CAPITOLUL II

RAPORTUL JURIDIC DE DREPT INTERNAŢIONAL PRIVAT

Secțiunea 1. Elementul de extraneitate (străin).

Toți cercetătorii domeniului sunt de părere că elementul de extraneitate sau elementul
străin constituie principalul element de distincţie (de delimitare/particularizare) a raporturilor
juridice de drept internaţional privat faţă de raporturile juridice de drept privat intern.
Din păcate, elementul de extraneitate nu a fost definit in terminis nici în defuncta
Lege nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, dar nici în
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil și nici în Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură
civilă, drept pentru care o astfel de sarcină a rămas in continuare, în domeniul de preocupare a
literaturii de specialitate.
Doctrina defineşte elementul de extraneitate ca fiind o împrejurare de fapt, de
natură diversă, care are legătură cu un raport juridic de drept privat, împrejurare ce îi
conferă raportului juridic respectiv caracter de internaţionalitate1. Din definiţia citată
rezultă că împrejurarea de fapt care circumstanţiază raportul juridic de drept privat îi conferă
acestuia legătură cu mai multe sisteme de drept. Ca atare, elementul este străin prin raportare
la legea română (ca întreg sistem de drept) sau la statul român. Aceasta deoarece, aşa cum
am arătat la începutul acestui curs, dreptul internaţional privat face parte din sistemul de drept
intern al fiecărui stat, fără a exista un "drept internaţional privat" (general şi universal) care să
reglementeze în mod unitar raporturile juridice cu elemente de extraneitate.
Trebuie să precizăm că majoritatea doctrinei consideră că elementul de extraneitate
nu este o parte componentă distinctă a structurii raportului juridic alături de subiecte,
conţinut şi obiect, deoarece oricare dintre aceste elemente poate constitui un element de
extraneitate2.
Noi considerăm, totuşi, că raportul juridic de drept internaţional privat are o
structură diferită de cea a raportului juridic (generic), în sensul teoriei generale a
dreptului, deoarece elementul de extraneitate este absorbit/integrat de unul din
elementele raportului juridic (subiecte, conţinut, obiect), element extraneu fără existenţa
căruia raportul juridic ar fi în mod cert şi exclusiv de drept intern.

1
Pentru alte definiţii ale elementului de extraneitate a se vedea ; D.Al. Sitaru Drept internaţional privat. Tratat,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 15; I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti 1997,
vol. I, p. 13; O. Ungureanu, C. Jugastru, Manual de drept internaţional privat, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p .
1.
2
I.P. Filipescu, Drept internaţional privat, Ed. Actami, Bucureşti, 1999, p. 11; D.A. Popescu, M. Harosa, op. cit.
p. 124.

1
 Dacă, spre exemplu, într-un contract de vânzare, una dintre părţile contractante este
cetăţean străin, aceasta nu înseamnă că nu există nici o particularizare a structurii raportului
juridic (la nivelul atributelor de identificare individualizare a persoanei) căci, în acest caz,
împrejurarea de a fi “străin” conferă raportului juridic în cauză caracter de internaţionalitate.
Dacă acest element de extraneitate (una dintre părţi este cetăţean străin sau persoană juridică de
naţionalitate străină) nu ar fi absorbit în structura raportului juridic, nu am mai fi în prezenţa
unui raport de drept internaţional privat.
De altfel, majoritatea susţinătorilor tezei conform căreia în structura raportului juridic
nu intră elementul de extraneitate, apreciază că raportul juridic de drept internaţional privat se
deosebeşte de raportul juridic din dreptul intern prin existenţa unuia sau mai multor elemente
de extraneitate.3
Pentru o mai bună înţelegere a problemei, vom prezenta, cu titlu exemplificativ, câteva
din elementele de extraneitate considerate ca atare de legislația romanească, raportându-
ne la componentele structurale ale raportului juridic de drept privat.
-Referitoare la subiectele raportului juridic, elementele de extraneitate se clasifică în
funcţie de calitatea acestor subiecte, şi anume :
-pentru persoanele fizice: cetăţenia, domiciliul sau reşedinţa, iar pentru anumite
sisteme de drept chiar şi religia (de exemplu: Grecia). De exemplu, un cetăţean român şi un
cetăţean german încheie în România un contract de vânzare a unui bun mobil, act juridic în baza
căruia se naște un raport juridic civil cu element de extraneitate, datorită căruia se va putea naște
problema unui conflict real de legi în spatiu și în timp;
-pentru persoanele juridice: sediul, naţionalitatea, fondul de comerţ etc. Spre
exemplu, o societate cu personalitate juridică cu scop lucractiv, persoană juridică română,
încheie un contract de transport cu o altă societate, persoană juridică străină cu sediul în Suedia,
în temeieul căruia se naște un raport juridic obligațional cu element(e) de extraneitate.
-Referitor la obiectului (material și juridic) raportului juridic, constituie element
de extraneitate locul unde se află bunul mobil sau locul unde este situat un bun imobil,
bun ce constituie obiectul material al raportului juridic de drept internaţional privat. Spre
exemplu, un cetăţean român îi vinde unui cetăţean francez un imobil care se află situat în
Elveţia, iar actul juridic se încheie în Spania. Într-un astfel de caz, se naște un raport juridic cu
mai multe elemente de extraneitate : cetățenia diferită a celor două părți, locul încheierii actului
juridic, precum și locul situării imobilului( în altă tară decât cea a cetățeniei fiecareia din părți
și decât cea a încheierii actului juridic).

