Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”

Facultatea de Drept

Retrimiterea în
Dreptul Internațional Privat

Profesor coordonator:
Cosmin Dariescu

Studenți:
Gabor Maria-Mădălina
Guțu Tatiana
Păvăloaea Ioana-Alexandra
Anul IV, grupa 4A3

Iași, 2015
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Cuprins

Introducere………………………………………………….……3

Capitolul I. Considerații generale……………………..………..4

Secțiunea a I-a. Precizări introductive ………………………….………..4

I.1 Noțiunea de „retrimitere”……………………………………………4

I.2 Condiții retrimitere ……………………………………………...…..4

I.3 Formele retrimiterii………………………………………………….6

Secțiunea a II-a. Apariția retrimiterii în practica judecătorească și

rolul ei………………………………………… ………7

Capitolul II. Concepții privind retrimiterea………………..….7

Secțiunea a I-a. Argumente invocate împotriva admiterii retrimiterii ……. 9

Secțiunea a II-a. Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii………11

Capitolul III. Aplicarea retrimiterii……………………..….….12

Secțiunea a I-a. Cazurile în care nu se aplică retrimiterea………………..12

Secțiunea a II-a. Retrimiterea în dreptul român ………………………….13

Secțiunea a III-a. Mecanismul retrimiterii………………………………...14

Secțiunea a IV-a. Retrimiterea în legislații naționale……………………..16

IV.1. Sisteme de drept care admit retrimiterea………………….…...….16

IV.2. Sisteme de drept care nu admit retrimiterea……………………....18

Secțiunea a V-a. Retrimiterea în convenții internaționale…………….…..18

Concluzii………………………………………………...……….20

Bibliografie……………………………………………………….21
2
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Introducere
Complexitatea şi particularismul dreptului internaţional privat ne pun
deseori în faţa unor probleme a căror soluţionare nu este una dintre cele mai
simple, necesitând o aprofundare mult mai accentuată a acestora.
Retrimiterea – noţiune specifică ramurii de drept internaţional privat ce
reflectă unul din procedeele de soluţionare a litigiilor cu element de
extraneitate, reprezintă în acelaşi timp şi un factor care complică o dată în
plus acest tip de raporturi.
Se observă că conceptul de retrimitere apare în asociere cu alte noţiuni
specifice dreptului internaţional privat, cum ar fi: legea străină aplicabilă,
norme conflictuale, aşa încât pentru a elucida problema retrimiterii se
impune analiza contextului în care aceasta apare. Întâi de toate, trebuie să
amintim că specific raporturilor de drept internaţional privat este elementul
de extraneitate care face ca, cu privire la un anumit raport juridic în care
acesta este prezent, să aibă capacitatea de a se aplica două sau mai multe
legi aparţinând unor sisteme de drept diferite. Având în vedere că fiecare
sistem de drept este alcătuit atât din norme materiale, cât şi din norme
conflictuale, iar fiecare dintre acestea, având drept scop de a proteja interesul
statului, sunt diferite de la un sistem de drept la altul, este necesar ca
problema să fie cercetată din mai multe unghiuri, astfel încât rezultatul
obţinut să scoată în evidenţă toate particularităţile acestei instituţii a
dreptului internaţional privat. Aşadar, este nevoie să identificăm situaţiile în
care poate să apară retrimiterea, condiţiile esenţiale ale existenţei sale,
formele retrimiterii şi limitele aduse acestui procedeu.
Regulile dreptului internațional privat indică autorită ții, judecătorului,
arbitrului sau altei autorități investite cu soluții într-o problemă sau situa ție
conflictuală, legea pe care trebuie s-o aplice. Acest drept la care regula
conflictuală face „trimitere”, poate fi legea română sau legea străină. Atunci
când autoritatea trebuie să aplice legea română, nu apare nici o dificultate
din punctul de vedere care ne interesează în această lucrare. Dar regula
conflictuală poate desemna competența dreptului străin. Se spune că regula
conflictuală română „trimite” la dreptul străin. 1
Prin urmre, retrimiterea nu trebuie confundată cu declinarea de
competență în materie jurisdicțională. Soluționarea cauzei va reveni instan ței
forului, inițial sesizate cu soluționarea cauzei, însă în func ție de interven ția
retrimiterii, această instanță va aplica fie legea materială proprie, fie legea
străină. 2

1
M. V. Jakotă, Drept internțaional privat I, Ed. Chemarea, Iași, 1997, p. 245
2
N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a IV-a, Ed. Lumina Lex, București, 2009, p. 81
3
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Retrimiterea poate să apară numai în cazul în care instan ța de judecată
aplică o normă conflictuală bilaterală, întrucât normele conflictuale
unilaterale, indică exclusiv circumstanțele în care se aplica legea forului ( lex
fori), excluând, așadar, problema menționată. 3

Capitolul I. Considerații generale

Secțiunea a I-a. Precizări introductive

I.1 Noțiunea de „retrimitere”

În literatura de specialitate, retrimiterea a fost definită ca situație
juridică derivată din împrejurarea că norma conflictuală a forului trimite la
un sistem de drept străin în ansamblul său, iar acesta din urmă, prin norma
sa conflictuală în materie, nu primește trimiterea, ci fie trimite înapoi la legea
forului, fie trimite mai departe la legea uni stat terț.4
Cu alte cuvinte, retrimiterea nu este altceva decât un procedeu juridic
prin care legea străină desemnată ca aplicabilă potrivit normei conflictuale a
forului refuză competența ce i se oferă și atribuie, la rândul său, prin normele
conflictuale proprii, această competență legii unui alt stat. 5
Codul civil actual prevede instituția retrimiterii în dispozițiile art. 2559 și
deși aceasta nu este definită în mod expres, defini ția poate fi extrasă . Astfel,
prin retrimetere se înțelege că normele forului trimit la dreptul străin, ale
cărui reguli conflictuale trimit înapoi la legea instan ței sau mai departe la
legea unui alt stat.6
Menționăm că instituția retrimiterii a fost reglementată anterior intrării
în vigoare a noului Cod civ. prin dispozi țiile art. 4 din Legea nr. 105/1992. 7

I.2 Condiții retrimitere

Așadar, retrimiterea presupune un conflict în spațiu între normele
conflictuale, iar o condiție pentru ca retrimitere să existe, după cum reiese
din definiție, este ca acesta să fie unul negativ.

