Capitolul II.

Izvoarele dreptului internațional

Teoria generală a izvoarelor de drept internațional

izvor de drept = un mod valid de formare a normelor în cadrul unui sistem juridic
Există 2 tipuri de izvoare :
 Materiale:
 prezintă cauza / motivul adoptării unei norme scrise sau al formării unei norme
spontane - > judecătorul internațional nu ține cont de cauzele sau motivele
apariției normei (occasio legis)
 este posibil ca izvorul material al unei norme din sistem sa fie o altă norma (ex.
normele de aplicare) => dedublarea normei superioare, care poate fi primară în
sistemul global și secundară, în raport cu norma subordonată dintr-un sistem.
Norma superioară condiționează validitatea normei inferioare în funcție de
propriul conținut.
 Au caracter dinamic
 Condiționează conținutul normelor primare
 Formale
 sunt norme secundare
 în principal de recunoaștere
 au caracter static
O normă internațională accede la statutul de normă de drept pozitiv numai dacă iși poate
justifica formarea în conformitate cu exigențele unui izvor formal determinat, adică numai
atunci când apariția ei este în acord cu un mod de formare (law-making process) recunoscut
în domeniul juridic printr-o normă specifică de recunoaștere.
Normele specifice de recunoaștere în dreptul internațional, sunt enumerate în art. 38 din
Statutul Curții Internaționale de Justiție:
"Curtea, a cărei funcții este să rezolve în conformitate cu dreptul internațional diferendele
care-i sînt supuse, va aplica:
(a) convenții internaționale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli expres
recunoscute de stat în litigiu;
(b) cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptate ca reprezentând
dreptul;
(c) principiile generale de drept recunoscute de națiuniile civilizate;
(d) sub rezerva dispoziții articolului 59, hotăririle judecătorilor și doctrinei specialiștilor
celor mai calificați ai diferitelor state, ca mijloace auxiliare pentru determinarea
regulatorilor de drept.

Această dispoziție nu va aduce atingere dreptului Curții de a rezolva o cauză ex aequo et

bono dacă părțile sunt de acord cu aceasta. "
Art. 38 are caracter constituțional, implica opozabiliate erga omnes și norma generală de
recunoaștere are caracter static, aceasta are caracter cvasi-imuabilă
Nici o normă internațională care nu este formata ca norma convențional, cutumiara sau ca
principiu general de drept recunoscut de națiunile civilizate NU poate fi recunoscută ca validă
în sistemul internațional

Cutuma internațională
Cutuma:
 Modul spontan, natural de producție juridică
 Expresia forței tradiției
 Mecanism de autoreglare socială creat de subiectele de drept care sunt și destinatarii
normelor
 Solid ancorată în realitate
 Cutuma este un tip de comportament (fapt) care reunește generalitatea, uniformitatea,
Constanța, frecvența și publicitatea, se transformă prin apariția convingerii că este
obligatoriu în fapt normativ.
 Are doua sensuri:
1. Fapt creator de norme
2. Rezultatul faptului - > norma creată
Legea:
 Elaborata, artificială, formalizata
 Expresia voinței unei entități suverane determinate
 Mecanism de regularizare socială creată de organe specializate
 Experimentală
Condițiile cutumei:
1. Cutuma este o practică generală.
Comportamentul care se repetă trebuie să fie comportamentul majorității subiectelor care se
află în situația dată (situația de referință).
2. Cutuma este o practică repetatä uniform.
Subiectele de drept trebuie să se comporte dacă nu identic, cel puțin similar.
3. Cutuma este o practică constantă. Comportamentul subiectelor trebuie să fie
continuu, ie. să nu fie întrerupt de un comportament contrar (comportament divergent
sau dizident).
4. Cutuma este o practică frecventă.
Practica trebuie, să se repete la interval relativ de timp.
5. Cutuma este o practică publică și certă, adică este exercitată nec clam nec precario.
Subiectele de drept trebuie să aibă posibilitatea de a formula eventualele lor obiecții în
legătură cu practica în formare.
6. Practica subiectelor de drept trebuie să susținem psihologic de opinio necessitatis.
7. Practica subiectelor trebuie să fie rezonabila
Practica trebuie să fie compatibila cu principiile fundamentale ale sistemului juridic.
Cutuma din dreptul național este diferită de cutuma din dreptul internațional, având în comun
natura de drept spontan. Atât cutuma internă cât și cutuma internațională sunt moduri
descentralizate de formare a dreptului.
Cutuma:
 în dreptul național:
 exprimă o solidaritate a grupului social (societate relativ omogenă)
 subiectele ce intervin în procesul cutumiar sunt neidentificabile
 În dreptul internațional:
 (societate heterogena) subiectele de drept se axează pe interese relativ egoiste
 originea cutumiară este bine localizată în comportamentele unor subiecte
identificabile
Elementele constitutive ale cutumei :
 Un element material / obiectiv care prezintă caracteristicile tradiționale ale cutumei
(conusetudo)
 Un element pisihologic / subiectiv (opinio juris sive necessitatis) - acceptarea
comportamentului ca expresie a unei norme sau a unei necesități.

Comisia de drept internațional, pornind de la art. 38, a stabilit criteriile normei cutumiare
internaționale:
(1) există practici concordante a unui număr de stat, raportată la un tip de situație care
intră în domeniul relațiilor internaționale;
(2) continuarea sau repetarea practicilor o perioadă considerabilă de timp;
(3) reprezentarea pe care o au subiectele că practică este pretinsă de, sau este în acord cu,
dreptul internațional;
(4) acceptarea generală a practicilor de către state.

Elementul material al cutumei (consuetudo)

Practica trebuie să poată fi imputata subiectelor primare de drept internațional, adică statelor
suverane -> practica organizațiilor internaționale, a particularilor sau a altor entități, nu este
relevantă pentru formarea normelor cutumiare generale ci numai pentru eventualele cutume
speciale recunoscute în sub-sistemul acestor organizații
CIJ a evocat atat criteriul stabilității, cat și criteriul generalității comportamentului când s-a
referit la consuetudo
In ce privește menținerea practicilor statelor pe o anumită durată și de o manieră constanta,
Curtea a declarat „faptele supuse Curții relevante atitea incertitudini și contradicții, atîtea
fluctuații și discordanțe [...] incit nu este posibil să se distingă din ele o cutumă constantă și
uniformă " aducând un important amendament ideii că în dreptul internațional atestarea unei
practici cutumiare este condiționat, sine quo non(indispensabil) , de desfășurarea ei pe o
lungă perioada de timp (ex. Delimitarea platoului continental în Marea Nordului- Curtea a
afirmat : „faptul că nu sa scurs decât un timp scurt nu constituie în sine, în mod necesar, un
impediment în formarea unei reguli noi [..]")
GeneralItatea este diferită de universalitatea. Este puțin probabil să se poată proba
universitatea cutumelor și a principiilor generale în domeniul internațional. Necesitatea
practicii generale este evidenta când se pretinde formarea unei cutume opozabile erga omnes
-> dacă nu este suficient de generalizata => cutuma speciala, regională sau locală(creație a
jurisprudenței, are caracter inter partes)
Cutuma speciala este o convenție informală / tratat nescris, se bazează pe acord tacit,
reprezintă "lex specialis" derogand de la cutuma generală, și nu are rolul de a invalida cutuma
generală.
 Contestatarii persistenti / persistent objectors = practica unui stat / grup de state,
contrară celei ce se pretinde că a institut baza formală pentru constatarea cutume ;
acestora le este inopozabila regula cutumiara formata în prezenta opozițiilor lor-
opozabiliatea este condiționată de persistenta opoziției, de contunuitatea ei.
 Persistent objectors - ca tehnică de blocare a efectului general al cutumei emergente, a
fost confirmat în jurisprudenta CIJ.
 In plan juridic, recunoașterea sau refuzul conceptului de persistent objector este testul
decisiv al realizării echilibrului între voluntarism și obiectivism.
 Echilibrul se realizează în regim dual noua regulă cutumiară va lega majoritatea
statelor care au acceptat-o, însă în același timp se va menține pentru minoritatea care
concurează norma un regim juridic diferit.
 Cutuma în formare se va stabiliza în sistem ca o normă specială (lex specializat) și nu
ca o normă generală.
Conceptul de persistent objector nu trebuie să fie confundat cu cel de subsecvent objector
(contestatar subsecvent). Dezacordul unui stat față de o regulă cutumiară, manifestată abia
după formarea ei, nu poate fi admisă în dreptul internațional și nu poate produce efecte în
recunostearea validității normei. Un număr mare de contestatari subsecventi poate conduce la
căderea în desutudine sau modificarea normei cutumiara în limitele contestării, procesul fiind
condiționat de generalizarea practicii contrare.

Elementul psihologic (opinio juris sive necessitatis)

 opinio juris ca element constitutiv al cutumei este pretinsă de dreptul internațional
pozitiv
 Curtea a exprimat necesitatea lui opinio juris în Platoul Continental al Marii Nordului
"statele trebuie să aibă sentimentul de a se conforma la ceea ce echivalează cu o
obligație juridică, nici frecvența, nici caracterul obișnuit al actelor nu sunt
suficiente..."
 rolul lui opinio juris este de a plasa sarcina probei cutumei, statului-parte care afirma
existența unei anumite reguli cutumiare
 proba lui opinio juris este relativ dificilă și aproape imposibil de dovedit când nu
poate fi dedusa din factori obiectivi

Codificarea cutumei
In dreptul international a codifica inseamna a declara continutul dreptului cutumiar existent.
A codifica nu inseamna altceva decat a face norma cutumiara mai accesibila si a-i adauga
calitatile dreptului scris. Prin codificare norma cutumiara (opozabila erga omnes) nu se
transforma insa in norma conventionala (opozabila inter partes), prin simplul fapt ca suportul
textual ia forma unui tratat international. Ea stabileste pentru partile la tratat un anumit
continut, care le este opozabil, si va putea constitui baza/temeiul juridic al unei sentinte
internationale, dar va ramane inopozabila pentru terti. O transformare a normelor cutumiare
opereaza doar in sistemele de drept intern, unde cutumele devin prin codificare norme
legislative. In dreptul international, cutuma (jus strictum) reprezinta un izvor formal de tip
diferit in raport cu norma conventionala (jus aequum) si ramane izvorul preeminent. Jus
strictum reprezinta un sistem in care drepturile sunt absolute, sau tind sa fie absolute, si ca
atare pot fi exercitate fara sa se tina cont de echitate. Dreptul absolut al statului acreditant de
a acorda agrementul sefilor de misiuni, dreptul sau absolut de a declara un diplomat persona
non grata, sau dreptul absolut al statului de a recunoaste formal sau de a nu recunoaste un alt
subiect primar de drept international, sunt doar cateva exemple de jus strictum in dreptul
international. In opozitie se plaseaza jus aequum, un sistem in care drepturile sunt interpretate
in spiritul bunei-credinte si in mod echitabil. Exercitiul lor ,,legal” este conditionat, in sensul
ca trebuie sa fie un exercitiu rezonabil ( dreptul tratatelor) Prin codificare sau prin acte
internaționale opozabile erga omnes, exercițiul sancțiunilor internaționale cutumiare, care
posedã un caracter descentralizat (retorsiunea represaliile), poate fi relativizat. Principiul
proportionalitatii functioneaza ca o norma juridica de recunoastere jus aequum validitatii
juridice a represaliilor.
O norma codificata va poseda intotdeauna in dreptul international dubla calitate de norma
conventionala si de norma cutumiara. Intre doua state care sunt parti la tratatul de codificare
al cutumei continutul opozabil al normei juridice este continutul codificat, insa acest continut
este inopozabil unui stat tert. Statul tert poate contesta exactitatea codificarii, poate sa
probeze un continut diferit al cutumei si poate cere judecatorului international sa declare
acest continut diferit al normei sau poate, pur si simplu, sa dovedeasca opozitia sa persistenta
in procesul de formare al normei. In ceea ce priveste efectele codificarii, tratatele de
codificare pot produce un triplu efect: (1) declararea cutumei existente; (2) cristalizarea unei
cutume in curs de formare și (3) producerea unei cutume noi.
O codificare care isi propune sa ajunga la un tratat multilateral universal si care nu reuseste sa
adune ractificarile unei mari majoritati ramane o "codificare neterminata"

Principiile generale de drept

 În dreptul internațional, principiul general nu are caracter superior față de alte norme
internaționale ce își au originea în alte izvoare de drept
 Un principiu general poate conduce la o norma fundamentală dar datorită caracterului
normei nu datorita izvorului ei.
 În dreptul internațional, atunci când se utilizează un principiu general ca bază juridică
a hotărîrii sale, judecătorul/arbitrul internațional stabil poate fi înțeles calitatea de
principiu general, cu alte cuvinte stabilizate există și validitatea conform normelor de
recunoaștere, și apoi conținutul principiului general care va fi recunoscut ca norma
primară sau secundară internațională, adică norma substanțială sau procedurală pe
care o declară aplicabilă raportului juridic concret care a fost dedus judecăților.
 Transpunerea principiilor generale în dreptul internațional public nu este întotdeauna
rezultat strict la aplicarea metodei inductive prin care s-ar produce generalizarea unor
similitudini particulare descoperite în sistemele interne.
Există un al treilea tip de norma STANDARDUL JURIDIC, norme care ghidează aplicarea
dreptului sau aplicarea altor norme, fie reguli sau principii. Sunt diferite de standardele
tehnice(fixează parametrii) sau standardele deontologice-> au în comun faptul ca implica
analiza comportamentelor. Standardele au în comun cu principiile faptul ca sunt formulate
abstract și nu au conținut prescris. Specificul standardelor juridice internaționale este
complexitatea
Ex. standardul minim internațional
Principiul proporționalității:
 Nu există un principiu general al proporționalității ci o serie de standarde ale
proporționalității / serie de principii ale proporționalității aplicabile unor materii
diferite

Principiile relevante de jurisprudență și doctrină internațională

Curțile internaționale folosesc expresii diverse care însă acoperă toate aceleași concept, cel de
„principii generale" -> „opinie și practică aproape universală", „regulă binecunoscută",
"regulă generală ",„ un principiu de drept acceptat " ,, un principiu general acceptat în
jurisprudență arbitrală ca și în tribunalele interne "sau„ un principiu esențial.

Principii generale de drept vs. principii fundamentale ale dreptului internațional

 Drepturile și îndatoririle fundamentale nu sunt izvoare de drept internațional.
 Principiile instituite de art 38 reprezinta un mod de formare al normelor, principiile de
drept internațional sunt norme juridice care își au baza în toate cele trei categorii de
izvoare
 Adjectivele general, fundamental pun în lumina caracterul constituțional,
opozabiliatea erga omnes, caracterul de norme jus cogens sau legitimitatea lor
indiscutabila.
 Principiile fundamentale sunt norme cutumiare în dreptul internațional => din
preambulul convenției de la Haga 1907
 Principiile de drept internațional relevante de Carta ONU:
(a) dreptul statelor la autodeterminare;
(b) dreptul statelor la suveranitate și independență;
(c) dreptul statelor la egalitate juridică;
(d) dreptul statelor la comunicații internaționale;
(e) obligații erga omnes în materia respectului drepturilor fundamentale.
 Jurisprudența atestă numeroase alte principii de drept internațional, greu clasificabile,
care guvernează sau sunt aplicabil unele materii dintre cele mai diverse și au, cu alte
cuvinte, o relevanță specială, și cărora nu se atașează în mod necesar adjectivul,"
fundamental ".
De exemplu:
 principiul general al dreptului de liberă trecere inocentă prin strîmtori a navelor de
război pe timp de pace;T
 principiul general care conferă părților inocente dreptul de a pune capăt unui tratat
care a fost violat, drept care trebuie să fie întotdeauna în ipoteza în care nu a fost
stipulat în mod expres;
 principiul conform căruia drepturile mandatarului au au fundament în obligațiile sale;
Transformări ale principiilor generale
 Regulile de drept pozitiv formate ca principii generale, o data formulate de
arbitrul/judecătorul internațional, se consolidează în practica subiectelor, dobândesc
eficacitate în raporturile internaționale și se transforma de regulă în norme cutumiare.
Ex: abuzul de drept, obligația de a indemniza în cazul naționalizarii
 O regulă formata ca principiu general, se poate transforma în regulă convențională
Ex: o parte din normele de interpretare

Tratatul: act juridic și normă internațională

 Tratatul, voluntar, prin care subiectele de drept se obliga juridic prezintă un aspect
dublu: act juridic și normă juridică.
 Actul și norma sunt indisociabile, distincția este reprezentata de consecințe, mai ales
când acceptam posibiltatea ca norma sa se detașeze de act în anumite consecințe.

Terminologia utilizată pentru actele convenționale

 Tratatul mai poate fi numit și Convenție, Act general, Acord, Declarație, Protocol,
Schimb de note, Modus vivendi, Memorandum, Pact, Cartă sau Statut.
 Numele sub care se prezintă nu schimbă natura juridică a tratatului;
 Numele de „Tratat" pune în lumină caracteristic politic al actului.
 „Convenție" este folosit pentru acte care reglementează zonă de interes comun situate
în afara politicului.
 cand acordă vrea să pună în lumină principii politice sau de drept internațional el se
poate numi „Declarație", un nume acceptat ca solemn
 „Act final" indică faptul că tratatul este rezultatul unui congres sau al unei conferințe
internaționale.
 „Modus vivendi" indică natura provizorie a acordului
 termenii „Pact", „Cartă" sau, Statut ", indică tratate care sunt acte constitutive ale unor
organizații internaționale
 CV consacră neutralitatea termenilor.

Clasificarea tratatelor
Cele mai simple clasificări ale tratatelor din punct de vedere formal sunt urmatoarele:
(a) după calitatea părților:
 tratate încheiate între state;
 tratate încheiate între state și OI;
 tratate încheiate între OI;
(b) după numărul pärților: tratate bilaterale și tratate multilaterale sau colective;
(c) după cîmpul spațial de aplicare:
 tratate locale
 tratate regionale
 tratate universale;
 (d) după nivelul de solidaritate pe care îl declară părțile: tratate deschise și tratate închise;
(e) după procedura de formare: tratate solemne și acorduri în forma simplificată
(executive agreement).
Din punct de vedere material, adicã dupã domeniul de acțiune al normelor primare stipulate
în tratat, distingem:
(a) tratate politice (de alianță, de cesiuni teritoriale, de non-agresiune, ș.a.);
(b) tratate comerciale (acorduri speciale sau generale de tarife și comert, de liber schimb,
etc.)
(c) tratate consulare;
(d) tratate de arbitraj și de reglementare judiciară a diferendelor;
(e) tratate de cooperare administrativa etc.
 clasificarea materială relevantă, în special, pentru analizele sociologice, de politică
internațională sau pentru teoria relațiilor internaționale.

