SUCCESIUNILE

I. Caracterizare generală a succesiunilor

1. Noţiune
Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut
unei persoane care a murit, succesorilor săi. Succesiunea înseamnă continuarea
unei situaţii juridice a unei persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire
a unei persoane poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o
succesiune cu titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o
succesiune cu titlu particular.
2. Tipuri de succesiuni, evoluţie şi importanţă
În vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul continuităţii persoanei
defunctului, considerându-se că dreptul de proprietate asupra unor bunuri se
stinge odată cu moartea titularului acelui drept. Se credea şi se afirma expres că
moştenitorul dobândeşte un nou drept de proprietate putere, iar în acest sens
putem invoca şi terminologia cuvântului “heres”, care vine de la “herus”, care
are înţelesul de stăpân. Termenii de “succesiune” şi de “succesor” apar mai
târziu, abia după ce romanii au admis principiul continuităţii persoanei
defunctului. În evoluţia dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale: •
moştenirea ab intestat (conform legii); • moştenirea testamentară; • moştenirea
deferită contra testamentului, care este, de fapt, o variantă a moştenirii
testamentare. Moştenirea ab intestat este cea mai veche. Îşi are originea în epoca
prestatală, în epoca gentilică, căci, potrivit obiceiurilor nejuridice romane,
membrii ginţii se moşteneau reciproc, sistem ce a lăsat urme vizibile, adânci
chiar, şi după fondarea statului şi după apariţia dreptului.
3. Principii fundamentale ale succesiunii să identifici diferitele tipuri de
succesiuni; să stabileşti condiţiile în care operează diferitele tipuri de
succesiuni; În evoluţia sa milenară, dreptul succesoral roman a fost guvernat de
două tendinţe: decăderea formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge. La
origine, dreptul succesoral era înconjurat de forme solemne, extrem de rigide,
dovadă că primul testament roman a îmbrăcat forma unei legi votată de
adunarea poporului. Treptat, şi în domeniul succesoral a început să-şi facă loc
principiul autonomiei de voinţă. După reforme succesive, în dreptul roman
evoluat, bunurile puteau fi transmise pentru cauză de moarte prin simpla
manifestare de voinţă. Cu privire la cea de-a doua tendinţă, încă de la materia
persoanelor ştim că numai agnaţii (rudele civile) se bucurau de vocaţie
succesorală, pe când cognaţii care nu erau în acelaşi timp şi agnaţi, nu veneau la
succesiune conform Legii celor XII Table. Cu timpul, odată cu transformările
succesive care au intervenit în organizarea familiei romane, se constată o nouă
orientare a factorilor care legiferau, în primul rând a pretorului, în sensul
ocrotirii rudeniei de sânge. De abia în vremea lui Justinian, rudenia de sânge
(cognaţiunea) devine unicul temei al vocaţiei succesorale.
II. Succesiunea legală
1. Succesiunea legală reglementată de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se
deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu a lăsat testament – şi
intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate, fie
heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea. Această lege
prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus
proximus şi gentiles. Din prima categorie faceau parte toti cei care prin moartea
lui pater familiae deveneau sui iuris. Intrau aici fii, fiicele, sotia casatorita cu
manus, dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase bunicului. Mai faceau
parte si adoptatul si adrogatul. Prin sui heredes se intelege cel ce se mosteneste
pe sine insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care fiii de
familie erau socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui
heredium. Daca nu existau mostenitori din prima categorie, veneau la mostenire
(cei mai apropiati agnati), care ii cuprindea pe colaterali (frati,veri,nepoti de
frati). Este o categorie mobila, caci in lipsa unor agnati mai apropiati puteau
veni la mostenire si agnati foarte indepartati. Doar in lipsa unor mostenitori din
categoria a II-a, veneau la mostenire gentiles. In ceea ce ii priveste nu, exista
certitudine ca fac parte din aceeasi familie cu defunctul, existau insa indicii ca
nume de ginta comun, loc de inmormantare comun si cult familial comun, iar ca
o amintire din epoca in care ginta exercita in comun proprietatea, categoria a
III-a venea in bloc la mostenirea celui decedat.
2. Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian
Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel:
dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul
dreptului civil, pentru al completa şi îmbună- tăţi conform binelui public. Către
sfârşitul republicii, erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni,
respectiv: bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi,
bonorum possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor. In cadrul
primei categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes, cat si pe acei fii de familie
si descendentii lor care in urma unui capitis deminutio isi pierdusera vocatia
succesorala. Acum in sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii
aflati sub puterea lui pater familiae, ci si cei emancipati, astfel ca toti fii lui
pater dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de echitate insa, in cazul
emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la
succesiunea lui pater alaturi de fratii sai. El trebuia sa aduca la succesiune toate
bunurile proprii dobandite in calitatea de sui iuris.
2. Pretorul a inclus in cea de-a doua categorie mostenitorii legali, agnatii si
gentilii.
3. In lipsa si a acestei a doua categorii venea cea de-a treia categorie. Aici apar
pentru intaia data cognatii (rude de sange, insa nu si civile, de exemplu copii in
raport de mama lor casatorita fara manus). Aceştia veneau la mostenire numai
in lipsa primelor doua categorii.
4. Daca nu existau mostenitori nici de aici, venea cea de-a patra categorie cand
dobandesc vocatie succesorala reciproca sotul si sotia casatoriti fara manus.
3. Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial Împăraţii romani, fie
direct prin constituţii, fie indirect prin senatusconsulte, au mers mai departe pe
drumul trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din
iniţiativa acestora, două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral
roman de la acea vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul
Orfitian.
1. Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau
drept acelor mame de a veni la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria
fara manus in calitate de ruda legitima, mama urcand astfel din categoria a treia
in cea de-a doua.
2. Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin care s-a
recunoscut copiilor rezultati din casatoria fara manus dreptul de a-si mosteni
mama in cadrul primei categorii, urcand asadar din categoria III in categoria
I. In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit
complet agnatiunea cu cognatiunea, devenita fundament al vocatiei succesorale
creand astfel 4 noi categorii de mostenitori legali: 1. Descendentii; 2.
Ascendentii, fratii si surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor; 3.
Fratii si surorile consangvini (tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii
lor; 4. Colaterali mai indepartati.
III. Succesiunea testamentară
1. Testamentul
a) Definiţie Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator
instituie în mod necesar unul sau mai mulţi succesori, cu scopul ca aceştia să
asigure executarea voinţei sale după moarte. La origine, numai un herede putea
fi instituit succesor. Când erau mai mulţi herezi testatorul avantaja pe unii în
detrimentul altora. În sarcina lui heredes cădea executarea dispoziţiilor prin
testament. Ulpian definea testamentul astfel: testamentum est mentis nostrae
iusta contestatio, in id solemniter facta ut post mortem nostram valeat – adica
testamentul este manifestarea în conformitate cu legea, a voinţei noastre pentru
a avea tărie după moarte.
b) Forme şi evoluţie La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii
săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane
străine de familia sa. Testamentul îndeplinea şi alte roluri, cum ar fi numirea
unui tutore sau dezrobirea unui sclav, dar în nici un caz testamentul roman nu a
avut vreodată ca rol îngrijirea cultului privat . Cu timpul, dreptul lui pater
familias de a dispune bunurile sale prin testament, la început a suferit restricţii
pentru a asigura chiar şi contra voinţei lui o parte din bunuri anumitor persoane
din familie. Se crea astfel un mijloc pentru a ataca un testament în care decujus -
decujus hereditae agitur n-a ţinut seama de datoriile sale către familie,
constituind astfel un drept al familiei contra şefului ei (rezerva de astăzi).
Originea cuvântului testament rezultă din latinescul testari – a lua mărturie, a
desemna. Cel instituit ca succesor (herede) în dreptul roman nu e simplu
dobânditor de bunuri, el este totodată şi un continuator al cultului sacru. Este
posibil ca într-un testament decuius să epuizeze toată succesiunea prin legate,
totuşi el trebuie să desemneze un herede, deşi acesta nu moşteneşte nimic, el
rămâne numai un inam namen heredis. Cu timpul, testamentul a suferit o
interesantă evoluţie în ceea ce priveşte nu numai solemnităţile sale externe, dar
şi structura conţinutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de testament,
şi anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu, testamentum
per aes et libram.
Testamentul calatis comitiis îmbracă forma unei legi votate de către comitia
curiata. Comitiile calate erau comitiile întrunite într-un scop religios, prin ele
făcându-se totodată adoptarea testamentelor. Testamentul era un vot al
comitiilor calate dupa propunerea noului pontif. Testamentul in procinctu a
apărut după testamentul calatis comitiis, în scopul de a înlătura anumite
incoveniente pe care aceasta formă le prezenta. Acest fel de testament avea
dezavantajul că era accesibil numai militarilor, deci numai cetăţenilor având
între 17 si 46 de ani. Testamentul per aes libram reprezintă o aplicaţiune a
mancipaţiunii fiduciare, adică cel care voia să facă un act de dispoziţie a
bunurilor sale după moarte – testatorul - transmitea prin mancipatio patrimoniul
unei persoane numită emptor familiae. Testamentul per aes libram a prezentat
trei faze evolutive dupa cum urmează: mancipatio familiae, per aes libram
publicum şi per aes libram secretum. Testamentul per aes publicum se numea
astfel deoarece numele moştenitorului era comunicat celor prezenţi care ştiau ca
vor fi moştenitori, era tot o aplicaţie a mancipaţiunii, dar de data asta
mancipaţiunea era deturnată de la scopul ei deoarece nici unul din efectele sale
reale nu se mai produceau. Testamentul per aes libram secretum se deosebeşte
de cel public deoarece numele moştenitorului nu mai era recunoscut ca înainte.
• Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie
utilizat, apar noi forme de testament: – Testamentul nuncupativ era actul ce se
făcea sub forma unei declaraţii – nuncupatio, pronunţată cu voce tare în
prezenţa a şapte martori, prin care testatorul face să se cunoască numele
heredelui şi ultimele acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se
folosea de către cei care nu aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi de
apropierea morţii, şi totodată şi de către cei care nu ştiau carte. – Testamentul
pretorian consta într-un înscris care purta sigiliul a şapte martori, în care găsim
reminiscenţe ale testamentului per aes et libram. Pretorul abandonează actul sub
forma mancipaţiunii devenită fără conţinut juridic. Reforma pretoriană din anul
68 statua că pretorul dădea beneficiarului unui astfel de testament numai o
bonorum possesia secundum tabulus – posesiune a bunurilor succesorale
conforma cu tăbliţele. Era o bonorum possesio supplendi juris civilis gratia, căci
ea a devenit cum re, fiindcă îndepărtează succesorul civil. – Testamentul militar
nu presupunea vreo condiţie de formă. El putea fi făcut oricum, cu condiţia, din
partea testatorului, să fie clar exprimat.
• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de testament, după
cum urmează: – Testamentul civil sub formă orală reprezenta voinţa
testatorului, clar exprimată verbal faţă de martori, cinci la început, apoi şapte.
Era forma de testament per aes et libram redusă la expresia cea mai simplă. –
Testamentul sub forma scrisă nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci
se întocmea pe papirus şi pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor
înfăşurat sub forma unui sul, atât cât era scris, astfel ca peceţile şi numele lor în
subscriptio să fie puse în reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul. Este
cunoscut, de pildă, testamentul tripartit creat de Theodosiu al II-lea şi
Valentinian al III-lea compus din trei categorii de formalităţi. Pentru ca
testamentul să fie valabil, nu era nevoie să poarte o anumită dată. Între timp au
aparut şi alte forme de testament după cum urmează: testamentul olograf,
testamentul public, testamentul principi oblatum, testamentul excepţional,
testamentul orbilor, testamentul surdomuţilor. Pe parcurs s-au făcut derogări în
favoarea militarilor, astfel încât Caesar şi apoi Traian le-au dat un caracter
permanent. – Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să fie
scris în totalitate de testator. Acesta însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian
decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a
lui Theodosiu şi Honoriu la 414.e.n.
2. Capacitatea testamentară Testamenti factio desemna capacitatea unei
persoane de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui
testament, precum şi capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor
sau legatar. Deci pentru a face un testament se cerea o capacitate specială,
numită testamenti factio. Ea era cerută şi pentru a fi numit herede. Testamenti
factio reprezintă capacitatea de a lua parte sub orice formă la un testament, de a
avea legat, de a fi însărcinat cu o tutelă şi chiar de a fi martor la facerea
testamentului. În acest caz distingem: testamenti factio activa şi testamenti
factio passiva. Testamenti actio activa era rezervată numai cetăţenilor romani,
iar testamenti actio passiva constituia posibilitatea cuiva de a fi instituit într-un
testament, pentru care se cerea o capacitate specială.
3. Instituirea şi substituirea de moştenitori
Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et
fundamentum toius testamenti, de unde rezultă că, în lipsa acestei dispoziţii,
testamentul nu este valabil. Instituirea trebuie să fie caput (scrisă de la început),
în fruntea testamentului. Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni
imperativi şi solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona
şi poporul în testamenti calatis comitiis. Instituirea de herede nu poate atârna
însă de voinţa altuia, cum ar fi de exemplu: va fi moştenitor cel pe care-l va
indica Lucius. Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în cele două
principii ce guvernează materia succesiunii testamentare. Nemo pro parte
testatus, pro parte intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu
testament şi în parte fără testament. Semel heres, semper heres – o dată herede,
pentru totdeauna herede.
Tipuri de instituiri. Testatorul poate numi un herede sau mai mulţi. Atunci când
numeşte un herede el are vocaţia la întreaga succesiune, chiar în cazul în care i
se indica numai o cota parte. Deci, ca o consecinţă a primului principiu, rezultă
că nu este permisă instituirea de succesori numai pentru o parte de succesiune.
Dacă totuşi testatorul făcea o asemenea instituire, heredele dobândea şi partea
pentru care nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se putea deschide
succesiunea ab intestat alături de succesiunea testamentară. În virtutea celui de-
al doilea principiu, nu era admisă instituirea până la un anumit termen. În
situatia in care testatorul numea mai mulţi herezi, existau următoarele ipoteze: -
sau nu se indică părţile cuvenite şi atunci succesiunea se împarte în părti egale,
deşi fiecare are vocaţie la tot; - sau se indică la toţi şi primesc o cota diferită; -
sau se indică părţile respective numai pentru o parte din ei şi atunci succesiunea
se împarte numai pentru cei numiţi. Instituirea unui obiect determinat - heres ex
certa re. Heredele ca succesor universal are prin definiţie dreptul la întreg
patrimoniul defunctului. Nu se putea deci concepe un herede asupra unui lucru
determinat, un heres ex re certa.
Modalităţi de instituire.
Actele juridice pot fi afectate de trei modalităţi: dies, condicio şi modus, aşa
zisele actes legitimi nu îngăduie alte modalităţi. Instituirea unui herede nu putea
comporta nici ea toate aceste modalităţi din cauza formei testamentului calatis
comitiis şi in procintu. Poporul ordona fără nici o restricţie posibilitatea unei
modalităţi, luând naştere o dată cu tăbliţele testamentului per aes at libram.
Totuşi, heredis institutio, deci şi testamentul nu poate fi afectat nici atunci de
toate aceste trei modalităţi. Succesiunea este dominată de regula semel heres,
semper heres – o dată mostenitor, moştenitor pentru totdeauna. Pe de altă parte,
succesiunea are drept efect contopirea celor două patrimonii din momentul
acceptării şi nu se poate concepe ca această confuziune, odata implinita, să
înceteze la un moment dat, aşa încât nu poate fi cineva moştenitor până la un
anumit termen. Cineva o dată devenit succesor el rămâne succesor.
Substituirea de moştenitori
Substituirea de moştenitori, reprezintă o numire de herede condiţionată de
soarta altuia care are prioritate. Romanii o numeau prima gradu heredem
scribere, secunda gradu herede scribere, tertio... În final, se putea numi un sclav
care era obligat să primească heres necesarius, aşa încât un substituit se
considera substituit institutului. Daca acel instituit succesor nu dorea
succesiunea , se deschide succesiunea legală. Testatorul putea evita această
perspectivă, introducând în testament o clauză prin care se dispune ca o alta
persoană, numită substituit, să ia locul celui instituit succesor, în cazul în care
acesta din urma nu dobândeşte succesiunea. Aşadar, substituirea de moştenitor
ne apare ca o institutire de gradul doi sau ca o instituire condiţională. Romanii
au cunoscut trei forme de substituire, respectiv: substitutio vulgaris, substitutio
pupillaris şi substitutio quasi pupillaris. Substitutio vulgaris (vulgara) constă din
substituirea unuia sau mai multor succesori în locul succesorului instituit.