În consecință, pentru a fi incidentă instituția retrimiterii, e imperativ:

3
S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Ed. Universul Juridic, București, 2013, p. 114
4
D.-A. Sitaru, Drept internațional privat, tratat, Ed. Lumina Lex, București, 2001, p. 86
5
A. Fuerea, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic, București, 2005, p. 49
6
Fl.-A. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, București, 2012, p. 2557
7
În vigoare de la 30.11.1992 până la 15.02.2013, fiind abrogat(ă) prin Legea nr. 76/2012 și înlocuit(ă)
parţial de Codul Civil(r1) din 2009, Codul de Procedură Civilă(r1) din 2010; „ Art. 4.(1) Dacă legea străină,
determinată potrivit dispozițiilor ce urmează, retrimite la dreptul român, se aplică legea română, afară de
cazul în care se prevede în mod expres altfel. (2) Retrimiterea făcută de legea străină la dreptul altui stat este
fără efect.”

4
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
a) Să existe un conflict negativ între normele conflictuale din sistemele
de drept în concurs cu privire la un anumit raport cu element de
extraneitate
Faptul că sistemele de drept dau o semnificaţie diferită anumitor termeni
sau iau ca element de extraneitate categorii juridice diferite (cetăţenia,
domiciliul, locul încheierii actului, locul executării contractului etc.) face ca
raportul juridic de drept internaţional privat sa cadă fie sub competenţa de
soluţionare a două sau mai multe sisteme de drept, fie să nu cadă sub
incidenţa niciunui sistem de drept.
Constatăm, aşadar, existenţa a două situaţii juridice distincte: una în care
sistemele de drept îşi reclamă ambele competenţa de soluţionare a unui
raport juridic–situaţie cunoscută sub denumirea de conflict pozitiv, şi a doua,
când sistemele de drept neagă competenţa de soluţionare a raportului juridic,
atribuind-o unui alt sistem de drept, această din urmă situaţie fiind
cunoscută sub denumirea de conflict negativ. În ceea ce priveşte conflictul
pozitiv, în dreptul internaţional privat s-a admis că se va aplica legea
instanţei mai intâi sesizate, adică legea forului. Pe de altă parte, în situaţia
unui conflict negativ, acesta poate fi solu- ţionat prin aplicarea procedeului
tehnico-juridic specific dreptului internaţional privat, şi anume – retrimiterea.
Conflictul negativ apare, așadar, în situația în care fiecare dintre normele
conflictuale în prezență declară aplicabil alt sistem de drept decât cel căruia îi
aparține norma conflictuală.
Considerăm necesar să subliniem că un conflict pozitiv, atâta timp cât
apare atunci când fiecare dintre normele conflictuale în prezență trimite la
propriul său sistem de drept, nu poate nicidecum să fie un izvor al
retrimiterii.
De exemplu, în eventualitatea în care este necesar să se determine legea
aplicabilă statutului personal al unui cetățean român domiciliat în Anglia, iar
norma conflictuală română lex patriae trimite în acest caz la propriul său
sistem de drept, iar norma conflictuală engleză lex domicilii trimite la legea
engleză.
Prin urmare, doar în situația unui conflict negativ de competență se
pune problema apariției unei instituții ca retrimiterea.
De exemplu, conflictul este negativ atunci când în privința formei actului
juridic întocmit de un român în străinătate, norma conflictuală română
declară competentă legea locului de încheiere, iar norma conflictuală străină
prevede competența legii naționale a persoanei. Fiecare normă conflictuală
atribuind competența celeilalte norme conflictuale, poate să apară
retrimiterea. Legea forului trimite la legea străină, care retrimite la o altă
lege.8

b)Norma conflictuală a forului să trimită la întregul sistem de drept

străin
8
I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011, p. 64
5
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Această condiție este solicitată întrucât nu e suficient doar să existe un
conflict negativ între normele conflictuale, ci pentru ca aceasta să ia ființă e
necesar ca norma conflictuală a forului să trimită la un sistem de drept străin
în ansamblul său, deci inclusiv la normele sale conflictuale, sau este posibil
ca norma conflictuală să trimită numai la normele materiale străine.
Dacă norma conflictuală a forului trimite la întregul sistem de drept străin,
instanța de judecată va consulta mai întâi normele conflictuale străine, care
sunt mai apropiate din punct de vedere logic de aspectele specifice conflictelor
de legi.
În împrejurarea în care norma conflictuală a forului trimite doar la normele
materiale străine, nu poate să existe retrimitere.
Potrivit art. 20 din Regulamentul Roma I și, respectiv, a art. 24 din
Regulamentul Roma II, aplicarea legii oricărei țări men ționate în regulamentul
luat în considerare înseamnă aplicarea normelor de drept în vigoare în acea
țară, cu excepția normelor sale de drept internațional privat.
Sensul trimiterii este stabilit de către legea forului. Prin urmare, lex fori
arată dacă norma conflictuală a forului admite retrimiterea, adică trimite la
sistemul de drept străin în ansamblul său. 9

I.3 Formele retrimiterii

În funcție de elementele concrete, retrimiterea prezintă mai multe forme.
Principalele forme ale retrimiterii sunt : retrimiterea simplă sau de gradul
întâi și complexă sau de gradul al doilea.
Retrimiterea de gradul I este aceea făcută de legea străină la legea
forului. Grosso modo, norma conflictuală a forului trimite la o lege străină, iar
norma conflictuală străină trimite (retrimite) la legea forului. 10
În legislația noastră, dispozițiile alin. (2) al art. 2559 Cod civ. admit
retrimiterea simplă, care se face de dreptul străin la legea forului.
Retrimiterea de gradul II este aceea făcută de legea străină la legea
unei a treia țări. În acest caz, norma conflictuală a forului trimite la o lege
străină, iar norma conflictuală străină trimite (retrimite) la legea unei a treia
țări, nu la legea forului. Aceasta constituie o solu ție care corespunde
exigențelor specifice sistemelor de drept din care fac parte normele
conflictuale în prezența, întrucât instanța de judecată ia în considerare toate
aceste norme conflictuale. În plus, retrimiterea de gradul II este favorabilă
părților raportului juridic, datorită previzibilită ții pe care o asigură, în
principiu, referitor la legea aplicabilă.
De exemplu, într-o cauză rezolvată de instanțele de judecată germane,
norma conflictuală germană trimitea, în materia moștenirii, la legea na țională
a defunctului, care era legea belgiană, iar norma conflictuală belgiană
retrimitea la legea de la locul situării bunurilor, care era legea rusă. 11

9
S. Deleanu, op. cit., p. 117
10
Ibidem, p. 119
6
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Așadar, dreptul român nu acceptă retrimiterea de gradul al doilea, după
cum ne spune și art. 2559 Cod civ.12, și anume faptul că „dacă legea străină
retrimite la (…) dreptul altui stat, se aplică legea română, dacă nu se prevede
în mod expres altfel.” 13