3
Idem, p. 11.

2
 În acest context, găsim necesar să precizăm că bunurile situate într-o ambasadă
străină aflată în România se află sub incidenţa unei legi străine nu române, deoarece
teritoriul ambasadei este considerat teritoriu străin.
Referitor la conţinutul raportului juridic, trebuie să facem distincţie între acte
juridice şi fapte juridice.

1. În cazul actelor juridice pot fi elemente de extraneitate:

- Locul încheierii actului. Spre exemplu, o societate cu personalitate juridică română
încheie, prin reprezentantul său, în Franţa, un contract cu o societate germană, în lipsa unei legi
alese de părți se va aplica legea locului de încheiere a contractului (lex loci actus sau
contractus);
- Locul unde urmează să se execute (să-şi producă efectele) un contract (lex loci
executionis sau lex loci solutionis). De exemplu, o firmă română contractează cu o firmă
suedeză în vederea prestării de către aceasta din urmă a unor servicii pe teritoriul ţării noastre,
locul executării obligației caracteristice a firmei străine fiind teritorului Romaniei.

2. În cazul faptelor juridice pot fi elemente de extraneitate:

- Locul producerii faptului ilicit cauzator de prejudicii (lex loci delicti commissi).
Spre exemplu, un cetăţean român este victima unui accident rutier produs pe teritoriul Belgiei,
unui astfel de raport juridic delictual aplicându-i-se legea belgiană ca lege a locului producerii
faptului ilicit.
- Locul producerii prejudiciului (lex loci laesionis), atunci când acesta diferă de locul
producerii faptei ilicite. De exemplu, un fapt juridic ilicit de poluare a unui curs de apă, produs
într-o tară, de către o întreprindere având naționalitatea acelei tări, va putea produce efecte și
în altă țară, dacă cursul respectiv de apă, străbate teritoriul mai multor țări.

3.În ceea ce priveşte evenimentele, constituie element de extraneitate locul producerii

evenimentului (naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia, incendiul etc).

4.În privinţa aspectelor procedurale, în doctrină4 s-a arătat că poate constitui

element de extraneitate faptul că instanţa competentă să soluţioneze un anumit litigiu este
străină sau că hotărârea judecătorească ori arbitrală este pronunţată în străinătate.

4
D.A. Sitaru, op. cit. p. 16.

3
Aşadar, în aceste din urmă exemple ne raportăm la locul soluţionării litigiului pentru a stabili
elementul de extraneitate.

5. În ceea ce priveşte caracteristicile raportului juridic cu element de extraneitate,

sunt de reţinut următoarele:
-Raportul juridic cu element de extraneitate se stabileşte între persoane fizice sau
juridice. Statul poate fi parte într-un raport juridic cu element străin, dar poziţia acestuia nu se
confundă cu aceea în care acesta participă la un raport de drept internaţional public;
-Raportul juridic de drept internaţional privat conţine un element de extraneitate,
datorită căruia raportul respectiv are legătură cu mai multe sisteme de drept dintre care numai
unul dintre acestea va fi aplicat, şi anume cel desemnat de către norma conflictuală a statului
forului, a instanţei în faţa căreia s-a ivit litigiul;
-Raportul jurdic cu element de extraneitate este un raport civil, comercial, de muncă,
de procedură civilă sau alt raport de drept privat, existenţa elementului extraneu fiind de esenţa
nașterii și manifestării conflictului de legi.
Având în vedere cele arătate, putem conchide că într-un raport juridic se pot regăsi
unul sau mai multe elemente de extraneitate şi, ca atare, acel raport juridic de drept privat
este susceptibil de a fi guvernat de două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor
state diferite. În astfel de situaţii, poate lua naştere ceea ce doctrina dreptului
internaţional privat denumeşte în mod sistematic - „conflict de legi”.

Secțiunea 2. Despre problematica conflictului de legi.