După modul în care se produc efectele în timp, distingem două categorii de tratat:
(a) tratate tranzitorii, care isi epuizeaza obiectul prinstipularea lor (recunoașterea unei
situații juridice sau renunțarea la un drept) sau prin actul de executare (cazul unui
tratat de cesiune de teritoriu);
(b) tratate permanente (tratate de pace, tratate institutive ale unor organizații
internaționale, etc.).
După natura și intensitatea juridică (normativă) a angajamentelor asumate de părți se pot
pune în evidență trei categorii de tratate:
(a) tratate care crează situații obiective
 se impun tuturor
 depășesc relativitatea de principiu a tratatelor
 caracterul lor general de res inter alios acta
 exemplu un tratat instituțional al unei organizații universale, cum este Carta ONU,
tratat care a creat, conform opiniei Curții, exprimat în Avizul consultativ din 11
aprilie 1949, o personalitate obiectivă a organizației, adică o personalitate juridică
opozabilă erga omnes. Trebuie subliniat că ONU este singură OI in legătură cu care se
poate afirma cu certitudine că poseda acest tip de personalitate juridică. De regulă,
personalitate juridică a OI, fondată pe tratatul său instituțional, produce doar efecte
inter partes.
(b) tratatele institutive ale organizațiilor internaționale
 sunt acte care prin conținutul lor evocă constituțiile statale;
 cuprind un ansamblu de norme de recunoaștere, de modificare și de jurisdicție care
reglementează compoziția organelor, competențele lor, revizuirea statutară, etc.
(c) tratate-cadru.
 rezultatul unor practici recente, de exemplu în materia dreptului internațional al
mediului
 conțin simple directive în materie care urmează să conducă, mai târziu sau eventual,
la norme juridice de aplicabilitate directă
 Este însă probabil că acordul general asupra principiilor de bază va facilita elaborarea
tratatelor speciale, ale căror norme vor poseda o intensitate normativă superioară
directivelor. Dar este cu mult mai probabil ca tratate-cadru să incite la un regim
 internațional, de facto, căruia ii formulează principiile. Sau să incite la adoptarea unor
legislații naționale armonizate cu principiile formulate.
Tratele legi - Susțin că tratatele încheiate sub protecția o. i. îndeplinesc în d. i. o funcție cvasi-
legislativă
Tratele contracte:
 Nu stabilesc norme juridice cu doar situații subiective
 În cazul tratatelor-contracte :
 Părțile unui contact își propun scopuri individuale și diferite
 Părțile unui tratat își propun scopuri colective și identice - aici regăsim
excepții : tratatul de cesiune -> părțile își propun scopuri individuale și diferite

Codificarea dreptului tratatelor: Convențiile de la Viena

Lucrările de codificare sub supraveghere ONU s-au finalizat cu încheierea a trei tratate:
 Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor din 1969
 Convenția de la Viena asupra succesiunii statelor în materia tratatelor 1978
 Convenția de la Viena asupra dreptului tratatelor încheiate între state și organizații
internaționale sau între doua sau mai multe organizații internaționale 1986
Tratatele de codificare au în spate studii vaste. CV-1969 are aplicabilitate generala in cadrul
tratatelor celelalte doua convenții sunt speciale
CV-1969:
 reprezinta dreptul general în materia tratatelor, declara dreptul cutumiar existent și are
aplicabilitate restrânsă, ratione personae, la tratatele încheiere de state
 nu se aplică între state și alte subiecte de drept internațional
 se aplica doar tratatelor internaționale încheiate în forma scrisă
 Convenția nu reglementează răspunderea în cazul violarii tratatelor, efectul războiului
asupra tratatelor și nici raportul dintre tratat și cutuma-> acestea rămân sa fie
guvernate de dreptul cutumiar și de principiile generale ale dreptului;
 aceasta a fixat condițiile de validitate ale tratatelor, condițiile interpretării valide și a
declarat existența normelor imperative în dreptul internațional

Formarea tratatelor
Încheierea unui tratat presupune parcurgerea unor proceduri internaţionale în cadrul căreia se
disting cateva etape:
(1) schimbul şi examinarea deplinelor puteri;
 „depline puteri” indică un act care emana de la autoritățile statale
 care deţin competenţa de a conduce relatiile internaționale - > actul probează
reprezentativitatea agenților guvernamentali care inițiază negocierile
(2) negocierea textului tratatului;
 In cazul tratatelor multilaterale adoptate în cadrul unor conferințe convocate in acest
scop, discuțiile au loc pe un textul deja elaborat in cadrul organizaţiei care a iniţiat
tratatul.
  Negocierea constă în esenţa in schimbul de propuneri şi contrapropuneri pentru
stabilirea textului de bază, și conduce fie la eliminarea unor termeni sau norme, fie la
completarea textului prin adoptarea de amendamente.
 Toate acestea se formulează verbal, cu titlu provizoriu, insa, in principiu, îmbracă
ulterior forma scrisá.
 Tehnica de negociere numită a compromisului global sau package-deal în cursul
negocierii pārțile iși dau un acord punctual asupra fiecărei clauze particulare din
tratat, însă acest acord nu devine irevocabil decât sub condiția ca fiecare parte să-şi
dea la final acordul asupra ansamblului tratatului.
(3) adoptarea şi autentificarea textului;
Textul tratatelor moderne prezintă o structură in general invariabila.
Se deschide cu un preambul, în care se enumeră părțile contractante şi se expun motivele
tratatului. Urmează dispozitivul, considerat "corpul tratatului", care cuprinde într-o
succesiune de articole (grupate eventual în ..titluri", „părţi", „capitole" sau ,,sectiuni")
ansamblul normelor primare care leagă juridic părțile la tratat.
Textul este inchis de clauzele finale, un corp de norme secundare care circumscriu “actul
juridic": procedurile de revizuire, modalităţile de intrare in vigoare, durata tratatului etc.
Clauze ce reproduc în general norme secundare-tip care determină intensitatea normativă a
angajamentelor și campul lor de aplicare:
(a) clauza de adeziune, caracteristică tratatelor deschise, unde fixează condițiile in care alte
subiecte de drept pot participa succesiv la acest tip de tratate;
(b) clauza „opting in”, o tehnică prin care acceptarea unei obligaţii prevăzute de tratat este
subordonată emiterii unui act unilateral (declarație).
(c) clauza de renuntare, caracteristică tratatelor permanente sau de lungă durată și care
permite unui stat, în condițiile prevăzute de clauză, să iasă din tratat, eventual după expirarea
unui anumit termen de la notificarea intenției de retragere (act de renunțare);
(d) clauza de reciprocitate, prin care recunoaşterea unor prerogative (drepturi) sau asumarea
unor obligații prevăzute în tratat este subordonată recunoașterii sau asumării lor de către
cealaltă parte;
(e) clauza “si omnes" prin care se stipulează că renunțarea unui singur stat-parte la un tratat
multilateral atrage în mod automat eliberarea tuturor celorlalte părți de obligaţiile subscrise
(f) clauza de salvgardare, o clauză care permite unui stat să aplice în anumite situații un regim
derogator de la angajamentele de bază. Un exemplu clasic este clauza generala de salvgardare
prevăzută de art. XIX din GATT și care operează în perioadele de criza economică sau de
ajustári structurale, sau clauza prevăzută la art. XI (2) din Acordul de la Marrakech care
permite derogări generale tuturor ţărilor subdezvoltate
(g) clauza naţiunii celei mai favorizate, o stipulație prin care părțile se obligă să-şi acorde
tratamentul cel mai favorabil pe care l-au acordat sau îl vor concede în viitor unui stat tert.
Conținutul tratatului care conține clauza națiunii celei mai favorizate rămîne în parte
nedeterminat, modificîndu-se în funcție de conținutul convențiilor stipulate ulterior cu terții;
(h) dansa federală, prin care statul federal precizează, de regulă, că tratatul angajează doar
federația în domeniile care țin de competenţa sa și nu angajează de nici o manieră entitățile
federate în materiile care ţin de competenţa exclusivă a acestora (v. infra, 5.2.). Este un aspect
al aplicării tratatului în spațiu care fixează sfera sa de validitate spațială, ţinînd cont de
repartiţia competentelor in cadrul federaţiilor;
(i) clauza compromisorie, o clauză de o importanță aparte pentru că stabilește o cale judiciară
(în general arbitraj) prin care se tranșează diferendele născute din interpretarea sau executarea
tratatului;
(j) clauza opting out", prin care o modificare (amendament) a tratatului este considerată
acceptată de partea care nu a emis o opoziţie formală (de exemplu, art. 37-8, 54 (1) și 90 (a)
din Tratatul institutiv al OACI sau art. 21 (2) din Tratatul institutiv al OMS). Membrii
organizaţiei pot renunța individual la aplicarea standardului impus de organizație. Dacă cei
care renunță reprezintă la un moment dat majoritatea, standardul este invalidat;
(k) clauza "in all circumstances" - scopul de a garanta respectul normelor indiferent de
context, în orice împrejurare
Clauzele de la a-f prin intenția sau consecințele pe care le poate antrena, stipularea lor
atenuează forța sau intensitatea normativă a tratatelor.
Dispozitivul tratatului poate fi insotit de una sau mai multe anexe. Anexele cuprind de regula
detalii tehnice sau materii complementare. Din punct de vedere juridic, in lipsa unei stipulatii
contrare, anexele au aceeaşi valoare normativa ca si dispozitiile din corpul tratatelor.
Faza de elaborare se incheie cu adoptarea textului, iar expresia formala a adoptării tratatului
este autentificarea lui. Autentificarea textului are valoarea juridică a unei declarații unilaterale
care confirmă că textul reprezintă intenţiile negociatorilor și este definitiv (ne varietur).
Tratatele se autentifica prin semnare. La art. 10 Convenţia de la Viena prevede alte două
modalitati de autentificare: parafarea (se subscriu initialele negociatorilor) şi semnarea ad
referendum, adică sernnarea cu titlu provizoriu, sub conditia confirmarii ulterioare a
autorităţilor naționale competente.
Semnarea tratatului poate semnifica încheierea definitivă a tratatului, consimțămîntul statului
de a fi legat juridic prin tratat. - cele ce nu sunt supuse ratificării
(4) decizia statului de a se obliga prin tratat;
Confirmarea voinței statului de a se considera „legat” prin tratat se exprimă, de regulă, printr-
un act solemn numit ratificare (v. infra, 2.4.12.).
(5) intrarea în vigoare
momentul din care își produce efectele obligatorii în raporturile reciproce reglementate de
părți, este stabilită prin clauzele finale. În absenţa eventuală a unor asemenea clauze, efectele
se produc din momentul în care statul și-a exprimat voinţa de a fi legat prin tratat. CV - 1969
se referă și la două forme speciale de intrare în vigoare: ratificarea sau aderarea parțială și
aplicarea cu titlu provizoriu. În cadrul unor norme de tip jus dispositivum este posibil,
evident, orice regim derogator.

Publicitatea tratatelor
Conditia publicitatii implica nerecunoasterea (dezavuarea) tratatelor secrete. Publicitatea nu
este o conditie de validitate pretinsa de dreptul international, asadar neinregistrarea tratatelor
nu ridica probleme de validitate ci doar probleme de opozabilitate. (un tratat nu este opozabil
organelor ONU, dar ramane opozabil celeilalte sau celorlalte parti la tratat)

Sistemul de rezerve al tratatelor

Rezerva este definită în mod curent ca fiind declarația unui stat produsă fie la semnarea unui
tratat fie în cadrul procedurilor ulterioare de angajament declarație prin care el înțelege să
excludă în cel privește anumite dispoziții ale tratatului sau să nu accepte anumite obligații
care ar interveni ca o consecință a tratatului.
 declarația Interpretativă este asimilată rezervei, ea prezintă sensul pe care statul
angajat înțelege să îl conferă unor dispoziții particulare din tratat
 similarea declarației interpretative cu rezerva la tratat se produce atunci când
declarația are ca obiect restrângerea obligațiilor prevăzute în tratat și produce astfel în
mod evident efecte similare efectelor rezervei
 Instituția rezervei facilitează extensiei spațială a Câmpului de aplicare a normelor
tratatului pentru că permite participarea unui număr cât mai mare de state la tratat
chiar și celor care își ar putea considera interesele naționale lezate sau periclitate de
anumite reglementări particulară din cuprinsul tratatului
 Regimul juridic al al rezervelor este expus în articolul 19-23 din Convenția de la
Viena
Din câmpul de aplicare al instanței instituției rezervei sunt excluse practic două situații :
(e) rezerva interzisă de tratat în mod Generic atunci când tratatul declară rezervele
inadmisibile în general sau în mod particular declară că la anumite dispoziții ale
tratatului nu pot fi formulate rezerve
(f) rezerva care este incompatibilă cu scopul și obiectul tratatului
Regulile din CV- 1969 sunt jus dispositivum și operează numai atunci când tratatele însele nu
reglementeaza Regimul juridic al rezervelor iar ca regulă generală , formularea rezervelor se
poate face la semnare ratificarea acceptarea aprobare sau aderarea
 Rezerva trebuie acceptată de celelalte State contractante
 Obiecțiune la rezervă împiedică intrarea în vigoare a tratatului între statul care a
formulat rezerva și cel care a formulat obiecțiuni la rezervă, aceasta trebuie formulată
în termen de 12 luni de la data la care a fost primită notificarea rezervei. Retragere
rezervelor și a obiecțiunilor la rezervă se poate face oricând
 efectele juridice ale retragerilor se produc însă numai de la notificarea lor
către cealaltă parte din momentul în care această parte a primit notificare aceeași
procedură notificării este indicată și pentru retragerea obiecțiuni la rezervă. conform
articolului 23 CV 1969 rezervă acceptarea și obiecțiune sa Formulează în scris si se
comunică atât părților contractante cât și celelalte entități care au calitatea de a
deveni părți la tratat
 tratatele creează un regim juridic obiectiv așa cum este de pildă regimul instituit prin
CEDO obiecțiunile la rezervă sunt lipsite de eficacitate pentru că statele părți la
convenție nu pot cu titlu de reciprocitate să modifice față de cetățenii statului care a
formulat o rezervă nivelul de protecție a drepturilor garantate de tratat
În situația în care rezervele sunt supuse unui control judiciar sau formulat opinii în legătură
cu consecințele care ar trebui să urmeze declarării invalidării invaliditatii rezervelor
(a) statul care a formulat o rezervă lipsită de validitate nu mai este parte la tratat
(b) statul care a formulat o astfel de rezervă rămâne parte la tratat cu excluderea
aspectelor la care se referă rezervă
(c) statul care a formulat o rezervă inadmisibilă rămâne legat între al prin tratat
Există două categorii de rezerve:
 rezerve libere - disimulează întotdeauna O pluralitate de tratate bilaterale într un
singur tratat
 rezerve negociate se împart în două forme:
o rezerve limitate în măsura în care limitează aprioric numărul de angajamente
bilaterale care sunt disimulate în tratatele multilaterale și reprezintă
indiscutabil în proces un progres față de sistemul rezervelor libere
o sistemul nucleului obligatoriu utilizat la convențiile declarative de principii
politice ale consiliilor Consiliului Europei Cum sunt carta sociala europeana
sau carta autonomiei locale unde impune două condiții de angajament:
1. acceptarea unui număr minim general de paragrafe din numărul total
2. acest minim general să includă un minim special ales dintre paragrafele considerate
de către autorii convențiilor ca expresii ale unor norme sau principii fundamentale
acest sistem asigură realizarea scopului
în cazul sistemului nucleului obligatoriu există o relativă determinare a angajamentelor care
lipsește cu totul în cazul sistemelor rezervelor libere, singurul dezavantaj fiind pluralitatea
tratatelor
 Rezervele la convențiile de codificare ridică câteva probleme suplimentare , in
principiu o convenție de codificare ar trebui să fie indivizibilă cu alte cuvinte,
prezența rezervelor nu ar fi compatibilă cu scopul sau obiectul unui tratat de
codificare a dreptului cutumiar existent.
 orice convenție de codificare conține și dispoziții noi care tind se actualizeze sau să
modernizeze dreptul pozitiv ,convenția ar putea fi considerată divizibilă și rezervele ar
putea fi considerate admisibilă dacă au fost formulate la normele „pur
convenționale” , cele care trasează dreptul cutumiar și care reprezintă acele aspecte
ale dezvoltării progresivă a dreptului internațional
Rezerva are duble condiții de validitate:

 validitatea formală a emiterii rezervei (condiții extrinsecă ) este îndeplinită atunci

când însuși textul tratatului cuprinde norme de recunoaștere ale admisibilității
rezervelor
 validitatea materială a rezervei (condiției intrinsecă) este de plintă atunci când norma
de recunoaștere trebuie de dusă Analizând scopul și obiectul tratatului - ocrotește
efectivitatea tratatului
ar trebui considerată prohibite orice rezolvă care raportată la scopul și obiect ar face
norma.de in din tratat in efectivă
Validitatea tratatelor
Depinde de:
 capacitatea subiectelor de drept
 de formă
 de consimțământ
 de obiect
Capacitatea de a încheia un tratat nu trebuie confundată cu competența de a încheiat
tratatul, întrucât capacitatea se referă la subiectele de drept ,iar competența se referă la
organele subiectelor care posedă capacitatea
 Cv- 1969 recunoaște capacitatea tuturor statelor
 CV -1986 subordonează capacitatea organizațiilor internaționale
 conform dreptului internațional OI posedată atat competențele exprese
atribuite în actul constitutiv, cât și competențele implicite
 capacitatea se extinde și la alte subiecte primare care o dețin conform dreptului
cutumiar
În practica internațională s-a atestat și capacitatea mișcărilor de eliberare națională de a
încheiat tratate care a fost limitată la trei categorii de acte:
1. acorduri de independență
2. tratatele privind conducerea ostilităților armatei
3. anumite acte constitutive ale unor organizații internaționale
O problemă controversată în doctrină a fost cea a validității tratatelor care de o manieră sau
alta, fuseseră încheiate cu valoarea normelor constituționale pertinente, aici este cazul
iregularităților formale ,pentru că se pot imagina și incompatibilități materiale între stipulații
convenționale ale unui stat și normele sale constituționale interne
Soluția : Cv- 1964 la articolul 46 invocă viciul propriului consimțământ sub două condiții
 violarea dreptului său constituțional să fi fost manifestată
 să fii fost violată o norma de drept intern de importanță fundamentală

Viciile de consimțământ
Eroarea -regulă codificată de articolul 48 alineatul 1 este cea erorii esențiale adică a erorii
asupra unui element care a constituit baza consimțământului exprimat
CV- 1969 admite numai eroarea de fapt fără a ține cont de eroarea de drept și ei
subordonată admisibilitatea erorii de fapt unor condiții speciale, cum sunt eroarea să nu fie
imputabilă comportamentului statului care o invocă și să nu existe circumstanțe care să fie să
fie trebuit să avertizeze subiectul de drept în legătură cu posibilitatea unei erori
CIJ în Templu din Preah Vihear
Este o regulă de drept bine stabilită conform căreia o parte nu poate invoca o eroare ca viciu
de consimțământ dacă a contribuit ea însăși la această eroare prin Conduita sa ,dacă era în
măsură să o evite, sau dacă circumstanțele erau de așa natură încât era avertizată de
posibilitatea unei erori.
Dolul
 Voința de a pune un co- contractant în eroare asociată cu o conduită frauduloasă nu
are precedente în dreptul internațional
 inserarea dolului a fost făcută în articolul 49 CV- 1969 care pare să susțină teza
inutilității viciilor de consimțământ în dreptul tratatelor
 dolul se îndepărtează de eroare prin efectele sale care sunt legate de ilicitul
internațional conform principiului de zi toții divizibilității tratatelor intervenția
dorului lasă păți lezate posibilitatea de a opta între nulitatea parțială și cea
completă
 Dacă o parte a invoca dolul doar ca simplu fapt internațional ilicit aceasta ar implica
ca o consecință juridică în unitate integrală a tratatului
Coruperea reprezentantului unui stat
 ipoteza dolului acoperă și situația coruperii reprezentanților statal Regimul
juridic al corupției este identic cu cel al dorului în sensul că stabilirea corupție
produce efecte identice cu stabilirea dolului
Constrângerea exercitată asupra reprezentanților statali
 conform articolului 51 din CV 1969 exprimarea consimțământului unui stat de a fi
legat printre un tratat obținută prin constrângerea exercitată asupra reprezentantului
sau prin acte sau amenințări îndreptate împotriva lui este lipsită de orice efect juridic

 dacă după semnarea actului de către reprezentantul constrâns contractul este o ratificat
de către organul constituțional competent ficiul inițial trebuie considerat ca fiind
înlăturat
Constrângerea exercitată asupra unui stat
 conform dreptului internațional cutumiar constrângerea exercitată împotriva unei stat
nu conduce facto la nulitatea tratatului
 CV -1969 circumscrie forța și amenințarea cu forța unui conținut fixat prin Trimitere
la violare a principiilor de Drept internațional prevăzute în cartea Națiunilor
Unite
 nu se poate vorbi de forță si amenințarea cu forța ca faptele internațional ilicite,
decât atunci când aceste comportamente violează CARTA ONU
 CARTA ONU tasează linia de demarcație dintre licit și ilicit internațional în
chestiunile legate de utilizarea forței și a amenințării cu forța
 constrângerea ilicită antrenează nulitatea
 articolul 52 din CV 1969 reduce ilicitul la două situații:
o utilizare a forței ca mijloc de constrângere
o utilizarea amenințării cu forța
Validitatea materială a tratatelor
Validitatea materială a tratatelor este pusă în discuții de art. 53 CV 1969. Este vorba de
ipoteza conflictului între normele tratate și normele inderogabile ale dreptului internațional
(jus cogens). De exemplu, un tratat care ar pune capăt unui conflict armat și ar stabili că
actele de genocid sunt amnistiate trebuie considerat nul.
Jus cogens este apt sa se configureze sau se reconfigureze in functie de transformarile care
apar in societatea internationala. Normele din capitolul VII din Cartă care fixeaza
competentele Consiliului de Securitate al ONU sunt norme imperative inderogabile, din
categoria jus cogens.
Clasificarea nulitatii tratatelor in DI trebuie sa in considerare principiul divizibilitatii
tratatelor. Statul indreptatit sa invoce nulitatea poate sa opteze pentru anularea totala
( constrangerea asupra statului sau a reprezentantului sau, sau violarea unei norme de jus
cogens) sau pentru anularea partiala a tratatului.
In caz de eroare, sau atunci cand se violeaza alte norme de recunoastere care conditioneaza
validitatea consimtamantului, actele de executare a tratatului indeplinite cu buna credinta
raman licite si se conserva. In celelalte cazuri partile trebuie repuse in situatia anterioara
(status quo ante)

Ratificarea tratatelor
 CV Enumeră ratificarea printre modul de de expresiei consimțământului de a fi legată
în Paint un tratat alături de semnătură ,schimbul instrumentelor, acceptare, aderare sau
aprobare
 Majoritatea constituțiilor statale reglementează ratificarea ca pe o condiție sine qua
non pentru ca statul să se considere legat
 Ca act unilateral de drept intern ratificarea este discreționară ,adică nu există
nicio obligație formală de a ratifica textul adoptat și autentificat prin semnătură și nici
un termen prescris de dreptul internațional pentru ratificare , și neuniformă
întrucât regimul de libertate formală este consacrat de regulă în mod Expres în
clauzele de final al tratatelor prin formulă de tipul "ratificat conform procedurilor
constituționale respective"
CV 1969 prevede limitativ doar patru ipoteze care impun ratificarea ca forma valabilă de
consimțământ
 când tratatul prevede acest consimțământ să se exprimă prin ratificare
 când este stabilit pe altă că statele participante la negociere convenisera asupra
cerinței ratificării
  când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării
 când intenția statului de a semnat tratatul sub rezervă rectificări din deplinele puteri
ale reprezentantului său, ori a fost exprimată în cursul negocierii ,emiterea sau refuzul
ratificării nu sunt condiționate de o anumită durată de timp
 Ratificarea prin referendum mărește considerabil incertitudinea în legătură cu
Viitorul tratatului și prin întârziere pot fi afectate semnificativ scopul și obiectul
unui tratat
 Pentru Statele care devin părți la tratat în mod succesiv efectele juridice ale
ratificării sunt produse de actele lor de acceptare, accesiune sau aprobare

 întreagă categorie de tratate care sunt numite generic „acorduri" se încheie valabil
în absența ratificării datorită obiectului lor și /sau a urgenței intrării în vigoare, ele
nu suportă durata indefinită sau incertitudinea procedurii ratificării
 acordurile în formă simplificată se pot încheia și prin schimbul de scrisori sau de
note diplomatice
 CV -1969 Stabilește la articolul 16 că instrumentele de ratificare, acceptarea,
aprobare sau aderare se schimbă între părțile contractante ori se depun la
depozitarul tratatului sau se notifică părților contractante ori depozitarului

