BERLINGHER DANIEL

DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

1
 PARTEA GENERALĂ

ELEMENTE DE TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PRIVAT

2
 CAPITOLUL I

RAPORTUL JURIDIC CU ELEMENT DE EXTRANEITATE

1. Noţiunea şi caracterele raportului juridic cu element de extraneitate

1.1 Noţiunea raportului juridic cu element de extraneitate

Raporturile de drept internaţional privat sunt raporturile civile, comerciale, precum şi alte
raporturi de drept privat cu element de extraneitate1. Enumerarea prevăzută prin lege este
exemplificativă şi ea poate fi completată cu raporturi juridice care privesc unele instituţii din cadrul
comerţului internaţional, al transporturilor internaţionale, al proprietăţii intelectuale, etc.2
În consecinţă, raporturile juridice de drept civil – în sens larg – care cuprind unul sau mai
multe elemente de extraneitate, constituie obiectul dreptului internaţional privat, ca ramură distinctă
de drept.

1.2 Elementul de extraneitate

Elementul străin (de extraneitate) constituie principalul atribut prin care raporturile juridice de
drept internaţional privat se disting faţă de alte raporturi juridice. Deşi elementul de extraneitate
reprezintă o componentă a unui raport juridic care se află în străinătate sau sub incidenţa unui sistem
de drept străin, acesta nu este un element de structură al raportului juridic, în sensul teoriei generale
a dreptului, care se adaugă celorlalte trei (părţile, conţinutul şi obiectul)3.
Elementul de extraneitate poate fi definit ca fiind împrejurarea de fapt în legătură cu un
raport juridic, datorită căreia acest raport are legătură cu unul sau mai multe sisteme de drept4. Nu
orice element de extraneitate poate transforma un raport juridic în raport internaţional, ci numai
acele elemente care pentru acel raport sunt considerate că au o importanţă deosebită, cum ar fi
domiciliul sau sediul în diferite state5.

1.3 Caracterele raportului juridic cu element de extraneitate

Raportul juridic cu element de extraneitate prezintă următoarele carctere:
a. se stabileşte între persoane fizice ori juridice; statul poate fi parte într-un astfel de raport
juridic cu element străin, dar nu în calitatea în care el participă la un raport juridic de drept
internaţional public. Astfel, unele state încheie în nume propriu, ca subiecte de drept civil, contracte
de cooperare economică şi tehnico-ştiinţifică cu firme din alte state, dobândind calitatea de parte
contractantă6;
b. conţine un element de extraneitate, în virtutea căruia el are legătură cu mai multe sisteme de
drept;

1
Art. 2557 alin.2 din Codul Civil, Cartea a VII-a care cuprinde dispoziţii de drept internaţional privat
2
În acest sens, a se vedea: I. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op.cit., pag. 20; Dragoş A. Sitaru, op.cit., pag. 11
3
Augustin Fuerea, op. cit., pag. 19
4
I. P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op.cit., pag. 20; I. Lazăr, op. cit., pag. 9
5
De pildă, Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţionale de mărfuri din 11 aprilie 1980,
consacră un criteriu unic pentru definirea internaţionalităţii, respectiv acela că părţile contractante îşi au sediile în state
diferite.
6
Statele sunt, în principiu, subiecte principale de drept international public, dar pot fi si subiecte de drept civi, actionând
astfel, jure gestionis, iar nu jure imperii.

3
 c. constituie în esenţă, un raport de drept civil lato sensu, adică poate viza un raport comercial,
de muncă, de procedură civilă sau orice alt raport de drept privat, aşa cum prevede şi art. 2557 din
Codul Civil.

2. Metodele de reglementare a raportului juridic cu element de extraneitate

Raporturile juridice cu element de extraneitate (raporturile juridice de drept internaţional privat)

pot fi reglementate, în diferite sisteme juridice, prin mai multe metode proprii, şi anume:
a. metoda normelor conflictuale sau metoda conflictualistă, care indică legea competentă a
reglementa raportul juridic cu element străin;
b. metoda normelor materiale sau substanţiale, care se aplică direct, nemijlocit raportului juridic cu
element străin;
c. metoda normelor de aplicare imediată, aceasta presupunând existenţa unei categorii speciale
de legi, cele de aplicaţie imediată, care au un caracter prealabil aplicării normei conflictuale;
d. metoda proper law.

4
 CAPITOLUL II

Secţiunea I-a

NATURA, DENUMIREA ŞI IMPORTANŢA

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Natura dreptului internaţional privat

În ceea ce priveşte natura dreptului internaţional privat, în literatura de specialitate7 sunt

purtate discuţii structurate pe trei planuri, şi anume:
a. dacă această disciplină este de drept intern sau internaţional;
b. dacă face parte din dreptul public sau din dreptul privat;
c. dacă dreptul internaţional privat este sau nu o ramură de drept distinctă.

2. Denumirea dreptului internaţional privat8

Denumirea de "drept internaţional privat" a fost folosită pentru prima dată în anul 1834 de
către J. Story9, apoi a fost folosită de Schaffner în anul 184110 şi Foelix în anul 184311.
În general această denumire se foloseşte de autori12. S-a obiectat împotriva denumirii deoarece
nu este vorba de un drept internaţional, din acest punct de vedere deosebindu-se de dreptul
internaţional public ori dreptul internaţional. Dreptul internaţional privat nu este acelaşi pentru toate
statele, deoarece are în principal izvoare interne, iar nu internaţionale, acestea din urmă fiind bi- sau
multilaterale, iar litigiile privind raporturile cu element de extraneitate sunt de competenţa
instanţelor fiecărui stat. Termenul de “internaţional” din denumirea disciplinei arată numai că
obiectul acestuia îl formează raporturile juridice cu element de extraneitate. Termenul de “privat”
arată că este vorba de raporturile de drept civil, în sensul larg, pentru a le deosebi de cele care
formează obiectul dreptului internaţional public.
În timp, au fost propuse şi alte denumiri13, precum: Drept privat internaţional, Drept
internaţional, Drept interlegislativ, Drept internaţional civil, Comity, Recunoaşterea internaţională a
drepturilor, etc.

3. Importanta dreptului international privat

Dreptul internaţional privat este un instrument al colaborării internaţionale, deoarece, prin

mijloacele sale specifice, contribuie la întreţinerea şi dezvoltarea relaţiilor politice, tehnico-
ştiinţifice, culturale şi de altă natură ale ţării noastre cu celelalte state.
7
Florin Ciutacu, op. cit., pag. 25-27; Augustin Fuerea, op. cit., pag. 13-14; I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag.
51-52
8
I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, op. cit., pag. 53
9
Joseph Story, "Comentaries on the Conflict of Law" (Comentarii in legatura cu conflictele de legi), in care se gaseste
expresia "Private International Law" (Drept International Privat).
10
Wilhelm Schaffner, „Entwicklung des internationalen Privatrechts”, Frankfurt am Main, 1941
11
În lucrarea Droit international privé, 1843
12
Chiar autorii englezi o folosesc din ce în ce mai mult; R.H. Graveson utilizează denumirea de Conflict of Laws,
Private International Law
13
G.C. Chesnire, „Private International Law”, London, 1965, pag. 14; I.P. Niboyet, „Manuel de droit international
privé”, Paris, pag. 36-37

5
 De asemenea, dreptul internaţional privat contribuie la cunoaşterea drepturilor altor state, la
care fac trimitere normele conflictuale. Importanţa dreptului internaţional privat este, deci, în strânsă
legătură cu intensificarea relaţiilor internaţionale ale României cu celelalte ţări, inclusiv pe planul
colaborării juridice.

Secţiunea a II-a

NOŢIUNEA, DOMENIUL ŞI IZVOARELE

DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Noţiunea dreptului internaţional privat şi obiectul dreptului internaţional privat

1.1 Noţiunea dreptului internaţional privat

Dreptul internaţional privat, poate fi definit ca fiind acea ramură a sistemului de drept român,
care cuprinde totalitatea normelor juridice cu caracter conflictual, a căror obiect de reglementare îl
constituie soluţionarea conflictelor de legi în spaţiu, a conflictelor de jurisdicţii, precum şi a
condiţiei juridice a străinului pe teritoriul statului român.
Însă având în vedere că dreptul internaţional privat are obiect şi o metodă proprie de
reglementare, se poate spune că acesta întruneşte caracterele unei ramuri de drept de sine stătătoare.
Astfel, dreptul internaţional privat nu poate fi considerat nici ca o parte a dreptului civil, nici ca o
parte a dreptului internaţional în sens larg, el fiind o ramură de drept distinctă.

1.2. Obiectul dreptului internaţional privat

Pentru a se exprima obiectul dreptului internaţional privat, se apreciază că acesta se referă la

raporturile civile în sens larg, raporturi care au în componenţa lor un element străin.

2. Domeniul dreptului internaţional privat

Domeniul dreptului internaţional privat cuprinde grupele de norme şi instituţii juridice care
formează ramura dreptului internaţional privat şi care constituie principalele materii studiate de
dreptul internaţional privat.

2.1 Conflictul de legi

Prin conflict de legi se înţelege situaţia în care unui raport juridic cu element de extraneitate,
sunt susceptibile a i se aplica două sau mai multe legi aparţinând unor sisteme de drept diferite,
sisteme cu care raportul juridic prezintă legătură prin elementul străin14. De exemplu, în cazul
încheierii unui contract de vânzare-cumpărare a unui bun situat în străinătate, dacă părţile au
cetăţenii diferite, raportul juridic are mai multe elemente de extraneitate şi sunt mai multe legi
chemate să-l reglementeze. Astfel, legea personală a părţilor pentru capacitatea de a contracta, legea
locului încheierii actului pentru forma acestuia, legea locului situării bunului pentru probleme care
ţin de statutul real al bunului.
De regulă, conflictul de legi apare între legea ţării (jurisdicţiei) sesizată cu soluţionarea
litigiului (lex fori) şi legea străină cu care raportul are legătură prin elementul său străin. Aceste legi

14
I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 33

6
se găsesc în conflict, întrucât oricare este susceptibilă a se aplica raportului juridic cu element străin,
caz în care jurisdicţia sesizată va alege dintre legile în prezenţă, pe aceea care urmează să o aplice.
Cauza apariţiei conflictului de legi constă în deosebirile existente între sistemele de drept ale
diferitelor state.15
Trebuie menţionat faptul că în cazul conflictului de legi, din dreptul internaţional privat, acesta
nu implică în nici un fel un conflict de suveranitate între statele cu care raportul juridic respectiv are
legătură.

2.2 Conflictul de jurisdicţii

Există conflict de jurisdicţii, în sens restrâns, în toate situaţiile în care o autoritate

jurisdicţională investită cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat, este necesar a se
pronunţa în prealabil asupra propriei sale competenţe.16
În sens larg, conflictul de jurisdicţii cuprinde toate aspectele de ordin procedural născute în
cadrul unui raport juridic cu element de extraneitate.17
Raportul juridic cu element de extraneitate dă naştere la următoarele probleme de natură
procesuală:
- competenţa jurisdicţională în dreptul internaţional privat;
- procedura aplicabilă în litigiile privind un raport juridic cu element de extraneitate;
- efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale pronunţate de jurisdicţiile străine (instanţe
judecătoreşti, instanţele de arbitraj).

2.3 Condiţia juridică a străinului

Condiţia juridică a străinului, în sensul de instituţie juridică, desemnează totalitatea normelor

juridice prin care se determină drepturile şi obligaţiile pe care le poate avea străinul persoană fizică
sau persoană juridică în statul forului18.
Interesând capacitatea de folosinţă a străinului, ea este determinată de legea statului pe
teritoriul căruia străinul se află, sau cu jurisdicţia căruia are legătură. În România, condiţia juridică a
străinului este reglementată prin legea română ca legea forului, iar normele care reglementează
condiţia juridică a străinului în România, sunt norme materiale române19.

2.4 Cetăţenia20

Prin cetăţenie se înţelege ansamblul normelor juridice care reglementează legătura politico-
juridică dintre o persoană fizică şi un stat, în temeiul căreia o persoană fizică în calitate de cetăţean,
este titularul anumitor drepturi şi obligaţii care constituie statutul ori condiţia sa juridică.

15
În sintagma „conflict de legi”, noţiunea de „lege” trebuie înţeleasă în sensul de „sistem de drept” aparţinând unui
anumit stat.
16
Pentru relaţia între cele două tipuri de conflicte, D.A. Popescu, „Corelaţia dintre conflictele de legi şi conflictele de
jurisdicţii”, în Fiat Justitia, nr.1/1999, p. 59-67.
17
I. Lazăr. op. cit., pag. 20
18
A se vedea D. Lupaşcu, G. Mihuţ-Gÿongÿ, Regimul juridic al străinilor în România, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, p. 6.
19
Regimul juridic al străinului în România este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 194 din 12 decembrie 2002,
publicată în Monitorul oficial al României, partea I-a, nr. 955 din 27 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 357 din 11
iulie 2003, aceasta din urmă publicată în Monitorul oficial al României, partea I-a, nr. 537 din 25 iulie 2003.
20
Pentru detalii a se vedea, D. Ştefănescu, „Evoluţia istorică şi juridică a cetăţeniei în drptul românesc”, rezumatul
tezei de doctorat, Bucureşti, 1975, pag.4; I. Lazăr. op. cit., pag. 23; I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 35;

7
 În dreptul internaţional privat, cetăţenia constituie un criteriu pentru determinarea legii
aplicabile, cum este de pildă în ce priveşte starea şi capacitatea persoanei fizice.

3. Izvoarele dreptului internaţional privat

În dreptul internaţional privat coexistă două categorii de izvoare: izvoare interne şi izvoare
internaţionale. Acestea conţin norme conflictuale şi norme materiale sau substanţiale ce
reglementează raporturile juridice cu elemente de extraneitate care se stabilesc între persoane fizice
şi persoane juridice, spre deosebire de dreptul internaţional public unde astfel de raporturi se
stabilesc între state ca subiecte de drept.

8
 CAPITOLUL III

CONŢINUTUL
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

Conţinutul dreptului internaţional privat este alcătuit din normele juridice care formează şi
reglementează această ramură de drept, şi anume: normele conflictuale şi norme materiale
(substanţiale).

1. Normele conflictuale

1.1 Noţiune
Norma conflictuală reprezintă aceea normă juridică specifică dreptului internaţional privat,
care are o structură proprie şi soluţionează conflictele de legi, în sensul că, stabileşte care dintre
sistemele de drept în prezenţă trebuie să se aplice cu privire la raportul juridic cu element de
extraneitate. Cu element străin sistemul de drept astfel determinat poartă denumirea “legea cauzei”
(lex causae).
Norma conflictuală nu reglementează propriu-zis raportul juridic cu element străin. Ea indică
numai legea competenta să reglementeze nemijlocit raportul respectiv. Cu ajutorul normei
conflictuale se alege, care dintre legislaţiile interne aflate în concurs este legislatia aplicabilă. Din
momentul în care s-a desemnat legea internă aplicabilă (competentă), acţiunea normei conflictuale
încetează şi intră în acţiune norma de drept intern competentă (de drept civil, de dreptul familiei,
etc.) care va guverna raportul juridic cu element de extraneitate. Norma conflictuală este, deci o
norma de trimitere sau de fixare, având un caracter prejudicial – prealabil.
Norma conflictuală poate figura în dreptul intern al fiecărei ţări sau poate figura în cuprinsul
unei convenţii sau al unui tratat internaţional.
Normele conflictuale se deosebesc de cele materiale (de drept substanţial) sub următoarele
aspecte:
a) norma conflictuală nu reglementează raportul juridic pe fondul său, ci numai arată sistemul
de drept aplicabil;
b) norma conflictuală are o aplicare prealabilă, prejudicială faţă de norma materială şi
influenţează norma materială aplicabilă raportului juridic respectiv.

1.2 Structura normei conflictuale

Norma conflictuală este formată din două elemente de structură, şi anume:
- Conţinutul normei conflictuale reprezintă acea parte a normei care cuprinde raporturilor
juridice la care se referă norma conflictuală;
- Legătura normei conflictuale constituie acea parte a normei care indică legea competentă a
guverna respectivul raport juridic cu element de extraneitate. Legătura normei conflictuale poate fi o
indicare directă, atunci când se precizează legea cărei ţări este competentă a guverna raportul juridic
respectiv, ori o indicare indirectă, când cu ajutorul unei formule generale, se poate determina legea
competentă21. În acest ultim caz, norma conflictuală nu indică direct legea unui anumit stat.