Aşa cum am arătat în cele precedente, prezenţa elementului de extraneitate în legătură
cu un raport juridic de drept privat poate da naştere unui conflict de legi. De la început trebuie
să facem precizarea că noţiunea de lege din cuprinsul sintagmei conflict de legi trebuie înţeleasă
în sensul de (întreg) sistem de drept aparţinând unui anumit stat. Practic, pentru a înlătura orice
confuzie, putem afirma că expresia "conflict de legi” este sinonimă cu expresia “conflict între
două sau mai multe sisteme de drept”.5
Practic, prezența unuia sau mai multor elemente de extraneitate generează conflictul de
legi, născut din vocația concursuală virtuală a cel puțin două sisteme de drept relevante, adică
care sunt susceptibile de a guverna același raport juridic de drept internațional privat,
soluționarea conflictului de legi creând vocație concretă doar unui singur sistem de drept,
desemnat printr-una dintre metodele specifice dreptului internațional privat, metode pe care le
vom analiza în următoarea secțiune.

5
Bineînţeles că fiecare sistem de drept în parte, aparţine unui stat.

4
 Definim conflictul de legi ca fiind situaţia în care un raport juridic de drept privat,
cu unul sau mai multe elemente de extraneitate, este susceptibil de a fi guvernat de două
sau mai multe sisteme de drept, având vocație concursuală virtuală, aparţinând unor
state diferite6.

Aşa cum pe bună dreptate s-a arătat în literatura de specialitate7, conflictul de legi este
susceptibil şi de o “definiţie metaforică” şi anume: "el este o întrebare ce se naşte în mintea
judecătorului sau arbitrului care soluţionează litigiul: “care dintre sistemele de drept în
prezenţă se aplică raportului juridic respectiv?”
De altfel, doctrina franceză8 de drept internațional privat, face distincție între
adevăratele conflicte de legi si falsele conflicte de legi. În gândirea unei cercetătoare a
domeniului, adevăratul conflict de legi va fi acela care se pune în prezența unor legi cu
conținut diferit, fiecare dintre ele reclamând același câmp de aplicare, pe când falsul conflict
de legi va fi acela care poate sa apară în cazul unor legi cu conținut analog sau chiar în prezenta
unor legi cu conținut diferit dar care reclamă câmpuri de aplicare care nu se suprapun. Doar în
cazul conflictului real de legi se va putea utiliza metoda conflictualistă
Pentru a înţelege mai bine noţiunea conflictului de legi ne îngăduim să utilizăm
următorul exemplu:
Societatea (cumpărător), persoană juridică de naţionalitate română, prin reprezentantul
sau legal sau convenţional, după caz, încheie la Paris un contract de vânzare cu o altă societate
(vânzător), persoană juridică de naţionalitate franceză, marfa urmând să fie livrată în Bucureşti.
Între părţi se naşte un litigiu generat de neexecutarea corespunzătoare a contractului de către
una din părţi, spre exemplu, un litigiu în legătură cu neconformitatea produsului livrat, în raport
cu mostra avută în vedere la încheierea contractului.
Problema principală care se poate naște - în astfel de raporturi juridice- este care anume
dintre cele două sisteme de drept în prezenţă (cel român sau francez cu vocație concursuală
virtuală) se va aplica în vederea soluţionării litigiului ? În acest exemplu, raportul juridic
respectiv are mai multe elemente de extraneitate: sediul persoanelor juridice, locul încheierii
contractului, locul executării contractului, locul unde se află bunul obiect material al
contractului. Într-o astfel de ipoteză, dacă părțile, la încheierea contractului sau la un alt moment
ulterior acestuia nu au procedat la alegerea legii aplicabile (lex voluntatis/electio juris) acelui

6
Pentru alte definiţii ale conflictului de legi a se vedea D. Al. Sitaru op. cit. p. 16; O. Ungureanu, C. Jugastru op.
cit. p. 7 ; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.37.
7
D.Al. Sitaru, op. cit. p. 17.
8
S.Clavel, Droit internationale privé, Editura Dalloz, 2009, p. 10; Marie-Laure Niboyet, Géraud de Geouffre de
La Pradelle, Droit international privé, op. cit., p. 46.

