decât cel datorat.
Este o variantă a plăţii, deoarece, în acest caz, romanii au admis că obligaţia se
poate stinge chiar dacă debitorul va remite creditorului un alt bun decât cel care
constituie obiectul obligaţiei. Spre exemplu, s-a admis că debitorul care
datorează o sumă de bani să poată efectua plata prin transmiterea proprietăţii
asupra unui teren. În legislaţia lui Justinian, se face distincţia între darea în plată
voluntară, când obiectul obligaţiei se schimbă prin acordul părţilor, şi darea în
plată necesară, când obiectul obligaţiei se schimbă în virtutea dispoziţiei legii în
cazuri bine determinate.
Novaţiunea
Novaţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în înlocuirea unei
vechi obligaţii cu alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un contract – stipulatio
sau contractus litteris. Pentru novarea unei obligaţii, erau necesare anumite
condiţii:
• o obligaţie veche;
• o obligaie nouă;
• aceeaşi datorie (idem debitum);
• ceva nou (aliquid novi);
• intenţia de a nova (animus novandi).
a) O obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau naturală,
putea fi de drept strict sau de bună credinţă.
b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era întotdeauna o obligaţie de drept strict,
deoarece stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul cărora se realize
novaţiunea, erau contracte de drept strict şi, ca atare, dădeau naştere unor
obligaţii de drept strict. Prin urmare, prin intermediul novaţiunii, situaţia
debitorului se înrăutaţea, întrucât, în cazul unui proces, actul din care izvora
obligaţia de drept strict era interpretat ad literam, fără a se ţine cont de voinţa
părţilor.
c) Aceeaşi datorie (idem debitum ). Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua
obligaţie nu poate avea alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea
alt obiect, vechea obligaţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o
nouă obligaţie alături de cea veche.
d) Ceva nou (aliquid novi ). Novaţiunea presupune un element nou. Acel
element nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei condiţii ori
prin suprimarea lor atunci când novaţiunea se realiza între aceleaşi persoane
(inter easdem personas). Dar novaţiunea se putea realiza şi între persoane noi
(inter novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din schimbarea
creditorului, fie dinschimbarea debitorului.
e) Intenţia de a nova (animus novandi). În dreptul vechi, intenŃia de a nova
apărţilor rezulta din forma stipulaţiunii sau din forma contractului litteris,
întrucât oride câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei
obligaţii, aveau o formă specială, formă din care rezulta intenţia părţilor de a
nova. Acest sistem de identificare a intenţiei de a nova a putut funcţiona numai
atâta vreme cât contractele romane au fost guvernate de principiile
formalismului. În dreptul clasic asistăm la o tendinţă tot mai accentuată de
decădere a formalismului, de aceea forma nu a mai putut constitui criteriul de
identificare a intenţiei de a nova. Atunci, romanii au recurs la un sistem al
prezumţiilor, socotind că, de vreme ce sunt îndeplinite primele patru condiţii
necesare novaţiunii, este întrunită şi cea de a cincea – intenţia de a nova. Acest
sistem era echivoc, dovadă că Justinian, printr-o constituţiune dată în anul 530,
a cerut părţilor să-şi manifeste expres intenţia de a nova. Compensaţiunea
Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor care constă în
cumpănirea a două datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte numai asupra
diferenţei. Romanii se exprimau mai concentrat şi spuneau despre
compensaţiune că este“debiti et crediti inter se contributio” (scăderea unor
datorii şi a unor creanţe uneledin altele). În vederea realizării compensaţiunii,
părţile trebuiau să aibă una faţă de alta şi calitatea de debitor, precum şi calitatea
de creditor. Spre exemplu, Primus îi datorează lui Secundus 1000, iar Secundus
îi datorează lui Primus 500.
