NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generală a dreptului roman

1. Definiţia şi obiectul dreptului privat roman
Studierea dreptului privat roman, în general, nu se va face desprinsă de
forma de stat, întrucât statul este indisolubil legat de drept, iar o instituţie nu
poate fi cercetată decât în mod evolutiv, de aceea modificarea normelor juridice
este determinată de relaţiile de producţie, care şi ele au avut o anumită evoluţie.
De fapt, dreptul edificat de statul roman este dreptul unui stat care nu mai
există şi al unei limbi care nu mai servea comunicării, însă a reuşit totuşi să
supravieţuiască. Mai mult el a devenit un fel de limbaj universal al omenirii
alături de matematică şi muzică părând a da expresie unor constante general
umane.
Astfel dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite
sau sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de
complex, format din numeroase ramuri şi instituţii juridice. Toate acestea au
cunoscut un proces de continuă transformare şi intercondiţionează în cadrul unei
evoluţii milenare, al cărui început se plasează în epoca de formare a oraşului
Roma şi s-a încheiat la moartea împăratului Justinian (565 d Ch), ultimul
împărat care a vorbit limba latină pe malurile Bosforului.
Dreptul roman s-a cristalizat în procesul transformării societăţii civile
romane dintr-o societate gentilică într-una politică. Astfel că, la origine acest
proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte popoare ale antichităţii,
prin confuzia între diferitele categorii de norme sociale. Aşadar, iniţial, romanii
nu au realizat o distincţie foarte clară între normele juridice, religioase şi
morale. Însă cu timpul, faţă de celelalte popoare, romanii au trecut peste această
confuzie, dovadă că încă din epoca veche normele de drept erau desemnate prin
termenul de IUS, cele religioase prin FAS, iar cele morale prin HONESTUM.
Cu toate acestea, în textele clasice, în special în scrierile jurisconsulţilor,
se regăseşte vechea confuzie între drept pe de o parte, morală şi religie pe de
altă parte. Astfel, în Institutele lui Justinian, chiar în cartea I, la titlul întâi,
întâlnim o definiţie a ştiinţei dreptului, potrivit căreia juris prudentia est
divinarum atque humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (Ştiinţa
dreptului sau jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a
ceea ce este drept şi nedrept). De asemenea, într-un text al celebrului
jurisconsult Ulpian, se definesc principiile dreptului roman: Juris praecepta sunt
haec: honeste vivere, alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile
dreptului sunt acestea: a trăi în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da
fiecăruia ce este al său).
Se observă că, în prima definiţie se combină elementul religios cu cel
uman de drept şi morală. În schimb, în definiţia lui Ulpian se observă o
asociere, şi în acelaşi timp o confuzie între principii: a trăi în mod onest şi a nu
vătăma pe nimeni constituie principii de morală şi nu de drept; a da fiecăruia ce
i se cuvine este un principiu de drept. De aici reiese că procesul către care s-a
orientat evoluţia ulterioară a sistemului de drept a fost aceea de a transfera cât
mai multe reguli sociale din sfera morală în sfera dreptului pentru a putea fi
astfel sancţionate de acestea din urmă.
Aceeaşi confuzie între drept şi morală o întâlnim şi în definiţia
jurisconsultului Celsus conform căreia: jus est ars boni et aequi (Dreptul este
arta binelui şi a echităţii). Principiul binelui constituie elementul moral al
definiţiei care este alăturat celui de drept, aequitas are o multitudine de sensuri
şi uneori este foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda aequitas
cu ius civile, cu izvorul lui ius civile, dar şi cu una din diviziunile dreptului.
De altfel, aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al
dreptului şi totodată ca un ideal al dreptului. De fapt Celsius a dorit prin această
definiţie să demonstreze că dreptul este arta de a aplica regulile morale în
conflictele din viaţa practică.
Dreptul roman este împărţit potrivit concepţiei romane în drept public şi
drept privat. Astfel jurisconsultul Ulpian arăta criteriul de distincţie între dreptul
public şi dreptul privat: publicum ius est quod ad statum rei romane spectat,
privatum quod ad singularum utilitatem (Dreptul public este acela care priveşte
organizarea statului roman şi dreptul privat interesele particularilor).
Definiţia pe care ne-a transmis-o Ulpian este criticată prin faptul că ne
înfăţişează normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere drepturile
indivizilor. În realitate, atât normele de drept privat, cât şi cele de drept public
exprimă interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.
Diferenţele între normele dreptului public şi cele ale dreptului privat au
determinat deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a acestora.
Descindem astfel că normele de drept privat au o puternică identitate proprie, în
raport cu cele ale dreptului public. Pe când primele reglementau numai relaţiile
între cetăţeni, celelalte se referă la organizarea statului şi la relaţiile dintre stat şi
cetăţeni. Se constată că normele de drept privat roman reglementează relaţiile cu
privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile cu conţinut patrimonial dintre
persoane, ca şi cele ce se nasc cu ocazia pierderii proceselor private.
Cursul va fi împărţit - cu excepţia introducerii – pe următoarele materii:
Izvoarele dreptului privat roman, Procedura civilă romană şi Dreptul civil
roman. La rândul său dreptul civil roman subdivide în Persoane, Bunuri,
Succesiuni, Obligaţiile (inclusiv Izvoarele Obligaţiilor). Logic este ca procedura
civilă să nu fie lăsată în ultima parte a expunerii, ci să fie trecută înaintea
dreptului civil, întrucât acesta din urmă implică cunoaşterea instituţiilor de
procedură civilă, ceea ce n-ar trebui să ne surprindă întrucât dreptul roman s-a
dezvoltat pe cale procedurală.