5
contract, instanța de judecată sau arbitrală, după caz, competentă, va utiliza metoda conflictului
de legi pentru afla care este legea aplicabilă, fâcând uz de legea de drept internațional privat a
forului, respectiv a țării unde se află instanța sesizată.
Din definiţia conflictului de legi se desprind următoarele trăsături esenţiale ale acestei
instituţii deosebit de importante în înţelegerea principiilor şi a mecanismului dreptului
internaţional privat. În acest sens, le vom reţine pe următoarele:
-Conflictul de legi are ca unic izvor prezenţa elementului de extraneitate în cadrul
structurii unui raport de drept privat;
-Conflictul de legi nu implică un conflict de suveranitate propriu-zis (în sensul
dreptului internaţional public), între statul român şi cel străin deoarece, dacă, spre
exemplu, judecătorul român aplică legea străină el o aplică pentru că aşa îi indică norma
conflictuală română (Codul civil sau Codul de procedură civilă, după caz), adică legea forului
(lex fori). Deci, judecătorul investit cu soluţionarea unui litigiu de drept internaţional privat, va
face aplicarea dreptului străin numai dacă, sistemul de drept român (dreptul internaţional privat
– Codul civil/Codul de procedură civilă) face trimitere la respectivul sistem de drept străin.
-Raportul juridic de drept internaţional privat, deşi este susceptibil de a fi
guvernat de două sau mai multe sisteme de drept aparţinând unor state diferite, va fi
cârmuit doar de un singur sistem de drept şi anume acela desemnat de norma conflictuală
ca lex causae (sintagmă prin care desemnăm sistemul de drept aplicabil acelui raport sau acelei
cauze), sistem care poate fi cel al forului (român) sau cel al unui stat străin. Cu alte cuvinte, ca
efect al soluționării conflictului de legi, unul dintre sistemele de drept având inițial vocație
concursuală virtuală dobândește vocație concretă, aplicându-se cu titlu de lex causae
raportului juridic de drept internațional privat pe care îl soluționează pe fondul acestuia.
Spre exemplu, dacă instanţa română este sesizată cu soluţionarea unui litigiu cu element
de extraneitate, iar acesta este susceptibil de a i se aplica mai multe sisteme de drept (englez,
german, francez, italian etc.), de principiu judecătorul va judeca respectiva cauză făcând
aplicarea doar a unui singur sistem de drept care este desemnat de către legea privind
reglementarea raporturilor juridice de drept internaţional privat, act normativ ce face parte din
sistemul de drept românesc (legea forului).
-Conflictul de legi este un conflict de legi în spaţiu, adică între două sau mai multe
sisteme de drept care coexistă în spaţiu (sunt edictate şi se aplică în state diferite), deosebindu-
se net de conflictul de legi în timp;
-Conflictul de legi sau conflictul sistemelor de drept cum l-am mai denumit, este o
noţiune specifică numai dreptului internaţional privat deoarece poate apărea numai în
raporturile juridice cu unul sau mai multe elemente de extraneitate;

6
 -Conflictele de legi, aşa cum s-a admis în literatura de specialitate9 "sunt compatibile
cu raporturile juridice de drept privat deoarece numai în aceste raporturi instanţa română
poate să aplice o lege străină. Explicaţia acestei soluţii rezidă în faptul că, spre deosebire de
raporturile de drept internaţional public, în raporturile de drept internaţional privat părţile se
află, una faţă de cealaltă, pe poziţie de egalitate juridică (de regulă), ceea ce atrage implicit
egalitatea sistemelor de drept".
Așa după cum am mai menționat cartea a VII-a din Codul civil arată care sunt
raporturile de drept internaţional privat. Astfel, din prevederile art. 2557, alin. (2) Cod civil,
rezultă că, "în înţelesul prezentei cărți, raporturile de drept internaţional privat sunt raporturi
civile, comerciale, şi alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate".
Trebuie să precizăm, în primul rând, că enumerarea codului are un caracter
exemplificativ şi, ca atare, raporturi de drept internaţional privat pot fi şi alte tipuri de
raporturi juridice, spre exemplu, cele născute din contractul de transport internaţional, din
relaţiile de familie, cele privind dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor, dreptul la
marcă etc), procesual civile, ş.a.m.d.
De asemenea, este util de precizat că tipurile de raporturi juridice enumerate de Codul
civil nu sunt numai raporturi de drept privat. Spre exemplu, din dreptul muncii sunt raporturi
de drept privat, în principal, cele referitoare la contractul de muncă, dar altele aparţin dreptului
public (de exemplu, cel referitoare la protecţia muncii);
Reiterăm ideea, și cu acest prilej, conform căreia s-a statuat10 că „raporturile juridice
de drept public nu sunt compatibile, de regulă, cu conflictele de legi, în sensul că, în aceste
raporturi nu există, în principiu, posibilitatea aplicării de către judecătorul român a unei legi
străine. Explicaţia constă în faptul că la aceste raporturi părţile se află, una faţă de cealaltă,
pe poziţie de subordonare juridică, intervenind elementul de autoritate al statului român – jure
imperii. De exemplu, dacă avem în vedere raporturile de drept penal cu element de extraneitate
şi principiile aplicabile în materie penală – teritorialităţii, personalităţii, realităţii etc., legii
penale – rezultă că acestea nu constituie decât circumstanţieri ale aplicării legii penale
române. În cazul în care aceste principii nu îşi găsesc aplicabilitatea, instanţa română nu este
competentă să aplice legea penală română".
Concluzionând, conflictul de legi este generat de prezenţa elementului de
extraneitate într-un raport juridic, iar cauza apariţiei lui rezidă în deosebirile
(importante/însemnate) existente între sistemele de drept ale diverselor state.