Prin realizarea compensaţiei, în loc să se facă două plăţi distincte, se va face o
singură plată, Primus plătind diferenţa. Deci compensaţiunea a fost creată din
utilitatea practică. Compensaţiunea se realiza prin acordul părţilor, caz în care
era denumită convenţională sau voluntară. Dacă părţile nu ajungeau la o
învoială, compensaţiuneaurma a se face pe cale judiciară. În dreptul vechi s-a
admis cu titlu de excepţie, doar în două cazuri, compensaţiunea judiciară: • în
cazul bancherului care intentează proces clienţilor săi, faţă de care are datorii;
• în cazul lui emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor), care se substituia
debitorului insolvabil, urmărind în justiţie pe debitorii acestuia. Dacă un debitor
urmărit are, la rândul său, o creanţă faţă de debitorul insolvabil, judecătorul va
face compensaţiunea, la cererea magistratului. În dreptul clasic, până în vremea
împăratului Marc Aureliu s-a admis compensaţiunea judiciară în cazul
creanţelor şi datoriilor izvorâte din contractile bilaterale şi de bună credinţă.
Spre exemplu, se vinde o cantitate de peşte, dar nu se putea păstra decât în
condiţii deosebite. Pentru a se acoperi cheltuielile făcute pentru păstrare, în loc
de 100 de kg de peşte se dădeau 80. Reforma lui Marc Aureliu. În vremea lui
Marc Aureliu s-a creat compensaţiunea judiciară şi pentru obligaţiile izvorâte
din contractele de drept strict şi unilaterale. Potrivit reformei lui Marc Aureliu,
s-a pus la dispoziţia pârâtului, care, la rândul său, avea o creanţă asupra
reclamantului, excepţiunea de dol. Prin această excepţiune se sancţiona fapta
reclamantului care pretindea ceea ce trebuia să restituie. Pe această cale, prin
mecanismul creat prin reforma lui Marc Aureliu, reclamantul care nu face
compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să piardă întreaga creanţă. În dreptul
postclasic, compensaţiunea se generalizează, putându-se realiza oricare ar fi fost
izvorul datoriilor şi creanţelor reciproce. Ba mai mult, compensaţiunea putea fi
cerută în orice moment al procesului, pentru că dispare diviziunea procesului în
două faze, şi pentru că procesul se desfăşura de la început până la sfârşit în faţa
judecătorului. Remiterea de datorie Remiterea de datorie constituie modul de
stingere a obligaţiilor ce constă în renunţarea de către creditor la creanţa sa. Ea
se mai numeşte iertare de datorie. Iertarea de datorie se făcea prin aplicarea
principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Am văzut anterior că plata
efectivă producea efecte numai dacă era însoţită de forme identice cu cele
întrebuinţate la naşterea obligaţiei, dar utilizate în sens contrar. Chiar dacă
părţile nu plăteau efectiv, dar îndeplineau formele necesare, adică formele
actului contrar celui care a dat naştere obligaţiei, acea obligaţie se stingea.
În textele romane, se precizează că remiterea de datorie se putea face prin:
• moduri civile;
• moduri pretoriene.
a) Modurile civile de renunţare la creanţă sunt cele utilizate la formele plăţii: •
per aes et libram (prin aramă şi balanţă); • acceptilatio verbis (forma verbală); •
acceptilatio litteris (forma scrisă).
b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei sunt în număr de două: • pactum
de non petendo (pactul pentru ca să nu ceară); • contrarius consensus (acordul în
sens contrar). Pactum de non petendo este convenţia prin care creditorul renunţă
ladreptul său, îl iartă pe debitor de datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei
datorii, consimţind să nu mai ceară debitorului executarea prestaţiei la care s-a
obligat. Convenţia este sancţionată prin exceptio pacti de non petendo.
Contrarius consensus (mutuus dissensus) este convenţia prin care părţile renunţă
la un contract născut prin consimţământ. Este aplicarea principiului simetriei la
obligaţiile care izvorăsc din contractele consensuale. Astfel, obligaţiile născute
dintr-o simplă convenţie se sting tot printr-o simplă convenţie.
2. Moduri de stingere nevoluntare
Nu presupun manifestarea de voinţă a părţilor. Spre deosebire de modurile
voluntare de stingere a obligaţiilor, care presupun acordul părţilor, modurile
nevoluntare nu reclamă vreo manifestare de voinţă din partea subiectelor
raportului juridic obligaţional. Datorită acestui fapt, modurile nevoluntare de
stingere a obligaţiilor sunt desemnate şi prin expresiile“moduri forţate” sau
“moduri necesare”. Imposibilitatea de executare
Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se poate
întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un lucru cert, adică un lucru
individual determinat, de pildă, sclavul Stichus. Dacă lucrul individual
determinat a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică
atunci când sclavul care a fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când,
de pildă, sclavul datorat a fost dezrobit. Dacă debitorul datorează un lucru de
gen, nu se poate pune problema imposibilităţii de executare, pentru că genera
non pereunt (lucrurile de gen nu pier).De asemenea, pentru ca pieirea lucrului să
ducă la stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul să nu fie pus în întârziere, să
nu fie în culpă, să nu fi comis vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie.