Substituirea aceasta este cea pe care o face orice testator heredelui său, şi are un
termen de 100 de zile, dacă nu se face se deschide dreptul celui substituit.
Substitutio pupillaris era substituirea pupilară realizată pentru fii. Se indica o
persoană care să vină la succesiune în locul succesorului instituit, dacă acesta
din urmă ar fi murit înaintea pubertăţii. Substituirea pupilară nu creează un
succesor al testatorului, ci unei persoane de sub puterea sa, care nu e capabilă de
a face testament, şi este realizată de pater familias, însă înainte de pubertate,
adică înainte să fie capabil să işi facă testamentul singur. La inceput substituţia
pupilară a fost o substituţie în interesul propriu. Astfel, tatăl instituia pe fiul său
predecesor, şi-i substituia o altă persoană pentru cazul în care murea înainte sau
când, deşi murea după el, murea impuber. Substitutio quasi pupillaris constituia
substituirea quasi – pupilară care se realiza prin numirea de către testator a unui
succesor, pentru descendentul său lipsit de minte – menti captus.
4. Deschiderea testamentului Până la începutul imperiului, deschiderea
testamentului era o operaţiune privată. În sec al VI-lea d. Ch., împaratul
Augustus stabileşte un impozit pe succesiune – vicessima hereditatum. Unele
rude apropiate şi cei care împlineau sub 100.000 sesterţi erau scutiţi de acest
impozit. Mai târziu împaratul Caracalla a dublat impozitul şi a suprimat
scutirile, extinzându-le la întreaga lume romană – in toto urbe romano. Pentru
perceperea taxei, orice detentor al unui testament trebuia să îl prezinte la
autorităţi pentru a fi deschis în termen de cinci zile de la moartea testatorului.
Magistratul convoca martorii în viaţa şi deschidea testamentul încheind un
proces verbal. Originalul procesului verbal rămânea la heredele care era obligat
să îl facă cunoscut oricui era interesat. Dacă testamentul se găsea în mâna unui
terţ, magistratul, la cererea oricărei persoane interesate, dădea ordine de a
prezenta actul prin interdictul – de tabulis ehhibendis. După moartea senatorului
Silanianum, în anul 10 d. Ch., se opreşte deschiderea testamentului pentru a se
putea decoperi vinovatul prin torturarea sclavilor.
5. Restricţii la libertatea de a testa Existau restricţii de ordin formal şi material
sau real. Restricţiile de ordin formal obligau testatorul de a institui pe suii săi
heredes sui sau de a fi trecuţi sub tăcere – sui heredes instituendi nel
exheredandi (Ulpian). Exheredarea trebuia făcută imediat după instituirea
heredelui şi în chip solemn, ca şi aceasta exheres esto sau exheres sunte.
IV. Succesiunea deferită contra testamentului
1. Dezmoştenirea neregulată
Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o facă în mod
nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto. Fiicele şi nepoţii
trebuiau să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei. – ceteri omnes exheredes
sunto.
2. Dezmoştenirea regulată
La baza acestei instituţii stătea ideea de protecţie a rudelor agnatice şi
cognatice, idee ce a luat naştere din condiţiile materiale de existenţă de la
sfârşitul republicii.
V. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii este o instituţie foarte controversată a dreptului roman
având în vedere concepţiile pragmatice ale romanilor timp de atâtea secole cât a
dăinuit Imperiul Roman. Ca orice instituţie a dreptului roman, ea a cunoscut o
anumită evoluţie în funcţie de condiţiile politice, economice, sociale şi juridice.
Justinian în opera sa “Digeste” a reuşit să desăvârşească eforturile de
perfecţionare a acestei instituţii statuând un set de reguli care au reprezentat
sursa de inspiraţie pentru legislaţiile moderne în materie. Acceptarea succesiunii
din punct de vedere terminologic era desemnată în dreptul roman prin aditio
hereditatis. Dobândirea succesiunii presupune o anumită atitudine subiectivă din
partea succesorilor, în funcţie de felul moştenirii care se deschide.
1. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o moştenire
În dreptul roman în funcţie de modul de statutul lor juridic precum şi în funcţie
de felul moştenirii care se deschide existau anumite categorii de moştenitori:
heredes sui et necesarii, heredes necesarii şi heredes voluntarii. Heredes sui et
necesarii erau moştenitorii siliţi să vină la moştenire pentru că nu puteau repudia
moştenirea; ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la succesiunea ab
intestat, dar numai a unui pater familias. Heredes necesarii erau sclavi instituiţi
prin testament şi care de asemenea nu puteau repudia succesiunea, aceasta
revenindu-le de plin drept. Aşadar, dobândeau de drept şi obligatoriu moştenirea
fără Heredes voluntarii reprezentau celelalte categorii de moştenitori care erau
liberi să accepte sau să repudieze moştenirea.