Instituția depozitarului
Odată ales un depozitar ,fiecare parte contractantă îi comunică instrumentul său de ratificare
Depozitarul are obligația de a transmite celorlalte părți După ce a încheiat în prealabil un act
de recepție, adică un proces verbal
Este ales ca depozitar statul pe teritoriul căruia se desfășoară negocierile sau statul care
găzduiește conferința sau congresul în care se elaborează sau se adoptă tratatul
CV -1969 -atunci când tratatul este negociat în cadrul unei organizații internaționale,
depozitarul va fi șeful administrației organizației
Depozitări multiple: de exemplu tratatele din 1968 cel privind salvarea astronauților și
restituirea obiectelor spațiale și tratatul de neproliferare care au avut ca depozitari Marea
Britanie URSS și SUA
Articolul 77 din CV -principiul imparțialității și enumeră următoarele funcții ale
depozitarului:
a) asigură păstrarea textului original al tratatului și a deplinelor puteri care
b) i sau încredințat
c) întocmește copii certificate pentru conformitate cu textul original și orice alte
texte în alte limbi care pot fi cerute prin tratat și le comunică părților la tratat precum
și statelor având calitatea de a deveni părți
 d) primește toate semnăturile tratatului ,primește și păstrează toate
instrumentele, notificările și comunicările relative la tratat
e) examinează dacă o semnătură ,un instrument, o notificare sau o comunicare
referitoare la tratat este în bună și convenită formă, și după caz atrae atenția
satului în cauză asupra chestiuni
f) informează părțile la tratat și statele având calitatea de a deveni părți asupra
actelor, notificărilor Și comunicărilor referitoare la tratat
g) informează statele având calitatea de a deveni părți la tratat despre data la care a
fost primit sau depus numărul de semnături sau de instrumente de ratificare,
acceptare, aprobare sau aderare prin intrarea în vigoare a tratatului
h) asigură înregistrarea tratatului la Secretariatul Organizației Națiunilor Unite

Executarea tratatelor
Tratarele trebuie aplicate cu bună credință
1. Garanțiile interstatale
 Gajul este un procedeu tradițional utilizat de exemplu în Tratatul de la
Versailles din 1919 pentru a garanta plata despăgubirilor de război datorate de
Germania
 Garanția promisă de una sau mai multe puteri
Ex :Prin Tratatul de la Londra din 1839 Austria Franța Marea Britanie prusia și Rusia au
garantat neutralitatea permanentă a Belgiei
 Controlul Reciproc al îndeplinirii angajamentelor
Ex :Statele Unite și URSS a stabilit o comisie consultativă bilaterală care are rolul de a
menține un contact cvasi- permanent între părți
în cadrul acestei comisii se clarifică toate incertitudinile legate de aplicarea acordurilor în
particular problemele de natură tehnică
2. Garanții internaționale instituirea consiliilor internaționale de control

Ex: acordul de la Paris asupra Vietnamului ,Tratatul de interzicere a armelor chimice sau
Tratatul de interzicere completă a experiențelor nucleare
Ultimele două tratate se atribuie organizațiilor internaționale funcție de control și sunt
obligate sa efectueze controale în teren eventuali inopinante și să decideți acțiuni atunci când
calific anumite acte materiale ca violări ale acestor tratate

Mecanisme de control în cadrul organizaților internaționale

Se disting două ipoteze:
 1. Ipoteza tratatelor destinat exclusiv subiectelor primare și sau subiectelor
derivate - se utilizează rapoarte ale părților în legătură cu aplicarea stratului
sau cu eventuale implementări interne necesare aplicarii tratatului se instituie
comisie de anchetă se apelează la monitorizări efectuate de Experți independenți
sau sunt prevăzute proceduri obligatorii de reglementare a diferendelor
2. Ipoteză tratatelor self- executing în care se conferă particularilor persoane fizice
sau juridice drepturi care decurg direct din dreptul internațional public - Organizația
care a promovat tratatul exercită controlul petițiilor sau al plângerilor prezentate
individual sau de către grupuri de particulari.
Calitatea juridică a controlului depinde de gradul de centralizare atins de Organizația care a
promovat tratatul sau de gradul de centralizare al materiei internaționale care acoperă
competența funcțională a organizației
In cazul unor centralizări regionale cu caracter supranațional (cazul CE sau al CEDO)
organizația , prin jurisdicțiile obligatorii pe care le a instituit este abilitată să aplice sancțiuni
statelor membre responsabile pentru violarea tratatelor

Efectele tratatelor
se disting trei aspecte :
1. efecte datorate lui în raporturile dintre părți - tratatul leagă părțile și le trebuie să
le execute
În ceea ce privește aplicarea în spațiu tratatele se aplică de regulă întregului teritoriu
Regula Generala în materia aplicării tatălui în timp este regula retroactivității
Regula Generala a nerectroactivitatiii operează doar dacă părțile nu au stipulat expres
retroactivitatea
2. efectele față de terți
Obligațiile terților nu decurg propriu zis din tratat , ci din acordul colateral de acceptare
Atunci când se conferă drepturi determinate terților ,exercițiul acestora este legat de
asemenea de consimțământ cu observația că terțul vizat trebuie să exercite eventualele
drepturi în conformitate cu ansamblul dispozitiilor cuprinse în tratat
Carta ONU a instituit o organizație politică universală care posedă drepturi și obligații
internaționale definite, precum și capacitatea de a interprinde actiuni internaționale chiar și
împotriva unui stat care nu este membru al organizației
3. efectele tratatelor aflate în conflict
Articolul 30 din CV 1969- aplicarea tratatelor succesive care se referă la aceeași materie
sugerează un posibil conflict între tratatele considerate ca acte juridice ,dar de fapt este un
conflict de norme juridice
Incompatibilitatea între normele care își au suportul în acte diferite se rezolvă prin aplicarea
unor principii generale de interpretare :
 lex posterior( criteriul cronologic)
 Lex superior (criteriul ierarhic)
 Lex specialis ( criteriul specialiștii normelor)

Modificarea, suspendarea și extincția tratatelor

O singură parte nu poate să modifice în mod unilateral termenii unui tratat
În situația în care părțile unui tratat înțeleg să tranșeze un diferent apelând la un arbitraj sau la
o jurisdicție chemate să decidă acesta din urmă pot adopta normele stipulate în tratat
circumstanțelor intervenite
Arbitrajul sau jurisdicția pot să procedeze la o revizuire ad hoc a tratatului
CV 1969 Stabilește că modificare întru un tratat multilateral nu trebuie să afecteze de nicio
manieră
 exercițiul drepturilor celorlalte părți la tratat
 executarea obligațiilor acestora
 dispoziție a tratatului a cărei modificare ar face inefectivă în realizarea obiectului și
scopului tratatului considerat în ansamblul său
Modificarea suspendarea și extincția tratatului rămân guvernată de consimțământ sau achisare
Cauzele de suspendare sau de extincție pot fi clasificate în trei categorii
1) Cauze întemeiate pe dreptul internațional general adică despre tu din renunțare acord
abrogator
2) Cauze stabilite prin textul tratatului adică condiții suspensive sau rezolutorii
3) Apariția unei norme posterioare de jus cogens cu ca rezultatul este în conflict

Tratatul fiind guvernat de dreptul reciprocității conferă părții inocente dreptul de a denunța
tratatul atunci când cealaltă parte nu și execută obligațiile asumate
Desuetudinea sau caducitatea reprezintă un mod de extincție valid conform dreptului
cutumiar și conferă efecte abrogator faptului că tratatul nu a fost aplicat sau a încetat să fie
aplicat de părțile contractante

Raporturile dintre tratat și alte izvoare de drept. Problema normelor concurente

Acestea sunt cutumă și tratatul
Articolul 38 CIJ plasează cutumă și tratatul, implică aplicarea principiilor care reglementează
sfera de validitate temporală a normelor concurente Lex posterior și le specialis
CIJ a confirmat că normele convenționale și normele cutumiare sunt aplicabile În egală
măsură între statele părți la un tratat care codifică normele de unde rezultă
 a. codificarea cutumei nu implică în mod obligatoriu o identitate a conținutului
normativ al celor două izvoare de drept
b. baza juridica soluționării litigiului între părți trebui să fie cutumă în ipoteza în care se
poate proba existența unui conținut al normei cutumiare care nu se regăsește ca atare
în urma codificată
c. atunci când norma cutumiară poate fi calificată ca norma de tip jus cogens ea Trebuie
aplicată în această calitate

Ierarhia izvoarelor de drept și ierarhia normelor în sistemul internațional

 în sistemele juridice statele de tip legislativ cutuma este un izvor de drept ierarhic
inferior legii
 în sistemele de common Law cutuma este un izvor primar plasat în același plan
cu legea
 în sistemul dreptului canonic cutumă prelevează în raport cu dreptul uman
ecleziastic insă este în general ierarhic inferioară dreptului divin sau dreptului natural
În caz de conflict între dreptul convențional și cel cutumiar Ar urma ca dreptul convențional
să prevaleze conform regulii Lex superior derogant inferior
Sensul utilizat de Convenția de la Viena pentru jos cogens presupune
 aplicabilitate universală (adică norma acceptată și recunoscută de comunitatea
Internațională a statelor în ansamblul său) și
 caracterul interogabil (adică norma de la care nu se permite derogarea)
Doctrina majoritară și jurisprudența stabilesc că :
 normele de jus cogens pot proveni din toate cele trei izvoare principale
 jus cogens poate articula interesul comun al societății internaționale
 chiar dacă nu există o ordine publică internațională asemănătoare ordinii publice
interne există elemente în sistemul internațional
Concluzii generale :
 nu există în dreptul internațional pozitiv o normă de recunoaștere a
preeminentei a unui izvor formal asupra altuia de exemplu de arhierei Izvoarelor
formale
 există o ierarhie normativă în cadrul aceluiași izvor formal
 există o ierarhie materială a normelor de drept internațional general ,instituită
prin recunoașterea cvasi-generală a unui nucleu restrâns de norme de tip jus cogens

Capitolul III. Actele unilaterale în dreptul internațional

Actul unilateral este actul imputabil unui singur subiect de drept internațional.
Pot fi relevante doar actele:
 subiectelor primare
  ale organizațiilor internaționale
 ale beligeranților (părțile) dintr-un război civil
Actul unilateral nu este izvor de drept propriu-zis - excepție domeniile centralizate de la nivel
universal- ex. deciziile obligatorii ale Consiliului de Securitate ONU, acestea sunt văzute ca
lex superior
Principiul de baza al sistemului juridic internațional= principiul suveranității subiectelor
primare de drept
Practica și jurisprudenta internationala oferă statul de izvoare de obligații, pentru actele
unilaterale => acestea poseda caracter justitiabil (baza unei sentințe)
Trăsătură ce diferențiază actele unilaterale de celelalte este intenția de a produce efecte
juridice, însa acestea trebuie sa fie și în acord cu normele secundare de recunoaștere.
Se exclud actele ce nu au caracter autonom (semnare, aderare)

Actele unilaterale ale subiectelor primare de drept internațional. Renunțarea.

Recunostearea. Protestul
Actul unilateral
 nu poate avea obligații în sarcina unui terț, aceasta poate fi consecință a
consimțământului expres al terțului sau al acceptării conținutului actului
 în cazul actelor unilaterale, principiile fondatoare îndeplinesc în sistemul internațional
funcții de normă de recunoaștere a validității, se combină cu normele care
condiționează validitatea exprimării voinței și cu exigențe formale, cum este
publicitatea

Promisiunea
 actul cel mai răspândit
 forța obligatorie a promisiunii se bazează pe principiul general al bunei credințe
 se mai pot invoca și principiul încrederii legitime și cel al securității relațiilor
internaționale
 CIJ a decis condițiile de validitate ale promisiuni:
(a) nu este necesar un act „în contrapartidă" al altor state (acceptare ulterioară, replică sau
reacție), fapt care subliniază „natura strict unilaterală a actului";
(b) nu orice declarație unilaterală creează drepturi sau obligații noi, ci doar cele făcând cu
această intenție; intenția se stabilește de către judecător;
(c) actul prin care statul promite nu trebuie să fie aibă un destinatar determinat;
+ condiția publicității - partea care invocă promisiunea celeilalte trebuie sa demonstreze că
promisiunea a fost publică.
 în cazul promisiunilor erga omnes, poate fi condiție suficientă notorietatea ( sa fie
cunoscuta de multă lume)
 sancțiunea promisiunii, ca și a altor acte unilaterale statale este estoppel, (excepție de
fond preluată din dreptul anglo-saxon, prin care o parte anihilează orice susținere a
părților adverse atunci cînd se poate proba că vine în contradicție cu o poziție publică
 exprimată anterior) , o excepție peremptorie(de necombatut) care interzice autorul
actului să adopte în mod discreționar(după bunul plac) un comportament în
contradicție cu conținutul actului.
 revocabilitatea promisiunii este inadmisibilă (ex. deținătorii de arme nucleare care s-
au angajat ca nu le vor folosi) însă există unele promisiuni politice, revocabile prin
excelență

Renunțarea
 Unul din modurile de stingere a unui drept determinat
 Nu trebuie confundată cu promisiunea de a nu face
 Revocarea este actul irevocabil tipic iar promisiunea ar trebui sa poate fi revocabila în
anumite condiții
 Dacă provine dintr-o norma:
 Jus strictum - trebuie să fie expresă
 Jus aequum - poate fi implicită

Recunoașterea
 Prezintă similitudini cu achiesarea(aceasta poate crea un acord tacit)
 Creează cauza de opozabiliate(respectare a unui drept, a unui act juridic și de către
alte persoane decât de titular) situației juridice

Protestul
 produce efecte simetric opuse recunoașteri
 are efecte negative în formarea "titlurilor istorice" fie prin prescripția achizitiva, fie
extinctivă
 protestul poate fi exprimat de organele competente ale statului oral sau în scris și
poate fi comunicat destinatarilor direct sau prin intermediari
 are ca efect fie inopozabilitatea situației, fie inopozabilitatea normelor cutumiare în
formare, fie inopozabilitatea actului juridic

Notificarea și publicarea actului

 prezintă condiții ale opozabilităților altor acte unilaterale în raport de care ele se
prezintă ca acte-condiții
 majoritatea situațiilor în care operează aparțin de dreptul războiului (notificarea
războiului, a blocadei)

Actele unilaterale ale subiectelor derivate

Reprezintă dreptul derivat al organizațiilor -> personalitatea juridică a organizaței derivă din
tratatul institutiv=> tot de aici derivă și normele juridice create de O. I. => unele norme au
funcția de recunoaștere a validității actelor elaborate de organele organizației
Validitatea dr. derivat este condiționată de conformitatea actelor derivate cu normele de
recunoaștere care guvernează formarea lor
Pt. dr. derivat al organizației, dr. primar al tratatelor are natura constituțională
În cazul Comunității Europene este organizat și un control jurisdicțional al validității
Organele O. I. posedă un control al oportunității emiterii actului și o liberă alegere a
conținutului său
Pt. Comunitatea Europeană, puterea discreționară este limitată (destinatarii/ beneficiarii pot
pronunța o hotărâre prin care obliga organul sa emită actul)
Consiliul de Securitate, are o putere discreționară deplină (în cazul acesta, dacă un lezat cere
protecție iar consiliul nu o oferă, ii lasă acestuia posibiltatea de a recurge la legitimă apărare)
Sunt izvoare de drepturi și obligații pentru membrii săi sau excepțional pentru terți
Normele rezultate din actele O. I. nu pot face parte din normele de drept pozitiv

Actele autonormative
Actul prin care subiectul de drept se auto-limitează - își impune obligații determinate
Promisiunea, recunoașterea, renunțarea sunt acte autonormative
Principiul fundamental este cel al bunei credințe
Sunt acte izolate
În măsură în care participă la un regim juridic internațional împreună cu statul și organizațiile
internaționale pot produce acest tip de acte - cand o organizație internațională produce acte
unilaterale autonormative, validitatea lor formală se analizează prin raportare la un dublu
standard:
 conformitatea cu dreptul organizației (sub-sistem)
 conformitatea cu normele aplicabile ale dreptului internațional general (sistem).

Actele heteronormative
Creează drepturi și obligații pentru alte subiecte de drept în afara subiectelor de la care emană
- >cand înd aparțin OI se mai numesc acte operaționale
Validitatea actelor heteronormative se bazează pe centralizarea relațiilor internaționale în
cadrul sub-sistemelor de drept internațional apărute prin organizarea internațională
Se clasifică în :
 acte interne - reprezinta dreptul intern al organizației
 acte externe - operează în exteriorul organizației

Actele de drept derivat:

Se clasifică după efectivitatea juridică a actelor unilaterale în :
 acte obligatorii:
Actele care reprezinta dreptul intern al organizației (regulamente, statute ale personalului...)
Se adoptă de regula cu procedurii complicate pentru echilibrul politic intern al organizației
 acte fără valoare obligatorie:
Actul de recomandare, act non-obligatoriu - > act adresat membrilor, invitați sa adopte un
comportament pozitiv sau negativ, exprimă un punct de vedere

Soft law
Soft law indică fie norme internaționale cu valoare juridică incertă în măsură în care s-a
inserat în acte internaționale fără valoare juridică obligatorie, fie norme care, deși figurează
într-un act juridic normativ, nu creează obligații în drept pozitiv.
Promovarea soft law-ului pleacă de la iluzia că dreptul internațional s-ar putea dezvolta în
contracurent cu structura politică a sistemului internațional și fără să țină cont de
constrângere structurală după acesta.

Capitolul IV. Mijloacele prin care se determină normele juridice. Interpretarea in

dreptul international

Doctrina
Termenul doctrina este utilizat in studiile internationale in doua accceptiuni:
I. desemneaza pozitia politica a unui stat exprimata intr-un context international dat sau
construita pentru a justifica o anumita actiune politica: doctrina Monroe, doctrina
Stimson, doctrina Wilson etc
II. juridica.
Doctrina juridica nu este izvor de drept international. Doctrina de drept international
(scrierile “celor mai calificati specialist in dreptul public al diferitelor natiuni”) este in ultima
instanta o simpla opera critica. Doctrina poate contribui la clarificari sau la sistematizari.
Credibilitatea doctrinei este strict legata de impartialitatea stiintifica (neutralitatea) autorului.

Jurisprudenta
Desi art 38 nominalizeaza jurisprudenta alaturi de doctrina ca mijloace subsidiare, cele doua
nu ocupa acelasi plan. Asa cum o demonstreaza practica, autoritatea jurisprudentei este
superioara autoritatii doctrinei ca mijloc de determinare al normelor de drept international.
Nici jurisprudenta si nici doctrina nu sunt izvoare de drept si nu creeaza norme de drept
international.
Jurisprudenta si doctrina sunt singurele mijloace de determinare ale existentei si
continutul cutumelor, a principiilor generale de drept international, si a normelor
conventionale. Prima observatie in legatura cu jurisprudenta, este aceea ca in dreptul
international ea nu are autoritatea normativa pe care o poseda in tarile common law.
Jurisprudenta relevanta ca mijloc subsidiar de determinare a normei juridice
internationale cuprinde patru categorii de acte:
 1. Hotararile arbitrale; (Alabama, Canevaro, Insula Palmas etc)
2. Deciziile Curtii Permanente de Justitie Internationala si cele ale Curtii
Internationale de Justitie;( Canalul Corfu, Testele nucleare franceze etc)
deciziile au o forta juridica relativa (inter partes) si numai in limitele cauzei
3. Deciziile unor jurisdictii regionale (CJCE, CEDO), speciale ( Tribunalul
Marii, tribunalele adm. ale OI ) sau ad-hoc ( tribunalele militare
internationale etc);
4. Deciziile tribunalelor nationale

Functiile echitatii
Echitatea este o notiune care apare destul de frecvent in conventiile arbitrale. Arbitrii
(arbitrajul- institutie juridica pentru solutionarea litigiilor internationale, de catre persoane
investite cu aceasta sarcina, chiar de catre partile contractante aflate in litigiu) sunt invitati de
parti sa pronunte sentinta in concordanta cu criteriile fundamentale ale ,,justitiei si echitatii”.
In legatura cu functiile pe care este chemata sa le indeplineasca echitatea in dreptul
international, doctrina majoritara ii atribuie un rol tripartit:
 echitate infra legem( este o directiva de interpretare a normelor)
 praeter legem ( este un mijloc de a completa dreptul pozitiv)
 contra legem( tinde sa inlature aplicarea in speta a dr. pozitiv ).
Echitatea ca principiu general de drept care trebuie sa ghideze aplicarea dreptului, opereaza
doar atunci cand norma sau normele pertinente fac parte din categoria jus aequum ( norma
flexibila care poate fi interpretata de la caz la caz)

Interpretarea normelor conventionale

Rolul interpretării este acela de a stabili sensul exact al termenilor, pentru a
determina continutul regulii care trebuie aplicată în cazul concret (altfel spus, pentru a
determina cîmpul normativ de aplicare).
Distinctia dintre interpretarea si aplicarea dreptului: interpretarea unui tratat este
independenta de aplicarea sa; orice aplicare a unui tratat(inclusiv executarea tratatului)
presupune un proces explicit sau implicit de interpretare.
Distinctia dintre interpretare si calificare: interpretarea tinde sa precizeze sensul unei
norme, calificarea este o decizie prin care un fapt, stabilit prin probe, este inclus in campul de
aplicare al unui regim juridic.
Distinctia dintre interpretare si revizuire: revizuirea opereaza in viitor ( ex nunc)
atunci cand partile la un tratat decid sa opereze modificari in sfera drepturilor si obligatilor
reciproce, pe cand interpretarea opereaza reatroactiv.
O clasificare clasică din doctrină, fondată pe competenţa subiectului de drept care
interpretează, distinge interpretarea autentică de interpretarea jurisdicţională. Conform unei
teze binecunoscute, dreptul de a interpreta autentic o regulă juridică „îi aparţine doar celui
care are putere să o modifice sau să o suprime”. Interpretarea unilaterală a statelor, care
implică atat propriile angajamente cat şi angajamentele pe care le-au asumat celelalte
subiecte, este incontestabil una autentică. O variantă de interpretare autentică mai apropiată
de modul obişnuit de formare al normelor internaţionale este interpretarea concertată sau
colectivă.
 Interpretarea jurisdicţională, deşi obligatorie pentru părţile din proces, este
considerată neautentică. Jurisdicţiile instituite în cadrul OI au în genere o competenţă de
interpretare conferită de părţi, printr-o clauză a tratatului institutiv. Avizele CIJ sunt
consultative, iar efectul hotărîrilor este, conform art. 59 din Statut, relativ.