Confuziunea Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere a
obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de
creditor şi debitor. Se relizează cel mai frecvent prin moştenirea creditorului de
debitor şi invers. Moartea Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a
obligaţiilor la baza căruia stă principiul netransmisibilităţii obligaţiunilor.
Această conceţie se explică prin faptul că drepturile de creanţă erau concepute
ca reflexe juridice ale dreptului de răzbunare. Or, dreptul de răzbunare era
inseparabil de persoana victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni
titularul dreptului de creanţă. Acest drept de creanţă al victimei nu se putea
transmite, deoarece nu urmaşul victimei a suferit agresiunea. Dar ideile au
evoluat şi s-a acceptat că se pot transmite atât creanţele, cât şi datoriile.
V. Garanţiile în dreptul roman
1. Garanţii personale
Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului principal i se
alătură mai mulţi debitori accesorii, numiţi garanţi, garanţia personală fiind
creată cu scopul de a-l pune pe creditor la adăpost în cazul unei insolvabilităţi a
debitorului principal. Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate
cu garanţiile personale ce intervin în materie procedurală.
a) Garanţii personale formale În dreptul vechi şi clasic au existat 3 forme
verbale ca şi mijloace utilizate în scopul realizării garanţiilor personale. În
dreptul vechi garanţiile formale au fost sponsio şi fidepromissio. Sponsio –
formă specială de creare a garanţiilor personale rezervată cetăţenilor romani,
deci inaccesibilă peregrinilor întrucât verbul „spondeo” era considerat a avea
vocaţie specială de a trage în favoarea zeilor. Creditorul îl întrebă pe garant :
„Idem dari spondes?” (promiţi acelaşi lucru ?); la care garantul răspunde:
„spondeo!” (promit!), garantul numindu-se sponsor, deci şi garantia se
realizează tot printr-un contract verbal ca şi obligaţiunea. A doua formă,
fidepromissio, a apărut mai târziu ca urmare a extinderi relaţiilor economice cu
peregrinii, deoarece aceştia din urmă nu aveau acces la instituţiile de drept civil
şi deci nu puteau pronunţa verbul „spondeo”. În acest scop s-a creat o noua
garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns, creditorul intreaba:
„Idem fidepromittisne?” (promiti acelasi lucru?), debitorul raspunde:
„fidepromittio!”(promit!) Atat sponsio cat si fidepromissio erau supuse
acelorasi reguli de fond, obligatiile acestor garantii nu treceau la urmasii lor,
totusi, situatia garantilor era foarte grea deoarece creditorul prefera sa-l
urmareasca pe garant intrucat in cazul insolvabilitatii debitorul principal,
garantul nu mai putea fi urmarit. Alt aspect negativ al situatiei garantilor este
acela ca garantul care platea nu dispunea de vreun mijloc juridic de a se intoarce
impotriva debitorului principal. Daca erau mai multi garanti, fiecare dintre ei
putea fi tinut pentru intreaga datorie, iar daca platea nu se putea indrepta
impotriva cogarantilor pentru a pretinde partea corespunzatoare din datorie.