2. Modurile de acceptare a moştenirii
În dreptul privat roman trebuie să deosebim între acceptarea unei succesiuni
civile aditio hereditatis şi acceptarea unei succesiuni pretoriene, bonorum
possessionis petitio. Aditio hereditatis se poate realiza în trei forme după cum
urmează: cretio, pro heredo gestio, nuda voluntas. Prima formă, cea mai veche,
singura posibilă în dreptul roman se numea cretio. Aceasta se realiza printr-o
declaraţie solemnă care consta în pronunţarea unei formule sacramentale,
formula pronunţată de moştenitor la domiciliul defunctului, cu toate
solemnitătile, în prezenţa martorilor. Această creţiune era o formalitate impusă
atât moştenitorului testamentar cât şi moştenitorului ab intestat. Gaius ne-a
păstrat formula creţiunii- “quand me Octavius testamenta sua heredem instituit
cam hereditatem actea urnaque” - pentru că Octavius m-a instituit moştenitor în
testamentul său, accept această succesiune. Cu timpul această formalitate
impusă n-a mai fost întrebuinţată decât în privinţa succesorilor testamentari
cărora le-a fost impusă în mod formal de către testator. În acest sens, aceştia
procedau astfel pentru a-i sili pe mostenitori să se decidă mai repede, într-un
termen util, de obicei 100 de zile, în care aceştia erau obligaţi să facă creţiunea.
Atunci cretio se numeşte perfecta. Dacă nu se făcea creţiunea în acest interval,
atunci moştenitorul se considera că renunţă la moştenire. Această cerinţă a
declarării solemne în materie de acceptare a fost suprimată de împăraţii
Theodosiu, Honoriu şi Arcadiu, în anul 407, pentru succesiunile deferite
copiilor şi apoi Justinian a suprimat cretio pentru toate persoanele. Al doilea
mod de acceptare a moştenirii este pro heredo gestio. Acesta constă în actul din
care rezultă că heredele accepta succesiunea, deşi nu se pronunţa expres în acest
sens; de exemplu, faptul de a se servi, de a întrebuinţa bunurile succesiunii, sau
de a proceda la urmărirea debitorilor defunctului. Aceste acte ne arată că
moştenitorul a înţeles să accepte succesiunea în mod tacit. Ultima formă e nuda
voluntas, care consta într-o manifestare pură şi simplă a voinţei cuiva de a fi
moştenitor. Aceasta este o manifestare de voinţă întru-totul lipsită de
formalităţi, de solemnităţi. Întrucât prezintă avantaje multiple, acest mod de
acceptare expresă a succesiunii s-a generalizat pe scara largă. În dreptul
pretorian se cere pentru a se acorda bonorum possessio ca acceptarea să se facă
printr-un act scris, printr-o petiţie adresată de moştenitor, fie pretorului, fie –
dacă era în provincie- guvernatorului provinciei şi de aceea forma aceasta de
acceptare se mai numeşte şi bonorum possessionis petitio. O deosebire între
cretio şi bonorum possessionis petitio consta în aceea că prima fiind un actus
litigimus, trebuia făcută chiar de moştenitor personal, pe când pentru bonorum
agnitio putea fi făcută sau de mandatar sau de un reprezentant legal, tutore etc.
3. Condiţiile acceptării
În dreptul roman deoarece prin acceptarea succesiunii se puteau aduce heredului
nu numai avantaje materiale, dar şi datorii pe care acesta urma să le suporte, s-a
luat măsura ca numai aceia care au capacitatea de a se obliga să poată face o
declaraţie de acceptare a succesiunii. Astfel pentru a se face acceptarea
succesiunii trebuiau îndeplinite mai multe condiţii. După vechiul drept civil,
acceptarea moştenirii trebuie să emane de la succesibil însuşi chiar dacă ar fi
fost un sclav. Acesta era un act personal, în care nu putea fi înlocuit de nimeni.
Dacă succesiunea e deferită unui infans sau unui nebun, ea nu poate fi dobândită
decât după ce infamul a ieşit din infamie sau, dacă a vorba de nebun, după ce şi-
a recăpătat raţiunea. Aceasta fiind cerută de principiile vechiului drept, nu era
admisă de dreptul pretorian, unde cererea unei bonorum possessio era în genere
un act de procedură căruia i se putea aplica regula după care, reprezentarea
judiciară e admisă în sistemul procedurii formulare. Astfel pot accepta
mandatarul pentru o persoană culpabilă, tatăl pentru infans, tutorele pentru
impuber. Curatorul nu poate obţine decât o bonorum possessio provizorie. O
altă condiţie specială era ius capiendi şi reprezenta o condiţie specială cerută
pentru a putea succede. Aceasta a fost creată de catre împaratul Augustus prin
lex Junia si de lex Papia Poppaea. Prima lege a lui Augustus conţine condiţii
foarte severe şi de aceea împarătul a fost obligat să mai amâne aplicarea ei şi în
acest sens a adoptat şi a doua lege. Prin aceste legi Augustus a dorit să combată
celibatul, să încurajeze căsătoriile şi să sporească natalitatea, căci numai astfel
progresul statului putea merge mai departe. Augustus a crezut că prin acordarea
anumitor avantaje şi oarecare beneficii persoanelor căsătorite şi care aveau
copii, spre deosebire de cei care erau căsătoriţi dar nu aveau copii,că va putea
combate scăderea natalităţii. Legile caducare impuneau ca bărbaţii de la 25 la
60 de ani şi femeile de la 20 la 50 de ani să trăiască în regimul căsătoriei. Şi se
mai cerea ca bărbatul să aibă cel putin un copil; femeile dacă e vorba de o
ingenuă trei copii, liberta patru copii. De asemenea, mai există o condiţie de
incapacitate totală sau parţială de a dobândi o moştenire după cum cei instituiţi
erau celibes - adică necăsătoriţi, sau orbi-căsătoriţi dar fără copii. Cei din prima
categorie nu primeau nimic din moştenire, iar cei din a doua categorie nu
primeau decât numai jumătate.
