NOŢIUNI INTRODUCTIVE

I. Caracterizare generală a dreptului roman

1. Definiţia şi obiectul dreptului privat roman
Studierea dreptului privat roman, în general, nu se va face desprinsă de
forma de stat, întrucât statul este indisolubil legat de drept, iar o instituţie nu poate
fi cercetată decât în mod evolutiv, de aceea modificarea normelor juridice este
determinată de relaţiile de producţie, care şi ele au avut o anumită evoluţie.
De fapt, dreptul edificat de statul roman este dreptul unui stat care nu mai
există şi al unei limbi care nu mai servea comunicării, însă a reuşit totuşi să
supravieţuiască. Mai mult el a devenit un fel de limbaj universal al omenirii alături
de matematică şi muzică părând a da expresie unor constante general umane.
Astfel dreptul roman cuprinde totalitatea normelor de conduită instituite sau
sancţionate de statul roman şi constituie un sistem extrem de vast şi de complex,
format din numeroase ramuri şi instituţii juridice. Toate acestea au cunoscut un
proces de continuă transformare şi intercondiţionează în cadrul unei evoluţii
milenare, al cărui început se plasează în epoca de formare a oraşului Roma şi s-a
încheiat la moartea împăratului Justinian (565 d Ch), ultimul împărat care a vorbit
limba latină pe malurile Bosforului.
Dreptul roman s-a cristalizat în procesul transformării societăţii civile
romane dintr-o societate gentilică într-una politică. Astfel că, la origine acest
proces se caracterizează, atât la romani, cât şi la alte popoare ale antichităţii, prin
confuzia între diferitele categorii de norme sociale. Aşadar, iniţial, romanii nu au
realizat o distincţie foarte clară între normele juridice, religioase şi morale. Însă cu
timpul, faţă de celelalte popoare, romanii au trecut peste această confuzie, dovadă
că încă din epoca veche normele de drept erau desemnate prin termenul de IUS,
cele religioase prin FAS, iar cele morale prin HONESTUM.
Cu toate acestea, în textele clasice, în special în scrierile jurisconsulţilor, se
regăseşte vechea confuzie între drept pe de o parte, morală şi religie pe de altă
parte. Astfel, în Institutele lui Justinian, chiar în cartea I, la titlul întâi, întâlnim o
definiţie a ştiinţei dreptului, potrivit căreia juris prudentia est divinarum atque
humanarum rerum notitia, justi atque injusti scientia (Ştiinţa dreptului sau
jurisprudenţa este cunoaşterea lucrurilor divine şi umane, ştiinţa a ceea ce este
drept şi nedrept). De asemenea, într-un text al celebrului jurisconsult Ulpian, se
definesc principiile dreptului roman: Juris praecepta sunt haec: honeste vivere,
alterum non laedere, suum cuique tribuere (principiile dreptului sunt acestea: a trăi
în mod onorabil, a nu vătăma pe altul, a da fiecăruia ce este al său).
Se observă că, în prima definiţie se combină elementul religios cu cel uman
de drept şi morală. În schimb, în definiţia lui Ulpian se observă o asociere, şi în
acelaşi timp o confuzie între principii: a trăi în mod onest şi a nu vătăma pe nimeni
constituie principii de morală şi nu de drept; a da fiecăruia ce i se cuvine este un
principiu de drept. De aici reiese că procesul către care s-a orientat evoluţia
ulterioară a sistemului de drept a fost aceea de a transfera cât mai multe reguli
sociale din sfera morală în sfera dreptului pentru a putea fi astfel sancţionate de
acestea din urmă.
Aceeaşi confuzie între drept şi morală o întâlnim şi în definiţia
jurisconsultului Celsus conform căreia: jus est ars boni et aequi (Dreptul este arta
binelui şi a echităţii). Principiul binelui constituie elementul moral al definiţiei care
este alăturat celui de drept, aequitas are o multitudine de sensuri şi uneori este
foarte greu de a fi definit precis. Astfel Cicero confunda aequitas cu ius civile, cu
izvorul lui ius civile, dar şi cu una din diviziunile dreptului.
De altfel, aequitas este considerat de juriştii romani ca un scop al dreptului şi
totodată ca un ideal al dreptului. De fapt Celsius a dorit prin această definiţie să
demonstreze că dreptul este arta de a aplica regulile morale în conflictele din viaţa
practică.
Dreptul roman este împărţit potrivit concepţiei romane în drept public şi
drept privat. Astfel jurisconsultul Ulpian arăta criteriul de distincţie între dreptul
public şi dreptul privat: publicum ius est quod ad statum rei romane spectat,
privatum quod ad singularum utilitatem (Dreptul public este acela care priveşte
organizarea statului roman şi dreptul privat interesele particularilor).
Definiţia pe care ne-a transmis-o Ulpian este criticată prin faptul că ne
înfăţişează normele de drept privat ca pe un sistem chemat să apere drepturile
indivizilor. În realitate, atât normele de drept privat, cât şi cele de drept public
exprimă interesele generale şi nu interesele fiecărui individ în parte.
Diferenţele între normele dreptului public şi cele ale dreptului privat au
determinat deosebiri şi în ceea ce priveşte posibilitatea de modificare a acestora.
Descindem astfel că normele de drept privat au o puternică identitate proprie, în
raport cu cele ale dreptului public. Pe când primele reglementau numai relaţiile
între cetăţeni, celelalte se referă la organizarea statului şi la relaţiile dintre stat şi
cetăţeni. Se constată că normele de drept privat roman reglementează relaţiile cu
privire la condiţia juridică a persoanei, relaţiile cu conţinut patrimonial dintre
persoane, ca şi cele ce se nasc cu ocazia pierderii proceselor private.
Cursul va fi împărţit - cu excepţia introducerii – pe următoarele materii:
Izvoarele dreptului privat roman, Procedura civilă romană şi Dreptul civil roman.
La rândul său dreptul civil roman subdivide în Persoane, Bunuri, Succesiuni,
Obligaţiile (inclusiv Izvoarele Obligaţiilor). Logic este ca procedura civilă să nu fie
lăsată în ultima parte a expunerii, ci să fie trecută înaintea dreptului civil, întrucât
acesta din urmă implică cunoaşterea instituţiilor de procedură civilă, ceea ce n-ar
trebui să ne surprindă întrucât dreptul roman s-a dezvoltat pe cale procedurală.

2. Însemnătatea dreptului roman

Încă din epoca veche, romanii au elaborat alfabetul dreptului (juridic) care s-
a dovedit un instrument ideal al gândirii juridice în sensul că prin intermediul
conceptelor, categoriilor şi principiilor juridice romane se poate exprima orice idee
juridică, dovadă că terminologia juridică romană a fost utilizată atât în societatea
medievală cât şi în cea modernă, şi totodată că dreptul roman a supravieţuit
societăţii care l-a creat şi a dăinuit până în zilele noastre.
 Importanţa dreptului privat roman s-a pus încă din epoca Renaşterii, aceasta
întrucât s-a constatat că spre deosebire de alte sisteme de drept care au dispărut
odată cu societatea care le-a creat, dreptul roman a fost receptat şi în societatea de
mai târziu. Aceasta s-a faptului că toate societăţile de după dispariţia imperiului
roman ce au avut la bază proprietatea privată şi producţia de mărfuri, au găsit în
dreptul roman instituţii şi norme gata elaborate de natură să juridicizeze orice
trebuinţă socială. S-a confirmat astfel că dreptul este expresia cerinţelor economice
şi sociale ale unei anumite societăţi aflată într-un anumit stadiu de dezvoltare.
Aceasta denotă importanţa din punct de vedere istoric a dreptului roman care
este considerat cel mai important monument juridic al societăţii sclavagiste atât
prin valoarea juridică a instituţiilor sale, cât şi prin faptul că sistemul dreptului
roman a avut o viaţă deosebit de lungă: mai bine de 13 secole dacă socotim că
dreptul roman a apărut odată cu întemeierea Romei şi dacă privim domnia lui
Justinian ca punctul final al dezvoltării dreptului roman.
O importanţă deosebită prezintă dreptul roman şi din punct de vedere
ştiinţific. Dreptul roman a creat alfabetul juridic adică acele elemente simple,
literele juridice, cu ajutorul cărora principiile şi regulile de drept primesc
formularea materială necesară punerii lor în aplicare. După cum alfabetul, alcătuit
din câteva semne foloseşte la compunerea cuvintelor şi în consecinţă, îngăduie
expunerea celor mai variate idei şi sentimente, tot aşa alfabetul juridic roman a dat
expresie celor mai diferite şi subtile reguli de drept.
Cele mai multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi au
originea în formulările exacte şi elegante ale jurisconsulţilor romani. Vorbim astfel
de crearea unui limbaj juridic şi a categoriilor juridice ale dreptului comun
universal, coordonând pentru prima dată dispoziţiile legale răzleţe, ridicându-le
până la principiile de unde porneau, grupându-le în jurul unor anumite reguli.
Trebuie subliniată totodată şi importanţa didactică şi în anumite limite rolul
practic pe care dreptul roman îl joacă în cultura juridică a unui viitor jurist. Aşa
cum grecii şi-au manifestat măiestria în problemele de filosofie, în acelaşi fel
juriştii romani şi-au exprimat genialitatea în mânuirea raţionamentului juridic, a
elaborării conceptelor, principiilor şi noţiunilor juridice.
Pe lângă considerentele prezentate şi în consens cu acestea, dreptul roman
prezintă importanţă din următoarele cauze:
- a determinat dezvoltarea gândirii juridice, iar consecinţa a fost că toate
concepţiile juridice moderne au evoluat în marea lor majoritate în interiorul său,
caracterizându-se prin precizie, claritate şi logică strictă;
- a contribuit la crearea principiilor juridice prin adagii ori maxime celebre
transmise lumii moderne. Cunoaşterea acestor principii prezintă o mare
însemnătate întrucât în primul rând ele constituie reguli fundamentale ale dreptului
roman, iar în al doilea rând ajută la soluţionarea unor probleme juridice practice;
- determină formarea unei educaţii juridice atât pentru omul de cultură, cât şi
pentru specialistul ce se formează şi se perfecţionează în ştiinţa dreptului;
- dezvoltă simţul juridic practic pentru că el însuşi s-a format pe bază de
speţe şi ne dă astfel posibilitatea de a urmării şi înţelege modul de elaborare al
noţiunilor juridice, ceea ce denotă încă o dată caracterul modern al dreptului
roman.
Pentru noi românii studiul dreptului roman prezintă un interes aparte,
întrucât dreptul românesc s-a format şi dezvoltat sub influenţele dreptului roman.
Trei au fost asemenea momente care au influenţat în mod determinant dreptul
românesc. Primul l-a constituit formarea dreptului românesc nescris (legea ţării) în
perioada de zămislire a poporului român, pe un fond juridic de drept roman, al
doilea moment l-a reprezentat perioada dreptului juridic scris, prin elaborarea
pravilelor laice feudale, când influenţa dreptului roman s-a exercitat prin filieră
bizantină, iar cea din urmă perioadă a fost elaborarea operei legislative din timpul
lui Alexandru Ioan Cuza.
Astfel dreptul roman oferă nu numai un început în studiul dreptului dintr-o
perspectivă istorică asupra instituţiilor ce le vor studia în anii ce vor urma, ci şi în
înţelegerea regulilor juridice contemporane, în consens cu originea şi evoluţia
acestora.

3. Diviziunile dreptului roman

Cum s-a văzut anterior, dreptul roman se divide în două părţi importante:
dreptul public şi dreptul privat. Dreptul public este acel ansamblu de norme
juridice care reglementează organizarea statului pe de-o parte, iar pe de alta
reglementează relaţiile dintre stat şi persoanele particulare. La rândul său dreptul
privat se subdivide în trei părţi: ius ius gentium şi ius naturae sau ius naturale.
Ius civile se mai numeşte şi dreptul quiritar sau dreptul cetăţenilor romani
care erau numiţi quiriţi. Dreptul civil roman cuprinde totalitatea normelor juridice
ce reglementează relaţiile dintre cetăţenii romani.
La origine dreptul civil roman a avut un caracter profund exclusivist, întrucât
nu era accesibil străinilor (necetăţenilor). Astfel că, în epoca veche a Romei, orice
străin venit la Roma cădea automat în sclavie. În aceste condiţii, în acea epocă, nu
era de conceput participarea necetăţenilor la viaţa juridică. Totodată, la apariţia sa
dreptul civil roman a fost un drept greoi, profund formalist, înconjurat de formule
solemne, gesturi, ritualuri şi simboluri. Acest formalism rigid avea în primul rând
menirea de a nu-l face accesibil străinilor, iar în al doilea rând pentru a scoate în
evidenţă semnificaţia consecinţelor actelor juridice pentru ca cetăţenii să
delimiteze actele juridice de cele cotidiene.
Ius gentium (dreptul ginţilor) cuprinde totalitatea normelor de drept ce
reglementează relaţiile dintre cetăţeni şi peregreni (străini) dar şi dintre peregrinii
din cetăţi diferite.
Iniţial străinii nu puteau veni la Roma deoarece orice străin cădea în sclavie,
însă intensificarea schimburilor comerciale au determinat pe romani să
regândească aceste situaţii. Astfel s-a acceptat venirea unor străini la Roma la
început pentru scurt timp (2-3 zile), pentru a participa la târguri, cu condiţia să se
pună sub protecţia unor cetăţeni romani. Aceşti străini erau numiţi oaspeţi (hospes).
Mai târziu s-a permis venirea pentru mai mult timp a unor străini, iar a unora
pentru totdeauna cu condiţia ca, de asemenea să se pună sub protecţia unor cetăţeni
romani. Aceşti străini erau numiţi clienţi (clientes).
Ius naturae după unii jurisconsulţi clasici romani (Ulpian) cuprinde un
sistem de norme care se aplică tuturor popoarelor în toate timpurile, dar şi tuturor
vieţuitoarelor, deci şi regnului animal. Astfel, el este definit ca "acela pe care toate
fiinţele vieţuitoare l-au desprins de la natură, căci acest drept nu este specific
numai neamului omenesc, ci este comun tuturor animalelor care se nasc pe uscat,
în mare, precum şi păsărilor. De aici decurge uniunea bărbatului cu femeia, pe care
noi o numim căsătorie, zămislirea copiilor şi educaţia lor. În fapt vedem că şi
animalele chiar cele sălbatice, sunt socotite a cunoaşte acest drept".
Cei care au analizat această concepţie au spus că este falsă şi fantezistă,
întrucât romanii nu au cunoscut dreptul tuturor popoarelor şi nu au intrat în contact
cu toate popoarele lumii. Totodată analiştii o consideră falsă pentru că nu există
norme de drept date odată pentru totdeauna. Normele de drept reprezintă expresia
concretă a cerinţelor economice şi politice dintro anumită societate, la un anumit
moment dat.
În aceste condiţii, conceptul de drept natural are numai o valoare teoretică,
filosofică, întrucât acesta ţine de domeniul filosofiei. De fapt romanii au considerat
că dreptul natural nu are un corespondent nemodificat în normele juridice, ci el
reprezintă acele elemente şi aspecte care sunt constante în drept, faţă de dreptul
pozitiv care reprezintă un drept dinamic şi schimbător.
Cu toate acestea, jurisconsulţii romani şi magistraţii, atunci când au adaptat
vechiul drept civil la noile condiţii de viaţă economice şi sociale, au invocat
principiul echităţii. Astfel că, magistraţii romani ori de câte ori în faţa lor erau
deduse anumite pretenţii, chiar dacă acele pretenţii ale reclamantului nu se găseau
în norme juridice, dădeau dreptate acelei părţi în numele echităţii.
Au existat şi alte criterii de diviziune a dreptului roman după care acestea se
împărţeau în: ius civile şi ius honorarium; ius scriptum şi ius non scriptum; ius
generale sau comune şi ius singulare.
Ius civile şi ius honorarium
Ius civile are aici un înţeles mai restrâns pentru că desemnează dreptul
izvorât din consuetudina, populiscita, plebiscita, senatusconsulta, constitutiones
principium şi responsa prudentium, iar nu şi din edicta. Din edictele magistraţilor
care aveau ius edicendi (dreptul de a legifera) s-a creat ius honorarium din cauză că
la romani magistraturile se numeau honores.
Ius scriptum şi ius non scriptum
Ius scriptum îşi are originea în lege, constituţii imperiale, edictele
magistraţilor, jurisprudenţă, etc., deci în voinţa categoric exprimată, adică explicită
a legiuitorului.
Ius non scriptum este dreptul obişnuielnic sau cutumiar care decurgea din
consuetudino, reflectând vechile obiceiuri mos maiorum, este mai flexibil şi se
poate adapta mai lesne nevoilor sociale noi.
Ius generale (ius comune) şi ius singulare
 Ius generale sau comune reprezintă dreptul general, dreptul obştesc, este
privitor la toţi romanii şi la toate raporturile lor juridice. Aşadar, este dreptul care
producea efecte generale pentru că este dreptul stabilit pentru toţi.
Ius singulare este dreptul special care priveşte numai anumiţi cetăţeni şi
anumite raporturi juridice ale lor. Acesta producea efecte limitate, fiind considerat
o abatere de la regula potrivit căreia dreptul trebuie să se aplice tuturor romanilor,
abatere justificată de necesităţi sociale, politice şi de altă natură.
Ius singulare se sudivide în beneficum legis şi privilegium.
Beneficum legis reprezintă o abatere de la dreptul general prin faptul că este
aplicabil unei categorii de persoane (de ex. abaterile admise în folosul ostaşilor,
femeilor).
Privilegium constă tot într-o abatere de la dreptul general însă în folosul
uneia sau mai multor persoane determinate (de ex. cazul unor magistraţi care,
chemaţi să fie judecaţi de instanţele din provincii, cer ca pricinile să fie aduse spre
cercetare înaintea pretorului din Roma).

II. Perioada istorică a statului şi epocile dreptului roman

Istoricii romani de la sfârşitul republicii au făcut anumite calcule din care
rezultă că oraşul Roma ar fi fost format în 754 î.Chr., alţii susţin la 753 î.Chr. însă
trebuie reţinut că istoriografia începe în secolul al III-lea î.Chr., astfel că toate
notele pe care le avem despre evenimentele anterioare acestui secol ne-au fost
transmise prin tradiţie şi legendă, astfel încât nu pot fi verificate documentar.
Un alt aspect care ar denatura originea Romei ar fi acela că marii istorici ai
Romei au trăit la sfârşitul Republicii şi începutul Principatului, când civilizaţia
romană ajunsese la apogeu şi atunci în mod firesc acei istorici au încercat să
aureoleze momentul fondării Romei, cu măreţia ei din vremea lui Augustus.
Istoricii romani inclusiv Titus Livius au pus fondarea Romei cu dramaticul
sfârşit al Troiei, pentru că unui sfârşit aşa de mare, trebuia să îi corespundă o
întemeiere aşa de măreaţă.
În istoria sa de XIII secole şi mai bine, societatea romană a parcurs două
mari etape: epoca prestatală sec. VIII-VI î.Chr. şi epoca statală sec.VI î.Chr. –
jumătatea sec.VI d.Chr.
1.Epoca prestatală
Părăsind zona legendară a fondării Romei de către cei doi fraţi Romulus şi
Remus, şi abordând din punct de vedere istoric această perioadă, Roma era la
început un sat de păstori şi agricultori ce se bucura de o aşezare din cele mai
favorabile pe malul Tibrului, în apropierea mării într-o zonă de întrepătrundere a
lumii latine şi etrusce.
Epoca prestatală se plasează între jumătatea secolului VIII şi jumătatea
secolului VI î.Chr. Populaţia Romei era împărţită în două mari categorii sociale
care se aflau în stadiul trecerii de la societatea gentilică la cea patriarhală, respectiv
patricieni (de la patres – seful familiei) - populus romanus şi plebei.
 Patricienii erau membrii triburilor fondatoare precum şi urmaşii lor, deoarece
potrivit tradiţiei oraşul Roma a fost format de trei triburi: Ramnes (latini), compus
din familiile de origine locală pornind de la Romulus, întemeietorul cetăţii aşezat
pe colina Palatin, Tities (sabini) aşezat pe colina Esquilin şi Luceres (etrusci),
aşezat pe Caelius, care erau veniţi de peste Tibru.
Patricienii aveau o poziţie importantă în societate deoarece erau organizaţi
într-o adunare comitia curiata, care lua toate hotărârile cu privire la destinele
cetăţii, dar la care plebeii nu aveau acces.
Plebeii erau autohtonii, formaţi din populaţiile învecinate cu romanii, la care
treptat s-au alăturat cei veniţi la Roma, şi care exercitau diverse meserii. Faptul că
participau la viaţa socială şi politică, dar nu aveau acces la conducere, i-a
nemulţumit pe plebei astfel încât între ei s-a declanşat un conflict care s-a adâncit,
tot mai mult şi care va duce la formarea statului roman.
Existau trei factori de conducere corespunzători care acţionau concomitent
comitia curiata, regele şi senatul.
Comitia curiata era formată din membrii celor trei triburi fondatoare. Fiecare
trib era împărţit în câte zece curii, iar fiecare curie în câte zece ginţi. Aşadar
populus romanus era organizat în trei triburi, 30 de curii şi 300 de ginţi. Curiile
aveau un rol deosebit de important în cadrul mecanismului de conducere, deoarece
hotărârile se luau prin votul acestora, fiecare curie dispunând de un vot.
Regele era un simplu şef militar, având atribuţii şi de şef al religiei. El este
ales de către patricieni potrivit democraţiei militare. Totodată avea şi un rol limitat
cu privire la soluţionarea unor conflicte ce se iveau între ginţi.
Senatul era format din şefii ginţilor (aproximativ 300), având atribuţii
asemănătoare sfatului bătrânilor din epoca de descompunere a societăţii gentilice şi
de a confirma alegerea regelui şi hotărârile adunării curiate.
La jumătatea secolului al VI-lea î.Chr. pe terenul conflictului dintre
patricieni şi plebei, cu scopul de a pune capăt acestui conflict, regele Servius
Tullius a iniţiat două reforme prin care a pus bazele statului roman: o reformă
socială şi una administrativă.
În virtutea reformei sociale, Servius Tullius a împărţit întreaga populaţie a
Romei fără a mai ţine seama de distincţia dintre patricieni şi plebei în cinci
categorii sociale care s-a făcut pe baza criteriului averii (pământului) astfel:
- categoria I includea pe toţi cei care aveau o avere de peste 100.000 de aşi şi
conţinea 80 de centurii;
- categoria II includea pe cei cu o avere de peste 75.000 şi avea 20 de
centurii;
- categoria III includea pe cei cu o avere de peste 50.000 de aşi şi cuprindea
20 de centurii.
- categoria a IV-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
25.000 de aşi şi conţinea 20 de centurii;
- categoria a V-a includea pe cei care aveau o avere în valoare de peste
11.000 de aşi şi conţinea 30 de centurii.
Cei rămaşi în afara acestor categorii datorită venitului sub limita minimă
constituiau o centurie. Pentru plata impozitului se lua în considerare plafonul
minim de 1500 de aşi.
În acelaşi timp s-a realizat şi reforma administrativă, prin care Servius
Tullius a împărţit teritoriul Romei pe cartiere denumite triburi. Noţiunea de trib nu
mai desemnează o formaţiune de comunitate umană, ci o circumscripţie
administrativ teritorială. Astfel Servius Tullius a împărţit teritoriul Romei în 4
triburi urbane şi 17 triburi rurale. Din acel moment sunt întrunite cele două criterii
în baza cărora putem distinge între societatea gentilică şi societatea organizată în
stat. Avem în vedere criteriul stratificării sociale prin reforma socială şi criteriul
împărţirii teritoriale realizat prin reforma administrativă.
În momentul fondării sale statul roman era o formaţiune în centrul Italiei –
Latium. În câteva secole, datorită spiritului expansionist şi a disciplinei, poporul
roman a pus stăpânire pe întreaga lume a Mediteranei. Faţă de faptul că în istoria
sa a cunoscut numeroase schimbări, statul roman a evoluat de la perioada regalităţii
cuprinsă între jumătatea sec.al VI-lea î.Chr. până în anul 509, când ultimul rege a
fost alungat şi s-a instaurat republica. A urmat perioada republicii care a durat din
509 î.Chr. până în anul 27 î.Chr., când împăratul Augustus a fondat monarhia. Şi nu
în ultimul rând perioada monarhiei sau a imperiului care a evoluat în două etape,
respectiv Principatul din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. şi Dominatul între anii 284
d.Chr. şi 565 d.Chr.

2. Epoca regalităţii
În această perioadă pe plan social în ciuda reformelor lui Serius Tullius,
conflictul dintre patricieni şi plebei persistă, deoarece existau o serie de inechităţi
sociale în plan economic, politic şi juridic.
Astfel, pe plan economic, pământurile cucerite de la duşmani treceau în
proprietatea statului – ager publicus, iar statul le da spre folosinţă cetăţenilor
romani, respectiv numai patricienilor, fapt de natură să agraveze inegalitatea din
acest punct de vedere a celor două categorii sociale. În schimb pe plan politic cu
toate că plebeii au obţinut accesul la comitia centuriata, ei nu aveau acces la
comitia curiata, care îşi desfăşurau lucrările în paralel. Totodată pe plan juridic,
normele la romani, la origine norme de drept au fost exprimate în formă nescrisă,
în forma obiceiului juridic, dar ele nu erau cunoscute de către toţi cetăţenii romani,
ci erau ţinute în secret de preoţi (pontifi). Aceştia erau aleşi numai din rândul
patricienilor, şi dacă avea loc un conflict între patricieni şi plebei, aceştia se
adresau pontifilor, care automat dădeau un răspuns părtinitor clasei din care făceau
parte.
În această perioadă asistăm şi la începuturile sclaviei, dar în epoca regalităţii
sclavii erau puţini la număr şi erau trataţi ca membrii inferiori ai familiei romane,
dovadă că la acea epocă sclavia se denumea patriarhală sau domestică. Cu toate
acestea, chiar dacă sclavia începe treptat să capete o pondere tot mai mare, viaţa
economică a Romei se bazează încă pe munca oamenilor liberi.
 Din punct de vedere politic în epoca regalităţii sistemul consacră trei factori
constitutivi: adunările poporului, regele şi senatul.
Adunările poporului sunt în număr de două: comitia centuriata şi curiata.
Comitia centuriata deţine un rol preponderent cu atribuţii legislative, elective,
judecătoreşti şi administrative.Comitia curiata continuă să-şi desfăşoare activitatea
şi după formarea statului, cu participarea patricienilor. Ea exercită numai atribuţii
de ordin religios precum şi unele atribuţii în domeniul dreptului privat şi public.
Regele după formarea statului se transformă dintr-un singur şef militar, într-
un veritabil şef de stat, întrucât el convoca şi prezida adunările poporului,
conducea armata, era şeful religiei, conducea administraţia şi exercita împreună cu
adunarea centuriilor atribuţiile judiciare în domeniul dreptului public. Deşi avea o
putere aproape nelimitată, ea nu putea fi transmisă urmaşilor.
Senatul s-a transformat şi el într-un organ al statului, dar hotărârile sale nu
erau obligatorii pentru rege.

3. Epoca republicii
În anul 509 î.Chr., după alungarea ultimului rege, s-a fondat republica
romană. În această perioadă structura socială a avut o dinamică determinată de
transformări adânci, profunde, care au intervenit odată cu transformarea Romei
dintr-o cetate, în cel mai important stat al antichităţii.
Lupta de clasă între patricieni şi plebei a continuat, întrucât vechile
inegalităţi s-au adâncit, la care s-au agăugat altele noi. Cu timpul chiar dacă plebeii
au reuşit să obţină câteva cuceriri în lupta lor, ca de exemplu accesul la comitia
centuriata, în celelalte domenii, respectiv cel administrativ, religios şi jurisdicţional
continuau să fie excluşi. Între timp ginţile ca formă de organizare a patricienilor s-
au descompus. Pe fondul dezvoltării accelerate a economiei de schimb au apărut
noi categorii sociale, derivate din patricieni şi plebei, respectiv cavalerii şi nobilii.
Cavalerii erau consideraţi oamneni noi, întrucât interesele lor erau legate de
producţia şi schimbul de mărfuri, oameni de afaceri, cămătari, negustori, primeau
comenzi de la stat, strângeau impozitele. De aceea, ei au promovat o formă de stat
centralizată, absolutistă, în măsură să asigure ordinea necesară desfăşurării
comerţului. Deşi erau trecuţi pe listele censului fără a avea nicio legătură cu
serviciul militar, cavalerii deţineau o avere de minimum 400.000 de sesterţi.
Nobilii erau magistraţii sau urmaşii acestora, demnitari ai statului, ei aveau
tot interesul să promoveze forma de stat republica, întrucât deţineau principalele
pârghii ale puterii politice, apărau această formă de organizare a statului pentru că
prin intermediul ei îşi realizau principalele interese economice, legate de stăpânirea
lui ager publicus. Din această cauză disensiunile dintre cele două categorii sociale
s-au adâncit, ceea ce a condus la un şir de războie civile, care s-au desfăşurat timp
de aproape un secol. În momentul de apogeu al conflictului, interesele cavalerilor
erau promovate de Caesar, cel mai autentic nobil roman, iar ale nobililor de Cicero,
el în speţă un cavaler. În cele din urmă au învins cavalerii, imperiul roman a luat
forma principatului prin reforma lui Augustus, nepotul lui Cezar, dar şi fiu adoptiv.
 Alte categorii sociale în această perioadă erau alcătuite din proletari şi sclavi.
Proletarii erau oameni săraci a căror unică avere erau copiii (proles = copii
de aici şi denumirea lor). În primele secole ale republicii ca urmare a războaielor
necontenite şi a practicilor cu dobânzi cămătăreşti, mici proprietari s-au ruinat, şi
atunci, fiind lipsiţi de mijloace de existenţă, veneau la Roma pentru a trăi pe seama
statului roman, ca o masă parazitară. Statul roman dornic să păstreze liniştea
socială în interior, a distribuit alimente acestor categorii, în baza unui decret.
Totodată, datorită acestei situaţii precare în care se aflau, având calitatea de
cetăţeni romani, deci şi drept de vot, proletarii au fost manipulaţi de politicienii
vremii, fie nobili, fie cavaleri prin cumpărarea votului acestora. Pe drept cuvânt
Caesar a afirmat că "această masă parazitară a proletarilor care poate fi cumpărată
prin vot a dus la căderea republicii şi a transformat-o într-o formă goală de
conţinut. O asemenea masă parazitară poate fi susţinută de un stat puternic şi
bogat, numai o asemenea societate poate apăra liniştea şi democraţia". Sclavia
tinde să devină clasică, în sensul că producţia socială se întemeia în principal pe
munca sclavilor, iar munca liberă a fost împinsă la periferia vieţii economice.
Potrivit condiţiei sale juridice, sclavul este asimilat cu lucrurile, putea fi vândut,
ucis, exploatat până la epuizarea fizică.
Din punct de vedere politic statul roman s-a sprijinit pe trei factori
constitutivi: adunările poporului, senatul şi magistraturile.
Adunările poporului adoptau hotărâri legislative, electorale sau judiciare în
cadrul a patru adunări distincte: comitia centuriata, comitia curiata, concilium
plebis şi comitia tributa.
Comitia centuriata continuă să-şi exercite vechile atribuţii la care se adaugă
unele noi, în sensul că această comitie devine cel mai important organ legislativ. Ea
cunoaşte în această perioadă o transformare structurală determinată de cenzura lui
Appius Claudius şi de o reformă din anul 220 î.Chr.
Atribuţiile comitiei curiate se descompun şi mai mult, nemaifiind convocată
pentru că patricienii se dizolvă în masa proletarilor. Ea îşi păstrează unele atribuţii
în materia dreptului privat legate de anumite instituţii juridice ca testamentul sau
adrogaţiunea.
Concilium plebis reprezintă vechea adunare a plebei, care iniţial a adoptat
hotărâri obligatorii numai pentru plebei. Cu timpul, însă, acele hotărâri au devenit
obligatorii şi pentru patricieni, astfel că raportul de forţe s-a schimabt în favoarea
plebeilor. În aceste condiţii, patricienii au început să participe la lucrările plebeilor
pentru a-şi apăra interesele, moment în care consilium plebis s-a transformat în
comitia tributa.
Comitia tributa a devenit o adunare a tuturor cetăţenilor romani organizaţi pe
cartiere sau triburi. Fiecare trib dispunând de un vot şi întrucât numărul acestora a
crescut la 35, în această adunare se exercitau 35 de voturi. Către sfârşitul republicii
comitia tributa capătă rolul unei adevărate adunări legislative, ceea ce a dus la
restrângerea tot mai mult a atribuţiilor comitiei centuriate.
Senatul nu avea atribuţii de ordin legislativ, acestea aparţineau poporului
constituit în adunări însă totuşi senatul influenţa procesul de legiferare prin faptul
că legile votate de popor intrau în vigoare numai dacă erau ratificate de senat.
Totodată senatul se ocupa cu administrarea provinciilor, finanţele statului, arhivele,
coordona politica externă, diplomatică, supraveghea respectarea de către cetăţeni a
tradiţiilor şi moravurilor cetăţenilor romani.
Magistraturile
În epoca republicii romane, magistraţii erau înalţi demnitari ai statului, care
exercitau atribuţii de ordin administrativ şi jurisdicţional. În mâinile lor era
concentrată şi puterea militară. Cu toate acestea unii magistraţi erau învestiţi cu
imperium, iar alţii cu potestas.
Imperium reprezintă dreptul de comandă care constă în posibilitatea unor
magistraţi de a convoca poporul în adunări în cazul promovării unor proiecte de
legi, precum şi posibilitatea de a conduce armata. Se bucurau de imperii consulii,
pretorii şi dictatorii.
Potestas constă în dreptul de a administra şi era exercitat de către tribuni,
cenzori, questori şi edili.
Magistraturile romane erau în principiu anuale, pentru că magistraţii erau
aleşi pe termen de un an. Ele erau şi colegiale deoarece erau exercitate de cel puţin
două persoane. Magistraturile erau eligibile şi onorifice, iar nu remuneratorii.
Acestea nu au apărut instantaneu, ci într-o anumită ordine, pe fondul luptei dintre
patricieni şi plebei.
Cea mai veche magistratură este cea a consulatului pentru că în anul 509
î.Chr. atribuţiile ultimului rege Tarvinius Superbus, care a fost alungat, au fost
preluate de doi consuli. În realitate cei doi consuli nu au preluat toate atribuţiile
foştilor regi, ci numai pe cele laice căci cele religioase au fost transferate către
marele pontif – pontifex maximus (rex sacrorum).
Totodată, ei se bucurau şi de ius intercessionis (drept de veto), în virtutea
căruia unul din consuli avea dreptul să anuleze dreptul emis de celălalt consul,
dacă nu era de acord cu el.
Tribunii plebei
Întrucât numai patricienii puteau candida la consulat, în anul 494 î.Chr., ca
urmare a protestelor plebeilor, a fost creat tribunatul. Astfel, plebeii au dobândit
dreptul de a-şi alege cinci tribuni ai plebei, care să le apere interesele faţă de
eventualele abuzuri ale consulilor. Tribunii aveau şi ei ius intercessionis (drept de
veto) faţă de consuli, astfel încât puteau anula orice act prin care consulii aduceau
vreo atingere intereselor plebei.
Cenzorii
În anul 443 î.Chr. prin desprinderea unor atribuţii din competenţa
consulilorlor a fost creată cenzura, deţinută în exclusivitate de patricieni. Aceştia
exercitau atribuţiile în legătură cu întocmirea listelor electorale pe bază de cens,
căci la romani aceşti magistraţi efectuau din cinci în cinci ani un recensământ al
persoanelor şi bunurilor, pe baza căruia tot ei întocmeau listele electorale. Totodată,
împreună cu senatul, cenzorii erau chemaţi să vegheze dacă cetăţenii respectă
tradiţiile şi moravurile poporului roman, iar, mai târziu, cenzorii au preluat dreptul
de ai numi şi revoca pe senatori.
Pretorii
Anul 367 î.Chr. marchează un moment extrem de important în evoluţia
magistraturilor şi a dreptului privat, pentru că s-au dat legile Liciniae Sextiae, prin
care s-a admis că unul dintre consuli să poată fi ales din rândurile plebei. Astfel că,
plebeii au dobândit accesul la consulat, dar în acest moment şi prin această lege,
romanii au creat o nouă magistratură şi anume pretura. În aceste condiţii, pretorii
au preluat de la consuli cele mai importante atribuţii judiciare în domeniul
dreptului privat. Însă aceşti pretori, care au fost chemaţi să organizeze judecarea
proceselor private, erau aleşi numai dintre patricieni, ceea ce însemna că în
momentul în care au dat plebeilor accesul la consulat, patricienii au golit de
atribuţii această magistratură, retrăgând atribuţiile din această magistratură şi
transferându-le pretorilor care erau aleşi numai dintre patricieni.
Până în anul 337 î.Chr. patricienii au reuşit să păstreze atribuţiile judiciare
numai pentru ei, când în urma unor proteste vehemente, plebeii au obţinut accesul
şi la pretură. Existau două categorii de pretori: unii urbani care organizau judecarea
proceselor dintre cetăţenii romani şi ceilalţi peregrini care organizau procesele
dintre peregrini şi cetăţeni romani. Pretura peregrină a apărut mult mai târziu decât
cea urbană, respectiv în anul 242 î.Chr., când relaţiile economice cu peregrinii au
început să se intensifice.
Prin activitatea lor, pretorii au influenţat linia de evoluţie a dreptului privat
roman, pentru că acesta a evoluat pe cale procedurală. Astfel că, romanii ca şi
celelalte popoare au acreditat ideea că dreptul este de origine divină, că provine de
la zei, şi prin urmare nu poate fi modificat de către pământeni. Totodată, realităţile
sociale care sufereau o continuă transformare reclamau noi reglementări şi
dispoziţii juridice, datorită faptului că în mod frecvent vechile reglementări se
dovedeau anacronice. În aceste condiţii, întrucât adaptarea dreptului nu se putea
face făţiş, s-a recurs la o cale ocolită şi s-a apelat la acele mijloace procedurale care
se aflau la îndemâna pretorului şi prin care vechiul drept civil putea fi adaptat la
noile realităţi. Astfel că, ori de câte ori pretorul constata că pretenţiile
reclamantului sunt legitime, îi dădea posibilitatea să se judece şi să-si valorifice
acele pretenţii pe cale judiciară. Or, dacă o pretenţie legitimă este valorificată pe
cale judiciară, ea dobândea valoarea unui drept subiectiv rezultă că prin utilizarea
mijloacelor procedurale pretorul sancţionează noi drepturi subiective şi extinde pe
această cale sfera reglementărilor juridice.
Questorii erau acei magistraţi care sub supravegherea senatului administrau
tezaurul public, arhivele statului şi organizau vânzarea către persoane particulare a
bunurilor dobândite de la duşmani.
Edilii curuli asigurau aprovizionarea Romei organizau desfăşurarea
proceselor declanşate în legătură cu actele juridice încheiate în târguri sau pieţe.
Dictatura era o magistratură cu caracter excepţional. Astfel că, în vremuri de
mare primejdie romanii suprimau toate magistraturile şi desemnau un dictator, care
prelua întreaga putere în stat pe o perioadă limitată de timp, respectiv 6 luni. Dacă
pericolul nu era îndepărtat, îşi prelungea mandatul cu încă 6 luni.
 4. Perioada monarhiei
După cum se cunoaşte epoca imperiului sau a monarhiei se împarte în două
perioade succesive respectiv principatul şi dominatul sau monarhia absolută.

• Principatul
Imperiul roman în forma principatului a fost instaurat în urma războaielor
civile care s-au desfăşurat între nobili şi cavaleri.
Conştient de faptul că sistemul monarhic nu poate fi introdus făţiş, dovadă
că şi încercările lui Caesar de a transforma statul roman au dat greş, pentru că
această schimbare nu era apreciată nici de popor, nici de senat, Octavian a recurs la
o cale ocolită şi a instaurat în fapt monarhia, păstrând însă aparenţele că instituţiile
republicii continuă să funcţioneze. De aceea, unii dintre vechii autori afirmă că
Octavian a instaurat imperiul, iar alţii că a reinstaurat republica. De fapt şi unii şi
alţii au dreptate pentru că Octavian nu a desfiinţat nici o magistratură, însă în
acelaşi timp printr-un număr de reforme a determinat senatul să-l aleagă tribun şi
consul pe viaţă. Aşadar, în aparenţă, şi Octavian era un magistrat alături de ceilalţi,
însă, în realitate avea posibilitatea să paralizeze activitatea tuturor magistraturilor
în virtutea dreptului de veto pe care îl avea în calitate de tribun. De asemenea, în
calitate de consul pe viaţă putea administra provinciile, comanda armata romană,
deci Octavian conducea ca un autocrat. Astfel, se constată că Octavian a realizat o
formulă de compromis prin instaurarea unei monarhii camuflată în forme
republicane.
Din punct de vedere social în perioada principatului s-a adâncit şi mai mult
prăpastia dintre bogaţi şi săraci, iar oamenii liberi erau clasificaţi în două mari
categorii: honestiores şi humiliores.
Honestiores reprezentau vârfurile clasei dominante şi erau formate din
ordinul senatorial, din care făceau parte marii proprietari funciari, ordinul ecvestru
unde intrau comercianţi, cămătari şi funcţionari, cât şi ordinul decurionilor.
Pentru ca cineva să facă parte din rândurile aristocraţiei funciare trebuie să
aibă un cens de cel puţin un milion de sesterţi şi de asemenea să aibă strămoşi care
să fi exercitat anumite magistraturi în stat. În schimb, aristocraţia senatorială avea
în jurul ei o vastă clientelă formată din ţărani, plebei şi dezrobiţi.
Humiliores reprezentau marea masă a populaţiei formată din plebea urbană
şi rurală. În această epocă, termenul de plebe îndeplineşte un alt înţeles, pentru că
plebeii s-au amestecat cu patricienii, ei înseamnă acum masa oamenilor săraci.
Încă din epoca principatului apar primele semne ale descompunerii
sistemului sclavagist, cu toate că el îşi păstrează nivelul clasic de dezvoltare. În
noile condiţii date, în anumite ramuri, mai ales agricultură, munca sclavilor
devenise nerentabilă şi atunci s-a creat un nou sistem de relaţii întemeiate pe
instituţia colonatului.
În schimb, sclavii deşi constituie în continuare principalul izvor de producţie
în această perioadă, numărul lor este într-o treptată scădere datorită concurenţei
colonilor pe de o parte, iar pe de altă parte datorită politicii de pace – pax romana,
pe care o promovează statul roman, după cuceririle realizate în Dacia de împăratul
Traian.
Din punct de vedere politic, în epoca principatului statul roman se sprijină
pe: împărat, senat şi magistraturi.
Împăratul era formal un magistrat alături de ceilalţi, dar în realitate el
concentra în mâinile sale întreaga putere politică.Începând cu împăratul Vespasian
toate prerogativele au fost conferite împăratului printr-un senatusconsult numit
impropriu lex regia. Astfel, prin puterea tribuniciară împăratul era asimilat cu un
tribun ales la infinit, fără colegi, ce avea dreptul de a exercita toate prerogativele
prin intermediul subordonaţilor săi, pe viaţă şi asupra întregului teritoriu al statului.
Magistraturile şi-au restrâns mult activitatea. Astfel, consulii îşi pierd cele
mai multe din atribuţii, conduceau doar şedinţele senatului şi distribuiau jurisdicţia
graţioasă (dreptul de a conduce un proces simulat).
Pretorii au continuat să desfăşoare o activitate creatoare până în vremea lui
Hadrian, când edictul pretorului a fost codificat, astfel că pretorii nu au mai putut
recurge la mijloace judiciare în scopul influenţării dreptului civil.
Tribunii plebei au păstrat numai dreptul de a convoca şedinţele senatului şi
de a organiza unele procese penale şi civile.
Questorii şi edilii curuli şi-au păstrat vechile atribuţiuni, mai ales datorită
faptului că ele nu mai prezentau o importanţă deosebită în cadrul sistemului politic
al principatului.
În scopul centralizării puterii politice, August a creat noi magistraturi care îi
erau subordonate nemijlocit. Aceştia erau:
- legati augusti pro praetore – erau guvernatori ai provinciilor imperiale
subordonaţi direct împăratului;
- praefectus praetorio reprezenta şeful gărzii pretoriene care coordona
întreaga activitate a administraţiei de stat (primul ministru)
- praefectus urbi învestit cu atribuţii poliţieneşti;
- praefectus annonae însărcinat cu aprovizionarea Romei.

B. Dominatul
În această perioadă asistăm la o decădere generală a economiei romane, la
adâncirea crizei de monedă şi la reîntoarcerea practic la economia naturală,
primitivă, închisă. Pe acest fond are loc şi o fărâmiţare a statului în ciuda
eforturilor disperate ale împăratului de a impune sistemul despotic de tip oriental,
căci în condiţiile decăderii economiei de schimb, marii proprietari, înconjuraţi de
armata de coloni, se comportă pe domeniul lor, ca veritabili conducători politici. În
aceste condiţii, ei au preluat şi au exercitat funcţiile statului, de vreme ce aveau
armate proprii, judecând şi procesele. Aceşti proprietari au fost desemnaţi prin
termenul potentiores.
 Totodată criza sistemului sclavagist se accentuează, iar colonatul se
generalizează. În paralel, iau naştere o serie de caste, de categorii sociale, închise şi
ereditare, constituite pe criterii profesionale, etnice, religioase, structură în care
trebuie să vedem sistemul de castă propriu societăţii feudale.
Masa celor săraci cuprinzând marea majoritate a populaţiei libere, este
desemnată şi în această epocă prin termenul de humiliores.
Împăratul dobândeşte puteri nelimitate şi conduce ca un despot oriental
fundamentat cu puteri supranaturale – dominus et deus. Împăratul exercita puterea
efectivă a statului printr-un consiliu format din 5-6 persoane care se numea
consistorium principis.
De asemenea, se cristalizează o administraţie pe principiile ierarhiei şi
birocraţiei, unde funcţionarii imperiali mai importanţi se numeau dignitates, iar cei
inferiori officia. Senatul Romei decade la nivelul senatului municipal, iar
magistraturile devin simple funcţii decorative.
În perioada dominatului, statul a suferit transformări importante şi în privinţa
structurii sale, deoarece chiar din vremea lui Diocletian, s-au făcut tentative
succesive de împărţire a imperiului, pentru ca în vremea lui Teodosiu cel Mare,
statul roman să fie împărţit definitiv în anul 395 în imperiul roman de apus şi
răsărit. Imperiul roman de apus a supravieţuit până în anul 476, când a fost ocupat
de Odoacru, regele herulilor, care a înlăturat pe ultimul împărat roman Romulus
Augustulus. Imperiul roman de răsărit a dăinuit până în anul 565, când s-a
transformat în imperiul bizantin. Pe plan economic, relaţiile de tip sclavagist au
fost înlocuite cu relaţiile de tip feudal, iar pe plan cultural limba latină a fost
înlocuită cu greaca.

5. Epocile dreptului privat roman

Aşa cum statul roman a cunoscut o anumită perioadă în evoluţia sa, tot aşa şi
dreptul roman a cunoscut o evoluţie care poate fi împărţită în trei epoci: epoca
veche, epoca clasică şi epoca postclasică.
Epoca veche a durat de la fondarea statului roman până în anul 27 î.Chr. şi îi
corespunde pe plan politic regalitatea şi republica.
Epoca clasică din 27 î.Chr. până în 284 d.Chr. este epoca de maximă
înflorire a dreptului roman în sensul că toate instituţiile sale juridice au ajuns la
apogeu. Aceasta corespunde perioadei principatului. Epoca postclasică din 284
până în 565 marchează o tendinţă de decădere a instituţiilor juridice romane.
Această periodizare a istoriei dreptului roman este întrucâtva artificială, are
caracter didactic, întrucât în realitate instituţiile juridice romane nu pot fi încadrate
în una sau alta din acele epoci.
De fapt majoritatea instituţiilor juridice apar în epoca veche, ajung la apogeu
în epoca clasică şi decad în epoca postclasică. De aceea, va trebui să urmărim
evoluţia instituţiilor juridice pe parcursul celor trei epoci, însă accentul o să cadă
asupra instituţiilor juridice din epoca clasică, întrucât se vor studia, în principal,
instituţiile juridice ale dreptului roman
 IZVOARELE FORMALE ALE DREPTULUI PRIVAT ROMAN

• Caracterizare generală a izvoarelor dreptului roman

Schimbarea condiţiilor vieţii materiale, dar şi politice care au avut o anumită
evoluţie istorică, de-a lungul epocilor statului şi dreptului roman, au influenţat într-
o oarecare măsură apariţia şi evoluţia formelor de exprimare a normelor juridice. În
aceste condiţii organul creator de drept se multiplică, sporindu-şi posibilităţile. În
vocabularul juridic modern, termenul de izvor are trei accepţiuni, respectiv cea în
sens material, cea în sens documentar şi în fine cea în sens formal, care va face şi
obiectul studiului nostru.
Accepţiunea în sens material a izvoarelor de drept desemnează totalitatea
condiţiilor materiale de existenţă ale societăţii la un moment dat care generează un
anumit tip de reglementare juridică. Acestea nu reprezintă numai izvoare ale
dreptului, ci ale întregului ansamblu de structură şi infrastructură ale societăţii, ale
vieţii spirituale, instituţiilor, concepţiilor politice şi sociale, etc.
În accepţiunea în sens documentar, noţiunea de izvor de drept desemnează
sursele sau documentele pe baza cărora putem reconstitui fizionomia instituţiilor
juridice romane. Astfel, este posibil ca aceste surse de cunoaştere care ne-au fost
transmise ca vestigii, să ne ajute să reconstituim fragmentar o realitate juridică sau
de altă natură din trecut. Fac parte din categoria acestor izvoare textele epigrafice,
papirusurile şi textele istorice şi literare, care ne transmit o serie de informaţii
privind reglementările normative existente în legi, senatusconsulte, jurisprudenţă,
dar şi date istorice, literare ori de altă natură.
În cel de-al treilea sens, cel formal, izvorul de drept desemnează totalitatea
procedeelor prin intermediul cărora normele sociale dobândesc valoare de norme
juridice. În acest sens noţiunea este înţeleasă ca izvor al dreptului în sens formal,
dar în vocabularul juridic actual, izvoarele dreptului în sens formal se numesc
forme de exprimare a dreptului.
Romanii au cunoscut şase forme de exprimare a dreptului care vor fi studiate
într-o ordine logică şi cronologică după cum urmează: obiceiul, legea, edictele
magistraţilor, jurisprudenţa, senatusconsultele şi constituţiile imperiale.
În epoca veche a dreptului roman au existat ca izvoare formale ale dreptului:
obiceiul, legea, edictele magistraţilor şi jurisprudenţa. În epoca clasică, pe lângă
cele patru izvoare prezentate anterior, se adaugă senatusconsultele şi constituţiile
imperiale. Acestea au reprezentat un mod prin care împăratul a avut permanent
posibilitatea de a modifica şi desfiinţa izvoarele de drept anterioare, dovadă că spre
sfârşitul perioadei respective acesta îşi concentrează în mâinile sale, întreaga
putere. În epoca postclasică datorită instaurării monarhiei absolute, sunt consacrate
decât două izvoare de drept: constituţiile imperiale ca expresie a puterii absolute de
drept divin a împăratului şi respectiv obiceiul ce a revenit în prim plan datorită
decăderii societăţii romane.
 • Obiceiul
Obiceiul juridic este cel mai vechi izvor al dreptului roman (mos majorum –
moştenit din străbuni, o tradiţie venită din trecutul îndepărtat) şi se formează prin
repetarea unui comportament (consuetudino – practica îndelungată care aplicată
constant şi repetat devenea obligatorie) în procesul destrămării societăţii prestatale.
În epoca gentilică obiceiurile nu aveau un caracter juridic, deoarece nu exista
un stat care să le aplice prin forţa sa de constrângere. Acestea erau bazate pe vechi
şi puternice tradiţii şi aveau rolul de a menţine ordinea în comunitate.
În epoca prestatală obiceiurile au fost respectate de bună voie, iar în procesul
de tranziţie către societatea politică anumite obiceiuri, acelea care erau convenabile
clasei conducătoare, au fost sancţionate de stat şi aplicate prin forţa sa de
constrângere. Pe această cale, unele din vechile obiceiuri, fără caracter juridic, s-au
transformat în norme de drept, respectiv obiceiuri juridice. Se constată că în
procesul cristalizării relaţiilor sociale de tip sclavagist s-au format noi obiceiuri
sancţionate de stat, astfel încât s-a conturat un sistem al obiceiurilor juridice.
Întrucât la romani, la origine, obiceiurile au fost ţinute în secret, s-a acreditat
ideea că dreptul este de origine divină şi poate fi cunoscut numai de pontifi (preoţi)
în calitatea lor de interpreţi ai voinţei divine, menţionând astfel confuzia între
normele de drept (ius) şi cele religioase (fas) cu scopul de a justifica asocierea
influenţei religioase la constrângerea fizică, în procesul de aplicare a dreptului.
Obiceiurile au fost sancţionate într-un moment în care societatea romană se
întemeia pe economia naturală închisă, în cadrul căreia schimburile de bunuri,
precum şi actele juridice aveau un caracter accidental, fiind foarte rare. De aceea,
în acea epocă obiceiul a avut un rol însemnat, fiind singurul izvor de drept ce se
adapta perfect la o societate patriarhală.
Cu timpul spre sfârşitul republicii odată cu dezvoltarea producţiei şi
schimbului de mărfuri, vechile obiceiuri rigide au devenit o piedică în calea
dezvoltării societăţii, de aceea funcţiile obiceiurilor juridice au fost preluate de alte
izvoare ale dreptului mai evoluate, precum legea, edictele magistraţilor şi
jurisprudenţa.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii generale a societăţii romane,
obiceiul îşi redobândeşte importanţa de odinioară şi se îmbogăţeşte cu elemente ale
obiceiurilor din provincii, pe fondul reînvierii unor practici ale economiei naturale.