2. Însemnătatea dreptului roman

Încă din epoca veche, romanii au elaborat alfabetul dreptului (juridic)
care s-a dovedit un instrument ideal al gândirii juridice în sensul că prin
intermediul conceptelor, categoriilor şi principiilor juridice romane se poate
exprima orice idee juridică, dovadă că terminologia juridică romană a fost
utilizată atât în societatea medievală cât şi în cea modernă, şi totodată că dreptul
roman a supravieţuit societăţii care l-a creat şi a dăinuit până în zilele noastre.
Importanţa dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renaşterii,
aceasta întrucât s-a constatat că spre deosebire de alte sisteme de drept care au
dispărut odată cu societatea care le-a creat, dreptul roman a fost receptat şi în
societatea de mai târziu. Aceasta s-a faptului că toate societăţile de după
dispariţia imperiului roman ce au avut la bază proprietatea privată şi producţia
de mărfuri, au găsit în dreptul roman instituţii şi norme gata elaborate de natură
să juridicizeze orice trebuinţă socială. S-a confirmat astfel că dreptul este
expresia cerinţelor economice şi sociale ale unei anumite societăţi aflată într-un
anumit stadiu de dezvoltare.
Aceasta denotă importanţa din punct de vedere istoric a dreptului roman
care este considerat cel mai important monument juridic al societăţii sclavagiste
atât prin valoarea juridică a instituţiilor sale, cât şi prin faptul că sistemul
dreptului roman a avut o viaţă deosebit de lungă: mai bine de 13 secole dacă
socotim că dreptul roman a apărut odată cu întemeierea Romei şi dacă privim
domnia lui Justinian ca punctul final al dezvoltării dreptului roman.
O importanţă deosebită prezintă dreptul roman şi din punct de vedere
ştiinţific. Dreptul roman a creat alfabetul juridic adică acele elemente simple,
literele juridice, cu ajutorul cărora principiile şi regulile de drept primesc
formularea materială necesară punerii lor în aplicare. După cum alfabetul,
alcătuit din câteva semne foloseşte la compunerea cuvintelor şi în consecinţă,
îngăduie expunerea celor mai variate idei şi sentimente, tot aşa alfabetul juridic
roman a dat expresie celor mai diferite şi subtile reguli de drept.
Cele mai multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au
originea în formulările exacte şi elegante ale jurisconsulţilor romani. Vorbim
astfel de crearea unui limbaj juridic şi a categoriilor juridice ale dreptului comun
universal, coordonând pentru prima dată dispoziţiile legale răzleţe, ridicându-le
până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli.
Trebuie subliniată totodată şi importanţa didactică şi în anumite limite
rolul practic pe care dreptul roman îl joacă în cultura juridică a unui viitor jurist.
Aşa cum grecii şi-au manifestat măiestria în problemele de filosofie, în acelaşi
fel juriştii romani şi-au exprimat genialitatea în mânuirea raţionamentului
juridic, a elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Pe lângă considerentele prezentate şi în consens cu acestea, dreptul roman
prezintă importanţă din următoarele cauze:
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că toate
concepţiile juridice moderne au evoluat în marea lor majoritate în interiorul său,
caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
- a contribuit la crearea principiilor juridice prin adagii ori maxime
celebre transmise lumii moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare
însemnătate întrucât în primul rând ele constituie reguli fundamentale ale
dreptului roman, iar în al doilea rând ajută la soluţionarea unor probleme
juridice practice;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură,
cât şi pentru specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de
speţe şi ne dă astfel posibilitatea de a urmării şi înţelege modul de elaborare al
noţiunilor juridice, ceea ce denotă încă o dată caracterul modern al dreptului
roman.
Pentru noi românii studiul dreptului roman prezintă un interes aparte,
întrucât dreptul românesc s-a format şi dezvoltat sub influenţele dreptului
roman. Trei au fost asemenea momente care au influenţat în mod determinant
dreptul românesc. Primul l-a constituit formarea dreptului românesc nescris
(legea ţării) în perioada de zămislire a poporului român, pe un fond juridic de
drept roman, al doilea moment l-a reprezentat perioada dreptului juridic scris,
prin elaborarea pravilelor laice feudale, când influenţa dreptului roman s-a
exercitat prin filieră bizantină, iar cea din urmă perioadă a fost elaborarea operei
legislative din timpul lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel dreptul roman oferă nu numai un început în studiul dreptului dintr-
o perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le vor studia în anii ce vor urma, ci
şi în înţelegerea regulilor juridice contemporane, în consens cu originea şi
evoluţia acestora.

3. Diviziunile dreptului roman

Cum s-a văzut anterior, dreptul roman se divide în două părţi importante:
dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu de norme
juridice care reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta
reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. La rândul său
dreptul privat se subdivide în trei părţi: ius ius gentium şi ius naturae sau ius
naturale.
Ius civile se mai numeşte şi dreptul quiritar sau dreptul cetăţenilor romani
care erau numiţi quiriţi. Dreptul civil roman cuprinde totalitatea normelor
juridice ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
La origine dreptul civil roman a avut un caracter profund exclusivist,
întrucât nu era accesibil străinilor (necetăţenilor). Astfel că, în epoca veche a
Romei, orice străin venit la Roma cădea automat în sclavie. În aceste condiţii, în
acea epocă, nu era de conceput participarea necetăţenilor la viaţa juridică.
Totodată, la apariţia sa dreptul civil roman a fost un drept greoi, profund
formalist, înconjurat de formule solemne, gesturi, ritualuri şi simboluri. Acest
formalism rigid avea în primul rând menirea de a nu-l face accesibil străinilor,
iar în al doilea rând pentru a scoate în evidenţă semnificaţia consecinţelor
actelor juridice pentru ca cetăţenii să delimiteze actele juridice de cele cotidiene.
Ius gentium (dreptul ginţilor) cuprinde totalitatea normelor de drept ce
reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregreni (străini) dar şi dintre
peregrinii din cetăţi diferite.