Acest sistem profund defavorabil debitorilor plebei exprima interesul
patricienilor, iar in acest sens debitorii plebei au desfasurat o lupta sistematica si
permanenta la capatul careia s-a imbunatatit situatia garantilor prin intermediul
a patru legi succesive, dupa cum urmeaza: Legea Publilia – potrivit acestei legi,
garantul care s-a obligat in forma sponsio utilizand „manus iniectio pro
iudicato” ( ca si cand ar fi avut loc un proces), are dreptul de a se intoarce
impotriva debitorului principal daca acesta intr-un anumit termen nu ii remite
ceea ce a platit creditorului pentru el. Legea Appuleia – se aplica atat garantilor-
sponsores cat si garantilor-fidepromissores. Intrucat cogarantii erau obligati
solidar, fiecare dintre ei putea fi urmarit pentu intreaga datorie Garantul care
platea, dispunea de o actiune prin care le cerea cogarantilor partea lor
contributiva. Legea Ciceria – se aplica atat la sponsores cat si la
fidepromissores, si are ca scop facilitarea aplicarii legilor anterior date in
aceasta materie. Concret, Legea Ciceria obliga creditorul sa faca o declaratie cu
privire la numarul garantilor si la valoarea datoriei. Legea Furia de Sponsu –
prin care se produc doua transformari importante in raporturile dintre cogaranti,
dar si dintre garanti si debitorul principal. - Prima dispozitie a legii prevede ca
datoria se va imparti la momentul scadentei intre toti garantii fara a se tine
seama daca sunt sau nu solvabili. Aceasta dispozitie, prin care s-a inlaturat
principiul solidaritatii in materie de garantii personale si care trece asupra
creditorului riscul insolvabilitatii garantilor, era contrara intereselor celor
bogati. - A doua dispozitie se refera la termenul de prescriptie a obligatiilor
garantilor care au incheiat contractul de garantie in Italia si se stinge prin
trecerea a doi ani de la scadenta. Aceasta dispozitie a fost luata pentru ca
datoriile debitorilor catre creditori sa nu mai creasca prin dobanzi. Garantii
personale in epoca clasica In epoca clasica, sponsio si fidepromissio
nemaicorespunzand intereselor creditorilor, este creata o noua forma de garantie
„fideiussio”, forma de garamtie careia dispozitiile celor 4 legi nu erau
aplicabile. Forma lui fideiussio este asemanatoare cu cea a garantiilor personale
din epoca veche, numai ca la intrebarea creditorului daca promite acelasi lucru,
garantul intrebuinteaza „fideiubeo” (consimt pe cuvantul meu). Intre vechile
forme de realizare a garantiilor personale si „fideiussio” exista numeroase
deosebiri:
a) Pe cand sponsio si fidepromissio garanteaza numai obligatii nascute „verbis”,
fideiussio poate garanta obligatii nascute din orice contract, ceea ce constituie o
superioritate fata de vechile forme de garantie.
b) Intrucat fideiussio nu este supusa dispozitiilor legii Furia de Sponsu,
cogarantii sunt tinuti in mod solidar, ceea ce inseamna ca oricare dintre ei poate
fi urmarit pentru intreaga datorie.
c) Obligatiile lui sponsor si lui fidepromissor nu treceau asupra urmasilor spre
deosebire de obligatiile lui fideiussor care erau transmisibile. Beneficiile
acordate lui fideiussor In dreptul clasic si postclasic s-au luat anumite masuri
cunoscute sub numele de cele 3 beneficii, prin care situatia lui fideiussor s-a
imbunatatit. Beneficiul de cesiune de actiuni si beneficiul de diviziune au aparut
in dreptul clasic gratie unor inovatii ale jurisprudentei si ale dreptului imperial,
iar beneficiul de discutiune a putut fi valorificat pe deplin abia in dreptul post
clasic, dupa desfiintarea de catre Iustinian a efectului extinctio a lui litis
contestatio.
a) Beneficiul de cesiune de actiuni consta in dreptul garantului care a platit
datoria, de a cere creditorului sa-i cedeze toate actiunile pe care le are impotriva
acestuia din urma.
b) Printr-o constitutiune a Imparatului Hadrian s-a acordat fideiussorilor un
drept pe care mai tarziu comentatorii l-au numit beneficu de diviziune. Prin
acest beneficiu s-a introdus si in cazul fideiussiunii diviziunea datoriei intre
cogaranti, dar in alte conditii decat cele prevazute in legea Furia de Sponsu.