9
D.A. Sitaru, op.cit., p. 19
10
D.A. Sitaru, op. cit., p. 21.

7
Secțiunea 3. Despre metodele de reglementare specifice dreptului international privat.

Așa cum reține doctrina11, metoda de reglementare reprezintă „mijlocul specific cu

ajutorul căruia statul asigură conduita necesară părților raportului juridic”.
Dintr-o astfel de perspectivă, dreptul internațional privat se distinge față de alte ramuri de drept,
printr-o diversitate de metode, generate de interesul și de optica legiuitorului în soluționarea
conflictelor de legi.
Doctrina de drept internațional privat, cercetând specificul acestei atât de complexe și
particulare ramuri de drept, a identificat următoarele metode care pot fi utilizate pentru
reglementarea ori soluționarea conflictelor de legi:
-metoda normelor conflictuale sau metoda conflictualistă;
-metoda normelor materiale;
-metoda normelor de aplicatie imediată;
- metoda proper law( legea propice/legea adecvată).
În cele ce urmează, vom proceda la o scurtă prezentare și analiză a fiecareia dintre
metodele enumerate.

1. În ceea ce privește metoda normelor conflictuale (conflictualistă), aceasta are la

baza ideea de utilizare a regulilor cuprinse în legea de drept international privat, de drept intern
ori de sorginte internațională (unele dintre acestea din urmă fiind chiar legi uniforme) pentru
solutionarea oricărui conflict de legi.
Aceste norme conflictuale indică, în raport cu anumite criterii (sau puncte de legătură),
legea care poate fi aplicată unui anumit raport juridic, ținând seama de natura și de specificul
acelui raport juridic.
Legea desemnată prin aplicarea normelor conflictuale incidente, poate fi legea forului,
adică a statului instanței chemate să o determine ori o lege străină.
Este important de reținut că prin stabilirea legii aplicabile utilizând normele
conflictuale ale forului, nu se soluționează, în mod direct, nemijlocit, raportul juridic cu
element de extraneitate ci doar se determină întreg sistemul de drept aplicabil acelui
raport, inclusiv legislația de drept international privat conținută de acel sistem de drept.
Scopul metodei conflictualiste nu este de a prejudeca fondul raportului juridic de
drept internațional privat, ci de a identifica sistemul de drept care va guverna pe fond acest
raport juridic. Astfel, dacă avem în vedere un raport juridic delictual cu elemente de extraneitate
sau instituția divorțului în care soții au cetățenii diferite, prin metoda conflictualistă nu se

11
D.Lupașcu, op cit. p.8

8
determină care sunt faptele generatoare de responsabilitate sau condițiile răspunderii
delictuale ori, în cea de-a doua ipoteză exemplificativă, prin metoda conflictualistă nu se
stabilește care sunt motivele de divorț.
Așa fiind, putem afirma că metoda conflictualistă are un caracter abstract și neutru în
privința fondului raportului juridic de drept internațional privat deoarece prin acestă metodă nu
se soluționează efectiv acest raport juridic, ci doar i se stabilește sistemul de drept care va avea
incidență directă asupra fondului raportului juridic, sistem de drept care, din acest punct de
vedere, va avea un caracter concret și efectiv asupra fondului.
Practic, metoda conflictualistă are un caracter prealabil operațiunii soluționării
fondului raportului juridic de drept internațional privat, prin această metodă judecătorul forului
trebuind să stabilească sistemul de drept prin care va soluționa raportul juridic, fără a anticipa
soluția asupra fondului acestuia.
Putem afirma că metoda conflictualistă reprezintă un complex de reguli aplicabile
prealabil analizării fondului raportului juridic de drept internațional privat, reguli prin
intermediul cărora se face o selecție precisă a sistemului de drept aplicabil fondului raportului
juridic. Așa fiind, determinarea legii aplicabile în mod nemijlocit raportului juridic cu element
de extraneitate este o chestiune subsecventă sau consecutivă determinării sistemului de drept
aplicabil.
Metodei conflictualiste, care este utilizată pe scară largă și care, totuși, este una
preferată pentru că răspunde nevoilor practice, doctrina12 îi atribuie și reține anumite
incoveniente cum ar fi:
- „Complexitatea procedeului crează dificultăți în aplicare, care sunt accentuate de
împrejurarea că diferențele între normele de fond și normele de formă este distinctă de la o
legislatie la alta ;
-Normele conflictuale fiind elaborate pe cale legislativă, dar și jurisprudențială,
aplicarea lor depinde de poziția instanței;
- Soluția în cauză poate fi cunoscută numai după determinarea legii competente;
-Aplicarea unei legi interne face abstracție de specificul raportului cu element de
extraneitate”.
Alte critici care au fost aduse acestei metode, vizează posibilitatea apariției calificării
și a retrimiterii, impredictibilitatea soluțiilor și dificultatea rezolvării concursului dintre o
normă conflictuală și una de aplicație imediată13.