Iniţial străinii nu puteau veni la Roma deoarece orice străin cădea în
sclavie, însă intensificarea schimburilor comerciale au determinat pe romani să
regândească aceste situaţii. Astfel s-a acceptat venirea unor străini la Roma la
început pentru scurt timp (2-3 zile), pentru a participa la târguri, cu condiţia să
se pună sub protecţia unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau numiţi oaspeţi
(hospes). Mai târziu s-a permis venirea pentru mai mult timp a unor străini, iar a
unora pentru totdeauna cu condiţia ca, de asemenea să se pună sub protecţia
unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau numiţi clienţi (clientes).
Ius naturae după unii jurisconsulţi clasici romani (Ulpian) cuprinde un
sistem de norme care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile, dar şi
tuturor vieţuitoarelor, deci şi regnului animal. Astfel, el este definit ca "acela pe
care toate fiinţele vieţuitoare l-au desprins de la natură, căci acest drept nu este
specific numai neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc
pe uscat, în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu
femeia, pe care noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În fapt
vedem că şi animalele chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept".
Cei care au analizat această concepţie au spus că este falsă şi fantezistă,
întrucât romanii nu au cunoscut dreptul tuturor popoarelor şi nu au intrat în
contact cu toate popoarele lumii. Totodată analiştii o consideră falsă pentru că
nu există norme de drept date odată pentru totdeauna. Normele de drept
reprezintă expresia concretă a cerinţelor economice şi politice dintro anumită
societate, la un anumit moment dat.
În aceste condiţii, conceptul de drept natural are numai o valoare
teoretică, filosofică, întrucât acesta ţine de domeniul filosofiei. De fapt romanii
au considerat că dreptul natural nu are un corespondent nemodificat în normele
juridice, ci el reprezintă acele elemente şi aspecte care sunt constante în drept,
faţă de dreptul pozitiv care reprezintă un drept dinamic şi schimbător.
Cu toate acestea, jurisconsulţii romani şi magistraţii, atunci când au
adaptat vechiul drept civil la noile condiţii de viaţă economice şi sociale, au
invocat principiul echităţii. Astfel că, magistraţii romani ori de câte ori în faţa
lor erau deduse anumite pretenţii, chiar dacă acele pretenţii ale reclamantului nu
se găseau în norme juridice, dădeau dreptate acelei părţi în numele echităţii.
Au existat şi alte criterii de diviziune a dreptului roman după care acestea
se împărţeau în: ius civile şi ius honorarium; ius scriptum şi ius non scriptum;
ius generale sau comune şi ius singulare.
Ius civile şi ius honorarium
Ius civile are aici un înţeles mai restrâns pentru că desemnează dreptul
izvorât din consuetudina, populiscita, plebiscita, senatusconsulta, constitutiones
principium şi responsa prudentium, iar nu şi din edicta. Din edictele
magistraţilor care aveau ius edicendi (dreptul de a legifera) s-a creat ius
honorarium din cauză că la romani magistraturile se numeau honores.
Ius scriptum şi ius non scriptum
 Ius scriptum îşi are originea în lege, constituţii imperiale, edictele
magistraţilor, jurisprudenţă, etc., deci în voinţa categoric exprimată, adică
explicită a legiuitorului.
Ius non scriptum este dreptul obişnuielnic sau cutumiar care decurgea din
consuetudino, reflectând vechile obiceiuri mos maiorum, este mai flexibil şi se
poate adapta mai lesne nevoilor sociale noi.
Ius generale (ius comune) şi ius singulare
Ius generale sau comune reprezintă dreptul general, dreptul obştesc, este
privitor la toţi romanii şi la toate raporturile lor juridice. Aşadar, este dreptul
care producea efecte generale pentru că este dreptul stabilit pentru toţi.
Ius singulare este dreptul special care priveşte numai anumiţi cetăţeni şi
anumite raporturi juridice ale lor. Acesta producea efecte limitate, fiind
considerat o abatere de la regula potrivit căreia dreptul trebuie să se aplice
tuturor romanilor, abatere justificată de necesităţi sociale, politice şi de altă
natură.
Ius singulare se sudivide în beneficum legis şi privilegium.
Beneficum legis reprezintă o abatere de la dreptul general prin faptul că
este aplicabil unei categorii de persoane (de ex. abaterile admise în folosul
ostaşilor, femeilor).
Privilegium constă tot într-o abatere de la dreptul general însă în folosul
uneia sau mai multor persoane determinate (de ex. cazul unor magistraţi care,
chemaţi să fie judecaţi de instanţele din provincii, cer ca pricinile să fie aduse
spre cercetare înaintea pretorului din Roma).

II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman

Istoricii romani de la sfârşitul republicii au făcut anumite calcule din care
rezultă că oraşul Roma ar fi fost format în 754 î.Chr., alţii susţin la 753 î.Chr.
însă trebuie reţinut că istoriografia începe în secolul al III-lea î.Chr., astfel că
toate notele pe care le avem despre evenimentele anterioare acestui secol ne-au
fost transmise prin tradiţie şi legendă, astfel încât nu pot fi verificate
documentar.
Un alt aspect care ar denatura originea Romei ar fi acela că marii istorici
ai Romei au trăit la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului, când
civilizaţia romană ajunsese la apogeu şi atunci în mod firesc acei istorici au
încercat să aureoleze momentul fondării Romei, cu măreţia ei din vremea lui
Augustus.
Istoricii romani inclusiv Titus Livius au pus fondarea Romei cu
dramaticul sfârşit al Troiei, pentru că unui sfârşit aşa de mare, trebuia să îi
corespundă o întemeiere aşa de măreaţă.
În istoria sa de XIII secole şi mai bine, societatea romană a parcurs două
mari etape: epoca prestatală sec. VIII-VI î.Chr. şi epoca statală sec.VI î.Chr. –
jumătatea sec.VI d.Chr.