Astfel, atunci cand sunt mai multi fideiussori, cel urmarit are dreptul sa ceara ca
datoria sa se imparta intre garantii in viata si solvabili in momentul lui litis
contestatio. - Astfel, in cazul lui sponsor si fidepromissor, diviziunea datoriei se
producea de drept, pe cand in cazul lui fideiussor diviziune datoriei se produce
numai la cerere. - La sponsio si fidepromissio, diviziunea datoriei se produce in
momentul scadentei, pe cand la fideiusssio datoria de divide abia in momentul
lui litis contestatio.
c) Beneficiul de discutiune – consta in dreptul garantului de a-i cere creditorului
sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca acesta nu plateste
sa se indrepte impotriva sa. b) Garanţii personale neformale Garantiile
personale neformale constuie acele mijloace de garantare a unor obligatii care
nu necesitau moduri formale in acest sens. Ele sunt urmatoarele:
a) Pactul de constituit (constitutum debiti alieni) Apare atunci cand avem in
vedere ipoteza in care clientul unui bancher nu-si poate plati datoria fata de un
tert la termenul fixat, motiv pentru care incheie o conventie cu bancherul sau ca
acesta din urma sa faca plata la un nou termen. Pe de alta parte, constitutum
debiti alieni care se incheie printr-o simpla conventie nu prezinta niciunul din
inconvenientele decurgand din caracterul formal al fideiusiunii.
b) Receptum argentariorum Este obligatia personala neformala care apare
atunci cand bancherul se obliga sa plateasca datoriile eventuale ale clientului
sau fata de tert Daca bacherul nu platea tertului suma datorata de catre client,
clientul si nu tertul avea actiune impotriva bancherului. Ceea ce particularizeaza
aceasta forma de garantie este faptul ca obligatia garantului se naste inaintea
obligatiei debitorului principal.
c) Mandatum pecuniae credendae Este garantia personala prin care mandantul
devenit garant, insarcineaza pe mandatar, devenit creditor, sa acorde un credit
unui tert. Daca tertul nu plateste la scadenta, mandatarul se poate indrepta
impotriva mandantului prin actio mandati contraria, insa datorita efectului
extictiv al lui litis contestatio, nimic nu-l impiedica pe mandatar sa-l urmaresca
mai intai pe debitorul principal si numai dupa aceea pe mandant. 2. Garanţii
reale Garantia reala este procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru
creditorului sau, fie sub forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub
forma unui drept de ipoteca, cu efectul ca, la scadenta, daca debitorul nu
plateste, creditorul se poate despagubi valorificand lucrul atribuit. Desi
garantiile reale prin natura lor dau creditorului o mai mare siguranta, romanii au
continuat sa utilizeze in paralel si garantiile personale, acest lucru se explica in
primul rand prin aceea ca nu intotdeauna debitorii dipuneau de bunuri pentru a
garanta in fata creditorului. Garantiile reale sunt: fiducia, gajul, ipoteca si
intecesiunea.
 Deoarece in cazul garantiilor reale, cu exceptia gajului la origine, lucrul este
afectat cu titlu de drept real, creditorul are situatia unui titular de drept real, iar
daca la scadenta debitorul nu plateste, creditorul exercita dreptul de urmarire si
de preferinta. De aceea in cazul in care debitorul insolvabil are mai multi
creditori, titularul garantiei reale isi va satisface creanta inaintea creditorilor
obisnuiti (la ipoteca). La fiducie, creditorul isi valorifica dreptul de creanta in
calitate de proprietar, iar la gaj in calitate de posesor al lucrului. Fiducia cum
creditore si gajul ca forme originare ale garantiilor reale au aparut inca din
epoca veche. Ipoteca, forma evoluata de garantie, apare abia in dreptul clasic.