1.3 Punctul de legătură

21
De exemplu art. 2573 Cod Civil (indicare directă), art. 2639 alin. 2 (indicare indirectă)

9
 Acesta reprezintă elementul concret prin care se stabileşte legătura dintre raportul juridic şi o
lege sau un anumit sistem de drept. Punctul de legătură constituie legătura concretă dintre conţinutul
normei conflictuale şi legătura normei conflictuale.
Cele mai importante puncte de legatura sunt următoarele:
1. Cetăţenia22 poate fi punct de legătură pentru raporturile juridice ce privesc:
a) starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie, ale persoanei fizice;
b) moştenirea mobiliară, în cazul universalităţii de bunuri mobile;
c) jurisdicţia competentă .
2. Teritoriul implică următoarele elemente:
- Domiciliul sau reşedinţa23, punct de legătură pentru următoarele categorii de raporturi
juridice:
a) starea civilă, capacitatea şi relaţiile de familie;
b) condiţiile de fond ale actelor juridice în general, în cazul localizării obiective, când
debitorul este o persoană fizică;
c) condiţiile de fond ale contractului de vânzare mobiliară ;
d) jurisdicţia competentă;
- Sediul social24, este punct de legătură pentru:
a) statutul organic al persoanei juridice;
b) condiţiile de fond ale actului juridic când debitorul este o persoană juridică;
c) contractul de intermediere, contractul de muncă , alte contracte speciale;
d) jurisdicţia competentă.
- Fondul de comerţ, constituie punct de legătură pentru:
a) condiţiile de fond ale actului juridic, când debitorul prestaţiei caracteristice este un
comerciant precum şi în cazul vânzării;
b) jurisdicţia competentă în anumite cazuri.
- Locul situării bunului25, reprezintă punct de legătură pentru:
a) regimul juridic al bunurilor imobile şi mobile privite ut singuli ;
b) moştenirea imobilelor;
c) jurisdicţia competentă, în unele cazuri;
- Locul încheierii contractului26, constituie punct de legătură pentru:
a) condiţiile de fond ale contractelor;
b) jurisdicţia acceptată în anumite cazuri.
- Locul executării contractului27, punct de legătură pentru modul de executare a
contractului.
- Locul întocmirii actului, punct de legătură pentru condiţiile de formă ale actului juridic.
Regula privind aplicarea acestui punct de legătură este redată prin adagiul locus regit actum.
- Locul unde are loc faptul juridic ilicit28, punct de legătură pentru regimul juridic al
delictului în genere.
- Locul producerii prejudiciului29, punct de legătură în cazul în care prejudiciul se produce
în alt stat decât cel al săvârşirii delictului.

22
Cetăţenia ca punct de legătură, trimite la sistemul de drept numit lex patriae
23
Sistemul de drept la care trimite domiciliul ca punct de legătură, se numeşte lex domicilii
24
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a trimiterii făcute de acest punct de legătură se numeşte lex societatis.
25
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a trimiterii făcută din acest punct de legătură se numeşte lex rei sitae.
26
Acest punct de legătură trimite la sistemul de drept denumit lex loci contractus.
27
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a acţiunii acestui punct de legătură se numeşte lex loci executionis sau lex loci
solutionis
28
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a aplicării acestui punct de legătură se numeşte lex loci delict commissi
29
Sistemul de drept aplicabil prin incidenţa acestui punct de legătură se numeşte lex loci laesionis

10
 - Locul unde se judecă litigiul30, determină legea procesuală care se aplică litigiului respectiv,
deoarece instanţele judecătoreşti ţin cont de legile procesuale ale ţării căreia îi aparţin.
3. Pavilionul navei sau aeronavei, constituie punct de legătură pentru mijloacele de transport
respective, în anumite cazuri.
4. Alte puncte de legătură:
- Voinţa părţilor31, constituie punct de legătură pentru condiţiile de fond ale actelor juridice în
general precum şi ale unor contracte speciale.
- Autoritatea care examinează validitatea actului juridic32, este punct de legătură pentru
condiţiile de formă ale actului juridic.
- Ultimul domiciliul al soţilor (în materia regimului matrimonial).
În funcţie de natura lor, legăturile se clasifică în două categorii33:
- Legături constante, se concretizează printr-un punct de legătură fix, care nu poate fi
deplasat de sub incidenţa unui sistem de drept, sub incidenţa unui alt sistem de drept. Astfel de
puncte de legătură sunt: locul situării bunului imobil, locul procedurii faptului juridic ilicit.
- Legăturile variabile se exprimă printr-un punct de legătură mobil, care poate fi deplasat în
spaţiu sub incidenţa altui sistem de drept; pentru desemnarea legii competente se impune localizarea
temporală a punctelor de legătură mobile. În categoria lor sunt cuprinse toate punctele de legătură ce
se pot deplasa dintr-un sistem de drept în altul.

1.4 Clasificarea normelor conflictuale

Normele conflictuale se pot clasifica în funcţie de două criterii:
- în funcţie de legătura acestora;
- în funcţie de conţinutul lor.
1. Clasificarea normelor conflictuale în funcţie de legătura acestora
Sub acest aspect, se disting următoarele categorii de norme conflictuale:
a) Norme conflictuale unilaterale sunt acele norme care determină numai cazurile în care
este competentă legea română (locală), fără a indica şi cazurile în care este competentă legea
străină34.
b) Norme conflictuale bilaterale sau cu acţiune dublă sunt acelea care determină în acelaşi
timp situaţile în care este competentă legea română (locală), precum şi cazurile în care este
competentă legea străină35.
2. Clasificarea normelor conflictuale în funcţie de conţinutul lor
Din acest punct de vedere, normele conflictuale se clasifică în: norme conflictuale cu privire
la persoane, cu privire la proprietate, cu privire la contracte, cu privire la moştenire, cu privire la
raporturile de familie, etc. În acest fel, normele conflictuale pot fi grupate pe categorii de norme,
corespunzătoare raporturilor juridice cu element de extraneitate care pot constitui obiectul dreptului
internaţional privat.
În ceea ce priveşte normele conflictuale, acestea aparţin sistemului de drept al instanţei
sesizate, indiferent dacă această este o instanţă de judecată, de arbitraj sau alt organ de jurisdicţie.
Instanţa sesizată aplică în principiu, propria sa normă conflictuală şi această regulă este exprimată

30
Sistemul de drept aplicabil ca urmare a aplicării acestui punct de legătură se numeşte lex fori.
31
Sistemul de drept aplicabil prin efectul acestui punct de legătură se numeşte lex voluntatis.
32
Regula prin care este exprimată această legătură este redată prin adăugire actor regit actum
33
I. Lazăr, op. cit., pag. 28
34
Un exemplu de normă conflictuală unilaterală este cuprinsă în art. 2576 alin. 3 din Codul Civil “ocrotirea împotriva
actelor de încălcare a dreptului la nume, săvârşite în România, este asigurată potrivit legii române”.
35
Un exemplu de normă conflictuală cu acţiune dublă este art. 2587 alin.1 “forma încheierii căsătoriei este supusă legii
statului pe teritoriul căruia se celebrează”

11
prin formula normele conflictuale sunt ale forului; legea forului (lex fori) exprimă sistemul de drept
al instanţei sesizată36.

2. Normele materiale (substanţiale) şi normele de aplicare imediată sau necesară

2.1 Normele materiale (substanţiale) sunt izvor al dreptului internaţional privat atunci când
reglementează raporturi juridice cu element de extraneitate. Spre deosebire de normele conflictuale,
care sunt norme de trimitere, de fixare, în sensul că stabilesc care dintre legislaţiile aflate în conflict
se aplică unui raport juridic cu element străin, normele materiale reglementează în mod direct aceste
raporturi juridice.
Normele materiale37 se clasifică în:
a) norme de drept material sau substanţial (de drept civil, de dreptul familiei, etc.);
b) norme de drept procesual.
Cele mai importante norme materiale care aparţin dreptului internaţional privat sunt cele care
reglementează:
a) condiţia juridică a străinului în România;
b) efectele hotărârilor judecătoreşti şi arbitrale străine în România.

2.2 Normele de aplicare imediată (necesară)

Normele de aplicare imediată38 (necesară) sunt acele norme materiale, aparţinând sistemului
de drept intern al statului forului care, datorită gradului lor înalt de imperativitate, se aplică cu
prioritate unui raport juridic cu element de extraneitate, atunci când acel raport juridic are un anumit
punct de legătură concret cu ţara forului, excluzând în acest fel conflictul de legi şi deci aplicarea în
cauză a vreunei legi străine.

3. Comparaţie între normele conflictuale şi normele de aplicare imediată

Între normele de aplicare imediată şi normele conflictuale există unele asemănări şi deosebiri.
a. atât normele de aplicare imediată cât şi normele conflictuale sunt aplicabile raporturilor
juridice cu element de extraneitate, care au un punct de legătură cu ţara forului; utilizarea normelor
de aplicaţie imediată constituie un aspect particular al metodei conflictuale;
b. normele de aplicare imediată şi normele conflictuale aparţin sistemului de drept intern al
unui stat;
c. Deosebirea esenţială între cele două categorii de norme este următoarea: normele
conflictuale sunt norme de trimitere, de fixare, în timp ce normele de aplicare imediată sunt norme
materiale care conţin ele însele soluţii pe fond, şi se aplică cu prioritate faţă de orice normă
conflictuală care ar fi incidentă în cauză, înlăturând astfel posibilitatea aplicării a unui drept străin39.

36
A se vedea, I. Lazăr, op. cit., pag. 29-31, I.P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 39-41; F. Ciutacu, op. cit., pag.
16-17; D. Sitaru, op. cit., pag. 36-37
37
A se vedea definiţiile acestor norme în A. Sida, D. Berlingher, op. cit., pag. 13
38
Art. 2566 din Codul Civil prevede la alin. 1 „Dispoziţiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea
unui raport juridic cu element de extraneitate se aplică în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente prevederile
prezentei cărţi privind determinarea legii aplicabile”, iar la alin. 2: „Pot fi aplicate direct şi dispoziţiile imperative
prevăzute de legea altui stat pentru reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic
prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părţilor o impun. În acest caz, vor fi avute în
vedere obiectul şi scopul acestor dispoziţii, precum şi consecinţele care decurg din aplicarea sau neaplicarea lor”.
39
I. Lazăr, op. cit., pag. 32-33

12
 CAPITOLUL IV

CALIFICAREA ŞI CONFLICTUL DE CALIFICĂRI

1. Noţiunea de calificare şi formele calificării

Norma conflictuală este formată din două elemente de structură, şi anume: conţinutul normei
conflictuale şi legătura normei conflictuale. Aceste elemente de structură pot fi determinate cu
ajutorul unor noţiuni juridice. Astfel:
- conţinutul normei conflictuale se determină cu ajutorul unor noţiuni cum ar fi: starea civilă,
capacitatea, forma actului, succesiunea bunurilor mobile, raport obligaţional, etc.40
- legătura normei conflictuale se determină cu ajutorul unor noţiuni ca: “locul încheierii
contractului”, “locul unde s-a produs faptul păgubitor”, “locul executării contractului”etc.41
Noţiunile prin care se determină conţinutul şi legătura normei conflictuale nu au acelaşi
conţinut în diferitele sisteme juridice. De aceea, este necesară determinarea sensului lor, a realităţii
la care se referă sau pe care o cuprind.42
Noţiunea de calificare poate fi definită în două moduri, pornindu-se de la norma conflictuală
către situaţia de fapt sau invers, de la raportul juridic către norma conflictuală43. Astfel:
- pornindu-se de la norma conflictuală către situaţia de fapt, calificarea este operaţiunea logico-
juridică de determinare a sensului exact şi complet al noţiunilor juridice folosite de norma conflictuală,
pentru a stabili dacă un raport juridic se include sau nu în aceste noţiuni;
- pornindu-se de la raportul juridic către norma conflictuală, calificarea este interpretarea unui
raport juridic (a unei situaţii de fapt concrete), pentru a stabili în “conţinutul” şi în “legătura” cărei
norme conflictuale se include această situaţie de fapt.
Factorii care determina calificarea:
- noţiunile şi termenii cuprinşi în norma conflictuală au sensuri diferite în diferite sisteme de
drept44;
- unele sisteme de drept au noţiuni ori instituţii juridice necunoscute altor sisteme, cum sunt:
instituţia juridică numită "trust45" în dreptul englez, noţiunea de "aufhebung46" în dreptul german,
etc.;
- sistemele de drept folosesc metode diferite pentru a ajunge la acelaşi rezultat. De exemplu,
actul cu titlu gratuit este supus unor cerinţe legale diferite;
- diferitele sisteme de drept încadrează aceleaşi situaţii în categorii ori noţiuni diferite, cum
este cazul ruperii logodnei, care poate fi considerată fie că ţine de răspunderea delictuală, fie că ţine
de răspunderea contractuală.
Formele calificării:
40
De exemplu, în art. 2572 alin.1 din Codul Civil prevede că „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei
fizice sunt cărmuite de legea sa naţională...” expresia „starea, capacitatea şi relaţiile de familie ale persoanei fizice”
reprezintă conţinutul normei conflictuale
41
În art. 2633 din Codul Civil se precizează că „Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut,
la data morţii, reşedinţa obişnuită”, expresia „reşedinţa obişnuită” ne ajută să determinăm legea competentă
42
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 83-84
43
A. Fuerea, op. cit., pag. 45
44
De exemplu, noţiune de „domiciliul”, astfel, în dreptul englez o persoană îşi are domiciliul în locul unde intenţionează
să se stabilească permanent, iar în alte sisteme de drept, domiciliul este locul unde o persoană îşi are locuinţa statornică
45
1. În economia capitalistă - Formă de monopol în care întreprinderile care s-au contopit își pierd independența
comercială, de producție și juridică, fiind subordonate unei administrații unice. 2. În economia socialistă - Formă de
organizare a întreprinderilor în care se unesc unitățile unei anumite ramuri sau din ramuri diferite, de obicei separate
teritorial (uzine, unități comerciale etc.)
46
Noţiunea de „aufhebung” desemnează cauze de desfacere a căsătoriei care au existat anterior încheierii acesteia

13
 Calificarea primară este aceea care determină legea competentă, în sensul că în funcţie de
felul cum se face o calificare depinde şi legea competentă a cârmui raportul juridic respectiv.
Calificarea primara este, deci, o problemă de drept internaţional privat. Astfel, de exemplu, o
anumită noţiune juridică este posibil, ca în dreptul român să aibă un înţeles, iar în alte sisteme de
drept alt înţeles47.
Calificarea secundară este aceea care nu influenţează legea competentă a cârmui raportul
juridic. Această calificare se face după ce s-a efectuat calificarea primară şi, astfel, s-a determinat
legea competentă a cârmui raportul juridic48.

2. Conflictul de calificări

2.1 Noţiune

Elementele de structură ale normei conflictuale pot avea acelaşi înţeles în sistemele de drept
care au legătură cu un raport juridic cu element de extraneitate. Însă, în cazul în care aceeaşi noţiune
juridică are accepţiuni diferite în sistemele de drept aplicabile unui raport juridic cu element de
extraneitate, apare conflictul de calificări.
Conflictul de calificări poate fi definit ca fiind situaţia care apare atunci când noţiunile folosite
de norma conflictuală sunt calificate în mod diferit de sistemele de drept care se află în conflict (care
se pot aplică unui raport juridic cu element străin). Spre exemplu, dreptul statului de a culege
succesiunea vacantă existentă pe teritoriul său poate fi calificat ca un drept de moştenire, supus legii
succesiunii (lex succesionis), sau ca un drept originar al statului decurgând din suveranitatea sa, caz în
cazul se va aplica legea locului situării bunului; sau, domiciliul persoanei fizice în dreptul român, este
la adresa din localitatea unde persoana îşi are locuinţa statornică, iar în dreptul englez, domiciliul
este locul unde persoana are intenţia de stabilire permanentă, şi de aceea se apropie de cetăţenie ca
stabilitate.
Trebuie menţionat faptul că mai întâi se soluţionează conflictul de calificări, iar ulterior
conflictul de legi, prin urmare, soluţia dată în primul caz determină soluţia din cel de-al doilea caz.

3. Legea după care se face calificarea

Principala chestiune care se ridică în dreptul internaţional privat în privinţa calificării este
aceea de a şti după care lege se face calificarea şi cum se soluţionează conflictul de calificări.