• Legea
În vechea limbă latină cuvântul lex, legis avea înţeles de convenţie,
înţelegere între părţi, însă atunci când această convenţie se încheia între două
persoane fizice, cuvântul lex era utilizat în sensul de contract. Dar atunci când
convenţia se încheia între magistrat şi popor, cuvântul lex era utilizat cu înţelesul
de lege ca izvor de drept, care definea procedura de adoptare a legilor.
La romani adoptarea legii ca izvor formal al dreptului presupunea o anumită
procedură, astfel încât iniţiativa legislativă o aveau magistraţii, care convocau
poporul în adunări şi îi prezentau proiectul de lege în forma unui edict.
După ce poporul lua act de textul proiectului de lege, acest proiect era
dezbătut timp de 24 de zile în adunări ad-hoc neorganizate. După expirarea
termenului, poporul era convocat din nou pentru a se pronunţa cu privire la
proiectul de lege. Însă, poporul nu putea aduce amendamente proiectului de lege
acesta fie îl aplica în tot, fie îl respingea. Astfel, dacă înţelegeau să aprobe acest
proiect de lege pronunţau cuvântul uti rogas (aşa cum s-a stabilit), iar dacă nu erau
de acord pronunţau antiquo (lucrurile să rămână ca înainte).
În urma aprobării proiectului de către popor, legea era trimisă senatului în
scopul ratificării şi după ce acesta o ratifica, ea intra în vigoare. Textul original al
legii era depus în arhivele statului (aerarium), iar un număr de copii erau afişate în
forum, pentru ca poporul să cunoască dispoziţiile legii. Legile purtau numele
magistratului de la care emanau. Dacă însă a fost propusă de un consul dat fiind
principiul colegialităţii care guvernează raporturile dintre consuli, este denumită cu
numele ambilor magistraţi.
După modalitatea de adoptare legile se împart în două categorii: legi rogatae
adică ce au fost votate de popor la propunerea unui magistrat şi legi datae, adică
legi date de un magistrat.
În opoziţie cu legile propuse de magistraţi existau legile promulgate de un
magistrat (leges datae) în anumite probleme speciale (acordarea cetăţeniei,
întemeierea unor colonii, etc.), fără o consultare prealabilă a adunărilor populare,
dar în virtutea unei împuterniciri a acestora şi în calitate de reprezentant al lor. De
fapt, acestea exprimau voinţa dictatorilor, care în exercitarea magistraturii lor,
aveau posibilitatea să exercite întreaga competenţă a organelor statului, inclusiv
aceea de a elabora legi.
Structura legii
Legile romane au în structura lor trei părţi: praescriptio, rogatio şi sanctio.
În praescriptio se arată care este numele magistratului care a propus
proiectul de lege, locul şi data votării legii, precum şi numele comitiilor şi prima
unitate de vot care s-a pronunţat.
În rogatio sunt înfăţişate textele propriu-zise ale legii, care putea fi împărţită
în capitole şi paragrafe. În sanctio se arată ce consecinţe vor decurge în ipoteza
încălcării dispoziţiilor din rogatio, prin prezentarea dispoziţiilor de pedepsire a
celor care violeză legea.
În funcţie de sancţiunea lor, legile romane se împart în trei categorii: leges
perfectae, leges minus quam perfectae şi leges imperfectae.
În sancţiunea legilor perfecte se prevede că orice act juridic încheiat cu
încălcarea dispoziţiilor din rogatio este nul, deci nu îşi produce efectele. În legile
mai puţin perfecte se prevede că actul juridic încheiat prin încălcarea dispoziţiilor
din rogatio nu va fi anulat, deci îşi produce efectele, însă părţile care l-au încheiat
vor fi sancţionate cu plata unei amenzi. În schimb, în cazul legilor imperfecte se
arată pur şi simplu că este interzisă încălcarea legii, fără a se preciza ce anume
consecinţe vor decurge în ipoteza unor anume încălcări.
Legea celor XII Table (Lex duodecim tabularum)
Cea mai veche şi mai importantă lege romană, Legea celor XII Table a fost
adoptată pe terenul luptei dintre patricieni şi plebei pentru că la origine normele de
drept au fost exprimate numai în forma obiceiului, iar obiceiul juridic era ţinut în
secret de pontifi, care erau aleşi numai dintre patricieni. Astfel că, dacă se isca un
conflict între patricieni şi plebei, pontifii erau părtinitori cu patricienii.
În aceste condiţii, plebeii au cerut ca obiceiurile juridice să fie sistematizate,
codificate şi publicate în forum, astfel încât toţi cetăţenii romani să cunoască
dispoziţiile normelor de drept. Deşi multă vreme patricienii s-au opus, plebeii l-au
ales ca tribun zece ani la rând pe Terentilius Arsa, care de fiecare dată când îşi
prelua atribuţiile cerea în mod solemn ca obiceiurile să fie codificate şi publicate.
Astfel în 451 î.Chr. patricienii au admis să se formeze o comisie compusă din 10
bărbaţi – decemviri legibus scribundi (cei zece bărbaţi care să scrie dreptul),
comisie care a procedat la sistematizarea obiceiurilor juridice.
Cu această ocazie obiceiurile au fost publicate în forum pe 10 table de lemn,
dar plebeii sau considerat nemulţumiţi de această codificare considerând-o
incompletă, astfel încât s-a format o nouă comisie din care făceau parte şi cinci
plebei. Noua comisie a resistematizat obiceiurile juridice şi le-a publicat în forum
în 449 î.Chr., pe 12 table din bronz.
În epocă, Legea celor XII Table s-a numit şi codul decemviral, întrucât
această lege cuprindea întregul drept public şi privat roman şi ca atare era cu
adevărat un cod de legi, căci reglementa statutul juridic al persoanei, organizarea
familiei, dreptul de proprietate, drept succesoral, după cum ea cuprindea şi unele
dispoziţii referitoare la materia obligaţiilor. Aceste dispoziţii sunt puţine la număr,
deoarece aşa cum vom vedea, obligaţiile sunt oglinda juridică a schimbului de
mărfuri şi cum în acea vreme schimbul de mărfuri avea caracter accidental şi
dispoziţiile aveau acest caracter, dovadă că Legea celor XII Table reglementează
fizionomia unui singur contract.Textul legii nu ne-a parvenit pe cale directă,
întrucât cele 12 table de bronz au fost distruse de către gali cu ocazia incendierii şi
cuceririi Romei în anul 389 î.Chr. După alungarea galilor, romanii nu au republicat
textul legii, pentru că acesta se fixase definitiv în conştiinţa şi memoria poporului
roman.
În acest sens este evocatoare mărturia lui Cicero, care a trăit la trei secole
după distrugerea tablelor şi care afirma că în vremea copilăriei sale învăţarea pe de
rost a textului Legii celor XII Table era o lecţie obligatorie pentru copii (carmen
necessarium).
Legea celor XII Table a fost în vigoare până la moartea lui Justinian. Totuşi,
întrucât dispoziţiile sale au fost elaborate în epoca foarte veche a Romei, la un
moment dat spre sfârşitul Republicii s-a constatat că multe din dispoziţiile sale sunt
inaplicabile şi de aceea, atât pretorii, cât şi jurisconsulţii s-au străduit în direcţia
adaptării vechilor dispoziţii la noile realităţi, fie prin utilizarea unor mijloace
procedurale ca în cazul pretorilor, fie pe cale de interpretare.
 • Edictele magistraţilor
Magistraţii romani se bucurau de ius edicendi adică aveau dreptul ca în
momentul preluării funcţiei să publice un edict, prin care arătau cum îşi vor
exercita atribuţiile şi ce procedee juridice vor utiliza.
De regulă aceste edicte erau valabile un an de zile, adică atâta vreme cât
magistratul respectiv îşi îndeplinea dregătoria sa. De aceea, ele se numeau edicte
perpetue (perpetua), adică valabile pentru întregul an al magistraturii sale, spre
deosebire de acele edicte care erau ocazionate de anumite circumstanţe accidentale
şi care se numeau edicta repentina (edicte neprevăzute).
Dintre edictele magistraţilor ne interesează edictul pretorului, pentru că el
este acela care a determinat prin reformele sale, linia de evoluţie a dreptului privat
roman. Pretorul a fost nevoit să recurgă la mijloace procedurale în vederea
extinderii sferei juridice, întrucât la romani legile nu puteau fi abrogate în mod
expres şi ca atare normele de drept nu puteau fi modificate făţiş. Pentru a înţelege
linia de evoluţie a dreptului civil trebuie mai întâi să cunoaştem mijloacele
procedurale utilizate de către pretori, căci aşa cum vom vedea dreptul pretorian a
fost vreme de câteva secole vocea vie a dreptului civil.
Raportul dintre dreptul civil şi dreptul pretorian este exprimat într-o celebră
definiţie cuprinsă în Digeste : Ius praetorium est quod praetores introduxerunt
adiuvandi vel suplendi vel corrigendi iuris civilis gratia propter utilitatem
publicam, adică "dreptul pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a
veni în ajutorul dreptului civil, pentru a-l completa şi îmbunătăţi conform binelui
public". Din text rezultă că pretorul are dreptul nu numai de a completa lacunele
dreptului civil, prin crearea unor noi instituţii, dar şi de a-l corecta, adică a înlătura
consecinţele unei legi nedrepte. De aceea, s-a spus că pretorul are o putere
cvasilegislativă, deoarece înlătură dreptul vechi (dreptul civil) şi creează un drept
nou.
Din punct de vedere formal, dreptul pretorian a jucat un rol foarte important
în formarea şi evoluţia dreptului roman, constituind prin sedimentarea în timp a
sute şi sute de edicte, ceea ce sa numit şi dreptul honorar, care a avut o poziţie
interesantă faţă de dreptul civil, ce avea la bază legile şi în mod special Legea celor
XII Table, senatusconsultele şi jurisprudenţa.
Deşi s-ar putea considera că pretorul nu poate crea drept, ci să exercite doar
o anumită influenţă asupra dreptului civil, totuşi, în realitate, prin edictul său a
realizat un adevărat izvor de drept, prin care dreptul pretorian îşi găseşte identitatea
numai în raport cu dreptul civil.
În sens formal, edictul pretorului era valabil termen de un an, după care noul
pretor publica un nou edict. În realitate, însă, anumite dispoziţii din edictul
pretorului se dovedeau utile, eficiente şi de aceea erau preluate de către pretorii
următori, iar prin preluări succesive aceste dispoziţii se fixau definitiv în cuprinsul
edictului. Fireşte că la rândul lui fiecare pretor introducea în edict şi unele
dispoziţii noi, de aceea s-a constatat că orice edict al pretorului cuprindea două
categorii de dispoziţii. Astfel, dispoziţiile fixate definitiv în edict şi care erau
preluate de la un pretor la altul s-au numit edictum vetus sau pars translaticia
(partea care se transmite), iar noile dispoziţii introduse de fiecare pretor în parte
purtau numele de pars nova sau edictum novum
Activitatea creatoare a pretorului se pare că a ajuns la apogeu în vremea lui
Cicero, însă, totuşi, chiar şi după epoca lui Cicero, pretorii au continuat să
contribuie la îmbunătăţirea dreptului civil, până în vremea împăratului Hadrian
(aprox.130 d.Chr.), care i-a ordonat juristului Salvius Iulianus să codifice şi
sistematizeze edictul pretorului într-o formă definitivă. De acum înainte, pretorii, la
intrarea lor în funcţie, nu se mai puteau abate de la această formă, ei având numai
dreptul să publice edictul pretorului, aşa cum l-a sistematizat Salvius Iulianus,
având dreptul cel mult să explice sensul unor termeni utilizaţi în vocabularul
juridic pretorian.
Edictul aşa cum l-a codificat Salvius Iulianus s-a numit edictum perpetum,
care nu s-a păstrat până în zilele noastre, a fost distrus, dar a putut fi reconstituit pe
baza comentariilor făcute de jurisconsulţii clasici, care poartă denumirea ad
edictum. Aşa cum a fost reconstituit de Otto Lenel, edictul perpetuu cuprinde patru
părţi: prima parte priveşte organizarea proceselor, partea a doua mijloacele
procedurale de drept civil, partea a treia mijloacele procedurale pretoriene, iar
partea a patra executarea sentinţei.
Începând din vremea lui Hadrian, pretorii au încetat să mai desfăşoare o
activitate creatoare. Împăratul şi-a motivat ordinul prin aceea că edictul pretorului
ajunsese la o formă ideală, perfectă şi că orice modificare ar fi fost de natură să-i
afecteze simetria şi eficienţa. Hadrian pe drept cuvânt considera că edictul
pretorului este element de echilibru în sistemul juridic roman. În realitate, însă,
acesta a dat ordinul respectiv, întrucât promova o politică centralizatoare şi se
temea că prin reformele lor, pretorii ar putea promova unele măsuri în conflict cu
politica imperială.

• Jurisprudenţa
În sens juridic roman, jurisprudenţa reprezintă activitatea de cercetare
ştiinţifică efectuată de către jurisconculţi prin interpretarea creatoare a dispozitiilor
din vechile legi. Jurisconsulţii (iuris consulti, iuris prudentes) erau oameni de
ştiinţă, cercetători neîntrecuţi ai dreptului care printr-o subtilă interpretare au reuşit
să aplice dispoziţiile din vechile legi şi la noile cazuri, adică la cazuri care nu
existau în momentul adoptării acelei legi. În acest fel, pe calea interpretării
ştiinţifice, jurisconsulţii au reuşit să extindă sfera vechilor reglementări juridice,
prin crearea unui drept nou, corespunzător noii fizionomii a societăţii romane.
În epoca veche, jurisprudenţa a avut un caracter empiric, un caracter de
speţă, în sensul că activitatea jurisconsulţilor se mărginea la a indica părţilor aflate
în litigii, ce text de lege se aplică în cazul lor, ce formule solemne trebuie să
pronunţe şi ce gesturi rituale trebuie să efectueze. Întrucât, în acea epocă, fiecărui
tip de proces îi corespundea anumite formule solemne, nerespectarea acestora
ducea la pierderea procesului de către partea care nu le-a respectat.
La sfârşitul dreptului vechi, dar mai ales în dreptul clasic, jurisprudenţa
dobândeşte un caracter ştiinţific, deoarece în epoca clasică jurisconsulţii se
preocupă de formarea unor principii generale şi sistematizează întreaga materie
supusă cercetării, pe baza acestor principii. Câteva secole după fondarea statului
până la 301 î.Chr., jurisprudenţa a avut un caracter sacral, în sensul că cercetarea
ştiinţifică putea fi efectuată numai de pontifi. Acest fenomen se explică prin aceea
că după adoptarea Legii celor XII Table, s-a publicat în forum numai dreptul
material, nu s-a publicat şi dreptul procesual, constând din formulele solemne, pe
care părţile le pronunţau cu ocazia judecării proceselor.
Aceste formule solemne au fost ţinute în continuare în secret de pontifi, după
cum au fost ţinute în secret şi zilele faste (în care se puteau judeca procesele). Cei
care nu cunosc normele de procedură, nu pot efectua cercetare ştiinţifică şi nu pot
oferi consultaţii juridice pentru că drepturile subiective consacrate prin normele de
drept material nu pot fi valorificate fără respectarea normelor de procedură. Iată de
ce jurisprudenţa a fost vreme de câteva secole un monopol al pontifilor. În aceste
condiţii, atâta vreme cât ştiinţa dreptului a fost monopolul pontifilor, ea nu a putut
face progrese notabile, remarcabile întrucât aceştia aveau tot interesul să menţină
confuzia dintre drept şi religie.
În anul 301 î.Chr. un libert (dezrobit) al lui Appius Claudius Caecus,
denumit Gnaeus Flavius a afişat în forum şi formulele solemne ale proceselor şi
zilele faste. Din acest moment normele dreptului procesual au devenit publice,
astfel încât orice persoană se putea dedica cercetării ştiinţifice în domeniu, drept
dovadă că în secolele care au urmat, jurisprudenţa romană înregistrează progrese
vizibile şi tinde să dobândească un caracter ştiinţific. Din acest moment
jurisprudenţa a devenit laică.
Jurisprudenţa laică era valorificată fie prin prelegeri expuse discipolilor, fie
prin lucrări care se multiplicau şi difuzau, dar jurisconsulţii romani nu erau jurişti
în sensul tehnic al cuvântului, nu erau funcţionari publici, nu erau remuneraţi, ci o
efectuau dintr-un imbold intern, din proprie iniţiativă.
Totuşi jurisconsulţii romani erau atât de apreciaţi pentru activitatea lor, încât
potrivit lui Cicero domus iuris consulti totius oraculum civitatis (casa
jurisconsultului este oracolul întregii cetăţi).
În ciuda faptului că nu erau jurişti de profesie, activitatea jurisconsultului
avea totuşi unele implicaţii practice, exprimate prin cuvintele: respondere, cavere,
agere, scribere.
Cuvântul respondere desemnează consultaţiile oferite de jurisconsulţi în
orice problemă de drept, consultaţii deosebit de apreciate, întrucât cetăţenii romani
îi consultau pe jurisconsulţi. Această atitudine trebuie pusă în legătură cu faptul că
juriştii au fost la origine preoţi. Cuvântul cavere desemna consultaţiile în legătură
cu forma actelor juridice, deoarece în epoca veche actele juridice erau dominate de
principiul formalismului. Practic în acea epocă, orice act juridic presupunea
întrunirea unor condiţii de formă, iar dacă aceste condiţii nu erau respectate, actul
juridic nu-şi producea efectele. Agere reprezentau consultaţiile pe care
jurisconsulţii le ofereau judecătorilor în legătură cu soluţionarea anumitor cazuri,
pentru că în dreptul vechi şi clasic romanii nu au cunoscut judecătorii de profesie,
ci aceştia erau persoane particulare alese de către părţi şi confirmate de magistrat.
Prin urmare, nu trebuie să ne surprindă faptul că aceşti judecători nu aveau
pregătirea necesară pentru a-şi soluţiona anumite cazuri şi solicitau jurisconsulţilor
ajutorul. Scribere constituia activitatea de scriere a tratatelor de drept şi redactarea
în scris a actelor juridice. Aceasta s-a adăugat cu timpul celorlalte trei activităţi ale
jurisconsultului.
Principalii jurisconsulţi ai epocii vechi (veteres) au fost menţionaţi într-o
lucrare a lui Pomponius, cuprinsă în Digestele lui Justinian. Printre aceştia se află
Acilius Sapiens comentator al Legii celor XII Table, precum şi Sextus Aelius
Paetus Catus, care printr-un comentariu asemănător al aceleiaşi legi, a fost
considerat leagăn al dreptului civil roman. De asemenea, cel mai de seamă, aşa
cum apreciază chiar Cicero, a fost Quintus Mucius Scaevola prin faptul că este
autorul unui tratat de drept civil, din care avem câteva fragmente elaborate pe baza
unor principii de drept, despre care Pomponius spunea că "au pus bazele dreptului
civil".
Jurisprudenţa romană a ajuns la apogeu în epoca clasică deoarece
conceptele, categoriile, principiile, instituţiile evoluate ale dreptului roman sunt în
cea mai mare măsură creaţia jurisprudenţei clasice. Toate aceste concepte se
caracterizează printr-un înalt grad de subiectivism şi abstractizare, prin vocaţia de a
da expresia adecvată tuturor ideilor juridice. Aşa se explică şi faptul că valorile
proprii jurisprudenţei clasice au fost preluate în dreptul modern, fără modificări
esenţiale.
Faţă de această înflorire a jurisprudenţei, încă din vremea lui Augustus s-au
format două şcoli de drept, cu sensul de curente ale gândirii juridice, preocupate de
soluţionarea problemelor controversate, respectiv şcoala sabiniană şi proculiană.
Şcoala sabiniană a fost fondată de Caius Ateius Capito, iar cea proculiană de către
Marcus Antistius Labeo. Şcoala sabiniană avea o orientare conservatoare întrucât
promova soluţiile Legii celor XII Table, pe când şcoala proculiană avea, în cele
mai multe speţe, o orientare inovatoare pentru că urmează soluţiile promovate de
edictul pretorului. Această distincţie nu se verifică în cazul tuturor controverselor şi
uneori proculienii apar mai conservatori decât sabinienii, ceea ce arată mai curând
că cele două tendinţe (progresistă şi conservatoare) aparţin întregii literaturi
juridice clasice, fără distincţie.
Cel mai valoros reprezentant al şcolii sabiniene a fost Massurius Sabinus,
care a elaborat un tratat de drept civil atât de apreciat, încât toţi jurisconsulţii care
au scris după el, preluau cercetarea problemelor de drept din punctul în care se
oprise Sabinus. Jurisconsulţii de mai târziu au scris numeroase comentarii la adresa
operei lui Sabinus denumite Libri ad Sabinus. În schimb, cel mai valoros
reprezentant al proculienilor a fost Proculus.
Pe lângă aceşti jurisconsulţi, în epoca clasică mai menţionăm pe Caius
Cassius Longinus, care în urma lucrărilor valoroase elaborate, şcoala sabiniană era
cunoscută şi sub numele de şcoala casiană. De asemenea, Salvius Iulianus care a
trăit în vremea lui Hadrian, a codificat edictul pretorului şi a scris o lucrare
Digesta.
Pomponius a trăit în vremea lui Antoniu Piul şi a scris o istorie a
jurisprudenţei romane Liber singularis în limba greacă Enkiridia. În unele lucrări
apare liber singularis enchiridii, şi care deşi nu ne-a parvenit, totuşi un lung
fragment din ea a ajuns până la noi prin intermediul Digestelor lui Justinian,
fragment pe baza căruia putem reconstitui jurisprudenţa din epoca veche, dar şi o
parte din cea clasică.
 Gaius este o adevărată enigmă a jurisprudenţei romane, întrucât nu se ştie cu
exactitate perioada în care a trăit, pentru că niciunul din contemporanii săi nu-l
citează, deşi de cele mai multe ori jurisconsulţii romani se citau între ei. Cu toate
acestea, trei secole mai târziu, se constată că opera lui Gaius era deosebit de
apreciată şi se bucura de faimă.
Cei mai valoroşi jurisconsulţi ai epocii clasice au scris la sfârşitul secolului
II şi începutul secolului al III-lea şi aceştia sunt: Papinian, Paul şi Ulpian. Papinian
a fost considerat şi de către contemporani ca princeps iuris consultorum întrucât el
a făcut dovada unei aptitudini excepţionale şi a unui extrem de ascuţit spirit critic
pentru că a cercetat şi valorificat toate soluţiile date de jurisprudenţa clasică şi le-a
sistematizat de aşa manieră încât să poată oferi răspunsuri optime pentru toate
cazurile fie reale, fie imaginare, de aceea opera sa se confundă cu practica.
Discipolul său Paul era foarte original şi productiv, dar păcătuia printr-un stil
ermetic, greu de înţeles, pe când contemporanul şi rivalul său Ulpian, nu era
original, însă poseda un stil clar, accesibil, uşor de înţeles şi de aceea Digestele lui
Justinian cuprind o treime din opera lui Ulpian.
Lucrările jurisconsulţilor pot fi clasificate pe anumite categorii. Questiones
erau scrieri cu caracter cazuistic care prezintă speţe imaginare, create în scopul de
a valorifica subtilitatea gândirii juridice (Salvius Julianus, Papinianus). Epistulae
cuprinde expuneri juridice sub formă de scrisori. Institutiones reprezintă manuale
cu caracter elementar care cuprindeau instituţiile dreptului civil şi pretorian (Caius,
Ulpian). Sententiae constituie acele lucrări care erau utilizate atât în învăţământ cât
şi în practică (Papinian, Paul, Ulpian). Digesta era o lucrare cu caracter
enciclopedic care cuprindea dreptul civil şi pretorian (Salvius Iulianus, Ulpius
Marcellus). Notaele erau observaţii critice la adresa operelor jurisconsulţilor
clasici.
Jus publicae respondendi ex autoritatae princepis (dreptul de a oferi
consultaţii oficiale întărite cu autoritatea principelui). Încă din epoca veche
jurisconsulţii romani aveau posibilitatea să ofere consultaţii în probleme de drept,
atât persoanelor particulare cât şi judecătorilor, însă în acea epocă consultaţiile nu
erau obligatorii pentru judecători. Împăratul August a creat ius publicae
respondendi anumitor jurisconsulţi (celor aflaţi în graţia împăratului) prin care au
avut dreptul de a da consultaţii cu caracter oficial. Aceste consultaţii oferite de
jurisconsulţi erau obligatorii pentru judecători, dar numai la speţa respectivă, nu şi
la cazuri similare.
Împăratul Hadrian a decis că toate consultaţiile oferite de către jurisconsulţii
învestiţi cu ius publicae respondendi să fie obligatorii pentru judecători, atât în
speţa respectivă, cât şi în toate speţele asemănătoare, de aici putem afirma că
jurisprudenţa a devenit un izvor formal de drept, de vreme ce consultaţiile oferite
de jurisconsulţi aveau putere de lege, fiind obligatorii pentru judecători.
În dreptul postclasic, pe fondul decăderii societăţii romane, asistăm şi la
decăderea jurisprudenţei, în sensul că jurisconsulţii postclasici nu au mai dezvoltat
o activitate creatoare, ci doar au comentat rezumativ lucrările jurisconsulţilor
clasici. Faţă de această situaţie, judecătorii judecau procesele pe baza textelor
clasice, însă jurisprudenţa clasică era de necuprins, nu putea fi citită. În aceste
condiţii fie părţile, fie avocaţii falsificau textele clasice, punând pe seama clasicilor
afirmaţii pe care nu le-au făcut.
În situaţia dată, pentru a pune capăt falsificării de texte, în anul 426 s-a dat
legea citaţiilor prin care s-a confirmat autoritatea a cinci jurisconsulţi clasici:
Papinian, Paul, Ulpian, Gaius şi Modestin. Din acest moment în faţa judecătorilor
puteau fi citate numai textele celor cinci autori, lucrări cunoscute de judecători,
astfel încât textele lor nu mai puteau fi falsificate, fără ca judecătorii să depisteze
aceste falsuri.
De regulă, cei cinci jurisconsulţi aveau aceleaşi opinii în problemele de
drept, dar uneori soluţiile erau controversate, în sensul că părerile erau diferite,
ipoteză în care se urma părerea majoritară. Uneori, putea să apară şi paritate: atunci
când doi aveau o părere, doi altă părere şi al cincilea nu se pronunţa în aceeaşi
părere. În aceste condiţii se urma părerea lui Papinian, iar când acesta nu se
pronunţa, judecătorul avea de ales între cele două opinii.

• Senatusconsultele şi constituţiile imperiale

Senatusconsultele
Începând din secolul I d.Chr. până în secolul III senatul va putea influenţa
procesul de elaborare a dreptului şi prin intermediul edictului pretorului, în măsura
în care hotărârile sale erau inserate în acest edict, considerându-se că ar putea avea
o oarecare putere legislativă. De aceea, după o veche formulă, senatul sfătuieşte,
opinează şi recomandă (conset, vindetus, placet) adică senatul dă unele indicaţii pe
care însă magistraţii trebuiau să le treacă în edictul lor. În aceste condiţii, până în
vremea lui Hadrianus, hotărârile senatului se impuneau numai indirect, iar prin
reforma lui Hadrianus, senatusconsultele devin adevărate izvoare în sens formal,
devenind surse de drept asemenea legii. Senatusconsultele se numesc după numele
propunătorului său, după obiectul la care se referea sau după numele persoanei care
le-a ocazionat.
Reforma scoate în evidenţă procesul prin care se concentrează în mâinile
împăratului puterile publice, deşi, din punct de vedere formal, puterea de stat era
exercitată în mod egal de senat şi de împărat. În fapt, în defavoarea senatului,
împăraţii, mai ales începând cu Hadrianus, urmăreau consolidarea puterii lor în
vederea întăririi şi dezvoltării aparatului birocratic.
Senatusconsultul era două feluri, respectiv senatusconsultum factum per
discentionem, atunci când senatorii votau fără a discuta propunerea făcută de
preşedinte şi senatusconsultum per relationem, când preşedintele senatului se
adresa fiecărui senator cerându-i părerea.
În măsura în care puterile împăratului se consolidează, senatusconsultele
devin forme adiacente ale legislaţiei imperiale. În noua situaţie creată, împăratul
ţinea o cuvântare în senat (oratio), pe care acesta şi-o însuşea prezentând-o sub
forma unei hotărâri proprii. Treptat însă proiectul rostit de împărat în cadrul
şedinţei senatoriale numită oratio princepis a devenit obligatorie, deci adevăratul
izvor de drept, aşa încât adesea juriştii în loc să vorbească de senatusconsult
amintesc numai de oratio ţinută de împărat, care cu timpul schimbă denumirea
acestuia în orationes, adică ordin al împăratului.
 Cu timpul rolul senatului este diminuat, împăraţii renunţând la această cale
ocolită de legiferare, folosind modalitatea directă a constituţiilor imperiale. Astfel
că, senatusconsultele încetează de a fi izvor de drept prin secolul al III-lea, ultimul
senatusconsult fiind din timpul împăratului Probus (276-282).
Constituţiile imperiale
În epoca clasică apare însă şi forma prin care împăraţii, bucurându-se de o
autoritate politică deosebită, puteau lua în fapt hotărâri aplicabile în întreg statul
roman, formă care se numeşte constituţia imperială. Iniţial, împăratul uza moderat
de acest instrument făţiş de impunere a voinţei sale maselor exploatante, însă
formal împăratul a dobândit puterea legislativă în vremea lui Hadrianus.
Începând cu împăratul Hadrianus constituţiile imperiale – constitutiones
principis au dobândit putere obligatorie, prin faptul că erau valabile nu numai pe
durata vieţii împăratului ci şi după moartea acestuia, acestea devenind astfel
izvoare de drept, putând să creeze norme de drept civil. Constitutio principis est
quod imperator decreto, vel edicto, vel epistula constituit adică constituţiile
imperiale constituie ceea ce împăratul a hotărât prin decret, edict sau prin scrisoare.
De aceea, constituţiile imperiale pot fi grupate pe patru categorii: edicta, mandata,
decreta şi rescripta.
Edicta. Edictele imperiale amintesc de edictele magistraţilor, cu diferenţa că
ele sunt aplicabile întregului imperiu şi în timpul vieţii, dar şi după moartea
împăratului. Ele cuprindeau dispoziţii cu caracter general pe care împăratul le lua,
atât în domeniul dreptului public, cât şi în cel privat. Împăratul venit pe tron putea
să păstreze edictul predecesorului în condiţiile în care căpătase caracterul
permanent al legii, afară numai dacă nu fusese desfiinţat în mod explicit.
Mandata erau instrucţiuni de serviciu adresate înalţilor funcţionari de stat,
respectiv şi proconsulilor şi propretorilor din provinciile statului, unde împăratul îşi
exercita numai dreptul de supraveghere, atât în domeniul administrativ, cât şi cel
penal.
Decreta reprezentau hotărârile judecătoreşti date de către împărat, în
procesele pe care le judeca, fie de la început, fie în apel. În calitatea sa de cetăţean
roman, împăratul putea fi ales judecător de părţi (persoane particulare), ocazie cu
care el se pronunţa printr-o hotărâre judecătorească. Însă, nu toate aceste hotărâri
adoptate de împărat erau izvoare de drept în sens formal, ci numai acelea în care
era formulată în mod expres o regulă de drept, regulă pe care ceilalţi judecători
aveau obligaţia să o aplice în viitor.
Rescripta. Unii dintre împăraţi erau şi jurisconsulţi, iar în această calitate
erau consultaţi în diferite probleme juridice controversate. Ele au apărut în timpul
împăratului Hadrianus, şi erau un mijloc de cenzură la edictul jurisconsulţilor.
Atunci când răspunsurile erau adresate magistraţilor îmbrăcau forma unor scrisori
(epistula), iar când acestea erau adresate particularilor se trecea chiar pe textul
cererii o rezoluţie numită subscriptio.

VII. Codificarea dreptului roman

 • Încercările de codificare înainte de Justinian
Codul Gregorian - Codex Gregorianus
Actele normative emanate de la împăraţi au devenit în epoca imperiului atât
de numeroase, încât s-a simţit nevoia să se întocmească, în scopuri practice,
colecţii complete. Astfel a fost întocmit de jurisconsultul Gregorius, persoană
particulară, acest cod care conţine constituţiile lui Diocleţian şi ale împăraţilor
precedenţi acestuia, între care şi a lui Septimiu Sever din anul 196. Lucrarea are un
caracter particular, elaborată, deci, din iniţiativă privată şi constituie se pare o
culegere neoficială de texte. Se presupune că ar fi scrisă în perioada domniei lui
Diocleţian, după numărul mare de constituţii ale acestuia care sunt cuprinse în cod.
Cei mai mulţi autori cred că acest cod cuprinde constituţii imperiale date din epoca
împăratului Hadrian până în anul 291.
Codul Hermogenian - Codex Hermogenianus
Acest cod a fost scris de un jurisconsult particular şi nu are caracter oficial.
El conţine operele celor mai însemnaţi jurisconsulţi ai epocii lui. Se pare că cele
mai multe constituţii cuprinse în acest cod aparţin lui Diocleţian şi este catalogat ca
o continuare a Codului Gregorian, întrucât conţine constituţii mult mai recente
decât cele din codul amintit. Anul apariţiei acestui cod este incert (posibil 295) se
pare că spre sfarşitul domniei lui Diocleţian; cea mai veche constituţie pare a fi din
anul 291.
Codul Theodosian - Codex Theodosianus
Precursor al lui Justinian, Theodosiu al Il-lea a încercat prin codul său din
anul 438 să reîntroneze unitatea legislativă a lumii romane. În fapt, proiectul lui a
fost mult mai mare dorind să adune toate constituţiile împăraţilor, să le împartă pe
materii, iar, la fiecare dintre ele, să adauge o parte din scrierile jurisconsulţilor, aşa
încât informaţiile juridice cu privire la o materie să fie complete. Mai ales, voia să
adune cele mai de seamă responsa ale jurisconsulţilor romani. Însărcinată în anul
435, comisia a reuşit să termine lucrarea în mai puţin de trei ani; ea fiind
promulgată în februarie 438 şi pusă în aplicare începând cu 1 ianuarie 439, fiind
cunoscută sub numele de Codex Theodosianus (Codul Theodosian).
• Codificarea lui Justinian
Opera legislativă a lui Justinian a apărut într-un moment în care textele
legislative care erau în uz nu mai corespundeau nevoilor economice mereu în
prefacere. Această operă este o lucrare de sistematizare a dreptului, prin inserarea
de dispoziţii izolate ale împăraţilor anteriori lui Justinian, precum şi din scrierile
jurisconsulţilor.
Justinian este cel mai celebru împărat din toată istoria romană, nu numai
pentru cuceririle sale, ci mai ales pentru opera sa legislativă. El a făcut, cum vom
vedea, o colecţie rezumativă a dreptului roman anterior, cuprinzând şi câteva
inovaţii. Cu toate acestea nu ar trebui să se creadă că evoluţia dreptului ar fi fost
întreruptă sau schimbată. Dreptul îşi continuă evoluţia sa şi nu există nici un motiv
ştiinţific de a se opri aici studiul dreptului.
Domnia lui Justinian a fost ultima încercare spasmodică a clasei
proprietarilor de sclavi de a-şi menţine dominaţia. Stăruinţa de a fixa dreptul şi de a
adapta suprastructura juridică la relaţiile de producţie existente, au jucat în această
privinţă un rol însemnat.
Lucrările de codificare au început chiar în primii ani de domnie a lui
Justinian şi s-au desfăşurat într-un ritm rapid, fără întrerupere. Astfel, la scurt timp
după urcarea sa pe tron, în luna februarie a anului 528 a numit o comisie alcăituită
din zece persoane care să se ocupe de întocmirea marii opere legislative plănuite.
Comisia celor zece avea în frunte pe Tribonian, cel mai mare jurist al timpului,
profesor la şcoala de drept din Constantinopol. Ceilalţi nouă erau: loan, Leontius,
Focas, Basilides, Toma, Constantin - toţi funcţionari imperiali, Teofil - profesor la
aceeaşi şcoala de drept din Constantinopol şi doi avocaţi Dioscor şi Praesentinus.
Codul lui Justinian - Codex Justiniani
Codex-ul este prima dintre operele lui Justinian şi a avut două ediţii: codex
vetus (codul vechi), promulgat în 529 care n-a ajuns până la noi şi codex repetitae
praelectionis(codul cu text reînnoit) care datează din 534. Deşi acest cod vechi nu a
ajuns până la noi, totuşi cele mai multe dintre constituţiile imperiale, care se găsesc
într-însul, au fost păstrate pentru că s-a făcut o a doua ediţie a acestui cod. Justinian
s-a decis să facă această a doua ediţie a codului, întrucât existau păreri deosebite
între scrierile jurisconsulţilor şi multe alte chestiuni, încât aceste controverse
trebuiau curmate. Acestea s-au datorat şi faptului că între 529 - 534 Justinian a dat
o mulţime de constituţii pentru a desăvârşi vechile instituţii romane, care căzuseră
în desuetudine. Ele au fost adunate din porunca împăratului şi publicate sub titlu de
Liber quinquaginta decisionem, însă nici această carte nu s-a păstrat, dar cele mai
multe dintre ele se regăsesc în codul cel nou. Constituţiile din codul lui Justinian
sunt în număr de aproximativ 4650 şi sunt aşezate în ordine cronologică, în cadrul
fiecărei materii. Împăraţii care le-au dat la vremea lor sunt în număr de
aproximativ 50. Aşadar, codul este împărţit în 12 cărţi; el cuprinde, pe lângă
constituţiile din prima ediţie, 240 de constituţii promulgate între anii 530 şi 534,
precum şi câteva din cele 50 de constituţii celebre ale împăratului Justinian prin
care s-au tranşat anumite controverse ale dreptului roman. Numărul de 12 al
cărţilor s-ar putea crede că este o imitaţie a celor XII Table.
Institutele - Institutiones
Apărute la 21 noiembrie 533, Institutele lui Justinian au fost necesare pentru
relansarea studiului dreptului, întrucât Digestele - datorită volumului său mare -
erau practic inoperante pentru neiniţiaţi. Astfel, a fost realizat acest manual care a
sintetizat principiile şi argumentaţia ştiinţifică a jurisconsulţilor clasici. Trebuie
menţionat că acestea au fost investite cu putere de lege în faţa instanţelor
judecătoreşti. Cei care au fost însărcinaţi cu alcătuirea Institutelor au contribuit, în
parte, şi la realizarea Codului astfel: Teofil - profesor de drept la Constantinopol,
Doroteu - profesor de drept la Beirut şi, bineînţeles, Tribonian - questor sacri
palatii. Ei şi-au împărţit lucrarea, aşa încât primele două cărţi sunt datorate lui
Doreteu, iar ultimele două lui Teofil, pe când Tribonian păstrează controlul şi
direcţia generală a întregii lucrări. De aceea, Institutele au fost realizate foarte bine,
întrucât s-au folosit de un material foarte variat şi bogat şi formează astăzi baza
învăţământului juridic, în toate ţările unde se studiază dreptul roman.
Digestele sau Pandectele – Digesta
 Digestele reprezintă pentru ştiinţa dreptului cea mai importantă parte din
opera legislativă a lui Justinian, întrucât ele sunt o enciclopedie a dreptului clasic
roman. Culegere de fragmente din operele jurisconsulţilor romani, Digestele
constituie, atât prin proporţiile cât şi prin conţinutul lor, o lucrare compilatorie de
tip nou în istoria dreptului roman. Cei care au fost însărcinaţi cu realizarea acestei
vaste lucrări au fost numiţi de Justinian prin constituţia Deo auctore la 15
decembrie 530, formând o comisie alcătuită din 17 membri. Scopul clar al
Digestelor a fost codificarea, prin adunarea la un loc a vechiului drept al
jurisconsulţilor. Justinian nu a dorit numai o codificare a scrierilor vechi ale
jurisconsulţilor, ci şi o adunare de legi vechi cu aplicare practică, acestea fiind
astfel modificate atunci când nu se mai potriveau cu dreptul din timpul său. Aşadar,
comisia trebuia să facă să dispară toate nepotrivirile şi, în caz de îndoială, să facă
să prevaleze obiceiurile admise la Roma şi la Constantinopol.
Aşadar, în fiecare titlu găsim trei mase, la fel ca şi numărul subcomisiilor
care le-au realizat.
Prima subcomisie avea de cercetat şi de compilat în principal lucrări de drept
civil, aşazisele libri ad sabinum numite în acest mod după numele jurisconsultului
Masurius Sabinus (sec. I), autor al lucrării Ubri tres iuris civilis. Pe lângă acestea,
s-au mai folosit şi comentariul lui Ulpian, Digestele lui lulianus precum şi alte
lucrări de drept civil. Pentru că a cuprins mai ales fragmente din opera lui M.
Sabinus, această parte a fiecărui titlu a fost numită "masa sabiniană".
A doua subcomisie s-a ocupat cu precădere de comentariile asupra edictului
pretorian (libri ad edictum), Digestele lui Celsus şi Marcellus, operele lui
Modestinus, Epistulae ale lui lavolenus, lucrarea lui Pomponius ad Quintem
Mucium Saervola etc. Această parte a fragmentelor a fost numită "masa edictală".
A treia subcomisie a sintetizat cele mai multe fragmente din operele lui
Papinian şi din lucrările cu caracter practic, de cazuistică, cunoscute sub numele de
Questiones (Întrebări), Responsa (Răspunsuri), Disputationes (Controverse). Din
aceste considerente a fost numită "masa papiniană". Pe lângă aceste lucrări, s-au
mai folosit şi fragmente din scrierile lui Paul, C. Scaevola, Gaius, comentariul
asupra Legii celor XII Table etc.
După ce cele trei subcomisii au compilat operele juridice ce i-au fost puse la
dispoziţie, extrăgând din ele fragmentele pe care le-au găsit mai potrivite, s-au unit
în plen şi au aranjat în fiecare titlu din Digeste, după o ordine variabilă,
fragmentele extrase.
În unele cazuri, se adaugă o a patra categorie, care cuprinde opere ce nu
fuseseră înglobate în cele precedente, întrucât se pare că membrii comisiilor nu le-
au avut la dispoziţie. Această masă a fost numită în literatura contemporană
"apendice" (apendix) şi apare doar în treisprezece din titlurile Digestelor. Cele
patru subcomisii s-au adunat în plen şi au discutat toate fragmentele, le-au revizuit,
în special din nevoia de a înlătura contradicţiile şi apoi, dându-le redactarea
definitivă, le-au aşezat în cadrul fiecarui titlu.
Digestele constituie o lucrare de sine stătătoare a comisiei lui Tribonian.
Aceasta se explica prin pregătirea temeinică a membrilor comisiei alcătuite din cei
mai iluştri jurişti ai epocii. Ei cunoşteau în mod desăvârşit operele juriştilor
romani, practica instanţelor precum şi producţia ştiinţifică a celor mai înalte şcoli
de drept din acea vreme. Digestele reprezintă o culegere de extrase din operele
jurisconsulţilor, din perioada în care dreptul roman a atins punctul culminant al
dezvoltării sale. Ele au format principalul mod de transmitere a dreptului roman şi
de aceea au constituit, timp de secole, dreptul în vigoare în unele ţări din Europa
Occidentală. Prin urmare, pe baza lor s-a elaborat în societatea feudală teoria
generală a dreptului, ele exercitând o puternică înrâurire asupra codificărilor
ulterioare şi implicit a dreptului civil.
Novelele - Novellae Constitutiones
Novelele constituie toate acele constituţiuni date de Justinian după apariţia
celei de-a doua ediţii a Codului (534) şi până la moartea, sa în 565. Deşi Justinian a
dorit să adune toate aceste noi constituţiuni într-o a treia ediţie a Codului, intenţie
rămasă în stadiu de proiect, acestea apărând în colecţii private în timpul domniei
sale sau chiar ulterior. Majoritatea Novelelor sunt alcătuite în limba greacă, câteva
în limba latină, iar unele chiar au text bilingv. Lucrarea se intitulează Novellae nu
pentru că ar introduce noi principii de drept, ci pentru că dispoziţiile sale sunt noi
din punct de vedere cronologic, faţă de cele cuprinse în cod.
Alteraţiile de text
Textele operelor clasice au suferit, în decursul secolelor, diferite alteraţii,
unele voite, altele nu. Alteraţiile voite se numesc interpolări, pe când cele
neintenţionate se numesc glose.
Interpolaţiile
Cuvântul "interpolaţie" are mai multe înţelesuri. În ştiinţele istorice prin
acest termen se desemnează intercalarea ulterioară într-un text a unor cuvinte sau
fraze care nu aparţin autorului. În studiul Digestelor, termenul are un înţeles special
mai restrâns: se numesc astfel completările, modificările sau omisiunile săvârşite,
în textele vechi ale jurisconsulţilor, fără a se face vreo menţiune specială, astfel ca
acestea să pară ca fiind originale. De cele mai multe ori interpolaţiile nu au fost
făcute cu scopul de a introduce inovaţii în materie legislativă, ci au intervenit doar
pentru a clarifica anumiţi termeni, a explica unele texte, pentru a le prescurta, spre
a ocupa mai puţin spaţiu sau pentru a înlocui unele expresii, cu altele mai moderne.
Până la urmă toate acestea au stabilit reguli noi faţă de cele ale dreptului roman
clasic.
Glosele
Acestea sunt acele alteraţii neintenţionate care se datorează diferiţilor cititori
de manuscrise conţinând operele jurisconsulţilor clasici şi care obişnuiau să facă,
pe marginea textelor sau între rânduri observaţii, care mai apoi din neatenţia
copiştilor au fost trecute chiar în text. De multe ori erorile copiştilor s-au realizat
întrucât aceştia nu cunoşteau în fapt prescurtările juridice. Acest lucru a fost pos
ibil întrucât manuscrisele nu se tipăreau, ci copiştii sau scribii realizau aceste
lucrări. Astfel, glose le reprezintă nişte note, care de cele ma i multe ori erau scrise
pe marginile de text ş i care câteodată erau intercalate chiar în text, fiind făcute pe
margine sau printre rânduri de cei care utilizează diverse manuscrise. Aceste note
erau copiate ulter ior împreună cu textul iniţial de diferiţii scribi care reproduceau
textele în Digeste, neştiind sigur dacă ele aparţin acestuia sau au fost introduse de
cei de la care au posedat acel manuscris.

PROCEDURA CIVILĂ ROMANĂ

• Caracterizare generală a procedurii civile romane

Vorbind despre ramurile dreptului în Instituţiunile sale, Gaius arată că întreg
dreptul se referă fie la persoane, fie la bunuri, fie la acţiuni.
În literatura romanistică se afirmă că dreptul privat roman a evoluat pe cale
procedurală. De aceea, marea majoritate a autorilor încep studiul dreptului roman
cu jus actionum sau procedura civilă romană, care cuprinde totalitatea normelor ce
reglementează desfăşurarea proceselor civile în fiecare etapă a dreptului roman.
Aceste norme au cunoscut o evoluţie foarte complexă, care, aşa cum am spus, s-a
răsfrânt asupra întregului drept material.
Evoluţia procedurii civile reflectă evoluţia societăţii romane în general, care
pe parcursul unui mileniu a trecut de la cutumele primitive, care sancţionau o
justiţie privată generalizată, la procedura din epoca postclasică, în care identificăm
cu uşurinţă normele procedurale moderne.
În epoca străveche nu existau organe judiciare specializate. Competenţele de
judecată erau reunite în persoana regelui (rex sacrorum), care era mai degrabă, un
arbitru al litigiilor dintre particulari. Rolul lui, însă, a fost enorm, întrucât, datorită
puterii de care dispunea, sistemul justiţiei private a cunoscut unele limitări.
Justiţia privată depăşeşte, în acest moment istoric, caracterul de răzbunare
pură, pentru că apar reguli morale menite să limiteze revanşa nemăsurată. În acest
context legea talionului apare ca un veritabil progres faţă de epoca anterioară,
întrucât nu-i este îngăduită o răzbunare ce depăşeşte suferinţa victimei. Înlocuirea
acestui sistem sancţionator sângeros, prin edificarea unor instanţe specializate care
acţionau în temeiul unor norme procedurale cunoscute de către toţi, a însemnat un
progres uriaş ce îşi are începutul în expunerea în Forum a Legii celor douăsprezece
table, la mijlocul secolului V î.H.
În evoluţia dreptului privat roman au fost cunoscute trei mari sisteme
procedurale, corespunzătoare fiecărei epoci a dreptului roman:
1. procedura legisacţiunilor în epoca veche
2. procedura formulară în epoca clasică
3. procedura extraordinară în epoca postclasică a dreptului roman.