a) Fiducia Fiducia cum creditore se realiza prin transmiterea unui bun de catre
debitor creditorului sau prin „mancipatio” sau „in iure cessio” ; aceasta
transmitere era insotita de o conventie prin care debitorul promitea ca la
scadenta sa retransmita debitorului lucrul, daca debitrul isi platea datoria. La
origine conventia partilor se numea pactum fiduciae. Daca la scadenta debitorul
platea, in virtutea conventiei incheiate dobandea calitatea de creditor si dispunea
de o actiune pe care o intenta impotriva fostului creditor pentru a-l sili sa-i
retransmita proprietatea asupra lucrului. In epoca clasica, dupa aparitia
contractelor reale, fiducia cum creditore se naste din contractul real de fiducie,
contract sanctionat printr-o actiune de bune credinta („actio fiduciae”). Daca la
scadenta, dupa efectuarea platii, creditorul devine insolvabil, debitorul in
calitate de titular al unei actiuni personale se afla in situatia de a veni in concurs
cu creditorii creditorului sau si de a nu primi decat o cota-parte din valoarea
lucrului transmis cu titlu de garantie. Apoi, daca lucrul dat in garantie ajunge in
mainile unor terti, debitorul nu va putea sa-l urmareasca in mainile acestora,
intrucat nefiind proprietar nu are dreptul de urmarire. Fiducia presupune
utilizarea unor acte ca „mancipatio” sau „in iure cessio”, acte la care peregrinii
nu aveau acces. Datorita acestor inconveniente ale fiduciei, romanii au creat
inca din epoca veche o noua garantie reala, mai bine adaptata cerintelor
economiei de schimb in continua dezvoltare. b) Gajul Gajul, ca forma
perfectionata de garantie, se naste din contractul real de gaj: debitorul remite
creditorului sau posesiunea unui lucru prin intermediul traditiunii, transmitere
insotita de conventie prin care creditorul se obliga sa restransmita posesiunea
asupra lucrului, daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta. Prin efectul
contractului de gaj creditorul dobandeste posesiunea asupra lucrului dat in
garantie, si in acelasi timp, devine debitor conditional al lucrului. Fata de
fiducia cum creditore, gajul prezinta anumite avantaje pentru debitor. Astfel,
daca la scadenta debitorul plateste, poate intenta actiunea in revendicare in
calitate de proprietar al lucrului. Daca dupa efectuarea platii, creditorul se
dovedeste insolvabil, debitorul nu risca sa vina in concurs cu creditorii
creditorului sau. In acelasi timp, debitorul poate urmari lucrul in mainile oricui,
in virtutea dreptului de urmarire pe care il confera calitatea de proprietar. Cu
toate acestea, gajul prezinta si unele inconveniente. Cat il priveste pe debitor,
gajul are si dezavantajul ca nu-i da posibilitatea de a garanta mai multe datorii
cu acelasi lucru9. Pe de alta parte, creditorul nu poate instraina lucrul dat in gaj,
daca la scadenta debitorul nu plateste. Functia lui se limiteaza doar la a exercita
o anumita presiune asupra debitorului pentru a-l determina sa-si plateasca
datoria. De asemenea, creditorul nu se poate folosi de lucrul dat in gaj. Pe langa
gajul constituit prin conventia partilor de remitere a lucrului, romanii au
cunoscut si gajul tacit. Un astfel de gaj exercita proprietarul imobilului asupra
lucrurilor mobile ale locatarului. Datorita inconvenientelor privind gajul,
romanii au creat o noua forma de garantie, perfect adaptata intereselor ambelor
parti. c) Ipoteca Fata de gaj, ipoteca prezinta avantajul ca lasa lucrul afectat in
posesiunea debitorului, si numai daca acesta nu plateste la scadenta, creditorul
ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l vinde, valorificandu-si
in felul acesta creanta.
Originea ipotecii
Pornind de la faptul ca numele acestei forme de garantie este de origine greaca
(„ipotiki”), unii autori au sustinut ca insasi institutia ar fi de origine greaca, in
sensul ca romanii ar fi imprumutat-o de la greci. Acest argument de ordin
semantic nu rezista insa, deoarece de la inceput, romanii au desemnat ipoteca
prin termenul de „pignus” care era utilizat si pentru desemnarea gajului. In
formarea dreptului de ipoteca se pot distinge 4 faze distincte, dupa cum
urmeaza: - Dreptul de retentie - Interdictul salvian - Actiunea serviana -
Actiunea quasi-serviana Dreptul de retentie. Prima faza in evolutia ipotecii este
denumita dreptul de retentie, intrucat da posibilitatea proprietarului unei mosii
de a retine inventarul agricol al arendasului numit „invecta et illata”, daca la
scadenta acesta nu plateste arenda. Prima faza a ipotecii se constituie pe terenul
relatiilor dintre proprietarii de mosii si arendasi. In raporturile dintre aceste doua
categorii de persoane nu era utilizabil gajul, intrucat acesta presupune
deposedarea debitorului. Dar in cazul acestor relatii, arendasul se instala pe
terenul agricol cu inventarul sau, inventar pe care proprietarul nu-l poate lua cu
titlu de gaj, deoarece debitorul nu ar mai fi avut cum sa lucreze terenul.