3.1 Calificarea după legea forului (lex fori)

Calificarea se face, de regulă, după legea instanţei sesizate (lex fori). În favoarea acestei
opinii, în literatura de specialitate s-au cristalizat următoarele argumente:
- normele dreptului internaţional privat aparţin dreptului intern al fiecărui stat, deci, şi
calificările avute în vedere de legiuitor aparţin tot sistemului de drept naţional;
- calificarea este o etapă intermediară în aplicarea normei conflictuale, iar calificarea primară
influenţează soluţia litigiului;
- dacă calificarea nu s-ar face după legea forului, forul ar fi lipsit de orice control cu privire la
aplicarea legii străine, ceea ce nu poate fi admis.
47
Dacă forma olografică a unui testament este o problemă de formă a actelor juridice, adică intră în noţiunea formă a
actelor juridice, ea va fi cârmuită de legea locului unde s-a întocmit testamentul, iar dacă forma olografă a unui
testament este considerată ca o problemă de capacitate juridică, ea va fi cârmuită de legea personală a testatorului
48
De pildă, determinarea dacă un contract de vânzare-cumpărare are un caracter civil sau comercial, în raport de care se
stabilesc mijloacele de probă, constituie o problemă de calificare secundară

14
 Excepţii de la calificarea după lex fori

Există unele situaţii în care calificarea nu se face după legea forului. Excepţiile care sunt
admise se referă la următoarele:
- calificarea prin voinţa părţilor, în măsura în care părţile pot să aleagă legea competentă a
se aplica raportului juridic, ele au posibilitatea să decidă asupra calificării;
- calificarea secundară - fiind o problemă de drept intern, aceasta nu se face după legea
forului, ci după legea desemnată a se aplica raportului juridic;
- retrimiterea – în cazul în care este admisă, trebuie să se admită că şi calificarea noţiunilor
folosite de norma care retrimite se face după această lege;
- instituţii juridice străine necunoscute de legea forului - Diferite sisteme de drept recunosc
instituţii juridice care nu le sunt proprii. Se pot menţiona, de exemplu, instituţia juridică din dreptul
englez denumită „trust”, care nu are corespondent în dreptul ţărilor de pe continent, şi instituţia
juridică din dreptul german denumită „aufhebung”49. Pentru aceste instituţii juridice, în privinţa
calificării, trebuie să se ţină seama de legea care le reglementează;
- tratatele internationale - uneori noţiunile cuprinse în tratatele internaţionale sunt
calificate chiar în textul lor;
- cetăţenia - se consideră că cetăţenia se determină în raport cu legea statului al cărui cetăţean
este sau pretinde că este persoana în cauză. Articolul 2568 din Codul Civil prevede că “Legea
naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana fizică sau, după caz, legea statului a
cărui naţionalitate o are persoana juridică (alin.1). Dacă persoana are mai multe cetăţenii, se aplică
legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin
reşedinţa sa obişnuită (alin.2). În cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie, trimiterea la legea
naţională este înţeleasă ca fiind făcută la legea statului unde are reşedinţa obişnuită (alin.3).
Prevederile alin. (3) sunt aplicabile şi în cazul refugiaţilor, potrivit dispoziţiilor speciale şi
convenţiilor internaţionale la care România este parte (alin.4). De asemenea în art. 2569 se
precizează că “Determinarea şi proba cetăţeniei se fac în conformitate cu legea statului a cărui
cetăţenie se invocă”.

3.2 Calificarea după alte criterii

În literatura de specialitate sunt cunoscute şi alte forme de calificări ori de soluţionare a

conflictul de calificări, fundamentate pe alte legi. Astfel pot fi enumerate:
Calificarea după “lex causae”. Potrivit acestei forme, soluţionarea conflictului de calificări
se face după legea străină principal competentă cu privire la un raport juridic. Cu alte cuvinte,
conform acestei teorii, orice normă juridică se califică potrivit sistemului de drept căruia îi aparţine.
De exemplu, potrivit dispoziţiilor art. 2558 alin. 3 din Codul Civil “atât natura mobiliară sau
imobiliară, se determină în conformitate cu legea locului unde se află sau sunt situate”, prin derogare
de la dispoziţiile care prevăd calificarea după legea forului (lex fori), legea locului situării bunului
(lex rei sitae) constituie, în acest caz, lex causae.
Calificarea “proper law”. Acestă metodă este specifică dreptului englez, iar potrivit acesteia
conflictul de calificări se soluţionează uneori după lex fori, alteori după lex causae - în funcţie de
particularităţile speţei, apreciate de instanţa de judecată.
Calificarea autonomă. În acest caz, noţiunile folosite de normele conflictuale sunt calificate
în mod autonom şi independent de calificarea aceloraşi noţiuni dată prin legea materială internă a
unui anumit stat. Teoria calificării autonome este aplicabilă în domeniul dreptului comercial

49
Pentru definiţie a se vedea nota de subsol 82

15
internaţional, în sensul că instanţele arbitrale pot aplica un sistem autonom şi naţional pentru
soluţionarea conflictelor de legi50.
Din cele expuse mai sus se poate concluziona că nu în toate cazurile se poate face calificarea
numai după lex fori fără a se ţine cont şi de lex causae, sau după lex causae fără a ţine cont şi de lex
fori.

4. Calificarea în dreptul român

În dreptul român, calificarea se face de regulă după legea forului (lex fori). Calificarea nu se
face după legea forului în situaţiile care constituie excepţii de la această metoda de calificare.
Astfel, conform prevederilor art. 2558 alin.1 din Codul Civil “în cazul în care determinarea
legii aplicabile depinde de calificarea ce urmează să fie dată unei instituţii de drept sau unui raport
juridic, se ia în considerare calificarea juridică stabilită de legea română”.
Calificarea unei probleme ca fiind de drept procedural sau de drept material se face după legea
română.

50
Potrivit art. 7 din Convenţia europeană asupra arbitrajului comerical internaţional (ratificată prin Decretul nr. 28/15
noiembrie 1993), în cazul în care părţile nu au determinat legea aplicabilă, arbitrii vor aplica legea potrivită în speţă.

16
 CAPITOLUL V

RETRIMITEREA

1. Noţiunea de retrimitere

Retrimiterea este o instituţie de drept internaţional privat, care oferă posibilitatea legii
străine declarată competentă de norma conflictuală a forului, să facă, la rândul ei, o trimitere prin
normele conflictuale proprii, către o altă lege, fie către legea instanţei sesizate, fie către legea altui
sistem de drept.
Retrimiterea presupune un conflict între normele conflictuale. Acest conflict poate fi unul
pozitiv sau unul negativ.
Ne aflăm în prezenţa unui conflict pozitiv între normele conflictuale (între norma
conflictuală a forului şi norma conflictuală străină declarată competentă) în situaţia în care ambele
norme conflictuale prevăd că propria lege este competentă a reglementa raportul juridic cu element
străin. De exemplu, pentru reglementarea succesiunii unui cetăţean italian care a lăsat bunuri
imobile în Franţa, norma conflictuală franceză declară competentă legea locului situării bunului,
adică legea franceză, iar norma conflictuală italiană declară competentă legea naţională a italianului,
adică legea italiană. În acest caz conflictul pozitiv ia naştere între norma conflictuală franceză şi
norma conflictuală italiană.
În cazul conflictului pozitiv nu se pune problema retrimiterii, deoarece acest conflict se
soluţionează în sensul că instanţa va ţine seama de propriile norme conflictuale. Dacă problema este
soluţionată de instanţa franceză se va aplica norma conflictuală franceză, iar dacă problema se ridică
în faţa instanţei italiene se va aplica norma conflictuală italiană.
În ceea ce priveşte conflictul negativ ambele norme conflictuale în prezenţă, declară
necompetentă propria lege materială să cârmuiască raportul juridic cu element de extraneitate. În
această situaţie, legea forului declarându-se necompetentă să guverneze raportul juridic, atribuie
acestă competenţă unei alte legi, adică face trimitere la o altă lege străină. Dacă această din urmă
lege nu acceptă competenţa ce i se oferă şi declară competentă o altă lege (fie cea a forului, fie a
unui stat terţ) cu privire la acel raport juridic, retrimite la acea lege. De exemplu, în materie de
capacitate, în cazul unui cetăţean englez cu domiciliul în România, potrivit normei conflictuale
române se aplică legea naţională, adică legea engleză, cetăţeanul fiind englez, dar potrivit normei
conflictuale engleze, se aplică legea domiciliului, adică legea română, deoarece cetăţeanul englez
are domiciliul în România.
În concluzie se poate spune că retrimiterea operează numai în cazul unui conflict negativ şi
numai dacă retrimiterea este făcută la întregul sistem de drept străin, inclusiv normele sale
conflictuale, aceste norme pot accepta trimiterea sau pot să nu accepte trimiterea, declarându-se
necompetente şi dispunând o nouă trimitere, astfel realizând retrimiterea.

2. Formele retrimiterii

Există două forme de retrimitere, şi anume:

Retrimiterea de gradul I sau retrimiterea simplă este acea formă prin care legea străină
retrimite la legea forului; iar dacă retrimiterea este acceptată, instanţa sesizată aplică legea sa
materială. Discutarea retrimiteri din punct de vedere teoretic a fost determinată de speţa Forgo, care
a constat în următoarele: un copil bavarez, din afara căsătoriei, pe nume Forgo este adus în Franţa de
la vârsta de 5 ani şi a trăit cea mai mare parte a vieţii în Franţa, unde are doar un domiciliu de fapt,
întrucât, neîndeplinind condiţiile cerute de legea franceză, nu dobândeşte domiciliul legal. Rămâne,

17
prin urmare, potrivit legii franceze, un cetăţean bavarez cu domiciliul legal în Bavaria. După decesul
său, rămâne o succesiune de bunuri mobile importante, iar rudele sale colaterale introduc la
instanţele franceze o “petiţie de ereditate”. Potrivit legii franceze, succesiunea mobiliară era
cârmuită de legea naţională a defunctului (respectiv cea bavareză), care conferă drept de moştenire
rudelor colaterale după mamă. Instanţele franceze au constatat însă că norma conflictuală bavareză
privind succesiunea mobiliară trimitea înapoi la legea franceză, deoarece, potrivit normelor
conflictuale bavareze, succesiunea mobiliară este supusă legii domiciliului de fapt al defunctului.
Aşadar, norma conflictuală bavareză nu acceptă trimiterea, ci retrimite la dreptul francez. Acceptând
retrimiterea, instanţa franceză a aplicat legea succesorală franceză, potrivit căreia rudele colaterale
după mamă nu aveau drept la moştenire. În acest mod, succesiunea în urma lui Fargo a devenit
vacantă şi a fost culeasă de statul francez pe al cărei teritoriu se aflu bunurile mobile respective51.
Retrimiterea de gradul II sau retrimiterea complexă este acea formă prin care legea
străină retrimite la legea unui stat terţ, iar nu la legea forului. De exemplu, un cetăţean danez (a cărui
lege personală este legea domiciliului) ar avea domiciliul în Anglia, unde ar deceda, iar o instanţă
din Franţa ar fi sesizată cu un litigiu privind succesiunea sa mobiliară; legea franceză ar trimite la
legea naţională a defunctului (legea daneză), care, la rândul său, retrimite la legea domiciliului
(legea engleză), care acceptă retrimiterea. În cele din urmă, succesiunea acestuia va fi guvernată de
sistemul de drept succesoral englez, ca lege a domiciliului defunctului.

3. Cazuri în care nu se aplică retrimiterea

Retrimiterea nu se aplică în următoarele cazuri:

a. În cazul autonomiei de voinţă, când părţile au ales legea aplicabilă contractului lor. În lipsa
unor manifestări de voinţă a părţilor, se presupune că ele au înţeles să aleagă reglementarea existentă
pentru acel contract în sistemul de drept respectiv52.
b. Când se aplică regula “locus regit actum”. În acest caz, trimiterea pe care o face norma
conflictuală vizează dispoziţiile legii locului încheierii actului privind forma exterioară a acestuia,
fără a se lua în considerare normele conflictuale ale sistemului de drept respectiv.
c. Când retrimiterea de gradul II nu permite determinarea legii aplicabile53.

4. Retrimiterea în dreptul român

Ca regulă generală, dreptul român admite numai retrimiterea de gradul I. Această regulă este
consacrată prin art. 2559 alin. 2 din Codul Civil care precizează că “dacă legea străină determinată
conform normei conflictuale române retrimite la dreptul român, se aplică legea română, în afară de
cazul în care se prevede în mod expres altfel”.

51
A se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 99-100
52
Convenţia de la Haga din 15 iunie 1955 asupra legii privind vânzarea internaţională de bunuri mobiliare corporale
asigură principiul desemnării de către părţi a legii aplicabile, excluzând posibilitatea retrimiterii.
53
Se apreciază că retrimiterea nu se aplică nici în materia cetăţeniei, situaţie în care orice referire la legea străină pentru
determinarea ei este înţeleasă ca fiind la legea materială, fără a lua în considerare eventuala retrimitere.

18
 CAPITOLUL VI

ORDINEA PUBLICĂ ŞI FRAUDAREA LEGII ÎN DREPTUL

INTERNAŢIONAL PRIVAT

1. Ordinea publică în dreptul internaţional privat

1.1 Noţiunea şi conţinutul ordinii publice în dreptul internaţional privat

Normele conflictuale indică legea competentă a guverna un raport juridic cu element de

extraneitate. Această lege competentă poate aparţine fie forului, fie unui sistem de drept străin care
prezintă legături cu raportul juridic respectiv. În practica soluţionării conflictelor de legi s-a
cristalizat ideea că nu este posibilă aplicarea unei legi străine competente potrivit normei
conflictuale a forului, în cazul în care aceasta contravine ordinii publice a ţării forului. În acest fel,
în dreptul internaţional privat, derogarea de la aplicarea legii străine are un caracter excepţional.
Mare parte a doctrinei moderne este de acord că nu se poate determina conţinutul noţiunii de ordine
publică în dreptul internaţional privat, în fiecare caz concret, instanţa va stabili, pentru fiecare caz în
parte, dacă legea străină normal competentă contravine sau nu ordinii publice de drept internaţional
privat din ţara forului.
S-a admis însă că în noţiunea de ordine publică în planul dreptului internaţional privat intră
„normele fundamentale pentru sistemul de drept al instanţei, care nu permit aplicarea regulilor
străine, deşi acestea sunt competente conform normelor conflictuale ale instanţei.”54
Ordinea publică de drept internaţional privat poate fi definită ca fiind ansamblul
principiilor fundamentale de drept ale statului forului, aplicabile în raporturile juridice de drept
internaţional privat.
Din această definiţie rezultă că deşi norma conflictuală trimite la legea străină, există
posibilitatea neaplicării acestei legi, în cazul invocării ordinii publice de drept internaţional privat.
Ordinea publică de drept internaţional privat diferă de la un stat la altul. Invocarea ordinii
publice nu se face în general împotriva legii străine competente, ci împotriva aplicării ei în cauza
respectivă, adică împotriva rezultatului la care s-ar ajunge dacă s-ar aplica legea străină în cauza
respectivă. Prin urmare, ordinea publică nu este absolută, ci relativă.
În ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de ordine publică în dreptul internaţional privat,
acesta se stabileşte, în mod concret prin două modalităţi55:
- de regulă, el se determină de instanţa de judecată, care va stabili când o normă din sistemul
de drept al forului consacră un principiu juridic fundamental, astfel încât încălcarea lui de către
legea străină desemnată competentă, poate să justifice înlăturarea acesteia de la aplicarea ei;
- în anumite cazuri legea forului stabileşte în mod explicit normele juridice a căror încălcare
constituie un temei de invocare a ordinii publice de drept internaţional privat şi de înlăturare de la
aplicare a legii străine contrare.

1.2 Comparaţie între noţiunea de ordine publică de drept intern şi noţiunea de ordine
publică în dreptul internaţional privat

Ordinea publică în dreptul internaţional privat este distinctă de ordinea publică în dreptul
intern.

54
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 113
55
F. Ciutacu, op. cit., pag 58

19
 În dreptul intern, ordinea publică arată caracterul imperativ al unor norme juridice de la care
părţile nu pot deroga prin actele lor juridice56, spre deosebire de normele permisive şi supletive.
În dreptul internaţional privat, ordinea publică împiedică aplicarea unei legi străine, care este
normal competentă potrivit normelor conflictuale ale forului57.
Deci noţiunea de ordine publică nu are acelaşi înţeles în dreptul intern şi în dreptul
internaţional privat, ele fiind distincte.
Între cele două noţiuni există următoarele deosebiri:
- au funcţii diferite, deşi exprimă şi apără interesele statului respectiv. Ordinea publică de
drept intern, care este dată de ansamblul normelor imperative ale sistemului de drept respectiv, are
ca scop împiedicarea producerii efectelor actelor juridice care sunt contrare acestor norme,
exprimând limitele autonomiei de voinţă a părţilor, în raporturile juridice interne. Ordinea publică
de drept internaţional privat, are rolul de a împiedica aplicarea, pe teritoriul statului forului, a
efectelor unei legi străine, deşi normal competentă să se aplice raportului juridic respectiv, ea
exprimă limitele aplicării legii străine în ţara forului.
- au sfere de aplicare diferite, în sensul că ordinea publică de drept intern este mai largă
decât cea de drept internaţional privat; nu tot ce este de ordine publică în dreptul intern este şi de
ordine publică în dreptul internaţional privat. În consecinţă, numai o parte din normele de ordine
publică din dreptul intern sunt de ordine publică în dreptul internaţional privat, un exemplu în
această privinţă fiind materia care interesează starea şi capacitatea persoanelor.