• Procedura legisacţiunilor: LEGIS ACTIONES

• Caractere generale
 Această procedură de judecată se numeşte „a legisacţiunilor” întrucât a fost
reglementată strict de lege, în special de legea celor douăsprezece table. Evident că
această lege a sancţionat o stare de lucruri anterioară, fiind în mare parte o
codificare realizată de decemviri a cutumelor primitive.
1. caracterul legal decurge din reglementarea strictă de către lege a acestor
proceduri. Aproape toate procedurile au fost fixate în Lex duodecim tabularum.
Doar procedura numită „per condictio” a fost introdusă posterior prin Lex
Calpurnia.
2. caracterul formal decurge din faptul că atât părţile, cât şi magistratul
pronunţau formule şi termeni care trebuiau respectaţi cu cea mai mare stricteţe. Nu
era permisă nici măcar schimbarea genului. Gaius în „Instituţiuni” ne spune că
erorile formale în procedură erau ireparabile. Astfel, „unul care chemase în
judecată pentru că i-ar fi fost tăiate nişte viţe, iar în acţiunea intentată le numise pe
acestea viţe, a pierdut procesul fiindcă trebuia să le numească arbori, aşa cum
prevedea Legea celor XII table care nu vorbea despre tăierea viţei, ci despre tăierea
arborelui în general”.
3. caracterul judiciar rezidă în faptul că procesul se desfăşura în faţa
autorităţilor judiciare, iar prezenţa părţilor era o regulă esenţială. La această epocă,
procesul civil avea două faze: in jure şi in judicio. În prima fază părţile se
prezentau în faţa magistraţilor care organizau procesul şi desemnau părţilor un
judecător. În a doua fază, in judicio, judecătorul unic sau un tribunal soluţionau
cauzele şi pronunţau hotărârea judecătorească.
Aceste două faze nu presupuneau două instanţe diferite, ci exista un singur
proces cu două etape ce marcau unitatea între judecata publică, reprezentată prin
magistraţi şi convenţia de arbitraj a justiţiei private
• Procedura in iure
Părţile principale ale oricărui proces civil sunt: reclamantul (actor sau
petitor) şi pârâtul sau reus. Procesul se desfăşura în Forum, în aer liber, ambele
părţi fiind nevoite să se înfăţişeze înaintea judecătorului. Reprezentarea, cu unele
excepţii, nu era permisă, iar judecata în lipsă nu era cunoscută.
În procedura veche legisacţiunile sunt numeroase. Practic fiecărei legi îi
corespundea o sancţiune a ei – o legisacţiune.
Astăzi definim acţiunea civilă ca un ansamblu de mijloace procesuale prin
care, în cadrul procesului civil se asigură protecţia dreptului subiectiv civil, prin
recunoaşterea sau realizarea lui, în cazul în care este încălcat sau contestat. La
epoca veche, reglementările procesual-civile se bazau pe formule solemne şi
ritualuri minuţios respectate, ceea ce făcea ca rolul magistratului, ori al
judecătorului, să fie aproape nul, el având doar rolul de a verifica dacă procedurile
sunt respectate.
Gaius grupează aceste numeroase legisacţiuni în cinci mari categorii, după
caracterele comune ale acestora. Astfel, după lege se acţiona în cinci feluri:
- per sacramentum (prin depunerea jurământului)
- per judicis postulatio (prin cerere de judecător)
 - per condictio (chemarea în judecată)
- manus injectio (aplicarea mâinii)
- pignoris capio (luarea de gaj)
Primele trei erau proceduri propriu-zise de judecată, iar ultimele două erau
proceduri cutumiare de executare.
Procedurile de judecată începeau prin citarea verbală a pârâtului, fază
procesuală numită in jus vocatio. Citarea se făcea prin mijloace private, fără
concursul statului. Pârâtul era obligat să se prezinte în faţa magistratului. Dacă se
sustrăgea procesului, magistratul, prin interdict, putea să-l trimită pe reclamant în
posesia bunurilor pârâtului. Totuşi, pârâtul putea să indice un garant (vindex), care
i se substituia în proces.
Magistratul se rezuma la a observa dacă părţile pronunţau corect formula
legisacţiunii, după care pronunţa unul din următoarele cuvinte solemne: do, dico,
addico. Prin cuvântul „do” magistratul desemna judecătorul ales de părţi. Formula
„dico” era utilizată atunci când magistratul atribuia obiectul litigios provizoriu,
unui părţi, iar prin termenul „addico” magistratul recunoştea dreptul reclamantului
sau al pârâtului
• Litis contestatio
Reprezenta o fază de trecere de la faza in iure la cea in iudicio, şi constituia
în luarea de martori.
• Mijloace de soluţionare a litigilor întemeiate pe imperium
Chiar dacă rolul său era pasiv, în virtutea puterilor cu care era investit (juris
dictio şi imperium) pretorul putea soluţiona anumite litigii fără a mai trimite părţile
în faţa judecătorului. Aceste soluţii luau forma următoarelor mijloace procedurale:
- stipulaţiunile pretoriene (stipulationes praetoriae) sunt contracte încheiate
de către părţi din ordinul pretorului
- missio in possessionem însemna trimiterea reclamantului în detenţia sau
posesiunea bunurilor pârâtului atunci când acesta nu se prezenta la judecată sau se
apăra necorespunzător
- interdictele sunt dispoziţiile prin care pretorul ordona părţilor să facă sau să
nu facă un act juridic
- restitutio in integrum (repunerea în situaţia anterioară) era un ordin prin
care pretorul desfiinţa actul juridic lovit de nulitate repunând părţile în situaţia pe
care o aveau înainte de încheierea actului.
Fiecare procedură presupunea anumite formalităţi specifice, respectate sub
sancţiunea pierderii procesului de către părţi.
5. Organizarea instanţelor de judecată
a. Magistraţii
Cei care judecau în faza in jure erau magistraţii. Pentru început, în virtutea
lui jus imperium, de administrarea jurisdicţiei civile se ocupau consulii pe perioade
de câte o lună fiecare. Prerogativele acestora au fost preluate, odată cu înfiinţarea
preturii în 367 î.H., de către pretori, cărora le revenea sarcina de a găsi soluţii în
cauzele graţioase, de a asculta pretenţiile părţilor în prima fază procesuală, sau
chiar de a soluţiona unele cauze prin emiterea de interdicte, prin trimiterile în
posesiune a celor îndreptăţiţi, ori prin repunerea părţilor în situaţia anterioară
(restitutio in integrum).
Alţi magistraţi ce aveau competenţe în a organiza procesele civile erau: edilii
curuli la Roma, guvernatorii, în provinciile romane, iar din anul 242 î.H. judecarea
pricinilor dintre cetăţenii romani şi străini a fost dată în competenţa pretorului
peregrin.
b. Judecătorii
În vechiul drept roman şi chiar în dreptul clasic, procesul era soluţionat de
către o persoană privată, adică un jurat ales de părţi de pe albumul pretorului
(album judicium) şi confirmat de către magistrat. Judecătorul (unus judex), era o
persoană particulară, dar asta nu înseamnă că oricine putea să fie judecător. Aceşti
judecători privaţi erau grupaţi în decurii, iar la această epocă puteau fi judecători
doar senatorii şi mai târziu cavalerii. Abia în epoca clasică au putut fi aleşi
judecători şi din rândurile plebei.
• Procedura in judicio
În faza a doua, părţile se prezentau în faţa judecătorului, care era o persoană
particulară.
Judecătorii soluţionau aşa numitele lites, sau litigii, procese care se înfăţişau
ca nişte conflicte simulate între părţi şi se bazau pe legis acţiuni. Alături de
instituţia lui unus judex, mai existau şi tribunale care judecau cauzele mai
importante. Aceste tribunale erau permanente şi nepermanente. Cele permanente se
împărţeau în două mari categorii:
- decemvirii (cei zece bărbaţi) care judecau procesele relative la libertate şi
cetăţenie şi
- centumvirii (cei o sută de bărbaţi) care judecau cauzele relative la dreptul
de proprietate şi alte drepturi reale, precum şi partajele succesorale
Procesele dintre cetăţenii romani şi peregrini erau soluţionate de către tribunale
nepermanente formate din judecători specializaţi, numiţi recuperatores.
7. Legisacţiunile
a) Legisacţiunile de judecată
1. Sacramentum
Această procedură era de aplicaţie generală şi prin ea se judecau procesele
cu privire la dreptul de proprietate şi cauzele relative la drepturile personale (de
creanţă).
Procedura aceasta era de două feluri: dacă prin ea se valorificau drepturi
reale, bunăoară drepturi de proprietate, sacramentum era in rem (asupra unui
lucru), iar dacă prin procedură se valorificau drepturi de creanţă, sacramentum era
in personam (asupra unei persoane).
În ambele cazuri, în faza in jure, părţile îşi afirmau în faţa magistratului, în
termeni formalişti, pretenţiile. Aceste pretenţii erau întărite printr-un jurământ
religios. Pe lângă jurământ părţile erau nevoite să facă o prinsoare şi să depună la
pontifii magistraţi o sumă de bani de 50 sau 500 de asse după cum, valoarea
obiectului cererii era mai mică sau mai mare decât 1000 de asse. Asse (asul) era
vechea monedă de aramă romană. Cel care pierdea procesul, pierdea şi suma de
bani depusă cu titlu de pariu.
În cazul unui sacramentum in rem, lucrul litigios, sau un eşantion din acesta,
era adus în faţa magistratului şi, fiecare dintre cele două părţi, îl revendica după ce
îl atingeau cu o nuia. Magistratul intervenea şi oprea acest conflict simulat,
utilizând formula „lăsaţi amândoi lucrul”. După această intervenţie, părţile se
provocau reciproc la un jurământ şi apoi la prinsoarea de 50 sau 500 asse pe care
urma să o plătească cel care pierdea procesul. Procedura se termina prin atribuirea
provizorie a lucrului celui care promitea solemn că va restitui bunul şi fructele
acestuia în cazul în care va pierde. Pentru a primi lucrul, partea trebuia să depună o
cauţiune sau să indice garanţi ce purtau numele de vindex.
În cazul unui per sacramentum in personam, se urmărea valorificarea
drepturilor personale de creanţă, reclamantul afirma solemn că pârâtul îi datorează
o sumă de bani. Dacă pârâtul recunoştea, el era asimilat cu cel condamnat şi
procesul nu mai continua cu a doua fază, recunoaşterea în faţa magistratului fiind
asimilată cu un titlu executoriu. În cazul în care pârâtul nega pretenţiile
reclamantului, magistratul, după ce părţile se provocau, proceda în continuare la
alegerea judecătorului.
Părţile erau obligate să se prezinte în faţa judecătorului ales unde îşi
expuneau pe scurt pricina.
Judecătorul pronunţa sentinţa în mod indirect, în sensul că arăta care dintre
cele două sume de bani a fost depusă în mod just. Cel care câştiga procesul intra în
stăpânirea lucrului şi a fructelor sale şi redobândea suma de bani. Dacă una dintre
părţi lipsea, judecătorul aştepta până la amiază, după care dădea câştig de cauză
părţii prezente.
• Judicis arbitrive postulatio
Această procedură era utilizată atunci când per sacramentum nu se putea
aplica în cauze bine determinate. Aceasta fie din cauză că obiectul procesului
trebuia să fie evaluat (în cazul debitelor rezultate din promisiuni- stipulatio), fie
atunci când se reglementa o situaţie între mai multe persoane (partajul succesoral
sau de coproprietate).
Procedura era simplă, iar cauzele erau soluţionate rapid.
În prima fază reclamantul arăta în faţa magistratului că pârâtul îi datorează o
sumă de bani conform promisiunii, iar atunci când pârâtul nega, reclamantul se
adresa magistratului cu următoarea formulă solemnă: „te rog pretore să ne dai un
judecător ori un arbitru”.
 Judecătorul acţiona ca un delegat al magistratului fiind singurul care hotăra
asupra întinderii prejudiciului şi a valorii sale, asumându-şi calităţi de expert şi
arbitru. După ce evalua obiectul cererii obliga la plata debitului partea ce pierdea
procesul.
• Condictio
Această procedură a fost introdusă în sec. II î.H. prin Lex Silia şi Lex
Calpurnia, fiind folosită pentru datorii băneşti certe. Era o procedură simplă şi
rapidă de recuperare a creanţelor, accepţiunea termenului fiind aceea de somaţie.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea pretenţiile, iar dacă acestea
erau negate de către pârât, pronunţa formula solemnă: „de vreme ce tu negi, te
somez ca în termen de 30 zile să te prezinţi pentru primirea unui judecător”.
Dacă în acest interval debitorul pârât îşi onora obligaţia, magistratul constata
valabilitatea plăţii, iar dacă nu, la solicitarea reclamantului, desemna un judecător.
Judecătorul constata existenţa creanţei şi permitea reclamantului să exercite
asupra debitorului procedura de executare forţată, manus injectio.
b) Legisacţiunile de executare
1. Manus injectio
Era o procedură cutumiară, utilizată în scopul executării unei sume de bani.
Această procedură presupunea fie o judecată deja consacrată, fie, până în
sec. IV î. H., un nexum, adică un contract de împrumut de bani.
De remarcat este că această procedură, deşi se realiza prin mijloace de natură
privată, presupunea existenţa unei formule executorii. Dacă după 30 de zile de la
pronunţarea hotărârii, debitorul nu plătea, creditorul îl ducea în faţa magistratului
arătând că obligaţia nu a fost executată. Magistratul, prin formula addico, aproba
cererea creditorului de a-l duce pe datornic în închisoarea sa privată. Manus
injectio permitea celui care a câştigat un proces să-l reţină pe debitor într-un loc
public şi aplicându-i o mână pe corp să rostească următoarea formulă solemnă:
„deoarece tu ai fost judecat şi condamnat faţă de mine la 1000 sesterţi şi nu mi-ai
plătit, eu îţi aplic manus injectio judicati pentru această sumă.”.
Debitorul era închis în carcera privată a creditorului, care, ulterior, într-o
perioadă de 60 zile, îl scotea pe datornic la 3 târguri de sclavi succesive. Dacă nu
apărea un garant (vindex) care să preia datoria şi debitorul nu plătea, după trecerea
termenului de 60 zile, el era vândut ca sclav peste hotarele Romei (peste Tibru).
• Pignoris capio (luarea de gaj)
Această procedură, deşi îi lipsea caracterul judiciar, era considerată o
legisacţiune. Ea nu presupunea prezenţa magistratului şi nici chiar a debitorului.
Creditorul în prezenţa martorilor, după rostirea unor formule solemne putea să ia
din patrimoniul debitorului un bun pe care putea să-l distrugă dacă datoria nu îi era
plătită.
 • Procedura formulară: LITIGARE PER FORMULAS
• Origine
Procedura de judecată din epoca clasică a dreptului roman s-a numit
formulară şi a fost introdusă prin legea Aebutia, la mijlocul sec. II î. H. Această
procedură nu a abrogat legisacţiunile, dar a dat părţilor posibilitatea de a opta între
cele două proceduri. Premisele apariţiei acestei proceduri noi sunt numeroase.
Gaius afirmă în „Instituţiuni” că procedura formulară a fost introdusă
întrucât, prin formalismul lor excesiv legisacţiunile au căzut în dizgraţie şi s-a
„statornicit” ca procesele să se poarte prin redactarea scrisă a unor termeni, adică
prin formule. Noua procedură s-a dovedit net superioară, întrucât noile realităţi
sociale şi economice erau incompatibile cu vechile proceduri, viabile atât timp cât
Roma era o cetate mică, dar total improprie când ea a devenit capitala unui uriaş
imperiu.
În această perioadă viaţa economică se diversifică. Apar noi izvoare de
drept, cel mai important fiind edictul pretorului- un veritabil instrument de
modernizare a dreptului, acţiunile judiciare se diversifică, iar litigiile dintre părţi
solicită activitatea creatoare a pretorilor care, prin formulă impun noi modele de
acţiuni.
Transformările din societatea romană se răsfrâng şi asupra procedurii civile,
care evoluează şi operează transformări asupra dreptului material.
Numele noii proceduri vine de la un mic program de judecată elaborat de
magistrat şi eliberat părţilor, pe calea unui act procedural numit litis contestatio.
Acest program de judecată s-a numit formulă pretoriană.
2. Procedura in iure
În epoca clasică, rolul magistraţilor în organizarea proceselor creşte
considerabil. Dacă la început “jurisdictio” semnifica puterea acordată unui
magistrat de a desemna un judecător, în procedura formulară, termenul desemna
totalitatea atribuţiilor magistratului în calitatea sa de organizator al procesului civil.
Astfel de atribuţii erau1:
- primirea cererilor de chemare în judecată - judecarea unor cauze de redusă
importanţă
- desemnarea unui judecător după consultarea părţilor
- luarea unor măsuri preventive, cum ar fi manus injectio aplicarea unor
amenzi
- luarea unor măsuri de execuţie vremelnică, măsuri pe care le-am mai
amintit: trimiteri în posesie, interdicte, stipulaţiunile pretoriene sau repunerile în
situaţia anterioară.
Însă, cea mai importantă atribuţie a pretorului viza eliberarea formulei. Prin
acest program de judecată, pretorul indica judecătorului cum să soluţioneze litigiul.
După ce asculta pretenţiile reclamantului, dacă acestea erau îndreptăţite, dar nu
exista o formulă corespunzătoare, pretorul avea dreptul de a crea o nouă formulă în
care expunea situaţia inedită şi explica judecătorului în termeni imperativi cum să
soluţioneze litigiul.
Aşadar, fiecărui drept subiectiv încălcat îi corespundea o acţiune, iar fiecare
acţiune îşi găsea exprimarea într-o formulă proprie. Formula pretoriană a devenit
astfel chiar instrumentul prin care dreptul roman s-a dezvoltat până a ajuns la
strălucirea din epoca marilor jurisconsulţi.
În această epocă magistraţii care organizau procesul civil (ordo judiciorum
privatorum)erau:
- pretorul urban pentru procesele dintre cetăţeni
- pretorul peregrin pentru procesele dintre cetăţeni şi peregrini
Această pretură va deveni caducă în anul 212 d. H., când împăratul
Caracalla, prin celebrul său edict va acorda cetăţenie romană tuturor cetăţenilor
imperiului.
- guvernatorul în provinciile imperiale
- edilii curuli pentru afacerile cu sclavi şi animale
- magistraţii municipali în peninsula italică
- locotenenţii proconsulari în provinciile senatoriale
- însuşi princepsul care judeca mai cu seamă în apel
3. Formula şi părţile formulei
Pentru început folosită doar de pretorul peregrin şi de edilii curuli, formula
pretoriană începe să fie utilizată facultativ de către pretori începând cu sec. II î. H.
Formula cuprinde patru părţi principale şi două părţi accesorii. Fiecare formulă
începea cu desemnarea judecătorului.
A. Părţile principale ale formulei pretoriene:
A.1. Intentio – este partea cea mai importantă a formulei, întrucât ea exprimă
obiectul juridic al litigiului. Intentio nu poate lipsi din formula pretoriană întrucât
ea cuprinde chiar pretenţia reclamantului. Când această pretenţie era precis
determinată, intentio era certă, iar atunci când ea rămânea să fie evaluată de judex,
intentio era incerta.
A.2. Demonstratio – cuprindea chiar temeiul juridic al pretenţiilor
reclamantului, care putea fi un contract (emptio venditio) sau un legat testamentar.
Demonstratio lipsea în cazul acţiunilor in factum pentru că acestea erau date direct
de către pretor în completarea legii.
A.3. Condemnatio – este ordinul pe care în dă magistrul judecătorului de a
soluţiona cauza. Ea se poate exprima fie printr-o obligare, condamnare, sancţionare
a pârâtului, fie printr-o absolvire a lui, atunci când pretenţiile reclamantului nu se
justifică.
Condemnatio este certă când este determinată direct de către magistrat şi
incertă când ea este lăsată la aprecierea judecătorilor.
 Prin formulă judecătorul este obligat să-l condamne pe pârât doar la o
sancţiune pecuniară. Indiferent de natura dreptului pretins de reclamant acesta se
va transforma după eliberarea formulei într-un drept de creanţă. Astfel, reclamantul
obţine în urma procesului, valoarea pecuniară a dreptului pretins.
Totuşi, principiul condamnării pecuniare, regulă în etapa anterioară, suferă în
procedura formulară unele limitări. Dacă reclamantul revendică un bun, magistrul
va introduce în formulă o clauză specială (clausula arbitraria), prin care ordonă ca
pârâtul să fie condamnat numai dacă nu restituie lucrul.
Deoarece suma prevăzută în condemnatio era de regulă sensibil mai mare
decât valoarea obiectului, pârâtul alegea evident să restituie bunul.
O altă importantă caracteristică era aceea că prin condemnatio era obligat
numai pârâtul.
A.4. adjudicatio
Această parte a formulei figura numai în procesele de partaj succesoral
(actio familiae herciscundae) sau, în cazul partajului de coproprietate prin care se
atribuia fiecărui copărtaş o parte din bunurile aflate în masa indiviză. Se mai
întâlnea de asemenea în litigiile ce aveau ca obiect acţiuni în granituire.
Iată cu titlu de exemplu formula unei acţiuni ce îşi avea temeiul juridic într-
un contract de vânzare-cumpărare (emptio-venditio).
“Octavius să fie judecător. Pentru că Aulus Agerius a cumpărat de la
Numerius Negidius, sclavul despre care este vorba (demonstratio), orice din
această cauză Numerius Negidius trebuie să facă sau să predea lui Aulus Agerius
conform bunei credinţe (intentio) la aceasta, judecătorul să condamni pe Numrius
Negidius faţă de Aulus Agerius, dacă nu se va dovedi să-l absolvi”.
B. Părţile accesorii ale formulei pretoriene sunt prescripţiile şi excepţiile.
B.1. Prescripţiile – sunt părţi secundare ale formulei pretoriene create pentru
a fi de folos fie reclamantului (pro actore) , fie pârâtului (pro reo) şi inserate
înaintea părţii de demonstratio.
a. prescriptio pro actore (în favoarea reclamantului) atrag atenţia
judecătorului că obiectul procesului poartă doar asupra unei părţi a dreptului
reclamantului. Astfel de prescripţii vizau prestaţiile periodice, bunăoară obligaţia
de plată a chiriei în contextul unui contract de locaţiune (locatio-conductio).
Locatorul poate solicita numai prestaţia care a devenit exigibilă urmând ca pentru
cele viitoare să se adreseze justiţiei îndată ce şi acestea vor ajunge la scadenţă.
b. Prescriptio pro reo sunt mai rare şi mai târziu vor fi asimilate
excepţiunilor apărării.
B.2. Excepţiunile (exceptiones) sunt mijloace de apărare puse la dispoziţia
pârâtului care nu neagă dreptul reclamantului, dar în cazul în care obiecţiile sunt
reale, ele vor conduce fie la paralizarea procesului, fie la întârzierea lui. De aceea,
excepţiile sunt fie peremptorii, fie dilatorii.
În formula pretoriană ele erau concepute ca “mijloace de contracarare pe căi
colaterale celor prevăzute în intentio a soluţiei preconizate în condemnatio”.
 Cu titlu de exemplu, pârâtul nu nega că ar fi primit o sumă de bani, dar
afirma că, ulterior, a fost iertat de datorie în total sau în parte de către reclamant.
Aceasta era exceptio pacti conventi.
Alături de aceasta, dreptul pretorian a mai consacrat şi alte excepţii:
- exceptio doli (de dol)
- exceptio quod metus causa (a cauzei de violenţă)
- exceptio justi domini (a justului titlu)
- bis de eadem ratio ne sit actio (excepţia autorităţii de lucru judecat).
Pentru ca excepţiunea să poată fi opusă reclamantului, ea trebuia să figureze
în formulă.
• Clasificarea acţiunilor
Prin acţiune înţelegem un mijloc procedural pe care dreptul pozitiv îl pune la
îndemâna unei persoane în vederea ocrotirii unui interes legitim.
Cele mai importante categorii de acţiuni în dreptul roman erau:
• acţiuni reale şi acţiuni personale
Acţiunile reale (in rem) sunt cele care sancţionează drepturile reale (cele
exercitate cu privire la lucruri) şi, în virtutea lor, titularii pot intenta acţiuni
împotriva oricăror persoane care le-ar nesocoti.
Acţiunile personale (in personam) rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii şi
consta în dreptul pe care îl are creditorul acelei obligaţii de a-l urmări pe debitorul
care nu-şi execută obligaţia.
2.Acţiunile civile şi honorarii
Cele civile erau prevăzute de lege, iar cele honorarii de edictul pretorului.
Acţiunile honorarii sau pretoriene erau de 3 feluri:
a. in factum – date pentru situaţii inedite şi aplicabile prin analogie
b. ficticii - erau ficţiuni juridice . Pretorul introducea în formulă o ficţiune
considerând că un fapt existent nu s-a produs,sau dimpotrivă, considerând că s-a
petrecut un anumit fapt, cu toate că în realitate nu s-a produs .
c. Cu transpoziţie de persoană (e.g. dacă era urmărit pater familias, se trecea
în intentio numele fiului, întrucât el încheia actul, iar in condemnatio apărea
numele şefului de familie, întrucât el suporta efectele sentinţei).
3.Acţiuni directe şi acţiuni utile.
Cele directe au fost prevăzute pentru a soluţiona anumite cazuri expres
prevăzute, iar cele utile au fost extinse la cazuri similare.
4.Acţiuni populare şi acţiuni private.
Cele populare puteau fi intentate de către oricine, deoarece apărau interese
generale, în vreme ce acţiunile private erau utilizate doar de cei vătămaţi în
drepturile lor subiective.
5.Acţiuni penale şi acţiuni reipersecutorii.
Prin acţiunile penale se urmărea condamnarea pârâtului la o amendă, iar
acţiunile reipersecutorii urmăreau restituirea lucrului.
6.Acţiunile de drept strict şi acţiunile de bună credinţă.
În cele de drept strict, actul pe care se întemeiau prevederile reclamantului
era interpretat în litera lui, în vreme ce în cele de bună credinţă, judecătorul
interpreta conform voinţei pârâţilor.
• Litis contestatio
În această epocă procesul continuă să se desfăşoare în două faze: in jure şi in
judicio. În prima fază procedura debuta cu citarea verbală a pârâtului - in jus
vocatio. Faţă de epoca anterioară dacă pârâtul nu se prezenta la proces şi nici nu
indica un garant (vindex) în favoarea lui, magistratul îl putea obliga la plata unei
amenzi de 10.000 sesteţi. Dacă pârâtul dispărea, reclamantul putea fi trimis printr-o
missio în possessionis ( în posesia bunurilor pârâtului), bunuri pe care le putea
înstrăina.
Citarea se putea face şi prin încheierea unei convenţii între părţi, numită
vadimonium extrajudiciar.
În faţa magistratului, reclamantul îşi expunea oral pretenţiile, iar pârâtul, ca
şi în vechea procedură, putea să aibă trei atitudini: să recunoască, să nege, sau să
nu se apere.
Dacă pretenţiile reclamantului erau justificate, pretorul îi înmâna o acţiune
civilă când o astfel de acţiune exista în dreptul civil, iar când noua situaţie dedusă
judecăţii era inedită, pretorul crea o nouă acţiune numită in factum. După ce
formula era redactată, avea loc ultimul act procedural în faţa magistratului şi
anume “litis contestatio”.
Litis contestatio – consta în eliberarea formulei, act ce se consuma în trei
etape
– înmânarea formulei reclamantului
– remiterea ei către pârât
– acceptarea de către pârât a formulei
Momentul litis contestatio avea trei efecte:
a. Efectul extinctiv – viza consumarea acţiunii intentate, ceea ce împiedica
reluarea în viitor a procesului între aceleaşi părţi.
b. Efectul fixator – în acest moment se stabileau definitiv părţile litigante,
persoana judecătorului şi obiectul procesului.
c. Efectul creator – aşa cum am spus, în locul dreptului iniţial, indiferent de
felul acestuia, se năştea un drept nou, care purta inevitabil asupra unei sume de
bani la care judecătorul urma să-l oblige pe pârât.
6. Procedura in judicio
În epoca clasică se menţin tribunalele permanente.
- centumvirii în număr de 105, conduşi de un pretor, judecă litigiile a căror
obiect depăşeşte valoarea de 100.000 sesterţi, precum şi speţele din domeniul
succesoral, sau al drepturilor reale principiale.
- Decemvirii erau şefii secţiilor centumvirale şi judecau litigiile relative la
libertate şi cetăţenie, precum şi alte cauze de interes public.
Părţile, la fel ca în epoca anterioară, au posibilitatea de a-şi alege un
judecător de pe albumul pretorului. Unus judex poate judeca acele cauze în care
obiectul disputat nu poate depăşi 100.000 sesteţi.
Numărul judecătorilor unici creşte considerabil. Astfel, împăratul Octavianus
Augustus creează o a patra decurie, în care sunt numiţi ca judecători plebeii bogaţi,
iar, în timpul lui Caligula, va fi înfiinţată o a V-a secţiune cuprinzând tot
reprezentanţi ai plebei.
Litigiile dintre cetăţenii romani şi peregrini vor fi judecate în continuare de
către ”recuperatores”.
În faza a doua a judecăţii, părţile îşi pledau cauza singure, dezbaterile
judiciare fiind libere.
Judecătorul aprecia probele în funcţie de principiul care guvernează şi astăzi
procesul civil şi anume: “onus probandi incubit illi qui dicit non qui negat”,
(sarcina probei cade asupra celui care afirmă şi nu asupra celui care neagă) şi “reus
in exceptione actor est” (pentru susţinerea excepţiei pârâtul este asimilat
reclamantului).
Mijloacele de probă nu erau ierarhizate şi ele cuprindeau:
- jurământul părţilor
- proba scrisă
- proba cu martori (testimonia) mărturisirea
- proba cu prezumţii
Dacă pârâtul ori reclamantul lipsea fără încunoştinţarea judex-ului,
sancţiunea consta în pierderea procesului.
Fiind legat de formulă, judecătorul va da hotărârea raportându-se la
momentul lui litis contestatio.
Sentinţa judecătorească la aceasta era doar pronunţată (verbis) nu şi
redactată (scripta)2. Ea păstrează la această epocă o mare doză de formalism, fiind
o reflectare a formulei pretoriene, ea statua doar asupra unui echivalent bănesc al
dreptului pretins, sumă la care putea fi sancţionat doar pârâtul.
7.Efectele sentinţei
 Efectele hotărârii judecătoreşti la epoca clasică sunt:
- desesizarea instanţei
- forţa executorie a hotărârii
- autoritatea de lucru judecat
1. desesizarea instanţei vizează faptul că un judecător care a judecat o cauză
nu poate fi ales în a cerceta aceeaşi cauză într-o eventuală cale de atac.
Autoritatea de lucru judecat – hotărârea judecătorească este socotită între
părţi o expresie a adevărului care stinge definitiv litigiul dintre ele. O reluare a
procesului apare a fi o nerespectare gravă a autorităţii şi o prelungire nejustificată a
conflictelor între părţi. Pentru ca o sentinţă să se bucure de autoritate de lucru
judecat, se cerea ca aceasta să îndeplinească două condiţii: identitate de pricină şi
identitate de persoane.“Prin identitate de pricină se înţelege identitatea de obiect şi
identitate de cauză, dar nu se cerea a fi cumulate ambele identităţi, ci era suficientă
în acţiunile reale identitatea de obiect, iar în cele personale, identitatea de cauză”.
• Forţa executorie a sentinţei
Forţa executorie a sentinţei este expresia autorităţii publice. Dacă pârâtul nu-
şi executa voluntar obligaţia prevăzută în sentinţa judecătorească, reclamantul
putea trece la executarea silită a hotărârii utilizând unul din următoarele mijloace:
a. manus injectio
b. pignoris capio
c. actio judicati
d. cessio bonorum
e. venditio bonorum
Manus injectio şi pignoris capio sunt proceduri străvechi, complicate,
utilizate rar. Noile proceduri sunt mai rapide şi mai eficiente:
- actio judicati. Prin această modalitate de executare, debitorului i se acorda
un termen de graţie de 30 de zile pentru a-şi plăti datoria. Dacă nu-şi îndeplinea
această obligaţie, magistratul îl obliga, în cadrul unui nou proces, la plata dublului
valoric al debitului iniţial.
- Venditio bonorum – consta în vânzarea la licitaţie publică a întregului
patrimoniu al debitorului, la cel mai bun preţ.
- Cessio bonorum – consta în transferul bunurilor debitorului în patrimoniul
creditorului, favoare instituită prin Lex Julia, din anul 17 d. H., care permitea
datornicului să scape de executarea asupra propriei persoane.
8. Căile de atac împotriva sentinţei:
La această epocă nu existau instanţe ierarhizate care să permită atacarea unei
hotărâri la o instanţă superioară.
Existau, însă, câteva căi de retractare care vizau situaţii excepţionale:
 1. in duplum iret – prin această cale de retractare se putea cere ca o altă
instanţă să constate nulitatea de fond sau formă a hotărârii. Dacă partea pierdea
procesul, era condamnată la dublul valoric al primei condamnări.
2. Intercessio – cale de atac utilizată numai la Roma, care viza doar
interdictele magistraţilor.
3. Restitutio in integrum – se putea solicita repunerea în situaţia anterioară,
dacă hotărârea a fost pronunţată în baza unei declaraţii mincinoase sau a unui
înscris fals ori de către un judecător mituit.
Mult mai târziu, spre finele epocii clasice, hotărârile judecătoreşti pot fi
atacate cu apel, cale de atac va deveni obişnuită în procedura extraordinară.

IV. PROCEDURA EXTRAORDINARĂ

• Origine
Procedura extraordinară (extra ordinem) apare la început sporadic, încă din
sec. I d. H. Se judecau pentru început în această procedură: - Plângerile cu caracter
administrativ (e.g. plângerile sclavilor împotriva stăpânilor) - Plângerile fiilor de
familie împotriva lui pater familias, care se opunea nejustificat la căsătorie. -
Plângerile îndreptate împotriva decurionilor (ag. fiscali) etc.
• Comparaţie cu celelalte proceduri
În noua procedură, procesele nu se mai judecau în două faze, ci într-una
singură, aflată sub unica autoritate a unui înalt funcţionar imperial. Reprezentarea
era permisă şi judecata putea avea loc şi în lipsa părţii.
• Organizarea instanţelor
Judecător suprem era împăratul. Funcţionarii însărcinaţi cu judecarea
cauzelor civile erau prefecţii puterii (praefecti praetorio) din cele patru prefecturi
(Orient, Iliria, Galia şi Italia) ajutaţi de vicarii care conduceau diocezele1
În provincii judecau guvernatorii, iar la Roma judecător suprem era
praefectus Urbi.
În epoca Dominatului, procedura extra ordinem devine regulă.
• Procedura de judecată
În secolul IV d. H. chemarea pârâtului la judecată începe să aibă caracter
oficial. Actul procedural se numea litis denuntiatio şi ajungea la pârât prin
intermediul unui agent specializat, numit “viator”.
Cererea de chemare în judecată se numea libellus conventionis. Pârâtul
răspundea printr-o libellus contradictionis. Judecătorul aprecia liber mijloacele de
probă, dar desfăşurarea dezbaterilor nu mai era publică.
Se constată o ierarhizare a probelor, o valoare mai mare având înscrisurile,
îndeosebi cele oficiale. Pentru a dovedi un fapt, era nevoie de declaraţiile mai
multor martori. Alte mijloace de probă erau mărturisirea ce putea conduce la
acordarea unui termen de graţie pârâtului, jurământul necesar sau supletiv şi
prezumţiile legale sau judiciare.
• Hotărârea de judecată, executarea ei şi apelul
Sentinţa era redactată în limba latină şi dispunea chiar asupra dreptului
dedus judecăţii. Amenzile judiciare din epoca anterioară sunt înlocuite cu obligarea
la plata cheltuielilor de judecată.
Sentinţa judecătorească putea fi atacată cu apel în termen de 10 zile de la
pronunţare. Apelul avea atât caracter devolutiv cât şi suspensiv. Abia după
judecarea căii de atac, hotărârea căpăta autoritate de lucru judecat şi forţă
executorie
Executarea sentinţei se face manu militari prin agenţi specializaţi ai statului,
numiţi officiales. Dacă nu era posibilă executarea în natură, se trecea la vânzarea
bunurilor celui care pierduse procesul prin mijloacele utilizate şi la epoca clasică:
cessio bonorum şi venditio bonorum.
În epoca imperială apare, însă şi o altă formă de executare asupra
patrimoniului şi anume vânzarea parţială a bunurilor debitorului la cel mai bun
preţ. Această modalitate de vânzare se numea “distractio bonorum”.

PERSOANELE

I. Caracterizare generală asupra persoanei în dreptul roman

1. Noţiunea de persoană
Potrivit dreptului modern, oricărei fiinţe omeneşti i se recunoaşte capacitatea
de a avea drepturi şi obligaţii. Aşadar, orice om este o persoană şi, drept urmare,
poate participa la viaţa juridică.
Dreptul roman nu a recunoscut calitatea de persoană tuturor membrilor
societăţii. Astfel, spre deosebire de oamenii liberi, sclavii nu aveau personalitate şi
deci, nu puteau încheia acte juridice în nume propriu. Dar, chiar şi cei liberi aveau
o personalitate limitată, în funcţie de apartenenţa la categoria socială, originea
etnică sau locul în cadrul familiei romane.
2.Capacitatea juridică a persoanei
Se bucurau de personalitate deplină numai cetăţenii romani, şefi de familie.
Cu alte cuvinte, cel care avea status libertatis, status civitatis şi status familiae.
După Gaius, care spune în Instituţiuni că „oamenii luaţi în totalitatea lor sunt
sau liberi, sau sclavi”, juriştii romani au creat şi alte clasificări ale persoanelor: în
funcţie de status civitatis, sunt cetăţeni şi necetăţeni, iar în funcţie de status
familiae, sunt persoane sui juris şi alieni juris, după cum se află sau nu se află sub
puterea unui pater familias.
Capacitatea era de două feluri: de drept şi de fapt. Capacitatea de drept era
aptitudinea unei persoane de a avea depturi şi obligaţii, iar ce de fapt de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile prin încheierea de acte juridice.
• Inceputul şi încetarea capacităţii.
Personalitatea juridică începe o dată cu naşterea fiinţei umane, doar dacă
individul se năştea viu, liber şi cu înfăţişare umană şi înceta odată cu moartea fizică
a acestuia.
Există trei excepţii de la această regulă:
- copilul conceput este socotit ca şi născut, dacă interesele acestuia o cer
(e.g. copilul conceput moşteneşte pe tatăl său mort înainte ca el să se nască)
- moştenirea neculeasă susţine persoana defunctului să înţelegi evoluţia
instituţiei persoanelor; să identifici diferenţele faţă de dreptul actual; să identifici
diferitele categorii de persoane şi statutul acestora;
- în cazul comorienţilor (decesul simultan în condiţii excepţionale a unor
persoane cu vocaţie succesorală reciprocă) se accepta că puberii supravieţuiau
părinţilor, iar dacă erau impuberi aceştia erau consideraţi primii decedaţi.
4. Elementele capacităţii juridice
Aşadar, pentru a avea o imagine corectă a personalităţii în lumea romană,
trebuie să o privim în funcţie de cele trei status -uri: „status libertatis, status
civitatis şi status familiae”.

II. Status libertatis

În funcţie de acest status, oamenii se împărţeau în liberi şi sclavi. Pentru
prima oară definiţia sclaviei şi a libertăţii a dat-o jurisconsultul Florentinus. El
spune că „libertatea este o facultate naturală a persoanei în baza căreia poate face
ce doreşte în limitele impuse de forţă sau de lege.”
• Sclavii
Potrivit aceluiaşi jurist „sclavia este o instituţie de dreptul ginţilor, conform
căreia cineva este supus, împotriva naturii, unei puteri străine”. Desigur, definiţia
lui Florentinus exprimă concepţiile inovatoare din epoca clasică, care i-au
determinat pe romani să se îndoiască de legitimitatea sclaviei. De fapt, starea de
sclavie a avut un regim diferenţiat pe parcursul istoriei cetăţii.
Sclavul era considerat lucru şi anume cel mai important bun mancipi din
patrimoniul romanului.
Izvoarele sclaviei:
• naşterea.
Copiii născuţi dintr-o mamă sclavă erau sclavi. Nu avea importanţă condiţia
juridică a tatălui.
• captivitatea din războaie Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii
deveneau sclavi.
Indiferent dacă erau romani sau barbari, captivii deveneau sclavi. Cetăţenii
romani făcuţi prizonieri beneficiau de două ficţiuni juridice, prin care se evitau
consecinţele dramatice ale captivităţii. Prima dintre ele era jus postliminii, potrivit
căruia cetăţeanul roman, scăpat din prizonierat era considerat liber la Roma, fără ca
situaţia din captivitate să aibă vreo consecinţă juridică.
A doua ficţiune stabilea că data decesului prizonierului roman, mort în
captivitate era considerată data capturării. Aceasta pentru ca succesorii săi să-l
poată moşteni.
c. prin normele dreptului civil erau prevăzute alte izvoare ale sclaviei. Iată
câteva dintre ele:
- prin procedura manus injectio, creditorul îl putea vinde pe debitorul său
insolvabil peste Tibru
- cei care nu se prezentau la încorporare, care dezertau sau nu-şi plăteau
impozitele, deveneau sclavi publici.
- deveneau sclavi cei care se vindeau prin înşelăciune şi ulterior îşi
revendicau libertatea
- hoţul prins în flagrant delict devenea sclav al victimei furtului
- femeia liberă, amanta unui sclav, somată de trei ori de pater familias să
pună capăt relaţiilor intime, fără ca ea să se conformeze, devenea sclavă
- libertului îi putea fi revocată libertatea pentru ingratitudine faţă de fostul lui
stăpân1 .
Statutul juridic al sclavilor
Aşa cum am arătat, sclavii erau consideraţi lucruri (instrumentum vocalia),
ceea ce înseamnă că erau total lipsiţi de drepturi. La început, stăpânii aveau asupra
lor drept de viaţă şi de moarte şi drept de corecţie nelimitat. De asemenea, stăpânii
aveau dreptul de folosinţă completă a sclavilor, îi putea abandona, sau închiria
serviciile. Sclavii nu aveau drept la nume, ei purtând numele stăpânului la care se
adăuga calitatea lor servilă. Nu se puteau încheia acte juridice între sclavii aceluiaşi
stăpân.
Lipsiţi de status civitatis, sclavii nu aveau nici status familiae şi deci nu
puteau încheia o căsătorie. Uniunea liberă între sclavi purta denumirea de
contubernium. Ca o consecinţă, nici rudenia dintre sclavi nu avea efecte juridice.
Neputând să aibă un patrimoniu, nu puteau transmite moştenirea, ori lăsa
testament.
Dintre drepturi, menţionăm dreptul sclavului de a practica un cult religios.
Acest statut complet defavorabil la epoca veche s-a atenuat considerabil prin
acte succesive, dintre care amintim:
 - prin Lex Petronia din anul 19 î. H., s-a interzis stăpânilor să folosească
sclavii la luptele în arenă.
- Împăratul Claudius dispune ca sclavul bolnav abandonat de către stăpân să
dobândească libertatea.
- Împăratul Nero dispune ca prefectus urbi să cerceteze plângerile (querela)
sclavilor, care denunţau abuzuri ale stăpânilor.
- Domitian şi Hadrian interzic castrarea sclavilor sub sancţiunea confiscării
averii.
În sec. II d. H., Antonius Pius interzice dreptul de corecţie nelimitat, şi
dreptul de viaţă şi de moarte, considerându-l omucidere.
Între situaţia juridică şi cea de fapt a sclavilor existau însă diferenţe foarte
mari, evidenţiate în textele jurisconsulţilor. Astfel, pentru început, sclavii pot
încheia acte juridice în numele stăpânului, dar fără a putea să-i facă o situaţie mai
rea. Asta însemna că ei puteau încheia doar contracte unilaterale. La epoca clasică,
însă, sclavii pot încheia şi contracte în care stăpânul figurează în calitate de debitor.
La această epocă se acordă sclavilor posibilitatea de a administra şi fructifica
o parte a averii stăpânului. Acest mic patrimoniu se numea peculiu, şi putea fi
mărit sau diminuat fără ştirea sau acordul stăpânului.
Reformele dreptului pretorian au dat posibilitatea sclavilor de a conduce
afaceri de comerţ maritim sau terestru. În primul caz se sclavul se numea exercitor,
iar în al doilea institor.
În sfârşit, la aceeaşi epocă, sclavilor li s-a acordat posibilitatea să încheie
anumite convenţii, numite pacte, în nume şi interes proprii. Aceste pacte erau:
1. pactul de eliberare din sclavie
2. pactul de libertate
3. pactul prin care se micşorează datoria sclavului
4. pactul de iertare de datorie1
2. Oamenii liberi
Starea de libertate era inalienabilă şi era definită ca situaţia omului de a nu fi
proprietatea altuia.
• Izvoarele libertăţii
Libertatea se dobândea prin naştere sau printr-un fapt posterior naşterii.
• prin naştere copilul este liber, dacă părinţii săi sunt liberi.
Dacă în timpul sarcinii mama a fost un singur moment liberă, copilul se va
naşte liber, prin efectul principiului „copilul conceput este considerat născut de
câte ori este în interesul său”.
• Prin fapte posterioare naşterii.
 Încetarea stării de sclavie şi dobândirea libertăţii poate fi efectul fie
dispoziţiilor legii, fie voinţei stăpânului.
• eliberarea din sclavie (manumissio) în temeiul legii.
Se dobândea libertatea în următoarele cazuri prevăzute de lege:
- Cetăţeanul roman capturat în război avea un drept de reîntoarcere (jus
postliminii) în virtutea căruia, atunci când se va întoarce din sclavie îşi recapătă
toate drepturile.
- În timpul împăratului Octavianus Augustus, sclavul bolnav sau infirm
abandonat de către stăpân, devine liber
- Erau eliberaţi sclavii care timp de 30 de ani au fost cunoscuţi ca oameni
liberi, cei înrolaţi în armată, cei care slujeau unor culte religioase, cei răscumpăraţi
de la duşmani, sau sclavul care şi-a denunţat stăpânul vinovat de infracţiunea de
omor1.
2. eliberarea prin voinţa stăpânului
Stăpânul îşi putea elibera sclavul, fie prin mijloace legale (de jus civile), fie
prin mijloace pretoriene.
A. Mijloacele prevăzute de dreptul civil erau:
a. procesul fictiv
b. censu (recensământul)
c. testamentul Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace deveneau liberţi cetăţeni
romani.
Mijloacele neformaliste pretoriene erau:
- inter amicos (între prieteni)
- per epistolam (prin scrisoare)
- post mensam (după petrecere)
- convivii adhibitione (cu ocazia unei întâlniri)
Sclavii eliberaţi prin aceste mijloace pretoriene deveneau liberţi latini.
Liberţii erau sclavii eliberaţi. Ei erau diferenţiaţi în trei categorii:
1. Liberţii cetăţeni - erau sclavii eliberaţi prin mijloace formaliste. Din
categoria drepturilor politice, aveau doar jus suffragii, adică dreptul de a alege. Nu
aveau jus honorum (dreptul de a fi ales) şi nici jus militiae (dreptul de comandă în
cadrul legiunilor romane). Aveau totalitatea drepturilor civile, corelate însă, cu o
serie de obligaţii faţă de fostul stăpân, actualul patron, grupate în ceea ce se numea
jura patronatus.1 Jura patronatus (drepturile stăpânului) cuprindea trei categorii de
obligaţii ale liberţilor faţă de patroni:
- operae, reprezentau activităţi făcute în folosul fostului stăpân
- bona, însemna dreptul patronului de a-l moşteni pe libert, când acesta
deceda fără a avea moştenitori legali
- obsequium, consta în obligaţia de respect pe care libertul o datora
patronului.
2. Liberţii latini – erau sclavii eliberaţi prin mijloace neformaliste de drept
pretorian.
Din categoria drepturilor civile şi politice, nu aveau decât jus commercii şi
dreptul de a promova acţiuni în justiţie.
Datorită faptului că nu puteau testa, se spunea despre ei că trăiau ca oameni
liberi, dar mureau ca sclavi.
3.Deditticii – proveneau din sclavii ai căror stăpâni erau peregrini, sau din
cei care în perioada sclaviei fuseseră condamnaţi la pedepse infamante. Ei nu
se puteau apropia la mai puţin de 100 mile de Roma, întrucât erau
transformaşi în sclavi.

III. Status civitatis

În funcţie de acest status, oamenii liberi din Imperiul Roman se împărţeau în
cetăţeni şi necetăţeni. Necetăţenii erau latinii şi peregrinii.
• Cetăţenii romani
Aceştia erau singurii care se bucurau de plenitudinea drepturilor civile şi
politice.
Drepturile politice erau:
- Jus suffragii – era dreptul de a participa la adunările poporului, de a alege
magistraţi şi de a vota legile în comiţiile centuriate.
- Jus honorum – era dreptul de a candida la o magistratură
- Jus militiae – era dreptul de a fi militar în cadrul legiunilor romane
Drepturile civile erau:
- Jus commercii – era dreptul de a încheia orice act juridic prevăzut de
dreptul civil
- Jus connubii – era dreptul de a încheia o căsătorie valabilă
- Jus testamenti factio – era dreptul de a transmite moştenirea pe cale
testamentară
- dreptul de a apela la justiţie
- dreptul la nume – romanii purtau în mod obişnuit trei nume: pe cel
personal, sau prenumele (Caius), pe acela al ginţii sau numele (Cornelius) şi apoi
pe cel al propriei familii sau cognomen (Gracchus). Caius Cornelius Gracchus.
Principalele obligaţii ale romanilor erau de a efectua stagiul militar pe o
perioadă de cel puţin 10 ani şi de a-şi plăti impozitele în funcţie de averea pe care o
aveau.
Dobândirea şi pierderea cetăţeniei
Cetăţenia se dobândea prin naştere şi prin fapte posterioare naşterii.
• Naşterea din părinţi cetăţeni era cel mai important izvor a lui status
civitatis.
În această situaţie concurează mai multe principii:
- copilul născut în cadrul căsătoriei legitime urmează soarta tatălui
- copilul născut în altă uniune urmează soarta mamei
- se aplica jus sangvinis, criteriul naţionalităţii părinţilor şi nu criteriul
naşterii pe teritoriul Statului Roman (jus soli)
b. Prin fapte posterioare naşterii cetăţenia se dobândea prin eliberarea de
sclavie, prin adopţie şi graţie unor concesiuni din partea statului. Aceste concesiuni
puteau fi colective sau individuale. Cele mai importante concesiuni colective au
fost:
- În anul 90 î. H. Prin Lex Julia s-a acordat cetăţenie tuturor locuitorilor
Peninsulei Italice.
- în anul 49 î. H. Prin Lex Roscia s-a acordat cetăţenie galilor de peste Pad.
- în anul 212 d. H., împăratul Caracalla acordă cetăţenie romană tuturor
locuitorilor imperiului, cu excepţia deditticilor.
Concesiunile individuale se acordau de către senat sau de către împărat
pentru merite deosebite. Bunăoară, se acorda dreptul la cetăţenie aceluia care
denunţa infracţiunea de luare de mită comisă de un magistrat roman.
Pierderea cetăţeniei intervenea în următoarele cazuri:
a. prin pierderea libertăţii
b. exilul voluntar sau forţat
c. condamnarea la pedepse infamante

• Latinii
Existau 3 categorii de latini: veteres, coloniari şi junieni.
a. latinii veteres erau locuitorii cetăţilor latine din vechea ligă latină
dizolvată în anul 338 î.H. Ei nu aveau jus honorum, dar puteau vota dacă în ziua în
care se aduna poporul erau la Roma. Dacă se stabileau definitiv la Roma, primeau
cetăţenia. Această categorie de latini a dispărut în anul 268 î. H. când li s-a acordat
cetăţenia .
b. latinii coloniari sunt locuitorii coloniilor înfiinţate după anul 268 î. H.
Aceştia aveau doar jus commercii. Li s-a acordat cetăţenie romană în anul 90 î.H.
prin Lex julia
 c. latinii junieni au fost creaţi prin Lex junia norbana în anul 19 d. H. şi
proveneau din eliberaţi prin moduri neformale.

• Peregrinii
Erau străinii din imperiu. Ei nu aveau drepturi politice sau civile. Pentru
această categorie a fost creată instituţia pretorului peregrin, iar judecătorii
competenţi pentru a judeca litigiile între cetăţenii romani şi peregrini se numeau
recuperatores. În funcţie de provenienţa lor peregrinii sunt de două categorii:
ordinari şi dedittici.
a. Peregrinii ordinari sunt locuitorii cetăţilor care au fost învinse de către
romani în urma unor războaie. Ei plăteau statului roman o sumă de bani numită
vectigal sau tributum.
b. Peregrinii dedittici erau locuitorii acelor cetăţi care au capitulat fără
condiţii în urma unor războaie cu Roma, sau populaţiile care nu erau organizate în
cetăţi, cum ar fi egiptenii. Aceştia nu se puteau apropia la mai puţin de 100 de mile
de Roma, sub sancţiunea pierderii averii şi capturării ca sclavi.

IV. Status familiae - Familia romană

• Puterea părintească
Familia patriarhală romană este o comunitate de bunuri şi persoane aflate
sub puterea aceluiaşi pater familias.
Pater familias înseamnă şef de familie şi nu tată de familie. Astfel, putea fi
pater familias un bărbat necăsătorit sau un copil fără părinţi, în sensul că ei
exercitau dreptul de proprietate asupra unor bunuri.
Familia romană organizată pe baza puterii lui pater familias (patria potestas)
cuprindea două categorii de persoane: sui juris şi alieni juris.
Cei alieni juris sunt sub patria potestas, care este perpetuă. Cei sui juris nu se
află sub puterea nimănui.
Rudenia în familia romană nu era bazată pe legături de sânge (cognate), ci pe
raporturi de putere. Rudenia cognatică este o rudenie exclusiv prin bărbaţi, căci la
moartea lui pater familias numai fiii lui vor deveni la rândul lor pater familias.
Fac parte din familia romană:
- pater familias - soţia (uxor), dacă este căsătorită cum manu
- fii cu soţiile lor dacă erau căsătorite cum manu
- fiicele până la căsătoria lor cum manu
- nepoatele până la căsătoria cum manu
- persoanele adoptate, adrogate sau legitimate.
 Familia are o avere compusă din casa de locuit (domus)şi terenul din jurul
casei (heredium), precum şi un teren în afara cetăţii, destinat agriculturii, numit
fundus. Heredium, fundus, sclavii şi animalele mari constituie familia sau averea
grupului. Un alt grup de lucruri aparţinând familiei se numeşte pecunia şi cuprinde
vitele mici, metalele, banii etc.
Puterea părintească este perpetuă şi nelimitată (jus vitae necisque). La
început s-a numit manus, dar apoi s-a diferenţiat după cum urmează:
a. Manus – era puterea asupra femeii căsătorite cum manu.
b. Patria potestas – puterea asupra copiilor
c. Dominica potestas – puterea asupra sclavilor
d. Mancipium – puterea asupra persoanelor aflate temporar sub stăpânirea
lui pater
e. Dominium- puterea asupra lucrurilor
f. Tutela şi curatela – puterea asupra unei femei sui juris sau asupra unor şefi
de familie incapabili

2. Căsătoria romană
La origine căsătoria romană se realiza prin trecerea femeii sub puterea
bărbatului. Mai târziu, deşi căsătorită, femeia putea rămâne sub puterea lui pater
din familia de origine.
De aceea la romani căsătoria era de două feluri - cum manu - sine manu
• Căsătoria cum manu.
În aceasta formă femeia trecea sub puterea lui pater familias din noua
familie. Acesta putea fi soţul şi atunci ea dobândea în noua familie locul unei fiice,
sau tatăl soţului său şi atunci ea dobândea locul unei nepoate.
Această căsătorie se realiza în trei feluri:
a. confarreatio – era o formă de căsătorie rezervată patricienilor care avea
loc într-un cadru solemn, în faţa pontifilor.
b. Coemptio – constă într-o înstrăinare fictivă a femeii.
c. Usus- acest mod de a deţine manus asupra femeii se obţinea printr-o quasi
posesie de un an de zile.
Când manus se dobândea prin confarreatio desfacerea căsătoriei avea loc
printr-un act juridic simetric numit diffarreatio. În cazul unei coemptio sau unui
usus repudierea se făcea printr-o înstrăinare simbolică
• Condiţiile de fond ale căsătoriei.
Acestea sunt connubium, consimţământul şi vârsta.
1. jus connubii – însemna aptitudinea unei persoane de a se căsători conform
lui jus civile.
2. consimţământul – Dacă cei care se căsătoreau erau alieni juris, se cerea
consimţământul celor doi şefi de familie. Dacă erau persoane sui juris, se cerea
consimţământul acestora.
3. Vârsta necesară pentru căsătorie a fost fixată la 12 ani pentru fete şi 14 ani
pentru băieţi.
• Efectele căsătoriei cum manu
La căsătoria cum manu soţia cădea sub puterea soţului. Bunurile dotale
intrau în patrimoniul noii familii, unde femeia dobândea drepturi succesorale. Ea le
pierdea, însă, în familia de orgine.
• Căsătoria sine manu
În acest caz femeia rămânea în familia de origine, soţul neavând autoritate
asupra ei. Căsătoria se încheia printr-o procedură simplă, neformalistă, ce
presupunea ca soţia să fie condusă la noul domiciliu.
Căsătoria se desfăcea prin moartea unuia dintre soţi, prin pierderea libertăţii
sau a cetăţeniei şi prin divorţ pentru cauze temeinice.
• Efectele căsătoriei sine manu
La căsătoria sine manu, femeia rămâne sub puterea tatălui ei, aşa încât era
considerată străină în noua familie , unde nu avea drepturi succesorale.
• Impedimentele relative la căsătorie
Lipsa lui jus connubbii putea fi generată de următoarele cazuri:
1. Rudenia in linie dreaptă la infinit şi în linie colaterală, până la gradul IV.
2. Era interzisă căsătoria între adoptat şi adoptator.
3. Până la Lex Canuleia 445 î. H. era interzisă căsătoria între plebei şi
patricieni.
4. Era interzisă poligamia
5. Văduva nu se putea căsători timp de un an de la moartea soţului
6. Era interzisă căsătoria între femeia adulteră şi amantul său, între tutore şi
pupil, între curator şi femeia aflată sub curatelă.
7. Guvernatorii nu se puteau căsători cu femeile din provincie
8. Soldaţii în timpul Principatului nu se puteau căsători

G. Relaţiile personale între soţi.

1. în cadrul căsătoriei cum manu Femeia dobândeşte rangul social şi
domiciliul soţului şi îi datorează respect şi fidelitate. Adulterul era condamnat cu
moartea în caz de flagrant delict.
 2. în cadrul căsătoriei sine manu
Femeia rămânea în continuare subordonată vechii familii. Avea obligaţia de
respect faţă de soţ şi îi purta numele. În cazul în care părăsea nejustificat
domiciliul, putea fi adusă înapoi prin concursul justiţiei.
În anul 18 î.H. Lex Julia de adulteriis sancţionează adulterul comis de
femeie, dar şi de bărbat.