Secțiunea a II-a. Apariția retrimiterii în practica judecătorească și

rolul ei
Retrimiterea a apărut în practica instanțelor franceze din secolul al
XVIII-lea. Problema retrimiterii s-a pus în unele spe țe în care legile din
Normandia erau în conflict cu legile din Paris. Începând cu secolul al XIX-lea,
retrimiterea a fost aplicată în prctica engleză. 14
Cu toate acestea, instituția retrimiterii a fost consacrată și analizată în
literatura de specialitate și în practica judiciară odată cu speța Forgo.
Foarte multe sute de ani, practica și literatura au înțeles prin retrimitere la
dreptul străin, trimiterea la dreptul privat străin (drept civil, drept comercial,
procesual civil, etc.). Se admitea trimiterea la dreptul „material” străin (drept
civil și celelalte).
Dar, la un moment dat, de la afacerea Forgo, proces judecat în Franța spre
finele sec. XIX, (sentința pe care a dat-o în acest proces Curtea de casație
franceză a fost în 1878), au început să apară întrebări în această privință.
Judecătorii au început să-și schimbe atitudinea cu privire la trimiterea la
dreptul străin. S-a pus de atunci întrebarea cum trebuie să înțelegem
trimiterea la dreptul străin: ca trimitere la dreptul privat ”material” străin sau
ca trimitere la ansamblul dreptului străin? Dacă înțelegem trimiterea la
dreptul străin ca trimitere la ansamblul dreptului străin, atunci vom
consulta, în primul rând, regulile de drept internațional privat străin. 15
Prin decizia pronunțată la 23 iunie 1878, instanța franceză a admis o
interpretare deosebită a sensului trimiterii la dreptul străin. 16 Speța dată a
servit ca punct de plecare pentru clădirea acestei instituții. 17
Fargo, copil bavarez din afara căsătoriei, a fost adus la vârsat de 5 ani în
Franța. El a trăit tot restul vieții în Franța, lăsând la moartea sa o succesiune
mobiliară importantă. Cu privire la succesiune au ridicat pretenții statul
francez și rudele colaterale după mamă, care erau singurele persoane în
rudenie cu Fargo. Soluția în cauză depindea de legea aplicabilă succesiunii.
În situația în care se aplica legea bavareză, rudele colaterale aveau drept de

11
S. Deleanu, op. cit., p. 119 apud: H. Batiffol, P. Lagarde, Traité de droit international privé, tome I, L.G.D.J.,
Paris, 1993, p. 501
12
Fl.-A. Baias, op. cit., p. 2557
13
Dreptul român nu admitea retrimiterea nici sub vechea reglementare. Art. 4 alin. (2) din Legea nr.
105/1992 prevedea: „Retrimiterea făcută de lege străină la dreptul altui stat este fără efect. ”
14
I. Macovei, op. cit., pp. 64-65
15
M. V. Jakotă, op. cit., p. 245
16
I. Macovei, op. cit., p. 65 apud: Philippe Francescakis, La théorie du renvoi et des conflits de systémes en
droit international privé, Sirey, Paris, 1958, p. 54
17
T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994, p. 72
7
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
succesiune, dacă era luată în considerare legea franceză, succesiunea urma
să fie culeasă de statul francez.
Instanțele de judecată franceze, care s-au pronunțat în cauză între anii
1874-1882, au admis susținerile administrației franceze a domeniilor potrivit
cărora succesiunea era supusă legii franceze, întrucât norma conflictuală
franceză trimitea, în materie, la legea bavareză, dar această lege trebuia
aplicată în întregime, deci era necesar să fie luată în considerare și norma
conflictuală bavareză care retrimitea la legea domiciliului de fapt. Or,
domiciliul de fapt al lui Forgo fusese în Franța, iar domiciliul legal în Bavaria,
deoarece el nu îndeplinise formalitățile cerute de legea franceză pentru a
dobândi ceea ce reglementările legale (admission á domicile) din acea perioadă
denumeau „domiciliu legal”. 18
Astfel, domiciliul susținut de fisc a fost primit de Curtea de casa ție
franceză și, averea mobiliară a revenit statului francez. Se poate observa că
argumentul a fost folosit de fiscul francez pentru a elimina dreptul străin
competent conform dreptului conflictual francez și a aplica în loc legea
franceză. Interpretarea propusă de fiscul francez fusese respinsă de instan ța
de fond, conform unei vechi tradiții, de care am vorbit mai sus. Argumentul a
fost însă primit de Casație.19
În decizia sa din anul 1878, sumar motivată, Curtea de casa ție franceză
a arătat că bunurile mobile corporale și incorporale erau supuse în mterie de
succesiune, conform dreptului bavarez, fie legii domiciliului de fapt sau
reședinței obișnuite a defunctului, fie legii de la locul situării bunurilor și că,
în ambele cazuri, succesiunea mobiliară era guvernată de legea franceză,
chiar dacă Forgo fusese cetățean bavarez. Așa fiind, succesiunea a revenit
statului francez, ca succesiune vacantă.
După acest proces, literatura de specialitate din Fran ța și din alte țări a
criticat cu asprime sentința Curții de casație și a respins retrimiterea. Dar, pe
de altă parte, atât practica din Franța, cât și din alte țări au acceptat
retrimiterea. Noile legi de drept interna țional privat, precum legea introductivă
la Codul civil german din 1900 și altele (cu unele excep ții, ex: Cod civil italian
din 1942) au înscris retrimiterea în texte.
Retrimiterea a fost mai întâi invocată în cauzele de succesiune mobiliară.
Apoi a fost folosită și în cauzele de succesiune imobiliară, de formă a actelor,
de competență a instanțelor. Retrimiterea s-a generalizat în felul următor:
trimiterea la dreptul străi trebuie înțeleasă ca trimitere la ansamblul
dreptului străi, din care consultăm mai întâi regulile conflictuale. 20
Cât despre ceea ce ține de importanța acestei institu ții, în doctrină,
retrimiterea a fost considerată o institu ție juridică a cărei menire este să
conducă la diminuarea rolului dreptului străin în rezolvarea litigiilor. 21

18
S. Deleanu, op. cit., p. 118
19
M. V. Jakotă, op. cit., p. 250
20
Ibidem, pp. 251-252
21
S. Deleanu, op. cit., p. 119
8
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
În doctrină s-au formulat chiar și unele teorii care consideră retrimiterea o
soluție logică sau necesară (retrimiterea- delega ție, teoria tribunalului străin,
retrimiterea-desistare, teoria raportului juridic „apatrid”) și teorii în temeiul
cărora retrimiterea e considerată o soluție utilă din punct de vedere practic.

Capitolul II. Concepții privind retrimiterea

Secțiunea a I-a. Argumente invocate împotriva admiterii
retrimiterii

1.Norma conflictuală aplicabilă este a forului.