1.3 Caracterele ordinii publice în dreptul internaţional privat58

Ordinea publică de drept internaţional privat prezintă următoarele caractere esenţiale:

- din punct de vedeere spaţial, ordinea publică de drept internaţional privat are un caracter
naţional în conţinutul său, în sensul că aceasta se interpretează prin prisma dreptului intern al
statului forului;
- din punct de vedere al conţinutului său, ordinea publică este diferită de la o ţară la alta,
astfel, de exemplu, în unele ţări, este permisă în anumite condiţii stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei, pe când în altele, aceasta nu este permisă ori este permisă numai restrictiv unde o
asemenea acţiune ar fi respinsă ca fiind contrară ordinii publice locale. De asemenea în unele ţări nu
se admite divorţul sau se admite în condiţii restrictive, unde o acţiune de divorţ a unor străini ar fi
respinsă ca fiind contrară ordinii publice a forului59;
- din punct de vedere temporal, ordinea publică este actuală, în sensul că dacă din
momentul naşterii raportului juridic şi până în momentul soluţionării litigiului în legătură cu acest
raport juridic s-a schimbat conţinutul ordinii publice, nu se ia în considerare conţinutul acesteia din
momentul naşterii raportului juridic, ci cel din momentul soluţionării litigiului. Astfel, actul încheiat
în străinătate nu mai poate fi socotit contrar ordinii publice dacă între timp s-a schimbat legea
forului, devenind asemănătoare aceleia străine, de exemplu în ce priveşte condiţiile lui de existenţă
ori numai unele din acestea. Dimpotrivă, dacă între timp s-a modificat norma conflictuală, în lipsă
de dispoziţii legale contrare, se ia în considerare norma conflictuală în vigoare la data încheierii
actului juridic respectiv;

56
Spre exemplu, normele juridice privind capacitatea persoanelor, sunt în acest înţeles, de ordine publică
57
În domeniul capacităţii persoanelor se admite aplicarea dreptului străin, potrivit lex patriae, deoarece ordinea publică
nu se opune la aceasta, exceptând însă unele situaţii
58
A se vedea pe larg, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 117-118
59
Articolul 2600 alin. 2 din Codul Civil prevede că: dacă legea străină, determinată potrivit dreptului internaţional
privat român, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care
unul dintre soţi este la data cererii de divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obiţnuită în România

20
 - din punct de vedere material, ordinea publică are un caracter de excepţie de la regula că
legea străină normal competentă, trebuie să se aplice raportului juridic cu element de extraneitate.
Consecinţele acestui caracter sunt, în esenţă următoarele, ordinea publică este de strictă
interpretare, în sensul că ea nu poate fi interpretată extinctiv ci numai restrictiv, şi ordinea publică
de drept internaţional privat împiedică producerea efectelor legii străine pe teritoriul ţării
forului (şi pe cale de consecinţă, atrage aplicarea în locul acesteia a legii forului), numai în măsura
strictă în care aceste efecte contravin principiilor fundamentale ale dreptului forului.

1.4 Domeniul noţiunii de ordine publică de drept internaţional privat

Practica judiciară şi legea (atunci când stabileşte, în mod concret că încălcarea anumitor
reglementări ale sale constituie temei al excepţiei de ordine publică în dreptul internaţional privat)
dovedeşte că ordinea publică de drept internaţional privat poate fi invocată în orice raport juridic de
drept material sau procesual cu element de extraneitate. Ele pot apărea în orice materie a dreptului
internaţional privat şi într-o mai mare măsură în:
- domeniu de drept material - starea civilă, capacitatea, relaţiile de familie ale persoanelor
fizice, etc. Spre exemplu, dacă o femeie de cetăţenie română doreşte să se căsătorească în faţa
delegatului român de stare civilă, cu un cetăţean străin, care este anterior căsătorit în propria ţară,
conform normei conflictuale privind condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, cuprinsă în
prevederile articolului 2586 alin.1 din Codul Civil, aceste condiţii sunt determinate de legea
naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi. Deci, norma conflictuală română privind capacitatea de a se
căsători a cetăţeanului străin, trimite la legea sa naţională. Conform acestei legi (străine) căsătoria
unui bărbat cu mai multe femei este permisă. Dacă s-ar aplica această lege străină, căsătoria dintre
cei doi ar putea avea loc, însă această lege străină va fi înlăturată ca urmare a invocării ordinii
publice, întrucât încalcă principiul fundamental al dreptului român, consacrat de normele juridice
care reglementează relaţiile de familie, conform căruia căsătoria poligamă este interzisă.

1.5 Efectele aplicării ordinii publice de drept internaţional privat

În ceea ce priveşte ordinea publică de drept internaţional privat, acesta produce două efecte,
şi anume:
- un efect negativ60, respectiv înlăturarea de la aplicare a legii străine, şi prin urmare raportul
juridic nu se poate naşte. Astfel, de exemplu, dacă una din legile străine aplicabile condiţiilor de
fond ale căsătoriei “prevede un impediment la căsătorie care, potrivit dreptului român, este
incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca inaplicabil...”
(art. 2586 alin. 2 din Codul Civil); sau, în cazul în care doi soţi a căror lege naţională permite
divorţul, nu vor putea divorţa într-o ţară care nu-l cunoaşte sau îl cunoaşte în alte condiţii.
- un efect pozitiv61, conform căruia în cazul înlăturării legii străine se aplică legea forului.
Efectul pozitiv al ordinii publice îl însoţeşte întotdeauna pe cel negativ şi, cu toate acestea,
el se poate manifesta în două moduri:
a) implicit (mai atenuat), în sensul că legea forului este aplicată numai pentru a înlătura
efectele legii străine. De exemplu, art. 2586 alin. 2 din Codul Civil stipulează „Dacă una dintre
legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsatorie care, potrivit dreptului
român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va fi înlăturat ca
inaplicabil...”;
60
Acest efect rezultă din dispoziţiile art. 2564 alin. 1 din Codul Civil conform cărora legea străină se înlătură de la
aplicare dacă încălcă ordinea publică de drept internaţional privat român
61
Acest efect este prevăzut de art. 2564 din Codul Civil, conform căruia în cazul înlăturării legii străine se aplică legea
română

21
 b) explicit (mai ferm), în sensul că legea forului este aplicată şi în materialitatea ei, în golul
lăsat prin înlăturarea legii străine. De exemplu, dacă legea străină nu acordă copilului din afara
căsătoriei dreptul la pensie de întreţinere, această pensie va fi acordată în condiţiile prevăzute de
legea română.

1.6 Prevederile legale privind ordinea publică de drept internaţional privat român:

Prevederi în acte normative interne

Actele normative interne adoptă cu privire la ordinea publică de drept internaţional privat
una din următoarele soluţii:
a. De regulă, ele nu stabilesc conţinutul ordinii publice, ci numai prevăd în abstract
posibilitatea aplicării acesteia în domeniile pe care le reglementează. De exemplu, art. 2567 din
Codul Civil prevede că „drepturile câştigate în ţara străină sunt respectate în România, afară numai
dacă sunt contrare ordinii publice de drept internaţional privat român”;
b. În unele cazuri, legea stabileşte şi conţinutul concret al ordinii publice în domeniul
respectiv de reglementare, în sensul că identifică normele juridice a căror încălcare justifică
aplicarea excepţiei de ordine publică în drept internaţional privat.
- Prevederile legale care stabilesc conţinutul ordinii publice de drept internaţional privat
român. De exemplu: art. 2600 alin. 2 din Codul Civil privind admisibilitatea divorţului unui cetăţean
român, pe baza unor motive temeinice, fără însă a fi excesiv de restrictive; textul prevede că dacă
legea străină normal competentă să se aplice divorţului nu permite divorţul sau îl admite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română în cazul când unul dintre soţi este, la data cererii de
divorţ, cetăţean român.

Prevederi în convenţiile internaţionale la care România este parte

În convenţiile internaţionale, ordinea publică este prevăzută, de regulă, în mod abstract:
a) Convenţia de la New York pentru recunoaşterea şi executarea sentinţelor arbitrale străine -
din 1958, la care România a aderat prin D.L. nr. 186/1961; în art. V alin. 2 lit. b prevede că
recunoaşterea şi executarea unei sentinţe arbitrale străine poate fi refuzată dacă este contrară ordinii
publice a statului solicitat.
b) Statutul Fondului Monetar Internaţional, în art. VIII alin. 2 lit. b, dispune: “Contractele de
schimb valutar care privesc moneda unui stat membru şi care sunt contrare reglementării din acest
stat referitoare la schimb - reglementare menţinută sau impusă în conformitate cu acest statut - vor fi
neexecutorii pe teritoriul oricărui stat membru.”

2 Fraudarea legii în dreptul internaţional privat

2.1 Noţiune. Modalităţi de fraudare a legii în dreptul internaţional privat

Frauda legii este întâlnită atât în dreptul intern, cât şi în dreptul internaţional privat.
În dreptul intern, frauda legii presupune operaţiunea prin care părţile unui raport juridic
întrebuinţează unele mijloace legale pentru a înlătura în acest mod aplicarea unor dispoziţii care s-ar
fi aplicat dacă n-ar fi intervenit fraudarea legii. Intervine astfel o încălcare indirectă a legii, întrucât
părţile raportului juridic îşi creează astfel în mod voit condiţii pentru a se sustrage de la aplicarea
unor dispoziţii mai puţin favorabile şi a se supune unor dispoziţii mai favorabile.
În dreptul internaţional privat, fraudarea legii intervine în cazul în care părţile raportului
juridic îşi creează în mod artificial condiţii pentru a înlătura aplicarea dispoziţiilor legale normal
22
competente, condiţii în urma cărora raportul juridic urmează a fi guvernat de dispoziţiile altei legi,
mai favorabile părţilor, decât cea normal competentă. Prin urmare, fraudarea legii în dreptul
internaţional privat rezultă dintr-un comportament al părţilor destinat a supune raportul lor juridic în
mod artificial unei alte legi, care în mod normal nu este aplicabilă. Acest lucru este facilitat, în
raporturile de drept internaţional privat de principiul autonomiei de voinţă, în virtutea căruia părţile
sunt libere, în anumite condiţii, să decidă asupra legii care va reglementa raportul lor juridic.
Frauda legii în drept internaţional privat poate avea loc, de regulă, prin două modalităţi:
- Astfel de exemplu, parţile, pentru a evita aplicarea legii locale sau a legii forului unui
raport juridic de drept intern, introduc în raportul juridic respectiv un element de extraneitate, spre a
genera, în mod artificial, un conflict de legi care să atragă, prin soluţionarea lui, aplicarea legii
străine62.
- Dacă raportul juridic avea deja un elemen de extraneitate, părţile schimbă în scop
fraudulos punctul de legătură, făcând astfel aplicabil, prin intermediul normei conflictuale aplicabile
pentru noul punct de legătură, un alt sistem de drept decât cel normal competent, potrivit normei
conflictuale iniţiale.

2.2 Materiile în care poate interveni fraudrea legii

Fraudarea legii poate interveni:

- în privinţa statutului personal, prin schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului (de exemplu
se cunosc cazuri de fraudare a legii în materia divorţului63 şi a stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei);
- în privinţa bunurilor mobile, caz în care partea interesată le poate deplasa pe teritoriul
altui stat a cărui legislaţie este mai favorabilă, de exemplu din punct de vedere al dobândirii
proprietăţii prin prescripţie;
- în privinţa formei exterioare a actelor, caz în care frauda constă în faptul că actul se
încheie într-un alt stat, iar, ca efect al normei conflictuale exprimate prin regula locus regit actum,
acelui act îi este aplicată o lege mai favorabilă decât cea normal competentă a se aplica în cauză (de
exemplu, părţile se duc special într-o ţară unde actul se poate face sub semnătură privată, în timp ce
în ţara lor se putea închei numai în formă autentică);
-în privinţa conţinutul contractelor, domeniu în care este aplicabilă regula lex voluntatis
(contractul este supus legii alese de părţi). În lipsa alegerii legii aplicabile, părţile pot comite fraudarea
legii prin schimbarea locului de încheiere sau de executare a contractului;
- fraudarea legii este folosită şi de persoanele juridice, în vederea realizării unor scopuri ilicite.
Domeniul principal în care se realizează aceste scopuri este cel al impozitelor şi taxelor 64.

2.3 Condiţiile şi sancţionarea fraudării legii

62
De exemplu, un bun mobil de valoare ce face parte din patrimoniul cultural naţional şi care nu poate fi înstrăinat în
ţară este trecut în mod fraudulos peste frontiera României şi vândut într-un stat în care comercializarea lui este posibilă.
În acest caz, proprietarul bunului, prin schimbarea în mod fraudulos a locului situării bunului, a făcut aplicabil acestuia
un regim mai favorabil, conferit de legea străină a noului loc de situare a bunului (lex rei sitae).
63
De exemplu, speţa Bertola: “Soţii Bertola, cetăţeni italieni care domiciliau în Bucureşti, au introdus acţiune de divorţ în faţa
instanţelor române. Acţiunea a fost respinsă, deoarece legea italiană nu permitea divorţul. În această situaţie, întrucât soţii
respectivi îndeplineau condiţiile pierderii cetăţeniei italiene, potrivit legii italiene, şi devenind apatrizi, au introdus din nou
acţiunea de divorţ, însă pentru alte cauze decât prima. De această dată, acţiunea a fost admisă sub incidenţa legii române,
aplicabilă apatrizilor. S-a fraudat în acest mod legea italiană, care, în acea perioadă, interzicea divorţul. Legea din 1 decembrie
1970 permite divorţul în Italia
64
De exemplu, o societate comercială, pentru a evita aplicarea legilor privind impozitele nefavorabilă ei, se constituie
sau înregistrează în altă ţară a cărei legislaţie este mai favorabilă (de exemplu Elveţia, Luxemburg) şi apoi îşi desfăşoară
activitatea tot pe teritoriul statului său, dar ca o docietate străină. În acelaşi scop unele societăţi comerciale îşi schimbă
sediul dintr-o ţară în alta, schimbându-şi în acest fel naţionalitatea şi deci legea aplicabilă lor.

23
 Pentru a exista frauda la lege în dreptul internaţional privat trebuie să fie întrunite în mod
cumulativ următoarele condiţii:65
1. Să existe un act de voinţă al părţilor în sensul de a supune un raport juridic unei anumite
legi prin intermediul normei conflictuale, schimbând punctul de legătură; această condiţie
presupune:
a) faptul că fraudarea legii poate fi realizată în acele domenii, în care voinţa părţilor poate
interveni în scopul de a supune un raport juridic unei anumite legi;
b) frauda legii presupune activitatea volitivă a părţilor, în sensul de schimbare efectivă a
punctului de legătură cu privire la un raport juridic;
c) frauda legii poate interveni numai în raporturile juridice cărora le sunt aplicabile normele
conflictuale cu punctele de legătură mobile (exemplu: domiciliul persoanei fizice, cetăţenia, sediul
persoanei juridice, locul situării bunului mobil etc.); frauda legii nu poate interveni în cazul
raporturilor juridice cu punctele de legătură fixă (locul situării imobilului, locul producerii delictului
etc.).
2. Părţile să folosească un mijloc licit (persoana fizică îşi schimbă în mod legal cetăţenia sau
domiciliul dintr-un stat în altul).
3. Intenţia frauduloasă a părţilor, adică acestea au creat în mod voit condiţiile în care se
realizează încălcarea legii.
4. Un rezultat ilicit realizat prin operaţiunea săvârşită de părţi constând în:
a) încălcarea unei norme materiale imperative sau prohibitive a forului, sau a unei alte ţări;
b) nesocotirea normei conflictuale a forului care indică legea normal competent.
În ceea ce priveşte sancţionarea fraudării legii în dreptul internaţional privat, în literatura de
specialitate66, s-au formulat mai multe opinii, astfel:
Unii autori consideră că fraudarea legii nu ar trebui sancţionată, deoarece s-ar ajunge la
nesiguranţa operaţiunilor juridice. În acest sens au fost invocate următoarele argumente:
- când părţile au săvârşit operaţiunea fraudării legii, ele s-au prevalat de un drept al lor acordat
de legislaţia proprie67, iar actele încheiate în aceste condiţii nu ar trebui sancţionate deoarece cel ce
se foloseşte de un drept al său nu poate vătăma pe nimeni. Acestui argument, i s-au adus unele
critici, în sensul că s-a susţinut ideea că sancţiunea ce ar trebui să intervină nu este pentru
exercitarea unui drept de către părţi, ci pentru faptul că, prin mijloacele licite folosite de către părţi
se evită aplicarea normală a normei conflictuale competente. Aşadar, sancţiunea ar interveni pentru
rezultatul ilicit obţinut.
- dacă s-ar sancţiona fraudarea legii, ar însemna să se ţină seama de prea multe mobile care au
determinat părţile să încheie actul juridic şi, deci s-ar intra într-un domeniu necunoscut, nesigur
pentru judecător. Şi acestui argument i s-au adus critici care invocă faptul că există şi alte domenii în
care activitatea judecătorului este consacrată cercetării momentelor subiective (de exemplu,
determinarea culpei).
Alţi autori admit sancţionarea fraudării legii numai în materia formei actelor şi a
contractelor, în alte materii în care poate intervenii fraudarea legii în dreptul internaţional privat
nefiind de acord cu sancţionarea acesteia (mai ales în cazurile de schimbare a cetăţeniei). În sprijinul
acestei opinii se invocă faptul că obţinerea unui nou statut personal este o consecinţă indirectă a
schimbării cetăţeniei. În realitate rezultatul fraudulos nu este o consecinţă indirectă, ci scopul
principal urmărit de părţi prin operaţiunea frauduloasă.