H. Raporturile patrimoniale între soţi

1. în cadrul căsătoriei cum manu, regimul patrimonial era cel al comunităţii
de bunuri, datorită integrării tuturor bunurilor femeii în patrimoniul unic al noii
familii. În cadrul acestei familii femeia dobândea drepturi succesorale partea ei
fiind echivalentă cu cea a copiilor.
2. în cadrul căsătoriei sine manu funcţiona regimul separaţiei de bunuri,
femeia fiind singura care exercita prerogativele dreptului de proprietate asupra
bunurilor sale.
I. Relaţiile dintre părinţi şi copii.
Atât copii născuţi în cadrul căsătoriei cum manu, cât şi cei născuţi în
căsătoria sine manu urmau soarta juridică a tatălui
• Relaţiile personale
La epoca veche patria potestas constituia o putere absolută ce culmina cu
dreptul de viaţă şi de moarte asupra copiilor (jus vitae necisque).
Pater familias avea dreptul de a-şi expune copiii şi drept de corecţie nelimitat
asupra acestora. Dispuneau de capacitatea de muncă a acestora şi stabilea vârsta
matrimonială.
Ulterior, această putere se diminuează considerabil:
a. jus vitae necisque a suferit restrângeri prin Legea celor XII table şi este
interzis prin lege de împăratul Constantin.
b. Dreptul de corecţie nelimitat este interzis de Traian.
c. Dreptul de expunere a copilului dispare în timpul lui Constantin
d. Dreptul de a-şi înstrăina (mancipio) copiii pentru încheierea unor afaceri
dispare în timpul lui Diocletian.
e. Abandonul noxal este interzis de împăratul Justinian1
2. Relaţiile patrimoniale
La epoca veche descendenţii dobândeau bunuri pentru pater familias şi în
numele lui, fără a putea să-i facă acestuia o situaţie mai grea. Totodată, pater îşi
putea dezmoşteni copiii.
1. Fiii de familie obţin dreptul să încheie contracte sinalagmatice prin care
puteau să-i facă lui pater o situaţie mai grea.
2. Ei dobândesc dreptul de a introduce o plângere numită querella, împotriva
abuzurilor lui pater.
3. Apar peculiile fiilor de familie
Peculiul era un drept de folosinţă şi administrare concedat de şeful familiei
fiului, asupra unei mase de bunuri. Aşadar peculiul era un patrimoniu care asigura
independenţa financiară a fiilor de familie.
Aceste peculii erau de patru feluri
1. peculiul profecticiu – presupunea remiterea unor valori către fiul de
familie şi exprimarea consimţământului de a constitui acel peculiu.
2. Peculiul ostaşilor – constituit din bunurile dobândite pe parcursul
satisfacerii stagiului militar.
3. Peculiul quasicastrense – era peculiul constituit în timpul împăratului
Constantin funcţionarilor publici
4. Bona adventicia- era formată din bunurile moştenite pe linie maternă. 3.
Adopţiunea, adrogaţiunea şi legitimarea

A. Adopţia
Prin adopţie, un alieni juris părăseşte familia sa şi trece în puterea altui şef
de familie.
Adopţia avea loc în două etape. În prima, fiul de familie ieşea din familia de
origine, iar în a doua, el intra în noua familie.
Prima etapă se realiza printr-o triplă mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea
celor XII Table prevedea “dacă pater vinde fiul de trei ori , el este liber faţă de
pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unui proces simulat,
prin care toate părţile îşi dădeau acordul.

1. Condiţiile adopţiei:
- cei doi şefi de familie şi adoptatul erau obligaţi să-şi dea consimţământul.
- Adoptantul trebuia să aibă cu cel puţin 18 ani mai mult decât adoptatul.
a.2. Efectele adopţiei
- pe plan personal, adoptatul iese din familia de origine şi intră sub puterea
noului pater, devenind agnat cu membrii noii familii, dar copiii săi rămân în familia
de origine.
- pe plan patrimonial, drepturile succesorale se sting, în vechea familie şi se
dobândesc în cadrul noii familii.
 B. Adrogaţia însemna adoptarea unui tânăr care, el însuşi este pater familias.
În fapt, prin aceasta o întreagă familie intra sub puterea altui pater familias.
b.1. formele adrogaţiei
1. în faţa comitiilor callate. În faţa adunării poporului (comitia curiată se
transforma în comitia callata cu această ocazie) se prezentau părţile şi era
chestionată întreaga comunitate cu privire la oportunitatea acestei forme de
adopţie.

2. În faţa celor 30 de lictori Pontifii sub conducerea unui magistrat îşi dădeau
acordul odată ce adunările populare au căzut în desuetudine.

3. prin rescript imperial - începând din sec. II d. H. adrogaţiunea de putea

face, la cerere, prin ordin al împăratului.

4. prin contract
Este o modalitate mai rară de adrogaţie, întâlnită în provinciile ocupate.

5.prin testament
Prin această modalitate Julius Caesar l-a adrogat pe Octavianus Augustus.

2. Condiţiile adrogaţiei
Adrogantul trebuia să fie şef de familie trecut de 60 de ani şi fără
moştenitori.
Adrogatul trebuia să aibă peste 25 ani şi să fie cu cel puţin 18 ani mai tânăr
ca adrogantul.

3. Efectele adrogaţiei
1. pe plan personal adrogatul intră în puterea adrogantului ca fiu şi devine
rudă agnatică cu toate rudele agnatice ale adrogantului. El iese din familia de
origine, iar legăturile cu aceasta sunt rupte.
2. Pe plan patrimonial, întreaga avere a adrogatului intra în puterea
adrogantului. Datoriile adrogatului se şterg, întrucât el nu poate face mai rea
situaţia noului pater familias.

C. Legitimarea
 Prin această instituţie juridică apărută destul de târziu tatăl natural dobândea
patria potestas asupra copilului născut în afara căsătoriei legitime. Legitimarea era
de trei feluri.
1. prin căsătorie subsecventă
2. prin rescript imperial
3. prin ofertă la curia municipală
4. Emanciparea
Prin emancipare, un fiu de familie alieni juris părăseşte familia sa şi devine
sui iuris.
Emanciparea avea loc în două etape.
În prima, fiul de familie ieşea din familia de origine, iar în a doua, el
devenea sui iuris printr-o dezrobire vindicta. Prima etapă se realiza printr-o triplă
mancipare (înstrăinare). Astfel, Legea celor XII Table prevedea “dacă pater vinde
fiul de trei ori , el este liber faţă de pater”.
Etapa a doua avea loc în faţa magistratului şi lua forma unei dezrobiri
vindicta prin care fiul de familie ieşea definitiv de sub puterea lui pater familias şi
devenea persoană sui iuris.

V. Capitis deminutio
În sens literal capitis deminutio s-ar traduce prin micşorarea personalităţii,
dar în sens juridic aceasta s-ar traduce prin desfiinţare, pentru că există şi situaşii în
care cel ce suferă o capitis deminutio nu numai că nu-şi micşorează capacitatea, ci
dimpotrivă şi-o sporeşte.
- Capitis deminutio maxima constă în pierderea libertăţii, este cazul
adrogatului care din persoană sui iuris devine persoană alieni iuris
- Capitis deminutio media desemnează pierderea calităţii de cetăţean (exil,
ex. Poetul Ovidius), este cazul adoptatului care trece de sub puterea unui pater
familias sub puterea altui pater familias, astfel că personalitatea lui nu se modifică
- Capitis deminutio minima înseamnă pierderea unor drepturi de familie, este
cazul emancipatului care iese de sub puterea lui pater familias, şi din persoană
alieni iuris devine persoană sui iuris, capacitatea lui sporind pe această cale.

VI.Persoana juridică
Persoana juridică este o colectivitate ce are un patrimoniu propriu,
dobândeşte drepturi şi îşi asumă obligaţii, distinct de membrii care o compun.
La romani persoana juridică era desemnată prin termenul corpora sau
universitas.
În domeniul dreptului public cea mai veche persoană juridică a fost statul
roman, iar după modelul acestuia au create coloniile din Italia şi provincii.
În domeniul dreptului privat, persoanele juridice se numeau asociaţii –
societas. Aceste persoane juridice de drept privat s-au implicat în viaţa politică spre
sfârşitul republicii, astfel încât Cezar le-a desfiinţat, cu excepţia celor tradiţionale,
împăratul August a condiţionat acordarea personalităţii juridice de aprobarea
expresă a Senatului.

• Tutela şi curatela
Tutela şi curatela sunt instituţii juridice create în scopul protejării
incapabililor de fapt. La origine, însă ele s-au manifestat ca puteri exercitate pentru
protejarea averii familiei patriarhale.
Existau două feluri de tutelă :
- tutela impuberului
- tutela femeii sui juris
După modul de înfiinţare, tutela era de 4 feluri:
1. Tutela legitimă – în lipsa unei tutele testamentare, în baza legii era numit
tutore agnatul în gradul cel mai apropiat.
2. tutela testamentară – era constituită prin testament şi stabilită prin Legea
celor XII Table.
3. tutela dativă – în lipsa unor tutori testamentari sau legitimi, pretorul urban
desemna tutori celor lipsiţi temporar de aceştia. Cererea pentru instituirea tutelei
putea fi făcută de orice persoană interesată.
4. Tutela fiduciară – revenea acelora care eliberau un individ mancipat
anterior, conform lui Lex Duodecim Tabularum.
Curatela, spre deosebire de tutelă asigură protecţia celor incapabili din
motive accidentale. Existau astfel:
1. curatela nebunului (furiosus)
2. curatela prodigului (risipitorului)
3. curatela minorului de 25 ani
Curatela putea fi legitimă sau dativă. Ea nu se putea constitui prin testament.

DREPTURI REALE-BUNURILE

I. Patrimoniul
1. Definiţie În dreptul modern, prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor,
datoriilor şi sarcinilor unei persoane, care sunt susceptibile de o valoare pecuniară.
Aşadar, în cuprinsul patrimoniului intră, pe de o parte , drepturile, iar pe de altă
parte, sarcinile şi datoriile care grevau fie bunurile, fie drepturile unei persoane.
În dreptul roman, la început prin patrimoniu se înţelegea totalitatea lucrurilor
corporale. Astfel, termenul „familia”, care desemna la început grupul de sclavi, a
fost utilizat mai târziu pentru a indica ansamblul lucrurilor mancipi. „Pecunia”,
care se referea la început la vitele mici, a numit apoi toate lucrurile nec mancipi.
Succesiunea culeasă în baza legii se numea hereditas, iar cea deferită de pretor se
numea bona. Ambii termeni defineau un ansamblu de bunuri, de drepturi şi datorii.
În epoca clasică a apărut şi termenul de patrimonium, cu un sens apropiat de cel
modern. În epoca lui Justinian, patrimoniul era desemnat prin cuvântul substantia.
2. Elemente
Elementele patrimoniului sunt actio in rem şi actio in personam (drepturile reale şi
drepturile de creanţă). Drepturile reale constituie acele drepturi patrimoniale care
luau naştere între o persoană numită titularul dreptului respectiv şi toţi ceilalţi
membrii ai societăţii (dreptul de proprietate). Drepturile personale (drepturile de
creanţă) acele drepturi patrimoniale care luau naştere dintr-un raport juridic între
două persoane determinate , astfel încât este opozabil faţă de o singură persoană.
Drepturile reale avea două prerogative: dreptul de urmărire şi dreptul de preferinţă.
Dreptul de urmărire reprezintă facultatea de a intenta o acţiune care sancţiona
dreptul de proprietate încălcat împotriva oricărei persoane care deţinea lucrul.
Dreptul de preferinţă este dreptul prin care creditorul preferenţial trecea înaintea
celorlalţi creditori în scopul satisfacerii dreptului său de creanţă. Dreptul real se
diferenţiază de dreptul de creanţă, prin faptul că realizarea dreptului real avea loc
direct asupra lucrului, pe când dreptul de creanţă avea loc prin intermediul
activităţii debitorului.
3. Principii
A. Patrimoniul constituie emanaţia unei persoane. Este necesară calitatea de
persoană, deci de subiect de drept cu capacitate juridică deplină.
B. Orice persoană are în mod necesar un patrimoniu
C. Fiecare persoană nu are decât un singur patrimoniu, acesta este unic, la fel ca şi
persoana a cărei emanaţie este.
II. Clasificarea bunurilor
Diviziunea fundamentală pentru romani era aceea în funcţie de criteriul
patrimonial (summa divisio). Potrivit acestui criteriu, există lucruri in patrimonio,
adică lucruri care fac, ori pot face parte din patrimoniul nostru şi lucruri extra
patrimonium adică lucrurile care nu pot fi însuşite, nu sunt susceptibile de
apropriere privată.
1. Res extra patrimonium Res extra patrimonium sunt lucrurile nimănui. Aceste res
nullius se împart în două mari categorii: res nullius divini juris (lucrurile nimănui
indicate de dreptul divin) şi res nullius humani juris,( lucrurile nimănui, indicate de
dreptul laic).
Res nullius divini juris se împart în 3 categorii:
1. res sacrae – sunt lucrurile consacrate zeilor, adică templele, altarele, statuile.
2. res sanctae – sunt lucrurile considerate sacrosante, cum ar fi porţile, zidurile
cetăţii si pietrele de hotar.
3. res religiosae – sunt bunurile consacrate cultului morţilor, cum ar fi mormintele
sau stelele funerare.
Res nullius humani juris – cuprind tot 3 categorii:
1. res communes – sunt lucruri care aparţin tuturor prin natura lor ( aerul sau apa
mării)
2. res publicae – sunt lucrurile care aparţin statului roman (sclavii publici sau
clădirile publice).
3. res universitatum- sunt lucrurile care aparţin cetăţii şi sunt destinate uzului
public (teatrele, stadioanele, arenele, circul)
2. Res in patrimonio Res in patrimonio sunt lucrurile care pot fi însuşite de
particulari.
1.criteriul importanţei lucrurilor în cadrul patrimoniului. În funcţie de acest
criteriu, bunurile se împart în mancipi şi nec mancipi. Bunurile mancipi sunt cele
mai importante bunuri pentru cetăţeanul roman. Din ele fac parte: suprafeţele de
teren, casa de locuit, sclavii, animalele domestice. Aceste bunuri se puteau dobândi
doar prin mijloace formaliste, cum ar fi: mancipatiunea şi cesiunea în faţa
magistratului. Res nec manicipi – erau la epoca veche bunurile mai puţin
importante pentru romani :banii, animalele sălbatice şi toate bunurile incorporale,
cu excepţia servituţilor prediale rustice.
2.criteriul naturii bunurilor asociat intenţiei părţilor dintr-un raport juridic. După
acest criteriu, bunurile se împart în lucruri de specie şi lucruri de gen. Bunurile de
specie sunt individualizate prin natura, substanţa sau forma lor, fiind realităţi unice,
pe când bunurile de gen sunt neindividualizate prin trăsături particulare.
3.criteriul corporalităţii bunurilor. După acest criteriu lucrurile erau divizate în res
corporales (bunuri corporale, tangibile, palpabile) şi incorporales (incorporale,
abstracte), cum ar fi drepturile de creanţă.
4.criteriul muvabilităţii. În funcţie de acest criteriu, bunurile se împart în res
moventes (bunuri mobile , apte de a se deplasa prin propria lor energie sau printr-o
energie exterioară) şi bunurile imobile, nemişcătoarele, care cuprind terenurile,
construcţiile şi accesoriile lor.
5.criteriul consumptibilitaţii. După acest criteriu, res privatae au fost divizate în
bunuri consumptibile, care se consumă la prima întrebuinţare şi bunuri
neconsumptibile, care presupun o existenţă îndelungată.
6.criteriul fungibilităţii bunurilor. Raportat la acest criteriu, bunurile au fost
divizate în bunuri fungibile şi nefungibile. Bunurile din prima categorie se pot
schimba între ele, pe când cele nefungibile nu sunt interşanjabile, fiind unicate,
perfect individualizate.
7.criteriul accesorialităţii bunurilor. După acest criteriu, avem bunuri principale, ce
au o existenţă de sine stătătoare şi bunuri accesorii, care servesc doar la punerea în
valoare a lucrurilor principale, a căror soartă juridică o urmează.
III. Drepturi reale - Posesiunea
1. Generalităţi
În literatura modernă de drept se reţine că posesia este o stăpânire de fapt,
fundamental deosebită de stăpânirea juridică, care constituie esenţa proprietăţii. Se
susţine că proprietate este un drept, iar posesiunea este un fapt. Posesia este o sumă
de prerogative, apreciate în exerciţiul lor concret, de facto, asupra unui res
corporis, în nume şi interes proprii, fie că titularul acestui exerciţiu este sau nu este
şi titular al dreptului de proprietate. În această exclusivitate a folosinţei, rezidă
marca de diferenţiere a posesiei, chiar şi în raport cu proprietatea. Posesiunea a
apărut aşadar, ca exerciţiu factual al unor prerogative juridice, adică stăpânirea
efectivă şi permanentă a unui lucru corporal, în condiţiile fixate de drept.
2. Dobândirea şi pierderea posesiunii
Posesia se dobândeşte când o persoană obţine asupra unui lucru stăpânirea de fapt
cu intenţia de a o exercita în nume propriu, adică prin întrunirea celor două
elemente: corpus şi animus. La epoca veche, se dobândea posesia doar printr-un act
material de luare a lucrului în posesie. Mai târziu însă, acest act rudimentar va
deveni unul simbolic. Era suficient să se pună un paznic lucrurilor cumpărate sau
să predea cheia magaziei unde acestea au fost depozitate pentru ca posesia să fie
transferată. Era aşadar suficient ca lucrul să fie pus la dispoziţia dobânditorului
pentru ca acesta din urmă să obţină posesia. La finele epocii clasice, simpla
înmânare a documentul scris care consemna vânzarea, echivala cu transmiterea
posesiei. Multă vreme posesia nu a putut fi dobândită prin reprezentanţi. Abia în
sec.II d.H, s-a admis că elementul corpus poate fi dobândit prin reprezentare de un
mandatar sau de un tutore. Posesia încetează în momentul în care s-a pierdut unul
dintre aceste două elemente: corpus sau animus. Astfel, se pierde posesiunea atunci
când bunul piere sau când posesorul a fost deposedat prin orice mijloace de el. Se
poate pierde posesia prin manifestarea voinţei de a nu mai poseda, ca în cazul
contitutului posesor. Pierderea concomitentă a lui corpus şi animus are loc fie prin
moartea posesorului, fie prin abandonarea bunului.
3. Elementele posesiunii
Posesiunea presupune întâlnirea a trei elemente esenţiale: animus şi corpus. a.
Animus: reprezintă simpla intenţie de a poseda lucrul pentru sine, sub aparenţa
proprietăţii. Este elementul de voinţă ce vizează adoptarea unui comportament de
veritabil stăpân al bunului şi dorinţa vizibil exprimată de păstrare a bunului, ca şi
cum i-ar aparţine de jure posesorului. b. Corpus: sau elementul material, nu
reprezintă bunul posedat în materialitatea lui, ci stăpânirea efectivă asupra lucrului.
Corpus constituie totalitatea actelor materiale prin care o persoană se foloseşte de
un lucru. Astfel, pentru a intra în stăpânirea unui teren, era suficient ca
înstrăinătorul să indice dobânditorului hotarele dintr-un loc în altul. Era suficient ca
un bun să se afle la dispoziţia unei persoane, chiar dacă bunul în materialitatea sa
era plasat la distanţă de posesor, în conformitatea cu intenţia şi interesele sale,
pentru ca ea să reclame deţinerea elementului material al posesiei.
4. Efectele posesiunii
A. Posesorul se bucură de protecţie juridică.
B. Posesorul are perspectiva de deveni proprietar prin uzucapiune.
C. La procesul în revendicare, posesorul are întotdeauna calitatea de pârât ceea ce
îl avantajează.
Acţiunea în revendicare este intentată de către proprietarul neposesor împotriva
posesorului neproprietar. Sarcina probei apasă asupra proprietarului potrivit
adagiului, “omnes probandi incubit actor” (sarcina probei apasă asupra
reclamantului). Pârâtul se apără “posideo quia posideo” (posed pentru că posed).
Astfel că dacă tu reclamant vrei să mă deposedezi trebuie să faci dovada în faţa
judecătorului că eşti proprietar.
5. Interdictele posesorii
Protejarea posesiei se făcea prin proceduri ce implicau prerogativa de comandă a
magistratului judiciar. Aceste mijloace de apărare se numeau interdicte posesorii şi
erau ordine ale magistratului judiciar investit cu imperium. Prin ele se rezolvau
stările imediate, relative la posesia lucrurilor. Interdictele posesorii erau de două
feluri:
A. Interdicte retinendae possessionis causa (care apără o posesie deja dobândită şi
nepierdută). Erau de două feluri: uti possidetis, relative la imobile şi utrubi, care se
referă la mobile.
B.Interdictele recuperandae possessionis causa (pentru redobândirea unei posesiuni
pierdute). Ele erau de trei feluri, fiecare sancţionând un viciu al posesiei. - unde vi
(cottidiana şi armata) - îndreptat împortiva celui care a câştigat posesia prin
violenţă - de precario causa (în contra precaristului) - de clandestina possessione
causa (îndreptat împotriva celui care exercita clandestin posesia)
6. Detenţiunea Detenţiunea presupune întrunire a două elemente: animus şi corpus.
Animus al detenţiunii constă din intenţia persoanei de a stăpâni lucrul nu pentru
sine ci pentrul altul, detentorul nu intenţionează să păstreze lucrul pentru sine, ci
să-l restituie proprietarului după ce l-a folosit potrivit convenţiei cu acesta. Corpus
al detenţiunii e identic cu corpus al posesiunii. Prin crearea acestui titlu juridic,
romanii au făcut posibile operaţiuni juridice precum: depozitul, arenda, închirierea,
operaţiuni care nu au putut fi realizate în epoca anterioară.
IV. Drepturi reale – Proprietatea
1. Noţiune şi atribute
Legile romane nu definesc proprietatea, ci stabilesc conţinutul celui mai important
drept real, sub forma celor trei prerogative esenţiale: “jus utendi, fruendi et
abutendi re sua”. Aceste atribute rămân şi astăzi cele mai fericite formule în efortul
înfăţişării cât mai exacte a conţinutului unei instituţii extrem de generoasă în
semnificaţii. Jus utendi este dreptul de a uza, de a întrebuinţa, de a folosi bunul. Jus
fruendi nu înseamnă numai perceperea fructelor, pentru că ne referim aici nu doar
la cele pe care lucrul le produce în mod natural, ci şi la cele produse prin
intervenţia omului. Limba latină se dovedeşte a fi mai exactă şi în ceea ce priveşte
jus abutendi, romanii înţelegând prin această formulă, până la urmă tot ceea ce nu
era epuizat de celelalte prerogative, a trage folos dintr-un lucru (ab utere), a se
folosi, în principiu, de toate aptitudinile economice ale unui bun, dar mai cu seamă,
de posibilitatea de a încheia orice act juridic referitor la bun.
2. Originea şi evoluţia proprietăţii
a. Forme prestatale de proprietate
Fără îndoială, în epoca străveche proprietatea era determinată de modul paternalist
de organizare tribală a societăţii. Folosinţa comună asupra terenului pe care tribul îl
foloseşte exclude aproprierea privată, numai că, dacă fiecare ar fi trebuit să ceară
voie celorlalţi ca să-şi însuşească roadele pământului, omul ar fi dispărut de mult.
Diferenţele sociale apar, nu în mod necesar de la distribuirea inegală a resurselor,
ci mai cu seamă din diferenţele de rentabilitate a muncii a fiecărei familii în parte.
Proprietatea ca drept natural fundamental se justifică printr-o ipoteză banală: omul
este o fiinţă flămândă. Ea intră în lume prin muncă, iar în centrul acestei ecuaţii se
află individul. Proprietatea se detaşează de muncă pentru a o conserva, de aceea
vorbim de un drept perpetuu, veşnic la romani, munca sau războiul fiind doar
începutul proprietăţii pentru că specificul lor este să acumuleze sau să producă
valoare, iar specificul proprietăţii este să conserve acea valoare, să o împiedice să
piară. Dreptul de proprietate devine garanţia unei libertăţi. Legea celor
douăsprezece table, apărută in 450 î.C. ocroteşte proprietatea privată fără a pomeni
direct de existenţa proprietăţii obşteşti. Putem spune că, la această dată,
proprietatea privată apare justificată, originea ei fiind epurată de orice urmă de
violenţă, îmbrăcând, prin noţiunea schimbului, prestigiul autorităţii morale a
rezultatului muncii. Anterior, familiile au primit în folosinţă temporară câte o
suprafaţă de pământ în interiorul cetăţii. Acest patrimoniu funciar familial se
numea heredium, adică moştenire. Ne spun Plinius sau Cato, că un astfel de
heredium avea o întindere de aproximativ jumătate de hectar şi cuprindea grădina
şi casa de locuit. Iniţial, acest teren era un patrimoniu inalienabil, imposibil de
înstrăinat prin acte între vii sau pentru cauză de moarte. Desigur, în calitate de unic
administrator al averii familiale, pater familias exercita toate prerogativele
dreptului de proprietate, iar, în considerarea ideii anterioare, în lipsă de moştenitori
legitimi, heredium revenea colectivităţii gentilice pentru a fi redistribuit familiilor
romane. Aşadar, putem spune fără să greşim, că încă de la început proprietatea
privată a coexistat cu cea familială şi cea colectivă, şi părăsim astfel o teorie a
cauzei finale, anume că prima fază a proprietăţii a fost colectivă şi că ţinta evoluţiei
este către forma colectivă . Putem conchide, fără a insista, că la epoca veche, chiar
înainte de anul 450 î.C. au coexistat proprietatea publică sau colectivă a statului şi
proprietatea individuală privată numită dominium ex jure Quiritium. Termenul de
proprietas apare mult mai târziu, spre sfârşitul dominatului Justinian fiind cel care
îmbracă sub această denumire cele patru forme de proprietate privată, aşa cum le-
au cunoscut romanii în epoca clasică.
b. Proprietatea în epoca veche
Cea mai veche şi singura până la finele republicii a fost proprietatea quiritară, sau
aşa cum am spus, stăpânirea după dreptul quiritilor. Quiritii sunt întemeietorii
cetăţii şi de aceea denumirea reliefează atât caracterul ei exclusiv cât şi faptul că
această instituţie era apărată de dreptul civil roman. Exclusivistă prin excelenţă,
proprietatea quiritară presupunea în mod obligatoriu un cetăţean roman. Acest
drept conţinea trei atribute esenţiale : jus utendi, jus fruendi, jus abutendi. Nu s-a
inventat încă nimic nou în ceea ce priveşte caracterele acestei proprietăţi, respectiv
caracterul absolut, caracterul perpetuu şi caracterul exclusiv. Acest tip de
proprietate era reglementat atât de rigid încât Gaius spunea că existau numai două
posibilităţi : fie să ai proprietate romană, fie să nu ai proprietate de loc. Dreptul de
proprietate quiritar conferea titularului său exclusivitatea folosinţei respectivului
lucru precum şi perpetuitatea exerciţiului său, acest fapt fiind exprimat prin
următorul adagiu : proprietas ad tempus constitui non potest, adică proprietatea nu
poate fi stabilită până la un termen. Ca o consecinţă a acestui principiu este faptul
că romanii nu au îngăduit posibilitatea ca dreptul de proprietate să fie transferat sub
modalităţi extinctive. Obiectul dreptului de proprietate quiritară era pentru început
obligatoriu un res mancipi . In categoria acestor bunuri regăsim lucrurile cele mai
importante : casa de locuit (domus), terenul din cetate (heredium), suprafeţele de
pământ italic (ager italicus), servitutile prediale rustice, animalele domesticite şi nu
în ultimul rând sclavii. De astfel termenul mancipi provine din două cuvinte manu
respectiv capere (a prinde cu mâna), expresie ce sugerează prinderea sclavilor.
Înstrăinarea acestor bunuri nu se putea face oricum, ea presupunea, fie
mancipaţiunea, adică o modalitate solemnă de transfer al proprietăţii încheiată în
mod simbolic în faţa martorilor cetăţenii romani, fie cesiunea, un proces fictiv
desfăşurat în faţa magistratului. Mult mai târziu, s-a stabilit că şi un lucru nec
mancipi poate fi obiect al dreptului de proprietate quiritară şi s-au admis şi alte
modalităţi de transfer ale acestuia.
c. Proprietatea în epoca clasică
Proprietatea pretoriană sau publiciană.
O figură juridică extrem de interesantă şi care dă deplina măsură a geniului juridic
roman. Numele îi vine de la un prezumtiv pretor Publicius, care, se pare a trăit în
sec. I d.C. . Ea apare în clipa în care societate romană începe să se modernizeze, să
se dezvolte, iar tiparele învechite ale legilor vechi nu se mai potriveau noilor
realităţi ale Romei clasice . Când Roma era încă o cetate şi nu capitala lumii
cunoscute, mancipaţiunea şi cesiunea în faţa magistratului, ca moduri de dobândire
a proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi puteau funcţiona ireproşabil, dar în
noile condiţii, se impunea necesitatea ca dreptul asupra unui res mancipi să se
poată dobândi prin mijloace mai puţin solemne, mai puţin formale. Fără îndoială
pretorul nu putea să modifice rigorile lui jus civile. Prin simplă tradiţiune a unui
bun mancipi proprietatea quiritară nu se transfera de la tradens la accipiens, ci doar
posesia. Pretorul, în înţelepciunea lui, a considerat că este inechitabil ca accipiens
să nu dobândească proprietatea asupra lucrului, deşi fusese de bună credinţă şi
plătise preţul. În aceste condiţii, pe cale procedurală, pretorul a admis că
tradiţiunea poate fi utilizată în scopul transmiterii proprietăţii asupra lucrurilor
mancipi. Potrivit acestei veritabile idei revoluţionare, dobânditorul unui res
mancipi prin traditiune, dobândeşte un drept de proprietate aparte, lucrul fiind
considerat a fi în bonis, adică printre bunurile cumpărătorului. Dar proprietarul
quiritar, cel care a înstrăinat lucrul, rămâne în continuare proprietar după dreptul
civil. De aceea pretorul numeşte proprietate pretoriană o situaţie temporară, găsind
soluţia în instituţia uzucapiunii. Îndată, însă, ce termenul uzucapiunii s-a împlinit,
proprietatea începe a-ţi aparţine de plin drept, adică lucrul a devenit al tău, atât în
proprietate bonitară cât şi în cea quiritară, întocmai ca şi cum ţi-ar fi fost mancipat
sau cedat în jure. În acest caz pretorul apelează la una din celebrele şi atât de
înţeleptele acţiuni ficticii, acţiune care s-a numit publiciană. El va considera că,
dacă termenul prescripţiei achizitive nu a fost împlinit, bunurile au fost uzucapate
fictiv şi instantaneu, iar accipiens va avea câştig de cauză în faţa proprietarului
quiritar care revendică. Soluţia este dată în considerarea echităţii şi a bunei
credinţe, idei care se impun către sfârşitul Republicii şi care fac deplină dovadă a
înţelepciunii şi fineţii argumentării juriştilor romani. Proprietatea provincială sau
dominium bonitarium îl avea ca subiect de drept pe peregrinul din provincia
romană şi se confunda cu exercitarea prerogativelor de folosinţă şi de culegere a
fructelor. Posesia pe care o aveau peregrinii provinciali nu era utilă, aşadar nu
putea conduce la uzucapiune. De altfel termenul de proprietate provincială apare
abia în Evul Mediu, romanii numind dreptul asupra pământurilor provinciale
possidere, ussus prossessio .Totuşi, prin intermediul interdictelor posesorii,
posesiunea asupra acestor terenuri era apărată printr-o acţiune utilă, in rem specială
asemănătoare revendicării pe care o puteai intenta în vederea redobândirii
posesiunii asupra lucrului.
Proprietatea peregrină.
Ea a fost recunoscută peregrinilor stabiliţi la Roma şi consta într-o posesie
protejată prin edictul pretorului peregrin. În provincie, această formă a proprietăţii
era protejată de edictul guvernatorului de provincie. Această posesiune a
peregrinilor era apărată prin asimilarea fictivă a peregrinului cu cetăţeanul roman
printr-o acţiune utilă asemănătoare revendicării, dar şi pe calea interdictelor
posesorii sau a acţiunilor îndreptate împotriva furtului sau a înşelătoriei.
Proprietatea peregrină dispare odată cu edictul lui Caracalla în 212 d.C. când prin
acest act de mare răsunet la acea epocă, Roma a acordat cetăţenia tuturor
locuitorilor Imperiului, cu excepţia celor dedittici. d. Proprietatea în epoca
postclasică În sec. IV – V, odată cu marea criză financiară a Imperiului, dispare
orice deosebire dintre cele două drepturi reale asupra bunului altuia: emfiteoza şi
jus in agro vectigal, instituţii atât de asemănătoare proprietăţii sub aspectul quasi
perpetuităţii lor. Suprafeţe mari de teren sunt înglobate în aşa numitul Domeniu al
Coroanei, fermierii devenind arendaşi ai statului roman. Aceste transformări a
căror artizan este împăratul Zenon au făcut să se şteargă orice deosebire între
pământurile italice şi cele provinciale. Justinian unifică toate formele de proprietate
amintite, termenul proprietas desemnând stăpânirea asupra tuturor pământurilor
care se aflau în Imperiul Roman.
3. Moduri de dobândire şi transmitere a proprietăţii
a. Clasificarea modurilor
Prin mod de dobândire a proprietăţii se înţeleg faptele recunoscute de lege sau de
pretor a căror realizare face să intre în patrimoniul cuiva un drept de proprietate.
Aşadar, prin mod se înţelege operaţiunea juridică permisă de jus civile, jus gentium
sau jus pretorium, prin care se asigură fie dobândirea unui res nullius, fie transferul
unui res privatae de la înstrăinător la dobânditor, fie transformarea unei stări de
fapt într-o stare de drept (uzucapiunea). Juriştii clasificau modurile de dobândire a
proprietăţii în moduri de jus civile şi moduri de jus gentium. Modurile de jus civile
sunt moduri de dobândire formaliste, care premit cetăţenilor să dobândească
proprietatea quiritară. Ele sunt mancipaţiunea, cesiunea în faţa magistratului şi
uzacapiunea. Modurile de jus gentium se caracterizează prin lipsa formalismului şi
stau la îndemâna tuturor locuitorilor imperiului. Ele sunt tradiţiunea, ocupaţiunea,
specificaţiunea, accesiunea şi culegerea fructelor. Interpreţii moderni ai dreptului
roman clasifică modurile de dobândire în originare şi derivate. Cele originare
conferă proprietatea asupra unor lucruri care mai înainte nu fuseseră însuşite de
nimeni (res nullius), iar modurile derivate presupun un transfer al dreptului de
proprietate.
b. Mancipatio
Mancipaţiunea este modalitatea solemnă de transfer al proprietăţii prevăzute de jus
civile şi destinată dobândirii proprietăţii quiritare asupra bunurilor mancipi. Ea era
folosită doar de către cetăţenii romani sau de necetăţenii care, în conformitate cu
jus civile, aveau dreptul de a încheia acte juridice (jus commercii). Mancipaţiunea
era un dublu act juridic, care la epoca veche se încheia cu ajutorul balanţei şi al
lingoului de aramă. Era aşadar, un act „per aes et libram”. La actul solemn, iau
parte: cel care transferă proprietatea (mancipio dans), cel care urmează să
primească lucrul (mancipio accipiens), cinci martori cetăţeni romani şi un purtător
de balanţă, numit libripens, un personaj oficial, care avea rolul de a cântări lingoul
de aramă. Mancipio accipiens punea mâna pe obiectul mancipaţiei şi rostea
formula: „declar solemn că acesta este lucrul meu, pe care l-am cumpărat cu
această aramă şi balanţă.” După ce preciza cauza manicpaţiunii, care putea fi o
vânzare, o donaţie, dobânditorul înmâna balanţa şi bucata de aramă, în chip de preţ,
înstrăinătorului. După eliberarea bunului de sub puterea sa, înstrăinătorul avea un
rol pasiv, exprimându-şi consimţământul prin tăcere. Aşadar, la epoca veche,
înstrăinarea se făcea prin două acte independente: un abandon al lucrului, respectiv
o luare în putere unilaterală din partea dobânditorului. În străvechiul drept roman,
agnaţii colaterali (fraţii de obicei) ar fi trebuit să-şi dea consimţământul pentru ca
actul să fie valabil. Abia Legea celor 12 Table a înlăturat necesitatea
consimţământului, simpla declaraţie a lui accipiens fiind suficientă pentru
validitatea actului. Ulterior, arama a fost înlocuită cu un bănuţ fără valoare,
mancipaţiunea devenind o vânzare fictivă. Mancipaţiunea avea următoarele efecte:
- prin acest mod, se transmitea imediat şi absolut dreptul de proprietate quiritară
asupra bunurilor mancipi. - Mancipaţiunea îi conferea dobânditorului dreptul de a
promova o acţiune în revendicare, în cazul pierderii posesiunii bunului transmis. -
Actul dădea naştere la o obligaţie de garanţie din partea înstrăinătorului pentru
evicţiune. Se numeşte evicţiune, pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea
cumpărătorului în exercitarea prerogativelor de proprietar. Dobânditorul, ameninţat
cu evicţiunea făcea apel la înstrăinător să ia parte la proces şi să-l apere. Dacă
înstrăinătorul nu izbutea să-l menţină în posesie, atunci dobânditorul avea
împotriva lui o acţiune penală numită auctoritas, prin care îl obliga să plătească de
două ori valoarea lucrului evins. - Mancipaţia mai dădea loc la o acţiune numită
„de modo agri”, relativă la mărimea ogorului vândut. Acţiunea permitea
dobânditorului să obţină o reducere a preţului, proporţională cu ceea ce lipsea din
pământul vândut. - Actul mai dădea efect unor declaraţii care se numeau leges
mancipii şi care se refereau la calităţile lucrului, la suprafaţa terenului, la
constituirea unor servituţi sau la orice alte înţelegeri.
c. In iure cessio
Este un vechi mijloc de dobândire a proprietăţii, care se realiza pe calea unui
proces fictiv. Putea fi folosit doar de către cetăţenii romani şi, spre deosebire de
mancipaţie, transfera proprietatea quiritară asupra tuturor lucrurilor romane,
indiferent dacă erau mancipi sau nec mancipi. Înaintea magistratului, se înfăţişau
cele două părţi, iar dobânditorul declara în termeni solemni că respectivul bun îi
aparţine după dreptul quiritar. Cedensul, fără a se opune, achiesa la pretenţia
dobânditorului. Magistratul îşi dădea consimţământul prin formula addico,
ratificând transferul.
d. Usucapio
Presupunea dobândirea proprietăţii prin folosinţă indelungată, dacă se întruneau
următoarele condiţii: posesinea, termenul, buna-credinţă, justa cauză şi un lucru
susceptibil de a fi uzucapat. Uzucapiunea asupra bunurilor mobile expiră după un
an, iară asupra fondurilor şi clădirilor, după doi ani, aşa cum s-a prevăzut în legea
celor XII Table. Aşadar proprietatea quiritară se dobândea după un an în ceea ce
priveşte bunurile mobile şi doi ani în ceea ce priveşte bunurile imobile.
e. Prescriptio longi temporis
Reprezenta prescriţia de lungă durată – 30 de ani
f. Prescriptio longisimi temporis
Reprezenta prescriţia de şi mai lungă durată – 40 de ani
g. Adiudicatio
Constituia în atribuirea de judecător a cotelor părţi din bunul comun fiecărei
persoane ce avea un drept în acest sens.
h. Lex
Se constituia direct sau indirect un drept de proprietate, printr-un act normativ.
i. Ocupatio
Ocupaţiunea – înseamnă luarea în posesie a unui res nullius cu intenţia de a deveni
proprietar. Prin ocupaţiune se dobândeşte proprietatea în următoarele cazuri: -
animalele sălbatice, păsările, peştii aparţin celui care le prinde sau le vânează, fără
a se ţine seama cine era proprietarul terenului pe care au fost prinse. - Bunurile
imobile sau mobile lăsate fără stăpân cum ar fi o moştenire neculeasă sau un bun
abandonat pot fi însuşite prin ocupaţiune. - Prada luată într-un război devine
proprietatea statului roman. În schimb prada obţinută de soldaţi într-un conflict
minor de frontieră le aparţine. Comoara este un res nullius şi revine celui care a
descoperit-o. Când comoara a fost găsită, însă, pe un teren străin ea se atribuie în
părţi egale descoperitorului şi proprietarului terenului.
j. Traditio
Este modul derivat, voluntar şi neformalist de dobândire a proprietăţii, constând în
remiterea posesiunii reale, efective, asupra unui bun, de către un înstrăinător –
trandens, în favoarea unui dobânditor – accipiens, ca o consecinţă a voinţei
reciproce de realizare a transferului. Efectele tradiţiunii: - se dobândea proprietatea
quiritară asupra bunurilor nec mancipi, proprietate apărată prin acţiunea în
revendicare. - Se dobândea proprietatea pretoriană, cu privire la bunurile mancipi,
protecţia ei asigurându-se prin acţiunea publiciană. - Se transmitea proprietate
peregrină şi provincială asupra bunurilor neromane, proprietate garantată prin
acţiuni utile. Condiţiile tradiţiunii: o înstrăinătorul avea nevoie de capacitatea de a
înstrăina. În dreptul roman, regula era că toate persoanele au această capacitate
juridică. Excepţiile erau date de către următoarele categorii: impuberi, nebunii,
prodigii şi femeile care nu aveau autorizarea lui pater. o Încheierea formalităţilor
avea loc în condiţii de prezenţă a părţilor şi a bunului înstrăinat la momentul şi
locul tradiţiunii. Era sancţionată atât tradiţiunea efectuată între absenţi, cât şi
tradiţiunea unui bun a cărui detenţie a fost pierdută. o Plata era o condiţie
suspensivă a transferului dreptului de proprietate o Remiterea efectivă a posesiunii
Dobânditorul trebuia să aibă corpus, elementul material al posesiei. Astfel, pentru
înstrăinarea unui teren, se cerea ca dobânditorul să ia în posesie, efectiv
parcurgându-i hotarele. La începutul principatului se admit, însă, şi unele excepţii.
Se consideră că s-a făcut remiterea unei grămezi de lemne din momentul în care
cumpărătorul a pus pe cineva să o păzească. Aşadar, în această epocă, avem alături
de tradiţiunea propriu-zisă, înţeleasă ca un act simplu, rudimentar de predare din
mînă în mână a lucrului şi alte forme ale tradiţiunii: - traditio longa manu. Se
socoteşte că s-a făcut tradiţiunea atunci când dobânditorul îi dă ordin
înstrăinătorului să-i pună lucrul la dispoziţie. El va dobândi posesia printr-o
remitere longa manu: se socoate că el are o mână atât de lungă, încât poate lua
lucrul în primire de la distanţă. - traditio brevi manu. Justinian arată în Institute că
se poate transfera proprietatea chiar fără remiterea efectivă. Dacă un lucru se află la
cineva în locaţie, în depozit sau cu titlu de comodat, iar proprietarul vinde lucrul
chiriaşului, depozitarului sau comodatarului, nu mai este nevoie de remiterea
efectivă a lucrului, întrucât el deja se află la dobânditor. - Situaţia opusă se numeşte
constitutul posesor. Proprietarul vinde o casă în care rămâne în calitate de chiriaş.
El îşi schimbă intenţia de a poseda (animus). Dacă până la vânzare poseda în
calitate de proprietar, ulterior s-a constituit posesor pentru altul. Ultima condiţie a
tradiţiunii este justa cauză. Iulius Paulus ne spune că simpla remitere nu transferă
proprietatea decât atunci când o vânzare sau o altă justă cauză o precede. Justa
cauză presupune existenţa unui act juridic valid şi prealabil transferului de
proprietate, act care să implice reciproca manifestare de voinţă a părţilor. Ea poate
fi o vânzare – cumpărare, o donaţie, o închiriere, un legat. Cauza trebuie să fie
justă, adică în acord cu regulile dreptului, întrucât o cauză injustă nu poate servi
drept suport juridic pentru transmiterea proprietăţii.
k. Specificatio
Apare în cazul când o persoană numită specificator, produce prin munca sa un
lucru nou cu materiale aparţinând altuia. La întrebarea „cui aparţine lucrul nou?”
cele două mari şcoli de drept, sabinienii şi proculienii dădeau soluţii diferite.
Sabinienii, adepţii filosofiei stoice, susţineau că lucrul nou creat aparţine
proprietarului materiei prime. Proculienii, adepţii cauzei finale aristoteliciene,
susţineau că lucrul nou aparţine specificatorului. Ulterior, în dreptul lui Justinian s-
a admis soluţia de compromis. Dacă lucrul se putea întoarce în starea iniţială,
proprietatea revenea titularului materiei, iar dacă lucrul nu mai putea fi adus la
acea stare, proprietatea revenea specificatorului, obligat însă, să-l despăgubească
pe proprietar. l. Accesio Accesiunea – este un mod de dobândire a proprietăţii, care
are loc în urma absorbţiei unui bun considerat accesoriu, într-un alt bun acceptat ca
bun principal, deoarece în caz de separare lucrul accesoriu ar deveni neidentificabil
sau s-ar aduce atingere bunului principal.
După felul bunurilor supuse accesiunii, aceasta este de 2 feluri: imobiliară şi
mobiliară.
1. accesiunea imobiliară se întâlneşte în următoarele ipoteze: - aluviunea.
Proprietarul terenului care se găseşte lângă un fluviu devine şi proprietarul
terenului depus prin aluviune. - Avulsiunea. O porţiune de teren ruptă de un teren
de la o proprietate şi adăugată fondului vecin, rămâne a fostul proprietar până când
arborii de pe acea parcelă prind rădăcini. - Insula apărută în mijlocul fluviului sau
albia secată aparţin proprietarilor de pe ambele maluri, proporţional cu lărgimea
terenului. - Semănătura şi plantaţiile aparţin titularului terenului din momentul în
care prind rădăcini. - Construcţia ridicată pe un teren străin aparţine proprietarului
terenului, în virtutea regulii „bunul accesoriu urmează soarta bunului principal”.
Constructorul are parte, însă, de un tratament diferit, în funcţie de buna sa credinţă.
Constructorul pierdea materialele dacă ştia că terenul aparţine altuia. Dar dacă nu
ştia şi era de bună credinţă, proprietarul terenului putea să păstreze construcţia
numai dacă plătea preţul materialelor şi al mâinii de lucru.
2. Accesiunea mobiliară. Bunurile mobile pot forma prin accesiune două categorii
de noi bunuri: - res unitae - res connexae Res unitae sunt formate din bunurile care
suferă un proces de asamblare definitivă. Res connexae. Sunt bunurile asamblate
neomogen, subdivizate. În aceste două cazuri, dreptul de proprietate este
recunoscut în favoarea titularului bunului principal, iar calitatea de bun principal se
deduce după criteriul funcţionalităţii, al destinaţiei, sau folosinţei ansamblului
unitar.
4. Sancţiunea dreptului de proprietate
I. Sancţiunea proprietăţii quiritare
Proprietatea quiritară era apărată prin acţiunea de revendicare. Actio in rei
vindicatio (acţiunea în revendicare). Revendicarea sau acţiunea proprietarului
neposesor împotriva posesorului neproprietar era o acţiune reală, civilă, prin care
proprietarul pretinde restituirea lucrului de la cel care-l deţine cu orice titlu.
Efectele revendicării.
a. Se recunoaşte dreptul de proprietate în favoarea reclamantului.
b. Reclamantul obţine lucrul şi fructele acestuia.
Conform principiului clasic, reclamantul ar fi avut dreptul numai la o sumă de
bani, pe care judecătorul în va obliga pe pârât să o plătească. Dar pentru că
reclamantul urmăreşte în mod particular posesiunea lucrului, formula conţine o
clauză, numită „arbitraria”, care îi permite judecătorului să-i adreseze pârâtului o
invitaţie de a restitui în natură bunul şi, astfel, să evite condamnarea pecuniară.
Condamnarea era propusă de reclamant sub jurământ şi ea nu se referea la valoarea
de piaţă a lucrului pretins, ci la interesul pe care reclamantul îl avea ca lucrul să-i
fie restituit. Condamnarea în procesul de revendicare era garantată de o
promisiune, întărită de un vindex. Dacă pârâtul nu făcea promisiunea, el nu era
primit să se apere în proces, iar magistratul îl trimitea pe reclamant în posesia
lucrului. În dreptul lui Justinian, magistratul ordona restituirea lucrului şi ordinul
său era executat de agenţi specializaţi.
c. Posesorul care a pierdut procesul trebuie să restituie lucrul, dar şi accesoriile
sale. El datorează fructele în funcţie de o calitate esenţială: buna-credinţă, apreciată
după momentul litis contestatio.
II. Sancţiunea proprietăţii pretoriene
Acţiunea publiciană sancţionează proprietatea pretoriană. Ea permite proprietarul
pretorian să dobândească posesia lucrului pe care a pierdut-o. Această acţiune a
fost recunoscută posesorului de bună credinţă, care-şi exercită posesia în nume de
proprietar şi în interes propriu. În perioada de doi ani, respectiv un an, în care
uzucapa bunul imobil sau mobil, dobândit prin simplă tradiţiune. Acţiunea
cuprindea o ficţiune: pretorul în invita pe judecător să soluţioneze cauza ca şi cum
termenul prescripţiei ar fi fost îndeplinit. Judecătorul dădea câştig de cauză
reclamantului care avea lucrul in bonis (printre lucrurile sale) şi care se găseşte pe
cale de a-l uzucapa. Edictul pretorului prevedea „dacă cineva pretinde un lucru
dobândit prin tradiţie, în virtutea unei juste cauze şi încă neuzucapat, îi voi da
acţiunea”. Efectele acţiunii publiciene. a. Publiciana proprietarului pretorian. Se
poate introduce împotriva unui simplu posesor sau împotriva proprietarului
quiritar. Împotriva simplului posesor, lupta proprietarului pretorian va fi uşoară
pentru că simplul posesor are un drept mai puţin vrednic de a fi protejat, decât
proprietarul pretorian, care este pe cale de a uzucapa. În schimb proprietarul
quiritar acre excepţia de proprietate quiritară, la care, însă, proprietarul pretorian
poate răspunde cu o excepţie de dol.
b. Publiciana posesorului de bun-credinţă. Posesorul de bună-credinţă este cel care
cumpără un lucru de la o persoană pe care o crede adevăratul proprietar. El este în
curs de a uzucapa, căci a primit posesia în virtutea unui act juridic. Dacă pârâtul cu
care se află în proces este un proprietar quiritar, acesta are un drept mai vrednic de
protecţie, excepţia invocată de el numindu-se ius dominii.
c. Sancţiunea proprietăţii provinciale Proprietatea provincială era apărată de o
acţiune reală asemănătoare revendicării, o aşa - numită actio utile. d. Sancţiunea
proprietăţii peregrine Proprietatea peregrină era dreptul peregrinului aflat la Roma.
Când cauzele soluţionate de pretorul peregrin aveau ca obiect proprietatea
peregrinului, pretorul îl asimila pe acesta fictiv cetăţeanului roman pentru a putea
revendica.
V. Drepturi reale asupra bunului altuia
Dreptul de proprietate conferă titularului trei prerogative esenţiale: dreptul de a se
folosi de lucru, de a-i culege fructele şi de dispune de el. De cele mai multe ori,
titularul dreptului exercită toate cele trei prerogative şi, atunci, vorbim de plena în
re potestas, proprietatea deplină. Uneori însă, întâlnim cazuri când aceste
prerogative sunt exercitate de titulari diferiţi, în sensul că titularului îi revine
abusus, iar altei persoane usus şi fructus. În aceste situaţii nudul proprietar se află
în imposibilitate temporară de a exercita dreptul de folosinţă şi de culegere a
fructelor, iar persoana care exercită aceste atribuţii are un drept asupra unui lucru
străin, un jus in re aliena, mai concret, o servitute. La începutul dreptului roman
singura categorie de drepturi reale (asupra bunurilor), în afară de proprietate era
categoria servituţilor prediale. La finele dreptului roman, avem următoarele
drepturi romane: servituţile prediale, servituţile personale (uzufructul, uzul,
habitaţia, operae servorum vel pecorum ), emfiteoza, superficia şi jus in agro
vectigal.
1. Servituţiile
a. Noţiune, clasificare, caractere
Sunt drepturi reale care conferă anumite prerogative asupra unor bunuri străine, fie
în interesul unui fond determinat, numit fond dominant, fie în interesul unei
persoane. Primele se numesc servituţi reale sau prediale, întrucât se constituie în
folosul altui imobil, iar celelalte se numesc personale întrucât ele grevează fondul
dominat în folosul unei persoane numite titular de servitute. a. servituţile prediale –
Aceste servituţi presupun două imobile: unul în folosul căruia există servitutea,
numit fondul dominant şi altul grevat de servitute numit fond dominat. Servituţile
prediale servesc nevoilor economice ale imobilului dominant. Cele două fonduri
trebuie să fie vecine şi servituţile să se exercite de o manieră permanentă.
Servituţile prediale sunt indivizibile deoarece ele grevează fondul aservit în
întregime şi folosesc întregului fond dominant. Ele se împart în rustice şi urbane,
după cum fondul dominant are sau nu clădiri pe suprafaţa sa. Din categoria
servituţilor rustice, reţinem pe următoarele: - Iter – dreptul de a trece cu piciorul pe
terenul altuia. - Via – dreptul de a trece cu mijloace de tracţiune - Actus – dreptul
de trecere cu turmele de animale - Aquaeductus – dreptul de a construi o conductă
de apă pe terenul altuia - Aquaehaustus – dreptul de a scoate apă din fantana aflata
pe terenul altuia - Servituţile nisipului, ori ale pietrei de var - Servitutatea de
navigaţie - Servituţile pescăreşti - Confinium – un spaţiu liber de doua picioare
lăsat între terenurile agricole pentru întoarcerea plugului Dintre servituţile urbane
amintim: - Servitutea de vedere - Servitutea de scurgere a apelor menajere sau a
apelor pluviale - Servitutea de întreţinere a faţadei casei - Servitutea de sprijin a
zidului despărţitor - Ambitus – o distanţă de doi paşi între proprietăţile clădite la
Roma
b. Servituţile personale – Spre deosebire de cele prediale, ele nu depind de
poziţionarea fondurilor imobile dominante, ci de persoana beneficiarului. De aici
avem două importante consecinţe: - servituţile personale sunt incesibile, - ele sunt
temporare, cel mult viagere, întrucât însoţesc persoana beneficiarului şi nu lucrul.
Servituţile personale sunt: ususfructus, usus, habitatio, operae servorum del
pecorum. Ususfructus (uzufructul) – este un drept real, o servitute personală, care
conferă titularilor, uzufructuarii, dreptul de folosinţă şi de culegere al fructelor unui
bun cu obligaţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Aşadar, subiecţii acestui raport
juridic sunt nudul proprietar şi uzufructuarul, independenţi unul de altul şi titulari
ai unui drept real distinct. - Proprietarul avea deschisă acţiunea în revendicare şi
putea înstrăina sau ipoteca bunul cu rezerva protejării dreptului uzufructuarului. El
nu putea tulbura liniştita folosinţă a lucrului şi nestingherita percepere a fructelor
de către uzufructuar. - Uzufructuarul are în principal două prerogative: usus şi
fructus. Usus – semnifică dreptul de a folosi bunul în conformitate cu destinaţia sa
şi în funcţie de propriile interese ale uzufructuarului. Acesta nu putea însă schimba
destinaţia bunului, nu-i putea deteriora substanţa şi nu-l putea înstrăina. Fructus-
înseamnă dreptul de a-şi apropria fructele. La început uzufructuarul avea numai
fructele naturale şi industriale, dar mai apoi, s-a admis, să are un drept şi asupra
fructelor civile. Uzufructuarul devine proprietarul fructelor prin percepere, adică
printr-un act material de luare în posesie. El dobândeşte fructele civile zi cu zi, în
sensul că primeşte sumele de bani cât durează dreptul său. El devine proprietarul
fructelor naturale şi industriale, atât cele care provin din munca sa, cât şi cele
pentru care nu a făcut nici un efort. În calitatea sa de titular de drept real,
uzufructuarul este ţinut să conserve substanţa lucrului. Pretorul l-a obligat să
promită proprietarului că va folosi bunul ca un bun şef de familie şi că la finele
uzufructului va restitui lucrul. Dacă uzufructuarul nu făcea promisiunea,
proprietarul se putea opune luării în deţinere a lucrului. Această promisiune se
numea cautio ususfructuaria. Uzufructul ea sancţionat printr-o acţiune, care în
perioada clasică purta numele de vindicatio ususfructus, prin care uzufructuarul
cerea proprietarului să nu-i tulbure folosinţa. Proprietarul la rândul său avea la
îndemână o acţiune negatorie, prin care putea contesta dreptul titularului de
servitute. Usus – este o servitute personală care conferă uzuarului dreptul real de a
se folosi de un bun al altuia cu condiţia de a-i păstra neatinsă substanţa. Este un
drept mai puţin considerabil decât uzufructul, întrucât uzuarul nu culege
dobândeşte fructele, ci le culege în limitele nevoilor sale personale. Dreptul de uz
se putea constitui prin contract sau testament. Habitatio (abitaţia) – este o servitute
personală ce constă în dreptul de a locui într-un spaţiu cu această destinaţie
aparţinând altuia. Acest drept se constituie prin contract sau testament. El nu se
stinge prin nefolosinţă. Operae servorum vel pecorum – constituie o servitute care
conferă titularului un drept de folosinţă asupra animalului sau sclavului aparţinând
altuia, acest drept real era constituit prin contract.
b. Moduri de constituire
Servituţile prediale rustice, la epoca veche, se constituiau prin mancipaţiune, iar
cele urbane prin cesiune în faţa magistratului. Acest ultim mod de dobândire se
folosea şi în cazul servituţilor personale. Servituţile se mai puteau constitui şi prin
adjudecările în cadrul sentinţelor de partaj, prin pacte şi stipulaţii şi prin testament.
La epoca veche servituţile se dobândeau şi prin uzucapiune, iar în epoca
pretoriană, pretorul ocrotea printr-o acţiune utilă pe cel care exercita timp de zece
ani o servitute.
c. Moduri de stingere
Servituţile se sting: - prin dispariţia materială a fondului aservit - prin confuziune,
titularul fondului dominant devine şi titular al fondului aservit, - prin renunţarea
titularului la dreptul său, - prin moartea titularului servituţii personale - prin
nefolosirea servituţii - prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei titularului de servitute.
d. Sancţiunea servituţiilor
Acţiunile specifice servituţilor sunt: acţiunea compensorie şi acţiunea negatorie.
Prin acţiunea confesorie se urmărea restabilirea dreptului titularului de servitute,
pârât fiind cel care-i contesta dreptul. Acţiunea negatorie era acţiunea opusă, ea era
introdusă de către proprietarul fondului împotriva celui care pretindea o servitute.
2. Drepturile reale pretoriene
a. Superficia-superficio
Constă în dreptul acordat unei persoane, numită superficiar, de a se folosi, pe
termen lung, de o construcţie ridicată pe terenul altuia, în schimbul unei sume de
bani plătită proprietarului terenului. Acest drept se năştea întotdeauna prin contract
şi era ocrotit de un interdict şi de o acţiune (revindicatio utilis), ce putea fi intentată
împotriva oricărei persoane ce ar fi tulburat pe superficiar.
b. Conductio agri vegtigalis
Acest drept constă într-o arendare a pământului cetăţilor pe o perioadă de 99 ani.
Titularul acestui drept nu putea fi lipsit de pământ, nici el nici moştenitorii, atât
timp cât plătea taxa fixată, numită vectigal. Spre sfârşitul Dominatului cele două
instituţii emfiteoza şi jus in agro vectigal, se confundă, statul făcând exproprieri
masive, iar fermierii au devenit arendaşi ai statului roman.
c. Emfiteoza
Emfiteoza este un drept real de folos inţă asupra terenului agricol al altuia, drept
perpetuu şi transmis ibil atât inter vivos cât şi mortis causa, cu obligaţia corelativă
a emfiteotului de plată a preţului periodic de folos inţă. Este un drept real, de foarte
lungă durată, intermediar între dreptul de proprietate ş i uzufruct. Acest drept este
ocrotit printr-o acţiune rea lă, petitorie, asemănătoare revendicării. Pentru folos inţa
terenului, emfiteotul trebuia să plătească un preţ periodic precum şi impozitul
aferent proprietăţii imobiliare. Dacă nu făcea aceste plăţi pe o perioadă mai mare
de trei ani, emfiteotul era decăzut din drepturile sale.