4. Efectele acceptării
În dreptul roman prin acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre
patrimoniul defunctului şi cel al heredelui, întrucât era vorba de o dobândirea
per universitatem. Consecinţa confuziunii activului din cele două patrimonii
este că, creditorii defunctului sunt obligaţi să suporte asupra bunurilor
succesorale concursul creditorilor personali ai heredelui şi invers, creditorii
personali ai heredelui sunt obligaţi să suporte concursul creditorilor defunctului.
Moştenitorul, devenind moştenitor universal şi fiind ţinut şi asupra persoanei
sale şi asupra bunurilor sale, el este obligat in infinitum, este obligat ultra vires
hereditatis, ca şi cum ar fi vorba de o obligaţie contractată de el personal. În
aceste condiţii, ca măsură de protecţie în favoarea creditorilor defunctului, în
contra confuziunii activului succesoral cu a activului personal al heredelui, s-a
creat separatio bonorum. Aceasta presupunea o separare a bunurilor defunctului
de cele ale moştenitorilor, astfel încât nu mai riscă să vină în concurs cu
creditorii moştenitorului, ci işi valorifică drepturile de creanţă din activul
succesoral, înaintea altor creanţe. Separatio bonorum era cerută de magistrat şi
era admisă tot de el, iar pentru a fi admisă trebuie să fie posibilă. Aceasta era
imposibilă când bunurile au fost înstrăinate de herede sau când bunurile
moştenirii şi-au pierdut individualitatea lor, astfel că nu se mai putea stabili în
fapt identitatea, după un anumit interval de timp de 5 ani, între aceste bunuri şi
bunurile heredelui. În schimb, pentru protecţia bunurilor personale ale
heredelui, în contra obligaţiunii de a plăti ultra vires hereditas au fost acordate
trei măsuri: 1) separatio bonorum dată prin edict heredelui necesar, adică
sclavului; 2) jus abstinendi acord de pretor lui heres suus şi 3) beneficiul de
inverntar, care a fost acordat de Justinian oricărui moştenitor. În primul caz,
pretorul acorda lui heres necessarius, sclavului, o separatio bonorum pentru a
scuti de plata datoriilor succesiunii. Această situaţie nu-l împiedica pe sclavul
îndrituit ca moştenitor, ca să poată fi urmărit de creditori şi să-i vândă bunurile
pe numele său. De asemenea heredele nu răspundea de datorii cu persoana sa şi
nu putea fi urmărit pentru plata datoriilor asupra bunurilor pe care le-ar fi
dobândit în viitor. A doua măsură – jus abstinendi – a fost luată tot de pretor şi
dispensa pentru heres suus şi persoanele in mancipio de plata datoriilor ultra
vires hereditatis astfel încât – heredele care avea acest beneficiu nu putea fi
urmărit personal şi nici bunurile succesorale nu puteau fi vândute pe numele
său. În fine, a mai fost creat beneficium inventarii – de către Justinian în anul
531 prin care prevedea pentru succesibil obligaţia de a plăti datoriile moştenirii
în condiţiile în care trebuie să facă în termen de două luni un inventar al
bunurilor succesorale în prezenţa unui tabularius şi a unor anumiţi martori şi să
certifice sub jurământ, cum că inventarul este sincer şi real. Un ultim efect al
acceptării moştenirii constă în dobândirea proprietăţii mortis causa – pentru
cauză de moarte, dobândirea bunurilor în universalitatea lor. Un prin aspect se
referă la situaţia în care sunt mai mulţi moştenitori – comoştenitori, situaţie în
care se pune problema raportului juridic dintre aceştia după cum urmează: - în
cazul creanţelor şi datoriilor provenite de la defunct, acestea se divid între
moştenitori de plin drept; - în cazul bunurilor corporale, comoştenitorii se află
în stare de indiviziune, şi ei pot pune capăt acestei stări prin intentarea lui actio
familiae herciscunde. Un al doilea aspect priveşte raportul bunurilor - collatio
bonorum. În acest context moştenitorii sunt obligaţi să aducă la masa
succesorală toate bunurile pe care le-au primit în timpul vieţii lui pater familias.
VI. Repudierea succesiunii
1. Noţiune
Repudierea de catre mostenitorii a mostenirii se facea in baza unei declaratii
lipsite de forme solemne. Mai mult, chiar si tacerii mostenitorilor le-au fost
conferite efecte juridice: daca nu se pronunta intr-un anumit termen de
acceptare a mostenirii, se considera ca el a repudiat acea mostenire. 2. Efectele
repudierii Repudierea era susceptibila a produce mai multe efecte: Daca erau
mai multi mostenitori si numai unul repudia, se producea acrescamantul (ius
adcrescendi), cota moştenitorilor acceptanţi se majora cu cea a mostenitorului
repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia, veneau la mostenire toti
substitutorii. Daca nu existau substitutori, se deschidea mostenirea legala, iar
daca nu existau nici mostenitori legali, mostenirea era socotita vacanta, fiind
culeasa de statul roman.
VII. Sancţiunea moştenirii
Sanctiunea mostenirii diferea in functie de mostenirea civila sau pretoriana. 1.