1.Epoca prestatală
Părăsind zona legendară a fondării Romei de către cei doi fraţi Romulus
şi Remus, şi abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma era la
început un sat de păstori şi agricultori ce se bucura de o aşezare din cele mai
favorabile pe malul Tibrului, în apropierea mării într-o zonă de întrepătrundere
a lumii latine şi etrusce.
Epoca prestatală se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea
secolului VI î.Chr. Populaţia Romei era împărţită în două mari categorii sociale
care se aflau în stadiul trecerii de la societatea gentilică la cea patriarhală,
respectiv patricieni (de la patres – seful familiei) - populus romanus şi plebei.
Patricienii erau membrii triburilor fondatoare precum şi urmaşii lor,
deoarece potrivit tradiţiei oraşul Roma a fost format de trei triburi: Ramnes
(latini), compus din familiile de origine locală pornind de la Romulus,
întemeietorul cetăţii aşezat pe colina Palatin, Tities (sabini) aşezat pe colina
Esquilin şi Luceres (etrusci), aşezat pe Caelius, care erau veniţi de peste Tibru.
Patricienii aveau o poziţie importantă în societate deoarece erau
organizaţi într-o adunare comitia curiata, care lua toate hotărârile cu privire la
destinele cetăţii, dar la care plebeii nu aveau acces.
Plebeii erau autohtonii, formaţi din populaţiile învecinate cu romanii, la
care treptat s-au alăturat cei veniţi la Roma, şi care exercitau diverse meserii.
Faptul că participau la viaţa socială şi politică, dar nu aveau acces la conducere,
i-a nemulţumit pe plebei astfel încât între ei s-a declanşat un conflict care s-a
adâncit, tot mai mult şi care va duce la formarea statului roman.
Existau trei factori de conducere corespunzători care acţionau
concomitent comitia curiata, regele şi senatul.
Comitia curiata era formată din membrii celor trei triburi fondatoare.
Fiecare trib era împărţit în câte zece curii, iar fiecare curie în câte zece ginţi.
Aşadar populus romanus era organizat în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi.
Curiile aveau un rol deosebit de important în cadrul mecanismului de
conducere, deoarece hotărârile se luau prin votul acestora, fiecare curie
dispunând de un vot.
Regele era un simplu şef militar, având atribuţii şi de şef al religiei. El
este ales de către patricieni potrivit democraţiei militare. Totodată avea şi un rol
limitat cu privire la soluţionarea unor conflicte ce se iveau între ginţi.
Senatul era format din şefii ginţilor (aproximativ 300), având atribuţii
asemănătoare sfatului bătrânilor din epoca de descompunere a societăţii
gentilice şi de a confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.
La jumătatea secolului al VI-lea î.Chr. pe terenul conflictului dintre
patricieni şi plebei, cu scopul de a pune capăt acestui conflict, regele Servius
Tullius a iniţiat două reforme prin care a pus bazele statului roman: o reformă
socială şi una administrativă.
În virtutea reformei sociale, Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a
Romei fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei în cinci
categorii sociale care s-a făcut pe baza criteriului averii (pământului) astfel:
- categoria I includea pe toţi cei care aveau o avere de peste 100.000 de
aşi şi conţinea 80 de centurii;
- categoria II includea pe cei cu o avere de peste 75.000 şi avea 20 de
centurii;
- categoria III includea pe cei cu o avere de peste 50.000 de aşi şi
cuprindea 20 de centurii.
- categoria a IV-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
25.000 de aşi şi conţinea 20 de centurii;
- categoria a V-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
11.000 de aşi şi conţinea 30 de centurii.
Cei rămaşi în afara acestor categorii datorită venitului sub limita minimă
constituiau o centurie. Pentru plata impozitului se lua în considerare plafonul
minim de 1500 de aşi.
În acelaşi timp s-a realizat şi reforma administrativă, prin care Servius
Tullius a împărţit teritoriul Romei pe cartiere denumite triburi. Noţiunea de trib
nu mai desemnează o formaţiune de comunitate umană, ci o circumscripţie
administrativ teritorială. Astfel Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în 4
triburi urbane şi 17 triburi rurale. Din acel moment sunt întrunite cele două
criterii în baza cărora putem distinge între societatea gentilică şi societatea
organizată în stat. Avem în vedere criteriul stratificării sociale prin reforma
socială şi criteriul împărţirii teritoriale realizat prin reforma administrativă.
În momentul fondării sale statul roman era o formaţiune în centrul Italiei
– Latium. În câteva secole, datorită spiritului expansionist şi a disciplinei,
poporul roman a pus stăpânire pe întreaga lume a Mediteranei. Faţă de faptul că
în istoria sa a cunoscut numeroase schimbări, statul roman a evoluat de la
perioada regalităţii cuprinsă între jumătatea sec.al VI-lea î.Chr. până în anul
509, când ultimul rege a fost alungat şi s-a instaurat republica. A urmat perioada
republicii care a durat din 509 î.Chr. până în anul 27 î.Chr., când împăratul
Augustus a fondat monarhia. Şi nu în ultimul rând perioada monarhiei sau a
imperiului care a evoluat în două etape, respectiv Principatul din 27 î.Chr. până
în 284 d.Chr. şi Dominatul între anii 284 d.Chr. şi 565 d.Chr.

2. Epoca regalităţii
În această perioadă pe plan social în ciuda reformelor lui Serius Tullius,
conflictul dintre patricieni şi plebei persistă, deoarece existau o serie de
inechităţi sociale în plan economic, politic şi juridic.