SUCCESIUNILE

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 2 ore

I. Caracterizare generală a succesiunilor
1. Noţiune
Succesiunile – hereditas reprezintă o transmisiune a patrimoniului ce a aparţinut
unei persoane care a murit, succesorilor săi. Succesiunea înseamnă continuarea
unei situaţii juridice a unei persoane de către altă persoană. O astfel de înlocuire a
unei persoane poate avea loc în întregul său patrimoniu, constituind o succesiune
cu titlu universal sau numai într-un raport juridic constituind o succesiune cu titlu
particular.
2. Tipuri de succesiuni, evoluţie şi importanţă
În vechiul drept roman, succesiunea nu implica principiul continuităţii persoanei
defunctului, considerându-se că dreptul de proprietate asupra unor bunuri se stinge
odată cu moartea titularului acelui drept. Se credea şi se afirma expres că
moştenitorul dobândeşte un nou drept de proprietate putere, iar în acest sens putem
invoca şi terminologia cuvântului “heres”, care vine de la “herus”, care are
înţelesul de stăpân. Termenii de “succesiune” şi de “succesor” apar mai târziu, abia
după ce romanii au admis principiul continuităţii persoanei defunctului. În evoluţia
dreptului roman se cunosc trei sisteme sucesorale: • moştenirea ab intestat
(conform legii); • moştenirea testamentară; • moştenirea deferită contra
testamentului, care este, de fapt, o variantă a moştenirii testamentare. Moştenirea
ab intestat este cea mai veche. Îşi are originea în epoca prestatală, în epoca
gentilică, căci, potrivit obiceiurilor nejuridice romane, membrii ginţii se moşteneau
reciproc, sistem ce a lăsat urme vizibile, adânci chiar, şi după fondarea statului şi
după apariţia dreptului.
3. Principii fundamentale ale succesiunii să identifici diferitele tipuri de succesiuni;
să stabileşti condiţiile în care operează diferitele tipuri de succesiuni; În evoluţia sa
milenară, dreptul succesoral roman a fost guvernat de două tendinţe: decăderea
formalismului şi ocrotirea rudeniei de sânge. La origine, dreptul succesoral era
înconjurat de forme solemne, extrem de rigide, dovadă că primul testament roman
a îmbrăcat forma unei legi votată de adunarea poporului. Treptat, şi în domeniul
succesoral a început să-şi facă loc principiul autonomiei de voinţă. După reforme
succesive, în dreptul roman evoluat, bunurile puteau fi transmise pentru cauză de
moarte prin simpla manifestare de voinţă. Cu privire la cea de-a doua tendinţă, încă
de la materia persoanelor ştim că numai agnaţii (rudele civile) se bucurau de
vocaţie succesorală, pe când cognaţii care nu erau în acelaşi timp şi agnaţi, nu
veneau la succesiune conform Legii celor XII Table. Cu timpul, odată cu
transformările succesive care au intervenit în organizarea familiei romane, se
constată o nouă orientare a factorilor care legiferau, în primul rând a pretorului, în
sensul ocrotirii rudeniei de sânge. De abia în vremea lui Justinian, rudenia de sânge
(cognaţiunea) devine unicul temei al vocaţiei succesorale.
II. Succesiunea legală
1. Succesiunea legală reglementată de dreptul civil
Succesiunea ab intestat, după cum se arăta chiar în Legea celor XII Table, se
deschidea numai în cazul în care decujus – defunctul nu a lăsat testament – şi
intestate moritur, ori testamentul lăsat a fost atins de o cauză de nulitate, fie
heredele refuza sau devenea incapabil să primească moştenirea. Această lege
prevedea următoarele categorii de moştenitori civili: heredes sui, adgnatus
proximus şi gentiles. Din prima categorie faceau parte toti cei care prin moartea lui
pater familiae deveneau sui iuris. Intrau aici fii, fiicele, sotia casatorita cu manus,
dar si nepotii din fii daca tatal lor predecedase bunicului. Mai faceau parte si
adoptatul si adrogatul. Prin sui heredes se intelege cel ce se mosteneste pe sine
insusi, denumirea fiind o reminiscenta a acelei epoci in care fiii de familie erau
socotiti coproprieatari impreuna cu pater familiae asupra lui heredium. Daca nu
existau mostenitori din prima categorie, veneau la mostenire (cei mai apropiati
agnati), care ii cuprindea pe colaterali (frati,veri,nepoti de frati). Este o categorie
mobila, caci in lipsa unor agnati mai apropiati puteau veni la mostenire si agnati
foarte indepartati. Doar in lipsa unor mostenitori din categoria a II-a, veneau la
mostenire gentiles. In ceea ce ii priveste nu, exista certitudine ca fac parte din
aceeasi familie cu defunctul, existau insa indicii ca nume de ginta comun, loc de
inmormantare comun si cult familial comun, iar ca o amintire din epoca in care
ginta exercita in comun proprietatea, categoria a III-a venea in bloc la mostenirea
celui decedat.
2. Succesiunea legală reglementată de dreptul pretorian
Dreptul pretorian este definit, într-un text celebru cuprins în Digeste, astfel: dreptul
pretorian este acela care a fost stabilit de pretor pentru a veni în ajutorul dreptului
civil, pentru al completa şi îmbună- tăţi conform binelui public. Către sfârşitul
republicii, erau cunoscute patru categorii de moştenitori pretorieni, respectiv:
bonorum possessio unde liberi, bonorum possessio unde legitimi, bonorum
possessio unde cognati, bonorum possessio unde vir et uxor. In cadrul primei
categorii pretorul a inclus atat pe sui heredes, cat si pe acei fii de familie si
descendentii lor care in urma unui capitis deminutio isi pierdusera vocatia
succesorala. Acum in sistemul pretorian, veneau la mostenire nu numai fiii aflati
sub puterea lui pater familiae, ci si cei emancipati, astfel ca toti fii lui pater
dobandisera vocatie succesorala. Pentru ratiuni de echitate insa, in cazul
emancipatilor se cerea o collatio emancipatio daca voia sa participe la succesiunea
lui pater alaturi de fratii sai. El trebuia sa aduca la succesiune toate bunurile proprii
dobandite in calitatea de sui iuris.
2. Pretorul a inclus in cea de-a doua categorie mostenitorii legali, agnatii si gentilii.
3. In lipsa si a acestei a doua categorii venea cea de-a treia categorie. Aici apar
pentru intaia data cognatii (rude de sange, insa nu si civile, de exemplu copii in
raport de mama lor casatorita fara manus). Aceştia veneau la mostenire numai in
lipsa primelor doua categorii.
4. Daca nu existau mostenitori nici de aici, venea cea de-a patra categorie cand
dobandesc vocatie succesorala reciproca sotul si sotia casatoriti fara manus.
3. Succesiunea legală reglementată de dreptul imperial Împăraţii romani, fie direct
prin constituţii, fie indirect prin senatusconsulte, au mers mai departe pe drumul
trasat de pretor, lărgind cercul rudelor de sânge. Astfel, s-au adoptat, din iniţiativa
acestora, două senatusconsulte importante pentru dreptul succesoral roman de la
acea vreme, respectiv senatusconsultul Tertulian şi senatusconsultul Orfitian.
1. Senatusconsultul Tertullian (din timpul lui Hadrian) prin care se acordau drept
acelor mame de a veni la succesiunea copiilor ei rezultati din casatoria fara manus
in calitate de ruda legitima, mama urcand astfel din categoria a treia in cea de-a
doua.
2. Senatusconsultul Orfitiam (din timpul lui Marc Aureliu) prin care s-a recunoscut
copiilor rezultati din casatoria fara manus dreptul de a-si mosteni mama in cadrul
primei categorii, urcand asadar din categoria III in categoria
I. In epoca postclasica Iustinian a realizat o reforma de fond si a inlocuit complet
agnatiunea cu cognatiunea, devenita fundament al vocatiei succesorale creand
astfel 4 noi categorii de mostenitori legali: 1. Descendentii; 2. Ascendentii, fratii si
surorile buni (cu ambii parinti comuni) si copiii lor; 3. Fratii si surorile consangvini
(tata comun) si uterini (mama comuna) si parintii lor; 4. Colaterali mai indepartati.
III. Succesiunea testamentară
1. Testamentul
a) Definiţie Testamentul este un act formal prin care o persoană numită testator
instituie în mod necesar unul sau mai mulţi succesori, cu scopul ca aceştia să
asigure executarea voinţei sale după moarte. La origine, numai un herede putea fi
instituit succesor. Când erau mai mulţi herezi testatorul avantaja pe unii în
detrimentul altora. În sarcina lui heredes cădea executarea dispoziţiilor prin
testament. Ulpian definea testamentul astfel: testamentum est mentis nostrae iusta
contestatio, in id solemniter facta ut post mortem nostram valeat – adica
testamentul este manifestarea în conformitate cu legea, a voinţei noastre pentru a
avea tărie după moarte.
b) Forme şi evoluţie La origine, testatorul instituia ca succesori numai pe herezii
săi, dar mai târziu a putut institui şi agnaţi mai îndepărtaţi şi chiar persoane străine
de familia sa. Testamentul îndeplinea şi alte roluri, cum ar fi numirea unui tutore
sau dezrobirea unui sclav, dar în nici un caz testamentul roman nu a avut vreodată
ca rol îngrijirea cultului privat . Cu timpul, dreptul lui pater familias de a dispune
bunurile sale prin testament, la început a suferit restricţii pentru a asigura chiar şi
contra voinţei lui o parte din bunuri anumitor persoane din familie. Se crea astfel
un mijloc pentru a ataca un testament în care decujus - decujus hereditae agitur n-a
ţinut seama de datoriile sale către familie, constituind astfel un drept al familiei
contra şefului ei (rezerva de astăzi). Originea cuvântului testament rezultă din
latinescul testari – a lua mărturie, a desemna. Cel instituit ca succesor (herede) în
dreptul roman nu e simplu dobânditor de bunuri, el este totodată şi un continuator
al cultului sacru. Este posibil ca într-un testament decuius să epuizeze toată
succesiunea prin legate, totuşi el trebuie să desemneze un herede, deşi acesta nu
moşteneşte nimic, el rămâne numai un inam namen heredis. Cu timpul, testamentul
a suferit o interesantă evoluţie în ceea ce priveşte nu numai solemnităţile sale
externe, dar şi structura conţinutului.
Forme de testament. În vechiul drept roman au existat trei forme de testament, şi
anume: testamentum calatis comitiis, testamentum in procinctu, testamentum per
aes et libram.
Testamentul calatis comitiis îmbracă forma unei legi votate de către comitia
curiata. Comitiile calate erau comitiile întrunite într-un scop religios, prin ele
făcându-se totodată adoptarea testamentelor. Testamentul era un vot al comitiilor
calate dupa propunerea noului pontif. Testamentul in procinctu a apărut după
testamentul calatis comitiis, în scopul de a înlătura anumite incoveniente pe care
aceasta formă le prezenta. Acest fel de testament avea dezavantajul că era accesibil
numai militarilor, deci numai cetăţenilor având între 17 si 46 de ani. Testamentul
per aes libram reprezintă o aplicaţiune a mancipaţiunii fiduciare, adică cel care
voia să facă un act de dispoziţie a bunurilor sale după moarte – testatorul -
transmitea prin mancipatio patrimoniul unei persoane numită emptor familiae.
Testamentul per aes libram a prezentat trei faze evolutive dupa cum urmează:
mancipatio familiae, per aes libram publicum şi per aes libram secretum.
Testamentul per aes publicum se numea astfel deoarece numele moştenitorului era
comunicat celor prezenţi care ştiau ca vor fi moştenitori, era tot o aplicaţie a
mancipaţiunii, dar de data asta mancipaţiunea era deturnată de la scopul ei
deoarece nici unul din efectele sale reale nu se mai produceau. Testamentul per aes
libram secretum se deosebeşte de cel public deoarece numele moştenitorului nu
mai era recunoscut ca înainte.
• Dreptul clasic. Alături de testamentul per aes et libram, care continua să fie
utilizat, apar noi forme de testament: – Testamentul nuncupativ era actul ce se
făcea sub forma unei declaraţii – nuncupatio, pronunţată cu voce tare în prezenţa a
şapte martori, prin care testatorul face să se cunoască numele heredelui şi ultimele
acte ale sale de voinţă. Această formă de testament se folosea de către cei care nu
aveau timp să-şi scrie testamentul, fiind surprinşi de apropierea morţii, şi totodată
şi de către cei care nu ştiau carte. – Testamentul pretorian consta într-un înscris
care purta sigiliul a şapte martori, în care găsim reminiscenţe ale testamentului per
aes et libram. Pretorul abandonează actul sub forma mancipaţiunii devenită fără
conţinut juridic. Reforma pretoriană din anul 68 statua că pretorul dădea
beneficiarului unui astfel de testament numai o bonorum possesia secundum
tabulus – posesiune a bunurilor succesorale conforma cu tăbliţele. Era o bonorum
possesio supplendi juris civilis gratia, căci ea a devenit cum re, fiindcă
îndepărtează succesorul civil. – Testamentul militar nu presupunea vreo condiţie de
formă. El putea fi făcut oricum, cu condiţia, din partea testatorului, să fie clar
exprimat.
• Dreptul imperial. Specifice acestei perioade sunt noi forme de testament, după
cum urmează: – Testamentul civil sub formă orală reprezenta voinţa testatorului,
clar exprimată verbal faţă de martori, cinci la început, apoi şapte. Era forma de
testament per aes et libram redusă la expresia cea mai simplă. – Testamentul sub
forma scrisă nu se mai făcea prin mijlocul tablelor de ceară, ci se întocmea pe
papirus şi pergament. Testamentul se putea prezenta martorilor înfăşurat sub forma
unui sul, atât cât era scris, astfel ca peceţile şi numele lor în subscriptio să fie puse
în reliqua parte, fără ca ei să vadă conţinutul. Este cunoscut, de pildă, testamentul
tripartit creat de Theodosiu al II-lea şi Valentinian al III-lea compus din trei
categorii de formalităţi. Pentru ca testamentul să fie valabil, nu era nevoie să poarte
o anumită dată. Între timp au aparut şi alte forme de testament după cum urmează:
testamentul olograf, testamentul public, testamentul principi oblatum, testamentul
excepţional, testamentul orbilor, testamentul surdomuţilor. Pe parcurs s-au făcut
derogări în favoarea militarilor, astfel încât Caesar şi apoi Traian le-au dat un
caracter permanent. – Testamentul olograf, recunoscut de Valentinian III, trebuia să
fie scris în totalitate de testator. Acesta însă nu a trecut în legislaţia lui Justinian
decât ca partaj de ascendent.
– Testamentul public – apud acta conditium a fost recunoscut de o constituţie a lui
Theodosiu şi Honoriu la 414.e.n.
2. Capacitatea testamentară Testamenti factio desemna capacitatea unei persoane
de a-şi face testamentul sau de a fi martoră la întocmirea unui testament, precum şi
capacitatea de a veni la succesiune în calitate de succesor sau legatar. Deci pentru a
face un testament se cerea o capacitate specială, numită testamenti factio. Ea era
cerută şi pentru a fi numit herede. Testamenti factio reprezintă capacitatea de a lua
parte sub orice formă la un testament, de a avea legat, de a fi însărcinat cu o tutelă
şi chiar de a fi martor la facerea testamentului. În acest caz distingem: testamenti
factio activa şi testamenti factio passiva. Testamenti actio activa era rezervată
numai cetăţenilor romani, iar testamenti actio passiva constituia posibilitatea cuiva
de a fi instituit într-un testament, pentru care se cerea o capacitate specială.
3. Instituirea şi substituirea de moştenitori
Condiţiile de formă ale instituirii. Gaius spunea că heredis institutio est caput et
fundamentum toius testamenti, de unde rezultă că, în lipsa acestei dispoziţii,
testamentul nu este valabil. Instituirea trebuie să fie caput (scrisă de la început), în
fruntea testamentului. Instituirea moştenitorului trebuia făcută în termeni
imperativi şi solemni (cu verbis latinis imperativis et directis), aşa cum ordona şi
poporul în testamenti calatis comitiis. Instituirea de herede nu poate atârna însă de
voinţa altuia, cum ar fi de exemplu: va fi moştenitor cel pe care-l va indica Lucius.
Condiţiile de fond ale instituirii. Sunt exprimate în cele două principii ce
guvernează materia succesiunii testamentare. Nemo pro parte testatus, pro parte
intestatus decedere potest – nimeni nu poate muri în parte cu testament şi în parte
fără testament. Semel heres, semper heres – o dată herede, pentru totdeauna
herede.
Tipuri de instituiri. Testatorul poate numi un herede sau mai mulţi. Atunci când
numeşte un herede el are vocaţia la întreaga succesiune, chiar în cazul în care i se
indica numai o cota parte. Deci, ca o consecinţă a primului principiu, rezultă că nu
este permisă instituirea de succesori numai pentru o parte de succesiune. Dacă
totuşi testatorul făcea o asemenea instituire, heredele dobândea şi partea pentru
care nu a fost instituit, de unde rezultă că nu se putea deschide succesiunea ab
intestat alături de succesiunea testamentară. În virtutea celui de-al doilea principiu,
nu era admisă instituirea până la un anumit termen. În situatia in care testatorul
numea mai mulţi herezi, existau următoarele ipoteze: - sau nu se indică părţile
cuvenite şi atunci succesiunea se împarte în părti egale, deşi fiecare are vocaţie la
tot; - sau se indică la toţi şi primesc o cota diferită; - sau se indică părţile respective
numai pentru o parte din ei şi atunci succesiunea se împarte numai pentru cei
numiţi. Instituirea unui obiect determinat - heres ex certa re. Heredele ca succesor
universal are prin definiţie dreptul la întreg patrimoniul defunctului. Nu se putea
deci concepe un herede asupra unui lucru determinat, un heres ex re certa.
Modalităţi de instituire.
Actele juridice pot fi afectate de trei modalităţi: dies, condicio şi modus, aşa zisele
actes legitimi nu îngăduie alte modalităţi. Instituirea unui herede nu putea
comporta nici ea toate aceste modalităţi din cauza formei testamentului calatis
comitiis şi in procintu. Poporul ordona fără nici o restricţie posibilitatea unei
modalităţi, luând naştere o dată cu tăbliţele testamentului per aes at libram. Totuşi,
heredis institutio, deci şi testamentul nu poate fi afectat nici atunci de toate aceste
trei modalităţi. Succesiunea este dominată de regula semel heres, semper heres – o
dată mostenitor, moştenitor pentru totdeauna. Pe de altă parte, succesiunea are
drept efect contopirea celor două patrimonii din momentul acceptării şi nu se poate
concepe ca această confuziune, odata implinita, să înceteze la un moment dat, aşa
încât nu poate fi cineva moştenitor până la un anumit termen. Cineva o dată
devenit succesor el rămâne succesor.
Substituirea de moştenitori
Substituirea de moştenitori, reprezintă o numire de herede condiţionată de soarta
altuia care are prioritate. Romanii o numeau prima gradu heredem scribere,
secunda gradu herede scribere, tertio... În final, se putea numi un sclav care era
obligat să primească heres necesarius, aşa încât un substituit se considera substituit
institutului. Daca acel instituit succesor nu dorea succesiunea , se deschide
succesiunea legală. Testatorul putea evita această perspectivă, introducând în
testament o clauză prin care se dispune ca o alta persoană, numită substituit, să ia
locul celui instituit succesor, în cazul în care acesta din urma nu dobândeşte
succesiunea. Aşadar, substituirea de moştenitor ne apare ca o institutire de gradul
doi sau ca o instituire condiţională. Romanii au cunoscut trei forme de substituire,
respectiv: substitutio vulgaris, substitutio pupillaris şi substitutio quasi pupillaris.
Substitutio vulgaris (vulgara) constă din substituirea unuia sau mai multor
succesori în locul succesorului instituit. Substituirea aceasta este cea pe care o face
orice testator heredelui său, şi are un termen de 100 de zile, dacă nu se face se
deschide dreptul celui substituit. Substitutio pupillaris era substituirea pupilară
realizată pentru fii. Se indica o persoană care să vină la succesiune în locul
succesorului instituit, dacă acesta din urmă ar fi murit înaintea pubertăţii.
Substituirea pupilară nu creează un succesor al testatorului, ci unei persoane de sub
puterea sa, care nu e capabilă de a face testament, şi este realizată de pater familias,
însă înainte de pubertate, adică înainte să fie capabil să işi facă testamentul singur.
La inceput substituţia pupilară a fost o substituţie în interesul propriu. Astfel, tatăl
instituia pe fiul său predecesor, şi-i substituia o altă persoană pentru cazul în care
murea înainte sau când, deşi murea după el, murea impuber. Substitutio quasi
pupillaris constituia substituirea quasi – pupilară care se realiza prin numirea de
către testator a unui succesor, pentru descendentul său lipsit de minte – menti
captus.
4. Deschiderea testamentului Până la începutul imperiului, deschiderea
testamentului era o operaţiune privată. În sec al VI-lea d. Ch., împaratul Augustus
stabileşte un impozit pe succesiune – vicessima hereditatum. Unele rude apropiate
şi cei care împlineau sub 100.000 sesterţi erau scutiţi de acest impozit. Mai târziu
împaratul Caracalla a dublat impozitul şi a suprimat scutirile, extinzându-le la
întreaga lume romană – in toto urbe romano. Pentru perceperea taxei, orice
detentor al unui testament trebuia să îl prezinte la autorităţi pentru a fi deschis în
termen de cinci zile de la moartea testatorului. Magistratul convoca martorii în
viaţa şi deschidea testamentul încheind un proces verbal. Originalul procesului
verbal rămânea la heredele care era obligat să îl facă cunoscut oricui era interesat.
Dacă testamentul se găsea în mâna unui terţ, magistratul, la cererea oricărei
persoane interesate, dădea ordine de a prezenta actul prin interdictul – de tabulis
ehhibendis. După moartea senatorului Silanianum, în anul 10 d. Ch., se opreşte
deschiderea testamentului pentru a se putea decoperi vinovatul prin torturarea
sclavilor.
5. Restricţii la libertatea de a testa Existau restricţii de ordin formal şi material sau
real. Restricţiile de ordin formal obligau testatorul de a institui pe suii săi heredes
sui sau de a fi trecuţi sub tăcere – sui heredes instituendi nel exheredandi (Ulpian).
Exheredarea trebuia făcută imediat după instituirea heredelui şi în chip solemn, ca
şi aceasta exheres esto sau exheres sunte.
IV. Succesiunea deferită contra testamentului
1. Dezmoştenirea neregulată
Dacă pater familias dorea să dezmoştenească un fiu, trebuia s-o facă în mod
nominal conform formulei Titus filius meus exheres esto. Fiicele şi nepoţii trebuiau
să fie dezmoşteniţi în bloc, potrivit formulei. – ceteri omnes exheredes sunto.
2. Dezmoştenirea regulată
La baza acestei instituţii stătea ideea de protecţie a rudelor agnatice şi cognatice,
idee ce a luat naştere din condiţiile materiale de existenţă de la sfârşitul republicii.
V. Acceptarea succesiunii
Acceptarea succesiunii este o instituţie foarte controversată a dreptului roman
având în vedere concepţiile pragmatice ale romanilor timp de atâtea secole cât a
dăinuit Imperiul Roman. Ca orice instituţie a dreptului roman, ea a cunoscut o
anumită evoluţie în funcţie de condiţiile politice, economice, sociale şi juridice.
Justinian în opera sa “Digeste” a reuşit să desăvârşească eforturile de perfecţionare
a acestei instituţii statuând un set de reguli care au reprezentat sursa de inspiraţie
pentru legislaţiile moderne în materie. Acceptarea succesiunii din punct de vedere
terminologic era desemnată în dreptul roman prin aditio hereditatis. Dobândirea
succesiunii presupune o anumită atitudine subiectivă din partea succesorilor, în
funcţie de felul moştenirii care se deschide.
1. Categorii de moştenitori ce pot dobândi o moştenire
În dreptul roman în funcţie de modul de statutul lor juridic precum şi în funcţie de
felul moştenirii care se deschide existau anumite categorii de moştenitori: heredes
sui et necesarii, heredes necesarii şi heredes voluntarii. Heredes sui et necesarii
erau moştenitorii siliţi să vină la moştenire pentru că nu puteau repudia moştenirea;
ei veneau fie la succesiunea testamentară, fie la succesiunea ab intestat, dar numai
a unui pater familias. Heredes necesarii erau sclavi instituiţi prin testament şi care
de asemenea nu puteau repudia succesiunea, aceasta revenindu-le de plin drept.
Aşadar, dobândeau de drept şi obligatoriu moştenirea fără Heredes voluntarii
reprezentau celelalte categorii de moştenitori care erau liberi să accepte sau să
repudieze moştenirea.
2. Modurile de acceptare a moştenirii
În dreptul privat roman trebuie să deosebim între acceptarea unei succesiuni civile
aditio hereditatis şi acceptarea unei succesiuni pretoriene, bonorum possessionis
petitio. Aditio hereditatis se poate realiza în trei forme după cum urmează: cretio,
pro heredo gestio, nuda voluntas. Prima formă, cea mai veche, singura posibilă în
dreptul roman se numea cretio. Aceasta se realiza printr-o declaraţie solemnă care
consta în pronunţarea unei formule sacramentale, formula pronunţată de moştenitor
la domiciliul defunctului, cu toate solemnitătile, în prezenţa martorilor. Această
creţiune era o formalitate impusă atât moştenitorului testamentar cât şi
moştenitorului ab intestat. Gaius ne-a păstrat formula creţiunii- “quand me
Octavius testamenta sua heredem instituit cam hereditatem actea urnaque” - pentru
că Octavius m-a instituit moştenitor în testamentul său, accept această succesiune.
Cu timpul această formalitate impusă n-a mai fost întrebuinţată decât în privinţa
succesorilor testamentari cărora le-a fost impusă în mod formal de către testator. În
acest sens, aceştia procedau astfel pentru a-i sili pe mostenitori să se decidă mai
repede, într-un termen util, de obicei 100 de zile, în care aceştia erau obligaţi să
facă creţiunea. Atunci cretio se numeşte perfecta. Dacă nu se făcea creţiunea în
acest interval, atunci moştenitorul se considera că renunţă la moştenire. Această
cerinţă a declarării solemne în materie de acceptare a fost suprimată de împăraţii
Theodosiu, Honoriu şi Arcadiu, în anul 407, pentru succesiunile deferite copiilor şi
apoi Justinian a suprimat cretio pentru toate persoanele. Al doilea mod de acceptare
a moştenirii este pro heredo gestio. Acesta constă în actul din care rezultă că
heredele accepta succesiunea, deşi nu se pronunţa expres în acest sens; de
exemplu, faptul de a se servi, de a întrebuinţa bunurile succesiunii, sau de a
proceda la urmărirea debitorilor defunctului. Aceste acte ne arată că moştenitorul a
înţeles să accepte succesiunea în mod tacit. Ultima formă e nuda voluntas, care
consta într-o manifestare pură şi simplă a voinţei cuiva de a fi moştenitor. Aceasta
este o manifestare de voinţă întru-totul lipsită de formalităţi, de solemnităţi.
Întrucât prezintă avantaje multiple, acest mod de acceptare expresă a succesiunii s-
a generalizat pe scara largă. În dreptul pretorian se cere pentru a se acorda
bonorum possessio ca acceptarea să se facă printr-un act scris, printr-o petiţie
adresată de moştenitor, fie pretorului, fie –dacă era în provincie- guvernatorului
provinciei şi de aceea forma aceasta de acceptare se mai numeşte şi bonorum
possessionis petitio. O deosebire între cretio şi bonorum possessionis petitio consta
în aceea că prima fiind un actus litigimus, trebuia făcută chiar de moştenitor
personal, pe când pentru bonorum agnitio putea fi făcută sau de mandatar sau de un
reprezentant legal, tutore etc.
3. Condiţiile acceptării
În dreptul roman deoarece prin acceptarea succesiunii se puteau aduce heredului nu
numai avantaje materiale, dar şi datorii pe care acesta urma să le suporte, s-a luat
măsura ca numai aceia care au capacitatea de a se obliga să poată face o declaraţie
de acceptare a succesiunii. Astfel pentru a se face acceptarea succesiunii trebuiau
îndeplinite mai multe condiţii. După vechiul drept civil, acceptarea moştenirii
trebuie să emane de la succesibil însuşi chiar dacă ar fi fost un sclav. Acesta era un
act personal, în care nu putea fi înlocuit de nimeni. Dacă succesiunea e deferită
unui infans sau unui nebun, ea nu poate fi dobândită decât după ce infamul a ieşit
din infamie sau, dacă a vorba de nebun, după ce şi-a recăpătat raţiunea. Aceasta
fiind cerută de principiile vechiului drept, nu era admisă de dreptul pretorian, unde
cererea unei bonorum possessio era în genere un act de procedură căruia i se putea
aplica regula după care, reprezentarea judiciară e admisă în sistemul procedurii
formulare. Astfel pot accepta mandatarul pentru o persoană culpabilă, tatăl pentru
infans, tutorele pentru impuber. Curatorul nu poate obţine decât o bonorum
possessio provizorie. O altă condiţie specială era ius capiendi şi reprezenta o
condiţie specială cerută pentru a putea succede. Aceasta a fost creată de catre
împaratul Augustus prin lex Junia si de lex Papia Poppaea. Prima lege a lui
Augustus conţine condiţii foarte severe şi de aceea împarătul a fost obligat să mai
amâne aplicarea ei şi în acest sens a adoptat şi a doua lege. Prin aceste legi
Augustus a dorit să combată celibatul, să încurajeze căsătoriile şi să sporească
natalitatea, căci numai astfel progresul statului putea merge mai departe. Augustus
a crezut că prin acordarea anumitor avantaje şi oarecare beneficii persoanelor
căsătorite şi care aveau copii, spre deosebire de cei care erau căsătoriţi dar nu
aveau copii,că va putea combate scăderea natalităţii. Legile caducare impuneau ca
bărbaţii de la 25 la 60 de ani şi femeile de la 20 la 50 de ani să trăiască în regimul
căsătoriei. Şi se mai cerea ca bărbatul să aibă cel putin un copil; femeile dacă e
vorba de o ingenuă trei copii, liberta patru copii. De asemenea, mai există o
condiţie de incapacitate totală sau parţială de a dobândi o moştenire după cum cei
instituiţi erau celibes - adică necăsătoriţi, sau orbi-căsătoriţi dar fără copii. Cei din
prima categorie nu primeau nimic din moştenire, iar cei din a doua categorie nu
primeau decât numai jumătate.
4. Efectele acceptării
În dreptul roman prin acceptarea moştenirii se producea confuziunea dintre
patrimoniul defunctului şi cel al heredelui, întrucât era vorba de o dobândirea per
universitatem. Consecinţa confuziunii activului din cele două patrimonii este că,
creditorii defunctului sunt obligaţi să suporte asupra bunurilor succesorale
concursul creditorilor personali ai heredelui şi invers, creditorii personali ai
heredelui sunt obligaţi să suporte concursul creditorilor defunctului. Moştenitorul,
devenind moştenitor universal şi fiind ţinut şi asupra persoanei sale şi asupra
bunurilor sale, el este obligat in infinitum, este obligat ultra vires hereditatis, ca şi
cum ar fi vorba de o obligaţie contractată de el personal. În aceste condiţii, ca
măsură de protecţie în favoarea creditorilor defunctului, în contra confuziunii
activului succesoral cu a activului personal al heredelui, s-a creat separatio
bonorum. Aceasta presupunea o separare a bunurilor defunctului de cele ale
moştenitorilor, astfel încât nu mai riscă să vină în concurs cu creditorii
moştenitorului, ci işi valorifică drepturile de creanţă din activul succesoral, înaintea
altor creanţe. Separatio bonorum era cerută de magistrat şi era admisă tot de el, iar
pentru a fi admisă trebuie să fie posibilă. Aceasta era imposibilă când bunurile au
fost înstrăinate de herede sau când bunurile moştenirii şi-au pierdut individualitatea
lor, astfel că nu se mai putea stabili în fapt identitatea, după un anumit interval de
timp de 5 ani, între aceste bunuri şi bunurile heredelui. În schimb, pentru protecţia
bunurilor personale ale heredelui, în contra obligaţiunii de a plăti ultra vires
hereditas au fost acordate trei măsuri: 1) separatio bonorum dată prin edict
heredelui necesar, adică sclavului; 2) jus abstinendi acord de pretor lui heres suus
şi 3) beneficiul de inverntar, care a fost acordat de Justinian oricărui moştenitor. În
primul caz, pretorul acorda lui heres necessarius, sclavului, o separatio bonorum
pentru a scuti de plata datoriilor succesiunii. Această situaţie nu-l împiedica pe
sclavul îndrituit ca moştenitor, ca să poată fi urmărit de creditori şi să-i vândă
bunurile pe numele său. De asemenea heredele nu răspundea de datorii cu persoana
sa şi nu putea fi urmărit pentru plata datoriilor asupra bunurilor pe care le-ar fi
dobândit în viitor. A doua măsură – jus abstinendi – a fost luată tot de pretor şi
dispensa pentru heres suus şi persoanele in mancipio de plata datoriilor ultra vires
hereditatis astfel încât – heredele care avea acest beneficiu nu putea fi urmărit
personal şi nici bunurile succesorale nu puteau fi vândute pe numele său. În fine, a
mai fost creat beneficium inventarii – de către Justinian în anul 531 prin care
prevedea pentru succesibil obligaţia de a plăti datoriile moştenirii în condiţiile în
care trebuie să facă în termen de două luni un inventar al bunurilor succesorale în
prezenţa unui tabularius şi a unor anumiţi martori şi să certifice sub jurământ, cum
că inventarul este sincer şi real. Un ultim efect al acceptării moştenirii constă în
dobândirea proprietăţii mortis causa – pentru cauză de moarte, dobândirea
bunurilor în universalitatea lor. Un prin aspect se referă la situaţia în care sunt mai
mulţi moştenitori – comoştenitori, situaţie în care se pune problema raportului
juridic dintre aceştia după cum urmează: - în cazul creanţelor şi datoriilor provenite
de la defunct, acestea se divid între moştenitori de plin drept; - în cazul bunurilor
corporale, comoştenitorii se află în stare de indiviziune, şi ei pot pune capăt acestei
stări prin intentarea lui actio familiae herciscunde. Un al doilea aspect priveşte
raportul bunurilor - collatio bonorum. În acest context moştenitorii sunt obligaţi să
aducă la masa succesorală toate bunurile pe care le-au primit în timpul vieţii lui
pater familias.
VI. Repudierea succesiunii
1. Noţiune
Repudierea de catre mostenitorii a mostenirii se facea in baza unei declaratii lipsite
de forme solemne. Mai mult, chiar si tacerii mostenitorilor le-au fost conferite
efecte juridice: daca nu se pronunta intr-un anumit termen de acceptare a
mostenirii, se considera ca el a repudiat acea mostenire. 2. Efectele repudierii
Repudierea era susceptibila a produce mai multe efecte: Daca erau mai multi
mostenitori si numai unul repudia, se producea acrescamantul (ius adcrescendi),
cota moştenitorilor acceptanţi se majora cu cea a mostenitorului repudiant.
Daca exista un singur mostenitor si acesta repudia, veneau la mostenire toti
substitutorii. Daca nu existau substitutori, se deschidea mostenirea legala, iar daca
nu existau nici mostenitori legali, mostenirea era socotita vacanta, fiind culeasa de
statul roman.
VII. Sancţiunea moştenirii
Sanctiunea mostenirii diferea in functie de mostenirea civila sau pretoriana. 1.
Sancţiunea moştenirii conform dreptului civil
Moştenirea civilă era sanctionata prin hereditatis petitio (petitia de hereditate), o
actiune cu caracter universal ce are ca obiect intrega mostenire, deci o
universalitate de bunuri. Hereditates petitio se deosebea de actiunea in revendicare
care putea avea ca obiect numai res certa. Aceasta actiune era intentanta de
mostenitorul civil care altfel decat la actiunea in revendicare nu trebuie sa
dovedeasca calitatea de proprietar a defunctului, ci doar ca el este mostenitor civil.
Pentru intentarea petitiunii era necesar ca reclamantul sa fie mostenitor civil si sa
nu posede bunuri succesorale, iar paratul sa posede bunuri succesorale, fie pro
herede (cu buna-credinta, crezand ca el este mostenitor civil), fie pro possesore
(paratul este de rea-credinta,stiind ca nu este mostenitor, dar justficand mostenirea
asupra bunurilor (possideo quia possideo). Putea fi intentata si impotriva
posesorilor fictivi: qui dolo desiit possidere si qui liti se obtulit. In baza intentarii
lui hereditatis petitio se produceau unele efecte ce erau reglementate prin
senatusconsultul Juventian. Potrivit acestuia, paratul de buna-credinta era tinut sa
raspunda pentru bunurile succesorale care lipseau din mostenire numai daca el
realiza o imbogatire de pe urma acestor bunuri, pe cand paratul de rea-credinta era
tinut sa raspunda pentru tot ceea ce lipsea, indiferent de cauza ce condusese la
micsorarea activului succesoral.
2. Sancţiunea moştenirii conform dreptului pretorian
Mostenirea pretoriana se sanctiona prin interdictului quorum bonorum (cu privire
la toate bunurilesuccesorale). Cel ce pretindea ca este mostenitor pretorian se
prezenta la pretor si trebuia sa faca o declaratie fata de care pretorul ii acorda
bonorum possessio, dar numai in mod formal, caci de fapt pretorul ii conferea doar
calitatea de mostenitor pretorian pentru ca eliberarea propriu-zisa a interdictului si
punerea efectiva in posesiune a pretentului avea loc numai daca acesta intrunea in
realitate conditiile pentru a fi considerat mostenitor pretorian.
VIII. Legatele
1. Definiţie
Legatele sunt dispozitii formulate in termeni imperativi si solemni ce greveaza
asupra heredelui testamentar si prin care testatorul dispune de anumite bunuri in
principal individual determinate in favoarea unei persoane numita legatar.
2. Evoluţie, categorii şi sancţiune
Legatele erau de 4 feluri: legatul per vindicationem, legatul per damnationem,
legatul per praeceptionem, legatul sinendi modo. Sancţiunea legatelor diferea in
functie de tipul de legat: 1. La legatul per vindicationem sanctiunea consta intr-o
actiune in revendicare, caci prin efectul acestui legat, legatarul devenea proprietar
al bunului legat chiar de la momentul deschiderii succesiunii. 2. In cazul legatelor
per damnationem si sinendi modo, prin efectul carora legatarul devenea creditor
fata de mostenitor, sanctiunea era o actiune personala, speciala, numita actio ex
testamento. 3. In cazul legatului per praeceptionem, sanctiunea era chiar o actiune
de iesire din indiviziunea familiala, numita actio familiae herciscunde. Legatarul in
calitate de mostenitor avea dreptul de a cere imparteala mostenirii.
3. Condiţii de formă şi de fond
a) Condiţii de formă
Legatul figura in mod necesar in testament, iar sub aspectul conditiilor de forma,
trebuia redactat in termeni imperativi si solemni in cadrul unei clauze ce in textul
testamentului figura imediat dupa instituirea de mostenitor. Din punctul de vedere
al formei, legatele erau de 4 feluri: 1. Legatul per vindicationem 2. Legatul per
damnationem 3. Legatul per praeceptionem 4. Legatul sinendi modo Primele 2 au
aparut in epoca veche, iar ultimele 2 in epoca clasica. 1. Legatul per vindicationem
Testatorul transmite direct catre legatar un bun individual determinat “Dau si leg
lui Tititus pe sclavul Stihus”. In acest caz legatarul devine direct proprietar al
bunului legat cu incepere si momentul decesului testatorului, calitate in care
legatarul avea la indemana mijlocul juridic al actiunii in revendicare. Rezulta
asadar ca nu se nasteau raporturi juridice intre legatar si mostenitorul testatorului in
cadrul legatului.
2. Legatul per damnationem
Testatorul obliga pe un herede de-al sa sa transmita un anumit bun legatarului
“Heredele meu safie obligat sa-i dea lui Titius pe scavul Stihus”, caz in care se
nastea un raport juridic obligational intre legatar si mostenitor, raport in virtutea
caruia legatarul (creditor) are o datorie personala impotriva mostenitorului. In
epoca clasica a fost dat insa senatusconsultul neronian care a prevazutca un legat
per vindicationem care era nul pentru nerespectarea condiilor de forma putea fi
valabil ca legat per damnationem. Cu pornire de la aceasta prevedere, jurisprudenta
romana a extins aceste dispozitii si a aratat ca daca legatul per vindicationem nul
poate fi socotit ca legat per damanationem, cu atat mai mult un legat per
vindicationem va fi valabil si ca legat per damnationem. Din acest moment, in baza
acestei interpretari, legatarul per vindicationem a dobandit un drept de optiune, in
sensul ca daca el dorea sa primeasca insusi bunul legat se considera legatar per
vindicationem, iar daca se multumea numai cu contravaloarea acelui bun, se
socotea legatar per damnationem.
3. Legatul praeceptionem
Era utilizat in vederea favorizarii unuia dintre mostenitori. In acest caz testatorul
gratifica pe unii din mostenitori, acordandu-i suplimentar si un legat, rezultand ca
cel in cauza avea o dubla calitate, atat de mostenitor, cat si de legatar. In calitate de
legatar avea dreptul de a lua mai inainte bunul legat, adica avea dreptul de intra in
posesia bunului inainte de a incepe imparteala succesorala intre succesori (de unde
si denumirea, prin luare mai inainte)
4. Legatul sinendi modo
Acest legat era conceput ca o permisiune acordata legatarului de a intra in
stapanirea bunului legat, reprezentand totodata o obligatie de non facere in sarcina
mostenitorului care avea obligatia de a nu intreprinde nimic de natura a-l impiedica
pe legatar sa intre in stapanirea bunului legat : ”Heredele meu sa fie obligat sa-i
permita lui Titius sa ia cu el pe sclavul Stihus”. b) Condiţii de fond 1. Legatarul sa
aiba testamenti factio pasiva 2. Executarea legatului apasa asupra mostenitorilor,
cu exceptia legatelor per praeceptionem, in care mostenitorul era si legatar, in toate
celelelalte cazuri mostenitorii find tinuti sa transmita anumite bunuri in favoarea
unor legatari care nu erau mostenitori. In conditiile in care Legea celor XII Table
asigura o libertate nelimitata testatorilor de a dispune prin legat, nu rareau fost
ocaziile cand mostenitorii erau grevati cu legate mari in favoarea unor straini,
situatie in care mostenitorii se vedeau expusi riscului de a transmite cu titlu de
legat majoritatea activelor succesorale, fiind in plus tinuti sa plateasca datoriile
succesorale. Acest lucru a avut ca rezultat imediat o crestere a cazurilor de
repudiere a succesiunilor incarcate de legate mari, aspect care rasfrangea negativ
asupra creditorilor succesorului, care isi vedeau pericilitata posibilitatea de asi
valorifica creantele. Pentru acest motiv, statul roman a intervenit, dand o serie de
legi menite a ingradi testatorului libertatea de a dispune prin legat.
1. Legea Furia Testamentaria - care prevedea ca un legat nu poate avea ca obiect un
bun cu ovaloare mai mare de 1000 de asi 2. Legea Voconia - care prevedea faptul
ca legatarul nu putea primi mai mult decat partea carerevenea mostenitorilor.
Romanii insa au eludat dispozitiile acestor doua legi, fie lasand foarte multe legate
mai mici de1000 asi, fie in valoare mai mica decat cea care revenea mostenitorilor.
In cele din urma s-a dat o noua lege. 3. Legea Falcidia (in anul 40 i.e.n)-prin care s-
a instituit un soi de rezerva succesorala, Quarte Falcidiana. Legea prevedea ca
mostenitorul trebuia in mod obligatoriu sa primeasca ¼ din mostenire, in caz
contrar urmand ca legatele excedentare sa fie deduse proportional. 3. Regula
catoniană (data de Cato cenzorul) prin care se prevedea ca un legat nul in
momentulredactarii testamentului,va ramane nul pentru totdeauna. Regula avea in
vedere cazul in care la momentul redactarii testamentului, testatorul lasa un legat
nevalabil, ulterior intervenind situatii care faceau posibila executarea lui. Chiar si
asa legatele nu deveneau valabile, ramanand in continuare nule. De exemplu
testatorul lasa prin legat ce nu se afla la acea data in patrimoniul sau, legatul fiind
nul din lipsa de obiect. Chiar daca ulterior bunul cu pricina intra in patrimoniul
sau, legatul era in continuare nul.
IX. Fideicomisele
1. Definiţie
Sunt dispozitii de ultima dorinta prin care o persoana numita disponent roaga o alta
persoana numita fiduciar sa transmita fie un anumit bun, fie o parte dintr-un
patrimoniu, fie chiar un patrimoniu integral, unei alte persoane numita
fideicomisar.
2. Evoluţie şi categorii
Fideicomisul putea figura fie in testament, fie in afara lui. Cand era in cadrul
testamentului, disponentul era chiar testatorul, iar fiduciarul era fie mostenitorul,
fie legatarul. Romanii figurau in mod frecvent la fideicomisul aflat in afara
testamentului, care avea avantajul nu aveau nicio conditie nici de fond, nici de
forma. Asadar fideicomisele puteau fi formulate in orice forma si procurau
avantajul ca o persoana care nu avea testamenti factio pasiva putea totusi dobandi
pe acesta cale unele bunuri dintr-o mostenire Au existat două forme ale
fideicomiselor, respectiv fideicomisul de familie şi cel de ereditate. Fideicomisul
de familie: O varietate a fideicomisului la romani era acest fideicomis de familie.
In baza acestuia, o persoana, de regula un descendent primea in calitate de fiduciar
unele bunuri dela un ascendent cu conditia de a le pastra, pentru a le transmite mai
departe propriilor sai descendenti. Descendentii fiduciarului urmau a deveni apoi la
randul lor fiduciari, iar aceasta practica asigura timp indelungat pastararea unor
bunuri succesorale mai valoroase in cadrul aceleiasi familii. Principiul care a stat la
baza a fost generalizat si extins pe cale de interpretare in feudalism, unde aparuse
ca o aplicatie a acestuia, privilegiul primului-nascut prin care, daca
primulnascutera prodig ( risipitor) exista riscul pierdierii bunurilor a caror protejare
se urmarea, astfel ca fideicomisul de familie nu a disparut nicicand din practica
juridica, fiind cunoscut sub forma substitutiunii feideicomisare. Fideicomisul de
ereditate: Figura in mod necesar intr-un testament astfel ca fiduciarul era chiar
mostenitorul care transmitea fideicomisarului o parte din mostenire, chiar intreaga
mostenire, fiind tinut totodata sa plateasca si datoriile succesiunii. Intrucat aceasta
practica era inechitabila fata de mostenitor care era pagubit, caci platea toate
datoriile desi nu urma sa primeasca decat o parte sau chiar nimic, s-au dat 2
senatusconsulte: Trebellian si Pagasian prin care s-au reglementat raporturile dintre
fiduciar si fideicomisar astfel incat fiduciarul sa nu fie pagubit.
3. Sancţiune
Mult timp insa, fideicomisul nu a fost sanctionat pe plan juridic, ci pe plan religios,
caci fiduciarul trebuia sa jure pe zei ca va indeplini dorinta disponentului. Ulterior
sanctiunea a trecut pe plan moral, caci fiduciarul care nu respecta rugamintea
disponentului era supus riscului infamiei. Abia in vremea imparatului August,
fideicomisul a fost sanctinat juridic, devenind un act.