65
A se vedea I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 127-128
66
H. Batiffol, P. Lagarde, op. cit., pag. 445; J. P. Niboyet, op. cit., pag. 572; P. Arminjon, „Précis de droit international
privé”, Paris, 1948, pag. 99; Y. Loussouarn, P. Bourel, op. cit., pag. 367; I. Lazăr, op. cit., pag. 102-103; Tudor R.
Popescu, op, cit., pag. 106-107; I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 131-132
67
A se vedea modalităţile de fraudare a legii în dreptul internaţional privat

24
 Cei mai mulţi autori susţin sancţionarea fraudării legii, însă, aici se deosebesc în ceea ce
priveşte justificarea acestui punct de vedere. Astfel:
- fraudarea legii trebuie sancţionată pentru că şi în dreptul internaţional privat trebuie să-şi
găsească aplicare principiul potrivit căruia un act juridic cu scop ilicit nu trebuie să producă nici un
efect. Sancţionarea fraudării legii nu constă în nulitatea actului respectiv, ci în inopozabilitatea
acestuia în ţara a cărei lege îl sancţionează;
- sancţionarea fraudării legii în dreptul internaţional privat constituie un caz de aplicare a
ordinii publice.
În ceea ce priveşte sancţiunea fraudării legii în dreptul internaţional privat român, aceasta poate
interveni foarte rar. În funcţie de obiectul fraudei, analiza sancţiunii fraudării legii în dreptul internaţional
privat implică o dublă distincţie68, astfel:
- Situaţia în care este fraudat dreptul român în favoarea unui drept străin, În acest caz
sunt aplicabile prevederile art. 2564 alin. 1 din Codul Civil potrivit cărora: „Aplicarea legii străine
se înlătură dacă a devenit competentă prin fraudă. În cazul înlăturării legii străine, se aplică legea
română”. În consecinţă, frauda legii române în favoarea unei legi străine are drept consecinţă un efect
negativ, respectiv înlăturarea de la aplicare a legii străine, şi un efect pozitiv respectiv aplicarea
legii române în urma înlăturării legii străine.
- Situaţia în care este fraudat dreptul străin normal competent potrivit normei
conflictuale române, în favoarea dreptului român (sau în favoarea dreptului unui stat terţ). În
această situaţie se impun următoarele precizări:
- dreptul străin constituie un element de drept ca şi dreptul forului, şi se impune a i se acorda
aceeaşi protecţie;
- frauda dreptului străin competent a se aplica potrivit normei conflictuale române reprezintă
o încălcare a normei conflictuale române, de regulă cu caracter imperativ;
- în toate situaţiile, ceea ce se sancţionează este intenţia frauduloasă a părţilor (fraus omnia
corrumpit).
Constituind o situaţie de fapt, frauda la lege în dreptul internaţional privat poate fi dovedit prin
orice mijloc de probă.

68
I. Lazăr, op. cit., pag. 102-103

25
 CAPITOLUL VII

APLICAREA DREPTULUI STRĂIN

1. Noţiunea legii străine. Temeiul aplicării legii străine

Prin lege străină se înţelege dreptul străin, indiferent de izvorul său: actul normativ, cutuma,
practica judiciară etc.69
Legea străină în dreptul internaţional privat nu trebuie înţeleasă în sensul restrâns de lege
propriu-zisă, întrucât ea poate avea sensuri diferite, astfel aceasta poate desemna: un sistem de drept
al statului ca subiect de drept international public, un ansamblu de reglementări sau un sistem juridic
aplicabil unei anumite materii70, o altă lege decât cea a forului71 etc.
În ceea ce priveşte temeiul aplicării legii străine, aceasta nu se aplică în virtutea autorităţii ei
proprii, căci ar constitui o încălcare a principiilor suveranităţii şi egalităţii statelor. Legea străină se
aplică unui raport juridic cu element de extraneitate deoarece aşa dispune norma conflictuală a
statului ce o declară aplicabilă. De aceea, legea străină se aplică numai în cazurile şi condiţiile
stabilite de norma conflictuală.

2. Moduri de aplicare a legii străine72

Raportul juridic cu element de extraneitate presupune aplicarea legii străine. Aplicarea acestei
legi corespunde noţiunii de aplicare a legii interne, în ipoteza în care nu există vreun element de
extraneitate.
Aplicarea legii străine presupune:
a) determinarea efectelor juridice potrivit acestei legi, cu privire la litigiul avut în vedere;
b) un act emis de o autoritate jurisdicţională competentă prin care această lege este aplicată în
sensul naşterii, modificării, transformării ori stingerii unui raport juridic.
Legea străină se aplică în temeiul, în limitele şi sub condiţiile impuse de legea forului. Ea este
aplicată de autoritatea jurisdicţională română competentă să soluţioneze un raport juridic de drept
internaţional privat, în două moduri principale:
a) ca lex causae;
b) altfel decât ca lex causae.

2.1 Aplicarea legii străine ca lex causae

Legea străină este aplicabilă ca lex causae73 atunci când norma conflictuală română trimite la ea. Prin
urmare, legea străină se aplică ca lex causae în temeiul normei conflictuale a statului forului, care soluţionează
conflictul de legi, trimiţând prin punctul ei de legătură la un sistem de drept străin.
Regimul juridic al legii străine este reglementat de legea instanţei sesizate (lex fori). Prin
regimul juridic se determină: conţinutul legii străine, proba legii străine, dacă această lege se aplică
din oficiu sau la cererea părţii interesate, interpretarea legii străine, sancţiunea greşitei aplicări a
legii străine.
69
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 152
70
În acest sens, legea engleză desemnează statute law, common law şi equity
71
De exemplu, pentru o instanţă românească sesizată, legea germană este o lege străină
72
I. Lazăr, op. cit., pag. 85-92
73
Legea care reglementează o problemă ridicată în faţa unei instanţe de judecată se numeşte lex causae. Ea poate fi, după caz,
legea străină sau legea forului. În mod obişnuit, lex causae coincide cu sistemul de drept al statului respectiv, de pildă legea
română, franceză, bulgară.

26
 În dreptul român, potrivit dispoziţiilor art.2561 alin. 1, “aplicarea legii străine este
independentă de condiţia reciprocităţii, afară numai dacă dispoziţiile ce urmează sau legi speciale nu
prevăd altfel”, iar la alin. 2 se stipulează că „în cazul în care se cere condiţia reciprocităţii de fapt,
îndeplinirea ei este prezumată până la dovada contrară”, iar dovada reciprocităţii de fapt se solicită
de către autoritatea judiciară interesată Ministerului Justiţiei, care stabileşte situaţia reală prin
consultare cu Ministerul Afacerilor Externe.
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 2561 alin.1, prin excepţie, se poate prevedea condiţia
reciprocităţii: prin legea generală sau prin legi speciale74.

Titlul cu care se aplică legea străină

În această privinţă s-au exprimat mai multe teorii75:
- teoria drepturilor dobândite – potrivit acestei teorii aplicarea legii străine este determinată
de necesitatea respectării drepturilor dobândite în străinătate sub imperiul legilor competente acolo;
- teoria recepţionării dreptului străin – în această teorie, dreptul străin devine propriu, se
încorporează sistemului de drept al forului;
- teoria după care legea străină se aplică în calitate de element de fapt – această teorie
consideră că legea străină se aplică în calitate de element de fapt, cu consecinţele ce rezultă de aici;
- teoria după care legea străină se aplică în calitate de element de drept – de aici decurg
unele consecinţe în privinţa problemelor generale privind aplicarea legii străine:
a. Cu toate că dreptul străin este aplicat în România cu acelaşi titlu ca şi dreptul naţional, legea
străină nu devine componentă a dreptului român.
b. Temeiul juridic al aplicării legii străine îl constituie normele conflictuale ale forului.
c. Legea străină aplicată de instanţele române continuă să rămână un drept străin, iar aplicarea
acestei legi prezintă unele deosebiri faţă de aplicarea dreptului propriu.

Stabilirea conţinutului legii străine

În dreptul intern, norma juridică nu necesită a fi dovedită, întrucât se presupune că
“judecătorul cunoaşte dreptul” (jura novit curia) şi, prin urmare, instanţa nu poate refuza judecata pe
motiv că părţile nu au făcut dovada normei juridice respective.
Aplicarea legii străine presupune cunoaşterea acesteia, ceea ce în dreptul român se realizează
prin următoarele mijloace procedurale:
- Luarea din oficiu a măsurilor pentru cunoaşterea legii străine. Astfel, autoritatea de
jurisdicţie chemată să aplice legea stăină trebuie să ia toate măsurile pentru determinarea
conţinutului legii străine, iar în caz de nevoie să se informeze oficial, prin organele respective,
asupra conţinutului legii străine. În acest sens, art. 2562 alin. 1 prevede că “conţinutului legii străine
se stabileşte de instanţa judecătorească prin atestări obţinute de la organele statului care au edictat-o,
prin avizul unui expert sau un alt mod adecvat”;
- Concursul părţilor pentru stabilirea conţinutului legii străine. Întrucât pentru dreptul străin nu
este aplicabilă prezumţia că judecătorul cunoaşte legea (jura novit curia), sarcina probei legii străine
este împărţită între judecător şi părţi. Astfel, potrivit art. 2562 alin. 2, “partea care invocă o lege
străină poate fi obligată să facă dovada conţinutului ei”76;

74
Condiţia reciprocităţii este prevăzută în unele legi speciale: art. 76 din O. G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi
fundaţii; art. 19 din Decretul-Lege nr. 122/1990 privind autorizarea şi funcţionarea în România a reprezentanţelor
societăţilor comerciale şi organizaţiilor economice străine.
75
A se vedea pe larg, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 154-155
76
Astfel, potrivit art. 15 din Regulile de procedură ale Curţii de arbitraj comercial internaţional de pe lângă Camera de
Comerţ şi Industrie a României, se stipulează că în „cererea de sesizare a arbitrajului părţile trebuie să arate şi motivele
de fapt şi de drept pe care se întemeiază, iar dacă acestea se referă la dispoziţii convenţionale sau legale străine, acestea
vor trebui dovedite corespunzător

27
 - Concursul altor autorităţi pentru stabilirea conţinutului legii străine. În acest sens, autorităţile
de jurisdicţie pot solicita sprijinul Ministerului Justiţiei şi al Ministerului de Externe pentru a primi
informaţiile necesare despre legea străină;
- Mijloacele de probă pentru stabilirea conţinutului legii străine. Aceste mijloace sunt diferite şi ele
corespund particularităţilor litigiului, astfel:77
a. Stabilirea conţinutului unui act normativ considerat în dreptul român un element de drept se
face prin procurarea textului acelui act de la autorităţile competente din acel stat;
b. Dacă textul actului normativ nu este suficient de clar, interpretarea acestuia se va face în
sensul informaţiilor primite din acel stat;
c. Uzanţele codificate sau publicate urmează a fi cunoscute prin consultarea publicaţiilor în
care se găsesc78, iar uzanţele necodificate sau neunificate se pot cunoaşte prin expertiză, certificate
de cutumă79, eliberate de specialişti recunoscuţi din ţara respectivă, ori pe bază de probe
testimoniale.

Imposibilitatea stabilirii conţinutului legii străine

În dreptul român, în cazul în care nu se poate stabili conţinutul legii străine, din cauza, în
primul rând, a imposibilităţii de probare a acestei legi, se aplică legea română; dacă legea română nu
conţine dispoziţii, se aplică principiile de bază ale sistemului de drept român. Sunt elocvente din
acest punct de vedere dispoziţiile art. 2562 alin. 3, potrivit cărora, “în cazul imposibilităţii de a
stabili conţinutul legii străine, se aplică legea română”.
Aplicarea legii române ca lege a forului, în acest caz, are un caracter subsidiar şi este
justificată numai de imposibilitatea evidentă de probare a legii străine80.

2.2 Aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae

Specific acestei situaţii este faptul că legea străină fie constituie o condiţie a aplicării legii
forului, fie se aplică întrucât părţile au făcut în mod explicit referire la ea în contractul lor, fie
încorporând-o contractual.
În doctrină, aplicarea legii străine altfel decât ca lex causae mai este cunoscută prin noţiunea
de “luare în considerare a legii străine”81. În esenţă, situaţia este aceeaşi, în sensul că în ambele
cazuri se invocă recunoaşterea autorităţii legii străine în faţa instanţei forului82.
Cazurile în care legea străină este aplicată altfel decât ca lex causae sunt:
- Situaţia în care, pentru aplicarea legii române, este impusă condiţia reciprocităţii;
- Condiţiile în care efectele unei hotărâri judecătoreşti străine sunt recunoscute în România:
a. hotărârea străină este definitivă potrivit legii statului unde a fost pronunţată (art. 167 lit. a);
b. instanţa străină care a pronunţat hotărârea a avut, potrivit legii sale, competenţa să judece
procesul (art. 167 lit. b);
c. hotărârea străină să fie executorie, potrivit legii instanţei care a pronunţat-o (art. 174 lit. a).
- În situaţia chestiunilor prealabile de natură civilă în procesul penal, dacă acestea sunt supuse
unei legi străine (exemplu: una din căsătorii, în cazul infracţiunii de bigamie, a fost încheiată în
străinătate, instanţa română va avea în vedere legea străină, ca o condiţie a aplicării legii penale
române). Situaţia este identică în cazul în care legea penală română se aplică în temeiul principiului

77
A se vedea în acest sens, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 159
78
De exemplu uzanţele publicate de Camera de Comerţ Internaţională sunt publicate sub denumirea de INCOTERMS
79
Certificatul de cutumă reprezintă o expertiză scrisă, întocmită de un specialist, la cererea uneia din părţi, care cuprinde
informaţii cu privire la conţinutul legii străine şi la aplicarea acesteia
80
I. Lazăr, op. cit., pag. 90; D. Al. Sitaru, op. cit., pag. 105-106
81
A se vedea pe larg, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 44-45
82
A se vedea, T. R. Popescu, op. cit., pag. 8-9

28
universalităţii (art. 6 C. pen.), când pentru aplicarea legii penale române se impune condiţia dublei
incriminări.
- În cazul recepţiunii (încorporării) contractuale a legii străine de către părţi într-un contract. O
astfel de recepţiune contractuală există când părţile dintr-un contract fac trimitere la o lege străină nu
pentru aplicarea acesteia contractului lor cu titlul de lex causae, ci cu scopul de a face din legea
străină un mijloc de interpretare sau completare a contractului respectiv83.

83
În cazul recepţiunii contractuale a legii străine, legea străină dobândeşte caracterul unui element de fapt, fiind
considerată ca o clauză contractuală şi nu ca un întreg sistem de drept, ca în situaţiile anterioare.

29
 CAPITOLUL VIII

CONFLICTUL DE LEGI ÎN TIMP ŞI SPAŢIU

1. Noţiunea de conlict de legi în timp şi spaţiu şi formele acestuia

Un rol important în soluţionarea unei probleme conflictuale îl are stabilirea momentului în

care ne găsim cu privire la raportul juridic cu element străin: momentul naşterii, modificării,
transmiterii sau stingerii unui raport juridic; sau momentul existenţei acelui raport juridic.
Când problema conflictuală priveşte naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea
raportului juridic ne aflăm în prezenţa unui conflict de legi în spaţiu, în contextul căruia este necesar
a se determina legea competentă a se aplica84, iar când ne aflăm în prezenţa unui raport juridic deja
dobândit în temeiul unei legi străine, ne aflăm în prezenţa unui conflict de legi în timp şi spaţiu, iar
în acest caz se impun a fi determinate efectele pe care dreptul dobândit le produce pe teritoriul altor
state85.
Conflictul intervine între legea (sistemul de drept) sub imperiul căreia s-a născut dreptul şi
legea (sistemul de drept) unde se invocă dreptul. Acest conflict mai poartă denumirea de teoria
recunoaşterii drepturilor dobândite sau teoria efectelor extrateritoriale ale drepturilor câştigate86.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu se poate prezenta sub două forme:
- Dreptul subiectiv (raportul juridic) se naşte, se modifică, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului intern al unui stat şi se invocă într-un alt stat. În acest caz, conflictul se iveşte ulterior, când
raportul juridic (dreptul) se invocă într-un alt stat87.
- Dreptul subiectiv (raportul juridic) se naşte, se modifică, se transmite sau se stinge în cadrul
dreptului internaţional privat şi apoi se invocă într-un alt stat decât acela unde s-a născut, modificat,
transmis sau stins. În acest caz, cu privire la dreptul dobândit ori la raportul juridic se întâlnesc, în mod
succesiv, un conflict de legi (în spaţiu), sub aspectul naşterii, modificării, transmiterii sau stingerii
acestuia, şi un conflict de legi (în timp şi spaţiu) care priveşte eficacitatea internaţională a dreptului,
respectiv a raportului juridic88.
Conflictul de legi în timp şi spaţiu prezintă importanţă în ceea ce priveşte recunoaşterea într-
un alt stat a unei situaţii juridice dobândite conform normelor conflictuale ale unui alt stat
(eficacitatea internaţională a unei situaţii dobândite)89.