Sancţiunea moştenirii conform dreptului civil
Moştenirea civilă era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de hereditate), o
actiune cu caracter universal ce are ca obiect intrega mostenire, deci o
universalitate de bunuri. Hereditates petitio se deosebea de actiunea in
revendicare care putea avea ca obiect numai res certa. Aceasta actiune era
intentanta de mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in revendicare nu
trebuie sa dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului, ci doar ca el este
mostenitor civil. Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie
mostenitor civil si sa nu posede bunuri succesorale, iar paratul sa posede bunuri
succesorale, fie pro herede (cu buna-credinta, crezand ca el este mostenitor
civil), fie pro possesore (paratul este de rea-credinta,stiind ca nu este mostenitor,
dar justficand mostenirea asupra bunurilor (possideo quia possideo). Putea fi
intentata si impotriva posesorilor fictivi: qui dolo desiit possidere si qui liti se
obtulit. In baza intentarii lui hereditatis petitio se produceau unele efecte ce erau
reglementate prin senatusconsultul Juventian. Potrivit acestuia, paratul de buna-
credinta era tinut sa raspunda pentru bunurile succesorale care lipseau din
mostenire numai daca el realiza o imbogatire de pe urma acestor bunuri, pe cand
paratul de rea-credinta era tinut sa raspunda pentru tot ceea ce lipsea, indiferent
de cauza ce condusese la micsorarea activului succesoral.
2. Sancţiunea moştenirii conform dreptului pretorian
Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum bonorum (cu
privire la toate bunurilesuccesorale). Cel ce pretindea ca este mostenitor
pretorian se prezenta la pretor si trebuia sa faca o declaratie fata de care pretorul
ii acorda bonorum possessio, dar numai in mod formal, caci de fapt pretorul ii
conferea doar calitatea de mostenitor pretorian pentru ca eliberarea propriu-zisa
a interdictului si punerea efectiva in posesiune a pretentului avea loc numai daca
acesta intrunea in realitate conditiile pentru a fi considerat mostenitor pretorian.
VIII. Legatele
1. Definiţie
Legatele sunt dispozitii formulate in termeni imperativi si solemni ce greveaza
asupra heredelui testamentar si prin care testatorul dispune de anumite bunuri in
principal individual determinate in favoarea unei persoane numita legatar.
2. Evoluţie, categorii şi sancţiune
Legatele erau de 4 feluri: legatul per vindicationem, legatul per damnationem,
legatul per praeceptionem, legatul sinendi modo. Sancţiunea legatelor diferea in
functie de tipul de legat: 1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta intr-
o actiune in revendicare, caci prin efectul acestui legat, legatarul devenea
proprietar al bunului legat chiar de la momentul deschiderii succesiunii. 2. In
cazul legatelor per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul
devenea creditor fata de mostenitor, sanctiunea era o actiune personala,
speciala, numita actio ex testamento. 3. In cazul legatului per praeceptionem,
sanctiunea era chiar o actiune de iesire din indiviziunea familiala, numita actio
familiae herciscunde. Legatarul in calitate de mostenitor avea dreptul de a cere
imparteala mostenirii.
3. Condiţii de formă şi de fond
a) Condiţii de formă
Legatul figura in mod necesar in testament, iar sub aspectul conditiilor de
forma, trebuia redactat in termeni imperativi si solemni in cadrul unei clauze ce
in textul testamentului figura imediat dupa instituirea de mostenitor. Din
punctul de vedere al formei, legatele erau de 4 feluri: 1. Legatul per
vindicationem 2. Legatul per damnationem 3. Legatul per praeceptionem 4.
Legatul sinendi modo Primele 2 au aparut in epoca veche, iar ultimele 2 in
epoca clasica. 1. Legatul per vindicationem Testatorul transmite direct catre
legatar un bun individual determinat “Dau si leg lui Tititus pe sclavul Stihus”.
In acest caz legatarul devine direct proprietar al bunului legat cu incepere si
momentul decesului testatorului, calitate in care legatarul avea la indemana
mijlocul juridic al actiunii in revendicare. Rezulta asadar ca nu se nasteau
raporturi juridice intre legatar si mostenitorul testatorului in cadrul legatului.
2. Legatul per damnationem
Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita un anumit bun legatarului
“Heredele meu safie obligat sa-i dea lui Titius pe scavul Stihus”, caz in care se
nastea un raport juridic obligational intre legatar si mostenitor, raport in virtutea
caruia legatarul (creditor) are o datorie personala impotriva mostenitorului. In
epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul neronian care a prevazutca un
legat per vindicationem care era nul pentru nerespectarea condiilor de forma
putea fi valabil ca legat per damnationem. Cu pornire de la aceasta prevedere,
jurisprudenta romana a extins aceste dispozitii si a aratat ca daca legatul per
vindicationem nul poate fi socotit ca legat per damanationem, cu atat mai mult
un legat per vindicationem va fi valabil si ca legat per damnationem. Din acest
moment, in baza acestei interpretari, legatarul per vindicationem a dobandit un
drept de optiune, in sensul ca daca el dorea sa primeasca insusi bunul legat se
considera legatar per vindicationem, iar daca se multumea numai cu
contravaloarea acelui bun, se socotea legatar per damnationem.