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 7 OBLIGAŢIILE

I. Caracterizare generală a obligaţiilor

1. Origine
Noţiunea de obligaţie s-a cristalizat în urma unei îndelungate evoluţii în procesul
de tranziţie de la societatea gentilică la cea politică. Cercetarea originii evoluţiei
obligaţiei prezintă un mare interes datorită urmelor pe care etapele succesive de
dezvoltare a acesteia le-au lăsat asupra unor instituţii de mai târziu, precum şi
asupra terminologiei juridice romane. Conceptul de obligaţie a ajuns, treptat, într-
un stadiu de elabo- rare perfectă, care presupune un raport juridic caracterizat
printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă obligaţia a fost o simplă
legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un
îndelungat şi complex proces de evoluţie, a cărei reconstituire a dat naştere la
controverse. Evoluţie. Apărând o dată cu primul tip de contract sponsio religiosa,
făcut sub formă de jurământ, ce avea loc cu ocazia unui delict, şi terminând prin
contractul cu ajutorul căruia garantul se obliga să plătească păgubaşului, ideea de
legătură apare în cadrul obligaţiei şi trece de la legătura religioasă la una juridică,
ce a fost mai întâi precedată de una materială. Etapele evoluţiei obligaţiei, aşa cum
au fost ele analizate de cercetători ai dreptului roman, sunt următoarele: 1. În
societatea gentilică, dacă o persoană era victima unui delict, toţi membrii
colectivităţii îi luau apărarea, răzbunându-se la rândul lor.
2. Mai târziu, dreptul de răzbunare a victimei a fost înlocuit cu un alt sistem, mai
evoluat, potrivit căruia delincventul şi păgubaşul ajung la înţelegere. Despăgubirea
ia locul răzbunării.
3. Cu trecerea timpului, apare eliberarea din lanţuri a delincventului, în schimbul
unui gaj viu.
4. Într-o etapă nouă, între garant şi păgubaş intervine o înţelegere în care trebuie să
vedem cea dintâi obligaţie contractuală.
5. În altă etapă, s-a admis ca delincventul să devină garant pentru promisiunea sa
6. Într-o ultimă etapă, s-a considerat a fi de prisos ca delincventul să apară ca
propriul său garant. Delincventul se obligă direct, astfel că cele două elemente ale
obligaţiei se contopesc. Din momentul în care delincventul se obligă direct,
procesul de formare a obligaţiei s-a încheiat.
2. Definiţie
În timpul lui Justinian, obligaţia era considerată „o legătură de drept care ne
impune necesitatea de a plăti ceva conform dreptului cetăţii noastre”. În viziunea
lui Gaius obligaţiile se nasc din raportul personale, raporturi care au drept obiect
anumite prestaţiuni. În caz de conflict de interese între respectivele părţi ale
raporturilor obligaţionale ele au la dispoziţie aşa- numitele acţiuni personale,
acţiuni care au un obiect juridic bine definit: a da, a face sau a nu face ceva.
Acţiunea personală este aceea prin care acţionăm împotriva cuiva care ne este
obligat, adică prin care înţelegem să i se impune să dea, să facă sau să nu facă
ceva. Pentru romani obligaţiile fac parte integrantă din jus rerum. Ele sunt doar
nişte varietăţi ale drepturilor cu privire la bunurile ce se pot înstrăina, pentru că
rostul unei obligaţii este tocmai acela de a produce o modificare în structura
patrimoniului unei persoane. Jurisconsultul epocii clasice Iulius Paulus dă o
definiţie ce a rămas celebră. El arată că „substanţa obligaţiei nu constă în ceea ce
ne dă proprietarul unui lucru corporal sau în ceea ce ne face titularul unei servituţi,
ci în ceea ce constrânge un terţ să dea, să facă sau să nu facă ceva.” Obligaţia este,
aşadar, o legătură juridică între persoane determinate sau determinabile, în virtutea
căreia una dintre ele, în calitate de subiect pasiv sau datornic trebuie să execute în
favoarea alteia numită subiect activ sau creditor, o prestaţiune oarecare determinată
sau determinabilă, constând în dare, facere sau non facere.
3. Elemente
Analizând definiţiile obligaţiei oferite de Justinian, Gaius sau Iulius Paulus,
descoperim următoarele elemente ale obligaţiei:
A. Juris vinculum.
Legătura juridică sugerează existenţa unui raport juridic de putere între creditor şi
debitor. Este o legătură de jure ţi nu una de facto. Chiar din epoca străveche,
debitorul intra în puterea creditorului prin acordul public al magistratului.
B. Jus in personam.
Obligaţia dă naştere la drepturi, care depind în exercitarea lor de voinţa
creditorului. Desigur şi debitorul îşi manifestă dorinţa, fie executându-şi obligaţia,
fie refuzând să o execute şi, prin urmare, rămânând la dispoziţia creditorului, care
putea, raportându-ne la diferite epoci să-l ucidă, să-l aservească, să-l vândă peste
Tibru sau să obţină condamnarea sa pecuniară. Fiind strâns legată de persoana
creditorului şi de cea a debitorului, obligaţia nu poate genera decât drepturi
personale, de creanţă, chiar dacă obiectul juridic al acestor drepturi constă în
prerogative reale.
C. Voluntas- este autonomia de voinţă, interpretată în sens pur formal juridic
. D. Consensus – consimţământul. Prin efectul acordului de voinţe, între părţile
raportului juridic obligaţional se naşte o veritabilă lege care se impune
respectivelor părţi de la sine şi care pentru eventualul judecător al cauzei are
valoare de reper juridic fundamental.
E. Dies sau tempus.
Elementul timp este esenţial într-un raport juridic obligaţional, întrucât nu există
obligaţii care să depăşească limita existenţei sale viagere. Pe de altă parte, în mod
natural, orice debitor urmăreşte a se elibera de legătura sa juridică şi a vedea astfel
stinsă obligaţia.
F. Praetio aestimabilis.
Evaluarea pecuniară este un alt element al obligaţiei, întrucât nu există obligaţii
care să nu poată fi cuantificate în bani. Obiectul juridic al obligaţiei constă în dare,
facere şi non facere. Dare, înseamnă transferul proprietăţii sau constituirea unui
drept real asupra unui bun. Oricât de paradoxal ar părea, obligaţia de dare era
destul de rară, întrucât mancipaţiunea sau cesiunea nu aveau sensul unui transfer
propriu-zis de proprietate, ci mai degrabă, constituiau ocazia abandonării unei
puteri asupra lucrului şi a unei concomitente luări în stăpânire a aceluiaşi bun de
către dobânditor. Facere, înseamnă a realiza o activitate oarecare, în profitul unei
părţi, a raportului obligaţional şi în virtutea imperativului de executare a obligaţiei.
Nu orice activitate înseamnă facere, ci ea trebuie să corespundă acţiunii comune în
caz de delict, sau precizării părţilor în caz de contract. Non facere înseamnă simpla
abţinere a debitorului de la a face ceva ce ar putea fie să-i producă un prejudiciu
creditorului său, fie de la a încălca o clauză impusă de creditorul său, în scopul de a
nu presta ceva în folosul unui terţ. Praestare este termenul generic folosit de către
romani pentru a denumi toate cele tei feluri de obligaţii. Practic, prin el poate fi
acoperită întreaga gamă a acţiunilor umane. Pe lângă aceste elemente ale
obligaţiilor avem subiectele obligaţiei şi sancţiunea. A. Subiectul pasiv, reus
debendi sau debitorul este cel care trebuie să efectueze prestaţia în favoarea altei
persoane, în virtutea unei legături juridice de natură a-l constrânge.
B. Subiectul activ, reus credendi sau creditorul este partea în proces care în virtutea
unei legături juridice poate să ceară altei persoane să execute ceva. Desigur, atât
caracterul pasiv, cât şi cel activ sunt privite doar sub raport procesual. Sancţiunile
judiciare constau în dreptul subiectiv recunoscut fiecărui creditor de a acţiona în
justiţie, în vederea executării prestaţiei promise şi, eventual, după obţinerea
sentinţei judecătoreşti, dreptul de a cere concursul forţei publice pentru punerea în
executare silită a sentinţei.
4. Tipuri de obligaţii
Clasificarea după izvoare. Prin noţiunea de izvor al obligaţiei se înţelege un act
juridic sau un fapt care dă naştere unei obligaţii. Astfel apare clasificarea bipartită,
formată din contracte şi delicte, considerată, chiar de Justinian, cea mai importantă.
Cu toate acestea, ea s-a dovedit necorespunzătoare, astfel încât a apărut o nouă
clasificare. Clasificarea tripartită era cea în care apar contractele, delictele şi
diferite tipuri de izvoare ale obligaţiei – variae causarum figurae, ca rudenia,
vecinătatea sau detenţiunea. Clasificarea quadripartită apare în legislaţia lui
Justinian, prezentând un caracter sistematic mai pronunţat, în sensul că oferă
elemente mai sigure, deşi nu în toate cazurile, pentru încadrarea actelor sau
faptelor juridice în anumite categorii de izvoare. Pe de altă parte, această
clasificare nu conţine unele izvoare. În această clasificare apar obligaţiile
contractuale, delictuale, quasicontractuale şi quasidelictuale. Obligatiile
contractuale se numesc astfel deoarece izvorasc din contracte.Contractele se
clasifica in baza a trei criterii: dupa sanctiune, dupa efecte si dupa modul de
formare. Dupa sanctiune, contractele se impart in: de drept strict,contracte
sanctionate prin actiuni de drept strict; şi de buna credinta, contracte sanctionate
prin actiuni de buna credinta. După efecte, contractele sunt: unilaterale, contracte
ce creeaza obligatii in sarcina unei singure personae; şi bilaterale sau
sinalgamatice,contracte ce dau nastere unor obligatii in sarcina ambelor parti. Dupa
modul de formare, contractele sunt: - solemne,contracte ce sunt guvernate de
principiile interpretarii literale, al unilateralitatii, al oralitatii. Pentru nasterea
acestor contracte este nevoie de utilizarea unor forme. Romanii au cunoscut
urmatoarele contracte solemne: iusiurandum liberti, sponsio religiosa, stipultio,
dotis dicto, nexum,litteris. - nesolemne,contracte ce nu necesita o forma speciala si
care se subdivide in trei categorii: contracte reale, pentru formarea acestor
contracte este nevoie de consimtamantul partilor insotit de remiterea materiala a
lucrurilor. Aceste contracte sunt: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul;
contracte consensuale, pentru formarea acestora este nevoie de simplul acord de
vointa al partilor.Aceste contracte sunt: emptio-venditio, societas, locatio,
mandatum; contracte nenumite, se formeaza printr-o conventie insotita de
executarea obligatiei de catre una dintre parti.Aceste contracte sunt: do ut des, do
ut facias, facio ut des, facio ut facias. Obligatiile delictuale.Aceste obligatii
izvorasc din delicte. Romanii intelegeau prin delict o fapta ilicita, cauzatoare de
prejudicii, care dadea nastere la obligatia delicventului de a repara prejudicial
cauzat. Ei au clasificat delictele in delicte private si delicte publice. Au existat
urmatoarele delicte private: delicte private vechi si delicte private noi. Delictele
private vechi sunt: furtum, injuria, damnum injuria datum. Delictele private noi au
fost urmatoarela: metus, dolus, rapina, fraus creditorum. Obligatiile
qusicontractuale.Aceste obligatii izvorasc din quasicontracte.Quasicontractul este
un fapt licit ce genereaza efecte juridice similar cu ale contractului. In Institutele
lui Justinian se mentioneaza ca quasicontractele apar pe langa plata lucrului
nedatorat. Acestea sunt urmatoarele: plata lucrului nedatorat, negotiorum gestio,
gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea, acceptarea succesiunii. Obligatiile
quasidelictuale, izvorasc din quasidelicte, care sunt fapte ilicite pe care totusi
romanii le-au incadrat datoritamentalitatii lor conservatoire in categoria delictelor.
Quasidelictele sunt: judex qui litem suam facit (judecatorul care din neglijenta sau
cu intentie aduce paguba uneia din parti), effussis et dejectis (paguba cauzata unei
persoane sau lucru prin varsarea sau aruncarea unor obiecte in strada dintr-un
apartament),positis et suspensis(atarnarea unor obiecte in afara apartamentelor),
faptele persoanelor aflate in slujba cauponum, nautarum et stabulariorum (cand
persoanele aflate in slujba capitanilor de corabii, a hangiilor si a proprietarilor de
grajduri comiteau un furt sau pagubeau sub alta forma calatorii, acestia din urma
aveau o actio in factum pentru a obtine o suma de bani ca despagubire. Clasificarea
obligaţiilor după sancţiune. Din acest punct de vedere, obligaţiile se clasifică în
obligaţii civile şi obligaţii naturale. Clasificarea din punct de vedere al numărului
de persoane care participă la raportul juridic. Din acest punct de vedere, obligaţiile
se împart în obligaţii simple şi obligaţii complexe. Obligatiile simple constituie
obligatii cu un singur debitor si un singur creditor. Obligatiile complexe sunt
obligatii cu pluralitate de subiecte.Avem mai multe situatii:
1. Obligatii in care debitorii si creditorii se gasesc pe picior de egalitate. Aici exista
obligatii conjuncte si obligatii coreale sau solidare. Obligatii conjuncte,
functioneaza principiul divizibilitatii creantelor si datoriilor. Creditorii vor pretinde
partea lor de creanta, iar debitorii vor putea fi tinuti fiecare in parte pentru partea
lor de datorie. Obligatii coreale, oricare dintre creditori poate pretinde intreaga
creanta si oricare dintre debitori poate fi tinut pentru intreaga datorie.
2. Obligatii in care debitorii si creditorii nu se gasesc pe picior de egalitate, alaturi
de creditorul principal, putand aparea creditori accesorii sau garanti alaturi de
debitorul principal. Aici exista adstipulatio (actul prin care un creditor accesor se
alatura creditorului principal) si adpromissio (actul in baza caruia un debitor
accesor se alatura debitorului principal).
5. Tipuri speciale de obligaţii
Modalităţile obligaţiilor
a) Obligaţii cu termen şi sub condiţie Modalitatile sunt modificari pe care le sufera
obligatiile in existenta,executarea sau obiectul lor,datorita vointei partilor.
Principalele modalitati sunt: termenul, conditia accesio si modus. Termenul (dies)
constituie un eveniment viitor si sigur de care depinde exigibilitatea sau
extinctibilitatea unei obligatii. El este de mai multe feluri: - termen fix-certus
quando.Este atunci cand se stabileste o data determinata cum ar fi de exemplu ad
Calendas apriles-la calendele lui aprilie ale anului in curs. Contrariul sau este
termenul variabil-incertus quando, adica un eveniment viitor care se va realiza cu
siguranta, dar nu se stie précis data cand se va realiza, cum ar fi moartea unei
personae; - termenul expres, adica indicat in mod précis sau tacit; - termenul
suspensiv-dies ad quo, termenul care suspenda exigibilitatea creantei.Obligatia ia
nastere la incgeierea contractului-dies cedit, dar plata se poate cere numai dupa
indeplinirea termenului;
- termenul extinctiv-dies ad quam este termenul la indeplinirea caruia obligatia
devine extinctiva, se stinge. Pana la indeplinirea termenului, obligatia a produs
toate efectele obisnuite ale unei obligatii pure si simple. Conditia-conditio este un
eveniment viitor si nesigur de care depinde nasterea sau stingerea unei obligatiuni.
Ea trebuia sa indeplineasca anumite trasaturi caracteristice: - sa fie posibila si
licita; - sa fie un eveniment viitor; - sa fie un eveniment nesigur. Conditiile sunt de
mai multe feluri: - pozitive sau negative, produc efecte dupa cum se intampla sau
nu evenimentul; - cauzale, potestative sau mixte.Cele cauzale depind de hazard, iar
cele potestative depind de vointa uneia dintre parti, cele mixte depind de vointa
partilor si de o cauza exterioara - conditia suspensiva-este un eveniment viitor si
nesigur, de care depinde nasterea unei obligatiuni. Pana la indeplinire se suspenda
obligatiunea partilor.
b) Obligaţii divizibile şi obligaţii indivizibile O obligatie este divizibila sau
indivizibila dupa cum obiectul ei este sau nu susceptibil de o prestatiune partiala.
Proprietatea, uzufructul, habitatia sunt drepturi reale sau divizibile, servitutiile
prediale, dreptul de uz sunt drepturi reale indivizibile. Obligatia este divizibila
atunci cand obiectul prestatiei este susceptibil de a fi fractionat in prestatiuni
partiale, omogene, care corespund cu prestatia totala. Pot exista o multitudine de
debitori sau de creditori in momentul formarii contractului sau posterior cand
debitorul sau creditorul a murit, lasand mai multi mostenitori. Obligatia este
indivizibila atunci cand obiectul prestatiei nu este susceptibil de a fi fractionat in
prestatiuni partiale omogene si care sa corespunda cu prestatia totala. Obligatia de
a face este, in general, indivizibila, obligatia de a constitui o servitude prediala la
fel, deoarece in aceste cazuri, executia nu ar putea avea loc in mod util decat pentru
intreg. Indivizibilitatea are urmatoarele efecte: - fiecare creditor poate cere de la
debitor prestatia totala, garantandu-i ca nu va fi urmarit de ceilalti creditori. Daca
debitorul va fi condamnat pentru neexecutare, fiecare creditor va obtine o
condamnare pecuniara numai pentru partea sa. - in cazul mai multor
debitori,creditorul va putea cere de la unul din ei plata ,ramanandu-I debitorului
care a platit o actiune in regres contra celorlalti debitori.
c) Obligaţii solidare O obligatie are, in mod normal, doi subiecti:un subiect
activ(creditorul)si un subiect pasiv(debitorul). Obligatia solidara este cea in care o
aceeasi prestatie este datorata in intregime de mai multi debitori sau la mai multi
creditori, dar nu trebuie efectuata decat o singura data.Solidaritatea rezulta, in
special, din vointa partilor exprimata intr-o conventie sau intr-un testament.
Solidaritatea este de doua feluri: solidaritate active si solidaritate pasiva.
II. Efectele obligaţiilor Obligaţiile, în sensul de drepturi personale sau de creanţă,
produc două efecte, respectiv un efect normal, pe de o parte, sau un efect
accidental, pe de alta, dacă mai întâi nu se produce efectul normal. 1. Efectul
normal Efectul normal constă în actul debitorului de a executa obligaţia asumată
prin contract, pentru ca creditorul să-şi poată valorifica dreptu- rile de creanţă.
Principiul relativităţii efectelor contractelor
Se aplică în situaţia când un pater familias a luat parte la un contract. Principiul
relativităţii efectelor contractului este exprimat prin următorul adagiu: res inter
alios acta aliis neque nocere, neque prodesse potest – contractul încheiat între unii
nu vatămă şi nici nu profită altora. Prin părţi contractante, romanii înţelegeau:
• persoanele care au încheiat contractul; • moştenitorii acestor persoane;
• creditorii lor chirografari.
Din acest principiu general al relativităţii efectelor contractului decurg alte trei
principii speciale:
• principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul;
• principiul nulităţii promisiunii pentru altul;
• principiul nereprezentării în contracte.
Treptat, acest ultim principiu special a fost înlăturat parţial. Principiul nulităţii
stipulaţiunii pentru altul Principiul nulităţii stipulaţiunii pentru altul are la bază
adagiul: nemo alteris stipulari potest – nimeni nu poate stipula pentru altul.
Stipulaţiunea este un contract verbal încheiat prin întrebare şi răspuns.Stipulaţiunea
obişnuită urmează să-şi producă efectele între părţile care au încheiat-o. Spre
exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus “Promiţi să-mi dai 1000 de seterţi?”.
Secundus răspunde: “Promit”. Acest contract produce efecte între părţi. Dar
stipulaţiunea pentru altul urmează să producă efecte pentru o terţă persoană cenu a
participat la încheierea contractului. Spre exemplu, Primus îl întreabă pe Secundus:
“Promiţi să îi dai 1000 de sesterţi lui Tertius?”. Secundus răspunde “Promit”. O
asemenea promisiune este nulă şi faţă de Primus, şi faţă de Tertius, deoarece, dacă
Secundus nu-i plăteşte lui Tertius, există două posibilităţi:
• Secundus să fie chemat în justiţie de către Primus. În acest caz, Secundus se apără
cu succes, arătând că Primus nu are un interes în contract, iar cel care nu are un
interes în contract nu poate intenta acţiune în justiţie.
• Dacă Secundus va fi chemat în justiţie de către Tertius, se va apăra cu succes,
afirmând că lui Tertius nu i-a promis nimic, de vreme ce el nu a participat la
încheierea contractului. Acest procedeu al stipulaţiunii pentru altul prezintă o
utilitatea practică deosebită, deoarece prin această stipulaţiune, două operaţii
juridice distincte pot fi înlocuite printr-una singură. Spre exemplu, Secundus
datorează 1000 de sesterţi lui Primus, iar Primus îi datorează 1000 de sesterţi lui
Tertius. În acest caz, în loc săse facă două plăţi, se face o singură plată, deoarece,
dacă Secundus plăteşte 1000 de sesterţi lui Tertius, se stinge obligaţia lui Secundus
faţă de Primus, precum şi obligaţia lui Primus faţă de Tertius. De aceea, romanii au
avut interesul ca stipulaţiunea pentru altul să fie executorie. Pentru ca stipulaţiunea
pentru altul să devină executorie, romanii au recurs la stipulatio poenae
(stipulaţiunea unei penalităţi). Aceasta se încheie după încheierea stipulaţiei pentru
altul şi urma să-şi producă efectele între părţi, căci în cazul acestei stipulţiuni
Primus îl întreabă pe Secundus: “Dacă nu-i plăteşti 1000 de sesterţi lui Tertius,
promiţi să-mi plăteşti mie 5000 de sesterţi?”. Secundus răspunde “Promit”. Această
stipulaţiune este valabilă, pentru că se încadrează în cerinţele relativităţii efectelor
contractului, astfel încât dacă Secundus nu execută stipulaţiunea nevalabilă şi să-i
plătească 1000 de sesterţi lui Tertius, va trebui să o execute pe cea valabilă şi să-i
plătească 5000 de sesterţi lui Primus. Prin urmare, faţă de acest mecanism,
Secundus are tot interesul să execute stipulaţiunea nevalabilă, pentru că altfel ar fi
plătit mai mult. În acest fel, stipulţiunea pentru altul a devenit executorie.
Principiul nulităţii promisiunii pentru altul Principiul nulităţii promisiunii pentru
altul are la bază adagiul: nemo alienum factum promitere potest – nimeni nu poate
promite fapta altuia. În acest caz, Primus îi promite lui Secundus că Tertius îi va da
1000 de sesterţi. Această promisiune nu este valabilă. Astfel, dacă Secundus îl
cheamă în justiţie pe Primus, Primus se apăra cu succes spunând că el nu a promis
fapta sa. Dacă va fi chemat în justiţie Tertius, şi acesta se va apăra cu succes
spunând că el nu i-a promis nimic. Atunci, pentru ca o asemenea promisiune să
producă efecte juridice, romanii au modificat forma. Potrivit formei modificate,
Primus îi promitea lui Secundus că va proceda de aşa manieră, încât să îl determine
pe Tertius să-i plătească 1000 de sesterţi. Dacă Tertius nu-i va plăti lui Secundus
1000 de sesterţi, va fi chemat cu succes în justiţie Primus, deoarece Primus a
promis fapta sa, şi anume că-l va determina pe Tertius să-i plătească 1000 de
sesterţi. Principiul nereprezentării în contracte Pater familias, în calitate de
persoană sui iuris, ia parte la contract printr-un alt pater familias. Vechii romani nu
admiteau că un pater familias poate deveni creditor sau debitor în baza unui
contract încheiat de o persoană străină, de un alt pater familias. Acel pater familias
care dă o împuternicire altui pater familias în vederea executării unui contract se
numeşte reprezentat. Cel care încheie efectiv contractul din împuternicirea altuia se
numeşte reprezentant. În funcţie de efectele pe care le produce, reprezentarea în
contract poate fi:
• perfectă;
• imperfectă.
În cazul reprezentării perfecte, persoana reprezentantului dispare, iar efectele
contractului se produc asupra reprezentatului. Deşi contractul este încheiat de către
reprezentant, reprezentatul va deveni creditor sau debitor. În cazul reprezentării
imperfecte, reprezentatul se obligă alături dereprezentant, ceea ce înseamnă că în
cazul reprezentării imperfecte, întotdeauna creditorul va avea doi debitori, şi pe
reprezentant, şi pe reprezentat, având posibilitateade a-i urmări în justiţie, la
alegere, fie pe reprezentat, fie pe reprezentant. În funcţie de calitatea
reprezentantului, reprezentarea poate fi activă sau pasivă. Atunci când
reprezentantul intervine în contract în calitate de creditor, reprezentarea este activă,
iar în cazul în care reprezentantul intevine în contract în calitate de debitor,
reprezentarea este pasivă. Reprezentarea imperfectă va fi întotdeauna pasivă,
pentru că în cazul reprezentării imperfecte reprezentatul se obligă alături de
reprezentant. În schimb, reprezentarea perfectă poate fi pasivă sau activă. Acest
sistem de concepte a fost creat pe baza unei evoluţii milenare. Nu a fost cunoscut
de vechii romani, deoarece aceştia nu au cunoscut reprezentarea în contract.
Exigenţele vieţii economice şi comerciale i-au constrâns să facă anumite concesii
în etape succesive, pe baza cărora s-a ajuns, mai întâi, la reprezentarea imperfectă,
iar apoi, în unele cazuri excepţionale, chiar la reprezentarea perfectă. Nici în
ultimul moment al evoluţiei dreptului roman nu s-a recunoscut pe cale generală
sistemul reprezentării perfecte în contract. Acest sistem s-a generalizatde abia în
epoca modernă. 2. Efectul accidental Efectul accidental al obligaţiunilor constă în
dreptul creditorului de a obţine daune-interese atunci când obligaţia nu este
executată sau este executată cu întârziere. Acestea sunt de două feluri, după cum
urmează: judecătoreşti şi convenţionale. Există şase cazuri care determină
neexecutarea obligaţiilor după cum urmează: mora, culpa, dolul, cazul fortuit, forţa
majoră, custodia. Cazul fortuit este evenimentul neprevăzut, care intervine fără
vina debitorului şi duce la dispariţia lucrului datorat, făcând imposibilă executarea
obligaţiei de către debitor, deşi debitorul a luat măsurile obişnuite, fireşti, de pază.
Spre exemplu, furtul sclavului datorat este un caz fortuit, pentru că lucrul datorat a
dispărut, deşi debitorul a luat măsurile fireşti de pază. De esenţa cazului fortuit este
faptul că el poate fi prevenit, dacă debitorul ia măsuri excepţionale de pază, măsuri
la care, însă, de regulă, el nu era obligat. Spre exemplu, furtul sclavului datorat
putea fi prevenit dacă debitorul angaja nişte paznici, dar el nu era obligat, de
regulă, la asemenea măsură. De regulă, intervenţia cazului fortuit îl exonerează pe
debitor de răspundere. Culpa este o formă a vinovăţiei ce se poate manifesta sub
formă de intenţie, neglijenţă sau neîndemânare. Romanii au făcut distincţie între
culpa delictuală şi culpa contractuală. Culpa delictuală este o formă de vinovăţie
care se poate manifesta şi sub forma intenţiei, şi sub forma neglijenţei, şi sub forma
neîndemânării. Culpa delictuală presupune un fapt păgubitor, de natură să creeze
un prejudiciu, de unde rezultă că în cazul culpei delictuale, fapta comisă cu
vinovăţi eeste anterioară raportului juridic obligaţional. Altfel spus, culpa este cea
care generează obligaţia, urmând ca în virtutea raportului juridic născut din fapta
vinovată, culpabilă, delincventul, în calitate de debitor, să plătească o despăgubire
victimei acelui delict, care avea calitatea de creditor. Culpa contractuală însă, este
atitudinea vinovată a debitorului obligat prin contract. Ea se manifesta numai sub
forma neglijenţei sau a neîndemânării. Această atitudine vinovată este posterioară
raportului juridic izvorât din contract; ea poate avea loc numai după naşterea
raportului juridic, adică după naşterea obligaţiei. Culpa contractuală poate îmbrăca
fie forma unei acţiuni, a unei fapte, fie forma unei abţineri. În legislaţia lui
Justinian se face distincţia între culpa gravă (culpa lata) şi culpa levis, adică
vinovăţia mai uşoară. Culpa lata este culpa grosolană, pe care nu ar comite-o nici
cel maineîndemânatic administrator. Culpa levis este culpa uşoară, care poate
îmbrăca, la rândul ei, două forme culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto.
Culpa levis in abstracto şi culpa levis in concreto sunt calificate în funcţie de
criteriul aprecierii vinovăţiei, deoarece aprecierea vinovăţiei debitorului se face
prin comparaţie. Astfel, în cazul culpei levis in abstracto, comportarea debitorului
faţă debunul datorat se compară cu comportarea unui bonus vir (unui bun
administrator). În cazul culpei levis in concreto, comportarea debitorului faţă de
bunul datorat se compară cu comportarea aceluiaşi debitor faţă de celelalte bunuri
ale sale. Rezultă deci, că pentru debitor este mai gravă aprecierea in abstracto a
culpei, pentru că un bun administrator nu este neglijent, iar dacă se face o apreciere
in abstracto a culpei, ori de câte ori se constată că debitorul a fost neglijent faţă de
bunul datorat, debitorul va fi considerat în culpă. Pe când în aprecierea culpei in
concreto, debitorul va fi găsit în culpă numai atunci când este neglijent faţă de
bunul datorat, în schimb este atent cu celelalte bunuri ale sale. Dacă însă debitorul
este neglijent şi faţă de bunul datorat, şi faţă de celelalte bunuri ale sale, nu va mai
fi găsit în culpă, apreciindu-se că aşa este el de felul lui. Dolul este acţiunea sau
abţinerea intenţionată a debitorului, de natură să provoace pieirea lucrului datorat.
Dolul este o formă a vinovăţiei debitorului obligat prin contract, ca şi culpa. Dar,
spre deosebire de culpă, dolul este o formă a vinovăţiei debitorului care se
manifestă prin intenţie, ceea ce înseamnă că debitorul distruge cu bună ştiinţă
bunul datorat. Datorită acestui fapt, debitorul va răspunde pentru dol în toate
contractele, şi atunci când urmează să primească un preţ (când urmăreşte un
interes) şi atunci când nu urmăreşte un interes, pe când debitorul ce se face vinovat
de culpă va răspunde numai în acele contracte în care are un interes. Ca atare,
acolo unde nu are interes, debitorul nu va răspunde pentru culpă.
Mora se manifestă sub două forme:
• mora debitoris (întârzierea debitorului);
• mora creditoris (întârzierea creditorului).
a) Mora debitoris este o întârziere vinovată a debitorului. Pentru ca debitorul să nu
fi fost pus în întârziere, trebuie ca acesta să nu-şi fi executat obligaţiile la termen
din vina lui. Mai târziu, în dreptul postclasic, era necesară şi o somaţie din partea
creditorului, numită interpellatio.
b) Mora creditoris (întârzierea creditorului), adică întârzierea vinovată a
creditorului, se produce atunci când debitorul, deşi oferă plata la termen, conform
condiţiilor prevăzute în contract, creditorul refuză să primească plata. În acest caz,
efectele morei debitoris încetează, chiar dacă plata se oferă după punerea în
întârziere, dar creditorul nu o primeşte. Din acel moment, debitorul nu va mai
răspunde obiectiv, iar intervenţia cazului fortuit sau a forţei majore îl vor exonera
de răspundere. După oferta plăţii neacceptată de către creditor, debitorul poate
părăsi obiectul material al obligaţiei în prezenţa unor martori.
Custodia este o formă de răspundere obiectivă, răspundere care poate lua naştere
fie din lege, fie din convenţia părţilor. Astfel, potrivit legii, hotelierii şi corăbierii
răspundeau obiectiv, chiar dacă între părţi nu se încheia o convenţie specială.
Potrivit acestei răspunderi, dacă bagajele călătorului erau furate, hotelierul nu
putea invoca în apărare cazul fortuit, pentru că el răspundea obiectiv, trebuind să ia
măsuri de pază excepţionale. Custodia poate lua naştere şi din convenţia părţilor,
când debitorul acceptă să ia măsuri de pază cu caracter excepţional. Răspunderea
obiectivă se limitează numai la cazul fortuit, în sensul că forţa majoră îl va exonera
pe debitor întotdeauna de răspundere.
3. Sancţiunea neexecutării obligaţiilor
Partea care nu îşi executa obligaţia ce îi revenea şi nu se găsea în nici una din
situaţiile care o scuteau de răspundere trebuia să plătească despăgubiri numite
daune interese. Daunele interese sunt de două feluri, după cum urmează: daune
interese judecătoreşti şi daune interese convenţionale. Suma de bani la care
judecătorul îl condamnă pe debitorul care nu-şi execută obligaţia este desemnată
prin expresia “daune-interese judecătoreşti”. Daunele-interese sau despăgubirile
pot fi fixate de către judecător fie în mod obiectiv, fie în mod subiectiv. Aprecierea
în mod obiectiv a despăgubirii se va face atunci când debitorulare obligaţia de a
remite un lucru sau o sumă de bani. În asemenea cazuri, judecătorul va aprecia
valoarea lucrului datorat şi îl va condamna pe debitor să plătească acea valoare şi
nimic mai mult. Dacă însă debitorul s-a obligat să presteze un serviciu şi nu şi-a
executa tobligaţia, judecătorul va face o apreciere subiectivă a daunelor-interese, în
sensul că va ţine cont atât de paguba efectiv suferită de către creditor prin
neexecutare, cât şi de câştigul de care creditorul a fost privat prin acea neexecutare.
Paguba efectivă a creditorului se numeşte damnum (pagubă), iar câştigul de care a
fost privat creditorul prin neexecutarea obligaţiei se numeşte lucrum (câştig). Din
cei doi termeni s-au născut mai târziu, în dreptul modern, expresiile de damnum
emergens (paguba care se arată) şi lucrum cesans (câştigul care lipseşte). Părţile
aveau posibilitatea de a fixa daunele-interese prin convenţia lor. Aceasta era o
convenţie specială, numită stipulatio poene (stipulaţiune de pedeapsă) alăturată
contractului principal, în care se prevedea că în ipoteza neexecutării contractului de
către debitor, acesta să plătească o sumă de bani.
III. Transferul obligaţiilor Transferul obligaţiilor este desemnat şi prin expresia
“cesiune de creanţe şi datorii”. Vechii romani nu admiteau ideea de transfer a
obligaţiilor, considerând, faţă de originea obligaţiei, că drepturile de creanţă şi
datoriile sunt inseparabile de persoana debitorului şi de persoana creditorului.
1. Cesiunea de creanţă Prin cesiune de creanţă înţelegem procedeul juridic prin
care creditorul transmite dreptul de creanţă unei alte persoane. Creditorul care
transmite creanţa, adică vechiul creditor, se numeşte cedant (cedent). Cel care
dobândeşte creanţa, adică noul creditor, se numeşte cesionar, iar debitorul se
numeşte debitor cedat.
A. În epoca veche cesiunea de creanţă s-a realizat prin intermediul novaţiunii cu
schimbare de creditor. Prin acest procedeu, debitorul se obliga faţă de o altă
persoană care dobândea creanţa în locul vechiului creditor, situaţie în care era
necesar consimţământul vechiului creditor, precum şi cel al debitorului. Dar
jurisconsulţii au observat că, în acest caz, nu este vorba propriu-zis de transmiterea
unei creanţe, ci este vorba despre înlocuirea unei creanţe cu o creanţă nouă,
deoarece novaţiunea este un mod de stingere a obligaţiilor, încât, practic,
cesionarul nu dobândeşte aceeaşi creanţă, ci una nouă. Astfel accesoriile vechii
creanţe, cum sunt excepţiunile şi garanţiile, se sting prin novaţiune, astfel încât
cesionarul dobândeşte o creanţă mai puţin sigură decât cea care s-a stins.
B. Datorită acestui fapt, romanii au recurs la un procedeu mai evoluat – mandatul
in rem suam (mandatul în interes propriu). Mandatul in rem suam se numeşte aşa,
deoarece, în mod excepţional, se încheia în interesul mandatarului. Contractul de
mandat se încheie, de regulă, în interesul mandantului, adică în interesul aceluia
care îl împuterniceşte pe mandatar să efectueze o anumită operaţiune juridică.
Mandatarul, după ce îndeplineşte acea obligaţie, trebuie să dea socoteala
mandantului pentru actele încheiate, iar, dacă prin efectul acelor acte, mandatarul
dobândeşte o creanţă, trebuie să transmită acea creanţă mandantului. De această
dată, în mod excepţional, regula nu se respectă, iar contractul de mandat se încheie
în interesul mandatarului, în sensul că dreptul de creanţă dobândit de către
mandatar, în virtutea împuternicirii primite, îi rămâne lui, îl păstrează pentru sine.
În evoluţia sa, mandatul in rem suam a parcurs trei faze: • sistemul cesiunii de
acţiune; • sistemul acţiunilor utile; • sistemul perfecţionat prin reforma lui
Justinian.
2. Cesiunea de datorie Ca şi cesiunea de creanţă, cesiunea de datorie se realiza prin
mijloace juridice indirecte, precum: • novaţiunea prin schimbare de debitor; •
mandatul judiciar.
A. Prin novaţiune cu schimbare de debitor , o altă persoană se obligă să plătească
datoria. Schimbarea debitorului necesită consimţământul creditorului, dar nu
necesită consimţământul vechiului debitor, deoarece, în principiu, oricine poate
plăti în locul său.
B. Prin mandatul judiciar, vechiul debitor îl împuternicea pe noul debitor să stea în
justiţie în locul său şi să suporte efectele sentinţei (să plătească suma debani
prevăzută în sentinţa de condamnare).
IV. Stingerea obligaţiilor Între drepturile reale şi drepturile personale sunt deosebiri
care se răsfrâng şi în privinţa valorificării lor. Astfel, drepturile reale nu se sting
prin exercitarea lor, ci se consolidează. Drepturile reale se valorifică prin
exercitarea unor atribute ale titularului dreptului. În schimb, drepturile de creanţă
se sting în momentul exercitării lor, deoarece, prin exercitarea dreptului, creditorul
îşi valorifică integral acel interes care decurge din raportul juridic obligaţional.
Obligaţiile în dreptul roman se sting prin două moduri, după cum urmează: moduri
voluntare şi moduri nevoluntare.
1. Moduri de stingere voluntare
Modurile voluntare de stingere a obligaţiunilor sunt următoarele: plata, darea în
plată, novaţiunea, compensaţiunea, remiterea de datorie. Plata - solutio Plata
constituie modul obişnuit de stingere a obligaţiilor care se realizează prin
îndeplinirea prestaţiunii, adică transmiterea proprietăţii unui lucru, îndeplinirea
lucrării la care ne-am obligat etc., ce fac obiectul legăturii juridice obligaţionale.
Prin plată nu trebuie înţeles neapărat remiterea unei sume de bani, ci trebuiesă
înţelegem fie dare, fie facere, fie prestare. O plată poate consta din:
• transmiterea dreptului de proprietate;
• remiterea unei sume de bani;
• prestarea unui serviciu;
• procurarea folosinţei unui lucru.
Pentru ca plata să fie efectuată valabil, sunt necesare anumite condiţii:
• Plata să fie făcută de către debitor sau de către altă persoană, întrucât, în
principiu, pe creditor nu îl interesează cine plăteşte, ci îl interesează să-şi valorifice
dreptul de creanţă.
• Plata poate fi primită de către creditor sau de către reprezentantul său legal
(tutore, curator) sau convenţional (mandatar). Cel ce primeşte platatrebuie să fie
capabil. Dacă plata este făcută unui pupil, fără auctoritatis tutoris, obligaţia nu se
stinge. În acest caz, plata nu este liberatorie, în sensul că datoria nu se stinge, iar
debitorul poate fi constrâns să facă o nouă plată.
• Plata să fie integrală. Nu este admisă efectuarea plăţii în rate fără acordul expres
al creditorului.
• Locul plăţii trebuie să fie cel precizat în contract sau cel mai potrivit faţă de
clauzele cuprinse în contract. Dacă locul plăţii nu este indicat, atunci plata poate fi
făcută oriunde, cu condţia să nu fie un loc nepotrivit.
• Uneori se pune şi problema imputaţiei plăţii. Aceasta se pune atunci când
debitorul are mai multe obligaţii faţă de acelaşi creditor, dar face numai o singură
plată. În acest caz, se pune întrebarea ce obligaţie a fost executată. Răspunsul este
dat de faptul că uneori, cu ocazia efectuării plăţii, debitorul precizează ce obligaţie
a intenţionat să stingă prin acea plată, caz în care lucrurile sunt clare. Dar, dacă
debitorul nu face o asemenea precizare, atunci romanii au considerat că se stinge
datoria cea mai oneroasă, adică acea datorie care produce cele mai mari dobânzi.
• Proba plăţii a avut o evoluţie marcată de concepţia romanilor cu privire la forma
actelor juridice. Astfel, ei spuneau că “Occidentul vorbeşte, iar Orientul scrie”,
aceasta cu înţelesul că în Occident, adică la romani, actele se formau şi se probau
în formă orală, astfel încât secole de-a rândul proba plăţii s-a făcut cu martori sau
prin jurământ. În epoca clasică s-a generalizat sistemul eliberării unui înscris prin
care debitorul să poată face proba plăţii. Aceste înscrisuri, pe care le numim
chitanţe, erau, după modul de redactare, de două feluri: unele erau redactate în
formă obiectivă, pe când altele erau redactate în formă subiectivă. Chitanţa în
formă obiectivă emana de la debitor, care preciza în acea chitanţă că titularul
dreptului de creanţă “a spus că are” (habere se dixit ), cu alte cuvinte a declarat că
a primit plata. Datorită acestui mod de redactare, chitanţa trebuia să poarte sigiliile
a şapte martori, deoarece în cazul unui litigiu, cei şapte martori erau chemaţi în faţa
judecătorului, pentru a declara că, întradevăr, creditorul a primit plata. Chitanţele
redactate în formă subiectivă emanau de la creditor; el le scria cu mâna lui şi
declara în formă scrisă că a primit plata. Aceste chitanţe erau opozabile
creditorului, chiar dacă nu purtau sigiliile martorilor, deoarece afirmaţia era făcută
chiar de către creditor. Forma plăţii. Problema trebuie privită sub aspectul
formalismului ce a guvernat materia contractelor romane.
Cu privire la stingerea obligaţiilor, formalismul roman a fost exprimat prin
principiul simetrie sau principiul corespondenţei formelor, potrivit cu care
oobligaţie se stingea prin utilizarea unui act identic cu cel care i-a dat naştere, dar
întrebuinţat în sens invers. În epoca veche, efectele formalismului erau atât de
riguros stabilite, încât, dacă se făcea plata respectivă, dar nu era respectată forma
solemnă corespunzătoare, obligaţia nu se stingea. Dimpotrivă, dacă nu se făcea
plata efectivă, dar erau îndeplinite formele solemne, obligaţia se stingea. În epoca
clasică, odată cu decăderea formalismului, plata efectivă devine liberatorie prin ea
însăşi. Darea în plată – datio in solutum Darea în plată constituie un mod de
stingere a obligaţiei ce constă în faptul că debitorul, cu consimţământul
creditorului, se liberează, dându-i un alt lucru decât cel datorat. Este o variantă a
plăţii, deoarece, în acest caz, romanii au admis că obligaţia se poate stinge chiar
dacă debitorul va remite creditorului un alt bun decât cel care constituie obiectul
obligaţiei. Spre exemplu, s-a admis că debitorul care datorează o sumă de bani să
poată efectua plata prin transmiterea proprietăţii asupra unui teren. În legislaţia lui
Justinian, se face distincţia între darea în plată voluntară, când obiectul obligaţiei
se schimbă prin acordul părţilor, şi darea în plată necesară, când obiectul obligaţiei
se schimbă în virtutea dispoziţiei legii în cazuri bine determinate.
Novaţiunea
Novaţiunea este modul de stingere a obligaţiei care constă în înlocuirea unei vechi
obligaţii cu alta nouă, înlocuire ce are loc printr-un contract – stipulatio sau
contractus litteris. Pentru novarea unei obligaţii, erau necesare anumite condiţii:
• o obligaţie veche;
• o obligaie nouă;
• aceeaşi datorie (idem debitum);
• ceva nou (aliquid novi);
• intenţia de a nova (animus novandi).
a) O obligaţie veche. Obligaţia veche putea fi civilă, pretoriană sau naturală, putea
fi de drept strict sau de bună credinţă.
b) O obligaţie nouă. Obligaţia nouă era întotdeauna o obligaţie de drept strict,
deoarece stipulaţiunea şi contractul litteris, prin intermediul cărora se realize
novaţiunea, erau contracte de drept strict şi, ca atare, dădeau naştere unor obligaţii
de drept strict. Prin urmare, prin intermediul novaţiunii, situaţia debitorului se
înrăutaţea, întrucât, în cazul unui proces, actul din care izvora obligaţia de drept
strict era interpretat ad literam, fără a se ţine cont de voinţa părţilor.
c) Aceeaşi datorie (idem debitum ). Novaţiunea presupune acelaşi obiect. Noua
obligaţie nu poate avea alt obiect decât cea veche. Dacă noua obligaţie ar avea alt
obiect, vechea obligaţie nu s-ar stinge, deoarece debitorul va contracta o nouă
obligaţie alături de cea veche.
d) Ceva nou (aliquid novi ). Novaţiunea presupune un element nou. Acel element
nou putea consta din introducerea unui termen sau a unei condiţii ori prin
suprimarea lor atunci când novaţiunea se realiza între aceleaşi persoane (inter
easdem personas). Dar novaţiunea se putea realiza şi între persoane noi (inter
novas personas). În acest caz, elementul nou consta fie din schimbarea creditorului,
fie dinschimbarea debitorului.
e) Intenţia de a nova (animus novandi). În dreptul vechi, intenŃia de a nova
apărţilor rezulta din forma stipulaţiunii sau din forma contractului litteris, întrucât
oride câte ori aceste contracte erau utilizate în vederea novării unei obligaţii, aveau
o formă specială, formă din care rezulta intenţia părţilor de a nova. Acest sistem de
identificare a intenţiei de a nova a putut funcţiona numai atâta vreme cât
contractele romane au fost guvernate de principiile formalismului. În dreptul clasic
asistăm la o tendinţă tot mai accentuată de decădere a formalismului, de aceea
forma nu a mai putut constitui criteriul de identificare a intenţiei de a nova. Atunci,
romanii au recurs la un sistem al prezumţiilor, socotind că, de vreme ce sunt
îndeplinite primele patru condiţii necesare novaţiunii, este întrunită şi cea de a
cincea – intenţia de a nova. Acest sistem era echivoc, dovadă că Justinian, printr-o
constituţiune dată în anul 530, a cerut părţilor să-şi manifeste expres intenţia de a
nova. Compensaţiunea Compensaţiunea constituie modul de stingere a obligaţiilor
care constă în cumpănirea a două datorii reciproce, astfel ca executarea să poarte
numai asupra diferenţei. Romanii se exprimau mai concentrat şi spuneau despre
compensaţiune că este“debiti et crediti inter se contributio” (scăderea unor datorii
şi a unor creanţe uneledin altele). În vederea realizării compensaţiunii, părţile
trebuiau să aibă una faţă de alta şi calitatea de debitor, precum şi calitatea de
creditor. Spre exemplu, Primus îi datorează lui Secundus 1000, iar Secundus îi
datorează lui Primus 500.
Prin realizarea compensaţiei, în loc să se facă două plăţi distincte, se va face o
singură plată, Primus plătind diferenţa. Deci compensaţiunea a fost creată din
utilitatea practică. Compensaţiunea se realiza prin acordul părţilor, caz în care era
denumită convenţională sau voluntară. Dacă părţile nu ajungeau la o învoială,
compensaţiuneaurma a se face pe cale judiciară. În dreptul vechi s-a admis cu titlu
de excepţie, doar în două cazuri, compensaţiunea judiciară: • în cazul bancherului
care intentează proces clienţilor săi, faţă de care are datorii;
• în cazul lui emptor bonorum (cumpărătorul bunurilor), care se substituia
debitorului insolvabil, urmărind în justiţie pe debitorii acestuia. Dacă un debitor
urmărit are, la rândul său, o creanţă faţă de debitorul insolvabil, judecătorul va face
compensaţiunea, la cererea magistratului. În dreptul clasic, până în vremea
împăratului Marc Aureliu s-a admis compensaţiunea judiciară în cazul creanţelor şi
datoriilor izvorâte din contractile bilaterale şi de bună credinţă. Spre exemplu, se
vinde o cantitate de peşte, dar nu se putea păstra decât în condiţii deosebite. Pentru
a se acoperi cheltuielile făcute pentru păstrare, în loc de 100 de kg de peşte se
dădeau 80. Reforma lui Marc Aureliu. În vremea lui Marc Aureliu s-a creat
compensaţiunea judiciară şi pentru obligaţiile izvorâte din contractele de drept
strict şi unilaterale. Potrivit reformei lui Marc Aureliu, s-a pus la dispoziţia
pârâtului, care, la rândul său, avea o creanţă asupra reclamantului, excepţiunea de
dol. Prin această excepţiune se sancţiona fapta reclamantului care pretindea ceea ce
trebuia să restituie. Pe această cale, prin mecanismul creat prin reforma lui Marc
Aureliu, reclamantul care nu face compensaţiunea din proprie iniţiativă riscă să
piardă întreaga creanţă. În dreptul postclasic, compensaţiunea se generalizează,
putându-se realiza oricare ar fi fost izvorul datoriilor şi creanţelor reciproce. Ba
mai mult, compensaţiunea putea fi cerută în orice moment al procesului, pentru că
dispare diviziunea procesului în două faze, şi pentru că procesul se desfăşura de la
început până la sfârşit în faţa judecătorului. Remiterea de datorie Remiterea de
datorie constituie modul de stingere a obligaţiilor ce constă în renunţarea de către
creditor la creanţa sa. Ea se mai numeşte iertare de datorie. Iertarea de datorie se
făcea prin aplicarea principiului simetriei sau al corespondenţei formelor. Am văzut
anterior că plata efectivă producea efecte numai dacă era însoţită de forme identice
cu cele întrebuinţate la naşterea obligaţiei, dar utilizate în sens contrar. Chiar dacă
părţile nu plăteau efectiv, dar îndeplineau formele necesare, adică formele actului
contrar celui care a dat naştere obligaţiei, acea obligaţie se stingea.
În textele romane, se precizează că remiterea de datorie se putea face prin:
• moduri civile;
• moduri pretoriene.
a) Modurile civile de renunţare la creanţă sunt cele utilizate la formele plăţii: • per
aes et libram (prin aramă şi balanţă); • acceptilatio verbis (forma verbală); •
acceptilatio litteris (forma scrisă).
b) Modurile pretoriene de remitere a datoriei sunt în număr de două: • pactum de
non petendo (pactul pentru ca să nu ceară); • contrarius consensus (acordul în sens
contrar). Pactum de non petendo este convenţia prin care creditorul renunţă
ladreptul său, îl iartă pe debitor de datorie, oricare ar fi fost izvorul acelei datorii,
consimţind să nu mai ceară debitorului executarea prestaţiei la care s-a obligat.
Convenţia este sancţionată prin exceptio pacti de non petendo. Contrarius
consensus (mutuus dissensus) este convenţia prin care părţile renunţă la un contract
născut prin consimţământ. Este aplicarea principiului simetriei la obligaţiile care
izvorăsc din contractele consensuale. Astfel, obligaţiile născute dintr-o simplă
convenţie se sting tot printr-o simplă convenţie.
2. Moduri de stingere nevoluntare
Nu presupun manifestarea de voinţă a părţilor. Spre deosebire de modurile
voluntare de stingere a obligaţiilor, care presupun acordul părţilor, modurile
nevoluntare nu reclamă vreo manifestare de voinţă din partea subiectelor raportului
juridic obligaţional. Datorită acestui fapt, modurile nevoluntare de stingere a
obligaţiilor sunt desemnate şi prin expresiile“moduri forţate” sau “moduri
necesare”. Imposibilitatea de executare
Obligaţiunea se stinge când executarea ei a devenit imposibilă, ceea ce se poate
întâmpla numai când obiectul obligaţiunii este un lucru cert, adică un lucru
individual determinat, de pildă, sclavul Stichus. Dacă lucrul individual determinat
a pierit, obligaţiunea se stinge. Pieirea lucrului poate să fie fizică atunci când
sclavul care a fost datorat a murit, sau poate fi juridică atunci când, de pildă,
sclavul datorat a fost dezrobit. Dacă debitorul datorează un lucru de gen, nu se
poate pune problema imposibilităţii de executare, pentru că genera non pereunt
(lucrurile de gen nu pier).De asemenea, pentru ca pieirea lucrului să ducă la
stingerea datoriei, se mai cere ca debitorul să nu fie pus în întârziere, să nu fie în
culpă, să nu fi comis vreun dol şi să nu răspundă pentru custodie.
Confuziunea Confuziunea – confusio constituie modul nevoluntar de stingere a
obligaţiilor ce constă în întrunirea asupra aceleiaşi persoane a calităţii de creditor şi
debitor. Se relizează cel mai frecvent prin moştenirea creditorului de debitor şi
invers. Moartea Moartea constituie un mod nevoluntar de stingere a obligaţiilor la
baza căruia stă principiul netransmisibilităţii obligaţiunilor. Această conceţie se
explică prin faptul că drepturile de creanţă erau concepute ca reflexe juridice ale
dreptului de răzbunare. Or, dreptul de răzbunare era inseparabil de persoana
victimei, deoarece victima, suferind atacul, va deveni titularul dreptului de creanţă.
Acest drept de creanţă al victimei nu se putea transmite, deoarece nu urmaşul
victimei a suferit agresiunea. Dar ideile au evoluat şi s-a acceptat că se pot
transmite atât creanţele, cât şi datoriile.
V. Garanţiile în dreptul roman
1. Garanţii personale
Garanţia personală este procedeul juridic prin care debitorului principal i se alătură
mai mulţi debitori accesorii, numiţi garanţi, garanţia personală fiind creată cu
scopul de a-l pune pe creditor la adăpost în cazul unei insolvabilităţi a debitorului
principal. Garanţiile din materia obligaţiilor nu trebuie confundate cu garanţiile
personale ce intervin în materie procedurală.
a) Garanţii personale formale În dreptul vechi şi clasic au existat 3 forme verbale
ca şi mijloace utilizate în scopul realizării garanţiilor personale. În dreptul vechi
garanţiile formale au fost sponsio şi fidepromissio. Sponsio – formă specială de
creare a garanţiilor personale rezervată cetăţenilor romani, deci inaccesibilă
peregrinilor întrucât verbul „spondeo” era considerat a avea vocaţie specială de a
trage în favoarea zeilor. Creditorul îl întrebă pe garant : „Idem dari spondes?”
(promiţi acelaşi lucru ?); la care garantul răspunde: „spondeo!” (promit!), garantul
numindu-se sponsor, deci şi garantia se realizează tot printr-un contract verbal ca şi
obligaţiunea. A doua formă, fidepromissio, a apărut mai târziu ca urmare a
extinderi relaţiilor economice cu peregrinii, deoarece aceştia din urmă nu aveau
acces la instituţiile de drept civil şi deci nu puteau pronunţa verbul „spondeo”. În
acest scop s-a creat o noua garantie personala formata tot prin intrebare si raspuns,
creditorul intreaba: „Idem fidepromittisne?” (promiti acelasi lucru?), debitorul
raspunde: „fidepromittio!”(promit!) Atat sponsio cat si fidepromissio erau supuse
acelorasi reguli de fond, obligatiile acestor garantii nu treceau la urmasii lor, totusi,
situatia garantilor era foarte grea deoarece creditorul prefera sa-l urmareasca pe
garant intrucat in cazul insolvabilitatii debitorul principal, garantul nu mai putea fi
urmarit. Alt aspect negativ al situatiei garantilor este acela ca garantul care platea
nu dispunea de vreun mijloc juridic de a se intoarce impotriva debitorului
principal. Daca erau mai multi garanti, fiecare dintre ei putea fi tinut pentru
intreaga datorie, iar daca platea nu se putea indrepta impotriva cogarantilor pentru
a pretinde partea corespunzatoare din datorie. Acest sistem profund defavorabil
debitorilor plebei exprima interesul patricienilor, iar in acest sens debitorii plebei
au desfasurat o lupta sistematica si permanenta la capatul careia s-a imbunatatit
situatia garantilor prin intermediul a patru legi succesive, dupa cum urmeaza:
Legea Publilia – potrivit acestei legi, garantul care s-a obligat in forma sponsio
utilizand „manus iniectio pro iudicato” ( ca si cand ar fi avut loc un proces), are
dreptul de a se intoarce impotriva debitorului principal daca acesta intr-un anumit
termen nu ii remite ceea ce a platit creditorului pentru el. Legea Appuleia – se
aplica atat garantilor-sponsores cat si garantilor-fidepromissores. Intrucat
cogarantii erau obligati solidar, fiecare dintre ei putea fi urmarit pentu intreaga
datorie Garantul care platea, dispunea de o actiune prin care le cerea cogarantilor
partea lor contributiva. Legea Ciceria – se aplica atat la sponsores cat si la
fidepromissores, si are ca scop facilitarea aplicarii legilor anterior date in aceasta
materie. Concret, Legea Ciceria obliga creditorul sa faca o declaratie cu privire la
numarul garantilor si la valoarea datoriei. Legea Furia de Sponsu – prin care se
produc doua transformari importante in raporturile dintre cogaranti, dar si dintre
garanti si debitorul principal. - Prima dispozitie a legii prevede ca datoria se va
imparti la momentul scadentei intre toti garantii fara a se tine seama daca sunt sau
nu solvabili. Aceasta dispozitie, prin care s-a inlaturat principiul solidaritatii in
materie de garantii personale si care trece asupra creditorului riscul insolvabilitatii
garantilor, era contrara intereselor celor bogati. - A doua dispozitie se refera la
termenul de prescriptie a obligatiilor garantilor care au incheiat contractul de
garantie in Italia si se stinge prin trecerea a doi ani de la scadenta. Aceasta
dispozitie a fost luata pentru ca datoriile debitorilor catre creditori sa nu mai
creasca prin dobanzi. Garantii personale in epoca clasica In epoca clasica, sponsio
si fidepromissio nemaicorespunzand intereselor creditorilor, este creata o noua
forma de garantie „fideiussio”, forma de garamtie careia dispozitiile celor 4 legi nu
erau aplicabile. Forma lui fideiussio este asemanatoare cu cea a garantiilor
personale din epoca veche, numai ca la intrebarea creditorului daca promite acelasi
lucru, garantul intrebuinteaza „fideiubeo” (consimt pe cuvantul meu). Intre vechile
forme de realizare a garantiilor personale si „fideiussio” exista numeroase
deosebiri:
a) Pe cand sponsio si fidepromissio garanteaza numai obligatii nascute „verbis”,
fideiussio poate garanta obligatii nascute din orice contract, ceea ce constituie o
superioritate fata de vechile forme de garantie.
b) Intrucat fideiussio nu este supusa dispozitiilor legii Furia de Sponsu, cogarantii
sunt tinuti in mod solidar, ceea ce inseamna ca oricare dintre ei poate fi urmarit
pentru intreaga datorie.
c) Obligatiile lui sponsor si lui fidepromissor nu treceau asupra urmasilor spre
deosebire de obligatiile lui fideiussor care erau transmisibile. Beneficiile acordate
lui fideiussor In dreptul clasic si postclasic s-au luat anumite masuri cunoscute sub
numele de cele 3 beneficii, prin care situatia lui fideiussor s-a imbunatatit.
Beneficiul de cesiune de actiuni si beneficiul de diviziune au aparut in dreptul
clasic gratie unor inovatii ale jurisprudentei si ale dreptului imperial, iar beneficiul
de discutiune a putut fi valorificat pe deplin abia in dreptul post clasic, dupa
desfiintarea de catre Iustinian a efectului extinctio a lui litis contestatio.
a) Beneficiul de cesiune de actiuni consta in dreptul garantului care a platit datoria,
de a cere creditorului sa-i cedeze toate actiunile pe care le are impotriva acestuia
din urma.
b) Printr-o constitutiune a Imparatului Hadrian s-a acordat fideiussorilor un drept
pe care mai tarziu comentatorii l-au numit beneficu de diviziune. Prin acest
beneficiu s-a introdus si in cazul fideiussiunii diviziunea datoriei intre cogaranti,
dar in alte conditii decat cele prevazute in legea Furia de Sponsu. Astfel, atunci
cand sunt mai multi fideiussori, cel urmarit are dreptul sa ceara ca datoria sa se
imparta intre garantii in viata si solvabili in momentul lui litis contestatio. - Astfel,
in cazul lui sponsor si fidepromissor, diviziunea datoriei se producea de drept, pe
cand in cazul lui fideiussor diviziune datoriei se produce numai la cerere. - La
sponsio si fidepromissio, diviziunea datoriei se produce in momentul scadentei, pe
cand la fideiusssio datoria de divide abia in momentul lui litis contestatio.
c) Beneficiul de discutiune – consta in dreptul garantului de a-i cere creditorului
sa-l urmareasca mai intai pe debitorul principal si numai daca acesta nu plateste sa
se indrepte impotriva sa. b) Garanţii personale neformale Garantiile personale
neformale constuie acele mijloace de garantare a unor obligatii care nu necesitau
moduri formale in acest sens. Ele sunt urmatoarele:
a) Pactul de constituit (constitutum debiti alieni) Apare atunci cand avem in vedere
ipoteza in care clientul unui bancher nu-si poate plati datoria fata de un tert la
termenul fixat, motiv pentru care incheie o conventie cu bancherul sau ca acesta
din urma sa faca plata la un nou termen. Pe de alta parte, constitutum debiti alieni
care se incheie printr-o simpla conventie nu prezinta niciunul din inconvenientele
decurgand din caracterul formal al fideiusiunii.
b) Receptum argentariorum Este obligatia personala neformala care apare atunci
cand bancherul se obliga sa plateasca datoriile eventuale ale clientului sau fata de
tert Daca bacherul nu platea tertului suma datorata de catre client, clientul si nu
tertul avea actiune impotriva bancherului. Ceea ce particularizeaza aceasta forma
de garantie este faptul ca obligatia garantului se naste inaintea obligatiei
debitorului principal.
c) Mandatum pecuniae credendae Este garantia personala prin care mandantul
devenit garant, insarcineaza pe mandatar, devenit creditor, sa acorde un credit unui
tert. Daca tertul nu plateste la scadenta, mandatarul se poate indrepta impotriva
mandantului prin actio mandati contraria, insa datorita efectului extictiv al lui litis
contestatio, nimic nu-l impiedica pe mandatar sa-l urmaresca mai intai pe debitorul
principal si numai dupa aceea pe mandant. 2. Garanţii reale Garantia reala este
procedeul juridic prin care debitorul atribuie un lucru creditorului sau, fie sub
forma transmiterii proprietatii sau a posesiunii, fie sub forma unui drept de ipoteca,
cu efectul ca, la scadenta, daca debitorul nu plateste, creditorul se poate despagubi
valorificand lucrul atribuit. Desi garantiile reale prin natura lor dau creditorului o
mai mare siguranta, romanii au continuat sa utilizeze in paralel si garantiile
personale, acest lucru se explica in primul rand prin aceea ca nu intotdeauna
debitorii dipuneau de bunuri pentru a garanta in fata creditorului. Garantiile reale
sunt: fiducia, gajul, ipoteca si intecesiunea.
Deoarece in cazul garantiilor reale, cu exceptia gajului la origine, lucrul este
afectat cu titlu de drept real, creditorul are situatia unui titular de drept real, iar
daca la scadenta debitorul nu plateste, creditorul exercita dreptul de urmarire si de
preferinta. De aceea in cazul in care debitorul insolvabil are mai multi creditori,
titularul garantiei reale isi va satisface creanta inaintea creditorilor obisnuiti (la
ipoteca). La fiducie, creditorul isi valorifica dreptul de creanta in calitate de
proprietar, iar la gaj in calitate de posesor al lucrului. Fiducia cum creditore si gajul
ca forme originare ale garantiilor reale au aparut inca din epoca veche. Ipoteca,
forma evoluata de garantie, apare abia in dreptul clasic.
a) Fiducia Fiducia cum creditore se realiza prin transmiterea unui bun de catre
debitor creditorului sau prin „mancipatio” sau „in iure cessio” ; aceasta transmitere
era insotita de o conventie prin care debitorul promitea ca la scadenta sa
retransmita debitorului lucrul, daca debitrul isi platea datoria. La origine conventia
partilor se numea pactum fiduciae. Daca la scadenta debitorul platea, in virtutea
conventiei incheiate dobandea calitatea de creditor si dispunea de o actiune pe care
o intenta impotriva fostului creditor pentru a-l sili sa-i retransmita proprietatea
asupra lucrului. In epoca clasica, dupa aparitia contractelor reale, fiducia cum
creditore se naste din contractul real de fiducie, contract sanctionat printr-o actiune
de bune credinta („actio fiduciae”). Daca la scadenta, dupa efectuarea platii,
creditorul devine insolvabil, debitorul in calitate de titular al unei actiuni personale
se afla in situatia de a veni in concurs cu creditorii creditorului sau si de a nu primi
decat o cota-parte din valoarea lucrului transmis cu titlu de garantie. Apoi, daca
lucrul dat in garantie ajunge in mainile unor terti, debitorul nu va putea sa-l
urmareasca in mainile acestora, intrucat nefiind proprietar nu are dreptul de
urmarire. Fiducia presupune utilizarea unor acte ca „mancipatio” sau „in iure
cessio”, acte la care peregrinii nu aveau acces. Datorita acestor inconveniente ale
fiduciei, romanii au creat inca din epoca veche o noua garantie reala, mai bine
adaptata cerintelor economiei de schimb in continua dezvoltare. b) Gajul Gajul, ca
forma perfectionata de garantie, se naste din contractul real de gaj: debitorul remite
creditorului sau posesiunea unui lucru prin intermediul traditiunii, transmitere
insotita de conventie prin care creditorul se obliga sa restransmita posesiunea
asupra lucrului, daca debitorul isi va fi platit datoria la scadenta. Prin efectul
contractului de gaj creditorul dobandeste posesiunea asupra lucrului dat in garantie,
si in acelasi timp, devine debitor conditional al lucrului. Fata de fiducia cum
creditore, gajul prezinta anumite avantaje pentru debitor. Astfel, daca la scadenta
debitorul plateste, poate intenta actiunea in revendicare in calitate de proprietar al
lucrului. Daca dupa efectuarea platii, creditorul se dovedeste insolvabil, debitorul
nu risca sa vina in concurs cu creditorii creditorului sau. In acelasi timp, debitorul
poate urmari lucrul in mainile oricui, in virtutea dreptului de urmarire pe care il
confera calitatea de proprietar. Cu toate acestea, gajul prezinta si unele
inconveniente. Cat il priveste pe debitor, gajul are si dezavantajul ca nu-i da
posibilitatea de a garanta mai multe datorii cu acelasi lucru9. Pe de alta parte,
creditorul nu poate instraina lucrul dat in gaj, daca la scadenta debitorul nu
plateste. Functia lui se limiteaza doar la a exercita o anumita presiune asupra
debitorului pentru a-l determina sa-si plateasca datoria. De asemenea, creditorul nu
se poate folosi de lucrul dat in gaj. Pe langa gajul constituit prin conventia partilor
de remitere a lucrului, romanii au cunoscut si gajul tacit. Un astfel de gaj exercita
proprietarul imobilului asupra lucrurilor mobile ale locatarului. Datorita
inconvenientelor privind gajul, romanii au creat o noua forma de garantie, perfect
adaptata intereselor ambelor parti. c) Ipoteca Fata de gaj, ipoteca prezinta avantajul
ca lasa lucrul afectat in posesiunea debitorului, si numai daca acesta nu plateste la
scadenta, creditorul ipotecar are dreptul de a intra in posesia lucrului si de a-l
vinde, valorificandu-si in felul acesta creanta.
Originea ipotecii
Pornind de la faptul ca numele acestei forme de garantie este de origine greaca
(„ipotiki”), unii autori au sustinut ca insasi institutia ar fi de origine greaca, in
sensul ca romanii ar fi imprumutat-o de la greci. Acest argument de ordin semantic
nu rezista insa, deoarece de la inceput, romanii au desemnat ipoteca prin termenul
de „pignus” care era utilizat si pentru desemnarea gajului. In formarea dreptului de
ipoteca se pot distinge 4 faze distincte, dupa cum urmeaza: - Dreptul de retentie -
Interdictul salvian - Actiunea serviana - Actiunea quasi-serviana Dreptul de
retentie. Prima faza in evolutia ipotecii este denumita dreptul de retentie, intrucat
da posibilitatea proprietarului unei mosii de a retine inventarul agricol al
arendasului numit „invecta et illata”, daca la scadenta acesta nu plateste arenda.
Prima faza a ipotecii se constituie pe terenul relatiilor dintre proprietarii de mosii si
arendasi. In raporturile dintre aceste doua categorii de persoane nu era utilizabil
gajul, intrucat acesta presupune deposedarea debitorului. Dar in cazul acestor
relatii, arendasul se instala pe terenul agricol cu inventarul sau, inventar pe care
proprietarul nu-l poate lua cu titlu de gaj, deoarece debitorul nu ar mai fi avut cum
sa lucreze terenul. Inventarul agricol ramane in posesia debitorului, iar daca la
scadenta acesta nu plateste datoria, crditorul in virtutea dreptului de retentie intra in
posesiunea lucrului. Acest sistem prezinta insa, unele inconveniente. Dreptul de
retentie nu opera dacat pe mosie, astfel incat daca arendasul se muta cu lucrurile
sale in alta parte, proprietarul nu dispunea de vreo actiune pentru a-l urmari.
Interdictul salvian Prin acesta s-a dat posibilitatea proprietaului sa intre in posesia
inventarului agricol daca arenda nu era platita la scadenta. In aceasta faza a
evolutiei sale, ca si in faza precedenta, ipoteca prezinta avantajul ca debitorul
pamane in posesia lucrului pana la scadenta. In acelasi timp, interdictul salvian da
posibilitatea proprietarului sa urmareasca bunurile arendasului, chiar daca acesta le
mutase in alta parte. Daca insa arendasul instraina inventarul, proprietarul nu se
putea indrepta impotriva tertilor achizitori intrucat interdictul salvian functiona
numai in raporturile dintre cele doua parti. Actiunea serviana Aceasta a fost creata
in scopul de a da posibilitatea proprietarului mosiei sa intre in poseia inventarului
agricol chiar daca acesta se afla in mainile unor terti. In acest stadiu, ipoteca apare
ca o figura juridica perfect conturata cu efecte precise: in baza contractului de
arenda, debitorul are de platit o suma de bani, datorie pe care o garanteaza cu
lucrurile sale, lucruri care ii raman in stapanire pana la scadenta, iar daca la
scadenta nu plateste, creditorul poate intra in posesia lucrurilor cu preferinta fata de
ceilalti creditori. Actiunea quasi-serviana Dreptul de ipoteca, asa cum s-a
configurat in a treia faza a evolutiei sale, se aplica numai raporturilor dintre
proprietari si arendasi. Prin acesata actiune ipoteca s-a generalizat si s-a aplicat in
raporturile dintre orice creditori si orice debitori, bineinteles numai daca partile
incheiau o conventie speciala in vederea garantarii datoriei. Actiunea quasi-
serviana mai este numita si actiune ipotecara. Apruta ca un instrument juridic menit
sa apere interesele latifundiarilor, ipoteca a devenit o garantie, cu aplicatie
generala, datorita avantajelor pe care le prezinta pentru ambele parti, intr-o epoca
in care activitatile comerciale realizate prin marfa si bani au ajuns la apogeu.
Categorii de ipoteci
a) Ipoteca tacita, ia nastere in virtutea unor dispozitii de legi sau in virtutea
obiceiului juridic, in situatii bine determinate. La ipoteca tacita, vointa debitorului
de a ipoteca un lucru se prezuma. In dreptul modern, aceasta forma de garantie este
desemnata prin termenul de ipoteca legala.
b) Ipoteca privilegiata este o varianta a ipotecii tacite sau legale. Un asemenea
drept de ipoteca trece inaintea altor ipoteci, chiar daca sunt constituite la o data
anterioara in sensul ca titularul ipotecii privilegiate poate exercita inaintea
celorlalti creditori ipotecari dreptul de a poseda si de a vinde lucrul gravat cu
ipoteca.
c) Ipoteca testamentara, apare in dreptul post-clasic si se constituie printr-o clauza
testamentara, in favoarea unui legatar sau a unui fideicomisar. Prin intermediul
ipotecii testamentare anumite bunuri ale mostenirii sunt ipotecate pentru a se
asigura plata unor legate.
d) Ipoteca autentica, aparuta in vremea imparatului Leon, presupune anumite
forme de publicitate , ca de pilda intocmirea unui act public sau a unui act privat
subscris de trei martori. Ipoteca autentica trecea inaintea ipotecii constituite,
inaintea ipotecilor fara forma de publicitate, chiar daca acestea aveau o data mai
veche. Caracterele ipotecii: Ipoteca prezinta o serie de caractere pe care o
individualizeaza foarte clar fata de celelalte garantii reale si care ii confera avantaje
incotestabile fata de ele. Caracterele ipotecii sunt: 1. Ipoteca este un drept real; ca
titular a unui drept real, creditrul ipotecar are dreptul de preferinta si dreptul de
urmarire.
2. Ipoteca se constituie prin conventia partilor; In dreptul roman, conventiile nu au
ca efect constituirea unor drepturi reale, in principiu, ci numai nasterea unor
obligatii. Drepturile reale se nasc din acte speciale, cum ar fi mancipatio sau in iure
cessio. Cu toate acestea, ca o exceptie, anumite drepturi reale printre care si
ipoteca, se pot naste printr-o simpla conventie.
3. Ipoteca poate fi generala In dreptul roman, ipoteca purta atat asupra mobilelor
cat si asupra imobilelor. Cu timpul insa, sfera de aplicatie a ipotecii se largeste, ea
devenind generala, ceea ce inseamna ca poarta asupra tuturor lucrurilor prezente si
viitoare ale debitorilor.
4. Caracterul indivizibil al ipotecii Indivizibilitatea ipotecii prezinta doua aspecte: -
Indivizibilitatea ipotecii se exprima in aceea ca apasa asupra fiecarei parti din
lucru, ceea ce inseamna ca fiecare parte din lucrul ipotecat este afectata pentru
satisfacerea intregii creante. - Indivizibilitatea garanteaza fiecare parte din datorie
in sensul ca intregul obiect ipotecat este afectat pentru satisfacerea fiecarei parti
din creanta. In ipoteza in care debitorul a platit o parte din datorie, creditorul va
poseda si va vinde intregul lucru ipotecat si nu o parte proportionala cu datoria ce a
ramas de platit. 5. Caracterul clandestin al ipotecii Ipoteca este clandestina sau
secreta in sensul ca nu presupune utilizarea unor forme de publicitate pentru ca
tertii sa stie ca un lucru este ipotecat. Daca acelasi lucru este ipotecat de mai multe
ori, creditorul anterior in rang isi valorifica dreptul de creanta prin vanzarea
lucrului grevat, iar creditorii posteriori in rang ramaneau in situatia unor simpli
creditori chirografari, deoarece ipoteca lor se stingea din lipsa de obiect. Atunci
cand creditorul posterior in rang intra primul in posesiunea lucrului grevat, luandu-
l din stapanirea debitorului sau din mainile unui tert, era expus evictiunii din partea
creditorului anterior in rang. Creditorul ipotecar anterior in rang il chema in
judecata pe cel posterior, facea proba ca ipoteca sa este mai veche si intra in
posesia lucrului. 6. Ipoteca este un drept accesoriu
Ca orice drept accesoriu ipoteca urmeaza soarta obligatiei principale, asa incat, se
stinge odata cu creanta asigurata. Efectele ipotecii: Lucrul ipotecat ramane in
posesia debitorului pana la scadenta. Daca la scadenta datoria este platita, ipoteca
se stinge ca orice drept accesoriu. Daca insa debitorul nu efectueaza plata se
declanseaza efectele ipotecii, in virtutea carora creditorul are dreptul de a poseda
(ius possidendi) si de a vinde (ius distrahendi) lucrul grevat cu o ipoteca. La
origine, ipoteca producea un singur efect – dreptul de a poseda, insa la inceputul
sec. III e.n. dreptul de a vinde (ius distrahendi) devine un efect al ipotecii.
Stingerea ipotecii Ipoteca, fiind un drept accesoriu, se va stinge odata cu obligatia
pe care o garanteaza. Ea se mai stinge prin pieirea in intregime a lucrului ipotecat,
situatie ce reiese din caracterul indivizibil al lucrului ipotecat si de asemenea se
mai stinge si prin confuziune, cand calitatea de creditor ipotecar si proprietar al
lucrului ipotecat se intrunesc asupra aceleiasi persoane. d)Intercesiunea Constituie
garantia reala care se realizeaza cu ajutorul actului prin care o presoana ia asupra
sa datoriile altei persoane, fara a avea un interes. Din punct de vedere tehnic,
intercesiunea imbraca fie forma unei garantii reale sau personale, fie forma unei
novatiuni prin schimbare de debitor. Cand imbraca forma unei garantii
intercesiunea este cumulativa, iar cand imbraca forma novatiunii este privativa.
Intercesiunea nu se individualizeaza ca o figura juridica distincta, de sine statatoare
prin forma sa tehnica, deoarece imprumuta forma altor acte juridice. Ea se
individualizeaza prin atitudinea subiectiva a acelei persoane care ia asupra sa
datoria altei persoane.