În dreptul internațional privat există un principiu potrivit căruia se
aplică norma conflictuală a forului și nu cea care aparține sistemului de drept
străin. Dacă se admite retrimiterea ar însemna că acest principiu nu se mai
respectă, deoarece instanța competentă în soluționarea cauzei s-ar conduce
după norma conflictuală străină pentru a determina legea aplicabilă. 22

2.Retrimiterea duce la un șir neîntrerupt de noi retrimiteri (cerc

vicios).23
Dacă trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului se consideră
făcută la întregul sistem de drept străin, atunci și retrimiterea trebuie, de
asemenea, considerată la întregul sistem de drept al forului, adică inclusiv
normele sale conflictuale. În această situație, aceste norme conflictuale
dispun o nouă retrimitere la legea străină, căci legea forului este declarată
necompetentă, iar legea străină la legea forului ș.a.m.d., aflându-ne într-un
permanent du-te-vino, din care nu se poate ieși. 24Dacă se primește
retrimiterea, atunci înseamnă că s-a ieșit în mod arbitrar din acest cerc
vicios.
Obiecția cercului vicios este valabilă și în cazul retrimiterii de gradul II,
dacă norma conflictuală a forului trimite la o lege străină, norma conflictuală
străină retrimite la legea unei a treia țări, iar norma conflictuală din cel de-al
treilea stat trimite la una dintre legile consultate anterior.

3.Admiterea retrimiterii generează nesiguranță în privința soluției

juridice.
Retrimiterea nu poate fi admisă deoarece sporește incertitudinea în
dreptul internațional privat și constituie o excepție de la cazurile certe și
normale de aplicare a dreptului statului. Pentru aceste motive, unele tratate
22
A. Fuerea, op. cit.,p. 51
23
Această critică a fost însoțită, uneori, de sintagme aparte, vorbindu-se despre „camera-oglinzilor” sau
„tenisul internațional” pe care ea le presupune. Într-o metaforă for țată, un autor a amintit chiar de
Catoblepas, animalul care, din nebăgare de seamă, își devora labele.
24
I. Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2007
9
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
și convenții internaționale nu mai admit retrimiterea. Totodată, trebuie
precizat faptul că retrimiterea este departe de a oferi acea simplitate pe care o
implică relațiile economice internaționale. Dimpotrivă, retrimiterea constituie
o sursă de complicații și incertitudini, mai cu seamă când este vorba de
retrimiterea de gradul II (trimitere mai departe)25.

4.Argumente folosite pentru admiterea retrimiterii, dar invocate

împotriva acesteia.
a) Dacă legea străină nu trebuie aplicată într-o anumită materie în
care ea însăși se declară necompetentă, atunci nici legea forului nu
trebuie aplicată într-o materie în care ea însăși se declară
necompetentă, pentru că de aceea dispune retrimiterea. Admiterea
retrimiterii ar însemna că legea forului cedează în fața dispozițiilor
legii străine, lucru ce nu poate fi acceptat.
b) Nu se poate admite ideea potrivit căreia instanța ar trebui să judece
ca și cum s-ar judeca în țara unde se ce exequatur-ul hotărârii,
deoarece aceasta nu este posibilă întotdeauna. Imposibilitatea
rezultă din faptul că există cazuri când nu se poate ști dinainte
care este această țară, iar, uneori, pot exista mai multe țări unde se
poate executa hotărârea.
c) Teoria instanței străine (foreign court theory) nu rezolvă problema în
favoarea retrimiterii, deoarece ea numai schimbă datele acesteia: în
loc ca punctul de plecare să fie legea forului, este legea străină,
fără a înlătura obiecțiile împotriva retrimiterii.
d) Prin trimiterea dispusă de norma conflictuală a forului s-a dorit ca
în acea cauză să se aplice legea străină, ceea ce nu se poate realiza
dacă se admite retrimiterea.
e) Retrimiterea conduce la cooronarea sistemelor de drept în conflict
în unele cazuri, dar altele au drept rezultat schimbarea reciprocă a
soluțiilor.
Astfel, în materia succesiunii mobiliare a unui cetățean francez
domiciliat și decedat în Belgia, presupunând că cele două sisteme de drept
înlătură retrimiterea sau o acceptă, rezultatele vor fi după cum urmează:
1. În prima situație: judecătorul francez aplică legea materială
belgiană, deoarece succesiunea mobiliară este supusă legii
domiciliului defunctului; judecătorul belgian va aplica legea
materială franceză, deoarece succesiuneamobiliară este supusă
legii naționale a defunctului;
2. În cea de a doua situație: judecătorul francez, ținând cont de
norma conflictuală belgiană, aplică legea materială franceză;
judecătorul belgian, ținând seama de norma conflictuală
franceză, aplică legea materială belgiană. Rezultatul admiterii

25
T. R. Popescu, op. cit., p. 80
10
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
retrimiterii duce la soluții reciproc inverse față de situația dacă
nu se admite retrimiterea. 26
f) În cazul retrimiterii de gradul II se poate ajunge la situația de a „se
face înconjurul lumii”, fără să se poată determina legea
competentă.27

Secțiunea a II-a. Argumente invocate pentru admiterea retrimiterii

1.Legea străină trebuie înțeleasă în sens larg cuprinzând și normele

conflictuale.
Trimiterea făcută de legea forului la legea străină trebuie considerată ca
fiind o trimitere la întregul sistem de drept străin, adică inclusiv normele sale
conflictuale. Aceasta se justifică prin motive de ordin didactic și de ordin
teoretic. Motivele de ordin practic constau în aceea că retrimiterea
funcționează mai întotdeauna în favoarea legii forului, astfel că țara instan ței
sesizate nu are decât de câștigat. Motivele de ordin teoretic constau în aceea
că există o strânsă legătură, o unitate între legea materială străină, și norma
conflictuală străină, care se nesocotește dacă trimiterea la legea străină s-ar
înțelege ca fiind făcută numai la legea mterială. Obiec țiunea „cercului vicios”
trebuie înlăturată deoarece retrimiterea funcționează ca un mijloc pentru
determinarea legii aplicabile în cazul în care legea străină nu prime ște
competența ce i se oferă de norma conflictuală a forului.

2.Legea străină trebuie aplicată când ea se declară competentă.

Retrimiterea trebuie admisă, căci altfel ar însemna că se admite aplicarea
legii străine într-o materie în care ea însă și se declară necompetentă. Nu
trebuie să fim mai exigenți decât este legea străină însă și. Chiar dacă se
consideră că norma conflictuală a forului trimite la legea materială internă
străină, aceasta din urmă trebuie înțeleasă în existen ța sa materială, adică
așa cum există, ceea ce presupune competen ța sa de a se aplica potrivit
normei conflictuale străine. Uneori se consideră că legea materială străină
trebuie înțeleasă în existența sa exterioară, fără a ne întreba dacă este ori nu
competentă după norma conflictuală străină.