Astfel, pe plan economic, pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului – ager publicus, iar statul le da spre folosinţă cetăţenilor
romani, respectiv numai patricienilor, fapt de natură să agraveze inegalitatea din
acest punct de vedere a celor două categorii sociale. În schimb pe plan politic cu
toate că plebeii au obţinut accesul la comitia centuriata, ei nu aveau acces la
comitia curiata, care îşi desfăşurau lucrările în paralel. Totodată pe plan juridic,
normele la romani, la origine norme de drept au fost exprimate în formă
nescrisă, în forma obiceiului juridic, dar ele nu erau cunoscute de către toţi
cetăţenii romani, ci erau ţinute în secret de preoţi (pontifi). Aceştia erau aleşi
numai din rândul patricienilor, şi dacă avea loc un conflict între patricieni şi
plebei, aceştia se adresau pontifilor, care automat dădeau un răspuns părtinitor
clasei din care făceau parte.
În această perioadă asistăm şi la începuturile sclaviei, dar în epoca
regalităţii sclavii erau puţini la număr şi erau trataţi ca membrii inferiori ai
familiei romane, dovadă că la acea epocă sclavia se denumea patriarhală sau
domestică. Cu toate acestea, chiar dacă sclavia începe treptat să capete o
pondere tot mai mare, viaţa economică a Romei se bazează încă pe munca
oamenilor liberi.
 Din punct de vedere politic în epoca regalităţii sistemul consacră trei
factori constitutivi: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului sunt în număr de două: comitia centuriata şi curiata.
Comitia centuriata deţine un rol preponderent cu atribuţii legislative, elective,
judecătoreşti şi administrative.Comitia curiata continuă să-şi desfăşoare
activitatea şi după formarea statului, cu participarea patricienilor. Ea exercită
numai atribuţii de ordin religios precum şi unele atribuţii în domeniul dreptului
privat şi public.
Regele după formarea statului se transformă dintr-un singur şef militar,
într-un veritabil şef de stat, întrucât el convoca şi prezida adunările poporului,
conducea armata, era şeful religiei, conducea administraţia şi exercita împreună
cu adunarea centuriilor atribuţiile judiciare în domeniul dreptului public. Deşi
avea o putere aproape nelimitată, ea nu putea fi transmisă urmaşilor.
Senatul s-a transformat şi el într-un organ al statului, dar hotărârile sale
nu erau obligatorii pentru rege.

3. Epoca republicii
În anul 509 î.Chr., după alungarea ultimului rege, s-a fondat republica
romană. În această perioadă structura socială a avut o dinamică determinată de
transformări adânci, profunde, care au intervenit odată cu transformarea Romei
dintr-o cetate, în cel mai important stat al antichităţii.
Lupta de clasă între patricieni şi plebei a continuat, întrucât vechile
inegalităţi s-au adâncit, la care s-au agăugat altele noi. Cu timpul chiar dacă
plebeii au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca de exemplu accesul la
comitia centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi
jurisdicţional continuau să fie excluşi. Între timp ginţile ca formă de organizare
a patricienilor s-au descompus. Pe fondul dezvoltării accelerate a economiei de
schimb au apărut noi categorii sociale, derivate din patricieni şi plebei, respectiv
cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau consideraţi oamneni noi, întrucât interesele lor erau legate
de producţia şi schimbul de mărfuri, oameni de afaceri, cămătari, negustori,
primeau comenzi de la stat, strângeau impozitele. De aceea, ei au promovat o
formă de stat centralizată, absolutistă, în măsură să asigure ordinea necesară
desfăşurării comerţului. Deşi erau trecuţi pe listele censului fără a avea nicio
legătură cu serviciul militar, cavalerii deţineau o avere de minimum 400.000 de
sesterţi.
 Nobilii erau magistraţii sau urmaşii acestora, demnitari ai statului, ei
aveau tot interesul să promoveze forma de stat republica, întrucât deţineau
principalele pârghii ale puterii politice, apărau această formă de organizare a
statului pentru că prin intermediul ei îşi realizau principalele interese
economice, legate de stăpânirea lui ager publicus. Din această cauză
disensiunile dintre cele două categorii sociale s-au adâncit, ceea ce a condus la
un şir de războie civile, care s-au desfăşurat timp de aproape un secol. În
momentul de apogeu al conflictului, interesele cavalerilor erau promovate de
Caesar, cel mai autentic nobil roman, iar ale nobililor de Cicero, el în speţă un
cavaler. În cele din urmă au învins cavalerii, imperiul roman a luat forma
principatului prin reforma lui Augustus, nepotul lui Cezar, dar şi fiu adoptiv.
Alte categorii sociale în această perioadă erau alcătuite din proletari şi
sclavi.
Proletarii erau oameni săraci a căror unică avere erau copiii (proles =
copii de aici şi denumirea lor). În primele secole ale republicii ca urmare a
războaielor necontenite şi a practicilor cu dobânzi cămătăreşti, mici proprietari
s-au ruinat, şi atunci, fiind lipsiţi de mijloace de existenţă, veneau la Roma
pentru a trăi pe seama statului roman, ca o masă parazitară. Statul roman dornic
să păstreze liniştea socială în interior, a distribuit alimente acestor categorii, în
baza unui decret.
Totodată, datorită acestei situaţii precare în care se aflau, având calitatea
de cetăţeni romani, deci şi drept de vot, proletarii au fost manipulaţi de
politicienii vremii, fie nobili, fie cavaleri prin cumpărarea votului acestora. Pe
drept cuvânt Caesar a afirmat că "această masă parazitară a proletarilor care
poate fi cumpărată prin vot a dus la căderea republicii şi a transformat-o într-o
formă goală de conţinut. O asemenea masă parazitară poate fi susţinută de un
stat puternic şi bogat, numai o asemenea societate poate apăra liniştea şi
democraţia". Sclavia tinde să devină clasică, în sensul că producţia socială se
întemeia în principal pe munca sclavilor, iar munca liberă a fost împinsă la
periferia vieţii economice. Potrivit condiţiei sale juridice, sclavul este asimilat
cu lucrurile, putea fi vândut, ucis, exploatat până la epuizarea fizică.
Din punct de vedere politic statul roman s-a sprijinit pe trei factori
constitutivi: adunările poporului, senatul şi magistraturile.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare
în cadrul a patru adunări distincte: comitia centuriata, comitia curiata, concilium
plebis şi comitia tributa.