3. Legatul praeceptionem
Era utilizat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul
gratifica pe unii din mostenitori, acordandu-i suplimentar si un legat, rezultand
ca cel in cauza avea o dubla calitate, atat de mostenitor, cat si de legatar. In
calitate de legatar avea dreptul de a lua mai inainte bunul legat, adica avea
dreptul de intra in posesia bunului inainte de a incepe imparteala succesorala
intre succesori (de unde si denumirea, prin luare mai inainte)
4. Legatul sinendi modo
Acest legat era conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in
stapanirea bunului legat, reprezentand totodata o obligatie de non facere in
sarcina mostenitorului care avea obligatia de a nu intreprinde nimic de natura a-l
impiedica pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat : ”Heredele meu sa fie
obligat sa-i permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus”. b) Condiţii de fond
1. Legatarul sa aiba testamenti factio pasiva 2. Executarea legatului apasa
asupra mostenitorilor, cu exceptia legatelor per praeceptionem, in care
mostenitorul era si legatar, in toate celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa
transmita anumite bunuri in favoarea unor legatari care nu erau mostenitori. In
conditiile in care Legea celor XII Table asigura o libertate nelimitata testatorilor
de a dispune prin legat, nu rareau fost ocaziile cand mostenitorii erau grevati cu
legate mari in favoarea unor straini, situatie in care mostenitorii se vedeau
expusi riscului de a transmite cu titlu de legat majoritatea activelor succesorale,
fiind in plus tinuti sa plateasca datoriile succesorale. Acest lucru a avut ca
rezultat imediat o crestere a cazurilor de repudiere a succesiunilor incarcate de
legate mari, aspect care rasfrangea negativ asupra creditorilor succesorului, care
isi vedeau pericilitata posibilitatea de asi valorifica creantele. Pentru acest
motiv, statul roman a intervenit, dand o serie de legi menite a ingradi
testatorului libertatea de a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria - care prevedea ca un legat nu poate avea ca
obiect un bun cu ovaloare mai mare de 1000 de asi 2. Legea Voconia - care
prevedea faptul ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea carerevenea
mostenitorilor. Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi, fie lasand
foarte multe legate mai mici de1000 asi, fie in valoare mai mica decat cea care
revenea mostenitorilor. In cele din urma s-a dat o noua lege. 3. Legea Falcidia
(in anul 40 i.e.n)-prin care s-a instituit un soi de rezerva succesorala, Quarte
Falcidiana. Legea prevedea ca mostenitorul trebuia in mod obligatoriu sa
primeasca ¼ din mostenire, in caz contrar urmand ca legatele excedentare sa fie
deduse proportional. 3. Regula catoniană (data de Cato cenzorul) prin care se
prevedea ca un legat nul in momentulredactarii testamentului,va ramane nul
pentru totdeauna. Regula avea in vedere cazul in care la momentul redactarii
testamentului, testatorul lasa un legat nevalabil, ulterior intervenind situatii care
faceau posibila executarea lui. Chiar si asa legatele nu deveneau valabile,
ramanand in continuare nule. De exemplu testatorul lasa prin legat ce nu se afla
la acea data in patrimoniul sau, legatul fiind nul din lipsa de obiect. Chiar daca
ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul sau, legatul era in continuare nul.
IX. Fideicomisele
1. Definiţie
Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o persoana numita disponent roaga o
alta persoana numita fiduciar sa transmita fie un anumit bun, fie o parte dintr-un
patrimoniu, fie chiar un patrimoniu integral, unei alte persoane numita
fideicomisar.
2. Evoluţie şi categorii
Fideicomisul putea figura fie in testament, fie in afara lui. Cand era in cadrul
testamentului, disponentul era chiar testatorul, iar fiduciarul era fie
mostenitorul, fie legatarul. Romanii figurau in mod frecvent la fideicomisul
aflat in afara testamentului, care avea avantajul nu aveau nicio conditie nici de
fond, nici de forma. Asadar fideicomisele puteau fi formulate in orice forma si
procurau avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea
totusi dobandi pe acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire Au existat două
forme ale fideicomiselor, respectiv fideicomisul de familie şi cel de ereditate.
Fideicomisul de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest
fideicomis de familie. In baza acestuia, o persoana, de regula un descendent
primea in calitate de fiduciar unele bunuri dela un ascendent cu conditia de a le
pastra, pentru a le transmite mai departe propriilor sai descendenti. Descendentii
fiduciarului urmau a deveni apoi la randul lor fiduciari, iar aceasta practica
asigura timp indelungat pastararea unor bunuri succesorale mai valoroase in
cadrul aceleiasi familii. Principiul care a stat la baza a fost generalizat si extins
pe cale de interpretare in feudalism, unde aparuse ca o aplicatie a acestuia,
privilegiul primului-nascut prin care, daca primulnascutera prodig ( risipitor)
exista riscul pierdierii bunurilor a caror protejare se urmarea, astfel ca
fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica juridica, fiind
cunoscut sub forma substitutiunii feideicomisare. Fideicomisul de ereditate:
Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era chiar
mostenitorul care transmitea fideicomisarului o parte din mostenire, chiar
intreaga mostenire, fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile succesiunii.
Intrucat aceasta practica era inechitabila fata de mostenitor care era pagubit,
caci platea toate datoriile desi nu urma sa primeasca decat o parte sau chiar
nimic, s-au dat 2 senatusconsulte: Trebellian si Pagasian prin care s-au
reglementat raporturile dintre fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa
nu fie pagubit.
3. Sancţiune
Mult timp insa, fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic, ci pe plan
religios, caci fiduciarul trebuia sa jure pe zei ca va indeplini dorinta
disponentului. Ulterior sanctiunea a trecut pe plan moral, caci fiduciarul care nu
respecta rugamintea disponentului era supus riscului infamiei. Abia in vremea
imparatului August, fideicomisul a fost sanctinat juridic, devenind un act.