3.Foreign court theory.

Instanța forului ar trebui să judece ca și cum s-ar găsi în țara străină la a
cărei lege face trimitere norma conflictuală proprie, căci aceasta s-a vrut prin
trimiterea la legea străină. Într-o asemenea situa ție, instan ța ar aplica
normele conflictuale străine, deci ar aplica legea materială a forului, dar nu
ca urmare a retrimiterii, și ca urmare a trimiterii normei conflictuale străine.
Rezultatul este același ca și în cazul admiterii retrimiterii, însă fără a se face
referire la aceasta.
26
A. Fuerea, op. cit., p.51-52
27
Ibidem, p. 52
11
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

4.Retrimiterea asigură executarea hotărârii judecătorești.

Retrimiterea trebuie admisă, deoarece numai astfel hotărârea
judecătorească va avea eficiență, căci dintre toate țările în care este probabil
că se vor invoca efectele cesteia, cea mai probabilă este țara cu a cărei lege
raportul juridic ar legătura prin elementul său străin. Dacă s-ar aplica legea
materială a acestei din urmă țări într-o materie în care ea este declarată
necompetentă, hotărârea nu va avea eficiență în această țară.

5.Retrimiterea este un mijloc de coordonare a sistemelor de drept în

prezență, dacă unul din acestea nu acceptă retrimiterea.
În unele cazuri retrimiterea nu poate armoniza sistemele de drept în
prezență, ceea ce duce la schimbarea recipocă (inversarea) a solu țiilor fa ță de
situația în care nu s-ar admite retrimiterea. Totuși există cazuri în care
această coordonare este posibilă.
De exemplu: dacă decedează un cetățean francez domiciliat în Italia,
pentru succesiunea mobiliară lăsată de defunct, rezultatul se prezintă în felul
următor: judecătorul italian aplică legea națională a defunctului, adică cea
franceză, căci dreptul italian nu admite retrimiterea; judecătorul francez ar
urma să aplice legea domiciliului defunctului, adică cea italiană, dacă nu ar
admite retrimiterea de gradul I; dimpotrivă, dacă se acceptă retrimiterea,
judecătorul francez aplică legea materială franceză, adică armonizarea
soluțiilor ce s-ar da de cele două instanțe. 28

Capitolul III. Aplicarea retrimiterii

Secțiunea a I-a. Cazurile în care nu se aplică retrimiterea

Retrimiterea nu se aplică sau mai bine-zis prezintă unele limite ale

aplicării în următoarele cazuri, potrivit art. 2559 alin. (3) din Codul civil:
 alegerea de către părți a legii străine aplicabile în virtutea
principiului autonomiei de voință; În acest caz, neaplicarea
retrimiterii are la bază ideea că, prin alegerea făcută, păr țile au
avut în vedere normele materiale ale dreptului străin,
reglementările în domeniul respectiv, cu excluderea normelor
conflictuale ale respectivului sistem de drept, tocmai pentru a nu
se ajunge în situația trimiterii la dreptul prin alt stat. 29
 aplicarea legii străine formei actelor juridice și obligațiilor
extracontractuale;
 alte situații speciale prevăzute de convențiile interna ționale la care
România este parte, de dreptul Uniunii Europene sau de lege. 30
28
I. Filipescu, Andrei Filipescu, op.cit., p.102
29
E. Ungureanu, Drept internațional privat, partea I, Ed. Cugetarea, Iași, 1999, p. 130
30
Fl.-A. Baias, op. cit., p. 2557
12
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Secțiunea a II-a. Retrimiterea în dreptul român

II.1 Admiterea retrimiterii de gradul I

Ca regulă cu caracter general, dreptul român, admite numai retrimiterea
de gradul I, ceea ce presupune că dacă legea străină, determinată potrivit
dispozițiilor din legea menționată, retrimite la dreptul român, se aplică legea
română, afară de cazul în care se prevede în mod expres altfel (art. 4 din
Legea nr. 105/1992)
Admițând retrimiterea de gradul I, legea română obligă instan țele de
judecată din țara noastră să ia în considerare normele conflictuale străine.
Prin aceasta, situația juridică pe care o analizăm prezintă similitudini cu
modul de rezolvare a conflictelor de legi interregionale sau interprovinciale
ori între legile statelor federale, întrucât, conform art.2560 C. civ., conflictele
menționate se soluționează prin aplicarea dreptului statului în care coexistă
mai multe sisteme legislative31.

II.2 Retrimiterea de gradul II

Retrimiterea de gradul al II-lea nu este admisă în sistemul nostru de
drept.
În cazul în care norma conflictuală a forului (român) trimite la un sistem
de drept străin, care prin propriile sale norme conflictuale retrimite la
sistemul de drept al unui stat terț, se va aplica legea materială a statului la
care a făcut trimitere norma conflictuală a forului (român).
Justificarea neadmiterii retrimiterii de gradul II relevă din nesiguran ța
juridică pe care această instituție o poate genera. Admiterea ar putea duce la
un șir neîntrerupt de noi retrimiteri (cerc vicios).

II.3 Retrimiterea și conflictele de legi interpovinciale

În acest context, vorbim despre acea situa ție în care, norma conflictuală
trimite la legea neunitară a unui stat, care diferă pe provincii sau regiuni,
hotărând astfel legea străină la care a trimis norma conflictuală română legea
materială a cărei provincii sau regiuni se va aplica. Retrimiterea și conflictele
de legi interprovinciale nu generează o retrimitere propriu zisă, ci mai degrabă
o problemă de drept intern a țării în cauză.