 Comitia centuriata continuă să-şi exercite vechile atribuţii la care se
adaugă unele noi, în sensul că această comitie devine cel mai important organ
legislativ. Ea cunoaşte în această perioadă o transformare structurală
determinată de cenzura lui Appius Claudius şi de o reformă din anul 220 î.Chr.
Atribuţiile comitiei curiate se descompun şi mai mult, nemaifiind
convocată pentru că patricienii se dizolvă în masa proletarilor. Ea îşi păstrează
unele atribuţii în materia dreptului privat legate de anumite instituţii juridice ca
testamentul sau adrogaţiunea.
Concilium plebis reprezintă vechea adunare a plebei, care iniţial a adoptat
hotărâri obligatorii numai pentru plebei. Cu timpul, însă, acele hotărâri au
devenit obligatorii şi pentru patricieni, astfel că raportul de forţe s-a schimabt în
favoarea plebeilor. În aceste condiţii, patricienii au început să participe la
lucrările plebeilor pentru a-şi apăra interesele, moment în care consilium plebis
s-a transformat în comitia tributa.
Comitia tributa a devenit o adunare a tuturor cetăţenilor romani organizaţi
pe cartiere sau triburi. Fiecare trib dispunând de un vot şi întrucât numărul
acestora a crescut la 35, în această adunare se exercitau 35 de voturi. Către
sfârşitul republicii comitia tributa capătă rolul unei adevărate adunări
legislative, ceea ce a dus la restrângerea tot mai mult a atribuţiilor comitiei
centuriate.
Senatul nu avea atribuţii de ordin legislativ, acestea aparţineau poporului
constituit în adunări însă totuşi senatul influenţa procesul de legiferare prin
faptul că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de
senat. Totodată senatul se ocupa cu administrarea provinciilor, finanţele statului,
arhivele, coordona politica externă, diplomatică, supraveghea respectarea de
către cetăţeni a tradiţiilor şi moravurilor cetăţenilor romani.
Magistraturile
În epoca republicii romane, magistraţii erau înalţi demnitari ai statului,
care exercitau atribuţii de ordin administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor era
concentrată şi puterea militară. Cu toate acestea unii magistraţi erau învestiţi cu
imperium, iar alţii cu potestas.
Imperium reprezintă dreptul de comandă care constă în posibilitatea unor
magistraţi de a convoca poporul în adunări în cazul promovării unor proiecte de
legi, precum şi posibilitatea de a conduce armata. Se bucurau de imperii
consulii, pretorii şi dictatorii.
 Potestas constă în dreptul de a administra şi era exercitat de către tribuni,
cenzori, questori şi edili.
Magistraturile romane erau în principiu anuale, pentru că magistraţii erau
aleşi pe termen de un an. Ele erau şi colegiale deoarece erau exercitate de cel
puţin două persoane. Magistraturile erau eligibile şi onorifice, iar nu
remuneratorii. Acestea nu au apărut instantaneu, ci într-o anumită ordine, pe
fondul luptei dintre patricieni şi plebei.
Cea mai veche magistratură este cea a consulatului pentru că în anul 509
î.Chr. atribuţiile ultimului rege Tarvinius Superbus, care a fost alungat, au fost
preluate de doi consuli. În realitate cei doi consuli nu au preluat toate atribuţiile
foştilor regi, ci numai pe cele laice căci cele religioase au fost transferate către
marele pontif – pontifex maximus (rex sacrorum).
Totodată, ei se bucurau şi de ius intercessionis (drept de veto), în virtutea
căruia unul din consuli avea dreptul să anuleze dreptul emis de celălalt consul,
dacă nu era de acord cu el.
Tribunii plebei
Întrucât numai patricienii puteau candida la consulat, în anul 494 î.Chr.,
ca urmare a protestelor plebeilor, a fost creat tribunatul. Astfel, plebeii au
dobândit dreptul de a-şi alege cinci tribuni ai plebei, care să le apere interesele
faţă de eventualele abuzuri ale consulilor. Tribunii aveau şi ei ius intercessionis
(drept de veto) faţă de consuli, astfel încât puteau anula orice act prin care
consulii aduceau vreo atingere intereselor plebei.
Cenzorii
În anul 443 î.Chr. prin desprinderea unor atribuţii din competenţa
consulilorlor a fost creată cenzura, deţinută în exclusivitate de patricieni.
Aceştia exercitau atribuţiile în legătură cu întocmirea listelor electorale pe bază
de cens, căci la romani aceşti magistraţi efectuau din cinci în cinci ani un
recensământ al persoanelor şi bunurilor, pe baza căruia tot ei întocmeau listele
electorale. Totodată, împreună cu senatul, cenzorii erau chemaţi să vegheze
dacă cetăţenii respectă tradiţiile şi moravurile poporului roman, iar, mai târziu,
cenzorii au preluat dreptul de ai numi şi revoca pe senatori.
Pretorii
Anul 367 î.Chr. marchează un moment extrem de important în evoluţia
magistraturilor şi a dreptului privat, pentru că s-au dat legile Liciniae Sextiae,
prin care s-a admis că unul dintre consuli să poată fi ales din rândurile plebei.
Astfel că, plebeii au dobândit accesul la consulat, dar în acest moment şi prin
această lege, romanii au creat o nouă magistratură şi anume pretura. În aceste
condiţii, pretorii au preluat de la consuli cele mai importante atribuţii judiciare
în domeniul dreptului privat. Însă aceşti pretori, care au fost chemaţi să
organizeze judecarea proceselor private, erau aleşi numai dintre patricieni, ceea
ce însemna că în momentul în care au dat plebeilor accesul la consulat,
patricienii au golit de atribuţii această magistratură, retrăgând atribuţiile din
această magistratură şi transferându-le pretorilor care erau aleşi numai dintre
patricieni.