2. Soluţionarea conflictului de legi în timp şi spaţiu

Soluţionarea conflictului de legi în timp şi spaţiu90 are la bază normele de drept internaţional
privat, iar în dreptul român norma conflictuală prevăzută în art. 9 din Legea nr. 105/1992, potrivit
căreia, “drepturile câştigate în ţară străină sunt respectate în România, afară numai dacă sunt
84
De exemplu, doi cetăţeni bulgari se află în România şi intenţionează să se căsătorească; punându-se problema legii
aplicabile căsătoriei lor, se iveşte un conflict de legi în spaţiu.
85
De exemplu, doi soţi, după ce obţin divorţul într-o ţară, intenţionează să se recăsătorească într-o altă ţară, unde nu vor
mai obţine încă o dată divorţul, ci vor uza de situaţia lor juridică de divorţaţi, pentru a încheia o nouă căsătorie.
86
A. Fuerea, op. cit., pag. 67
87
Doi cetăţeni italieni se căsătoresc în ţara lor, iar apoi se stabilesc în România, unde invocă situaţia lor de căsătoriţi
pentru a pretinde pensie de întreţinere. În acest caz, legea italiană vine în conflict cu legea română, punându-se
întrebarea dacă acea căsătorie poate fi recunoscută de legea (sistemul de drept ) română.
88
De pildă, doi cetăţeni bulgari vin în România, unde încheie o căsătorie (acesta este momentul naşterii dreptului ori a
raportului juridic şi respectiv a conflictului de legi în spaţiu); ulterior, cei doi soţi se stabilesc în Austria, unde intervine
problema recunoaşterii căsătoriei în cadrul internaţional (conflictul de legi în timp şi spaţiu).
89
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 135
90
A se vedea pe larg, I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 135-136; A. Fuerea, op. cit., pag. 68

30
contrare ordinii publice de drept internaţional privat român”. Numai după aplicarea normei
conflictuale, un drept dobândit potrivit legii străine poate fi sau nu recunoscut.
Recunoaşterea internaţională a unui drept dobândit, constituie un atribut al instanţei străine sau
române; o astfel de recunoaştere presupune a considera ca existent şi valabil în orice stat, a unui drept
dobândit conform legii competente într-un alt stat.

3. Condiţiile eficacităţii internaţionale a drepturilor dobândite

Dreptul dobândit într-o ţară poate fi invocat într-o altă ţară dacă sunt îndeplinite cumulative
următoarele condiţii:
- Dreptul să fi fost dobândit potrivit legii competente, deoarece, în caz contrar, dreptul nu
există şi prin urmare este lipsit de eficacitate internaţională. În privinţa legii competente, se impune
o dublă distincţie.
a. Dacă dreptul se dobândeşte în cadrul sistemului de drept al unui stat, legea competentă este
legea străină a statului unde acest drept s-a creat.
b. Dacă dreptul se dobândeşte în cadrul internaţional, legea competentă este cea indicată de
normele conflictuale de drept internaţional privat al statului unde se invocă dreptul91.
- Dreptul (raportul juridic) să fie îndeplinit toate condiţiile prevăzute de legea străină
competentă
De exemplu, în cazul vânzării de bunuri mobile, dreptul de proprietate se poate transmite,
potrivit legislaţiei interne a fiecărui stat, fie în momentul încheierii contractului, fie în momentul
remiterii materiale a bunului.
- Dreptul a cărui eficacitate internaţională se pretinde este cel care s-a dobândit, iar nu
altul care ar fi substituit acestuia
De exemplu, se obţine o hotărâre judecătorească în străinătate, iar cel ce a obţinut această
hotărâre, se deplasează într-o altă ţară unde doreşte să obţină o modificare a hotărârii, invocând apoi
noua hotărâre pe teritoriul acestei ţări. Acest lucru nu va fi posibil, deoarece persoana respectivă ar
dobândi un alt drept subiectiv.
- Dreptul dobândit într-o anumită ţară va produce efecte în altă ţară, dacă între timp nu
s-a creat în ţara în care se invocă un drept nou care îl include pe cel creat în străinătate
De exemplu, depozitarul sau creditorul gajist înstrăinează un bun mobil într-o ţară în care
legea acordă proprietarului dreptul de a-l revendica de la subdobânditor, iar bunul este apoi
transportat într-o altă ţară (de exemplu la noi) a cărei lege prevede că, în cazul bunurilor mobile,
posesiunea de bună credinţă echivalează cu însuşi titlul de proprietate, fără putinţă de probă
contrară. Proprietarul nu va mai putea revendica bunul, în ţara unde a fost deplasat, de la persoana
care l-a dobândit aici, fiind de bună credinţă, deoarece acesta a devenit proprietarul bunului, adică s-
a creat un drept nou care-l include pe cel vechi.

4. Efectele unui drept dobândit potrivit legii străine

Sub aspectul efectelor unui drept dobândit în străinătate, sunt aplicabile următoarele reguli:
- Dreptul dobândit produce toate efectele conferite de legea străină.92
91
Cu privire la această situaţie unii autorii consideră că norma conflictuală a ţării unde se naşte raportul juridic indică
legea competentă, ceea ce înseamnă că această lege trebuie respectată pentru naşterea raportului. Însă, norma
conflictuală a forului poate să admită, în unele situaţii, faptul că norma conflictuală străină unde s-a născut dreptul să
determine ea legea competentă
92
De pildă, prin căsătoria încheiată în România, o femeie dobândeşte deplină capacitate de exerciţiu. Deplasându-se pe
teritoriul unui alt stat, unde capacitatea de exerciţiu se dobândeşte la o vârstă mai înaintată, această femeie va avea
capacitate de exerciţiu chiar dacă nu îndeplineşte această vârstă, întrucât a fost dobândită în temeiul legii române
competente.

31
 - Dreptul dobândit potrivit legii străine nu produce în alt stat mai multe efecte decât ar produce
în temeiul legii sub incidenţa căreia a fost creat.93
- Dreptul dobândit nu poate să producă în altă ţară efecte contrare ordinii publice de drept
internaţional privat.

93
De exemplu, reprezentanţele firmelor străine în România nu pot face operaţii la care firmele pe care le reprezintă nu
sunt îndreptăţite în ţara în care acestea îşi au sediul principal sau care nu intră în obiectul lor de activitate

32
 CAPITOLUL IX

CONFLICTUL MOBIL DE LEGI ŞI CONFLICTUL ÎN TIMP AL

NORMELOR CONFLICTUALE

CONFLICTUL MOBIL DE LEGI

1. Noţiunea conflictului mobil de legi

Există conflict mobil de legi când un raport juridic este supus succesiv la două sisteme de
drept diferite, ca urmare a deplasării punctului de legătură94.
Conflictul mobil de legi presupune existenţa acelor sisteme cu care raportul juridic are
legătură, succesiv, prin punctul de legătură care se modifică şi determină supunerea acelui raport
juridic reglementării de către două sisteme de drept diferite.
Conflictul mobil de legi se aseamănă cu conflictul de legi în timp, în sensul că ambele
conflicte presupun aplicarea, cu privire la un raport juridic, a două legi succesive. Deosebirea dintre
cele două conflicte constă în faptul că în cazul conflictului de legi în timp există două legi interne
(din cadrul aceluiaşi sistem de drept), din care numai una este în vigoare, pe când conflictul mobil
de legi presupune două legi aparţinând unor state diferite (două sisteme de drept), ambele în vigoare,
dar reglementând succesiv raportul juridic.
Conflictul mobil de legi se aseamănă cu conflictul de legi în timp şi spaţiu, în sensul că ambele
conflicte de legi presupun coexistenţa în spaţiu a două sisteme de drept; spre deosebire de conflictul
de legi în timp şi spaţiu, care presupune recunoaşterea într-un stat a unui drept dobândit într-un alt
stat fără o schimbare a punctului de legătură ori a legii aplicabile, conflictul mobil de legi presupune
o schimbare a punctului de legătură, care plasează raportul juridic sub incidenţa unei noi legi.

2. Domenii în care poate interveni conflictul mobil de legi

Conflictul mobil de legi poate interveni numai în legătură cu raporturile juridice la care sunt
aplicabile normele conflictuale cu puncte de legătură mobile (variabile). Principalele domenii sunt:
- statutul personal, prin schimbarea cetăţeniei sau a domiciliului;
- statutul real mobiliar, prin deplasarea bunului dintr-un stat în altul;
- drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului, când acesta din urmă îşi schimbă
domiciliul dintr-un stat în altul;
- forma testamentului, care este supusă legii naţionale a testatorului, în situaţia în care
cetăţenia testatorului se schimbă înainte de decesul acestuia;
- persoanele juridice, prin schimbarea sediului lor, dacă legea naţională a persoanei juridice se
determină după sediul acesteia.

94
I. P. Filipescu, A. I. Filipescu, op. cit., pag. 176; D. Al. Sitaru, op. cit., pag. 149; H. Batiffol, P. Lagarde, op. cit., vol. I,
pag. 380

33
 3. Soluţionarea conflictului mobil de legi

Conflictul mobil de legi se soluţionează în conformitate cu dispoziţiile normelor conflictuale

sau ale altor norme juridice din sistemul de drept al statului forului.
Dacă legea forului nu prevede o soluţie privind conflictul mobil de legi, se vor aplica prin
analogie dispoziţiile privind soluţionarea conflictelor de legi în timp din dreptul intern, avându-se în
vedere particularităţile în care apare acest conflict.

CONFLICTUL ÎN TIMP AL NORMELOR CONFLICTUALE

1. Noţiunea şi soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale

Conflictul în timp al normelor conflictuale ale forului apare în ipoteza în care apar norme
conflictuale noi, care determină, diferit, faţă de cele anterioare, aplicarea legilor în spaţiu.
Cu privire la soluţionarea conflictului în timp al normelor conflictuale ale forului, în doctrină
au fost enunţate mai multe opinii, după cum urmează:
- soluţionarea acestui tip de conflict se face, dacă legea nu prevede altfel, prin aplicarea
dreptului tranzitoriu privind normele materiale care formează obiectul normelor conflictuale
respective;
- alţii autori consideră că norma conflictuală nouă este de aplicaţie imediată, chiar dacă fapta
despre care este vorba a intervenit anterior;
- în dreptul român se face următoarea distincţie: normele conflictuale române nu pot avea efect
retroactiv (potrivit art. 15 alin.2 din Constituţia României), iar potrivit art. 2559 alin. 2 din Codul
Civil se admite retrimiterea de gradul 1.

2. Conflictul în timp al normelor materiale străine

Pentru a fi în prezenţa unui conflict în timp al normelor materiale străine este necesară
existenţa a două asemenea legi succesive.
Soluţionarea conflictului în timp al normelor materiale străine se face potrivit dreptului
tranzitoriu al siatemului de drept căruia aparţin cele două legi succesive.

34
 PARTEA SPECIALĂ

NORME CONFLICTUALE ÎN
DOMENIUL DREPTULUI INTERNAŢIONAL PRIVAT

35
 CAPITOLUL I

NORME CONFLICTUALE PRIVIND PERSOANA FIZICĂ ŞI PERSOANA JURIDICĂ

STAREA ŞI CAPACITATEA PERSOANEI FIZICE

1. Starea civilă

Prin starea civilă95 sau statut civil al persoanei fizice se înţelege suma de calităţi şi
particularităţi care, prin consecinţele pe care legea le prevede, contribuie la individualizarea ei în
societate şi familie.

2. Capacitatea persoanei fizice

Potrivit art. 2572 din Codul Civil, „Starea civilă şi capacitatea persoanei fizice sunt cârmuite
de legea sa naţională, dacă prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel” (alin.1), iar „incapacităţile
speciale referitoare la un anumit raport juridic sunt supuse legii aplicabile acelui raport juridic”
(alin.2).
Raporturile juridice care ţin de statutul persoanei sunt localizate în funcţie de persoană,
avându-se în vedere cetăţenia sau domiciliul persoanei.
Legea determinată în acest fel se numeşte legea personală. Aceasta se prezintă sub două
aspecte, şi anume:
- legea naţională (lex patriae);
- legea reşedinţei obişnuite.
În prima situaţie, capacitatea (şi starea) se determină potrivit legii ţării a cărei cetăţenie o are
persoana în cauză (dreptul italian, francez).
În cea de-a doua situaţie, aceasta se determină potrivit legii ţării în care îşi are reşedinţa
obişnuită persoana în cauză (dreptul englez, irlandez, danez).
Un alt sistem cunoscut în practică după care se determină capacitatea persoanei este cel mixt.
Astfel, pentru străini capacitatea persoanei se determină după legea proprie (a statului unde se
găsesc străinii), iar pentru cetăţenii proprii aflaţi în străinătate, capacitatea se determină după legea
naţională a persoanelor.

3. Statutul persoanei fizice

Conform art. 2572 alin. 1 in Codul Civil prin statutul persoanei fizice se înţelege starea,
capacitatea şi relaţiile de familie ale acesteia.
Statutul personal este supus legii naţionale a persoanei fizice (lex patriae), afară numai dacă,
prin dispoziţii speciale nu se prevede altfel (art. 2572). Potrivit art. 2568 alin.1 din Codul Civil
legea naţională este legea statului a cărui cetăţenie o are persoana în cauză. Astfel, pentru cetăţeanul
român legea naţională este cea română.
În ce priveşte determinarea şi proba cetăţeniei, acestea se fac în conformitate cu legea
statului a cărui cetăţenie se invocă (art. 2569 din Codul Civil).
Determinarea cetăţeniei înseamnă şi determinarea legii naţionale a persoanei fizice
respective.

95
În acest sens, a se vedea: Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, “Drept civil. Persoanele”, Editura Rosetti, Bucureşti,
2003, pag. 174.

36
 Proba cetăţeniei se face tot după legea statului a cărui cetăţenie se invocă.
Dacă persoana are mai multe cetăţenii, se aplică legea aceluia dintre state a cărui cetăţenie o
are şi de care este cel mai strâns legată, în special prin reşedinţa sa obişnuită (art. 2568 alin. 2).
În cazul persoanei care nu are nicio cetăţenie, trimiterea la legea naţională este înţeleasă ca
fiind făcută la legea statului unde are reşedinţa obişnuită (art. 2568 alin. 3).

4. Începutul şi încetarea personalităţii

Începutul şi încetarea personalităţii sunt determinate de legea naţională a fiecărei persoane

(art. 2573 din Codul Civil).

5. Declararea judecătorească a morţii

Declararea morţii, stabilirea decesului şi a datei prezumate a morţii, precum şi prezumţia că

cel dispărut este în viaţă sunt cârmuite de ultima lege naţională a persoanei dispărute. Dacă această
lege nu poate fi identificată, se aplică legea română (art. 2574 din Codul Civil).

6. Dobândirea majoratului

Schimbarea legii naţionale a persoanei nu aduce atingere majoratului dobândit potrivit legii
aplicabile la momentul dobândirii (art. 2575 din Codul Civil).

7. Ocrotirea majorului

Măsurile de ocrotire a persoanei cu capacitate deplină de exerciţiu sunt supuse legii statului
unde aceasta îşi are reşedinţa obişnuită la data instituirii tutelei sau la data luării unei alte măsuri de
ocrotire (art. 2578 alin. 1 din Codul Civil).
În mod excepţional, în măsura în care este necesar pentru ocrotirea persoanei fizice,
autoritatea competentă poate să aplice sau să ia în considerare legea altui stat, cu care situaţia
juridică prezintă cele mai strânse legături (art. 2578 alin. 2 din Codul Civil).
Legea prevăzută la alin. (1) guvernează şi existenţa, întinderea, modificarea şi stingerea
puterii de reprezentare încredinţate de persoana cu capacitate deplină de exerciţiu, pentru situaţia în
care nu se va putea îngriji de interesele sale. Aceasta poate însă alege una dintre următoarele legi:
a) legea naţională;
b) legea unei reşedinţe obişnuite anterioare;
c) legea statului unde sunt situate bunurile, în ceea ce priveşte măsurile de ocrotire cu privire la
bunuri (art. 2578 alin. 3 din Codul Civil).
Măsurile ce se iau cu privire la persoana ocrotită ori bunurile sale sunt supuse legii statului
ale cărui autorităţi îndrumă şi supraveghează exercitarea ocrotirii de către cei în drept (art. 2578 alin.
4 din Codul Civil).

8. Ocrotirea terţilor

Persoana care, potrivit legii naţionale, este lipsită de capacitate sau are capacitate de exerciţiu
restrânsă nu poate să opună această cauză de nevaliditate celui care, de bună-credinţă la momentul
încheierii actului şi conform legii locului unde actul a fost încheiat, a considerat-o ca fiind deplin
capabilă. Această regulă nu se aplică actelor juridice referitoare la familie, moştenire şi la drepturi
reale asupra imobilelor situate în alt stat decât cel al locului încheierii actului(art. 2579 alin. 1 din
Codul Civil).
37
 De asemenea, lipsa calităţii de reprezentant, stabilită potrivit legii aplicabile ocrotirii
persoanei fizice, nu poate fi opusă terţului care cu bună-credinţă s-a încrezut în această calitate,
potrivit legii locului unde actul a fost întocmit, dacă actul a fost încheiat între prezenţi şi pe teritoriul
aceluiaşi stat (art. 2579 alin. 2 din Codul Civil).