II.3 Retrimiterea nu există în cazul tratatelor bilaterale de asistență

juridică încheiate de România
După cum bine știm, retrimiterea este posibilă numai în situa ția țărilor
în care normele conflictuale sunt diferite. Tratatele bilaterale de asisten ță
juridică încheiate de România conțin norme conflictuale uniforme, a șadar nu
poate opera retrimiterea, cu o singură excep ție, atunci când acestea se
completează cu reglementarea internă care poate fi diferită.
31
S. Deleanu, op.cit., p.127
13
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Secțiunea a III-a. Mecanismul retrimiterii

Problema retrimiterii se pune în sistemele de drept în care au fost
adoptate, preponderent, norme conflictuale bilaterale. În situa ția în care
norma conflictuală a forului este unilaterală, nu poate să existe retrimitere,
întrucât lipseste oferta făcută de legea forului pentru ca sistemul juridic
străin să se aplice în cauză. Totuși, în cazul normelor conflictuale unilaterale
se poate ajunge la un rezultat similar celui pe care îl determină admiterea
retrimiterii, dacă niciuna dintre legile străine în care raportul juridic are
legătură prin elementele de extraneitate, nu se consideră competentă. În
împrejurarea arătată se aplică legea forului, însă în scopul evitării denegării
de dreptate.
În ipoteza în care este admisă retrimiterea, apare necesar să se precizeze
care este legea după care se face calificarea no țiunilor folosite de norma
conflictuală străină.32
În ceea ce ne privește, dreptul român opinează cu ideea potrivit căreia,
legea străină constituie element de drept, ceea ce înseamnă că, norma
conflictuală străină nu își schimbă acest caracter în baza trimiterii realizată
de către instanța de judecată. Pe cale de consecință, norma conflictuală
străină se interpretează prin sistemul de drept din care face parte și nu prin
legea forului. Altfel spus, calificarea noțiunilor din norma conflictuală străină,
în caz de retrimitere, constituie o excepție de la calificarea după legea forului.
În acest context, în ceea ce ne prive ște considerăm că, conflictul de calificări
între legea străină și legea forului privitor la o anumită no țiune din con ținutul
normei conflictuale străine poate să conducă, la un conflict negativ între
normele conflictuale în prezență și să determine apari ția retrimiterii.
În situația în care norma conflictuală a forului trimite la un sistem de
drept străin care nu cuprinde reglemantări de drept interna țional privat, în
materia luată în considerare, retrimiterea nu este posibilă. În împrejurarea
arătată, norma conflictuală a forului nu ar permite determinarea legii străine
competente și ar trebui să se recurgă la soluția aplicării forului. 33
Interpretarea în acest sens este ușor excesivă, legea străină putând fi
aplicată de instanța de judecată chiar dacă aceasta nu se consideră
competentă să administreze raportul juridic invocat. Mai mult decât atât,
lipsa reglementărilor de drept internațional privat într-un anumit domeniu nu
echivalează cu un raport juridic considerat a fi, în afara spa țiului de inciden ță
a dreptului străin.
Acolo unde este admisă retrimiterea de gradul II, determinarea legii
poate fi dificilă, deoarece poate să apară situa ția în care norma conflictuală a
celei de-a treia țări trimite la un al patrulea sistem de drept sau cazul în care
norma conflictuală a celei de a treia țări trimite la una din legile consultate.

32
S. Deleanu, op.cit., pp. 127-128
33
Ibidem, p. 128
14
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
În primul caz, legea aplicabilă va fi cea care se va considera, în cele din
urmă, incidentă în cauză. Retrimiterea nu se poate face la nesfâr șit, întrucât
raportul juridic are legătură cu un număr limitat de sisteme de drept.
În cel de-al doilea caz, sunt posibile mai multe solu ții:
 Să se aplice legea la care a trimis norma conflictuală a forului;
 Să se ia în considerare prevederile legii celei de a treia țări ;
 Să se aplice legea forului, deoarece legile străine care au fost consultate
nu au fost competente. 34
Sub acest aspect, opinăm cu ideea potrivit căreia, se aplică
reglementarea de drept internațional privat al legii străine la care a trimis
norma cnflictuală a forului. Dacă legea stăină luată în considerare admite
retrimiterea, se va aplica această lege. Dacă, legea străină desemnată de
norma conflictuală a forului nu admite retrimiterea, se va aplica legea celei de
a treia țări.
Literatura de specialitate și practica judiciară examinează situa ția și sub
aspectul în care legea străină la care a trimis norma conflictuală a forului se
consideră că nu ar fi aplicabilă în func ție de dispozi țiile dreptului unei a treia
țări. Cu titlu de exemplu, într-o cauză judecată de instan țele franceze, norma
conflictuală franceză trimitea, în domeniul divorțului la legea na țională
comună a soților, care era legea boliviană. Legea boliviană admitea divor țul,
dacă acesta era permis și de legea de la locul încheierii căsătoriei, care era
legea spaniolă.35 (Instanțele franceze au invocat retrimiterea de gradul II, pe
motiv că norma conflictuală franceză trimitea la legea boliviană, iar aceasta
retrimitea la legea spaniolă).
Dacă suntem în situația în care norma conflictuală română trimite la o
lege străină aparținând unui stat în care sunt mai multe sisteme legislative,
dreptul acelui stat determină dispozițiile aplicabile. 36
Dacă norma conflictuală din legea străină care provoacă retrimiterea a
suferit modificări între momentul nașterii raportului juridic și cel al judecării
litigiului, în sensul că vechea normă conflictuală impune retrimiterea, pe
când cea noua o exclude (sau invers), se pune o problemă de drept tranzitoriu
din legea străină care conține norma conflictuală ce retrimite.
Cu privire la acest aspect, s-a considerat că inciden ța regulilor
intertemporale din legea străină își încetează utilitatea în a rezolva coliziunea
dintre două norme conflictuale successive, instituite de sistemul juridic al
statului respectiv, impunându-se rectificări în scopul prevalării acelei norme
conflictuale, dintre cele doua în coliziune, care asigură, în situa ția litigioasă,
realizarea obiectivelor urmărite de către norma conflictuală a forului.
Atât în literatura de specialitate cât și în practica judiciară prevaleaza,
aplicarea soluției clasice în materie, care poate să cunoască, în anumite
cazuri, unele nuanțări.
34
Ibidem, pp. 129-130
35
Ibidem, p.131
36
Ne confruntăm aici cu o problemă de drept intern a statului respectiv.
15
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Mecanismul retrimiterii prin fraudarea legii competente este posibil, dar
cu o rată de probabilitate foarte scăzută. Intr-o asemenea situa ție nu se va
tine seama de legea care a devenit aplicabilă prin fraudarea legii.
Retrimiterea, nu poate fi posibilă în condi țiile în care este invocată
ordinea publică de drept international privat.