12
I. Macovei, op.cit.,p. 10; I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, 2017 op. cit., p.37.
13
A se vedea, în acest sens, spre exemplu:B. Maria Carmen Predescu, op. cit. p. 76-77.

9
 2. În ceea ce privește metoda normelor materiale trebuie știut că acest tip de norme
se mai numesc și substanțiale și că ele se aplică direct raporturilor juridice cu elemente
de extraneitate. Astfel de norme juridice exclud conflictul de legi, fiind preferate, din punctul
de vedere al certitudinii juridice pe care o conferă, în raport cu normele conflictuale.
În raport cu izvorul lor normele materiale pot fi interne ori internaționale - inclusiv
uniforme - acestea din urmă fiind rezultatul unor negocieri internaționale, sub egida unor
organizații cu vocatie universală, și prezentând marele avantaj că, prin soluțiile uniforme pe
care le conțin, practic, anihilează conflictele de legi, deși aplicarea acestor norme uniforme au
ca premisă existența unei norme conflictuale.
Normele materiale interne sunt practic norme teritoriale care exclud ab initio și în
principiu aplicarea dreptului străin. Spre exemplu, prevederile art. 2571 Cod civil, a cărui
denumire marginală este naționalitatea persoanei juridice care prevede că „(1) Persoana
juridică are naționalitatea statului pe al cărui teritoriu și-a stabilit, potrivit actului constitutiv,
sediu social. (2) Dacă există sedii în mai multe state, determinant pentru a identifica
naționaliatea persoanei juridice este sediul real. (3) Prin sediu real se înțelege locul unde se află
centrul principal de conducere și de gestiune a activității statutare, chiar dacă hotărârile
organului respectiv sunt adoptate potrivit directivelor transmise de acționari sau asociați din
alte state. (4) Cu toate acestea, dacă dreptul străin astfel determinat retrimite la dreptul statului
în conformitate cu care a fost constituită persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din
urmă stat”.
Analizând conținutul textului legal menționat, observăm că alin. (3) reprezintă o normă
materială internă prin intermediul căreia legiuitorul stabilește accepțiunea noțiunii de sediu
real, legându-l în mod direct de centrul principal de conducere și gestiune a activității statutare,
chiar dacă hotărârile organului de conducere/reprezentare a societății sunt transmise de
acționari/asociați din alte state, acest din urmă aspect excluzând conflictul de legi, adică
conflictul între sistemele de drept în prezență.
Am făcut afirmația potrivit căreia normele materiale interne exclud, în principiu,
conflictul de legi deoarece, așa cum se poate observa din conținutul alin. (4), dacă naționalitatea
persoanei juridice a fost stabilită prin identificarea sediului real (conform alin. 3), iar dreptul
străin astfel determinat retrimite la dreptul statului în conformitate cu care a fost constituită
persoana juridică, este aplicabil dreptul acestui din urmă stat, adică persoana juridică va avea
naționalitatea statului în care a luat naștere, iar nu naționalitatea statului unde se află sediul real,
determinat conform normei materiale interne din cuprinsul alin. (3).

10
 Din cuprinsul acestui exemplu de lucru, putem trage concluzia că, în principiu (de
regulă), norma materială internă anihilează conflictul de legi, însă în mod excepțional, instituția
retrimiterii îl reactivează, întorcându-ne la metoda normei conflictuale.
Normele materiale uniforme sunt adoptate pe bază de convenții internaționale, cum ar
fi spre exemplu, Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de
mărfuri, încheiată la Viena la data de 11 aprilie 198014. Conform art. 1 pct. 1 „Convenția se
aplică contractelor de vânzare de mărfuri între părți care își au sediul în state diferite: a) când
acest state sunt state contractante; sau b) când normele de drept internațional privat conduc la
aplicarea legii unui stat contractant.
Din conținutul art. 1 pct. 1 lit. b) al Convenției de la Viena din 1980, se poate observa
că normele materiale uniforme, în mod paradoxal, au ca premisă de aplicare o normă
conflictuală, în sensul că, pentru a fi aplicabilă Convenția, este necesar ca normele de drept
internațional privat ale statului forului să desemneze ca aplicabil sistemul de drept al unui stat
contractant în care una dintre părțile contractante își are sediul social. Desigur că, aceasta nu
înseamnă că normele materiale uniforme se determină/identifică în urma soluționării unui
conflict de legi, ci metoda conflictualistă reprezintă o condiție-premisă (sine qua non) pentru
aplicarea prevederilor Convenției. Aplicarea prealabilă a normei conflictuale are doar unicul
scop imediat și implicit verificarea existenței unui conflict de legi în spațiu, iar ca scop mediat
și abstract desemnarea unui drept străin, ce nu se va aplica în concret, desemnare care confirmă
doar îndeplinirea condiției-premisă (sine qua non) pentru aplicarea in concreto a normele
materiale care vor tranșa direct și nemijlocit fondul raportului juridic de drept internațional
privat, fără ca aceste norme materiale să indice sistemul de drept aplicabil.
În altă ordine de idei, menționăm că normele materiale care reglementează raporturi de
drept internațional privat pot aparține unor ramuri de drept diverse, din categoria dreptului
public și a acelui privat (drept constitutional, financiar, administrativ, dreptului civil, comercial,
al familiei, muncii, etc).
Mai este necesar de știut că întelesul expresiei norme materiale, în accepțiunea
dreptului internațional privat, este diferit de cel din dreptul comun intern. Prin norme
materiale, în dreptul comun înțelegem norme juridice substanțiale, adică acelea care
reglementează raporturile juridice pe fondul lor, spre deosebire de normele de procedură, care
reglementează aspectele de ordin formal. Dimpotrivă, normele materiale de drept
internațional nu fac trimitere la un anumit sistem de drept ci reglementează direct raportul