Convenţia de la Viena din 1969. Metode de interpretare, mijloace de interpretare, reguli

de interpretare.
Materia interpretarii cuprinde in sistemele de drept intern un ansamblu de reguli,
principii si asa-numite ,,metode” care sunt guvernate toate de un singur standard ferm:
incertitudinea. Exista incertitudini in legatura cu intensitatea lor normativa, incertitudini in
legatura cu relevanta lor in functie de tipul jurisdictiei si incertitudini in legatura
cu ,,precaderea” aplicarii lor in cazurile concrete.
Pana la Conventia de la Viena din 1969, situatia nu a fost mult diferita nici in dreptul
international. Analiza jurisprudentei releva serii de tehnici si reguli, nu insa si un sistem de
interpretare. Conventia de la Viena a clarificat definitiv termenul de ,,mijloc de interpretare”
printr-o enumerare limitativa. Insa Conventia nu utilizeaza in cuprinsul regulii generale de
interpretare termenul metoda. Ceea ce ne-am obisnuit sa numim metoda de interpretare
reprezinta de fapt directive de interpretare. Iar regulile de interpretare nu sunt norme, asa
cum sugereaza denumirea, ci principii. Ele pot intra frecvent in conflict. In cazul conflictului
de principii, unul va prevala asupra celuilalt intr-un caz concret, insa principiul declarat
inaplicabil nu dispare din sistemul juridic, el isi conserva validitatea si ramane susceptibil de
aplicare intr-un alt caz concret. Diferenta dintre metoda si mijloc a fost clarificata in
interpretarea unor texte de drept pozitiv. Conventiile de la Geneva din 1949 utilizeaza
sintagma ,,metode si mijloace de razboi” ca sinonim al sintagmei ,,metode si mijloace de
lupta”. S-a spus ca ,,diferenta intre cele doua cuvinte mijloc/metoda consta in aceea ca
mijloacele de lupta desemneaza armele in timp ce metodele corespund utilizarilor carora le
sunt destinate aceste arme”.

CV - 1969. Regula generală de interpretare.

Articolele 31 şi 32 (mijloacele de completare) nu reprezintă simple texte persuasive (norme
de recomandare) ci sunt veritabile norme juridice realizate printr-o sinteză care a cuprins
regula generală a bunei-credinţe şi trei criterii de interpretare cărora le conferă valoare de
drept pozitiv: criteriul textual, criteriul sistemic, şi criteriul teleologic.
Regula generală de interpretare de la articolul 31 este un veritabil sistem de interpretare. Ea
prezumă că prin menţinerea interpretului în parametrii bunei-credinţe şi prin utilizarea
criteriilor imediate, se ajunge la stabilirea sensului normei juridice. Funcţia ei este, aşa cum
am spus, normativă, ea funcţionează ca normă de recunoaştere a interpretării valide. ESTE O
NORMA JURIDICA CONVENTIONALA SI O NORMA DE RECUNOASTERE.
Acest sistem de interpretare este o combinaţie de norme implicite şi de directive de
interpretare. Să începem cu normele. În mod implicit, la articolul 32, Convenţia de la Viena
instituie două norme care ne „spun” într-un mod foarte clar cînd trebuie să considerăm că
rezultatul interpretării este o normă juridică internaţională validă. Ele ar putea primi
următoarea formulare:
 1) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens clar (adică conduce la o normă
aplicabilă);
2) Este validă doar interpretarea care afirmă un sens logic şi rezonabil.
3) Este lipsită de validitate interpretarea abuzivă.
4) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează o altă metodă decat cele
indicate în normă.
5) Este lipsită de validitate interpretarea care utilizează alte mijloace de interpretare
decat cele indicate limitativ de Convenţie.
Conventia de la Viena din 1969 legitimeaza implicit metoda sistemica.

Interpretarea în dreptul internaţional general.

In concreto, părţile sunt ţinute să probeze comportamentele pozitive sau negative care,
în concepţia lor, conduc la stabilirea existenţei elementului material al cutumei. Odată stabilit
elementul material, îi revine arbitrului sau judecătorului internaţional sarcina (misiunea) de a
stabili calitatea comportamentelor, prezenţa lui opinio juris, singura în măsură să facă
trecerea de la simplul uzaj constant la faptul normativ.

CAPITOLUL V SUBIECTELE PRIMAREALE DREPTULUI

INTERNAŢIONAL PUBLIC

Statul în dreptul internaţional public. Elementele constitutive ale statului.

Subiectele unui anumit sistem juridic sunt acele persoane cărora li se aplică normele
juridice (impunandu-le obligaţii, conferindu-le drepturi sau investind acţiunile lor cu un efect
special de producţie normativă – special law-creating effect).
Conform CIJ, în DI, subiect de drept este acea entitate care are aptitudinea de a fi
titulară de drepturi şi de obligaţii şi de a prezenta o reclamaţie internaţională.
Statul este subiectul primar şi în funcţie de capacitatea sa juridică plenară (creator şi
destinatar al normelor internaţionale) este structurat întreg sistemul contemporan de DI.
Personalitatea juridică internaţională a acestei entităţi, se atribuie ipso jure din
momentul în care se poate constata că sunt întrunite de facto trei elemente:
a) un teritoriu definit;
b) o populaţie permanentă;
c) un guvern, adică o putere publică capabilă să asigure o ordine juridică efectivă în
teritoriu. În sens mai larg, o organizare politică capabilă să asigure funcţiile interne şi externe
ale statului.
Puterea publica trebuie sa fie indepedenta, ceea ce confera statului calitatea de stat suveran.
Uniunile statale
În afara statului unitar (forma cea mai răspandită) sunt considerate subiecte primare
anumite tipuri de centralizări politice bazate pe state teritoriale.
1) Uniunile personale şi uniunile reale sunt forme de asociere istorice.
2) Confederaţia şi statul federal sunt două forme de centralizare prezente în
societatea internaţională. Confederaţia este o asociere care se bazează pe un
tratat internaţional, care este pactul confederal. Prin pactul confederal se repartizează
în sarcina confederaţiei un set limitat de competenţe confederative.
Suveranitatea statală a entităţilor confederate subzistă, însă ea este divizată.
Prin divizare se crează o personalitate internaţională limitată aconfederaţiei la
materiile (competenţele) exercitate în comun. Drept executiv federal, o
competenţă în baza căreia organul comun declanşează sancţiuni colective (în
general militare), asupra statului membru care îşi încalcă obligaţiile asumate
prin pactul federal.
Statul federal cuprinde entitati care sunt, in general, lipsite de calitatea de subiect de drept
international, se bazeaza pe o constitutie interna si pe o politica suverana asupra intregului
teritoriu federal, putere executata prin organale proprii ale federatiei.

Teritoriul de stat
Teritoriul de stat reprezintă sfera de competenţă spaţială a statului, porţiunea din
suprafaţa terestră (şi a spaţiilor asimilate) în care sistemul de norme juridice este valid,
eficace şi executoriu.
Teritoriul de stat cuprinde:
 spaţiul terestru (inclusiv apele interioare),
 spaţiul aerian
 marea teritorială.
Teritoriul statal este separat de teritoriile altor state şi/sau de spaţiile care nu fac obiectul
suveranităţii statale, prin frontierele de stat: terestre, maritime si aeriene. Trasarea acestora
presupune doua faze: delimitarea frontierei ( se realizeaza fie pe cale coventionala,regula,
fie pe cale jurisdictionala, exceptia) si demarcarea (efectuata de comisii de experti).

Efectivitatea puterii publice

DI pretinde în mod strict ca guvernarea teritoriului să fie eficace, adică să posede o
capacitate reală de a exercita principalele funcţii statale. Efectivitatea controlului politico-
administrativ este, aşadar, o condiţie juridică a existenţei statului suveran.
Un caz particular al personalităţii juridice internaţionale este cazul subiectelor primare
provizorii, subiecte de facto care exercită un control politic efectiv asupra unei porţiuni
considerabile a teritoriului de stat. Este cazul beligeranţilor şi insurgenţilor constituiţi în
mişcări de eliberare naţională, mişcări revoluţionare (care urmăresc lichidarea puterii politice
constituţionale) sau mişcări secesioniste. Statele care prezinta simptome de disolutie se
numesc state esuate.

Suveranitatea statului
 A judeca, a legifera, a bate monedă, a preleva impozite şi taxe, a declanşa războiului
şi a încheia pacea, acestea sunt competenţele care definesc puterea suverană. Este faţeta
internă a suveranităţii. Faţeta externă a suveranităţii, cea care interesează DI, este
independenţa. Din perspectiva DI, statul este suveran în măsura în care, dependent doar de
DIP, nu este subordonat dreptului intern al niciunui alt stat.

Competenţele teritoriale
Competenţele teritoriale ale statului suveran sunt generale şi exclusive. Sunt competenţe
generale, deoarece cuprind ansamblul competenţelor ataşate calităţii de autoritate publică a
statului. Sunt competenţe exclusive în măsura în care statul nu le partajează cu nici o altă
entitate suverană. Domeniul rezervat este cadrul in care statul poseda o competenta
discretionara.
Există şi excepţii de la regula competenţei teritoriale exclusive:

 condominium (sau, conform CIJ, coimperium), un exerciţiu partajat al competenţelor

de către două state, organizat prin acord.
 regimul de tutelă care reprezintă un exerciţiu al competenţelor teritoriale asumat de
ONU, şi consacrat juridic de capitolul XII din Cartă.
 ocupaţia militară, care poate fi o situaţie creată unilateral sau prin acord, conduce de
asemenea la un partaj provizoriu de competenţe teritoriale.

Competenţele personale
Competenţele personale ale statului sunt cele exercitate asupra indivizilor ataşaţi lui printr-o
legătură juridică (sau linie juridică) particulară, numită naţionalitate.
Termenul de cetăţenie este sinonim cu cel de naţionalitate, însă primul acoperă doar
legătura juridică a persoanelor fizice cu un anumit stat.
Pentru persoane fizice distingem naţionalitatea originară (obţinută jus sangvinis, jus
soli, sau prin combinarea acestor două criterii) de naţionalitatea achizită (obinută prin
căsătorie, naturalizare sau opţiune).
Naţionalitatea persoanelor juridice este determinata de criteriul sediului social sau
criterii de fapt, cum este criteriul locului unde persoana juridică desfăşoară principalele
activităţi.
Există o categorie de bunuri care trebuie să posede o legătură juridică cu un stat
determinat (navele şi aeronavele). O ultimă categorie de bunuri, care pot produce prejudicii
care depăşesc teritoriul naţional al utilizatorilor lor, sunt obiectele spaţiale, rebuie să posede o
naţionalitate, pentru motive care ţin de mecanismele angajării răspunderii internaţionale.
În ce priveşte persoanele fizice, DI admite naţionalitatea multiplă şi refuză să exercite
vreun control asupra modului în care statele decid acordarea sau retragerea naţionalităţii.

Limitele exercitării suveranităţii

 În exerciţiul competenţelor sale suverane, statul trebuie să ia act de exclusivitatea
competenţelor celorlalte subiecte de drept şi trebuie să respecte integritatea teritoriului
celorlalte state suverane.Termenul de „competenta a statului” este sinonim cu termenul
„jurisdictie”.
Limitele exercitarii suveranitatii se contureaza in plan juridic, ca un efect al
interdependentei natiunilor
Necesitatea de a reprima universal falsificarea de moneda sau necesitatea de a
sanctiona delicte comise de cetateni in afara teritoriului national, fapte de coruptie au condus
la legislatie extrateritoriala.

Recunoaşterea internaţională a statelor

Noţiunea de recunoaştere desemnează, aşa cum am văzut, o categorie de acte
unilaterale imputabile subiectelor de DI.
In prezent, aşa cum se prezintă recunoaşterea conform dreptului cutumiar, ea apare ca
jus strictum, ca un drept care se exercită în mod discreţionar, ceea ce implică inclusiv
posibilitatea revocării intempestive a recunoaşterii, ca o excepţie de la principiul
irevocabilităţii actelor unilaterale.
Caracteristicile juridice ale recunoaşterii act unilateral declarativ sunt următoarele:
a) ca act unilateral al statului este un act individual;
b) ca act unilateral este un act discreţionar;
c) ca act declarativ, recunoaşterea este un act pur şi simplu;
d) ca act declarativ nu produce efecte ex nunc, cu alte cuvinte personalitatea juridică a
statului recunoscut este dobîndită ex tunc, la data întrunirii celortrei elemente de fapt.
Recunoasterea internationala a statelor opereaza ca un instrument politic al relatiilor
internationale. Recunoasterea individuala alterneaza cu recunoasterea colectiva marcata de
considerente de oportunitate politica.
Statele noi ce au aparut din dezmembrarea unui stat preexistent ( state noi din Europa
de Est si cele rezultate din dezmembrarea URSS) de catre statele statele membre ale CE este
un exemplu de recunoastere conditionata. Acestea trebuiau sa accepte neconditionat Carta
ONU, Actul final de la Conferinta de la Helsinki si Carta de la Paris, sa garanteze drepturile
minoritatilor nationale, sa accepte democratia si principiul preeminentei dreptului pentru a
beneficia de recunoastere internationala.
Stale pot refuza colectiv recunoasterea unei entitati statale autoproclamate ( de ex
nerecunoasterea Republicii turcii din Ciprul de Nord.

Recunoaşterea internaţională a guvernelor

Este o practică pur politică, deoarece recunoaşterea sau nerecunoaşterea guvernelor
este fără efecte juridice în DI. Recunoasterea guvernelor nu priveste personalitatea juridica a
statelor, priveste doar reprezentarea lor. Numeroase comportamente din interiorul statelor
suverane trebuie controlate international.
Imunităţile statului suveran
Instituţia imunităţii statelor suverane cuprinde normele şi principiile generale de
drept care exceptează statele străine de la jurisdicţia teritorială a celorlalte state
suverane.
În absenţa consimţămantului său expres, nici un stat suveran nu poate face pe
teritoriul unui alt stat, numit statul forului, obiectul unor măsuri legislative sau administrative
ale acestuia din urmă şi nici nu poate fi judecat de jurisdicţiile sale.
Imunitatea de jurisdicţie (imperium) cuprinde două nivele:
a) imunitatea judiciară faţă de toate jurisdicţiile interne ale statului forului;
b) imunitateade executare silită a bunurilor statului străin aflate pe teritoriul statului forului;
În prezent, imunitatea statelor este o imunitate calificată, cu alte cuvinte, regula
imunităţii este acompaniată de o serie de restricţii. Imunitatea calificata e un regim cutumiar a
carui formare este atestata de practoca generala a statelor. Restricţiile instituite se bazează pe
caracterul dual al capacităţii juridice externe ale statelor, cărora li se pot atribui, indiferent de
calificarea proprie, două categorii de acte: acte efectuate în exercitarea competenţelor
suverane (acta iure imperii), şi acte de gestiune privată urmărind un scop lucrativ (acta iure
gestionis).

Succesiunea statelor în dreptul internaţional

Succesiunea statelor reprezintă regimul juridic internaţional al substituirii unui stat
succesor altui stat predecesor în suveranitatea (responsabilitatea) asupra unui teritoriu
determinat.
S-a incercat o prima codificare prin adoptarea CV– 1978 ( regula tabula rasa si teoria
continuitatii statului predecesor) si o a doua codificare prin Convenţia de la Viena privind
succesiunea statelor la bunuri, arhive şi datorii din anul 1983 ( statul succesor preia bunurile
predecesorului sau fara despagubiri, datoriile de stat ale predecesorului vor fi transferate
statelor succesoare in proportii echitabile)
In prezent, disparitia unui stat sau a mai multor state este fie consecinta unui proces de
sucesiune, fie consecinta unui porces de unificare.
Proprietatea asupra bunurilor, pretentiile fata de alte persoane private si pretentiile fata
de stat au fost calificate in DI cutumiar ca fiind drepturi castigate, protejate prin aplicatrea
principiului proportionalitatii. Principiul drepturilor castigate este limitat la regula conform
careia schimbarea de suveranitate nu trebuie sa atinga interesele private mai mult decat este
necesar.
Datorita practicii recente statele succesoare nu mai au un drept de succesiune in calitatea
de membru al unei OI pe care o poseda statul predecesor.

Alte subiecte primare. Sfîntul Scaun şi Statul Vatican. Ordinul de Malta.

 Două subiecte primare de DI: Sfîntul Scaun, entitate spirituală cu capacitate
internationala de a reglementa statutul bisericilor catolice împreună cu statele în care
ele sunt prezente, prin tratate internaţionale, numite concordate , şi statul Cetăţii
Vaticanului, numit în mod curent Vatican, entitate teritorială a cărei calitate de subiect de
drept se manifestă internaţional atunci cand se crează norme convenţionale de
aplicabilitate teritorială.
Sfîntul Scaun întreţine relaţii diplomatice permanente cu peste 50 de state (o bună
parte, nota bene, nici măcar nu aparţin lumii catolice) şi participă cu statut de observator la
numeroase organizaţii internaţionale.
Ordinul de Malta este denumirea curentă sub care este cunoscut Ordinul Militar
Suveran din Ierusalim şi îşi are originea în epoca Cruciadelor, erau entităţi religioase
structurate militar. Desi în acest moment Ordinul de Malta nu mai posedă un teritoriu propriu,
posedă totuşi un statut internaţional definit în statul său gazdă-Italia. I se recunosc, printre
altele, autonomia, rangul diplomatic, inviolabilitatea sediului Marelui Magistru (guvernul
Ordinului). Ordinul este însă plasat, aşa cum a fost în mod tradiţional, sub controlul religios
al Sfîntului Scaun. Numeroase state întreţin relaţii diplomatice cu Ordinul de Malta şi îi
facilitează exercitarea activităţilor pe teritoriul lor (în special activităţi filantropice).

Capitolul VI. Subiectele derivate ale dreptului internațional

Perioadele relevante pentru centralizarea internațională pentru crearea organizațiilor au fost

după cele doua Războaie Mondiale, acestea fiind percepute ca un remediu
Organizatiile Internationale:
 O. I. sunt guvernate de principiul specialității (dotare cu atribuții atribuite expres)=>
au competențe funcționale
 Organele sunt formate din reprezentanți statelor membre fie din funcționari
internaționali
 Apariția O. I. a fost un fenomen gradual
 Chiar dacă sunt diversificate, se pot crea reguli generale aplicabile tutor O. I.
 Funcțiile pentru care statele suverane creează subiecte de drept internațional
autonome, de tipul O. I.:
1. Articularea și agregarea intereselor statelor
2. Comunicarea inter-statală
3. Socializarea statelor și descoperirea unor noi domenii de interes mutual
4. Managementul conflictelor și al crizelor internaționale
5. Redistribuirea resurselor
6. Integrarea funcțiilor statale
În 1920 Tratatul de la Versailles instituie o primă organizație socială, Organizația
Internațională a Muncii (ILO / OIT). Preambulul actului institutiv (Constituția ILO) declară
legătura directă dintre pacea mondială și pacea socială.
După cel de-al Doilea Război Mondial se creează ONU și sistemul onusian. ILO / OIT este
încorporată în sistem alături de noile organizații ale cooperării: FMI, BIRD, OMS, UNESCO
etc., în total 16 organizații care se numesc instituții specializate, au capacitate juridică și sînt
legat de ONU printr-o serie de acorduri particulare.
Modelul funcțional de cooperare internațională, propus de David Mitray
 Baza funcționalismului, A Working Peace System, a apărut în 1943
 Premisa a fost că funcțiile statelor suverane sunt separabile
 Funcțiile politice (apărare, ordine publică, politică externă) sunt separate de funcții
tehnice, sociale sau economice => permite ca o parte dintre competențiale statale să
fie transferate în beneficiul unei organizații internaționale, fapt care produce o
tranziție de la puterea teritorială a statului suveran, la o putere deteritorializată a
organizației supranaționale. (ex. navigația pe un fluviu internațional; exploatarea
subsolului mării libere)
 Modelul de integrare funcțională sectorială spre deosebire de modelul de integrare
globală prezintă o centralizare a materiilor juridice opusă centralizării politico-
juridice de tip constituțional
 Se bazează pe presupoziții care depind de anumite lucruri:
(1) presupoziția căruia guvernatorilor îi vor recunoaște responsabilitățile care le revin pentru
asigurarea bunăstării și libertății cetățenilor lor70;
(2) presupoziția că prin cooperare scade loialitatea individului față de statul-națiune și,
corolar, dispare xenofobia;
(3) presupoziția separabilității ordinii politice de ordinea economică
 Mitrany contestă capacitatea unor organizații de tipul Societății Națiunilor de a
instaura pacea ca „pace protejată" - pacea efectivă poate să rezulte doar printr-un
proces de acumulare de solidarități între națiuni și apare doar dintr-un un „sistem de
pace operațional" (working peace system)
 Modelul propus de Mitrany a stat la baza modelului de construcție europeană
cunoscut sub numele de „modelul Monnet" - Jean Monnet a pus în aplicare acest
proiect, doar după ce a constatat eșecul integrării politice prin Consiliul Europei și
după ce a constatat blocarea integrării funcției de apărare prin Comunitatea Europeană
a Apărării
 Astăzi, numărul organizațiilor internaționale s-a stabilizat în jurul cifrei de 300 după
ce procesul de creștere numerică a atins punctul de varf în 1985 (378 de organizații).
Mai multe de două treimi din numărul total sunt organizate regionale. Scopurile
statutare și practica lor subsecventă indică o mare varietate de activități internaționale:
diplomație multilaterală, reglementare a folosirii forței, reglementări pașnice a
diferendelor internaționale, elaborare a tratatelor...