Secțiunea a IV-a. Retrimiterea în legislații naționale

IV.1. Sisteme de drept care admit retrimiterea

Datorită generalizării sale, retrimiterea a fost consacrată în unele
legislații naționale. De exemplu: Codul civil german din 1900, Legea suedeză
din 1904 privind reglementarea unor probleme de drept internațional privat al
căsătoriei, tutelei și adopției, Legea federală austriacă asupra dreptului
internațional privat din 1978, Legea elvețiană cu privire la reglementarea
raporturilor de drept internațional privat din 1987.
În cele ce urmează, voi prezenta retrimiterea în două sisteme de drept, și
anume, în Franța și în Elveția.
Retrimiterea în dreptul francez
În primul rând, este important de precizat faptul că legislația franceză
nu reglementează instituția retrimiterii în mod expres, ci, acest procedeu a
fost introdus pe cale jurisprudențială. Curtea de casație franceză a fost
constantă în pronunțarea unor hotărâri care admit retrimiterea, în special
retrimiterea de gradul I, de exemplu: cazul Forgo, spețele Soulie, Ben Attar, de
Marchi în materia succesiunii mobiliare; spețele Birchall, Sommer, Bradford,
Zagha, Patino în materia divorțului, filiației și formei de celebrare a căsătoriei
și, chiar în material societăților comerciale prin Afacerea Băncii Otomane 37
În jurisprudența franceză, admiterea retrimiterii constituie regula, iar
neadmiterea acesteia constituie excepția.
În lipsa unor reglementări exprese, în doctrina franceză au fost
exprimate mai multe opinii privind fundamentul acestei teorii. Teza clasică
este cea retrimiterii-delegare de competență acordată dreptului străin de către
dreptul forului. În situația în care legea străină acceptă competența oferită nu
există dificultăți, iar dacă legea străină refuză competența acordată, atunci
delegația de competență consimțită duce la rezultatul că soluționarea
conflictului de legi potrivit legii străine se substituie soluționării conflictului
de legi potrivit normei conflictuale a forului 38. Criticii acestei teorii clasice
propun noi concepții, dintre care voi prezenta pe cele mai reprezentative:
a. Concepția Lerebours-Pigeonnière – are în vedere necesitatea punerii în
acord a diveselor sisteme de drept internațional privat în virtutea
prezumției existenței “comunității de vederi”; astfel, când norma
conflictuală străină se declară necompetenă într-o materie trebuie
37
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional privat, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2008,
pp. 98-99
38
Valeriu Babără, Drept internațional privat, ediția a II-a, Ed. Elena-V.I, Chișinău, 2007, pp. 86-87
16
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
găsită o normă conflictuală subsidiară, care ar putea fi aplicată;
autorul acestei concepții consideră că refuzul de a aplica legea străină
apare ca o reflectare în norma forului a lipsei comunității de vederi.
Acestei concepții i se reproșează că nu indică norma subsidiară
aplicabilă sau cel puțin criteriile de determinare a acesteia, riscând să
genereze o altă retrimitere 39.
b. Concepția Niboyet – această concepție are același punct de plecare ca
și cea enunțată anterior, și anume, norma conflictuală a forului
atribuie competența legii străine și înregistrează refuzul acesteia de a
se aplica într-o anumită materie. Dar, potrivit concepției acestuia,
într-o asemenea situație se va aplica întotdeauna legea forului, ca și
atunci când legea străină ar fi înlăturată în virtutea ordinii publice,
deoarece nu este posibil ca un raport juridic care are o oarecare
tangență cu statul forului să rămână nereglementat. Acestei concepții
i se reproșează faptul că exclude retrimiterea de gradul II 40.
c. Concepția Batiffol – diferă esențial de cele anterioare; aceasta ia în
considerare structura diferită a sistemelor juridice naționale,
considerând că legiuitorul are în vedere, în momentul elaborării legii,
o eventuală coordonare a normei conflictuale a forului cu norma
conflictuală străină, iar această coordonare trebuie să conducă la
soluționarea “conflictului de suveranități” într-un mod acceptat de
ambele sisteme de drept prezente 41.
Retrimiterea în dreptul elvețian
Instituția retrimiterii este reglementată prin Legea cu privire la
raporturile de drept internațional privat din 1987.
Conform dispozițiilor din această lege, retrimiterea este admisă în
următoarele forme și situații:
a. În materia stării civile – se admite retrimiterea de gradul I (art. 14
alin. (2));
b. În privința numelui persoanei domiciliate în străinătate – se admit
ambele forme ale retrimiterii (art. 37 alin. 1);
c. În materia succesiunii persoanei cu ultimul domiciliu în străinătate –
se admit ambele forme ale retrimiterii (art. 91 alin. 1) 42

IV.2. Sisteme de drept care nu admit retrimiterea

În unele sisteme de drept retrimiterea nu este admisă, de exemplu: art.

1583 din Codul civil al Rep. Moldova; Codul civil italian din 1942; art. 16 al
Legii introductive la Codul civil brazilian din 1942; art. 32 al Codului civil
grec din 1946; art. 22 al Codului civil egiptean din 1948; art. 29 al Codului

39
Ibidem, p. 87
40
Ovidiu Ungureanu, Călina Jugastru, Adriana Circa, op.cit, pp. 99-100
41
Ibidem, p. 100
42
Nicoleta Diaconu, op. cit, p. 86
17
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
civil sirian din 1949; art. 27 al Codului civil somalez din 1973; art. 3080 a
Cărții a X-a din Codul civil din 1991 din Quebec ș.a. 43.
În Codul civil italian din 1942, în dispozițiile art. 30 se arată că dacă “o
lege străină trebuie să se aplice, se aplică dispozițiile acelei legi, fără să se țină
seama de retrimiterea acesteia la o altă lege” 44.
Neadmiterea retrimiterii este caracteristică pentru Quebec. Art. 3080 a
Cărții a X-a din Codul civil din 1991 prevede că în cazul când urmează a fi
aplicată legea străină conform dispozițiilor acestei cărți, dreptul aplicabil este
legea internă a țării respective, cu excepția normelor conflictuale 45.
Potrivit dispoziției art. 32 din Codul civil din 1946 al Greciei, în situația
în când urmează a fi aplicat dreptul străin în conținutul acestuia nu sunt
incluse normele de drept internațional privat 46.
Dreptul Republicii Moldova nu admite retrimiterea, având în vedere că
art. 1583 din Codul civil stabilește că orice trimitere la legea străină în
conformitate cu dispozițiile Cărții a V-a trebuie privită ca trimitere la dreptul
material și nu la dreptul conflictual al statului respectiv 47.
Din textele la care am făcut referire se observă inexistența celei de-a
doua condiții cumulative pe care ar trebui să o întrunească tocmai pentru a
opera retrimiterea, și anume, trimiterea la întregul sistem de drept străin,
inclusive la normele conflictuale.