14
România a aderat la Convenția de la Viena, prin Legea nr. 24 din 6 martie 1991 pentru aderarea României la
Convenția Națiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internațională de mărfuri, lege publicată în M.Of. nr.
54 din 19 martie 1991.

11
juridic cu element de extraneitate, atunci când norma conflictuală a forului trimite la astfel de
norme.
În unele cazuri, normele materiale depind în aplicarea lor de o anumită normă
conflictuală, în alte situații, se aplică în mod nemijlocit raporturilor cu elemente de extraneitate,
ele fiind rezultatul implementării în dreptul intern a unui anumit stat a prevederilor unor norme
uniforme adoptate prin convenții internaționale15. Norme materiale de drept internațional
privat regăsim în materie de procedură civilă, de condiție juridică a străinilor, de
raporturi de familie, cele financiare-valutare etc.

3.Referitor la metoda normelor de aplicatie imediată sau necesară cum se mai

numesc acestea, trebuie reținut că acestea exclud conflictul de legi, întrucât ele nu au în vedere
aplicarea normelor conflictuale ale forului. Așa după cum s-a afirmat, „metoda normelor de
aplicație imediată este prealabilă conflictului de legi. Autoritatea sesizată va aprecia dacă o
anumită normă se impune cu necesitate raportului cu element de extraneitate”16.
Despre normele de aplicație imediată art. 2566 Cod civil, conține următoarele
prevederi, cu valoare de principiu:
-Dispozițiile imperative prevăzute de legea română pentru reglementarea unui raport
juridic cu element de extraneitate se aplică, în mod prioritar. În acest caz, nu sunt incidente
prevederile prezentei cărți privind determinarea legii aplicabile (alin.1) ;
- Pot fi aplicate direct și dispozițiile imperative prevăzute de legea altui stat pentru
reglementarea unui raport juridic cu element de extraneitate, dacă raportul juridic respectiv
prezintă strânse legături cu legea acelui stat, iar interesele legitime ale părților o impun. În acest
caz se vor avea în vedere obiectul și scopul acestor dispozitii, precum și consecințele care
decurg din aplicarea sau neaplicarea lor (alin.2).
Asadar, regula este că normele de aplicație imediată, se aplică direct raportului
juridic cu element de extraneitate, excluzând conflictul de legi. Prin excepție, se admite
aplicarea normelor de aplicație imediată emise de către un alt stat, doar dacă sunt întrunite
cumulativ mai multe condiții :
-o strânsa legătură a raportului juridic cu privire la care se va aplica legea materială a
altui stat cu legea statului forului;
-interesele legitime ale părților( ale ambelor părți-n.n) o impun.

15
A se vedea pentru o astfel de analiză, spre exemplu:I. Macovei, op.cit. p. 12; I. Macovei, Tratat de drept
internațional privat, 2017, p.20.
16
I. Macovei, op. cit., p. 12.