Până în anul 337 î.Chr. patricienii au reuşit să păstreze atribuţiile judiciare
numai pentru ei, când în urma unor proteste vehemente, plebeii au obţinut
accesul şi la pretură. Existau două categorii de pretori: unii urbani care
organizau judecarea proceselor dintre cetăţenii romani şi ceilalţi peregrini care
organizau procesele dintre peregrini şi cetăţeni romani. Pretura peregrină a
apărut mult mai târziu decât cea urbană, respectiv în anul 242 î.Chr., când
relaţiile economice cu peregrinii au început să se intensifice.
Prin activitatea lor, pretorii au influenţat linia de evoluţie a dreptului
privat roman, pentru că acesta a evoluat pe cale procedurală. Astfel că, romanii
ca şi celelalte popoare au acreditat ideea că dreptul este de origine divină, că
provine de la zei, şi prin urmare nu poate fi modificat de către pământeni.
Totodată, realităţile sociale care sufereau o continuă transformare reclamau noi
reglementări şi dispoziţii juridice, datorită faptului că în mod frecvent vechile
reglementări se dovedeau anacronice. În aceste condiţii, întrucât adaptarea
dreptului nu se putea face făţiş, s-a recurs la o cale ocolită şi s-a apelat la acele
mijloace procedurale care se aflau la îndemâna pretorului şi prin care vechiul
drept civil putea fi adaptat la noile realităţi. Astfel că, ori de câte ori pretorul
constata că pretenţiile reclamantului sunt legitime, îi dădea posibilitatea să se
judece şi să-si valorifice acele pretenţii pe cale judiciară. Or, dacă o pretenţie
legitimă este valorificată pe cale judiciară, ea dobândea valoarea unui drept
subiectiv rezultă că prin utilizarea mijloacelor procedurale pretorul sancţionează
noi drepturi subiective şi extinde pe această cale sfera reglementărilor juridice.
Questorii erau acei magistraţi care sub supravegherea senatului
administrau tezaurul public, arhivele statului şi organizau vânzarea către
persoane particulare a bunurilor dobândite de la duşmani.
Edilii curuli asigurau aprovizionarea Romei organizau desfăşurarea
proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri sau pieţe.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. Astfel că, în vremuri
de mare primejdie romanii suprimau toate magistraturile şi desemnau un
dictator, care prelua întreaga putere în stat pe o perioadă limitată de timp,
respectiv 6 luni. Dacă pericolul nu era îndepărtat, îşi prelungea mandatul cu încă
6 luni.

4. Perioada monarhiei
După cum se cunoaşte epoca imperiului sau a monarhiei se împarte în
două perioade succesive respectiv principatul şi dominatul sau monarhia
absolută.

• Principatul
Imperiul roman în forma principatului a fost instaurat în urma războaielor
civile care s-au desfăşurat între nobili şi cavaleri.
Conştient de faptul că sistemul monarhic nu poate fi introdus făţiş,
dovadă că şi încercările lui Caesar de a transforma statul roman au dat greş,
pentru că această schimbare nu era apreciată nici de popor, nici de senat,
Octavian a recurs la o cale ocolită şi a instaurat în fapt monarhia, păstrând însă
aparenţele că instituţiile republicii continuă să funcţioneze. De aceea, unii dintre
vechii autori afirmă că Octavian a instaurat imperiul, iar alţii că a reinstaurat
republica. De fapt şi unii şi alţii au dreptate pentru că Octavian nu a desfiinţat
nici o magistratură, însă în acelaşi timp printr-un număr de reforme a determinat
senatul să-l aleagă tribun şi consul pe viaţă. Aşadar, în aparenţă, şi Octavian era
un magistrat alături de ceilalţi, însă, în realitate avea posibilitatea să paralizeze
activitatea tuturor magistraturilor în virtutea dreptului de veto pe care îl avea în
calitate de tribun. De asemenea, în calitate de consul pe viaţă putea administra
provinciile, comanda armata romană, deci Octavian conducea ca un autocrat.
Astfel, se constată că Octavian a realizat o formulă de compromis prin
instaurarea unei monarhii camuflată în forme republicane.
Din punct de vedere social în perioada principatului s-a adâncit şi mai
mult prăpastia dintre bogaţi şi săraci, iar oamenii liberi erau clasificaţi în două
mari categorii: honestiores şi humiliores.
Honestiores reprezentau vârfurile clasei dominante şi erau formate din
ordinul senatorial, din care făceau parte marii proprietari funciari, ordinul
ecvestru unde intrau comercianţi, cămătari şi funcţionari, cât şi ordinul
decurionilor.
 Pentru ca cineva să facă parte din rândurile aristocraţiei funciare trebuie
să aibă un cens de cel puţin un milion de sesterţi şi de asemenea să aibă strămoşi
care să fi exercitat anumite magistraturi în stat. În schimb, aristocraţia
senatorială avea în jurul ei o vastă clientelă formată din ţărani, plebei şi
dezrobiţi.
Humiliores reprezentau marea masă a populaţiei formată din plebea
urbană şi rurală. În această epocă, termenul de plebe îndeplineşte un alt înţeles,
pentru că plebeii s-au amestecat cu patricienii, ei înseamnă acum masa
oamenilor săraci.
Încă din epoca principatului apar primele semne ale descompunerii
sistemului sclavagist, cu toate că el îşi păstrează nivelul clasic de dezvoltare. În
noile condiţii date, în anumite ramuri, mai ales agricultură, munca sclavilor
devenise nerentabilă şi atunci s-a creat un nou sistem de relaţii întemeiate pe
instituţia colonatului.
În schimb, sclavii deşi constituie în continuare principalul izvor de
producţie în această perioadă, numărul lor este într-o treptată scădere datorită
concurenţei colonilor pe de o parte, iar pe de altă parte datorită politicii de pace
– pax romana, pe care o promovează statul roman, după cuceririle realizate în
Dacia de împăratul Traian.