Teoria generală a organizațiilor internaționale. Organizațiile ca sub-sisteme

(1) dreptul aplicabil organizațiilor internaționale.
Organizațiilor internaționale le este aplicabil dreptul internațional general în limită compatibil
cu tipul de personalitate juridică propriu acestor entități. (d. i. guvernează raporturile care au
rămas nereglementate de statute / ajută la interpretate)
(2) dreptul internațional special, creat de organizații internaționale.
Atunci cand sunt create pentru a pune în operă politici comune, OI sunt investite de membri
cu competență de a crea norme internaționale, de reglementare, prin exercitarea dreptului de a
participa la tratate internaționale.
Aceste norme nu sunt neapărat obligații și nici primordiale în aplicare, însă în cazul în care
normele din domeniu sunt insuficiente, normele create de O. I. devin o parte a regimului
internațional
(3) dreptul intern al organizațiilor internaționale.
Acesta își îndeplinește în interiorul organizațiilor funcționalitățile dreptului constituțional,
administrativ și financiar din sistemele centralizate.
Este în general un drept imperativ, care posedă un caracter de jus aequum datorat izvorului
său, care este tratatul institutiv - formal, este reprezentat de act unilateral autonormativ.
(4) dreptul extern al organizațiilor, aplicabil altor subiecte de drept internațional
Când OI integrează (centralizează) funcții statutare(conforme unui statut), ele pot emite acte
obligatorii sau recomandări destinate membrilor.
Tipologia și volumul actelor unilaterale heteronormative depind de nivel de integrare.

Clasificarea organizațiilor internaționale

(1) Organizații universale și regionale.
Această distincție ia în considerare criteriul spațial.
Universale - pot deveni membrii ai acestor O. I. state din întreaga lume (ONU, Organizația
Mondială a Comerțului...)
Regionale - sunt rezervate statelor dintr-o anumită zona geografică (Uniunea Europeană,
Liga arabă)
(2) Organizații închise și deschise
Închise - prevăd condiții restrictive pentru admiterea de state membre
Deschise - poate adera orice stat, fără a i se cere în prealabil să îndeplinească anumite condiții
(3) Organizații politice și sectoriale
Politice - au domeniu de activitate foarte larg (ONU)
Sectoriale - au domeniu de activitate strict limitat (ex: domeniu economic Organizația
Mondială a Comerțului)
(4) Organizații de cooperare și de integrare
De cooperare - statele mențin o autonomie mare în raport cu organizația după ce adera la ea
(fiind necesara unanimitatea pentru o decizie)
De integrare - statele renunță la anumite atribute ale suveranității, acceptând ca vor trebui sa
pună în aplicare masuri cu care nu sunt de acord (majoritatea este necesara pentru adoptarea
unei decizii)

Membrii organizației internaționale

Există trei tipuri de membrii:
 a. Propriu-ziși sau cu drepturi depline
b. Membrii asociați
 Statut tranzitoriu (se acomodează cu normele, operațiunile O. I.)
 De regulă participă la activitățile unor organe și beneficiază de anumite forme de
cooperare ale organizației
c. Observatori
 Participant, de regulă, pasiv la activitățile unor organe dar este și beneficiar
marginal al cooperării organizate
Admiterea și retragerea din organizația internațională sînt proceduri guvernate în general de
tratat institutiv. In ipoteza în care nu există reglementări exprese privind retragerea, se aplică
dreptul comun al retragerii din tratate, codificat la art. 54 și 56 din CV - 1969.
Sancțiuni generale datorate încălcării obligațiilor asumate în raport cu organizația:
 suspendarea din exercițiul anumitor drepturi (eg, dreptul de vot)
 excluderea din organizație.
Ca sancțiuni specifice sunt de notat:
1. denunțarea publică a ilicitului internațional (OIM, CDO, OMS, AIEA);
2. încetarea asistenței financiare acordate membrului (FMI, BIRD, PNUD);
3. instituție embargoului comercial, financiar și asupra comunicațiilor (ONU, OSA,
OUA);
4. declanșarea de operațiuni militare dirijate împotriva statelor membre (ONU, OSA,
OUA)

Structura organizaților internaționale

 Organizații internaționale sunt structuri de organe permanente.
 Formal, marea majoritate a OI au adoptat un model organizațional tripartit al
organelor principale care cuprinde:
(1) un organ plenar;
 compus din reprezentanții statelor și se poate numi adunare (ONU), conferință
(ILO) * 78, consiliu (UE) sau comitet de miniștri (Consiliul Europei)
 îi revin decizii sau recomandări de politică globală, de aceea se reunește în general
anual (ONU), sau chiar la intervale mai mari, la doi ani (UNESCO), la trei ani
(OACI), la patru ani (OMPI) sau chiar la cinci ani (UPU)
 alături de ele pot funcționa și organe constituite după modelul parlamentar
(Adunarea Parlamentului a Consiliului Europei sau Parlamentului european în
cadrul UE)
(2) un organ restrans;
 partajează de cele mai multe ori competențele de decizie cu organul plenar
 marile puteri își asigură prezența permanentă în aceste organe și acestea mențin
influența
(3) un organ administrativ.
 numit de regulă secretariat sau birou
 iși desfășoară activitatea la sediului organizațional
 lucrează în limbile oficiale ale OI, care sunt stabilite de actul instituțional
  este condus de un înalt funcționar numit pentru o perioadă determinată, poate fi
numit: secretar general (ONU, NATO, Consiliul Europei), director general
(UNESCO), director (ASEAN), sau președinte (Comisia UE).
 principalele funcții ale acestor înalți funcționari sunt administrative şi de execuție,
însă este posibil ca şefului administrației, să i se încredințeze o serie de funcții politice
(drept de inițiativă politică, în exercitarea căruia poate propune organelor investite cu
competențe decizionale să includă pe agenda politică și să analizeze anumite situații
sau să adopte anumite mäsuri)
+organe subsidiare create fie statutar, fie în baza competențelor implicite recunoscute
organelor principale de a crea noi organe

Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale

 sistemul juridic conferă organizațiilor internaționale personalitate juridică (capacitatea
de a fi titulare de drepturi, obligații și competențe internaționale)
 această personalitate nu este identică ca și conținut cu personalitatea juridică
internațională a statelor suverane ca subiecte primare.
 raportată la personalitatea juridică a statelor suverane, personalitatea OI apare ca o
personalitate juridică derivată dar ne permite să distingem OI de orice altă formă de
cooperare interstatală
 subiectele derivate posedă doar o personalitate funcțională, corespondentul
obiectivelor statutare
 este guvernată de principiul specialității, în contrast cu personalitatea juridică a
subiectelor primare care este o personalitate plenară (generală)
 recunoașterea personalității juridice a organizațiilor internaționale de către terți
trebuie să rezulte fie din acte exprese, fie din actul tacit (încheierea unor tratate cu
organizații internaționale, angajarea de negocieri cu organele acestora, acordarea unui
statut în drept lor intern)

Dreptul internațional distinge personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în dreptul

internațional, de personalitate juridică pe care o posedă în dreptul intern al statelor.
Faptul ca unei O. I. îi este recunoscută personalitatea internă în toate statele, nu ii conferă
personalitate internațională.
Personalitatea juridică a organizațiilor internaționale în dreptul internațional implică:
1. capacitatea de a încheia tratate internaționale;
2. capacitatea de a conduce în mod autonom relații internaționale;
3. capacitatea de a utiliza un spectru larg de mijloace de reglementare a diferendelor;
4. capacitate, limitată funcțională, de a recurge la contenciosul internațional.
Personalitatea juridică a OI în dreptul intern al statelor este un atribut indispensabil, în
măsură în care sediul se stabilește pe teritoriul unui stat sau în măsură în care activitățile
statutare implică teritoriul mai multor stat decât state membre.
De regulă, efectele interne ale personalității juridice internaționale a Organizațiilor
internaționale se determină prin acorduri de sediu sau prin acorduri asupra imunităților și
privilegiilor, însă statul poate atribui personalitate organizațiilor internaționale și prin lege.
Mecanismele de formare a voinței persoanei juridice
Personalitatea juridică sau capacitatea juridică implică existența unei voințe proprii
organizației, distinctă de voința membrilor. Voința se formează în interiorul organelor și ii
este imputabilă ori de cate ori organele exercitate competențiale în conformitate cu normele
de recunoaștere a actului instituțional, cel care le atribuie competențe
Procedurile formării voinței O. I. :
1. exprimarea unanimității prin vot;
2. întrunirea majorității calificat prin vot;
3. realizarea prin vot a majorității simple;
4. consensul. - presupune absența votului
Votul poate fi:
a. paritar:
 organizațiile slab integrate extind egalitatea juridică a statelor și o transformă în
egalitatea politică folosind votul paritar căruia îi asociază, pentru hotărarile mai
importante (sau de fond) și exigența întrunirii unanimității
 în anumite organe regula majorității se poate combina cu o regulă a unanimității
speciale sau restrânse (cazul Consiliului de Securitate al ONU)
b. ponderat:
 în Consiliul UE ponderarea a luat în calcul trei criterii cumulative: nivelul
demografic, nivelul economic și criteriul politic
 în organizațiile financiare (BIRD, FMI, SFI, ș.a.) criteriul ponderării este participarea
la capital
Consensul
 presupune aproape întotdeauna un compromis
 ușor de realizat în organizații de integrare și mult mai dificil în organizații heterogene
de tip universal sau universalist

Competențele organizațiilor internaționale

Termenul „competență" desemnează o „putere juridică" pe care o posedă organizația (și
organele ei) și, așa cum am arătat, derivat din actul său instituțional.
Normele care atribuie competențe organizaționale și organelor sale funcționează ca normă de
recunoaștere a validității actelor organizaționale și sunt norme de tip constituțional:
=> act al organizației care este valid = format în acord cu normele de recunoaștere aplicabile)
=>sau este un act ultra vires și, ca o consecință a depășirii competențelor (a violării normelor
de recunoaștere atributivă de competențe) = este un act lipsit de validitate sau inopozabil.

Principala distincție juridică este cea între competențe exprese si competențele implicite.
competențe exprese:
 definite în normele tratate institutiv și în normele actuale posterioare care îl
modifică
 se conturează în practică organizațională,
  validitatea de principiu a exercitării lor este confirmată azi de o practică cvasi-
generală.

competentele implicite, condițiile executări lor legitime :

(1) exercitarea competențelor implicite trebuic să fie necesar (cu rezolvare logică dintr-o
situație care nu poate fi folosit pentru autoritatea tratatului institutiv );
(2) trebuie să existe competențe exprese, formulate în termeni generali, care permit, în acord
cu intenții autorilor tratate, o interpretare în favoarea unor competențe noi, implicate în
competențe exprese;
(3) fapt neincluderii competențelor implicite în lista competențelor explicite trebuie să poată
fi motivat convingător;
(4) trebuie să existe în constituția organizațională „garanții împotriva acțiunilor ultra vires,
care ar putea fi deghizat în exercițiul competențelor implicate

Mijloacele materiale ale O.I

Acestea sunt asigurate in mod obligatoriu de statele membre, contributiile sunt determinate
prin negocieri ale organului plenar si respecta principiul echitabilitatii.

Statutul juridic al funcționarilor internaționali

... oricine, funcționar remunerat sau nu, folosit sau nu cu titlu permanent, a fost însărcinat de
un organ al organizației care să exercite sau să ajute la exercitarea unei funcții a acesteia, pe
scurt, orice persoană prin care acționează organizația este agent / funcționar internațional. =
definiție extensivă
 Funcționarul trebuie să-ți îndeplinească funcția într-o "deplină dependență" => nu
poate exercita activități politice în statul de origine și nu îi este permis să întrețină
legături cu entități comerciale care intră, de o manieră sau alta, în raporturi juridice cu
organizația internațională din care face parte
 Funcționarul trebuie să fie discret și rezervat.
 Numirea se face în general prin concurs
 Se bucură de protecție internă a organizației
 Drepturile funcționarului:
 dreptului la remunerație
 dreptul la asociere în asociații create pentru apărarea drepturilor personale
 dreptul funcționarului sau agentului de la contesta actele organizaționale
internaționale care îl privesc, pe calea unor recursuri grațioase sau ierarhice,
prin apel la un mediator sau conciliator, sau prin recursuri contencioase în fața
instanțelor administrative internaționale
 Posedă imunități și privilegii pe teritoriul statelor care recunosc personalitatea juridică
a organizatiei internaționale, întinderea lor depinde de: poziția ierarhică a
funcționarilor și de acordurile internaționale încheiate de organizație cu statele pe
teritoriul cărora își desfășoară activitatea
Recrutarea funcționarilor se bazează pe două criterii:
(1) criteriul meritului personal - este general
(2) criteriul repartizării geografice - > se combina cu criteriul experienței sau la calităților
personale pretins funcționarului
+ uneori se mai aplica și un criteriu special numit "proporționalitatea ", care ia în considerare
contribuția statelor la bugetul organizațional (scopul fiind păstrarea influentei marilor
contribuabili)

Succesiunea Organizațiilor Internaționale

Pentru extincția OI există două ipoteze care pot fi luate în considerare:
(1) lichidarea organizației
 implică o pluralitate de subiecte: OI lichidat, statele membre, creditorii, debitorii și
personalul organizație
 se bucură de imunitate de jurisdicție chiar și în timpul lichidării lor => pretențiile
creditorilor și funcționarilor pot fi blocate, renumărarea limitându-se la activul
disponibil
 operațiunile de lichidare trebuie sa se inspire din dreptul privat
(2) succesiunea printr-o nouă organizație
 problema apare când competențele (toate sau o parte din ele) organizatiei care dispare
urmează sa fie exercitate de o organizatie nouă - > Societatea Națiunilor, dizolvată la
18 aprilie 1946 prin hotărârea Adunării sale, bunurile din patrimoniu au fost
transferate Națiunilor Unite, iar din personalul Societății Națiunilor, numai o mică
parte a fost preluată de ONU, funcționarii disponibilizați au primind cu titlu
compensatoriu o indemnizație specială.
 este guvernată de principii generale de drept și pentru consolidarea acestora se pot
folosi reguli cutumiare speciale (lex specialis)

CAPITOLUL VII. PERSOANELE PRIVATE – SUBIECTE LIMITATE RATIONE

MATERIAE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Persoana fizică - subiect de DI.

Persoanele private poseda o capacitate juridica internationala limitata creata de
sistem. Nu posedă capacitate procesuală, nu posedă ceea ce în DI se numeşte locus
standi (procedura judiciara).
Capacitatea ramane limitata:
 la materiile in care dreptul conventional le confera in mod direct drepturi si
obligatii
 la material penala international
 la material protectiei internationale a drepturilor omului
Persoanele private sunt subiecte limitate ale DI atat ratione materiae cat şi ratione
temporis, ratione loci şi ratione personae.
 Ratione materiae, persoanele private sunt subiecte limitate la domeniile în care DI le
recunoaşte calitatea de titulari de drepturi şi/sau de obligaţii internaţionale (în materia DI
penal sau a DI al drepturilor omului.)
Ratione temporis, atunci cand prin acte internaţionale li se recunosc anumite drepturi
limitate în timp, de pildă, exerciţiul internaţional al unor drepturi este circumscris duratei
tratatului internaţional care le este izvorul.
Ratione loci, atunci cand li se recunoaşte o capacitate limitată în spaţiu, de exemplu în
cadru regional, şi ratione personae, atunci cand existenţa capacităţii internaţionale depinde
de statutul lor personal. Aceste limitări pot opera fie uti singuli, fie cumulativ.

Răspunderea penală a persoanei fizice. Crimele internaţionale.

Individul a devenit subiect de DI pentru că DI i-a atribuit îndatoriri (obligaţii) a căror
violare angajează direct (imediat) răspunderea penală internaţională. Legalitatea incriminării
este deopotrivă cutumiară (în sistemul universal) şi convenţională (de aplicabilitate limitată
inter partes).
Printr-o serie de tratate secvenţiale, şi odată cu instituirea unor tribunale
internaţionale, se poate degaja un regim juridic al răspunderii penale a individului în DIP,
este o combinaţie de principii generale de drept şi de norms pecifice de DI public.
A) Principii generale de drept
1) principiul răspunderii individuale; norma institutive a personalitatii international a pf
2) principiul legalităţii incriminărilor;
3) principiul legalităţii pedepselor;
4) principiul non bis in idem; dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de doua ori
5) principiul incriminării participării.
B) Norme specifice de DI.
1) competenţa universală; normă de drept cutumiar care recunoaşte tribunalelor interne
competenţa de a judeca infracţiunile internaţionale comise în străinătate, indiferent de locul în
care au fost comise, de naţionalitatea autorului sau a victimei (comp univ permisiva)
2) primatul incriminării internaţionale asupra incriminării interne;
3) imprescriptibilitatea;
4) restrîngerea imunităţii individului care a acţionat ca organ de stat;
5) inopozabilitatea normei de exonerare bazată pe ordinal superiorului.
Ratione materiae, conform criteriului gravităţii actelor comise, DIP distinge crimele
internaţionale de infracţiunile comune. Termenul „crimă” stigmatizează faptele de o
gravitate excepţională, cele care impun cel mai ferm oprobiu ( dezaprobare, dispret) social şi
justifică un răspuns juridic eficient şi sever.
 Baza juridică a incriminării o constituie normele cutumiare şi principiile generale de
drept, li se adaugă un număr considerabil de tratate şi rezoluţiile Consiliului de Securitate al
ONU prin care sunt înfiinţate Tribunalele ad-hoc.
Crimele internationale: a) genocid; b) crime împotriva umanităţii (exterminarea,
deportarea, tortura, sclavajul sexuale); c) crime de război; d) crime de agresiune.

Infracţiunile internaţionale
Infracţiunile internaţionale, într-o ordine cronologică: pirateria în marea liberă;
comerţul cu sclavi; traficul de stupefiante; tortura şi alte tratamente crude, inumane sau
degradante; activităţi ilicite cu materiale nucleare.
Din perspectiva sistemului de DI, două infracţiuni internaţionale prezintă o importanţă
particulară: terorismul internaţional şi infracţiunile de corupţie.
Statul corupt este „statul slab”, afectat permanent de instabilitate politică şi social.
Este ineficient în atragerea investiţiilor străine, iar insecuritatea internă provocată de corupţie
este o cauză (nu singura, desigur) a imigraţiei masive.
Competenta statului nu este insa una discretionara, ci este limitata la 2 optiuni: el
trebuie fie sa-l pedepseasca pe infractorul international, fie sa-l extradeze.

Tribunalele ad-hoc
Primele tribunale penale internaţionale au fost Tribunalul militar internaţional de la
Nürnberg şi Tribunalul milita rinternaţional de la Tokyo.
Fiecare Tribunal este compus din 11 judecători, aleşi de Adunarea Generală a ONU de
pe o listă prezentată de Consiliul de Securitate pentru un mandat de 4 ani ( trebuie sa posede
expertiza in drept penal, in DI si in material protectiei dreptulurilor omului).
Există două grade de jurisdicţie, Camera care judecă în prima instanţă şi o Cameră de
apel comună ambelor Tribunale, care permite să se asigure ca s-a explicat unitatea
jurisprudenţei.
Procedura este publică, se angajează în baza actului de acuzare emis de Procuror şi
asigură acuzaţilor toate garanţiile „procesului echitabil” prevăzute de PIDCP. Procedura a
urmat sistemul propriu statelor de common law, in prima ipoteză nu se mai discută faptele
sau vinovăţia, totul se rezumă la analiza eventualelor circumstanţe atenuante. În cea de-a
doua ipoteză, se administrează probele. Standardul de proba este cel utilizat in sistemele de
common low, dincolo de orice indoiala rezonabila, desi in procedura Tribunalului nu exista
juriu.
Procedura este orală, fiecare parte are dreptul să interogheze martorii propuşi de
cealaltă parte. Procedurile nu se pot desfăşura în absenţa acuzatului (ex parte). Chiar dacă
pedeapsa cu moartea exista în sistemele de drept intern din care proveneau acuzaţii, Statutele
nu prevăd decît pedepse cu închisoarea

Tribunalele speciale
 Tribunalele speciale numite si “tribunale din a doua generatie”, sunt tribunale hibrid
deoarece pe de o parte combina dreptul international si dreptul intern ca drept material
aplicabil, iar pe de alta parte, au in componenta atat judecatori internationali, cat si judecatori
nationali. Pedeapsa cu inchisoarea poate fi executata in statul forului, dar si in state terte.
Exemple:
 Curtea Speciala pentru Sierra Leone, ratione materiae crime importiva
umanitatii
 Panelurile speciale pentru Timorul de Est: crime de razboi, genocidul , crime
importiva umanitatii ( panelurile sunt formatiuni judiciare compuse din
doi judecatori straini si un judecator national)
 Camerele extraordinare pentru Cambodgia
 Tribunalul special Irakian: genocidul, crime de razboi, crime importiva
umanitatii; ratione temporis: perioada in care statul a fost condus de Saddam
Hussein

Curtea Penala Internationala

CPI deţine competenţa exclusivă în materia crimelor internaţionale definite în art. 5
din Statut. Este prima organizatie penala internationala ex ante, care poate intervene in cursul
unui conflict militar, iar deciziile ei pot influenta ataat deciziile politice cat si cele militare.
Este o centralizare relativa (inter partes), iar eficacitatea ei va depinde de numarul
statelor-parti si de ponderea lor in sistem.
Statele Unite au refuzat sa accepte tratatul mulitilateral, Statutul CPI, deoarece nu
doresc sa asccepte o jurisdictie obligatorie care s-ar afla la indemana statelor care le sunt
adversari politici, astfel au decis sa apere cetatenii print-o serie de tratate bilaterale impotriva
CPI.
CPI, dotată în mod expres cu personalitate juridică internaţională (art. 4 (1)), întreţine
relaţii nedefinite în art. 2 din Statut cu ONU, şi o relaţie specială, de subordonare, faţă de
Consiliul de Securitate al ONU. Conform art. 16, Consiliul poate cere Curţii, iar aceasta este
obligată să se conformeze, să amane orice anchetă sau urmărire pe un termen de 12 luni.
Consiliul poate reînnoi cererea nelimitat si poate sesiza Procurorul, atunci cand acţionează
conform Capitolului VII din Cartă.