NUMELE ŞI REŞEDINŢA PERSOANEI FIZICE

1. Numele

Ca drept subiectiv extrapatrimonial, numele este acel atribut de identificare a persoanei fizice
care „constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi societate prin cuvintele stabilite, în
condiţiile legii, cu această semnificaţie”96. Orice persoană are dreptul la numele stabilit sau dobândit
potrivit legii.
Numele este supus reglementării legii naţionale (art. 2576 alin.1 din Codul Civil).
Stabilirea numelui copilului la naştere este cârmuită, la alegere, fie de legea statului a cărui
cetăţenie comună o au atât părinţii, cât şi copilul, fie de legea statului unde copilul s-a născut şi
locuieşte de la naştere (art. 2576 alin.2 din Codul Civil).
Modificarea numelui de familie este determinată de schimbări care intervin în starea civilă a
unei persoane fizice cum ar fi: căsătoria sau adopţia. În aceste situaţii se aplică legea care
reglementează efectele căsătoriei sau ale adopţiei.
Schimbarea numelui pe cale administrativă are loc fără a interveni şi o modificare a stării
civile. Dreptul de a cere schimbarea numelui pe cale administrativă este recunoscut persoanei fizice
prin art. 3 din O. G. nr. 41/2003 iar legea aplicabilă este cea a reşedinţei persoanei în cauză.

2. Reşedinţa obişnuită

Potrivit art. 2570 alin. 1 din Codul Civil reşedinţa obişnuită a persoanei fizice este în statul în
care persoana îşi are locuinţa principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalităţile legale de
înregistrare. Reşedinţa obişnuită a unei persoane fizice acţionând în exerciţiul activităţii sale
profesionale este locul unde această persoană are stabilimentul său principal.
Pentru determinarea locuinţei principale vor fi avute în vedere acele circumstanţe personale
şi profesionale care indică legături durabile cu statul respectiv sau intenţia de a stabili asemenea
legături (2570 alin. 2 din Codul Civil).

PERSOANA JURIDICĂ ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PRIVAT

Persoanele juridice joacă un rol din ce în ce mai important în relaţiile economice

internaţionale, în relaţiile politice, culturale, sociale ori umanitare.
Orice persoană juridică este supusă legii unei anumite ţări deoarece, aceasta nu poate exista
şi nici funcţiona decât în temeiul unor dispoziţii legale.

96
Gh. Beleiu, op. cit., pag. 389

38
 1. Statutul organic al persoanei juridice

Potrivit art. 2580 alin.1 ”statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa
naţională”, adică de lex societatis.
Statutul organic al sucursalei înfiinţate de către persoana juridică într-o altă ţară este supus
legii naţionale a acesteia (art. 2580 alin.2).
Statutul organic al filialei este supus legii statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit propriul
sediu, independent de legea aplicabilă persoanei juridice care a înfiinţat-o (art. 2580 alin.3).

2. Naţionalitatea persoanei juridice

Naţionalitatea persoanei juridice este reglementată de art. 2571 din Codul Civil astfel:
- Persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului
constitutiv, sediul social (alin.1).
- Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica naţionalitatea persoanei
juridice este sediul real (alin.2).
- Prin sediu real se înţelege locul unde se află centrul principal de conducere şi de gestiune a
activităţii statutare, chiar dacă hotărârile organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor
transmise de acţionari sau asociaţi din alte state (alin.3).
- Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în
conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat
(alin.4).

3. Domeniul de aplicare a legii naţionale (art. 2581 Cod Civil)

Legea statutului organic al persoanei juridice cârmuieşte îndeosebi:

a) capacitatea acesteia;
b) modul de dobândire şi de pierdere a calităţii de asociat;
c) drepturile şi obligaţiile ce decurg din calitatea de asociat;
d) modul de alegere, competenţele şi funcţionarea organelor de conducere ale persoanei
juridice;
e) reprezentarea acesteia prin intermediul organelor proprii;
f) răspunderea persoanei juridice şi a organelor ei faţă de terţi;
g) modificarea actelor constitutive;
h) dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice.

4. Recunoaşterea persoanelor juridice străine (art. 2582 Cod Civil)

Persoanele juridice străine cu scop lucrativ, valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o
au, sunt recunoscute de plin drept în România.
Persoanele juridice străine fără scop lucrativ pot fi recunoscute în România, pe baza
aprobării prealabile a Guvernului, prin hotărâre judecătorească, sub condiţia reciprocităţii, dacă sunt
valabil constituite în statul a cărui naţionalitate o au, iar scopurile statutare pe care le urmăresc nu
contravin ordinii sociale şi economice din România.
Hotărârea de recunoaştere se publică în Monitorul Oficial al României şi într-un ziar central
şi este supusă apelului în termen de 60 de zile de la data ultimei publicări.
Apelul poate fi exercitat de orice persoană interesată pentru neîndeplinirea oricăreia dintre
condiţiile prevăzute la alin. (2).

39
 5. Efectele recunoaşterii persoanelor juridice străine (art. 2583 Cod Civil)

O persoană juridică străină care este recunoscută beneficiază de toate drepturile care decurg
din legea statutului ei organic, în afară de cele pe care statul care face recunoaşterea le refuză prin
dispoziţiile sale legale (alin. 1).
Persoana juridică străină recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării
în condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţilor economice, sociale,
culturale sau de altă natură (alin. 2).

6. Legea aplicabilă fuziunii persoanelor juridice (art. 2584 Cod Civil)

Fuziunea unor persoane juridice de naţionalităţi diferite poate fi realizată dacă sunt
îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de legile naţionale aplicabile statutului lor organic.

40
 CAPITOLUL II

NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA

BUNURI ŞI DREPTURI REALE

Secţiunea I-a

ASPECTE GENERALE PRIVIND BUNURILE ŞI DREPTURILE REALE

1. Bunurile şi drepturile reale

În sens restrâns (stricto sensu), prin bunuri se înţelege acele lucruri care pot fi obiecte de
drepturi şi obligaţii patrimoniale, precum şi operele de creaţie intelectuală şi energia de orice fel, în
măsura în care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale.
În sens larg (lato sensu), prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, operele de creaţie intelectuală şi
energia de orice fel, ca obiect al drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi drepturile patrimoniale
şi acţiunile privitoare la bunurile în accepţiunea restrânsă.
Drepturile patrimoniale cuprind atât drepturile reale privind imobilele şi mobilele, cât şi
drepturile de creanţă.

Secţiunea a II- a

LEGEA SITUAŢIEI BUNURILOR (lex rei sitae)

1. Domeniul de aplicare a regulii lex rei sitae

Legea statului pe teritoriul căreia se găseşte bunul reglementează:

- clasificarea bunurilor în mobile şi imobile, corporale şi incorporale, fungibile şi
nefungibile, etc.;
- bunurile care se află în circuitul civil precum şi cele care sunt scoase din circuitul civil;
- drepturile reale care pot avea ca obiect asemenea bunuri, precum şi calificarea acestor
drepturi;
- condiţiile de existenţă a drepturilor reale;
- regimul juridic al dreptului de proprietate şi al celorlalte drepturi reale;
- sarcinile fiscale asupra bunurilor;
- măsurile de urmărire şi executare silită;
- modurile de dobândire, de transmitere sau de stingere a drepturilor reale;
- regimul juridic al posesiunii;
- mijloacele de apărare a dreptului de proprietate şi a celorlalte drepturi reale.

2. Limitele aduse regulii lex rei sitae

Această lege nu este aplicabilă, în principiu, următoarelor aspecte ale raportului juridic
privind bunurile:
- capacitatea persoanei care contractează în legătură cu un bun, chiar imobil, este
reglementată de legea naţională;
- forma actelor juridice poate fi cârmuită de legea locului unde se încheie actul (locus regit
actum);
41
 - condiţiile de fond şi efectele pe care le produce contractul sunt cârmuite de legea
contractului;
- nu întotdeauna o universalitate de bunuri este cârmuită de lex rei sitae;
- anumite probleme conflictuale referitoare la bunuri care aparţin unor persoane juridice sunt
reglementate de legea naţională a persoanei juridice;

3. Bunurile cărora nu li se aplică legea situaţiei (lex rei sitae)

Datorită naturii lor specifice următoarele bunuri nu sunt supuse legii situaţiei bunului:
- navele şi aeronavele, care sunt supuse legii pavilionului sau legii statului de înmatriculare;
- mărfurile în tranzit (res in tranzitu). Art. 2618 din Codul Civil prevede că bunul aflat în
curs de transport este supus legii statului de unde a fost expediat, afară numai dacă: părţile au ales
ele însele o altă lege; bunul este depozitat într-un antrepozit sau pus sub sechestru în temeiul unor
măsuri asigurătorii sau ca urmare a unei vânzări silite, situaţie în care se aplică legea locului unde a
fost reaşezat temporar; bunul face parte din cele personale ale unui pasager, aplicabilă fiind legea sa
naţională;
- bunurile care aparţin statului străin, potrivit principiului imunităţii statului şi a bunurilor
sale. Regimul juridic al bunurilor unui stat străin este stabilit de legea statului căruia îi aparţin.

42
 CAPITOLUL III

NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA FORMA ACTELOR JURIDICE

Secţiunea I-a

FORMA EXTERIOARĂ A ACTELOR JURIDICE

1. Legea aplicabilă condiţiilor de fond

Art. 2637 din Codul Civil, reglementează legea aplicabilă condiţiilor de fond astfel:
- Condiţiile de fond ale actului juridic sunt stabilite de legea aleasă de părţi sau, după caz, de
autorul său.
- Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe.
- Părţile pot alege legea aplicabilă totalităţii sau numai unei anumite părţi a actului juridic.
- Înţelegerea privind alegerea legii aplicabile poate fi modificată ulterior încheierii actului.
Modificarea are efect retroactiv, fără să poată totuşi:
a) să infirme validitatea formei acestuia; sau
b) să aducă atingere drepturilor dobândite între timp de terţi.
În cazul în care părţile nu aleg legea aplicabilă, în lipsa alegerii se va aplica: legea statului cu
care actul juridic prezintă legăturile cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se
aplică legea locului unde actul juridic a fost încheiat. Se consideră că există atari legături cu legea
statului în care debitorul prestaţiei caracteristice sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii
actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de comerţ sau sediul social (art. 2638 Cod Civil).

2. Legea aplicabilă condiţiilor de formă

Art. 2639 din Codul Civil, reglementează legea aplicabilă condiţiilor de formă astfel:
- Condiţiile de formă ale unui act juridic sunt stabilite de legea care îi cârmuieşte fondul.
- Actul se consideră totuşi valabil din punctul de vedere al formei, dacă îndeplineşte
condiţiile prevăzute de una dintre legile următoare:
a) legea locului unde a fost întocmit;
b) legea cetăţeniei sau legea reşedinţei obişnuite a persoanei care l-a consimţit;
c) legea aplicabilă potrivit dreptului internaţional privat al autorităţii care examinează validitatea
actului juridic.
- În cazul în care legea aplicabilă condiţiilor de fond ale actului juridic impune, sub
sancţiunea nulităţii, o anumită formă solemnă, nicio altă lege dintre cele menţionate mai sus nu
poate să înlăture această cerinţă, indiferent de locul întocmirii actului.

3. Excepţii de la aplicarea regulii locus regit actum

Sunt situaţii când legea locului încheierii actului nu este competentă în privinţa formei
exterioare a acestuia. Ne aflăm, practic, în prezenţa unor excepţii generale sau speciale.
Ca excepţii generale sunt următoarele:
- ordinea publică în dreptul internaţional privat;

43
 - frauda la lege în dreptul internaţional privat;
- retrimiterea.
Ca excepţii speciale, avem:
- ipotecile constituite în ţară străină asupra unor construcţii situate în ţara noastră nu pot avea
efect în România decât dacă au fost făcute prin acte autentice, iar actele încheiate în străinătate care
constată consimţământul pentru stingerea sau reducţiunea unei inscripţii nu sunt executorii în ţara
noastră decât dacă îndeplinesc aceleaşi condiţii;
- potrivit art. 2635 din Codul Civil „Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului
sunt considerate valabile dacă actul respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost
întocmit, modificat sau revocat, fie la data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile
următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite”.

44
 CAPITOLUL IV

NORMA CONFLICTUALĂ CU PRIVIRE LA CONDIŢIILE DE FOND ŞI EFECTELE

CONTRACTELOR ŞI ALTOR ACTE JURIDICE

LEX VOLUNTATIS

1. Noţiunea regulii lex voluntatis

Legea competentă să reglementeze condiţiile de fond şi efectele contractului este lex

contractus.
Lex contractus poate fi lex voluntatis, adică legea aleasă de părţi în temeiul autonomiei lor
de voinţă sau legea determinată de norma conflictuală, în lipsa lui lex voluntatis.
Potrivit dispoziţiilor art. 2637 alin. 1 din Codul Civil contractul este supus legii alese prin
consens de către părţi.
Alegerea legii aplicabile actului trebuie să fie expresă ori să rezulte neîndoielnic din
cuprinsul acestuia sau din circumstanţe (art. 2637 alin. 2).
Lex voluntatis constituie expresia în planul dreptului internaţional privat a principiului
autonomiei de voinţă a părţilor sau a principiului libertăţii contractuale, principiu care guvernează
condiţiile de fond ale actului juridic în general. În virtutea acestui principiu, părţile pot să precizeze
conţinutul actului juridic ori să determine sistemul de drept aplicabil actului lor, ca lex causae.
Voinţa părţilor nu se poate manifesta decât prin limitele pe care legea le permite. Aşadar, în
cazul în care legea română are calitatea de lex fori, această lege determină condiţiile în care părţile
pot să-şi exercite libertatea de a alege legea contractului.

DETERMINAREA LEGII CONTRACTULUI ÎN CAZUL ÎN CARE PĂRŢILE NU ŞI-AU

EXPRIMAT VOINŢA CU PRIVIRE LA ACEASTĂ LEGE

Potrivit art. 2638 din Codul Civil, în cazul în care părţile nu şi-au exprimat voinţa cu privire
la legea aplicabilă contractului, se va aplică legea statului cu care actul juridic prezintă legăturile
cele mai strânse, iar dacă această lege nu poate fi identificată, se aplică legea locului unde actul
juridic a fost încheiat.
Se consideră că există atari legături cu legea statului în care debitorul prestaţiei caracteristice
sau, după caz, autorul actului are, la data încheierii actului, după caz, reşedinţa obişnuită, fondul de
comerţ sau sediul social.

45
 CAPITOLUL V

LEGEA APLICABILĂ TRANSMITERII ŞI STINGERII OBLIGAŢIILOR

1. Delegaţia şi novaţia

Delegaţia şi novaţia sunt supuse legii alese de părţi (lex voluntatis). În lipsă de lex voluntatis,
în consens cu dispoziţiile art. 2643 alin.1 din Codul Civil, delegaţia şi novaţia sunt supuse legii
aplicabile obligaţiei care le formează obiectul, respectiv legii care guvernează obligaţia iniţială
(dintre delegant şi delegatar în cazul delegaţiei, respectiv legii contractului, delictului etc., în cazul
novaţiei).

2. Compensaţia

Potrivit art. 2643 alin. 2, compensaţia, indiferent de forma acesteia (legală, convenţională sau
judecătorească), este supusă legii aplicabile creanţei căreia i se opune stingerea, parţială sau totală,
prin compensaţie.
De regulă, creanţa care se invocă a fi stinsă prin compensaţie este creanţa reclamantului
şi, în consecinţă, ea va fi supusă legii care guvernează această creanţă.

3. Dispoziţiile comune obligaţiilor contractuale şi obligaţiilor extracontractuale

3.1 Pluralitatea de debitori

Potrivit art. 2644, creditorul care îşi valorifică drepturile împotriva mai multor debitori
trebuie să se conformeze legii aplicabile în raporturile sale cu fiecare dintre ei. Prin urmare, soluţia
care rezultă din conţinutul acestor dispoziţii este în sensul că între creditor şi fiecare dintre debitorii
săi există raporturi juridice distincte, supuse unor sisteme de drept diferite.

3.2 Regresul
Potrivit art. 2645 alin. 1, dreptul unui debitor de a exercita regresul împotriva unui codebitor
există numai dacă legile aplicabile ambelor datorii îl admit.
Potrivit art. 2645 alin. 2, condiţiile de exercitare a regresului sunt determinate de legea
aplicabilă datoriei pe care codebitorul o are faţă de creditorul urmăritor.
Raporturile dintre creditorul care a fost dezinteresat (despăgubit) şi debitorul plătitor sunt
supuse legii aplicabile acestuia din urmă, respectiv legii raportului dintre cele două părţi (art. 2645
alin. 3).

3.3 Moneda de plată

Moneda de plată este definită de legea statului care a emis-o (art. 2646 alin. 1). Efectele pe
care moneda le exercită asupra întinderii unei datorii sund determinate de legea aplicabilă datoriei
(art. 2646 alin. 2).

46
 CAPITOLUL VI

NORMA CONFLICTUALĂ ÎN DOMENIUL RAPORTURILOR DE FAMILIE

SECŢIUNEA 1

Căsătoria

1. Încheierea căsătoriei

ART. 2.585
Legea aplicabilă promisiunii de căsătorie
(1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea promisiunii de căsătorie sunt determinate de
legea naţională a fiecăruia dintre viitorii soţi la data încheierii promisiunii.
(2) Efectele promisiunii de căsătorie, precum şi consecinţele încălcării ei sunt guvernate de
una dintre următoarele legi, în ordine:
a) legea reşedinţei obişnuite comune a viitorilor soţi la data promisiunii de căsătorie;
b) legea naţională comună a viitorilor soţi, când aceştia nu au reşedinţa obişnuită în acelaşi
stat;
c) legea română, în lipsa legii naţionale comune.