Inventarul agricol ramane in posesia debitorului, iar daca la scadenta acesta nu
plateste datoria, crditorul in virtutea dreptului de retentie intra in posesiunea
lucrului. Acest sistem prezinta insa, unele inconveniente. Dreptul de retentie nu
opera dacat pe mosie, astfel incat daca arendasul se muta cu lucrurile sale in alta
parte, proprietarul nu dispunea de vreo actiune pentru a-l urmari. Interdictul
salvian Prin acesta s-a dat posibilitatea proprietaului sa intre in posesia
inventarului agricol daca arenda nu era platita la scadenta. In aceasta faza a
evolutiei sale, ca si in faza precedenta, ipoteca prezinta avantajul ca debitorul
pamane in posesia lucrului pana la scadenta. In acelasi timp, interdictul salvian
da posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile arendasului, chiar daca
acesta le mutase in alta parte. Daca insa arendasul instraina inventarul,
proprietarul nu se putea indrepta impotriva tertilor achizitori intrucat interdictul
salvian functiona numai in raporturile dintre cele doua parti. Actiunea serviana
Aceasta a fost creata in scopul de a da posibilitatea proprietarului mosiei sa intre
in poseia inventarului agricol chiar daca acesta se afla in mainile unor terti. In
acest stadiu, ipoteca apare ca o figura juridica perfect conturata cu efecte
precise: in baza contractului de arenda, debitorul are de platit o suma de bani,
datorie pe care o garanteaza cu lucrurile sale, lucruri care ii raman in stapanire
pana la scadenta, iar daca la scadenta nu plateste, creditorul poate intra in
posesia lucrurilor cu preferinta fata de ceilalti creditori. Actiunea quasi-serviana
Dreptul de ipoteca, asa cum s-a configurat in a treia faza a evolutiei sale, se
aplica numai raporturilor dintre proprietari si arendasi. Prin acesata actiune
ipoteca s-a generalizat si s-a aplicat in raporturile dintre orice creditori si orice
debitori, bineinteles numai daca partile incheiau o conventie speciala in vederea
garantarii datoriei. Actiunea quasi-serviana mai este numita si actiune ipotecara.
Apruta ca un instrument juridic menit sa apere interesele latifundiarilor, ipoteca
a devenit o garantie, cu aplicatie generala, datorita avantajelor pe care le
prezinta pentru ambele parti, intr-o epoca in care activitatile comerciale
realizate prin marfa si bani au ajuns la apogeu. Categorii de ipoteci
a) Ipoteca tacita, ia nastere in virtutea unor dispozitii de legi sau in virtutea
obiceiului juridic, in situatii bine determinate. La ipoteca tacita, vointa
debitorului de a ipoteca un lucru se prezuma. In dreptul modern, aceasta forma
de garantie este desemnata prin termenul de ipoteca legala.
b) Ipoteca privilegiata este o varianta a ipotecii tacite sau legale. Un asemenea
drept de ipoteca trece inaintea altor ipoteci, chiar daca sunt constituite la o data
anterioara in sensul ca titularul ipotecii privilegiate poate exercita inaintea
celorlalti creditori ipotecari dreptul de a poseda si de a vinde lucrul gravat cu
ipoteca.
c) Ipoteca testamentara, apare in dreptul post-clasic si se constituie printr-o
clauza testamentara, in favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar. Prin
intermediul ipotecii testamentare anumite bunuri ale mostenirii sunt ipotecate
pentru a se asigura plata unor legate.
d) Ipoteca autentica, aparuta in vremea imparatului Leon, presupune anumite
forme de publicitate , ca de pilda intocmirea unui act public sau a unui act privat
subscris de trei martori. Ipoteca autentica trecea inaintea ipotecii constituite,
inaintea ipotecilor fara forma de publicitate, chiar daca acestea aveau o data mai
veche. Caracterele ipotecii: Ipoteca prezinta o serie de caractere pe care o
individualizeaza foarte clar fata de celelalte garantii reale si care ii confera
avantaje incotestabile fata de ele. Caracterele ipotecii sunt: 1. Ipoteca este un
drept real; ca titular a unui drept real, creditrul ipotecar are dreptul de preferinta
si dreptul de urmarire.