Cooperarea judiciara in materie penala. Extradarea

Extrădarea reprezintă actul prin care, la cererea unui stat care reclamă că o
persoană fizică trebuie urmărită penal sau că trebuie să execute o pedeapsă aplicată de
organele sale judiciare, statul pe al cărui teritoriu se află persoana în cauză (stat solicitat)
o predă statului interesat (stat solicitant).
Extradarea are in general o baza conventionala si este guvernata de norma cutumiara
consolidata (reluată în tratatele de extrădare şi confirmată în cadrul lucrărilor CDI), care este
regula specialităţii extrădării. Conform acestei norme, persoana extrădată nu poate fi
urmărită, judecată sau deţinută pentru executarea unei pedepse aplicată pentru alte fapte
(anterior comise) decat cele care au motivat extrădarea.
Judecătorul naţional este obligat să refuze extrădarea:
1) atunci cand are „motive serioase de a crede că persoana riscă să fie supusă torturii”înstatul
solicitant (articolul 3,1,din Convenţia împotriva torturii din 1984);
2) atunci cand persoana în cauză este incriminată pentru o infracţiune prevăzută într-o lege
militară şi nu într-o lege penală ordinară;
3) cand cererea de extrădare este blocată de incidenţa principiului non bis in idem;
4) atunci cand sentinţa judecătorească în statul solicitant a fost pronunţată în cursul unui
proces judiciar în care au fost violate regulile cutumiare ale procesului echitabil;
5) cand cererea de extrădare urmăreşte pedepsirea unei persoane pe considerente de rasă,
religie, naţionalitate, origine etnică, opinii politice, sex sau statut personal.

Sistemul de protective internationala a drepturilor fundamentale

DI al drepturilor omului prezintă caracteristicile normelor centrale în măsura în care:
1)are aplicabilitate universală,
2) cuprinde norme de jus cogens (norme care reprezintă criterii de validitate material pentru
alte norme din sistem)
Pe de altă parte, in doua sub-sisteme, normele care reglementează materia drepturilor
omului posedă aplicabilitate directă în dreptul intern şi garantează titularilor accesul la
proceduri internaţionale. Aceste două caracteristici ne permit să atribuim persoanelor fizice
calitatea de subiecte limitate în DIP.
Libertatile publice reprezinta alaturi de cateva normele inderogabile dreptul pozitiv al
drepturilor omului. Sunt drepturi justitiabile

Regimul juridic internaţional al drepturilor omului

Regimul juridic internaţional al drepturilor omului se bazează pe izvoare formale
convenţionale. Instrumentele (actele internaţionale) se împart în două mari categorii:
1) Instrumente cu vocaţie universală îşi au originea în activitatea ONU şi a instituţiilor sale
specializate. Cel mai proeminent instrument este unul politic: Declaraţia universală (DU).
2) Instrumente regionale: calitatea instrumentelor in materia protectiei drepturilor
fundamentale reflecta si nivelul de centralizare atins in organizarea regionala
Nivelul cel mai înalt de centralizare în materia drepturilor omului a fost realizat în
cadrul Consiliului Europei şi în cadrul OSA. În ambele sisteme regionale s-au instituit
jurisdicţii centrale. Nivelul cel mai scăzut de centralizare juridică se regăseşte în cadrul OUA
şi a Ligii Arabe.
Doctrina protecţiei juridice a drepturilor omului distinge „trei generaţii de drepturi”:
A. Prima generaţie de drepturi.
Prima generaţie cuprinde drepturile civile şi politice. Persoana fizică este garantată împotriva
statului, de aici denumirea de drepturi negative sau drepturi defensive, ceea ce implică
obligaţia statului de a nu stanjeni exerciţiul lor. Drepturile fundamentale ca drepturi inerente
fiinţei umane sunt irevocabile, iar statul îşi angajează responsabilitatea internaţională în
cazul violării lor.
 PIDCP (art. 4, al. 1), CEDO (art. 15, al. 1) şi CADO (art. 27, al. 1) conţin cate o
clauză de derogare care autorizează statele să suspende exerciţiul drepturilor fundamentale:
1) în caz de război;
2) în cazul unui pericol public excepţional care ameninţă viaţa naţiunii.
Masura derogatorie trebuie analizata din perspectiva necesitatii si proportionalitatii.
Drepturi derogabile: dreptul la un process echitabil, libertatea de gandire, constiinta si
religie, dreptul de proprietate, libertatea de expresie sau libertatea de intrunire sau asociere
Drepturi inderogabile: dreptul la viata, dreptul de a nu fi supus la tortura sau la pedepse si
tratamente inumane sau degradante, dreptul de a nu fi tinut in sclavie, acestea trebuie
respectate in orice loc si orice circumstante.
B. A doua generaţie de drepturi
În acest grup intră drepturile economice sociale şi culturale. Recunoaşterea lor se înscrie în
tradiţia socialistă şi implică obligaţia statelor de a face şi dreptul corelativ al persoanei umane
la anumite prestaţii ale statului (drepturi-creanţe). Exemple:dreptul la muncă cu o categorie
de drepturi conexe, drepturi de asociere în sindicate, dreptul la grevă, dreptul la asistenţă
familială, dreptul la securitate socială, dreptul la educaţie, ş.a.m.d.
C. A treia generaţie de drepturi o reprezintă aşa-numitele drepturi de
solidaritate. Din această categorie fac parte dreptul la pace, dreptul la dezvoltare,
dreptul la un mediu sănătos.

Procedurile deschise persoanelor fizice în sistemul universal de protecţie

PIDCP a instituit un sistem de control care permite accesul internaţional al persoanei
fizice la un organ internaţional de control, CDO. Comitetul examinează pe rand,
admisibilitatea şi apoi temeinicia plangerii. Plangerile pot fi introduse doar împotriva statelor
care sunt părţi atat la Pact cat şi la Protocol.

Procedurile jurisdicţionale instituite în plan regional

Sistemul regional prin care persoanele fizice din statele membre ale Consiliului
Europei au dobandit locus standi într-o jurisdicţie internaţională s-a fundamentat pe noţiunea
de garanţie colectivă şi a fost pusa in aplicare printr-un mecanism tripartit, cu două organe
specifice, Comisia Drepturilor Omului şi Curtea DO şi cu un organ preexistent, Comitetul de
Miniştrii al Consiliului Europei.
În prezent acest sistem a fost reformat prin Protocolul 11 din 1995 care a înfiinţat
Curtea unică şi permanentă, organ care funcţionează de la 1 noiembrie 1998.
Structura Curtii: Marea Camera ( 17 judecatori si 3 judecatori supleanti) , Camerele
( 7 judecatori) si Comitelele (3 judecatori).
Persoanele fizice, ONG-urile si orice grup de particulari care pretind ca sunt victime
ale unei violari a CEDO pot sesiza Curtea in mod direct printr-o plangere individuala
prezenta, de regule pe un formular tipizat furnizat de Grefa.
Protecţia internaţională a minorităţilor
Drepturile minoritatilor (etnice, religioase, culturale si nationale) nu se plaseaza in
categoria drepturilor colective. Ele reprezinta o categorie de drepturi speciale, recunoscute
in scopul mentinerii identitatii populatiei minoritare. Sunt asadar drepturi care protejeaza
persoanele apartinand minoritatilor fata de politicile statale de omogenizare. Prin minoritate
trebuie sa intelegem ,,o colectivitate de persoane care traieste intr-o anumita tara sau
intr-o anumita localitate, care are o rasa, o religie, o limba si traditii proprii si care este
unita prin identitatea acestei rase, religii, limbi si acestor traditii, intr-un sentiment de
solidaritate, in scopul mentinerii cultului, asigurarii instruirii si educatiei copiilor,
conform spiritului rasei lor si in scopul de a se intrajutora”

Regimul juridic al străinilor

Regimul juridic al străinilor este deopotrivă cutumiar şi convenţional. El implică
competenţele teritoriale şi personale ale statului care decurg din suveranitate, drepturile
fundamentale ale persoanelor care, conform unui principiu bine stabilit în DI, sînt drepturi
opozabile erga omnes şi dreptul la protecţie diplomatică al statului de care este ataşat străinul
prin naţionalitate.
Dreptul cutumiar a consacrat două norme de bază pentru regimul juridic al străinilor:
1) statul pe teritoriul căruia se află străinul are obligaţia de a-i proteja persoana,interesele
şi proprietatea, prin măsuri preventive sau represive;
2) statul pe teritoriul căruia se află străinul nu îi poate impune acestuia comportamente
contrare obligaţiilor lui de fidelitate faţă de propriul stat sau prestaţii care nu au legătură cu
activităţiile prestate sau bunurile deţinute pe teritoriul său
Partizanii standardului national isi fondeaza in principal argumentatia pe principiul
nondiscriminarii, care impune o egalitate de tratament a nationalilor si a strainilor.
Sustinatorii standardului minim, un standard international general, sugereaza ca strainii si
nationalii nu se afla plasati in situatii egale care justifica in mod automat necesitatea unui
tratament egal. In acest moment putem considera ca regula standardului minim este bine
stabilita in dreptul international. Protectiei datorate drepturilor fundamentale inderogabile
(dreptul la viata, dreptul de a nu fi torturat sau supus tratamentelor crude, inumane sau
degradante sau dreptul de proprietate) trebuie sa i se adauge protectia vietii private, a
domiciliului si a corespondentei sau respectul onoarei si al reputatiei.
Denegarea de justitie = atunci cand se refuza judecata, cand se intarzie nejustificat sau
este obstructionat accesul la justitie, cand exista o sentinta in mod evident injusta.

Refugiaţii, apatrizii şi lucrătorii migranţi.

Termenul refugiat desemneaza persoana care a parasit teritoriul statului sau de
origine, se gaseste pe teritoriul unui stat de refugiu si refuza sa se intoarca in statul de
origine. Conventia privind statutul refugiatilor prevede urmatoarele motive ale refugiului:
persecutia rasiala, religioasa sau nationala, apartenenta sociala, opinii politice. Strainul se
afla in campul de aplicare al acestui tratat fie atunci cand s-a refugiat in urma persecutiilor,
fie atunci cand are banuieli rezonabile ca va fi tinta unor persecutii de tipul celor enumerate.
Aceasta definitie distinge categoria refugiatiilor in sens strict de o alta categorie de refugiati,
in sens larg, persoanele deplasate. Acestea din urma sunt cele care au fost constranse sa
paraseasca teritoriul national (acte cu caracter non-voluntar) datorita razboaielor sau datorita
catastrofelor naturale. Conventia depenalizeaza intrarea ilegala a refugiatului in tara de
refugiu si limiteaza facultatea tarii de refugiu de a-l expulza.
Conventia din 1951 recunoaste refugiatilor dreptul la un regim juridic national pe teritoriul
statului de refugiu.
Categoria apatrizilor desemneaza strainii care nu poseda nicio nationalitate. Unul
dintre fenomenele caracteristice epocii contemporane este migrarea in masa spre tarile
dezvoltate a unor persoane care provin din state care esueaza in programele lor de crestere
economica.

Organizaţiile nonguvernamentale şi societăţile transnaţionale.

În fluxurile transnaţionale, în afara indivizilor, sunt implicate două categorii de actori
cărora, explicit sau tacit, le este negată calitatea de subiecte de drept: ONG-uri şi societăţi
transnaţionale. Ambele sunt asocieri private (grupand persoane fizice şi/sau persoane
juridice, unele eventual dezmembrăminte publice) care posedă naţionalitatea unui stat însă
desfăşoară activităţi pe teritoriul mai multor state. Primele au un scop nelucrativ, secundele
au un scop lucrativ, se mai numesc si societati comerciale.
Scopul nelucrativ al ONG-urilor poate fi umanitar (Comitetul Internaţional al Crucii Roşii,
Amnesty International, Médicins sans frontieres, Médicins du Monde etc), sportiv (Comitetul
Olimpic Internaţional, FIFA, UEFA, alte federaţii ale altor discipline sportive), ecologic
(Greenpeace), de monitorizare a corupţiei (Transparency International), ştiinţific (Institutul
de drept internaţional sau International Law Association), social (federaţiile sindicale),
politic (internaţionale ale partidelor politice), etc. Capacitatea de actiune a unora dintre aceste
organizatii este cu totul remarcabila, nu in ultimul rand datorita veniturilor sau fondurilor pe
care le au la dispozitiei si care depasesc net bugetele aflate la dispozitia majoritatii
organizatiilor internationale. ONG-urile se afla in relatii de parteneriat cu numeroase
organizatii internationale.
De regulă societăţile transnaţionale acţionează ca grupuri de societăţi care se află în
interdependenţă economică şi sunt controlate de una dintre ele, cea care reprezintă centrul de
decizie. Această entitate determină naţionalitatea societăţii transnaţionale. Entităţile
controlate posedă, de regulă, patrimoniu propriu şi personalitatea juridicăa statului pe
teritoriul căruia activează. Spre deosebire de ONG-uri care sunt, de regula, organizatii
transparente, comunicand public strategiile si prezentand rapoarte de activitate si/sau rapoarte
bugetare, societatile transnationale nu pot fi decat structuri de tip militar, netransparente si
dotate cu structuri ierarhice relativ rigide. In acest moment, societatile transnationale nu sunt
considerate nici subiecte primare si nici subiecte derivate de drept international.

Investiţiile străine şi tratamentul investitorilor.

Ca regim juridic al proprietăţii generate de activităţiile economice, regimul
investiţiilor străine a fost fixat în contextul recunoaşterii dreptului statelor la suveranitate
permanentă asupra resurselor lor naturale.
Naţionalizarea este un transfer de proprietate privată în proprietatea statului (sau în
proprietatea unei colectivităţi publice), efectuat printr-o decizie unilaterală a acestuia,
motivată prin raţiuni de interes public.
 În DI exproprierea acoperă orice procedură prin care statul obligă străinii să-i cedeze
bunurile, drepturile sau interesele, pe considerente de ordin public.

Capitolul VIII. Răspunderea internațională

Răspunderea internațională
 Componentă esențială a oricărui sistem juridic iar în sistemul internațional acoperă
consecințele comportamentelor statelor suverane
 Se aplica și organizațiilor internaționale
 Tradițional se înțelege răspunderea statului pentru comportamentele ilicite care ii
lezează pe străini iar Anzilotti ne spune că destabilirea ordinii internaționale da
naștere obligației de reparare.
Răspunderea presupune :
 Un fapt ilicit, contrar D. I.
 O relație între faptul material și un subiect de drept internațional determinat -
pe baza căruia poate fi învinuit
 Regimul general al răspunderii este dominat de norme de tipul "jus dispositivum" -
statele pot deroga de la el prin acord sau poate pune alte condiții pentru răspundere.
Proiectul Codificarea răspunderii internaționale :
 Inițiat de CDI- Comisia de drept internațional)
 A decurs lent (începând în 1955 și finalizând în 1996 cu o lectură clasificată
nesatisfăcătoare)
 A fost reluat și finalizat în 2001 și este considerat opera de doctrina colectivă
 Interesul pentru acest proiect a scăzut fata de jumătatea secolului trecut, tendința
actuala fiind fragmentarea, instituirea unor regimuri specifice (dr. marii, regimul
comerțului)
 Dezvoltarea dreptului răspunderii prin lex specialis, în cadrul self - contained regiune,
scade relevanta unui drept general al răspunderii
 Însă proiectul este util întrucât este evocat în sentințe de către tribunalele arbitrale și
CIJ
Condițiile responsabilității.
A) Faptul internațional ilicit
În D. I.:
 fapt ilicit =orice comportament antijuridic contrar obligațiilor ce decurg din normele
convenționale, cutumiare, principii generale recunoscute.
 Nu exista o forma specifică de răspundere
 Faptul ilicit este calificat ca element obiectiv, neavând relevanță intenția sau culpa
 Prejudiciul nu este o alta condiție a faptului juridic, prejudiciu putând fi atât moral cât
și material pentru statul respectiv, lucru susținut și de jurisprudență.
 Doar prejudiciul direct este luat în considerare, acesta rezultând obligatoriu din actul
ilicit
 Prejudiciul mediat - atribuit statului ca o consecință a faptului ca a fost suferit de unul
din naționali sai
 Prejudiciu imediat- este diferit de cel direct ; este suferit de stat în sfera propriilor
interese
B) Imputabilitatea
 Pe lângă un fapt generator este necesar și un agent determinant
 Atitudinea agentului este irelevanta, răspunderea fiind caracterizată ca obiectivă
 Se distinge între :
a. Imputabilitate în cazul răspunderii pentru fapt ilicit
i. Răspunderea statului pentru actele organelor de stat
Art. 4 din proiectul CDI ne spune: orice organ de stat, indiferent că apar puterii constitutive,
legislative, judiciare, executive sau administrative, și indiferent de poziție ierarhică în
sistemul juridic intern, poate angaja räspunderea statului.
Statul răspunde pentru:
 legislația contrară dreptului internațional
 omisiunea de a fi introdus In legislația internațională conform angajamentelor sale
internaționale
Actele executivului care atrag răspunderea sunt adesea actele de executare a legilor

ii. Răspunderea statului pentru actele entităților abilitate sa exercite prerogative de putere
publică
Statul răspunde pentru comporamenul colectivităților publice teritoriale (regiuni, județe)
independent de statul lor de drept intern și chiar în absența integrării lor stricte sau formale în
structura statului.
Ex: actele unei societăți private, dacă aceasta a fost investită cu funcții caracteristice poliției.
Statul răspunde pentru toate actele intra vires sau ultra vires, indiferent dacă organele sau
agenții și-au depășit sau nu competențele.

iii. Răspunderea statului pentru acte care nu i se atribuie în mod direct

Faptele comise de particulari, care nu pot fi imputate direct statului decât dacă dreptul
internațional impune statului obligația de a le împiedica => răspunde pentru abstentiune
ilicită
Statul răspunde pentru faptele particularilor și dacă le aprobă sau și le asuma, ipoteza
declarata de jurisprudență.
Statul nu răspunde pentru :
 Actele organelor altui stat
 Actele organelor unei organizații internaționale
 Actele unei mișcări insurecționale ( Formă de luptă armată, având ca scop înlăturarea
regimului politic existent sau a unei armate ocupante). - dacă insurecția eșuează, statul
nu va răspunde - dacă insurecția își atinge scopul, statului ii pot fi imputabile faptele
ilicite ale insurgenților, conform principiului continuității statale
b. Imputabilitate în cazul răspunderii absolute (obiective)
Räspunderea absolută (damnum sine injuria) este o categorie particulară, care posedă o bază
juridică convențională (lex specialis), prin care se stabilește obligația internațională de a
repara anumite prejudecăți provocate de anumite acte internaționale licite.
Apariția ei este consecința faptului că sunt desfașoare pe teritoriile lor chiar și activități
permise de dreptul internațional, care însa, datorită tehnologiilor puse in opera, pot provoca
prejudicii transfrontaliere, sau a faptului că există activități declanșate pe teritoriul statal care
continuă in spațiile internaționale (marea liberă, teritoriul Antarcticii) iar acolo poate fi un
prejudiciu.
Prejudiciile pot fi provocate de utilizare pașnică a energiei atomice, de transport maritim la
hidrocarburilor, de lansare unor obiecte spațiale sau de exploatarea rezervelor de petrol din
spațiile maritime.
Condiție pentru principiul răspunderii absolute : prejudiciu transfrontalier.

Consecințele responsabilității:
 autoprotecția (self-help);
Măsurile de protecție nu au ca scop sancționarea statului responsabil ci un mod de a reintegra
ordinea juridică violată.
 restituirea;
restitutio in integrum prezintă restabilirea situației anterioare a situației care ar fi existat dacă
trebuie ilicit nu s-ar fi produs.
Arunci cand restituirea nu este posibilă statul responsabil datorează statului lezat reparații.
 reparația.
Consta în indemnizarea statului lezat cu un echivalent bănesc al prejudecăților suportate- cel
mai frecvent.
Indemnizația trebuie sa acopere damnum emergens(pierderea propriu-zisa) și lucrum cessans
(câștigul nerealizat).
Ilicitul are o consecință unică și imediată: dreptul de a recurge la sancțiuni, care reprezinta
măsurile primare de autoprotecția.