12
 Totuși, în astfel de situații, judecătorul forului va avea un drept de apreciere suveran,
dar va trebui să țină seama de obiectul și de scopul reglementării normei materiale a cărei
aplicare se cere, precum și de consecințele previzibile ale unei decizii de aplicare sau neaplicare
a respectivei norme străine.
Despre metoda normelor de aplicație imediată în literatura de specialitate recentă17 s-a
afirmat că nu este altceva decât o situație particulară a metodei conflictuale, deși afirmația pare
oarecum paradoxală pentru că, așa după cum am mai menționat, aplicarea acestor norme
exclude conflictul de legi.
Spre deosebire de metoda conflictualistă - metodă la care se pleacă de la o stare de
fapt pentru a determina legea aplicabilă unui raport cu elemente de extraneitate - în cazul
metodei normelor de aplicație imediată, punctul de legătură al raportului juridic cu norma
de aplicație imediată este chiar norma respectivă, deoarece acesta este obligatoriu a se aplica.
Așa cum conchide un cercetător al materiei, „putem aprecia că normele de aplicare imediată
se aseamănă cu normele conflictuale, ambele având un punct de legătură cu forul. Elementul
de diferență rezidă în aceea că normele conflictuale determină competența unui sistem de drept,
în timp ce normele de aplicație imediată (necesară) rezolvă direct litigiul de drept internațional
privat. Așa fiind, este îndreptățită aprecierea potrivit căreia, față de normele conflictuale clasice,
normele de aplicare imediată sunt ”norme conflictuale speciale și excepționale”18.
În drept, normele de aplicație imediată pot fi norme de drept substanțial ori
procesual. Astfel de norme sunt conținute atât de dreptul intern cât și de către dreptul
internațional, mai ales în cazul unor reglementări uniforme.

3. În fine, cu privire la metoda proper law (the better law) sau a legii
propice/adecvate, doctrina remarcă ideea că aceasta presupune determinarea legii
aplicabile pentru fiecare caz în parte, ținând seama de particularitățile și de
circumstanțele fiecărei cauze, în parte. Prin comparație cu metoda conflictelor de legi, care
presupune ca să fie aplicată aceiași lege tuturor cauzelor de același fel, metoda proper law-
metodă care a apărut mai întâi în sistemul common low - presupune recunoașterea instanțelor
forului o putere de apreciere deosebită, care vor decide în raport cu cele mai puternice puncte
de legătură ale raporturilor juridice cu elemente de extraneitate. În acest sens, literatura de
specialitate recentă19, explicând generic ipotezele în care s-ar putea aplica metoda proper law,
a statuat că „aplicarea legii determinate potrivit normelor conflictuale române poate fi

17
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p.18.
18
D.Lupascu, Drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București 2008, p. 10.
19
I. Macovei, Tratat de drept internațional privat, Editura Universul Juridic, București, 2017, p. 21.

13
înlăturată dacă raportul juridic are o legătură foarte îndepărtată cu această lege. Independent
de conținutul normei conflictuale, se va aplia legea cu care raportul juridic prezintă cele mai
stârnse legături”.
Specifice acestei metode de reglementare a raporturilor de drept internațional privat sunt
următoarele exigențe20 :
-Forul este dator să țină seama de cele mai relevante puncte de legătură ale raportului
cu o anumită lege;
-Determinând scopurile legilor aflate în conflict, va trebuie aplicată legea în raport cu
care exsită cel mai mare și puternic interes să soluționeze acel raport;
-Trebuie să se aplice legea cea mai favorabilă părții care trebuie protejată, respectiv
acea lege care este mai apropiată de ideea de justiție, așa cum o vede instanța forului.
Trebuie știut că metoda proper low este o variantă a metodei conflictelor de legi și
că poate fi utilizată doar atunci când norma conflictuală a forului o permite.
Literatura de specialitate21, examinând prevederile Cărții a VII-a din Codul Civil s-a
exprimat în sensul că art. 2565 instituie un caz sau mai exact o situație de principiu, în care deși
legea străină ar fi aplicabilă unui anumit raport juridic cu element de extraneitate, aceasta nu va
fi aplicată, chiar dacă nu ne vom afla în situația unei fraude la lege ori chiar dacă ordinea publică
de drept internațional privat nu se opune aplicării legii străine. În astfel de situații se va aplica
legea proprie (proper law).
În acest sens, art. 2565 alin. (1), prevede următoarele :
„În mod excepțional aplicarea legii determinate potrivit prevederilor prezentei cărți
poate fi înlăturată dacă, datorită circumstanțelor cauzei, raportul juridic are o legătură foarte
îndepărtată cu această lege. În acest sens, se va aplica legea cu care raportul juridic prezintă
cele mai strânse legături”.
Așadar, legiuitorul nu impune să se aplice, în toate situațiile legea forului ci doar legea
cu care raportul juridic dedus examinării are cele mai strânse legături, aceasta putând fi legea
proprie ori chiar o altă lege străină, motive pentru care apreciem că în astfel de ipoteze, aplicarea
metodei legii proprii este doar o variantă posibilă și nu obligatorie.
Alin. (2) al art. 2565 conține enumerarea situațiilor în care nu se va putea face
aplicarea prevederilor alineatului 1 și anume :
-dacă părțile au ales ele însele legea aplicabilă, utilizând norma conflictuală lex
voluntatis ;

20
A se vedea, spre exemplu, D. Lupașcu, op.cit. p. 10-11
21
I. Macovei, op. cit., p.13

14
 -dacă legea străină determinată a fi aplicabilă privește chestiuni de stare și/sau
capacitate a persoanelor fizice sau juridice.

15