IZVOARELE OBLIGAŢIILOR

I. CONTRACTE SOLEMNE (FORMALE)

Contractele constituie cel mai vechi izvor de obligaţii. Cele mai vechi sunt
contractele formale sau solemne, adică contractele care, pentru a lua naştere, au
nevoie ca acordul de voinţă al părţilor să fie îmbrăcat într-o anumită formă. În
dreptul roman se cunosc patru forme care îmbrăcau acordul de voinţă într-o haină
obligatorie: forma religioasă, forma verbală, forma autentică şi forma scrisă.
1. Forma religioasă
Contractele în formă religioasă au fost sponsio religiosa şi jusiurmanum liberti.
Sponsio religiosa:obligatiunea cea mai veche este acea nascuta dintr-un contract
care era imbracata intr-o forma religioasa, religia fiind cel mai vechi intrument la
care s-a recurs pentru a pune un om sub indepdenta altui om. Jusiurandum liberti
constituie juramantul dezrobitului.Proprietarul de sclavi dezrobind pe un anumit
sclav nu pierde posibilitatea de al exploata.Dezrobitul ramane in continuare obligat
fata de stapanul sau care se numeste patron.Pentru a-si asigura serviciile, stapanul
recurgea la un dublu juramant: stapanul il obliga pe sclav sa jure ca va munci dupa
dezrobire, acest juramant prestat de sclav este reinoit dupa dezrobire.Dominus
putea sa-si asigure eploatarea sclavului dupa dezrobire fiind 2 juraminte: primul
era facut inainte de actul dezrobirii si al doilea era facut de fostul sclav dupa
manumisiune in calitate de persoana cu capacitate juridica.
2. Forma verbală
Contractele verbale erau acele contracte care luau naştere prin rostirea unor cuvinte
solemne. Sponsio sau stipulatio de fapt este cel mai important contract al
romanilor; fapt ce explică de ce juris- consulţii se ocupă de regulile generale ale
obligaţiunilor contractuale atunci când se tratează stipulaţiunea. Deci, regulile de
fond elaborate de jurisconsulţi pentru stipulaţiune se aplică oricăror contracte nu
numai acesteia. Sponsio laica- prin spnsio intelegem pe deoparte sponsio religiosa,
iar pe de alta parte sponsio laica adica sponsio ca aplicatiune a stipulatiunii numai
pentru cetatenii romani.
Stipulatio este un act care se prezinta sub forma ce o poate imbraca orice act de
vointa transformandu-l in contract special care naste obligatii in sarcina debitorului
fara a sti in ce scop s-a obligat debitorul. Stipulatia este o conventie ce se stabileste
intre creditor si debitor si care implica obligatia debitorului in functie de vointa
creditorului.Ea devine valabila numai sub forma obligatiei debitorului.
Caracterele stipulatiunii sunt: -caracter abstract:este un act in care nu se arata
scopul pentru care cineva se obliga, scop care poarta numele de cauza obligatiunii;
-congruenta inseamna potrivire:se cerea ca intre intrebare si raspuns sa fie
congruenta adica raspunsul sa corespunda intrebarii; -stipulatiunea este un act de
drept al gintilor:la origine stim ca sponsio era accsibila numai cetatenilor romani;
-stipulatiunea este un act solemn:la inceput s-a folosit numai verbul spondeo apoi
fidepromittto precum si alte verbe -stipulatiunea este un act oral:acest lucru rezulta
din modul de formare:o intrebare-un raspuns; -stipulatiunea este un act continuu :
intrebarea si raspunsul faceau un tot, un intreg adica raspunsul debitorului trebuia
sa urmeze imediat raspunsul creditorului; -stipulatiunea este un act unilateral :
deoarece nastea obligatiuni numai in sarcina debitorului; -stipulatiunea este un act
de drept strict : deoarece era valabil numai prin folosirea unor termeni solemni
stabiliti de lege ; -se cerea unitatea de timp si loc : ca o consecinta a oralitatii se
cerea ca partile sa se gaseasca in locul si momentul unde se facuse
stipulatiunea.Justinian in anul 531 a hotarat ca ori de cate ori s-a redactat un inscris
cu indictia datei a locului conventiei, nu se inganduia decat o singura dovada de
absenta, respectiv absenta uneia din parti pe tot timpul zilei de la locul unde sa
incheiat contractul. Stipulatiunea are 2 functii :o functie generala care consta din
transformarea unui simplu pact in contract de o mare varietate si o functie
novatoarea adica stipulatiunea prin deturnarea sa de la scopul initial putea servi la
inlocuirea unei obligatiuni cu alta. Dotis dictio;promisiunea de dota.Este modul
prin care se constituie dota unei fete.Dota este zestrea, bunurile pe care le primea
barbatul in vederea casatoriei.
3. Forma autentică
Forma autentică rezidă în prezenţa magistratului la facerea actului. Un singur acord
de voinţă, o singură convenţie a devenit contract prin forma autentică: nexum sau
contractul de aservire. Nexum este o conventie de aservire prin care debitorul se
angajeaza sa munceasca un anumit numar de zile la creditor neputand plati la
scadenta datoria luata sub forma unui sponsio.O astfel de conventie pentru ca sa
produca efecte juridice trebuie sa imbrace o forma solemna care consta in prezenta
partilor in fata magistratului. Procedeul prin care se realiza acest act autentic consta
in faptul ca partile se prezentau in fata magistratului, aratau intelegerea lor, iar
magistratul prin rostirea cuvantului “addico” ratifica aceasta conventie.Nexum este
un mijloc de aservire al debitorului deci al plebeului si servea ca o completare a
stipulatiunii care dupa cum se stie constituia de asemenea un instrument de
exploatare a plebei.Conventia de aservire avea un caracter formal pentru ca in
realitate acordul de vointa constituia modul prin care patricianul constrangea pe
plebeu sa devina aproape sclav amenintandu-l cu posibilitatea procesului si a
vinderii lui trans Tiberim ca sclav pentru ca dupa cum se stie ,la Roma cetatenii nu
puteau deveni sclavi.Plebeul, odata ce ajungea in situatia de nexus era tratat da
sclav de catre patrician si aceste il tinea obligat deseori si peste zile stabilite prin
contract.Roma ajunsese o adevarata calamitate, lucru ce a durat pana in anul 326
a.Ch, cand a intervenit lex Poetelia papiria care a desfiintat nexum ca urmare a
luptei continue dusa de catre plebei.
4. Forma scrisă
Contractus litteris. Contractul litteris nu poate lua fiinţă decât sub forma unui
înscris, mai precis printr-o înscriere, o consemnare a creditorului în registrul său,
înscriere confirmată de debitor în acelaşi registru. Contractul avea loc printr-o
insemnare a creditorului in coloana platilor.Contractul litteris putea fi intrebuintat
numai in 2 cazuri dupa cum urmeaza:-primul este acela al schimbarii
debitorului(creditorul trece in registrul la coloana platilor ca a platit aceeiasi suma
de bani debitorului, iar aceasta confirma in registru ca i s-au dat banii), iar al doilea
este schimbarea cauzei unei obligatiuni( acest caz este mai nou deoarece implica
aparitia contractelor consensuale). Contractul litteris a aparut la sfarsitul epocii
vechi si s-a mentinut si in epoca clasica. Justinian intelege prin obligatiunea litteris,
obligatiunea care izvoreste din querala non numeratae pecuniae. Actiunea trebuie
intentata in termen de 2 ani.
II. CONTRACTELE REALE
Contractele reale sunt contractele neformale care, pentru naşte- rea lor, pe lângă
consimţământul părţilor, cer şi un element material numit res – ce constă în
remiterea unui lucru corporal. Contractele reale în sistemul dreptului roman au fost
următoarele: mutuum, fiducia, gajul, comodatul, depozitul.
1. Mutuum.
Mutuum-imprumutul de consumatie este contractul prin care o persoana transmite
alteia proprietatea asupra unor lucruri care se pot cantari,numara sau masura cu
conditia ca la termen achizitorul sa restituie lucruri de aceeasi natura si in aceeasi
cantitate si calitate cu lucrul primit. Din unele izvoare rezulta ca mutuum a aparut
ca un contract economic si a fost sanctionat in acea epoca a romanilor in care au
aparut si alte institutii imprumutate din dreptul gintilor. Pentru ca acest contract sa
existe, sa fie valabil, se cerea indeplinirea urmatoarelor conditii: -intai sa aiba drept
obiect, asa cum rezulta din texte, lucruri care se pot cantari, numara, masura (res
quae, numero, mesurave, constant)deoarece mutuum este un imprumut de
consumatie. In al doilea rand era necesar ca lucrurile ce erau remise
imprumutatului sa fie transmise cu titlu de proprietate-mutui datio. In al treilea
rand, pentru existenta contractului mutuum se cerea existenta unui acord de vointa
intre parti relativ la imprumut, o conventie intre creditor si debitor. Mutuum nu este
un contract formal, ci este un contract real, fiindca se formeaza re, adica prin
remiterea lucrului. Este un contract unilateral deoarece da nastere la o singura
actiune in favoarea unei singure persoane, respectiv creditorului. Contractul
mutuum este totodata singurul contract neformal de drept strict,toate celelalte
contracte reale sunt contracte de buna credinta. Mutuum era un imprumut gratuit,
el permitea creditorului ca la scadenta, in momentul cand intenta actiunea in caz de
neplata, sa-l sileasca pe debitor sa-i promita printr-o stipulatiune ca îi va plati nu
numai suma imprumutata dar si plus o treime din aceasta suma daca se va dovedi
ca actiunea reditorului era intemeiata. La inceput foenus-imprumutul cu dobanda a
luat forma unui sponsio. Astfel, atunci cand partile voiau sa faca o conventie
privind dobanzile, erau nevoite sa faca pe langa contractul de mutuum o stipulatio
usurarum,un contract verbal prin care imprumutatorul stipula de la imprumutat
inca ceva. Prin urmae .pentru ca conventia de dobanzi sa fie valabila.trebuia sa fie
alataurata mutuum-ului ca un contract separat.o stipulatiune, un contract verbis. In
epoca clasica s-au admis exceptii in aceasta materie, si anume:
a) Nauticum foenus-era un imprumut cu dobanda pentru un comert pe mare. b)
imprumutul acordat de o cetate.In acest caz capitalul producea dobanda prin
simplu pact.
c) imprumutul de marfuri.De la Alexandru Severus s-a admis conventia de dobanzi
si atunci cand era vorba de imprumuturi de marfuri ca grau etc.
d) imprumutul consimtit de bancheri.Cand bancherii imprumutau, se considera ca
acesti oameni fac din comert de bani o profesiune din care trebuiau sa traiasca. In
anul 412 ab U.C s-a dat legea Genucia prin care se interzicea imprumutul cu
dobanda, dar si aceasta lege a fost ocolita.recurgandu-se la o serie de artificii:
1) mutuum a fost unul din mijloacele prin care s-a ocolit legea Genucia si acest
lucru a fost din plin demonstrat cand am aratat interesele categoriei sociale
dominante care au adus la aparitia lui mutuum.
2) Versura consta in imprumutul unei sume de banii fara dobanda pe un termen
foarte scurt fapt ce punea pe debitor in imposibilitatea de a plati la scadenta.
3) substituirea unui latin sau aliat consta in substituirea in locul unui creditor.
2. Fiducia
Fiducia sau contractul real de fiducie este un contract ce consta dintr-o instrainare
aunui lucru, ce se realizeaza printr-o mancipatio sau in iure cessio urmata de o
conventie prin care cel ce primise proprietatea lucrului se obliga sa o retransmita
celui de la care o primise, la un anumit termen. Caracterele contractului de fiducie,
erau urmatoarele:
a) este un contract real
b) pentru formarea sa erau necesare intrunirea comulativa a celor doua conditii si
anume remiterea lucrului si acordului de vointa al partilor.
c) transmitea proprietatea lucrului si aceasta se putea realiza numai prin mancipatio
sau in iure cessio.
d) accipiens-ul avea obligatia sa transfere din nou proprietatea celui de la care o
primise anterior.
Fiducia este de 2 feluri: Fiducia cum creditoare- constituia contractul real ce consta
in garantarea unei datorii prin transmiterea proprietatii unui lucru de catre debitor
creditorului sau ce avea obligatia restituirii lucrului in momentul platii datoriei.
Fiducia cum amico consta intr-un imprumut facut unui amic, spre a se folosi de
lucrul respectiv si a-l restitui la termen. Fiducia se mai intrebuinta in materia
drepturilor de familie, la mancipatio, remancipatio, coemptio, adoptio etc. Iar in
materie de obligatii se utiliza in donatiunile mortis causa, donatiunile prin persoana
interpusa, restituirile de dota etc. Ea se realizeaza prin acte de drept civil cum erau
mancipatiunea si in iure cessio, acest contract era inaccesibil peregrinilor.
3. Comodatul
Este contractul prin care o persoana – comodatar lua un lucru cu imprumut de la
alta persoana comodant spre a se folosi de aceasta si a-l restitui la o data stabilita
anterior. Caracterele acestui contract, sunt urmatoarele: a) este un contract real, se
formeaza re prin traditiune insotita de o conventie-obligatia comodatorului de a
restitui lucrul la termenul fixat; b) Nu se transmitea proprietatea lucrului dat in
folosinta, ci numai simpla detentiune a lui, deci comodatarul este un detentor cu
dreptul de folosinta asupra lucrului, potrivit intelegerii cu comodantul; c) Este un
contract gratuit ca si mutuum, având drept scop indatorarea unui prieten; d) Obiect
al contractului putea fi un lucru mobil sau imobil, lucru considerat ca species, si in
principiu, lucru nu se consuma la prima intrebuintare, exceptie facand lucrurile
consumptibile cum ar fii de exemplu banii, cand partile stabileau prin conventie
acest lucru; e) Comodantul nu poate sa reclame lucrul inaintea de termenul
convenit, iar in cazul ca nu s-a specificat un termen, nu poate sa-l reclame ianinte
ca comodatarul sa se fii folosit in mod complet de el; f) Este obligat sa ingrijeasca
de lucru fiind responsabil de culpa levis in abstracto si sa-i restituie impreuna cu
fructele si produsele sale, la termenul si in locul convenit.
4. Gajul
Gajul este contractul prin care o persoana debitorul remite alteia-creditorul un
lucru destinat sa serveasca drept garantie unei creante cu obligatia celui de-al
doilea de a restitui lucrul, cand va fi achitata creanta sau va primi o satisfactie
echivalenta. Contractul de gaj prezinta urmatoarele caractere: a) transmite
creditorului posesiunea lucrului b) la inceput contractul de gaj n-a fost sanctionat,
asa ca debitorul care constituie gajul, avea doar o actiune in revendicare,apoi
pretorul a creat o actio in factum si numai in epoca clasica apare o sanctiune
proprie numita actio pignaeiaticia directa c) privind obligatiile partilor, trebuie
precizat urmatoarele: - debitorul era obligat sa ramburseze cheltuielile facute de
creditor in interesul sau si sa-l despagubeasca pentru stricaciunile provenite
lucrului dat in gaj. - la randul sau creditorul era obligat sa restituie lucrul.imediat
ce creanta s-a stins prin achitare.
5. Depozitul
Depozitul este contractul real prin care o persoana numita deponent.incredinteaza
altei persoane numita depozitar un lucru spre a-l pastra si a-l inapoia cand i se va
cere. Caracterele:
a)este un contract real care se naste re, prin traditiune insotita de conventia ca
depozitarul sa-l pastreze urmand a-l inapoia deponentului la cerere.
B) depozitarului prin traditiune i se transmitea simpla detentiune a lucrului si nu
proprietatea.
C) este un contract gratuit
d) depozitarul nu se putea folosi de lucrul dat in pastrarea deoarece in caz contrat
ar fi comis un furtumm usus, iar deponentul putea sa reclame obiectul chiar inainte
de ziua hotarata.
e) ca obiect al contractului de depozit nu poate fi decat un lucru mobil..
Depozitul necesar sau mizerabil constituie acea forma de depozit facut in mod
fortat cu ocazia unui incendiu, inundatii etc deci facut in situatii de forta majora in
care deponentul nu mai are posibilitatea sa aleaga pe depozitar. Depozitul neregulat
este aceea forma de depozit ce are ca obiect un genus deci trebuie restituit nu
acelasi lucru, ci un lucru de aceeasi natura fapt ce il aproprie de mutuum,numai ca
contractul mutuum era de drept strict, iar depozitul un contract de buna credinta
Caracterele acestui contract de depozit sunt:
a) da depozitarului insusi proprietatea asupra lucrului;
b) nu este obligat sa restituie acelasi lucru pe care l-a primit ci un lucru de aceeasi
natura;
c) poate cere restituirea lucrului oricand;
d) aici se transmitea insasi proprietatea asupra lucrului.
Depozitul sechestru constituie acea forma de depozit ce consta in depunerea unui
lucru la un tert-depozitar sechestru de catre 2 persoane ce se afla in proces-
deponenti cu obligatia depozitarului de a-l restitui acelei parti care va castiga
procesul. Caractere:
a) transmite proprietarului sechestru posesiunea lucrului si nu simpla detentiune ca
la dreptul comun;
b) se poate transmite si posesiunea lucrului imobil, nu numai detentiunea asupra
mobilelor ca la depozitul obisnuit;
c) restituirea lucrului se facea la terminarea procesului si anume celui care castiga,
ce putea fi altul decat deponentul, pe cand la despozitul de drept comun se restituia
la cerea si numai deponentului;
d) nerestituirea lucrului era sanctionata cu o actiune speciala-actio sechestraria
depositi.
III. CONTRACTELE CONSENSUALE
Un pas înainte pe calea eliberării de forme se face atunci când sunt create
contractele consensuale, contracte care iau fiinţă numai prin acordul de voinţă al
părţilor. Contractele consensuale sunt în număr de cinci: vânzarea – venditio-
emptio, locaţiunea – locatio-conductio, societatea – societas, mandatul –
mandatum, emfiteoza – emphyteusis.
1. Vânzarea (emptio-venditio)
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care o persoană denumită vânzător
(venditor ) se obligă să predea posesiunea liniştită a unui lucru unei alte persoane,
numită cumpărător, emptor, care la rândul său se obliga să-i plătească în schimb o
anumită sumă de bani (merx). Din această definiţie rezultă că este vorba de
vânzarea unui lucru pe credit, deoarece predarea lucrului şi/sau plata preţului au
loc după încheierea contractului, la o dată fixată de părţi. În dreptul roman era
cunoscută însă şi vânzarea în care plata preţului şi predarea lucrului aveau loc
imediat după consimţământ, cât şi vânzarea care transfera proprietatea lucrului. În
ce priveşte vânzarea pe credit, lucrul vândut trebuia să fie un lucru susceptibil de a
intra în proprietatea privată, adică un lucru in patrimonio, in comercio. El putea fi
corporal sau incorporal (o moştenire) un lucru prezent sau viitor (o recoltă viitoare)
un lucru de gen sau un lucru de specie. Era admisă şi vânzarea lucrului altuia
pentru că vânzătorul se obliga să predea posesiunea liniştită a lucrului, nu şi
proprietatea.
Existau două situaţii: Cumpărătorul ştie că i se vinde şi urmează a i se preda lucrul
altuia. În acest caz, vânzătorul este de bună-credinţă, înştiinţându-l pe cumpărător
despre situaţia lucrului şi acelaa acceptat. Cumpărătorul nu ştie că i se vinde lucrul
altuia, vânzătorul fiind de rea-credinţă. În această situaţie, cumpărătorul dacă
observa că i s-a vândut lucrul altuia, poate să cheme în judecată pe vânzător – chiar
dacă nu a fost tulburat în posesie – prin acţiunea din contract– empti. Dacă
cumpărătorul este tulburat în posesie, el poate cere vânzătorului să-l asiste în
procesul pe care-l are cu terţul ce invocă proprietatea lucrului, având în vedere că
vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a acestuia. Şi în acest caz cumpărătorul
se va folosi de acţiunea empti.
O ultimă situaţie există atunci când cumpărătorul care ştie că i s-a promis lucrul
altuiaşi I sa predat, este tulburat în posesie. El are acţiunea de vânzare, pentru că
vânzătorul i-a promis posesiunea liniştită a lucrului (vacuam possessionem
tradere). Un element important al contractului este consimţământul, în cazul când
contractul se încheie prin simplu acord de voinţă – solo consensu. În unele cazuri
părţile se înţeleg ca vânzarea să fie considerată valabil încheiată numai în
momentul în care întocmesc un înscrissau în momentul în care una din ele dă o
arvună. Arvuna arrha – constă dintr-un lucru oarecare, un inel, o sumă de bani pe
care una din părţi o dă celeilalte, pentru a-şi manifesta voinţa că înţelege să încheie
contractul. În dreptul lui Iustinian, arvuna era şi un mijloc care permitea părţilor să
se retragă din contract. Pierdea arvuna partea care a dat-o, dacă se răzgândeşte;
partea care a primit arvuna trebuie s-o restituie şi să dea o sumă egală cu ea cu titlu
de pedeapsă dacă se răzgândeşte. Un element al contractului este preţul – cert în
principiu – se fixa în bani – pecunia numerata. Se putea da şi un lucru în locul
preţului – datto in solutum. Preţul trebuia să fie certum, verum şi iustum, adică real
şi nu fictiv, altfel poate fi vorba nu de o vânzare ci de o donaţie. Preţul trebuia să
fie determinat (certum) în momentul încheierii contractului, iar preţul mai mic din
valoarea lucrului era considerat non iustum. Vânzătorul avea următoarele obligaţii:
de a păstra lucrul până la predare, de a preda posesiunea liniştită a lucrului, de a
răspunde pentru evicţiune şi pentru viciile ascunse ale lucrului.
Obligaţia de a păstra lucrul până la predare.
Se face deosebirea între lucrul de gen şi de corp cert. Lucrul de gen nu piere
-genera non pereunt, în sensul că dacă lucrul piere, vânzătorul are posibilitatea de a
găsi alt lucru de acelaşi gen, în aceeaşi calitate şi cantitate pentru a-l preda
cumpărătorului. Dacă lucrul care trebuia predat era de corp cert, atunci pierderea
lui din caz de forţa majoră sau din caz fortuit liberează pe vânzător. De asemenea,
se făcea distincţie în legătură cu persoana din culpa căreia a pierit lucrul. Dacă
survine din culpa sau dolul vânzătorului, atunci răspunde acesta. Exista regula că
dacă lucrul pierea după ce s-a încheiat contractul, fără culpa vânzătorului,
cumpărătorul este obligat să plătească preţul deşi vânzătorul nu poate să-i mai
predea marfa. Dacă lucrul a pierit din caz fortuit sau de forţă majoră, cumpărătorul
are acţiunea Legii Aquilia contra autorului delictului, dacă a fost furat are acţiunea
de furt. Cumpărătorul nu suportă pierderea când vânzarea s-a încheiat sub condiţie
şi condiţia nu se îndeplineşte, atunci când lucrul a pierit, deoarece contractul nu se
definitivează decât după îndeplinirea condiţiei. Există posibilitatea ca printr-un
pact la vânzare să se stabilească suportarea riscurilor de către vânzător în orice
împrejurare.
Obligaţia de a preda posesiunea liniştită a lucrului şi de a se abţine de la orice dol.
Posesiunea liniştită a lucrului presupune ca titularul să nu fie tulburat de o terţă
persoană prin acţiunea în revendicare, prin interdict posesor sau printr-o altă
acţiune. Vânzătorul avea obligaţia de a se abţine de la orice fel de dol, dacă este
proprietarul lucrului, trebuie să treacă cumpărătorului şi proprietatea; trecerea
proprietăţii se face după caz prin mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie. Acţiunea
din contract împotriva celui care de reacredinţă a vândut lucrul altuia, se întemeia
pe ideea de dol ( purgari dolo malo).
Obligaţia de a garanta pe cumpărător pentru evicţiune.
Evicţiunea reprezenta pierderea posesiunii ca urmare a faptului că un terţ a câştigat
în acţiunea în revendicare sau în interdictul posesoriu pe care l-a introdus. Persoana
evinsă poate să conserve posesiunea lucrului, dar cu alt titlu. În vechiul drept
roman, vânzarea se făcea prin mancipaţie. Cumpărătorul avea dreptul de a cere
vânzătorului să vină să-l apere în procesul deschis de terţ, să-l asiste ( praestare
auctoritatem). În cazul în care evicţiunea avea totuşi loc, cumpărătorul avea
acţiunea auctoritatis împotriva vânzătorului, pentru a-i cere să plătească dublul
preţului plătit. Acţiunea avea un caracter penal, dar nu putea fi folosită decât în
cazul mancipaţiei. Când apare vânzarea consensuală vânzătorul poate promite
cumpărătorului o despăgubire pentru caz de evicţiune – rem habere licere.
Obligaţia de a garanta pentru viciile ascunse ale lucrului. Cumpărătorul avea două
acţiuni: acţiunea redhibitorie şi acţiunea quanti minoris. Prin acţiunea redhibitorie
se putea cere desfacerea vânzării, în termen de 6 luni, iar prin cea de a doua
reducerea preţului în măsura în care viciul descoperit micşorase valoarea lucrului
în termen de un an.
Obligaţia cumpărătorului
Cumpărătorul trebuia să plătească preţul şi eventual cheltuielile de păstrare a
lucrului, dacă s-a stabilit prin convenţie ca lucrul să rămână la vânzător până la o
anumită dată. Dacă cumpărătorul a primit lucrul şi nu a plătit preţul la termenul
stabilit, este obligat să suporte o dobândă. În acest caz vânzătorul are şi un drept de
retenţie asupra lucrului până la plata preţului. În ipoteza stabilirii unui termen
pentru plata preţului, vânzătorul poate să prevadă în contract o clauză numită
commisoria, în sensul că vânzarea se va desfiinţa dacă cumpărătorul nu va plăti
preţul la termenul respectiv. Transferul proprietăţii lucrului a constituit o problemă
controversată în dreptul roman. Potrivit dreptului lui Iustinian, proprietatea lucrului
vândut nu se transferă până nu se plăteşte preţul.S-a admis o excepţie şi anume
atunci când cumpărătorul a pus la dispoziţia vânzătorului o garanţie. În dreptul
clasic folosindu-se mancipaţia şi in iure cessio se consideracă proprietatea se
transferă chiar dacă nu se plătise preţul.
2. Locaţiunea (locatio-conductio)
Locaţiunea a fost cunoscută – în dreptul roman sub diferite forme, având originea
în dreptul public. Se afirmă că locator este o persoană care încredinţează un lucru
unei alte persoane, care are dreptul de a-l folosi. Locatorul este proprietarul
lucrului sau o altă persoană care aredreptul de a-l închiria unei persoane denumită
locatar (conductor) – pentru un beneficiu: o sumă de bani. Aceasta îl poate lua,
ducându-l acolo unde doreşte (cum ducere, conductio). În cazul când se pune la
dispoziţie o materie (ex.: aurul) pentru confecţionarea unui lucru, cel care comandă
se numeşte locator. Situaţia se schimbă, locatorul fiind cel care plăteşte
meseriaşului pentru executarea lucrului cerut: contractul era denumit locatio operis
faciendi. O altă formă de contract de locaţie era locatio operarum, locatorul
oferindu-şi serviciile, iar conductorul (locatarul) plăteşte preţul acestui serviciu
(merces). Se cunosc diferite forme practice pentru întocmirea unui astfel de
contract: - arendarea pământului statului de către cenzor pe un termen anumit
(locatio rei); - încredinţarea de către magistraţi unor antreprenori executarea unor
lucrări publice(locatores operis faciendi). Operaţiunea se numea locatio conductio
operis faciendi; - de asemenea, în scopul angajării personalului în administraţie
magistraţii utilizau contractul locatio conductio operarum.
A) Locatio conductio rei
Este contractul prin care o persoană închiriază sau arendează un lucru, angajându-
se să acorde folosinţa liniştită a acestuia unei alte persoane, numită conductor
(locator), în schimbul plăţii unui preţ fixat în bani. Lucrul închiriat poate fi mobil
sau imobil, dar corporal şi susceptibil de acte juridice între particulari (in
commercio). Avea dreptul de a încheia un astfel de contract nu numai proprietarul
lucrului, ci şi persoanele care-l aveau în posesiune, în uzufruct cu titlu deemfiteoză,
superficie, habitaţie sau operae, cu condiţia de a avea stăpânirea efectivă şi de a
putea dispune de el. Contractul se încheia prin simplul acord de voinţă al părţilor,
dar se putea conveni că în vederea perfectării trebuie redactat un înscris. Preţul era
stabilit în bani, existând în principiu obligaţia ca suma să fie indicată în momentul
încheierii contractului, deşi uneori se admitea că se va fixa şi ulterior, dacă părţile
conveneau în acest sens – spre exemplu la ridicarea unor bunuri date pentru
efectuarea unor lucrări (prestaţii). Chiriaşul sau arendaşul au obligaţia de a plăti
chirie sau arendă (merces) şi de a sefolosi de lucrul închiriat ca un bun gospodar
(bonus pater familias). Locatorul are obligaţia de a pune la dispoziţie folosinţa
liniştită a lucrului, chiriaşului sau arendaşului care sunt garantaţi împotriva viciilor
ascunse ale lucrului şi împotriva evicţiunii, având la dispoziţie acţiunea izvorâtă
din contract (conducti) împotriva locatorului. Având caracter consensual locaţiunea
se stinge prin voinţa ambelor părţi. Uneori era posibil ca acest contract să se stingă
şi prin voinţa numai unei singure părţi, în situaţia când proprietarul avea nevoie
urgentă de lucru sau îl înstrăina, ori lucrul se deteriorase, încât numai putea fi
folosit fără ca chiriaşul să fie în culpă. Dacă închirierea se făcea pentru un numit
termen (de obicei, 5 ani) contractul înceta la împlinirea termenului, dar el putea fi
prelungit (tacita reconductie). Astfel, se considera că părţile au convenit tacit să
prelungească contractul, dacă la ajungerea la termen, chiriaşul rămânea mai
departe în folosinţă plătind chirie, iar proprietarul accepta această situaţie.
B) Contractul locatio operarum (de prestare de servicii sau contractul de muncă).
Prin acest contract o persoană (locator) se angajează să pună la dispoziţia unei alte
persoane (conductor) forţa sa de muncă pentru un anumit timp, în schimbul unei
sume de bani numită merces sau pretium. Serviciile promise se numeau operae.
Sclavul era închiriat pentru muncă, la fel ca un lucru (locare rem, locare servum).
În ce priveşte oamenii liberi, aceştia aveau o situaţie asemănătoare, în sensul că se
închiriau ei şi nu serviciile ce le făceau. Mai târziu, în epoca clasică juriştii au făcut
distincţia netă între operae şi locare rem (a închiria serviciile şi a închiria lucrul),
considerând că omul liber îşi poate închiria serviciile, dar nu se poate închiria pe
sine, deci nu poate forma obiect de contract. Se făcea deosebire între munca
cetăţeanului pe pământul său şi munca celui ce se angaja pentru o sumă de bani,
mercennarius operarius sau faber , aceştia punându-şi la dispoziţie forţa de muncă
pentru un anumit timp. Contractul putea să prevadă o sancţiune pentru muncitorul
care întrerupea lucrul (o sumă de bani pentru fiecare zi nelucrată). Pe de altă parte,
cel care angaja (conductor) avea obligaţia de a plăti suma de bani convenită şi dacă
nu plătea la termen, era sancţionat cu o amendă pentru fiecare zi de întârziere.
Acesta trebuie să-şi asume şi anumite riscuri, spre exemplu, plata muncitorului în
cazul neprestării muncii datorită intervenirii forţei majore.
C) Contractul pentru executarea unei lucrări determinate (locatio- conductio operis
faciendi)
Prin acest contract, conductorul, antreprenorul se angajează să execute o lucrare
determinată, iar cel care comandă lucrarea, locatorul să plătească un preţ în bani
(merces). Plata se făcea numai după ce lucrarea a fost aprobată de cel care a
comandat-o. În cazul pieririi lucrării înainte de a fi aprobată, conductorul,
antreprenorul trebuia să-şi asume acest risc, neprimind preţul stabilit. Dacă
riscurile interveneau după primirea lucrării, ele erau asumate de către cel care a
comandat.
3. Societatea
Societatea este un contract în baza căruia două sau mai multe persoane pun ceva în
comun înscopul de a realiza şi de a împărţi beneficii. Scopul societăţii trebuie să fie
licit şi în conformitate cu bunele moravuri. Asociaţii aveau obligaţia să aibă o
contribuţie materială proprie la înfiinţarea societăţii printr-un aport în natură
(lucruri) sau bani. În acelaşi scop aportul lor putea consta şi în punerea la dispoziţie
a unor drepturi reale sau de creanţă servicii sau cunoştinţe de specialitate. Asociaţii
participau atât la câştigurile realizate, cât şi la pierderi, acestea fiind determinate
prin contractul de societate sau se apela la aprecierile unui arbitru (arbiter ) care
trebuia să fie un om cinstit şi de încredere (bonus vir ). În ipoteza când în contract
nu se prevedeau asemenea clauze, participarea la câştiguri şi pierderi se făcea în
mod egal, fără să se ţină seama de valoarea aportului asociaţilor. Contractul de
societate înceta prin moartea sau capitis deminutio a unui asociat, prin pierderea
totală a averii societăţii sau insolvabilitatea asociaţilor cărora li s-a vândut averea
(venditio bonorum), prin atingerea scopului în vederea căruia a fost constituită
societatea sau imposibilitatea realizării scopului propus. De asemenea, societatea
se stinge prin voinţa tuturor asociaţilor sau a unuia din aceştia.
4. Mandatul
Mandatul (mandatum) este un contract prin care o persoană (procurator,
mandatarius) promite unei alte persoane numită mandant (mandator ) să-i facă un
serviciu gratuit. La început obligaţiile revin mandatarului, dar mai târziu, vor
reveni şi mandantului. Gratuitatea acestui contract era specifică orânduirii
sclavagiste. Ex.: libertul sau clientul se ocupa gratuit de afacerile patronului.
Dreptul roman vechi şi în mare măsură dreptul clasic nu admitea reprezentarea în
actele juridice. Actul făcut în numele şi pentru o altă persoană producea efecte
numai în persoana celui care îl săvârşise. Astfel, procuratorul care cumpăra o
clădire cu banii mandantului, devenea el proprietarul clădirii, deşi încheiase
operaţia pentru mandant. Funcţiona deci principiul res inter alios acta, alios neque
nocere, neque prodesse potest – actul încheiat între două persoane nu trebuie să
folosească altor persoane, nici să le prejudicieze. Mai târziu, acest principiu n-a
mai funcţionat pe deplin acceptându-se ideea reprezentării. Pentru a fi considerat
legal întocmit (încheiat) contractul de mandat trebuia să aibă un obiect licit, moral,
care să prezinte interes pentru mandant. Se considera valabil şi mandatul în
interesul atât al mandantului, cât şi al procuratorului, mandatarului. Se dă ca
exemplu în literatura de specialitate, cazul creditorului care doreşte să introducă
acţiunea direct împotriva fideiusorului, deoarece i se pare mai solvabil decât
debitorul principal. Fideiusorul ameninţat cu acţiune, cade la învoială cu creditorul
său şi dă mandat să urmărească pe debitorul principal pe riscul fideiusorului. De
asemenea, s-a acceptat valabilitatea mandatului în interesul procuratorului şi al
unui terţ. Exemplu: mandatul de a împrumuta cu dobândă o persoană. Fiind vorba
de o garanţie, mandatul garantează persoana respectivă. Răspunderea mandatarului
(procuratorului) în legătură cu neîndeplinirea serviciului promis nu putea fi
antrenată decât în caz de dol. În perioada lui Iustinian, el va răspunde şi de culpa
levis, în acea epocă mandatarul fiind în cele mai multe cazuri, salariat. La sfârşitul
mandatului, mandatarul avea obligaţia de a prezenta socotelile, transferând toate
drepturile dobândite, asupra mandantului, inclusiv remiterea sumelor de bani
încasate, cum şi toate creanţele dar şi obligaţiile intervenite în baza mandatului. Pe
de altă parte, mandantul trebuia să preia asupra sa toate obligaţiile contractate de
mandatar în exerciţiul sarcinilor primite şi să-i suporte toate cheltuielile făcute în
acest scop. Dacă mandatarul depăşea împuternicirile date de mandant, purta o
răspundere personală. Mandatul lua sfârşit prin moartea sau capitis deminutio a
uneia din părţi, întrucât era un contract intuitu personae. De asemenea, se stingea
prin ajungerea la termen, prin executarea obiectului propus şi prin voinţa
unilaterală a uneia din părţi. Exista posibilitatea revocării mandatarului, dacă nu se
suporta nici un prejudiciu de una din părţi. În sfârşit, mandatul se stingea aşa cum
am arătat, prin moartea mandantului, deşi în această privinţă se punea problema
dacă mandatarul trebuia să răspundă în cazul când s-a îndeplinit serviciul promis
fără să aibă cunoştinţă despre această împrejurare. S-a admis că el are acţiune din
mandat pentru a cere să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute cu ocazia
executării mandatului.
IV. CONTRACTELE NENUMITE. PACTELE ŞI QUASICONTRACTELE
1. Apariţia, sancţionarea şi categorii de contracte nenumite
Denumirea aceasta de contracte nenumite le este dată de către comentatorii
moderni; romanii le denumeau nova negotia (acte juridice noi – Gaius) sau
contractus incerti (contracte nedeterminate – Ulpian). Prin urmare, romanii le
numeau deja contracte. Comentatorii au adăugat cuvântul “nenumite”. Ele sunt noi,
în sensul că sunt moduri noi de a se obliga, independent de o formă solemnă. În
epoca veche nu se putea vorbi despre contracte nenumite. În epoca clasică apare
primul contract nenumit şi singurul recunoscut în acea epocă, desemnat prin
cuvântul “aestimatum”. În epoca postclasică s-a format sistemul contractelor
nenumite prin treptata aplicaţiune a actio ciuvilis incerti şi la alte cazuri decât la
aestimatum. De abia din vremea lui Justinian se poate vorbi despre o categorie de
contracte nenumite. În dreptul lui Justinian se pot deosebi patru tipuri de contracte
nenumite, corespunzătoare obiectului obligaţiunii. Termenii utilizaţi pentru
desemnarea acestor categorii de contracte ne arată care este obiectul raportului
juridic obligaţional: dare sau facere (avem în vedere că praestare este cuprins în
sfera noţiunii de “facere”). Astfel, în cazul primei categorii de contracte nenumite,
desemnată prin sintagma “do ut des”, o parte transmite proprietatea unui lucru,
pentru ca cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui alt lucru. Cea de a
doua categorie, desemnată prin sintagma “do ut facias”, se referă la transmiterea
proprietăţii de către una din părţi, pentru ca cealaltă parte să facă un anumit lucru.
În cazul celei de a treia categorii de contracte, desemnată prin sintagma “facio ut
des”, o parte face un anumit lucru (spre exemplu, dezrobeşte un sclav), pentru ca
cealaltă parte să îi transmită proprietatea asupra unui lucru. În fine, contractele din
cea de a patra categorie de contracte nenumite, desemnate prin sintagma “facio ut
facias”, presupun facerea unui lucru de către una din părţi (dezrobirea sclavului
Filip), pentru ca şi cealaltă parte să facă un anumit lucru (dezrobirea sclavului
Panfil) Aestimatum este o convenţie în virtutea căreia o persoană primeşte un lucru
a cărei valoare a fost stabilită la o sumă de bani, cu sarcina de a-l vinde şi de a
preda preţul, sau în cazul că nu-l poate vinde, de a-l restitui. Este propriu-zis un
pact, care se transformă în contract din momentul când una din părţi îşi execută
obligaţia. Acest contract era apropiat de vânzare, de locatio operis faciendi, de
locatio operarum sau de mandat, fără a se identifica însă cu vreuna din acestea. În
caz de risc pentru pierderea lucrului, în caz fortuit sau de forţă majoră, răspunderea
revenea celui care primea bunul spre a-l vinde accipiens. Se accepta ca primitorul
lucrului să păstreze diferenţa dintre valoarea stabilită anterior de părţi şi suma
efectiv obţinută prin vânzare. Schimbul Acest contract presupunea existenţa mai
multor operaţii:
A) un schimb în care părţile şi-au remis reciproc lucrurile convenite;
B) o convenţie de schimb, în urma căreia numai una din părţi a predat lucrul;
C) o convenţie de remitere reciprocă de lucruri, convenţie care însă nu a fost
urmată de executare de nici una din părţi (un simplu pact de schimb).
În dreptul bizantin (al lui Iustinian) a fost sancţionat numai schimbul în care
obligaţia este executată numai de una din părţi. Tranzacţia este o convenţie între
două persoane prin care se stinge un litigiu între părţi, ambele făcându-şi concesii
reciproce. Există condiţia ca lucrul care formează obiectul tranzacţiei să fie
susceptibil de acte juridice între particulari, iar părţile care fac tranzacţia să aibă
capacitatea de a dispune, de a înstrăina sau de a transfera un alt drept real. În epoca
clasică tranzacţia se făcea prin stipulaţie sau printr-un simplu pact. Precariul
Precariul era o convenţie prin care în perioada de început a statului roman, un
patrician punea la dispoziţia clientului său o suprafaţă de teren în mod gratuit, în
sensul că nu se cerea bani, ci doar fidelitate, respect şi executarea unor servicii.
Datorită destrămării societăţii gentilice, când relaţiile dintre patricieni şi clienţi s-
au agravat, s-a admis că printr-un interdict de precario dat de magistrat, patricienii
îşi pot redobândi terenurile date clienţilor, pornindu-se de la ideea că, clientul era
un posesor precar, în sensul că poate fi considerat posesor faţă de terţi, dar în nici
un caz faţă de proprietar care prin convenţia încheiată nu a pierdut posesiunea.
Sancţiunea contractelor nenumite În dreptul lui Justinian contractele nenumite au
fost sancţionate prin trei acţiuni: Actio praescriptis verbis (acţiunea cu cuvinte
scrise în frunte, la început). Este acţiunea pe care o intentează partea care a
executat obligaţia pentru a o sili pe cealaltă parte să execute contractul sau, în lipsă
de executare, să plătească o sumă de bani echivalentă interesului reclamantului de
a fi obţinut această executare. Se numeşte astfel deoarece formula acţiunii
cuprinde, la început, o expunere în fapt. Această acţiune se mai numeşte şi actio
civilis in factum, pentru că rezultă din contopirea celor două acţiuni: actio in
factum şi actio civilis incerti. Condictio ob rem dati (cererea lucrului dat pentru un
lucru). Această acţiune era dată părţii care a executat promisiunea sa pentru a cere
îndărăt ceea ce a dat. Condictio propter poenitatem (cerere din cauza regretului).
Această acţiune se aplică numai în două ipoteze:
• în ipoteza transmiterii către o persoană a unei sume de bani pentru ca aceasta să
efectueze o călătorie. Până la investirea banilor în vederea efectuării acelei
călătorii, partea care dăduse banii putea cere restituirea lor, intentând în acest scop
acţiunea menţionată.
• în ipoteza transmiterii proprietăţii asupra unui sclav, pentru a fi dezrobit, se putea
cere restituirea lui înainte de actul dezrobirii.
2. Pactele pretoriene, alăturate şi legitime
PACTELE
- Noţiuni introductive
Pactele erau considerate convenţiile care se deosebeau de contracte prin faptul că
în principiu nu se prevedeau pentru ele sancţiuni. Totuşi. începând cu sec. I î. H.,
pretorul a prevăzut şi pentru unele pacte o sancţiune, astfel că se poate susţine că
existau două categorii de pacte: pactele nesancţionate, denumite pacta nuda şi
pactele sancţionate, denumite pacta vestita. În timpul lui Iustinian s-a considerat că
orice acord de voinţă încheiat în conformitate cu legea produce efecte juridice.
Pactul sancţionat de Legea celor XII Table. În această lege ideea de pact apare sub
formă de împăcare – pacere – care stingea dreptul victimei de a se răzbuna sau,
mai târziu, de a se adresa justiţiei pentru a cere o despăgubire, poena sau amenda.
Împăcarea în justiţie era posibilă, dar mai înainte de apariţia magistratului. Pactul
pretorian care apare în sec. I î. H. stingea acţiunea reclamantului numai dacă
pârâtul cerea pretorului să introducă în formulă o excepţie de pact convenit
(exceptionis ope – prin efectul unei excepţii). Pactul vechi civil a fost înlocuit de
pactul pretorian – de non petendo. Pactele pretoriene: Pactul sub jurământ. Existau
trei categorii de pacte pretoriene: de jurământ, de constitut şi recepta. În dreptul
roman jurământul era de trei feluri: jurământul necesar, jurământul în faţa
judecătorului (in iudicio) şi jurământul voluntar.
A) jurământul necesar era dispus de magistrat cu diferite ocazii şi nu putea fi
refuzat, sub pedeapsa de a pierde procesul;
B) jurământul în faţa judecătorului era dispus de judecător pentru a-şi forma
convingerea în procesul respectiv;
C) jurământul voluntar era prestat în urma unui pact (convenţie) între părţile aflate
în litigiu, fiind apropiat de tranzacţie. El reprezenta un mijloc pentru a stinge o
neînţelegere între părţi şi se folosea când părţile pierdeau înscrisurile care atestau o
anumită operaţie juridică (existenţa creanţei, plata datoriei). Jurământul nu era în
acest caz obligatoriu, dar dacă accepta să jure, creditorul care a jurat că i se
datorează – avea o acţiune din pactul de jurământ contra debitorului său, acţiunea
de iure iudicando, acţiunea din pactul de jurământ. Debitorul care jura că nu
datorează se apăra cu excepţia din pactul de jurământ că nu datorează în
conformitate cu pactul intervenit între părţi şi totuşi creditorul l-a chemat în
judecată. Într-o altă situaţie, posesorul de bună-credinţă al unui lucru promite să-l
remită pretinsului proprietar, dacă acela va jura că este stăpânul lucrului.
Proprietarul a depus jurământul şi lucrul nu i-a fost remis conform pactului. Atunci
el are o acţiune din pactul de jurământ pentru a cere predarea lucrului. Dacă
judecătorul constată că jurământul a fost depus, proprietarul câştigă posesiunea.
Pactele pretoriene: Pactul de constitut Este pactul prin care o persoană se angajează
să plătească o datorie preexistentă la o anumită dată. Acţiunea prevăzută pentru
acest pact era denumită pecunia constituta, acţiune in factum dată prin edictul
pretorului. Ea avea caracter penal la început, dar cu timpul acest caracter s-a
atenuat. Constituere însemna a fixa o datorie pentru o dată scadentă. Constitutul
presupune o datorie care poate fi civilă, pretoriană sau naturală şi prin acest pact o
datorie naturală se transformă întro obligaţie sancţionată printr-o acţiune. Când
intervenea între aceleaşi părţi pactul de constitut era denumit constitutum proprii
debiti, iar când intervenea între creditor şi o terţă persoană se numea constitutum
alieni debiti. Prin acest ultim pact, o persoană convine să plătească datoria unei alte
persoane, realizându-se în acest mod o garanţie personală: noul debitor garantează
pe primul, operând o novaţie. Dar stingerea vechii datorii nu are loc în deplin
drept, automat, ca atunci când novaţia se face printr-o stipulaţie, ci operează numai
prin intermediul unei excepţii înserată de magistrat în formulă la cererea pârâtului.
Pactele pretoriene: Recepta Prin edictul pretorului erau prevăzute trei categorii de
astfel de pacte: receptum argentarii, reeceptum arbitrii şi receptum nautarum,
cauponum, stabulariorum.
A) receptum argintarii este pactul prin care bancherul Argentarus acceptă să
plătească datoriile unui client al său. Clientul în prealabil, depune o sumă de bani
la bancher, din care acesta va plăti creditorii clientului.
B) receptum nautarum, cauponum et stabulariorum sunt pacte prin care corăbierii
(nautae), proprietarii de hanuri (caupones) şi proprietarii de grajduri de cai
(stabularii) primesc lucrurile depozitate pe corăbii, în hanuri sau grajduri şi
răspund de predarea lor, chiar dacă nu sunt în culpă. Nu răspund însă de cazurile de
forţă majoră. Se poate spune că este vorba de o răspundere obiectivă. Pot fi
denumite depozit sau locaţii, ele apărând înainte de a fi cunoscut contractul de
depozit. Pactele adăugate contractelor (pacta adiecta) Acestea sunt de două
categorii: unele micşorează obligaţia decurgând din contract (pacte ad minuenda
obligationem), altele măresc obligaţia rezultând din contract (pacte ad augendam
obligationem). Cel mai cunoscut pact din prima categorie, este pactul de iertare de
datorie (pactul de non petendo sau pactul ut minus salvatur sau ut minus petitur).
Din aceeaşi categorie era cunoscut şi pactul prin care vânzătorul era scutit de
obligaţia de garanţie pentru viciile ascunse ale lucrului vândut. În ce priveşte cea
de a doua categorie, se dă ca exemplu pactul prin care cumpărătorul se angajează
să respecte contractul de închiriere intervenit anterior între fostul proprietar şi
chiriaşul său sau pactul de dobândă la depozitul neregulat. Pactele pot fi adăugate
contractelor în momentul încheierii lor, (pacte in continenti) sau mai târziu ( pacte
ex intervallo). Sancţiunea pactelor prin care se micşorează efectele decurgând din
contract era o excepţie de pact convenit, indiferent că sunt adăugate imediat (in
continenti) sau mai târziu(ex intervallo). Debitorul urmărit de creditor are o
excepţie de pact convenit. Dacă pactul este adăugat contractelor de bună-credinţă,
pârâtul poate ridica excepţia de pact convenit pentru prima dată în faţa
judecătorului (el nu este obligat să ceară inserarea excepţiei de pact convenit în faţa
pretorului care ar introduce-o în formulă). Dacă pactul este adăugat unui contract
de drept strict, atunci excepţia de pact convenit trebuie ridicată în faţa pretorului,
care o introduce în formulă. Pactele care sporesc obligaţia decurgând din contract
sunt sancţionate în contractele de bună-credinţă cu acţiunea din contract. Astfel, la
vânzare, acţiunile vânzătorului şi ale cumpărătorului sancţionează pactele în
favoarea uneia sau a celeilalte părţi. Dar aceste pacte trebuie adăugate imediat.
Dacă sunt adăugate mai târziu, intră în categorie pactelor nesancţionate (nude).
Pactele adăugate care micşorează obligaţia rezultând din contract pot fi convenite
imediat sau mai târziu. Aceeaşi soluţie s-a admis şi pentru contractele de drept
strict mai târziu, cu excepţia pactului de dobândă, adăugat la mutuum. Pactele
legitime Pactele legitime (de la lex: constituţia imperială) sunt convenţiile care au
fost prevăzute cu o acţiune de constituţii imperiale. Sunt cunoscute 3 categorii de
astfel de pacte: pactul de donaţie, de dotă şi de compromis.
A) Pactul de donaţie În epoca veche donaţia se făcea pe cale de transfer a
proprietăţii prin mancipaţie, in iure cessio sau tradiţie, prin iertarea de datorii sau
prin stipulaţie. Donaţia se făcea printr-un transfer gratuit al proprietăţii, dar uneori
era posibil ca donatorul să se oblige faţă de beneficiar printr-o stipulaţie sau printr-
un contract literal. Există şi procedeul ca donatorul, în calitate de creditor să
recunoască că a primit suma ce i se datora, deşi în fapt nu o primise.
B) Pactul de dotă – a fost discutat în partea consacrată relaţiilor personale şi
patrimoniale dintre soţi.
C) Compromisul este convenţia între două persoane între care există un litigiu,
acestea convenind să-l supună aprecierii unui arbitru şi să respecte hotărârea dată
de acesta. 3. Definiţia şi categoriile de quasicontracte Quasicontractele constituie
fapte licite care dau naştere unor efecte juridice asemănătoare cu cele ce iau naştere
din contract. Justinian enumeră următoarele quasicontracte: plata lucrului
nedatorat, negotium gestio, gestiunea tutorelui pentru pupil, indiviziunea,
acceptarea succesiunii.