Secțiunea a V-a. Retrimiterea în convenții internaționale

Pe plan internațional, retrimiterea este acceptată de către unele conven ții

internaționale. Dintre acestea, menționez următoarele:
1. Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor
conflicte de legi în materie de cambie și bilet la ordin;
2. Convenția de la Geneva din 13 martie 1931 privind reglementarea
unor conflicte de legi în materia cecului;
3. Convenția de la Haga din 15 iunie 1955 cu privire la retrimitere în
caz de conflict între legea națională și legea domiciliului;
În schimb, Convențiile încheiate recent la Haga exclud retrimiterea.
Această poziție
a fost explicată prin aceea că existând multe state-părți care nu admit
retrimiterea, aceasta nu le poate fi impusă pe calea dreptului convențional.
Dintre convențiile care admit retrimiterea, la care și România este parte,
menționez:
1. Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea
diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state,
ratificată de România în 1975;
43
Ioan Macovei, op. cit, p. 67
44
Ibidem
45
Valeriu Babără, op. cit, p. 90
46
Ibidem
47
Ibidem
18
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
2. Convenția cu privire la transporturile internaționale feroviare din
1980, la care România a aderat în 1983;
În principiu, se apreciază că, dacă o convenție internațională conține
norme
conflictuale, în lipsa unei prevederi exprese care să o înlăture, retrimiterea
este posibilă 48.
Retrimiterea nu există în cazul tratatelor bilaterale de asistență juridică
încheiate de România, aceste tratate cuprinzând norme conflictuale
uniforme49.
Alte convenții internaționale resping retrimiterea, stabilind competența
legii materiale a unei anumite țări. În acest sens, de la Haga din 1 iunie 1964
referitoare la legea uniformă asupra vânzării internaționale de bunuri mobile
corporale dispune, în art. 2, că regulile de drept internațional privat sunt
excluse de la aplicarea prezentei legi, în afară de cazul când aceasta dispune
altfel 50.
Prevederi asemănătoare consacră și Regulamentul (CE) nr. 593/2008 al
Parlementului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 51 privind legea
aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I), precum și Regulamentul (CE) nr.
864/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 11 iulie 2007
privind legea aplicabilă obligațiilor necontractuale (Roma II) 52.
Soluția excluderii retrimiterii se desprinde și din convențiile
internaționale multilaterale, care conțin norme uniforme.

Concluzii
Prin urmare, retrimiterea este o instituție importantă a Dreptului
Internațional Privat și este considerată de multe state din lume unul din
instrumentele cele mai bune de coordonare a sistemelor de drept.
Am observat astfel că retrimiterea simplă cunoaşte o arie mai largă de
răspândire, considerându-se că asigură o coordonare a sistemelor de drept în
prezenţă; urmare a aplicării acestui procedeu, hotărârea pronunţată în ţara
forului având deplin temei să fie recunoscută şi în dreptul străin, a cărui
normă conflictuală a retrimis la dreptul forului.
Retrimiterea complexă este mai puţin acceptată, întrucât poate da
naştere unui şir neîntrerupt de retrimi-teri, ceea ce echivalează cu
nesoluţionarea pe fond a raportului juridic cu element de extraneitate.

48
D. A Sitaru, op. cit, p. 91
49
Nicoleta Diaconu, op. cit, p. 85
50
Ioan Macovei, op. cit, p. 67
51
Disponibil la http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:L:2008:177:0006:0016:RO:PDF
52
Ibidem, p. 68
19
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
Majoritatea autorilor, analizând problema retrimiterii, au scos la iveală
atât avantaje, cât şi dezavantaje ale acesteia, lăsând la aprecierea
legiuitorului reglementarea ei totală, parţială sau chiar excluderea acestui
pro-cedeu din cadrul juridic naţional. Fie că a fost privită cu suspiciune, fie
că a fost privită cu încredere, evoluţia retrimiterii nu a încetat, fiecare sistem
de drept preluând din ansamblul elementelor care o formează doar pe acelea
pe care le-a considerat că răspund interesului naţional.
Vis-à-vis de această problemă sistemele de drept şi-au exprimat
opţiunea în mod diferit, astfel încât unele dintre ele (suedez, finlandez,
japonez) admit ambele forme ale retrimiterii, altele (român, german, francez)
admit doar retrimiterea de gradul I, iar o a treia categorie (grec, brazilian,
olandez, moldovean) nu admit retrimiterea.
După cum am arătat în lucrarea de față, sistemul de drept românesc
admite retrimiterea de gradul I. Această opțiune a legiuitorului se justifică pe
deplin întrucât, din punct de vedere practic , contribuie la realizarea scopului
urmărit prin reglementările de drept internațional privat.
Astfel, deși normele noastre conflictuale admit aplicarea legii străine (cu
anumite limite), dacă această lege (sistem de drept), la rândul său, nu se
consideră competentă într-un atare raport juridic, se va aplica legea materială
română, legislația forului, această rezolvare a conflictului fiind cât se poate de
logică atâta timp cât legea străină este în drept să determine singură cazurile
în care poate fi aplicată.
Această soluție este un avantaj pentru pracicieni și prin adoptarea
acestei instituții relațiile noastre cu alte state nu vor fi afectate.

Bibliografie
Tratate. Cursuri. Monografii

V. Babără, Drept internațional privat, vol. I, ed. a 2-a, Ed. Elena- V. I.,
Chișinău, 2007
Fl.-A. Baias (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H.
Beck, București, 2012
S. Deleanu, Drept internațional privat. Partea generală, Ed. Universul
Juridic, București, 2013
N. Diaconu, Drept internațional privat, ed. a 4-a, Ed. Lumina Lex,
București, 2009
20
 Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”
I.Filipescu, A. Filipescu, Tratat de drept internațional privat, Ed.
Universul Juridic, București, 2007
A. Fuerea, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2005
M. V. Jakotă, Drept internațional privat I, Ed. Fundației Chemarea, Iași,
1997
D. Lupașcu, Drept internațional privat, ed. a 2-a, Ed. Universul Juridic,
București, 2010
D. Lupașcu, D. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Universul
Juridic, București, 2012
I. Macovei, Drept internațional privat, Ed. C. H. Beck, București, 2011
T. R. Popescu, Drept internațional privat, Ed. Romfel, București, 1994
D.-A. Sitaru, Drept internaționl privat, Ed. Lumina Lex, București, 2001
E. Ungureanu, Drept internațional privat, Ed. Cugetarea, Iași, 1999
O. Ungureanu, C. Jugastru, A. Circa, Manual de drept internațional
privat, Ed. Hamangiu, Bucureși, 2008

Acte normative
Legea nr. 105/1992, publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din
1 octombrie 1992.
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 505 din 15 iulie 2011.
Convenția de la Geneva din 7 iunie 1930 privind reglementarea unor
conflicte de legi în materie de cambie și bilet la ordin.
Convenția de la Geneva din 13 martie 1931 privind reglementarea unor
conflicte de legi în materia cecului.
Convenția de la Washington din 18 martie 1965 pentru reglementarea
diferendelor relative la investiții între state și persoane ale altor state,
ratificată de România în 1975.

Resurse Web
http://eur-lex.europa.eu

21