ART. 2.586
Legea aplicabilă condiţiilor de fond ale căsătoriei
(1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea căsătoriei sunt determinate de legea naţională
a fiecăruia dintre viitorii soţi la momentul celebrării căsătoriei.
(2) Dacă una dintre legile străine astfel determinată prevede un impediment la căsătorie care,
potrivit dreptului român, este incompatibil cu libertatea de a încheia o căsătorie, acel impediment va
fi înlăturat ca inaplicabil în cazul în care unul dintre viitorii soţi este cetăţean român şi căsătoria se
încheie pe teritoriul României.

ART. 2.587
Legea aplicabilă formalităţilor căsătoriei
(1) Forma încheierii căsătoriei este supusă legii statului pe teritoriul căruia se celebrează.
(2) Căsătoria care se încheie în faţa agentului diplomatic sau a funcţionarului consular al
României în statul în care acesta este acreditat este supusă formalităţilor prevăzute de legea română.

ART. 2.588
Legea aplicabilă nulităţii căsătoriei
(1) Legea care reglementează cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se aplică nulităţii
căsătoriei şi efectelor acestei nulităţi.
(2) Nulitatea unei căsătorii încheiate în străinătate cu încălcarea condiţiilor de formă poate fi
admisă în România numai dacă sancţiunea nulităţii este prevăzută şi în legea română.

2. Efectele căsătoriei

ART. 2.589
Legea aplicabilă efectelor generale ale căsătoriei

47
 (1) Efectele generale ale căsătoriei sunt supuse legii reşedinţei obişnuite comune a soţilor, iar
în lipsă, legii cetăţeniei comune a soţilor. În lipsa cetăţeniei comune, se aplică legea statului pe
teritoriul căruia căsătoria a fost celebrată.
(2) Legea determinată potrivit alin. (1) se aplică atât efectelor personale, cât şi efectelor
patrimoniale ale căsătoriei pe care această lege le reglementează şi de la care soţii nu pot deroga,
indiferent de regimul matrimonial ales de aceştia.
(3) Prin excepţie de la prevederile alin. (2), drepturile soţilor asupra locuinţei familiei,
precum şi regimul unor acte juridice asupra acestei locuinţe sunt supuse legii locului unde aceasta
este situată.

ART. 2.590
Legea aplicabilă regimului matrimonial
(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial este legea aleasă de soţi.
(2) Ei pot alege:
a) legea statului pe teritoriul căruia unul dintre ei îşi are reşedinţa obişnuită la data alegerii;
b) legea statului a cărui cetăţenie o are oricare dintre ei la data alegerii;
c) legea statului unde îşi stabilesc prima reşedinţă obişnuită comună după celebrarea
căsătoriei.

ART. 2.591
Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial
(1) Convenţia de alegere a legii aplicabile regimului matrimonial se poate încheia fie înainte
de celebrarea căsătoriei, fie la momentul încheierii căsătoriei, fie în timpul căsătoriei.
(2) Condiţiile de formă ale convenţiei de alegere a legii aplicabile sunt cele prevăzute fie de
legea aleasă pentru a guverna regimul matrimonial, fie de legea locului încheierii convenţiei de
alegere. În toate cazurile, alegerea legii aplicabile trebuie să fie expresă şi constatată printr-un
înscris semnat şi datat de soţi sau să rezulte în mod neîndoielnic din clauzele unei convenţii
matrimoniale. Când legea română este aplicabilă, trebuie respectate exigenţele de formă stabilite de
aceasta pentru validitatea convenţiei matrimoniale.
(3) Soţii pot alege oricând o altă lege aplicabilă regimului matrimonial, cu respectarea
condiţiilor prevăzute la alin. (2). Legea nouă produce efecte numai pentru viitor, dacă soţii nu au
dispus altfel, şi nu poate prejudicia, în niciun caz, drepturile terţilor.

ART. 2.592
Determinarea obiectivă a legii aplicabile regimului matrimonial
Dacă soţii nu au ales legea aplicabilă regimului lor matrimonial, acesta este supus legii
aplicabile efectelor generale ale căsătoriei.

ART. 2.593
Domeniul legii aplicabile regimului matrimonial
(1) Legea aplicabilă regimului matrimonial reglementează:
a) condiţiile de validitate a convenţiei privind alegerea legii aplicabile, cu excepţia
capacităţii;
b) admisibilitatea şi condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale, cu excepţia
capacităţii;
c) limitele alegerii regimului matrimonial;
d) posibilitatea schimbării regimului matrimonial şi efectele acestei schimbări;
e) conţinutul patrimoniului fiecăruia dintre soţi, drepturile soţilor asupra bunurilor, precum şi
regimul datoriilor soţilor;
48
 f) încetarea şi lichidarea regimului matrimonial, precum şi regulile privind împărţeala
bunurilor comune.
(2) Cu toate acestea, formarea loturilor, precum şi atribuirea lor sunt supuse legii statului
unde bunurile sunt situate la data partajului.

ART. 2.594
Legea aplicabilă condiţiilor de formă ale convenţiei matrimoniale
Condiţiile de formă cerute pentru încheierea convenţiei matrimoniale sunt cele prevăzute de
legea aplicabilă regimului matrimonial sau cele prevăzute de legea locului unde aceasta se încheie.

ART. 2.595
Ocrotirea terţilor
(1) Măsurile de publicitate şi opozabilitatea regimului matrimonial faţă de terţi sunt supuse
legii aplicabile regimului matrimonial.
(2) Cu toate acestea, atunci când la data naşterii raportului juridic dintre un soţ şi un terţ
aceştia aveau reşedinţa obişnuită pe teritoriul aceluiaşi stat, este aplicabilă legea acestui stat, cu
excepţia următoarelor cazuri:
a) au fost îndeplinite condiţiile de publicitate sau de înregistrare prevăzute de legea aplicabilă
regimului matrimonial;
b) terţul cunoştea, la data naşterii raportului juridic, regimul matrimonial sau l-a ignorat cu
imprudenţă din partea sa;
c) au fost respectate regulile de publicitate imobiliară prevăzute de legea statului pe teritoriul
căruia este situat imobilul.

ART. 2.596
Schimbarea reşedinţei obişnuite sau a cetăţeniei
(1) Legea reşedinţei obişnuite comune sau legea cetăţeniei comune a soţilor continuă să
reglementeze efectele căsătoriei în cazul în care unul dintre ei îşi schimbă, după caz, reşedinţa
obişnuită sau cetăţenia.
(2) Dacă ambii soţi îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau, după caz, cetăţenia, legea comună a
noii reşedinţe obişnuite sau a noii cetăţenii se aplică regimului matrimonial numai pentru viitor, dacă
soţii nu au convenit altfel, şi, în niciun caz, nu poate prejudicia drepturile terţilor.
(3) Cu toate acestea, dacă soţii au ales legea aplicabilă regimului matrimonial, ea rămâne
aceeaşi, chiar dacă soţii îşi schimbă reşedinţa obişnuită sau cetăţenia.

3. Desfacerea căsătoriei

ART. 2.597
Alegerea legii aplicabile divorţului
Soţii pot alege de comun acord una dintre următoarele legi aplicabile divorţului:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data convenţiei de
alegere a legii aplicabile;
b) legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima reşedinţa obişnuită comună, dacă cel
puţin unul dintre ei mai locuieşte acolo la data convenţiei de alegere a legii aplicabile;
c) legea statului al cărui cetăţean este unul dintre soţi;
d) legea statului pe teritoriul căruia soţii au locuit cel puţin 3 ani;
e) legea română.

49
 ART. 2.598
Data convenţiei de alegere a legii aplicabile
(1) Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului se poate încheia sau modifica cel mai
târziu până la data sesizării autorităţii competente să pronunţe divorţul.
(2) Cu toate acestea, instanţa judecătorească poate să ia act de acordul soţilor cel mai târziu
până la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate.

ART. 2.599
Forma convenţiei de alegere a legii aplicabile
Convenţia de alegere a legii aplicabile divorţului trebuie încheiată în scris, semnată şi datată
de soţi.

ART. 2.600
Legea aplicabilă divorţului
(1) În lipsa alegerii legii de către soţi, legea aplicabilă divorţului este:
a) legea statului pe teritoriul căruia soţii au reşedinţa obişnuită comună la data introducerii
cererii de divorţ;
b) în lipsa reşedinţei obişnuite comune, legea statului pe teritoriul căruia soţii au avut ultima
reşedinţă obişnuită comună, dacă cel puţin unul dintre soţi mai are reşedinţa obişnuită pe teritoriul
acestui stat la data introducerii cererii de divorţ;
c) în lipsa reşedinţei obişnuite a unuia din soţi pe teritoriul statului unde aceştia au avut
ultima reşedinţă obişnuită comună, legea cetăţeniei comune a soţilor la data introducerii cererii de
divorţ;
d) în lipsa cetăţeniei comune a soţilor, legea ultimei cetăţenii comune a soţilor, dacă cel puţin
unul dintre ei a păstrat această cetăţenie la data introducerii cererii de divorţ;
e) legea română, în toate celelalte cazuri.
(2) Dacă legea străină, astfel determinată, nu permite divorţul ori îl admite în condiţii
deosebit de restrictive, se aplică legea română, în cazul în care unul dintre soţi este, la data cererii de
divorţ, cetăţean român sau are reşedinţa obişnuită în România.
(3) Prevederile alin. (2) sunt aplicabile şi în cazul în care divorţul este cârmuit de legea
aleasă de soţi.

ART. 2.601
Recunoaşterea divorţului prin denunţare unilaterală
Actul întocmit în străinătate prin care se constată voinţa unilaterală a bărbatului de a desface
căsătoria, fără ca legea străină aplicabilă să recunoască femeii un drept egal, nu poate fi recunoscut
în România, cu excepţia situaţiei când sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
a) actul a fost întocmit cu respectarea tuturor condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de
legea străină aplicabilă;
b) femeia a acceptat în mod liber şi neechivoc această modalitate de desfacere a căsătoriei;
c) nu există niciun alt motiv de refuz al recunoaşterii pe teritoriul României a hotărârii prin
care s-a încuviinţat desfacerea căsătoriei în această modalitate.

ART. 2.602
Legea aplicabilă separaţiei de corp
Legea care cârmuieşte divorţul se aplică în mod corespunzător şi separaţiei de corp.

50
 SECŢIUNEA a 2-a
Filiaţia

1. Filiaţia copilului din căsătorie

ART. 2.603
Legea aplicabilă
(1) Filiaţia copilului din căsătorie se stabileşte potrivit legii care, la data când s-a născut,
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei părinţilor săi.
(2) Dacă, înainte de naşterea copilului, căsătoria părinţilor a încetat sau a fost desfăcută, se
aplică legea care, la data încetării sau desfacerii, îi cârmuia efectele.
(3) Legea arătată se aplică, de asemenea, tăgăduirii paternităţii copilului născut din căsătorie,
precum şi dobândirii numelui de către copil.

ART. 2.604
Legitimarea copilului
În cazul în care părinţii sunt în drept să procedeze la legitimarea prin căsătorie subsecventă a
copilului născut anterior, condiţiile cerute în acest scop sunt cele prevăzute de legea care se aplică
efectelor generale ale căsătoriei.

2. Filiaţia copilului din afara căsătoriei

ART. 2.605
Legea aplicabilă
(1) Filiaţia copilului din afara căsătoriei se stabileşte potrivit legii naţionale a copilului de la
data naşterii. Dacă copilul are mai multe cetăţenii, altele decât cea română, se aplică legea cetăţeniei
care îi este cea mai favorabilă.
(2) Legea prevăzută la alin. (1) se aplică îndeosebi recunoaşterii filiaţiei şi efectelor ei,
precum şi contestării recunoaşterii filiaţiei.

ART. 2.606
Răspunderea tatălui
Dreptul mamei de a cere tatălui copilului din afara căsătoriei să răspundă pentru cheltuielile
din timpul sarcinii şi pentru cele prilejuite de naşterea copilului este supus legii naţionale a mamei.

3. Adopţia

ART. 2.607
Legea aplicabilă condiţiilor de fond
(1) Condiţiile de fond cerute pentru încheierea adopţiei sunt stabilite de legea naţională a
adoptatorului şi a celui ce urmează să fie adoptat. Aceştia trebuie să îndeplinească şi condiţiile care
sunt obligatorii, pentru ambii, stabilite de fiecare dintre cele două legi naţionale arătate.
(2) Condiţiile de fond cerute soţilor care adoptă împreună sunt cele stabilite de legea care
cârmuieşte efectele generale ale căsătoriei lor. Aceeaşi lege se aplică şi dacă unul dintre soţi adoptă
copilul celuilalt.

ART. 2.608
Legea aplicabilă efectelor adopţiei

51
 Efectele adopţiei, precum şi relaţiile dintre adoptator şi adoptat sunt guvernate de legea
naţională a adoptatorului, iar în cazul în care ambii soţi sunt adoptatori, se aplică legea care
guvernează efectele generale ale căsătoriei. Aceeaşi lege cârmuieşte şi desfacerea adopţiei.

ART. 2.609
Legea aplicabilă formei adopţiei
Forma adopţiei este supusă legii statului pe teritoriul căruia ea se încheie.

ART. 2.610
Legea aplicabilă nulităţii adopţiei
Nulitatea adopţiei este supusă, pentru condiţiile de fond, legilor aplicabile condiţiilor de
fond, iar pentru nerespectarea condiţiilor de formă, legii aplicabile formei adopţiei.

SECŢIUNEA a 3-a
Autoritatea părintească. Protecţia copiilor

ART. 2.611
Legea aplicabilă
Legea aplicabilă se stabileşte potrivit Convenţiei privind competenţa, legea aplicabilă,
recunoaşterea, executarea şi cooperarea cu privire la răspunderea părintească şi măsurile privind
protecţia copiilor, adoptată la Haga la 19 octombrie 1996, ratificată prin Legea nr. 361/2007,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 895 din 28 decembrie 2007.

SECŢIUNEA a 4-a
Obligaţia de întreţinere

ART. 2.612
Legea aplicabilă
Legea aplicabilă obligaţiei de întreţinere se determină potrivit reglementărilor dreptului
Uniunii Europene.

52
 CAPITOLUL VII

NORMA CONFLICTUALĂ ÎN MATERIA SUCCESIUNII

ART. 2.633
Legea aplicabilă
Moştenirea este supusă legii statului pe teritoriul căruia defunctul a avut, la data morţii,
reşedinţa obişnuită.

ART. 2.634
Alegerea legii aplicabile
(1) O persoană poate să aleagă, ca lege aplicabilă moştenirii în ansamblul ei, legea statului a
cărui cetăţenie o are.
(2) Existenţa şi validitatea consimţământului exprimat prin declaraţia de alegere a legii
aplicabile sunt supuse legii alese pentru a cârmui moştenirea.
(3) Declaraţia de alegere a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte forma,
condiţiile unei dispoziţii pentru cauză de moarte. Tot astfel, modificarea sau revocarea de către
testator a unei asemenea desemnări a legii aplicabile trebuie să îndeplinească, în ceea ce priveşte
forma, condiţiile de modificare sau de revocare a unei dispoziţii pentru cauză de moarte.

ART. 2.635
Legea aplicabilă formei testamentului
Întocmirea, modificarea sau revocarea testamentului sunt considerate valabile dacă actul
respectă condiţiile de formă aplicabile, fie la data când a fost întocmit, modificat sau revocat, fie la
data decesului testatorului, conform oricăreia dintre legile următoare:
a) legea naţională a testatorului;
b) legea reşedinţei obişnuite a acestuia;
c) legea locului unde actul a fost întocmit, modificat sau revocat;
d) legea situaţiei imobilului ce formează obiectul testamentului;
e) legea instanţei sau a organului care îndeplineşte procedura de transmitere a bunurilor
moştenite.

ART. 2.636
Domeniul de aplicare a legii moştenirii. Succesiunea vacantă
(1) Legea aplicabilă moştenirii stabileşte îndeosebi:
a) momentul şi locul deschiderii moştenirii;
b) persoanele cu vocaţie de a moşteni;
c) calităţile cerute pentru a moşteni;
d) exercitarea posesiei asupra bunurilor rămase de la defunct;
e) condiţiile şi efectele opţiunii succesorale;
f) întinderea obligaţiei moştenitorilor de a suporta pasivul;
g) condiţiile de fond ale testamentului, modificarea şi revocarea unei dispoziţii testamentare,
precum şi incapacităţile speciale de a dispune sau de a primi prin testament;
h) partajul succesoral.
(2) În cazul în care, conform legii aplicabile moştenirii, succesiunea este vacantă, bunurile
situate sau, după caz, aflate pe teritoriul României sunt preluate de statul român în temeiul
dispoziţiilor legii române privitoare la atribuirea bunurilor unei succesiuni vacante.

53