GESTIUNEA (ADMINISTRAREA) TUTORELUI PENTRU PUPIL. Tutorele

administrează bunurile pupilului (celui pus sub tutelă) care din cauza vârstei sale
nu poate face acest lucru. Din gestiunea tutorelui se nasc anumite obligaţii atât în
sarcina tutorelui cât şi a pupilului. Astfel tutorele trebuie să dea socoteli la sfârşitul
tutelei iar pupilul să despăgubească pe tutore de cheltuielile făcute cu ocazia
gestiunii. Gestiunea tutorelui se aseamănă cu mandatul. Dacă în situaţia aceasta nu
a putut lua naştere un mandat este datorită faptului că pupilul nu putea în mod
valabil să consimtă, nu putea participa la un contract. De aceea în speţă nu avem un
contract ci un quasi-contract asemănător contractului de mandat.
ACCEPTAREA UNEI SUCCESIUNI. Moştenitorul, prin acceptarea succesiunii,
capătă sarcina de a plăti legatele. Sarcina aceasta se aseamănă foarte mult cu un
mandat dat de defunct eredelui şi care nu e mandat tocmai pentru faptul că acordul
de voinţă nu poate avea loc în momentul acceptării succesiunii, testatorului fiind în
mod necesar mort în acel moment.
PLATA LUCRULUI NEDATORAT (condictio indebiti).
PRINCIPIUL ÎMBOGĂŢIRII FĂRĂ CAUZĂ.
Plata lucrului de nedatorat constituie cea mai importantă aplicaţie a principiului
îmbogăţirii fără cauză. Iustinian se ocupă numai de condictio indebiti.
Comentatorii au adăugat însă lui condictio indebiti toate celelalte condictiones care
sancţionează cazurile de îmbogăţire fără cauză. Romanii încă de la sfârşitul epocii
vechi au cunoscut principiul care a fost mai târziu formulat de Pomponius în
cuvintele următoare: “potrivit cu dreptul naturii este echitabil ca nimeni să nu
devină mai bogat în paguba altuia şi pe nedrept”. Acest principiu era cunoscut deja
de jurisconsulţii de la sfârşitul republicii (Ulpian: “În mod permanent Sabinus a
aprobat părerea celor vechi care credeau că se poate repeta [cere îndărăt] ceea ce se
găseşte la cineva în baza unui motiv nedrept. Celsus este de aceiaşi părere”). Deşi
romanii au cunoscut principiul general după care e nedrept să te îmbogăţeşti fără
motiv în paguba altuia, numai încetul cu încetul au fost admise aplicaţiile lui din
cauză că acest principiu este contrar necesităţilor comerţului, căci comerţul prin
natura lui cere realizarea unui profit pentru una din părţi. Noi nu ne vom ocupa de
toate aplicaţiile principiului îmbogăţirii fără cauză, ci de cele mai importante
aplicaţii care multă vreme nu au fost făcute în baza unei idei quasi-contractuale ci
principiul nostru a avut la început un fundament delictual: se consideră că comite
un delict acela care dobândeşte sau păstrează fără motiv un lucru care aparţine
altuia. Când s-a comis un furtum (furt) sau damnum iniuria datum (pagubă cauzată
pe nedrept) de o persoană aflată în serviciul corăbierilor, hangiilor si proprietarilor
de grajduri, prin care erau păgubiţi călătorii, aceştia din urmă aveau o actio in
factum pentru a obţine o sumă de bani drept despăgubire. Acţiunea era îndreptată
împotriva stăpânilor, care răspundeau pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor.
Principul îmbogăţirii fără cauză este sancţionat prin acţiune în repetire. Acţiunea în
repetire poartă în dreptul clasic denumirea specială de condictio sine causa, acţiune
care nu trebuie confundată cu legisacţiunea numită condictio. Condictio sine causa
este deci acţiunea prin care se cere ceea ce o persoană deţine fără drept în paguba
alteia. Se numeşte sine causa (fără cauză) pentru că este o acţiune abstractă:
formula ei nu cuprinde cauza, adică temeiul juridic pe baza căruia este intentată.
Cicero enumeră toate cauzele pe baza căreia condictio ar fi putut fi intentată, adică
numeratio (plata), stipulatio (stipulaţia), expensilatio (contractul litteris). Dacă
formula condicţiei ar fi indicat cauza în virtutea căreia acţiunea ar fi fost intentată,
argumentarea de mai sus a lui Cicero ar fi fost fără sens. Condictio sine causa din
dreptul clasic nu trebuie să fie confundată nici cu condictio sine causa specială din
dreptul lui Iustinian. Deşi principiul îmbogăţirii fără cauză fusese cunoscut de
romani încă de la finele epocii vechi nu toate cazurile de îmbogăţire fără cauză
fuseseră sancţionate. Unele cazuri chiar în timpul lui Iustinian nu erau sancţionate.
De aceea Iustinian a creat această condictio sine causa specială (în sens restrâns)
care totuşi nu sancţionează toate cazurile de îmbogăţire fără cauză rămase
nesancţionate până în această vreme. Iată un caz sancţionat de Iustinian prin
această condictio sine causa: cineva cheltuieşte banii primiţi, cu bună credinţă, cu
titlu de împrumut de la un impuber neasistat de tutorele său. Iată şi un caz când
chiar sub Iustinian îmbogăţirea fără cauză nu era sancţionată: când un posesor de
bună credinţă face cheltuieli asupra lucrului altuia şi apoi pierde posesia lucrului.
El nu poate cere să fie despăgubit pentru cheltuielile făcute. Prin urmare nu trebuie
să confundăm condictio sine causa din dreptul clasic nici cu legisacţiunea numită
condictio, nici cu condictio sine causa din dreptul lui Iustinian. Condictio sine
causa este deci în dreptul clasic numele general, comun, al acţiunii în repetire. În
dreptul clasic se începe formarea unui sistem care nu se desăvârşeşte decât sub
Iustinian, sistem după care condictio sine causa se împarte în mai multe
condictiones, fiecare purtând diferite determinative potrivit rolului său, potrivit
funcţiunii sale, precizându-se cazul pentru care fusese creată.
CONDICTIO INDEBITI (acţiune în repetire a lucrului nedatorat). Când cineva a
plătit din greşeală ceea ce nu datora are această acţiune pentru a cere îndărăt ceea
ce a plătit. Pentru exerciţiul acestei acţiuni se cer mai multe condiţii:
a).o plată adică executarea unei obligaţii;
b).acea plată să fie fost nedatorată → plata nu este datorată în trei cazuri: 1.când nu
există o obligaţie civilă sau naturală (datoria nu a existat niciodată sau nu mai
există, ex. obligaţia a fost executată sau datoria nu a luat naştere încă, de ex. în
cazul unei obligaţii condiţionate); 2.când plata a fost făcută unei alte persoane
decât creditorul; 3.când plata a fost făcută de altă persoană decât debitorul, este
cazul când cineva a plătit în numele său crezând că e obligat a plăti;
c).o eroare, adică plata să fi fost din greşeală → dacă nu a fost făcută din greşeală ci
cu ştiinţă atunci cel care a plătit e considerat că a vrut să facă o donaţie şi în
consecinţă nu are acţiunea în repetire;
d).trebuie ca accipiens (cel care a primit) să fi fost de bună credinţă, adică să fi
crezut că are dreptul de a primi plata → dacă accipiens a fost de rea credinţă, adică
a ştiut că nu are dreptul de a primi plata şi totuşi a primit-o atunci el se consideră
că a comis un furt (Scaevola: ”Pentru că se comite un furt, când cineva primeşte cu
bună ştiinţă bani nedatoraţi”) şi se intentează contra lui o acţiune specială condictio
furtiva → deci condictio indebiti se aplică numai când accipiens este de bună
credinţă. e).pretinsa datorie să nu facă parte din acelea care cresc la dublu faţă de
cel care neagă → în acest caz debitorul în loc să fi aşteptat să fie dat în judecată de
creditor şi să nege, ceea ce în caz de pierdere a procesului îi atrage pedeapsa
îndoitului a ceea ce datora, ar fi putut face următorul lucru: să plătească şi apoi să
se judece susţinând că a plătit un lucru nedatorat: în felul acesta regula de mai sus a
dublului ar fi fost eludată, iată pentru ce în acest caz nu s-a admis condictio
indebiti.
EFECTE:
Condictio indebiti are ca obiect restituirea valorii cu care s-a îmbogăţit pârâtul.
Aceasta înseamnă că pârâtul va restitui însăşi lucrul pe care l-a primit numai când
acest lucru s-a păstrat aşa cum era. În caz că lucrul şi-a mărit valoarea va datora nu
numai lucrul dar şi ceea ce a mărit valoarea lucrului, de ex. dacă lucrul a produs
fructe accipiens va datora şi fructele. Dacă lucrul a pierit, atunci accipiens nu va
datora decât ceea ce a rămas din lucru sau nu va datora nimic dacă nu a rămas
nimic. De ex. dacă plata a constat din transferul proprietăţii unui sclav şi accipiens
a dezrobit pe sclav înseamnă că lucrul adică sclavul a pierit juridiceşte, în acest caz
accipiens nu va da valoarea sclavului ci ceea ce rămâne de pe urma sclavului, adică
dreptul la operae (serviciile) şi la succesiunea dezrobitului. Comparaţie între
mutuum şi plata lucrului nedatorat: Asemănări: Amândouă implică remiterea unui
lucru cu intenţia de a atinge un rezultat juridic.
Deosebiri:
a).în mutuum rezultatul juridic pe care-l urmăresc părţile este formarea unei
obligaţii, în condictio indebiti rezultatul urmărit este din contră stingerea unei
obligaţii; Gaius: “Şi acela care primeşte ceea ce nu este datorat din cauza erorii
celui care plăteşte, se obligă ca şi din împrumut şi este ţinut prin aceiaşi acţiune, de
care sunt ţinuţi debitorii faţă de creditori. Însă nu se poate înţelege că acela care
este ţinut din acest motiv este obligat în baza contractului, căci acela care plăteşte
din greşeală se consideră că dă mai curând cu intenţia de a desface obligaţia decât
[cu intenţia] de a contracta”.
b).obligaţia născută din mutuum are ca obiect bani sau lucruri fungibile (care se
pot schimba între ele) pe când plata lucrului nedatorat are un obiect variat, acesta
putând fi o sumă de bani, un alt lucru de gen, un act juridic sau un simplu fapt;
c).obligaţia născută din muuum este contractuală pe când cea născută din plata
lucrului nedatorat este cvasi-contractuală.
GESTIUNEA DE AFACERI (negotiorum gestio).
Gestiunea de afaceri înseamnă administrarea afacerilor cuiva fără a fi însărcinat de
a face acest lucru.
TERMINOLOGIE: Cel care intervine în afacerile altuia se numeşte gerant
(negotiorum gestor) iar cel pentru care s-a intervenit se numeşte gerat (dominus rei
gestae = proprietarul lucrului gerat).
ORIGINE: Naşterea acestui quasicontract a fost determinată de dezvoltarea
comerţului. Când cineva lipsea din Roma fiind dus pentru diferite afaceri, dacă nu
avusese grijă să lase pe cineva să vadă de bunurile sale, sau dacă plecat pentru mai
puţin timp, afacerile sau boala îl reţineau (Ulpian: “Acest edict e necesar din cauză
că prezintă mare folos pentru cei absenţi; căci prin aceasta ei nu pierd, în lipsa de a
fi apăraţi, posesiunea bunurilor lor, nu suferă vânzarea lor sau vânzarea gajului sau
să sufere de pe urma unei acţiuni pentru plata unei amenzi sau să piardă bunurile
pe nedrept”), un străin intervenea dacă era nevoie, amestecându-se în treburile
celui absent. Vedem deci că gestiunea de afaceri ca şi mandatul s-au născut în
interesul negustorilor. Deosebirea rezidă în faptul că în cazul mandatului, cineva a
primit sarcina de a îngriji de afacerile celui absent, pe când în cazul gestiunii de
afaceri intervenţia cuiva în afacerile celui absent se produce spontan fără a fi fost
însărcinat de cel absent. Gaius: “Însă din motive de utilitate s-a admis că aceia să
se oblige unii faţă de alţii. S-a admis aşa pentru că, în cele mai dese cazuri oamenii
plecând în străinătate cu intenţia de a se întoarce imediat nici nu lasă cuiva sarcina
afacerilor lor apoi intervenind noi motive lipsesc de nevoie mai mult timp, era
neechitabil să piardă afacerile lor”.
CONDIŢII: Gestiunea de afaceri necesită, pentru a lua naştere, trei condiţii: – un
element de fapt (un act de gestiune); – un element intenţional (intenţia gerantului);
– un element negativ (neştiinţa geratului).
1. Elementul de fapt (un act de gestiune). Elementul de fapt constă dintr-un act de
gestiune, adică un amestec în afacerile cuiva. Acest act de gestiune poate fi un act
material (ex. repararea unui zid, stingerea unui incendiu) sau un act juridic (ex.
plata datoriilor altuia pentru a împiedica să i se vândă bunurile, apărarea cuiva în
faţa justiţiei). Ca şi în cazul mandatului, dreptul roman nu face distincţie între actul
material şi actul juridic. Este de observat că nici dreptul modern nu face în această
materie ca la mandat distincţie între cele două feluri de acte.
2. Elementul intenţional (intenţia gerantului). Elementul intenţional, adică intenţia
gerantului prezintă două aspecte. Primul aspect al elementului intenţional constă
din intenţia gerantului de a gera (administra) bunurile altuia. Acest aspect nu există
când gerantul a crezut că administrează propriile sale bunuri în timp ce gera
afacerile altuia. Al doilea aspect al elementului intenţional constă din faptul că
gerantul trebuie să fi avut intenţia să-l oblige faţă de el pe gerat. Cu alte cuvinte nu
trebuie să fi vrut să facă un serviciu pur gratuit, fără deci a cere restituirea
cheltuielilor făcute. Prin urmare trebuie ca gerantul să fi avut intenţia de a obliga
pe gerat să-i restituie cheltuielile. Dacă nu există această intenţie (animus obligandi
= intenţia de a obliga) nu există gestiune de afaceri căci înseamnă că gerantul a
vrut să facă prin intervenţia sa un act de liberalitate (o donaţie).
3. Elementul negativ (neştiinţa geratului). Elementul negativ constă din neştiinţa
geratului (a lui dominus rei gestae) – actul de gestiune trebuie făcut fără
consimţământul lui dominus, căci dacă dominus a ştiut şi şi-a dat consimţământul
nu mai avem o gestiune de afaceri ci un mandat. În cazul când dominus cunoaşte
gestiunea şi nu se opune, avem un mandat tacit deoarece se presupune că întrucât
nu s-a opus înseamnă că şi-a dat consimţământul. Ulpian: “Totdeauna acela care nu
opreşte a se interveni pentru el se consideră că a dat mandat însă şi dacă cineva ar
fi ratificat ceea ce s-a făcut este ţinut prin acţiunea de mandat”. În cazul când
dominus a avut cunoştinţă de gestiune şi s-a opus nu există gestiune de afaceri.
C.2.(18).19.24: “Dacă cineva, fără voia stăpânului şi în mod expres oprind
stăpânul, s-a amestecat în administrarea bunurilor sale, era îndoială la unii autori,
dacă pentru cheltuielile care au fost făcute cu privire la lucru un astfel de gerant să
aibă vreo acţiune contra stăpânului. Unii acordând-o directă sau utilă, alţii negând-
o, între care a fost şi Salvius Iulianus. Tranşând acest lucru, noi hotărâm, dacă
stăpânul s-ar fi opus şi ar fi oprit ca acela să-i administreze lucrurile, potrivit cu
părerea lui Iulianus, nu există nici o acţiune contrară faţă de el, fireşte după
somaţia pe care i-ar face-o stăpânul nepermiţându-i să se atingă de lucrurile lui,
deşi afacerile au fost bine administrate de el”.
EFECTE:
Din gestiune de afaceri rezultă obligaţii atât în sarcina gerantului, cât şi în sarcina
geratului.
Obligaţiile gerantului:
a).să continue şi să termine gestiunea cu care s-a obligat;
b).să dea socoteală de gestiunea sa;
c).să administreze cu bună credinţă.
Obligaţiile geratului:
a).să despăgubească pe gerant de cheltuielile făcute cu ocazia gestiunii;
b).să libereze pe gerant de obligaţiile pe care le-a luat în cursul gestiunii sale.
Deosebirea între gestiunea de afaceri şi mandat: Gestiunea de afaceri face să se
nască obligaţii cvasicontractuale deoarece seamănă cu cele născute din mandat.
Însă între gestiunea de afaceri şi mandat sunt următoarele deosebiri:
a).în cazul gestiunii de afaceri nu există un acord de voinţă , gerantul a administrat
bunurile cuiva fără să fi fost însărcinat de gerat; gestiunea de afaceri este un cvasi-
contract pe când mandatul este un contract;
b).geratul este obligat a plăti cheltuielile eventuale făcute de gerant în măsura în
care administrarea bunurilor de către gerant îi este folositoare; deci situaţia
geratului e mai bună decât a mandantului, căci mandantul e obligat să restituie
toate cheltuielile fie chiar şi cele inutile dacă fuseseră făcute în limitele
mandatului;
c).gerantul e obligat să termine gestiunea începută pe când mandatarul poate
renunţa la mandat dacă prin aceasta nu aduce pagube mandantului;
d).obligaţia gerantului nu începe decât odată cu gestiunea sa, pe când obligaţia
mandatarului este anterioară executării mandatului, ea ia fiinţă prin însăşi
contractul de mandat, astfel că este obligat chiar dacă nu a executat mandatul;
e).mandatarul condamnat devine infam, sancţiune pe care nu o suferă gerantul.
INDIVIZIUNEA. Indiviziunea este o stare de fapt care constă din aceea că mai
multe persoane sunt proprietare asupra aceluiaşi bun (romanii nu au cunoscut
expresia de coproprietate - romanii spuneau că mai multe persoane au lucrul “pro
indiviso”).
Origine: Starea de indiviziune poate să ia naştere când sunt mai mulţi moştenitori
asupra unui bun succesoral. În cazul lui antiquum consortium am văzut că avem o
indiviziune între sui heredes la moartea lui pater familias, situaţie care nu este
decât prelungirea proprietăţii familiale existentă mai înainte între pater familias şi
cei care pe urma lui devin sui heredes. Am arătat, cu altă ocazie, că XII T. a creat
actio familiae herciscundae (acţiune pentru împărţirea averii) pentru a li se da
posibilitatea sui heredes-ilor ca să iasă din indiviziune, adică pentru ca să ceară
împărţirea bunului familial. Aici cuvântul familia cuprinde numai bunurile
corporale; creanţele şi datoriile erau divizate de plin drept potrivit XII T. Dar starea
de indiviziune putea să se nască şi în cazul unui bun dobândit altfel decât prin
moştenire, de ex. mai multe persoane cumpără o casă. În acest caz a fost creată o
acţiune specială actio communi dividundo (acţiune în partaj, împărţire, a unui bun
comun). Pentru a se da posibilitatea coindivizarilor (proprietarilor indivizi,
neîmpărţiţi) ca să ceară ieşirea din indiviziune. Primul caz de indiviziune este cel
mai vechi. Indiviziunea avea de scop să permită exploatarea unui bun care se
găseşte în proprietatea mai multor persoane, exploatare care n-ar fi fost posibilă
sau ar fi dat rezultate mult mai proaste dacă s-ar fi ieşit din indiviziune. Efecte:
Atât actio familiae herciscundae cât şi actio communi dividundo sancţionează
următoarele obligaţii: a).obligaţia de a supune partajului, împărţirii, la cererea
oricăruia dintre coindivizari, fiind principiul după care nimeni nu poate să stea fără
voie în indiviziune; Dreptul de a cere ieşirea din indiviziune nu poate fi îndepărtat
pe timp nemărginit nici prin convenţie nici prin testament, poate totuşi să fie
îndepărtat pentru un anumit timp. C.3.37.5: “În comunitate sau tovărăşie nimeni nu
este silit fără voie să-şi ţină [bunurile]; din această cauză guvernatorul provinciei
va avea grijă să se împartă ceea ce ar observa că este comun ţie cu sora ta”.
D.10.3.14.2: “Dacă se cade de acord, să nu se facă de loc partajul, este clar că nu
are vreo putere un pact de acest fel, dacă însă [se convine a se face partajul] într-un
anumit termen, ceea ce profită chiar valorii lucrului, este valabil [pactul]”.
b).obligaţia de a participa la profitul scos din lucrul comun, ca şi la cheltuielile
făcute în interesul comun;
c).obligaţia de a despăgubi pe coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun. Ultimele
două obligaţii se exprimă prin cuvintele communicatio lucri et damni (participarea
la profit şi pagubă). Obligaţiile cvasicontractuale care rezultă din indiviziune (de a
participa la pierderi şi la câştigul provenit din bunul comun, de a despăgubi pe
coindivizari dacă s-a vătămat lucrul comun) sunt obligaţii care se aproprie mult de
contractul de societate. Prin urmare toate cvasicontractele cercetate se aseamănă cu
câte un contract: plata lucrului nedatorat se aproprie de mutuum, gestiunea de
afaceri de mandat iar indiviziunea de societate.
V. DELICTELE ŞI QUASIDELICTELE
1. Delictele private principale
Prin delict, romanii înţelegeau orice faptă dăunătoare, sancţionată de dreptul civil
sau pretorian. Romanii distingeau delictele publice de cele private. Delictele
publice atingeau interesele colectivităţii în întregul lor (profanarea, omorul,
trădarea). Delictele publice erau pedepsite corporal, mergând până la pedeapsa cu
moartea. Delictele care atingeau interesele unui particular erau delicte private:
furtum, damnum injuria datum. La epoca veche şi străveche a dreptului roman,
victima delictului, ajutată de membrii grupului social din care făcea parte, îşi făcea
singură dreptate, dar cutuma a stabilit unele reguli pentru a limita represiunea
disproporţionată şi necontrolată pe care o pricinuia delictul. Astfel s-a hotărât ca
răzbunarea privată să se desfăşoare cu anumite formalităţi şi să nu întreacă răul
produs prin delict (legea talionului).
Pentru acea perioadă veche şi străveche, noţiunea de răspundere nu exista în sensul
ei modern, ci însemna fixarea în persoana unui anumit individ a reacţiunii produse
de faptul săvârşit.
1 Delictele private erau pedepsite cu o poena – o sumă de bani fixată de cutumă
sau lege. Ea reprezintă echivalentul bănesc al iertării din partea victimei. Numai
autorul delictului plătea amenda nu şi succesorii săi. Când fapta a fost comisă de
mai mulţi autori, victima avea dreptul să urmărească pe toţi autorii şi să primească
amenda separat de la fiecare. Dreptul victimei se stingea prin împăcare. Legea
celor XII Table pedepsea anumite fapte care aduceau atingere persoanei fizice:
membrum ruptum, os factum, injuria. Membrum ruptum însemna o rană. În acest
caz, dacă părţile nu ajungeau la o împăcare, atunci se revenea la regimul răzbunării
private şi victima putea produce autorului aceeaşi rană. Os factum însemna un os
fracturat şi se pedepsea cu o amendă de 300 asse, dacă victima era roman şi 150
asse, în cazul în care era un sclav. Injuria sau violenţele uşoare se pedepseau cu o
poena de 25 asse. Mai târziu, prin reformele pretoriene, a dispărut răzbunarea
privată, iar amenda era fixată de judecători. Lex Aquilia
I.Prima sancţionare sistematică a răspunderii delictuale a fost Lex Aquilia, votată
în anul 286 î. H. Prin lege se statua asupra responsabilităţii pe care o puteau atrage
faptele nelegale, înţelese ca fapte contrare dispoziţiilor precise ale unor legi
determinate. Faptul ilicit din perspectiva Legii Aquilia, nu era orice fapt producător
de prejudicii, ci doar acela care provoca o daună, fiind evident împotriva
dispoziţiei exprese a legii. Culpa nu era ceva generic, abstract, ci o sfidare la adresa
unei norme precise. Lex Aquilia avea trei capitole: - primul capitol stabilea că
persoana care omorâse pe nedrept un sclav sau un animal de turmă, trebuia să
plătească proprietarului o amendă calculată la cea mai mare valoare, pe care
sclavul sau animalul au avut-o în anul precedent delictului. - Capitolul al doilea se
ocupa de o problemă străină de răspunderea delictuală şi anume acceptilaţia
frauduloasă. Era pedepsit creditorul accesoriu, care iertase pe debitor în dauna
creditorului principal. - Ultimul capitol reglementa răspunderea pentru celelalte
pagube aduse lucrurilor sau animalelor, stabilind o amendă echivalentă cu cea mai
mare valoare pe care lucrul, animalul sau sclavul au avut-o în luna precedentă
delictului. La epoca clasică, în virtutea lui Lex Aqulia, o faptă producătoare de
prejudicii ce era comisă în afara vreunei reglementări legale, era sancţionată cu o
amendă care de regulă depăşea paguba. Condiţiile în care se dădea
Lex Aquilia erau următoarele:
a. Dauna să fi fost cauzată direct prin chiar fapta delicventului şi să constituie o
atingere materială a lucrului sau animalului respectiv.
b. Paguba să fi fost pricinuită pe nedrept şi contrar dispoziţiei legii.
Astfel, cel care omoară sclavul altuia, fiind în legitimă apărare, nu comite delictul.
Nu este ilicit nici a omorî sau a răni un hoţ care ataca un hoţ prins furând noaptea.
În cursul secolelor ce au urmat juriştii şi preotul au lărgit considerabil câmpul ei de
acţiune. S-a admis că neglijenţa sau imprudenţa pot fi oricât de neînsemnate,
deoarece esenţialul este dauna patrimonială. S-a îngăduit de asemenea ca victima
să poată cere o despăgubire nu numai valoarea pagubei, dar şi câştigul de care a
fost lipsit. Elementele constitutive ale delictului sunt: Prejudiciul ca element
esenţial al răspunderii delictuale constă în efectul negativ suferit de o persoană ca
urmare a faptei ilicite săvârşite de o altă persoană. Prejudiciul poate fi material
(lezarea integrităţii ori atingerea adusă patrimoniului ) sau moral În toate formele
sau ipostazele sale, prejudiciul trebuie să fie unul cert. Chiar şi prejudiciul moral
trebuie să aibă limite fixate de lege (dublul valoric) sau de judecător. a. Culpa. În
interpretarea clasică a legii Aqulia , culpa este un criteriu suficient de imputare a
daunei. Culpa consistă în a nu fi prevăzut consecinţele dăunătoare ale
comportamentului delicventului atunci când, pe de o parte, aceste consecinţe erau
previzibile şi pe de altă parte un comportament diferit era posibil. În dreptul lui
Justinian, culpa este tratată ca un fapt determinant pentru răspunderea delictuală,
dar nu unul evaluabil, subiectiv şi concret în raport cu autorul delictului, ci în
raport cu o abstracţiune, o conduită ideală. Culpa s-a extins nu numai asupra
atitudinilor pozitive , direct producătoare de prejudicii, ci şi asupra atitudinilor
culpabile rezultate mai curând din omisiuni (lipsa de diligenţă, imprudenţa sau
neverificarea riscurilor). b. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
Aprecierea acestei legături îi revenea judex-ului în funcţie de două criterii:
evidenţa existenţei ei şi producerea cu necesitate a efectului malefic şi dăunător.
Evidenţa cauzalităţii trebuia stabilită cu certitudine. Principalele delicte sancţionate
în reglementările clasice şi justiniene.
A. Damnum injuria datum. Delictele îndreptate împotriva persoanei. Legea celor
XII Table cuprindea în sfera faptelor de injuria, pe lângă faptele comise prin viu
grai (denunţarea calomnioasă, insultele, calomniile) şi alte trei categorii de delicte
(os fractum, membrum ruptum şi alte diverse violenţe ce aduceau atingere
integrităţii corporale a persoanelor). Pentru delictele simple de injuria, valoarea
despăgubirii era indicată de către victimă, cu posibilitatea reducerii ei de către
judex. Pentru faptele deosebit de grave, amenda era fixată de magistrat în funcţie
de anumite circumstanţe agravante: locul comiterii faptei, gravitatea leziunii,
organul vătămat etc. Toate aceste delicte şi acţiunile lor corespunzătoare au fost
extrapolate şi la alte fapte asemănătoare comise prin violenţă sau înşelăciune, iar
victima putea să aleagă între acţiunea privată de injuria şi cea publică, ce atrăgea
după sine o pedeapsă corporală.
B. Furtum. Delictele îndreptate împotriva patrimoniului unei persoane. Furtul este
sustragerea ilegală a unui lucru mobil, făcută cu intenţia de îmbogăţire. În
Instituţiunile sale, Gaius spune că “Este furt nu numai când cineva ia un lucru
străin pentru a-l sustrage, ci, în general, când cineva îşi însuşeşte un lucru străin
fără voia stăpânului”. Noţiunea de furt este aşadar foarte largă în dreptul roman, ea
cuprinzând nu numai furtul propriu-zis, ci şi abuzul de încredere, înşelăciunea etc.
1 Furtul presupune un element material concretizat atât într-o sustragere a bunului
(contrectatio rei), cât şi într-un prejudiciu şi un element intenţional ce vizează
discernământul hoţului şi dorinţa de a obţine un câştig. Acţiunea de furt revine
aceluia care este interesat să păstreze lucrul, chiar dacă nu este proprietar.
Varietatile furtului:
1. Furtum nec manifestum era furtul obişnuit. În legea celor XII Table, hoţul era
obligat să plătească o amendă egală cu dublul valorii lucrului.
2. Furtum manifestum – era furtul flagrant (hoţul era prins în timp ce comitea
furtul). Sclavul prins era omorât pe loc. Fiul de familie era condamnat la moarte de
către magistrat. La epoca clasică furtul flagrant era sancţionat cu o amendă egală
cu de patru ori valoarea lucrului furat.
3. Furtum prohibitum. Sancţiona opunerea la percheziţie cu o amendă echivalentă
cu de patru ori valoarea bunului sustras.
4. Furtum conceptum et oblatum. Este delictul de tăinuire a lucrurilor furate sau
delictul de a încredinţa lucrurile furate unui terţ, în vederea compromiterii lui. Era
pedepsit cu o amendă echivalentă cu triplul valoric al bunurilor furate.
5. Furtum non exhibitum. Era delictul comis de o persoană somată să prezinte un
bun despre care se bănuia că era furat şi care nu se conforma. Delictul era
sancţionat cu o amendă echivalentă cu cvadruplul valoric al bunului sustras.
6. Tâlhăria sau rapina. Este furtul comis prin acte de violenţă sau ameninţare. El se
pedepseşte cu o amendă ce ajungea la de patru ori valoarea bunului. Acţiunea era
publică
2. Delictele private secundare
a. Profanarea bunurilor sepulcrale (mormintele, pietrele tombale, sarcofagele,
casele morţilor etc.). Pretorul, printr-o acţiune specială (actio sepulcri violati) i-a
oferit oricărei persoane interesate posibilitatea de a cere sancţionarea draconică a
delicventului, în limita a 100.000 de sesteţi.
b. Agitaţia, încăierarea sau dezordinea socială. Acţiunea putea fi intentată
împotriva autorului direct al pagubei, iar în absenţa acestuia sau în caz de
imposibilitate de determinat, împotriva iniţiatorului conflictului colectiv sau chiar
împotriva celui care a profitat de pe urma lui. Ei puteau fi obligaţi la de două ori
valoarea daunelor.
c. Instigarea, complicitatea şi favorizarea sclavului delicvent: Actio de servo
corrupto era folosită în una din următoarele împrejurări: - Instigarea sclavului să
comită un delict în favoarea unui terţ - Adăpostirea sclavului fugar - Favorizarea
sclavului delicvent - Complicitatea cu sclavul delicvent Delictul era sancţionat cu o
amendă echivalentă cu dublul valoric al sclavului delicvent.
d. Atacul tâlharilor organizaţi în bandă. Victima tâlhăriei colective putea obţine
recuperarea bunurilor sustrase prin violenţă, condiţia fiind ca introducerea acţiunii
să aibă loc în intervalul de un an de la data comiterii delictului. Victima putea
obţine quadruplul valorii bunului sustras. e. Delictele forestiere. A fost pusă la
dispoziţia victimelor delictelor forestiere o acţiune prin care astfel de delicte erau
sancţionate prin pedeapsa dublului valoric.
3.Quasidelictele
Obligaţiile quasidelictuale sunt acelea ce se nasc din fapte nepermise, fapte care
totuşi nu sunt delicte. Quasidelictele sunt fapte ilicite asemănătoare întrutotul cu
delictele, dar care sunt desemnate în Institutele lui Justinian printr-un termen tehnic
special. Utilizarea unor termeni diferiţi pentru desemnarea faptelor ilicite se
explică prin aceea că Justinian a văzut în quasidelicte izvoare de obligaţii din
raţiuni de ordin general. Astfel, Justinian ar fi putut consacra această clasificare din
dorinţa de a prezenta un sistem simetric de izvoare: dacă există contracte si
quasicontracte, de ce nu ar exista delicte si quasidelicte? Tot astfel, am putea vedea
în apariţia termenului de “quasidelict” o expresie a spiritului conservator al
romanilor, care nu erau dispuşi să admită că viata poate scoate la iveală si alte fapte
delictuale pe lângă cele consacrate în vechile reglementări; în dorinţa de a masca
realitatea, romanii au recurs la subtilităţi terminologice, desemnând prin cuvinte
diferite acelaşi conţinut juridic. Quasidelictele sunt următoarele după cum
urmează: judex qui litem suam facit, vărsarea sau aruncarea unui lucru, atârnarea
obiectelor, paguba produsă de persoanele aflate în slujba corăbierilor, hangiilor şi
grăjdarilor.
A. Iudex qui litem suam (judecătorul care a făcut procesul său) Este fapta
judecătorului care şi-a încălcat obligaţiunile funcţiei sale, de pildă, a pronunţat o
sentinţă greşită sau nu s-a prezentat la termenul hotărât pentru a judeca. Nu are
importanţă reaua sau buna credinţă (spre exemplu, a dat o sentinţă greşită pentru că
a fost mituit sau din neglijentă). Judecătorul, în toate cazurile, va fi condamnat la o
sumă de bani egală cu paguba suferită, pentru că prin fapta sa procesul
reclamantului a devenit al său. Judecătorul care a luat mită era pedepsit cu moartea
în virtutea dispoziţiilor Legii celor XII Table. Pretorul, fără a face distincţie între
reaua si buna credinţă a judecătorului, a schimbat în practică pedeapsa legii
decemvirale, înlocuind-o cu o amendă în folosul reclamantului, adică cu o sumă de
bani egală cu prejudiciul (paguba) cauzată prin pierderea procesului.
B. Vărsarea sau aruncarea unui bun
Când s-a vărsat sau aruncat din apartamentul cuiva un lucru care a cauzat o pagubă
altuia, rănind sau ucigând animalul sau sclavul altuia, distrugând sau vătămând
lucrul altuia. Proprietarul lucrului vătămat are o acţiune pentru a cere îndoitul
pagubei cauzate (acţiune la dublu). Dacă a fost rănit sau ucis un om liber,
sancţiunea era mai severă.
C. Atârnarea obiectelor Când în exteriorul apartamentului cuiva sunt atârnate
obiecte care ar putea cădea în stradă, cauzând astfel un prejudiciu, se dă primului
venit o acţiune împotriva aceluia care locuieşte în acel apartament, necontând dacă
el sau altă persoană este vinovată. Acţiunea se numeşte actio de depositi et
suspensi (relativ la lucrurile puse si suspendate) si are ca obiect plata unei amenzi.
D. Furtum sau damnum iniuria datum Când s-a comis un furtum (furt) sau
damnum iniuria datum (pagubă cauzată pe nedrept) de o persoană aflată în
serviciul corăbierilor, hangiilor si proprietarilor de grajduri, prin care erau păgubiţi
călătorii, aceştia din urmă aveau o actio in factum pentru a obţine o sumă de bani
drept despăgubire. Acţiunea era îndreptată împotriva stăpânilor, care răspundeau
pentru faptele persoanelor aflate în slujba lor.