Din punct de vedere politic, în epoca principatului statul roman se sprijină
pe: împărat, senat şi magistraturi.
Împăratul era formal un magistrat alături de ceilalţi, dar în realitate el
concentra în mâinile sale întreaga putere politică.Începând cu împăratul
Vespasian toate prerogativele au fost conferite împăratului printr-un
senatusconsult numit impropriu lex regia. Astfel, prin puterea tribuniciară
împăratul era asimilat cu un tribun ales la infinit, fără colegi, ce avea dreptul de
a exercita toate prerogativele prin intermediul subordonaţilor săi, pe viaţă şi
asupra întregului teritoriu al statului.
Magistraturile şi-au restrâns mult activitatea. Astfel, consulii îşi pierd cele
mai multe din atribuţii, conduceau doar şedinţele senatului şi distribuiau
jurisdicţia graţioasă (dreptul de a conduce un proces simulat).
Pretorii au continuat să desfăşoare o activitate creatoare până în vremea
lui Hadrian, când edictul pretorului a fost codificat, astfel că pretorii nu au mai
putut recurge la mijloace judiciare în scopul influenţării dreptului civil.
Tribunii plebei au păstrat numai dreptul de a convoca şedinţele senatului
şi de a organiza unele procese penale şi civile.
 Questorii şi edilii curuli şi-au păstrat vechile atribuţiuni, mai ales datorită
faptului că ele nu mai prezentau o importanţă deosebită în cadrul sistemului
politic al principatului.
În scopul centralizării puterii politice, August a creat noi magistraturi care
îi erau subordonate nemijlocit. Aceştia erau:
- legati augusti pro praetore – erau guvernatori ai provinciilor imperiale
subordonaţi direct împăratului;
- praefectus praetorio reprezenta şeful gărzii pretoriene care coordona
întreaga activitate a administraţiei de stat (primul ministru)
- praefectus urbi învestit cu atribuţii poliţieneşti;
- praefectus annonae însărcinat cu aprovizionarea Romei.

B. Dominatul
În această perioadă asistăm la o decădere generală a economiei romane, la
adâncirea crizei de monedă şi la reîntoarcerea practic la economia naturală,
primitivă, închisă. Pe acest fond are loc şi o fărâmiţare a statului în ciuda
eforturilor disperate ale împăratului de a impune sistemul despotic de tip
oriental, căci în condiţiile decăderii economiei de schimb, marii proprietari,
înconjuraţi de armata de coloni, se comportă pe domeniul lor, ca veritabili
conducători politici. În aceste condiţii, ei au preluat şi au exercitat funcţiile
statului, de vreme ce aveau armate proprii, judecând şi procesele. Aceşti
proprietari au fost desemnaţi prin termenul potentiores.
Totodată criza sistemului sclavagist se accentuează, iar colonatul se
generalizează. În paralel, iau naştere o serie de caste, de categorii sociale,
închise şi ereditare, constituite pe criterii profesionale, etnice, religioase,
structură în care trebuie să vedem sistemul de castă propriu societăţii feudale.
Masa celor săraci cuprinzând marea majoritate a populaţiei libere, este
desemnată şi în această epocă prin termenul de humiliores.
Împăratul dobândeşte puteri nelimitate şi conduce ca un despot oriental
fundamentat cu puteri supranaturale – dominus et deus. Împăratul exercita
puterea efectivă a statului printr-un consiliu format din 5-6 persoane care se
numea consistorium principis.
De asemenea, se cristalizează o administraţie pe principiile ierarhiei şi
birocraţiei, unde funcţionarii imperiali mai importanţi se numeau dignitates, iar
cei inferiori officia. Senatul Romei decade la nivelul senatului municipal, iar
magistraturile devin simple funcţii decorative.
În perioada dominatului, statul a suferit transformări importante şi în
privinţa structurii sale, deoarece chiar din vremea lui Diocletian, s-au făcut
tentative succesive de împărţire a imperiului, pentru ca în vremea lui Teodosiu
cel Mare, statul roman să fie împărţit definitiv în anul 395 în imperiul roman de
apus şi răsărit. Imperiul roman de apus a supravieţuit până în anul 476, când a
fost ocupat de Odoacru, regele herulilor, care a înlăturat pe ultimul împărat
roman Romulus Augustulus. Imperiul roman de răsărit a dăinuit până în anul
565, când s-a transformat în imperiul bizantin. Pe plan economic, relaţiile de tip
sclavagist au fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cultural limba
latină a fost înlocuită cu greaca.

5. Epocile dreptului privat roman

Aşa cum statul roman a cunoscut o anumită perioadă în evoluţia sa, tot
aşa şi dreptul roman a cunoscut o evoluţie care poate fi împărţită în trei epoci:
epoca veche, epoca clasică şi epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până în anul 27 î.Chr.
şi îi corespunde pe plan politic regalitatea şi republica.
Epoca clasică din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. este epoca de maximă
înflorire a dreptului roman în sensul că toate instituţiile sale juridice au ajuns la
apogeu. Aceasta corespunde perioadei principatului. Epoca postclasică din 284
până în 565 marchează o tendinţă de decădere a instituţiilor juridice romane.
Această periodizare a istoriei dreptului roman este întrucâtva artificială, are
caracter didactic, întrucât în realitate instituţiile juridice romane nu pot fi
încadrate în una sau alta din acele epoci.
De fapt majoritatea instituţiilor juridice apar în epoca veche, ajung la
apogeu în epoca clasică şi decad în epoca postclasică. De aceea, va trebui să
urmărim evoluţia instituţiilor juridice pe parcursul celor trei epoci, însă accentul
o să cadă asupra instituţiilor juridice din epoca clasică, întrucât se vor studia, în
principal, instituţiile juridice ale dreptului roman