Circumstanțe care exclud Ilicitul internațional / cauze exoneratoare de răspundere

 Neutralizează temporar obligația internațională violată.
 In ipoteza în care un stat este acuzat pentru un comportament care ar trebui să îi
angajeze răspunderea internațională, poate, pe cale de excepție, să conteste existența
răspunderii, probând circumstanța calificată de dreptul internațional ca o circumstanță
de excludere a caracterului ilicit.
 Proiectul CDI a recunoscut șase circumstante:
1. consimțămîntul statului lezat
Pentru a exclude ilicitul, consimțământul trebuie să fie imputabil statului lezat.
Validitatea consimțämîntului statului lezat:
(a) să fie exprimat de organele competente să angajeze statul în plan internațional
(b) să fie liber (neafectat de vicii de consimțămint); (c) sã fie efectiv exprimat (prin urmare,
consimțãmântul nu poate fi prezent);
(d) să poată fi stabilit în mod clar;
 (e) să preceadă comportamentul care ar putea fi considerat ilicit sau să fie, eventual,
concomitent cu acesta. - o acceptare ulterioară nu exclude caracterul ilicit, reprezintă doar o
renunțare la dreptul de a obține repararea prejudiciului.
2. legitima apărare
 Autoprotecția nu este acțiunea statului lezat în sfera de interese a statului
ofensator, ci reprezintă libertatea de acțiune pe care dreptul internațional cutumiar
o lasă statului lezat => statul ofensator nu poate invoca ilicitul.
 Reprezintă o formă a autoapararii alături de contramasuri
 Are caracter preventiv
 Legitima apărare împotriva unui atac armat include atît dreptul de a pregăti
autoapărarea cît și dreptul de apărare colectivă.
 Caracterul rezonabil al actelor de apărare este testul exercitării licite a dreptului la
legitimă apărare
3. contramăsurile legitime
Sunt sancțiuni. Acestea sunt licite ca și consecințe ale responsabilității și nu sunt exoneratoare
deoarece sunt licite.
4. forță majoră / cazul fortuit
forță majoră = „intervenția unei forțe irezistibile sau a unui eveniment neprevázut in afara
controlului statului și care în circumstanțele cazului face materialmente imposibilă
îndeplinesc obligațiile juridice "
Forța majoră pune în evidență caracterul irezistibil al forței exterioare
Cazul fortuit pune în evidență caracterul imprevizibil.
Ambele au însă în comun faptul că fac executarea obligației imposibile și care au avut un
caracter involuntar. Pentru a fi admisibil ca și cauze exoneratoare, forța majoră și cazul
fortuit trebuie să îndeplinească următoarea serie de condiții:
(1) forța irezistibilă sau evenimentul neprevăzut trebuie, așa cum am aritat să facă imposibilă
executare. Faptul că o anumită obligație a devenitprea oneroasă nu poate fi asimilat
imposibilități ";
(2) trebuie să existe o relație cauzală între evenimente și neexecutarea obligației;
(3) evenimentele nu trebuie să facă parte din categoria celor care ar putea fi imputabile
statului care le invocă. Acestea trebuie ca statul să nu fi contribuit cu intenție sau din
neglijență la producția lor;
(4) statul să nu le-a făcut fi asumat riscul intervenției evenimentelor. Cu condiția negativă
presupune existența unui tratament în care asumarea riscului să fie stipulată în mod expres.
5. pericolul extrem (distress)
 Situația în care autorul actului (organ al statului, nm), într-o situație de pericol extrem,
nu sunt la îndemină un alt mod rezonabil de a-și salva propria viață sau viața
persoanelor aflate în grija sa
 Comportamentul ilicit nu este intenționat ci este o alegere pentru a evita pericolul.
 Nu operează ca și cauza exanoratoare :
 Atunci cînd situația de pericol extrem a fost provocată (fie exclusiv, fie în combinație
cu alți factori) de comportament statului care invocă situația cu titlul de cauză
exoneratoare
  Atunci cînd comportamentul adoptat pentru evitarea pericolului ar putea crea un
pericol comparabil, sau superior, pericolului care a fost luat în considerare
6. starea de necesitate
 Exonerează de răspundere un act voluntar determinat de un pericol grav dar care nu
amenință viața unui organ de stat sau viața celor din grija acestuia.
 Starea de necesitate nu se extinde la state terțe, nu este justificată pentru protecția
intereselor altuia.
 Funcționează când pericolul amenință:
 un interes esențial al statului, interes care poate fi salvat numai prin
comportamentul ilicit adoptat în stare de necesitate
 comportament ilicit în stare de necesitate nu afectează de o manieră gravă un
interes vital al statului față de care există obligație internațională violată

CAPITOLUL IX. SANCŢIUNILE ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL

Conceptul de sancţiune internaţională.
Clasificarea sanctiunilor internationale:
(a) Retorsiuni( reactii de raspuns licite, care prezinta un caracter ostil)
(b) Contramasuri ( represalii care nu implica utilizarea fortei)
(c) Represalii armate
Autocalificarea este o libertate acordată de DI general statului ofensat împotriva
statului ofensator şi este expresia descentralizării sistemului internaţional. Sancţiunile sunt
legitimate de prezenţa actului ilicit care le provoacă. Liceitatea lor, conform dreptului
cutumiar, este incontestabilă.
Actele materiale care constituie sanctiunile sunt, cu exceptia actelor de retorsiune,
acte internartionale ilicite. Ele pot consta în neexecutarea unui tratat, denunţarea tratatului
neautorizată de dispoziţiile sale, acte de forţă,violarea spaţiului aeriande către aeronave de
stat, etc.

Sancţiuni descentralizate şi sancţiuni centralizate

Sanctiunea este un comportament contrar intereselor statului sanctionat, care poate
indeplini trei tipuri de functii: reparatorii, punitive sau preventive.
Există cazuri cand insuşi actul institutiv al organizației internaționale autorizează
statele membre să aplice sancțiuni. Aceasta este insă, repet, excepția, pentru că de regulă un
stat este sancționat în mod direct de către organizația internațională atunci cind îşi încalcă
obligațiile statutare. In această ipoteză a sancțiunii centralizate, organizația internațională
este cea care califică in mod autonom violarea dreptului internaţional sau faptul ilicit și este
învestită cu dreptul de control al aplicării sancțiunilor.
Există o diferenţă esenţială între sancţiunile aplicate de state cu titlu de sancţiuni
descentralizate şi sancţiunile centralizate ale unei organizaţii cum este ONU. Spre deosebire
de sancţiunile descentralizate, care sînt în sine acte internaţionale ilicite, sancţiunile
autorizate de Consiliul de Securitate al ONU sînt în sine acte internaţionale licite.
Sancţiuni descentralizate. Retorsiunea.
Cea mai mare parte din doctrină exclude retorsiunea din categoria sancţiunilor pentru
că retorsiunea constă în reacţia la acţiunea inamicală, ilicită sau licită, a unui stat printr-un act
inamical care este însă, per se, un act licit; de exemplu, declararea unui diplomat persona non
grata. Ca reacţie descentralizată, prin acte licite internaţional, retorsiunea nu ar trebui să
intereseze DI. Dacă însă considerăm conceptul de sancţiune într-un sens larg, atunci
retorsiunea, care aduce incontestabil atingere sau prejudiciazăinteresele unui stat, rămîne o
sancţiune.
Masurile concrete pe care le poate lua un stat, cu titlu de retorsiune, sunt extrem de variate:
 adoptarea unor masuri vexatorii fata de resortisantii statului ofensator
 aplicarea unor penalizari economice
 instituirea embargoului comercial ( interdictie a schimburilor comerciale sau o
restrictionare a accesului la resursele financiare, la comunicatii, la tehnologie)
 refuzul unor state de a participa la anumite activitati, pentru a protesta impotriva
statului gazda

Sancţiuni descentralizate. Represaliile.

Represaliile se clasifică în general în două categorii:
1) represalii care nu implică utilizarea forţei
2) represalii armate.
Distinctia intre aceste categorii este evidenta. Mai putin clara este distinctia dintre
represalii armate si razboi.
Represaliile reprezinta un act de justitie proprie a statului lezat, act de raspuns, dupa ce
somatia a ramas fara ecou, la un act contrar Dreptului International al statului ofensator.
Ele au ca efect suspendarea momentana, in raporturile celor doua state, a respectarii unor
anumite reguli de Drept International. Ele sunt limitate prin normele de umanitate si de
regulile bunei-credinte, aplicabile raporturilor interstatale. Ele tind sa impuna statului
ofensator repararea ofensei sau reintoarcerea la legalitate pentru a evita noi ofense. In
principiu, represaliile reprezinta o ,,interventie limitata in sfera de interese ale statului”, pe
cand razboiul reprezinta ,,o interventie nelimitata”.
Un exemplu care pune în lumină caracterul complex al subiectului, îl reprezintă acţiunile
în forţă desfăşurate de NATO în 1999 împotriva Iugoslaviei, care au fost calificate în media
internaţională ca fiind un „război”. Juridic, bombardamentele aliaţilor, declanşate la 24 martie
1999, au fost represalii armate. Ele au fost sancţiuni descentralizate colective, motivate, inter
alia, de violări masive ale dreptului umanitar imputabile forţelor armate iugoslave. Funcţiile
lor au fost reparatorii(restabilirea situaţiei anterioare) şi preventive.

Regimul juridc al sancţiunilor

Prin regim juridic am în vedere o serie de condiţii de liceitate, care operează indistinct, atît în
cazul sancţiunilor descentralizate cît şi în cazul sancţiunilor centralizate.
Sentinţa pronunţată în Naulilaa reprezintă jurisprudenţa clasică în materie de liceitate
a
sancţiunilor. Ea fixează patru condiţii obligatorii:
1) sancţiunile trebuie îndreptate împotriva statului responsabil;
2) sancţiunile trebuie precedate de o somaţie rămasă fără rezultat;
3) sancţiunile trebuie să fie necesare;
4) sancţiunile trebuie să fie proporţionale.

Sancţiuni centralizate. Privarea de drepturi specifice unui sub sistem

Sanctiunile privative de avantaje sunt sanctiunile caracteristice organizatiilor tehnice
sau in sub sistemele de integrare regionala

Sancţiuni centralizate care implică măsuri coercitive

Sancţiunile centralizate pe care le adoptă Consiliul de Securitate al ONU în baza
articolului 41 din Cartă au toate caracterul de embargo. Formele de embargou enumerate de
art.41 sunt: intreruperea completa sau partiala a relatiilor economice si intreruperea
comunicatiilor si ruperea relatiilor diplomatice.

CAPITOLUL XI. CONTENCIOSUL INTERNAŢIONAL

Noţiunea de diferend internaţional.
Atîta timp cît conflictele de interese creează simple „tensiuni” între actorii
internaţionali nu sîntem în prezenţa unui diferend. Diferendul apare doar atunci cand se
exteriorizează o pretenţie a unui subiect de drept la care reacţia unui alt subiect constă în
rezistenţă sau refuz. Diferendul juridic reprezintă un dezacord asupra manierei în care
dreptul pozitiv reglementează un conflict de interese.
Doua moduri generale de solutionare a diferendelor sunt la dispozitia statelor:
procedura judiciara si procedura politica. Diferenta dintre ele consta in remediul oferit: prin
procedura judiciara (arbitraj sau jurisdictie permanenta) bazata pe norme juridice, se atinge
scopul de a stabili raportul juridic si responsabilitatea; prin procedura politica (negociere,
bune oficii, mediere, ancheta internationala, conciliere) se atinge scopul de a solutiona
diferendul conform circumstantelor care sunt apreciate ca fiind cele mai oportune pentru o
solutie mutual acceptabila

Reglementarea politică a diferendelor: negocierea, bunele oficii, medierea şi concilierea.

A) Negocierea.
Este o procedură de soluţionare a diferendelor pe calea discuţiilor (consultărilor) dintre
cele două părţi situate pe poziţii adverse. Negocierea se realizează prin intermediul
reprezentanţilor oficiali ai părţilor, fie la iniţiativa lor, fie ca rezultat al intervenţiei unui terţ.
Obiectivele pot fi reduse la următoarele categorii:
a) confirmarea unui anumit tip de status quo, prin reînnoirea acordurilor existente;
b) normalizarea, în scopul de a pune capăt printr-un act juridic unei situaţii nefireşti;
c) redistribuirea, prin care un subiect de drept cedează un teritoriu sau renunţă la un drept
pentru a evita o eventualăpierdere mai importantă;
d) modificarea unei situaţii care se apropie de un nivel de criză;
e) realizarea unui efect indirect sau periferic: statul angajat în negocieri doreşte să
demonstreze buna sa credinţă, să calmeze opinia publică, să păstreze contactul cu adversarul
pentru a-l menţine în cadrul amiabil de reglementare, etc.
B) Bunele oficii.
Constau în intervenţia unuia sau mai multor state care se află în bune raporturi cu părţile
la diferend, dar care nu propune/propun în mod direct un mod de soluţionare. Statul terţ
are un rol impersonal, un rol de intermediar abilitat să conducă doar părţilela diferendspre
osoluţie negociată.
C) Medierea
Este greu să precizezi ceea ce distinge de fapt medierea de bunele oficii pentru că medierea
include pînă la urmă bunele oficii. Există doar o diferenţă cantitativă, de grad, a intervenţiei
terţului. Medierea constă în primul rînd în acţiunea terţului de a pune în contact actorii
diferendului. Mediatorul propune preliminariile sau bazele negocierii şi intervine în
negociere ori de cite ori este cazul, pentru a apropia poziţiile divergente. Totuşi, mediatorul
nu impune el însuşi o soluţie pentru rezolvarea diferendului. Acest model este valabil doar în
principiu. Într-un caz concret părţile la diferend pot solicita în mod expres mediatorului să
prezinte el însuşi o propunere de reglementare
D) Concilierea.
Concilierea este un mod relativ recent de reglementare a diferendelor internaţionale, care a
apărut în practica diplomatică de după Primul Război Mondial. În cadrul concilierii
diferendul este examinat de un organ (preconstituit sau acceptat de părţi după naşterea
diferendului) care face părţilor propuneri şi le oferă soluţii concrete pentru stingerea
diferendului. Neavînd o bază obligatorie în dreptul cutumiar, concilierea presupune
întotdeauna un angajament convenţional al statelor (general sau ad-hoc). Urmînd o procedură
contradictorie, concilierea se apropie de modurile jurisdicţionale de soluţionare a
diferendelor, diferenţa constă în faptul că prin conciliere nu se poate impune o reglementare
obligatorie.

Rolul anchetei internaţionale

Acest tip de activitate nu serveşte soluţionării diferendelor, ci serveşte punerii în operă
a mecanismelor de sancţiuni de care dispune Consiliul de Securitate. Comisiile de anchetă
utilizate în procedurile de reglementare a diferendelor au misiunea unică de „a stabili
materialitatea faptelor”. Nefiind un mod autonom de reglementare, ancheta se constituie ca
element al negocierii sau ca un instrument probator în procedurile jurisdicţionale. Ancheta
este facultativa, deoarece raportul comisiei de ancheta nu poseda un caracter obligatoriu.
Reglementarea jurisdicţională. Arbitrajul internaţional.
Arbitrajul, în general, este un mod de a soluţiona un diferend, solicitand unui terţ să
procedeze la tranşarea lui printr-o decizie obligatorie. În mediul internaţional arbitrajul s-a
dezvoltat ca arbitraj politic. Arbitrajul jurisdicţional, adică arbitrajul modern, a apărut după
Războiul de Secesiune si este un mod de reglementare jurisdictionala a diferendelor juridice.
Obligatia de a supune diferendul arbitrajului poate sa rezulte din trei surse:
 din compromis (care este un act incheiat dupa nasterea litigiului si in care partile
stabilesc obiectul diferendului, modul in care vor fi desemnati arbitrii, normele
procedurale aplicabile si stipuleaza angajamentul ferm de a executa sentinta);
 din clauza compromisorie (un angajament inserat in cadrul unui tratat care are un
alt obiect si prin care partile stabilesc sa rezolve in viitor diferendele care ar putea
rezulta din interpretarea sau aplicarea tratatului);
 dintr-un tratat general de arbitraj (prin care partile decid sa supuna unui arbitraj
institutionalizat diferendele care ar putea surveni intr-o materie internationaala
determinata).
Tribunalul arbitral, organ care se instituie ad-hoc pentru solutionarea unui
singur diferend, poate fi constituit dintr-un arbitru unic, dintr-o comisie mixta sau
dintr-un colegiu de arbitri. Tratatele mai recente exclud ,,diferendele politice” sau, in
general, chestiunile care tin de domeniul rezervat al statului.
In cazul in care partile nu dispun astfel prin compromis (indicand de pilda un izvor de drept
pe care inteleg sa il privilegieze), tribunalul arbitral va decide in conformitate cu dreptul
international pozitiv. Partile pot insa sa autorizeze tribunalul sa decida ex aequo et bono (in
echitate). Procedura arbitrala este o procedura aflata la discretia partilor. In consecinta,
partile pot dispune si ca tribunalul sa o stabileasca in mod autonom.
De regula, procedura arbitrala se inspira dupa modelul jurisdictional comun, pentru ca
acesta este dotat cu un arsenal tehnic menit sa garanteze procesul echitabil
(contradictorialitate, egalitatea partilor, celeritate etc.). Tendintele de institutionalizare prin
crearea unui tribunal arbitral permanent cu vocatie universala au esuat.
Sentinta arbitrala este definitiva si obligatorie. Ea nu poseda evident si un caracter
executoriu pentru ca tribunalul arbitral nu poseda imperium. Insa neexecutarea unei sentinte
valide atrage responsabilitatea statului, conform dreptului comun in materie, deoarece intra in
sfera ilicitului international.

Reglementarea jurisdicţională. Curtea Internaţională de Justiţie

CIJ a fost instituită ca organ principal al ONU, Statutul ei face parte integrantă din
Cartă, iar membrii ONU au acces în mod automat la jurisdicţie. Accesul este admis, în
anumite condiţii, şi statelor care nu sunt membre ale organizaţiei. Regula repartizării
geografice echitabile este utilizată pentru desemnarea membrilor organelor
interguvernamentale ale ONU, dar si a membrilor CIJ.
Sunt alesi 15 judecatori, mandatele sunt de 9 ani, la constituirea Curţii s-au atribuit
cate cinci mandate de 3, 6, şi 9 ani, pentru a permite reînnoirea unei treimi dintre judecători la
intervale de trei ani. S-a considerat că acest sistem conciliază două scopuri deopotrivă dorite:
reînnoirea Curţii şi continuitatea jurisprudenţei.
 Alegerea judecătorilor este de competenţa Adunării Generale şi a Consiliului de
Securitate şi are forma unei codecizii, deoarece fiecare judecător trebuie să obţină o
majoritate absolută în fiecare dintre cele două organe. Judecătorii au statutul funcţionarilor
internaţionali (posedă imunităţi diplomatice şi sunt limitaţi prin incompatibilităţi). Curtea îşi
numeşte preşedintele pentru un mandat de trei ani, de asemenea grefierul şi ceilalţi
funcţionari.
În afara judecătorilor permanenţi, în cadrul Curţii pot funcţiona, în anumite
circumstanţe speciale, şi judecători ad-hoc ( un judecător naţional a cărui misiune încetează la
terminarea afacerii pentru judecarea căreia a fost desemnat).
Se apelează la judecătorul ad-hoc în două ipoteze:
a) un stat, care este parte la procedură, nu posedă un judecător naţional printre judecătorii
permanenţi;
b) nici un stat-parte la procedură nu posedă un judecător permanent (art. 31 din Statut).
Pentru situaţia în care la procedură participă mai multe state care exprimă aceleaşi interese se
desemnează un singur judecător ad-hoc pentru întregul grup.
 Curtea poseda doua functii:
1. functia contecioasa
2. functia consultativa
Funcţia contencioasă a Curţii
În materie contencioasă competenţa Curţii se limitează, ratione personae, la state, în principiu
la statele-părţi la Statutul Curţii. Însă şi statele care nu erau membre ONU au putut deveni, în
anumite condiţii, părţi la Statut (de ex. Elveţia, Lichtenstein, San-Marino).
Doua componente ratione materiae, Statul CJI (art. 36) a limitat contenciosul
interstatal de competenţa Curţii la litigiile juridice si a stabilit criteriul obiectului litigiului:
„a) interpretarea unui tratat;
b) orice chestiune de DI;
c) existenţa oricărui fapt care, dacă arfi stabilit, ar constitui o violare a unei obligaţii
internaţionale;
d) natura sau întinderea reparaţiilor datorate pentru încălcarea unui angajament
internaţional.”
Jurisdicţia Curţii este în principiu o jurisdicţie facultativă. În consecinţă, părţile vor
redacta un compromis, care este actul de sesizare al Curţii, document din care trebuie să
rezulte acordul de a supune diferendul Curţii. Jurisprudenţa constantă a Curţii a admis că
voinţa Statului de a supune diferendul Curţii poate rezulta dintr-o declaraţie expresă sau din
orice„act concludent”, cum ar fi comportamentul posterior sesizării ei. Este o extindere a
competenţei, în absenţa unui compromis (forum prorogatum).
Competenţa Curţii poate fi stabilită însă şi aprioric ca şi competenţa obligatorie, în
situaţia în care statele-părţi au acceptat clauza opţională (optional clause) sau, cum se mai
numeşte, clauza facultativă de jurisdicţie obligatorie. Clauza este facultativă pentru că statele
pot să emită sau să nu emită declaraţia de acceptare a jurisdicţiei Curţii şi este obligatorie
deoarece prin efectul declaraţiei statul este obligat să supună jurisdicţiei Curţii orice diferend
care apare în relaţiile cu un alt stat care a emis o declaraţie similară. Însă efectivitatea clauzei
facultative este relativizată din cayeva motive:
a) declaraţiile pot fi limitate în timp;
b) declaraţiile pot fi subordonate condiţiei reciprocităţii;
c) declaraţiile pot fi acompaniate de rezerve;
d) declaraţiile sunt guvernate de principiul reciprocităţii, în consecinţă, statul reclamant poate
invoca în interesul său rezervele cuprinse în declaraţia de acceptare subscrisă de statul
reclamant, ceea ce extinde campul efectelor incerte pe care le generează clauza facultativă.
Un exemplu de rezerva este Rezerva Connally, ea produce doua efecte:
1. permite calificarea subiectiva domeniului rezervat
2. priveaza Curtea de dreptul de a-si stabili propria competenta.
Aceasta are un caracter potestativ, dar nu atrage nulitatea.
Competenţa CIJ mai poate fi atrasă şi într-un al treilea mod (pe care l-am întalnit şi în
cazul arbitrajului), prin prezenţa în cadrul unor tratate bilaterale sau multilaterale a unor
clauze care prevăd această competenţă. Conform art. 62 şi 63 dinStatut, este posibilă şi
intervenţia terţilor în procedura contencioasă in două situaţii:
a. dacă invocă un interes juridic a cărui existenţă poate fi stabilită în mod obiectiv
b. dacă este în discuţie interpretarea unui tratat lacare intervenientul este parte şi dacă
sentinţa produce o interpretare care i-ar fi opozabilă.
Procedura în faţa Curţii cuprinde:
a) o fază scrisă (realizată printr-un schimb de înscrisuri care expun tezele părţilor: memoriu,
contra-memoriu, replică, duplică);
b) o fază orală (cuprinde expuneri orale ale agenţilor, în ordinea alfabetică a statelor, urmate
de replici şi,eventual, de duplici).
În principiu, procedura scrisă este confidenţială, insă articolul 53 din Regulamentul CIJ
lasă totuşi Curţii facultatea de a face publice actele din procedura scrisă.
În orice moment al desfăşurării procesului, CIJ poate indica măsuri conservatorii, în
cadrul unei proceduri contradictorii separate de fondul cauzei, la cererea unei părţi sau din
oficiu.
În ipoteza în care părţile doresc să invoce excepţii preliminare, trebuie să o facă in limine
litis, înainte de termenul fixat pentru depunerea primului înscris din faza procedurii scrise.
După ascultarea părţilor,Curtea poate statua asupra excepţiilor sau poate decide reunirea lor
cu fondul cauzei. În cazul admiterii excepţiei preliminare, efectul urmărit de partea care a
ridicat-o, acela de a împiedica examinarea fondului litigiului, se realizează. Respingerea
excepţiilor aduce cauza în judecata de fond. Ca şi în procedurile din sistemele de drept intern
excepţiile se clasifică în excepţii decompetenţă şi excepţii de inadmisibilitate ( materiale si
formale)