2. Ipoteca se constituie prin conventia partilor; In dreptul roman, conventiile nu
au ca efect constituirea unor drepturi reale, in principiu, ci numai nasterea unor
obligatii. Drepturile reale se nasc din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in
iure cessio. Cu toate acestea, ca o exceptie, anumite drepturi reale printre care si
ipoteca, se pot naste printr-o simpla conventie.
3. Ipoteca poate fi generala In dreptul roman, ipoteca purta atat asupra mobilelor
cat si asupra imobilelor. Cu timpul insa, sfera de aplicatie a ipotecii se largeste,
ea devenind generala, ceea ce inseamna ca poarta asupra tuturor lucrurilor
prezente si viitoare ale debitorilor.
4. Caracterul indivizibil al ipotecii Indivizibilitatea ipotecii prezinta doua
aspecte: - Indivizibilitatea ipotecii se exprima in aceea ca apasa asupra fiecarei
parti din lucru, ceea ce inseamna ca fiecare parte din lucrul ipotecat este afectata
pentru satisfacerea intregii creante. - Indivizibilitatea garanteaza fiecare parte
din datorie in sensul ca intregul obiect ipotecat este afectat pentru satisfacerea
fiecarei parti din creanta. In ipoteza in care debitorul a platit o parte din datorie,
creditorul va poseda si va vinde intregul lucru ipotecat si nu o parte
proportionala cu datoria ce a ramas de platit. 5. Caracterul clandestin al ipotecii
Ipoteca este clandestina sau secreta in sensul ca nu presupune utilizarea unor
forme de publicitate pentru ca tertii sa stie ca un lucru este ipotecat. Daca
acelasi lucru este ipotecat de mai multe ori, creditorul anterior in rang isi
valorifica dreptul de creanta prin vanzarea lucrului grevat, iar creditorii
posteriori in rang ramaneau in situatia unor simpli creditori chirografari,
deoarece ipoteca lor se stingea din lipsa de obiect. Atunci cand creditorul
posterior in rang intra primul in posesiunea lucrului grevat, luandu-l din
stapanirea debitorului sau din mainile unui tert, era expus evictiunii din partea
creditorului anterior in rang. Creditorul ipotecar anterior in rang il chema in
judecata pe cel posterior, facea proba ca ipoteca sa este mai veche si intra in
posesia lucrului. 6. Ipoteca este un drept accesoriu
Ca orice drept accesoriu ipoteca urmeaza soarta obligatiei principale, asa incat,
se stinge odata cu creanta asigurata. Efectele ipotecii: Lucrul ipotecat ramane in
posesia debitorului pana la scadenta. Daca la scadenta datoria este platita,
ipoteca se stinge ca orice drept accesoriu. Daca insa debitorul nu efectueaza
plata se declanseaza efectele ipotecii, in virtutea carora creditorul are dreptul de
a poseda (ius possidendi) si de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu o
ipoteca. La origine, ipoteca producea un singur efect – dreptul de a poseda, insa
la inceputul sec. III e.n. dreptul de a vinde (ius distrahendi) devine un efect al
ipotecii. Stingerea ipotecii Ipoteca, fiind un drept accesoriu, se va stinge odata
cu obligatia pe care o garanteaza. Ea se mai stinge prin pieirea in intregime a
lucrului ipotecat, situatie ce reiese din caracterul indivizibil al lucrului ipotecat
si de asemenea se mai stinge si prin confuziune, cand calitatea de creditor
ipotecar si proprietar al lucrului ipotecat se intrunesc asupra aceleiasi persoane.
d)Intercesiunea Constituie garantia reala care se realizeaza cu ajutorul actului
prin care o presoana ia asupra sa datoriile altei persoane, fara a avea un interes.
Din punct de vedere tehnic, intercesiunea imbraca fie forma unei garantii reale
sau personale, fie forma unei novatiuni prin schimbare de debitor. Cand imbraca
forma unei garantii intercesiunea este cumulativa, iar cand imbraca forma
novatiunii este privativa. Intercesiunea nu se individualizeaza ca o figura
juridica distincta, de sine statatoare prin forma sa tehnica, deoarece imprumuta
forma altor acte juridice. Ea se individualizeaza prin atitudinea subiectiva a
acelei persoane care ia asupra sa datoria altei persoane.