Funcţia consultativă a Curţii

Funcţia consultativă constă în competenţa atribuită Curţii prin articolul 96 din Cartă de a
emite, la cererea unor organe determinate ale ONU, opinii asupra unor chestiuni juridice.
 Este o funcţie în cadrul sistemului ONU şi în general o funcţie limitată la sub-
sistemele internaţionale. Actul numit aviz consultativ nu posedă forţă juridică obligatorie.
Organul care l-a solicitat poate lua sau nu în considerare opinia juridică a Curţii. De
asemenea, Curtea decide discreţionar dacă dă sau nu curs cererii de aviz.
Trei condiţii trebuie reunite pentru a stabili competenţa Curţii în materia consultativă:
1) ratione personae, să existe o cerere a organelor care posedă locus standi (Adunarea
Generala si Consiliul de Securitate
2) ratione materiae, să existe chestiunea juridică asupra căreia să se pronunţe Curtea;
3) ratione materiae, chestiunea juridică să fie plasată în cadrul activităţii organului sau
organizaţiei solicitante.
Conform principiului specialităţii, Curtea trebuie să declare inadmisibilă şi o cerere de
aviz consultativ prin care un organ intervine în campul de competenţe al altui organ al ONU.
De exemplu, o cerere de aviz a Adunării Generale, atunci cand acest organ tinde să exercite
competenţe în materia menţinerii păcii şi securităţii internaţionale, materie de competenţa
exclusivă a Consiliului de Securitate al ONU.
Pentru a obţine declararea dreptului aplicabil unei situaţii concrete, statele au la
dispoziţie o cale contencioasă prin care pot obţine hotărari declaratorii, acestea sunt
obligatorii si nnu pot fi solicitate decat de state.
Procedural, Curtea urmeaza procedura contencioasa, cu limitele inerete, si atunci caand este
solicitata cu o cerere de aviz consultativ.

Sentinta internationala
Sentinţa internaţională este actul unilateral de natură jurisdicţională care tranşează
definitiv şi obligatoriu un diferend internaţional.
Formal, orice sentinţă internaţională are o structură bipartită: o parte descriptivă, care
cuprinde individualizarea afacerii (prin descrierea Tribunalului sau a Curţii, prezentarea
concluziilor părţilor, a stării de fapt, etc.) şi expunerea motivelor pe care se bazează soluţia, şi
o parte normativă, care se numeşte dispozitiv.
O sentinţă internaţională poate fi reformată doar pe calea procedurii de revizuire(poate
fi admisă numai atunci cand se descoperă un fapt de natură să exercite o influenţă decisivă
asupra soluţiei, fapt necunoscut de Tribunal sau Curte, şi pe care partea care îl invocă să nu fi
putut să-l cunoască în cursul procesului, uzand de o diligenţă rezonabilă).
În cazul sentinţelor jurisdicţiilor permanente (dar chiar şi în arbitraj, dacă există un
acord iniţial sau un acord subsecvent), părţile pot cere tribunalului o sentinţă interpretativă
cand consideră că ambiguitatea dispozitivului face sentinţa inaplicabilă.
Ca act unilateral, sentinţa arbitrală poate fi afectată de nulitate. Motivele pentru care o
sentinţă ar putea fi considerată nulă se restrang la patru ipoteze:
1) dacă tribunalul a comis un exces de putere (ultra vires); de exemplu, deşi a fost
abilitat de părţi să statueze în drept, a statuat ex aequo et bono;
2) dacăs-a stabilit că un membru al tribunalului a fost corupt;
 3) dacă s-a stabilit nulitatea compromisului sau a clauzei arbitrale, nulitate care îşi
extinde efectele asupra sentinţei;
4) dacă au fost violate norme fundamentale de procedură sau lipseşte motivarea.
In dreptul international accentul cade pe justificarea solutiei. Exista doua metode de
motivare: explicatia sumara si dizertatia. Prima metoda se intalneste in special in sistemele de
drept civil, si se recunoaste prin frecventa in textul motivarii a sintagmei ,,avand in vedere”
sau a cuvantului ,,vazand”. Consecinta practica este aceea ca judecatorul selecteaza
argumentele partilor, le comprima sau le ignora, in functie de locul pe care il ocupa in
formarea ,,convingerii sale intime”. Cea de-a doua metoda presupune ca judecatorul sau
arbitrul sa raspunda tuturor argumentelor prezentate.
Desi sunt obligatorii, sentintele internationale nu sunt executorii. De regula, statele
executa cu buna-credinta obligatiile care le revin conform sentintelor internationale.

Jurisdicţii internaţionale speciale

Jurisdicitie speciala cu vocatie universala, Tribunalul Marii,ratione personae,
competenţa Tribunalului Mării se extinde la diverse categorii de subiecte: state, organizaţii
ale Convenţiei din 1982, persoane fizice şi juridice. Ratione materiae,Tribunalul posedă
competenţă obligatorie doar în litigiile care decurg din activităţile de explorare, exploatare
minieră şi alte activităţi conexe desfăşurate în zonă. În orice alte litigii în materia dreptului
mării competenţa sa este facultativă, şi se poate partaja cu CIJ, cu arbitrajele sau cu CJCE.
O categorie specială de jurisdicţii internaţionale o reprezintă tribunalele administrative
care funcţionează în dreptul intern al OI (TAOIT, TANU, Tribunalul administrativ al
Consiliului Europei)
Regimul de soluţionare a diferendelor din cadrul OMC este extrem de flexibil şi
extrem de eficace. Fiecare stat parte la sistemul de acorduri care constituie regimul juridic al
comertului international instituit trebuie sa notifice Organizatiei si celorlalte state parti orice
decizie adoptata care poate influenta eficacitatea acordurilor de comert.
Pasul procedural urmator il reprezinta consultarile, al caror scop este cautarea
modalitatilor care sa satisfaca interesele partilor la acorduri. Daca consultarile esueaza, părţile
pot opta fie pentru o reglementare politică (Procedura combină concilierea, medierea,
arbitrajul şi sancţiunile descentralizate (retorsiuni) supuse aprobării Consiliului general al
OMC, care funcţionează ca organ de reglementare a diferendelor) fie pentru o reglementare
cvasi-judiciară realizate prin comitete de experţi (panelurile sunt formate fie din 3 experti, fie
din 5). Este prevăzut şi un organ permanent de apel.
Acest tip de sistem, pe cat de suplu, pe atat de eficace, pare să fie preferabil modurilor
jurisdicţionale sau, în orice caz, pare mai bine adaptat sistemului internaţional actual.

Capitolul XII. Sistemul națiunilor unite

Al doilea R. M. A fost primul care s-a încheiat fără tratat de pace, consecința fiind un șir de
trcomune. peciale între învinși și învingători. Carta ONU a fost un substitut al unui tratat de
pace iar concepția fondatoare urma sa deschidă calea unui "constituționalism internațional".
Centralizarea realizată prin ONU acoperă menținerea păcii și securității naționale însă în
preambulul Cartei regăsim și: respectul drepturilor fundamentale ale persoanelor umane,
respectul dreptului internațional și al dreptății și promovarea progresului social general într-
un climat de libertate ; scopul fiind acela de a face societatea anarhică sa funcționeze mai
bine.
Asemănări între Liga Națiunilor și ONU:
(1) actele institutive au fost tratate internaționale, adică au avut o bază convențională (jus
aequum);
(2) competențele normative ca și cele executive depind de votul unanim al celor mai puternici
membri;
(3) ambele au un caracter universal;
(4) amîndouă au fost proiectat cu titlu permanent;
(5) nivel de integrare este internațional și nu supranațional;
(6) ambele s-au dotat cu competențe funcționale vaste, însă ambele și-au văzut competențele
de decizie limitate la materiile interne ale organizațiilor;
(7) au fost amîndouă concepute ca structuri de organizare ale societății internaționale.
Diferențele între Liga Națiunilor și ONU erau numărul de organe principale și procedurile de
vot.

Principiile constituționale ale Cartei

1.Principiul fondator al egalității suverane - Art. 2 (1).
Este un principiu fondator deoarece consacră un acord universal de legitimare a statului
suveran ca unitate de bază (fundamentală) a sistemului politic internațional.
Elementele implicate în noțiunea de "egalitate suverană" :
1. egalitate juridică a statelor
2. fiecare stat posedă drepturi inerente egalității suverane
3. trebuie respectat integritatea teritorială a statelor
4. trebuie să-și îndeplinească cu loialitate obligațiile față de organizație și cu bună-
credință celelalte obligații internaționale
Egalitatea suverană se concretizează prin :
-Egalitatea votului și regula unanimitatii
-Aceasta face posibil sistemul juridic, fără ea nu ar exista un corp de norme generale
-Suveranitatea impune și obligația statului de a înțelege minimul de restricții în libertatea sa
de acțiune.
2. Principiul îndeplinirii cu bună-credință a obligațiilor asumate prin Cartă -Art. 2 (2)
Principiul are semnificația unui angajament solemn al membrilor organizației față de
finalitățile comune. Necesar pentru a echilibra principiul suveranității.
3. Principiul reglementărilor diferendelor prin mijloace pașnice - Art. 2 (3).
Aceste pune o interdicție în utilizarea forței pentru a încheia neînțelegerile. Acesta pe lângă
obligația negativa de a se abține(obligație de rezultat) de la utilizarea forței, adaugă și o
obligație pozitivă, de a rezolva prin mijloace pașnice(obligație de mijloace), pentru a susține
efectivitatea principiului.
4. Interzicerea utilizării forței - Art. 2 (4).
Interzicerea utilizării forței și a amenințării cu forța este un principiu obligatoriu pentru un
sistem de securitate colectivă care organizează în mod centralizat menținerea păcilor și
securității internaționale.
-Nu este o notma jus strictum.
-Câmpul de aplicare fiind limitat chiar de Carta:
 Necesitatea legitimei apărari individuale sau colective
 Autorizarea utilizării forței
5. Principiul asistenței colective - Art. 2 (5).
Toți membrii organizației îi datorează sprijin în toate acțiunile preventive sau coercitive
îndreptate de organizație împotriva unui stat.
Principiul cuprinde două obligații distincte:
 o obligație pozitivă de a acorda deplină asistență organizațională (jus aequum)
 o obligație negativă, de a se păstrează de la a acorda sprijin statului care face obiectul
acțiunilor organizației

Organele principale ONU

ONU are 6 organe principale situate la același nivel ierarhic
Cu excepția CIJ toate au creat organe subsidiare, acestea daca nu se afla sub autoritatea altui
organ li se poate spune ca sunt principale.
Consiliul de Securitate
 Consiliul de Securitate ONU este învestit cu cele mai ample competente de decizie,
acestea reprezinta cel mai înalt grad de centralizare juridică din sistemul universal.
 Este organ restrâns, cu activitate permanentă
 Are 2 categorii de membrii : permanenți și nepermanenți
 Votul :
 cel pozitiv este egal indiferent de calitatea membrilor
 cel negativ, este mai puternic pentru membrii permanenți = expresia puterii;
drept de veto
 Deciziile de fond se adopta cu 9/15 iar 5 trebuie sa aparțină membrilor permanenți
 Membrii nepermanenti sunt aleși de Adunarea Generală pentru mandat de 2 ani pe
baza criteriilor:
 Repartizarea geografică echitabilă
 Contribuția la menținerea păcii și securității internaționale
 Competențele consiliului :
 În sub-sistemul organizației
 În sistemul dreptului internațional
  Competente acordate, întrucât statele au transferat drepturi suverane consiliului :
 De calificare
 De acțiune- consiliul poate institui norme obligatorii, trăsăturile lor fiind:
(a) au forță juridică superioară tuturor celorlalte norme;
(b) se aplică tuturor subiectelor de drept din sistem;
(c) de asemenea „actelor de guvernämînt" din dreptul intern, normele imperative ale
Consiliului nu sînt justițiabile.
Adunarea Generală
 Organul plenar
 Fiecare stat membru dispune de un vot în Adunarea Generală ONU
 Nu este organ permanent
 Actele adunării generale ONU, se numesc rezoluții și sunt lipsite de forță obligatorie
 Competențele se clasică :
 În sub-sistemul organizației - poate emite acte obligatorii, capacitate exercitata
autonom sau împreună cu Consiliul de Securitate
 În sistemul dreptului internațional - acte unilaterale, lipsite de valoarea
obligatorie
Secretarul General
 Organ autonom alături de Curtea Internațională de Justiției
 Sunt compuse din funcționari, cel mai înalt fiind numit de Adunarea Generală la
propunerea Consiliului de Securitate
 Secretarul general prezintă anual un raport privind activitatea Națiunilor Unite și
participă la reuniunile tuturor celorlalte organe principale.
 Poate propune pe ordinea de zi orice chestiune pe care o consideră importantă
 Este implicat direct în medierea unor diferende, la solicitarea statelor sau fiind
mandatat de Consiliul de Securitate
 Competențele pot fi grupate în 3 categorii :
(1) funcții de reprezentare; - angajează ONU în raporturi contractuale de tip privat ce vizează
diverse bunuri
asigură ansamblul comunicațiilor organizațiilor
(2) funcția administrativă; Secretarul General numește, promovează, sancționează și revocă
funcționarii care alcătuiesc Secretariatul Națiunilor Unite.
(3) funcția politică. - indeplinește toate celelalte funcții cu care este însărcinat de aceste
organe "(Consiliul de Securitate, Consiliul economic și social și Consiliul de tutelă, nm).

Securitatea colectivă și competențele organelor principale

Cel mai reprezentativ domeniu de acţiune bazat pe existenţa competenţelor implicite este
sistemul de operaţiuni de menţinere a păcii. Această denumire generică acoperă trei tipuri de
operaţiuni: operaţiuni de menţinere a păcii în sens strict (peace keeping operations),
operaţiuni de consolidare a păcii (peace building operations)
operaţiuni coercitive de impunere a păcii (peace enforcement operations).
 Ele au fost create ca organe subsidiare temporare ale Naţiunilor Unite. Nu există un regim
juridic general care să le fie aplicabil, însă din practica consistentă a organizaţiei se pot
evidenţia cîteva principii. Operaţiunile de menţinere a păcii se desfăşoară pe o bază
consensuală (presupun acordul părţilor implicate în conflict) şi au caracterul unor măsuri de
conservare, ceea ce implică faptul că sînt operaţiuni provizorii. Caracterul non-coercitiv şi
baza consensuală sînt principii relativizate de practică, deoarece în practică forţele de
menţinere a păcii pot fi angajate în lupta armată, fie pentru că îşi exercită dreptul la legitimă
apărare, fie atunci cînd Consiliul de Securitate consideră că situaţia strategică din teren
impune transformarea acţiunii de menţinere a păcii în acţiune coercitivă de impunere a păcii.
Operaţiunile de impunere a păcii s-au dezvoltat pornindu-se de la operaţiunile clasice de
menţinere a păcii, atunci cînd Consiliul de Securitate al ONU a considerat că situaţia
strategico-militară (calificată ca ameninţare la adresa păcii sau ruptură a păcii) impunea
trecerea de la măsuri conservatorii la sancţiuni care implică utilizarea forţei.

CEDO

Convenţia a pus în practică anumite drepturi menţionate în Declaraţia Universală a

Drepturilor Omului şi a constituit un organ judiciar internaţional având competenţa de a
constata violări împotriva Statelor care nu îşi respectă angajamentele.
Un protocol al Convenţiei este un text care adaugă unul sau mai multe drepturi raportat la
textul iniţial al Convenţiei sau care modifică unele dintre prevederile Convenţiei.
Protocoalele care adaugă drepturi la Convenţie sunt obligatorii doar pentru acele State care
le-au semnat şi ratificat; un Stat care doar a semnat un protocol fără a-l ratifica, nu este
obligat să aplice prevederile sale. Până în prezent, 14 protocoale adiţionale au fost adoptate.
Convenţia a pus în practică anumite drepturi menţionate în Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului şi a constituit un organ judiciar internaţional având competenţa de a
constata violări împotriva Statelor care nu îşi respectă angajamentele. Convenţia este
aplicabilă pe plan naţional. Ea a fost încorporată în legislaţia Statelor Membre, care şi-au
asumat obligaţia de a proteja drepturile prevăzute în Convenţie. Instanţele interne trebuie, ca
urmare, să aplice prevederile Convenţiei. În caz contrar, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului poate decide împotriva unui Stat în cazul unei cereri depuse de una sau mai multe
persoane cu privire la nerespectarea drepturilor lor. Numărul de judecători ai Curţii este
identic cu numărul de State-Părţi la Convenţie (47 în prezent). Judecătorii sunt aleşi de
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei dintr-o listă de 3 candidaţi propuşi de fiecare
Stat. Ei sunt aleşi pentru un mandat unic de 9 ani şi nu pot fi realeşi. Cu toate că judecătorii
sunt aleşi în numele Statelor, ei judecă în mod individual şi nu reprezintă Statul care i-a
propus. Ei sunt complet independenţi şi nu au dreptul de a se angaja în nici o activitate
incompatibilă cu obligaţia lor de independenţă şi imparţialitate.
Judecătorul ad-hoc este numit de guvernul interesat atunci când judecătorul naţional nu poate
delibera din motive de indisponibilitate, abţinere sau scutire. Curtea nu poate să se auto-
sesizeze. Curtea are jurisdicţie să examineze plângeri de violare a Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi face acest lucru pe baza cererilor individuale sau a celor inter-statale.
Procedura în faţa Curţii Convenţia face o distincţie între două tipuri de cereri: cererea
individuală depusă de orice persoană, grup de persoane, companie sau ONG cu privire la
încălcarea propriilor drepturi, şi cererile inter-statale, depuse de un stat împotriva unui alt stat.
De la constituirea Curţii, aproape toate cererile au fost depuse de persoane care au semnalat
Curţii încălcări ale unuia sau mai multor drepturi garantate de Convenţie. Cererile pot fi
îndreptate doar împotriva unuia sau mai multor State care au ratificat Convenţia. Orice cereri
îndreptate împotriva unor alte state sau persoane, de exemplu, vor fi declarate inadmisibile.
Cererile pot fi depuse direct de către persoanele interesate – asistenţa unui avocat nu este
necesară la începutul procedurii. Este suficient ca persoana sau persoanele interesate sa
trimită Curţii un formular de cerere complet, însoţit de documentele relevante. Cu toate
acestea, înregistrarea unei cereri la Curte nu garantează, în sine, că aceasta va fi considerată
admisibilă sau că va avea câştig de cauză. Sistemul Convenţiei oferă un acces “facil” la
Curte, oferind tuturor persoanelor interesate posibilitatea de a sesiza Curtea chiar şi în situaţia
în care locuiesc într-o zonă îndepărtată a unui Stat Membru sau dacă nu dispun de resurse
materiale. În acest sens, nu se solicită nici o taxă pentru cererile depuse la Curte.
Cererile trebuie să îndeplinească anumite criterii pentru a fi declarate admisibile de către
Curte; în caz contrar, plângerile formulate nu vor fi supuse examinării. Cazurile pot fi supuse
atenţiei Curţii după ce toate căile de recurs interne au fost epuizate; cu alte cuvinte,
persoanele care se plâng de violări ale drepturilor lor trebuie să fi supus iniţial cazul lor
atenţiei instanţelor din statul vizat, până la cel mai înalt nivel de jurisdicţie existent. În acest
fel, Statul are posibilitatea de a redresa el însuşi presupusele violări, la nivel naţional.
Plângerile reclamanţilor trebuie să se refere la unul sau la mai multe drepturi prevăzute în
Convenţie. Curtea nu poate examina plângeri referitoare la violarea unor alte drepturi.
Totodată, cererile trebuie adresate Curţii în termen de şase luni de la data ultimei decizii
interne, aceasta fiind, de obicei, o hotărâre a celei mai înalte instanţe din ţara respectivă.
Reclamantul trebuie să fie, în mod personal şi direct, victimă a violării Convenţiei şi trebuie
să fi suferit un prejudiciu semnificativ. De asemenea, trebuie reţinut faptul că cererile pot fi
îndreptate împotriva unuia sau a mai multor State-Părţi la Convenţie şi nu împotriva unui alt
stat sau a unei persoane.