Principiile dreptului internaţional public

Unitate de învăţare Nr. 3

PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Cuprins Pagina

Obiectivele Unităţii de învăţare Nr. 3…………………………………………….......... 2

3.1 Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public……………………….. 3
3.2 Alte principii fundamentale prevăzute în Actul final de la Helsinki ….…………... 4
Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3……………………………………....... 6
Răspunsuri şi comentarii la testele de autoevaluare…………………............................ 7
Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3………………………………………………..... 7

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

OBIECTIVELE Unităţii de învăţare Nr. 3

Principalele obiective ale Unităţii de învăţare Nr. 3 sunt:

 să cunoască principiile dreptului internaţional public;

 să îsi însuşească principiile dreptului internaţional public;

3.1 PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

Principiile dreptului internaţional public reprezintă construcţii juridice în

jurul unor valori considerate importante pentru relaţiile internaţionale,
pentru evidenţierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor şi
instituţiilor juridice ce guvernează conduita internaţională a statelor şi, mai
ales, protecţia acestora. Reflectând un anume set de nevoi sociale la un
moment dat, conştiinţa juridică a societăţii internaţionale reprezintă un
element important care asigură trecerea de la nivelul structural al nivelului
normativ.

Principiile de drept internaţional îşi regăsesc geneza în conştiinţa juridică a

naţiunilor, ca idei care apoi, printr-un proces de însumare a judecăţilor de
apreciere, construiesc valori sociale. În momentul în care aceste valori
capătă rezonanţă juridică printr-o recunoaştere internaţională largă, ele încep
a fi protejate juridic, intrând practic (sub formă de principiu) în spaţiul
dreptului internaţional – unde îşi construiesc conţinutul normativ.

Principiile sunt, de regulă, definite în teoria dreptului ca idei conducătoare

ale întregului sistem de drept. Principiile dreptului internaţional nu sunt idei
călăuzitoare şi nu sunt nici norme. Caracterul lor normativ este determinat
nu de faptul că sunt norme, ci de faptul că ele conţin norme.

Având în vedere cele de mai sus, putem defini principiul de drept

internaţional ca fiind o prescripţie normativă ce se caracterizează printr-un
înalt nivel de abstractizare, dând expresie unei valori internaţionale
universal acceptate şi care guvernează conduita subiectelor de drept
internaţional.

Sistemul principiilor de drept internaţional ar putea fi imaginat, conceptual

vorbind, ca fiind format din principiile generale de drept (la care face
referire art. 38 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie), principiile
fundamentale ale dreptului internaţional şi principiile specifice ale
dreptului internaţional.

Principiile generale de drept, menţionate de art. 38 ca mijloc pe care

Curtea Internaţională de Justiţie îl poate utiliza pentru soluţionarea
diferendelor ce-i sunt supuse, pot fi definite ca nucleu comun al experienţei
2

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

şi conştiinţei juridice a statelor, care sintetizează, în formule ce vin uneori

chiar din dreptul roman, anumite standarde sau elemente de experienţă
juridică, acceptate în ordinea juridică internă a tuturor statelor, chiar dacă nu
se regăsesc întotdeauna înscrise în dreptul pozitiv al acestora.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional sunt acelea care au

drept conţinut norme de aplicaţie universală, ca nivel maxim de generalitate
şi un caracter imperativ, ce dau expresie şi protejează valori internaţionale
fundamentale în raporturile dintre subiectele dreptului internaţional. Ele
determină conţinutul celorlalte principii, norme şi instituţii ale întregului
sistem al dreptului internaţional, conţinând norme juridice ale căror trăsături
le caracterizează ca principii fundamentale.

Principiile specifice ale dreptului internaţional sunt principii ce dau

expresie unei valori internaţionale specifice şi care au acţiunea limitată la o
ramură sau mai multe ale dreptului internaţional, reprezentând nucleele de
bază ale ramurilor respective.

Principiile dreptului internaţional formează un sistem coerent în cadrul

căruia se stabilesc legături de determinare şi de influenţare reciprocă. Este
firesc ca principiile fundamentale să reprezinte cadrul principal de referinţă
pentru principiile specifice, limitele în care pot să apară acestea. Pe de altă
parte, includerea unui principiu într-o categorie sau alta nu este imuabilă. Pe
de altă parte, există o legătură directă între sistemul principiilor şi sistemul
normelor dreptului internaţional, care, la rândul lor, se structurează într-o
ierarhie proprie, mergând de la norme “individuale” la norme imperative.
Principiile conţin norme, iar dinamica acestora asigură dinamica
conţinutului principiilor, pentru celelalte norme, principiile constituie
o sursă de inspiraţieşi, în acelaşi timp, cadrul în care aceste norme pot fi
adoptate.

Principiile fundamentale ale dreptului internaţional. Importanţă şi

caractere

Principiile fundamentale reprezintă axa centrală a dreptului internaţional,

determinând conţinutul celorlalte principii, instituţii şi norme, orientarea
dreptului internaţional.

Caractere: a) maximă generalitate (reprezintă abstractizarea a ceea ce este

esenţial din întregul sistem al dreptului internaţional public, având rol
diriguitor şi dominant pentru acest sistem) tridimensională, sub aspectul:
domeniilor de aplicare, conţinutului juridic, sferei creatorilor şi
destinatarilor; b) aplicaţie universală (sunt rezultatul acordului de voinţă al
cvasimajorităţii statelor şi se extind chiar şi la alte subiecte de drept
internaţional); c) caracter juridic obligatoriu (se exprimă prin intermediul
unor tratate sau cutume); d) caracter imperativ (sunt impuse de jus
cogens); e) dau expresie şi protejează o valoare fundamentală în
raporturile dintre subiectele de drept internaţional. Se cuvin să facem două
remarci: 1. Între principii nu se pot face ierarhizări; 2. Sunt interdependente.
3

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

“În interpretarea şi aplicarea lor, principiile care preced sunt legate între ele
şi fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte” (Declaraţia
2625 din 1970); f) caracter dinamic (evoluează în concordanţă cu dinamica
relaţiilor internaţionale, a raporturilor pe care le consacră). Sunt consacrate,
în principal Carta O.N.U. (art. 2), Declaraţia Adunării Generale a ONU din
1970 referitoare la “principiile dreptului internaţional privind relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state, în conformitate cu carta ONU”
(Rezoluţia 2625 din 14 oct. 1970, Actul Final al CSCE de la Helsinki , 1975
şi altele); Declaraţia din 1970 consacră şapte principii, la care Actul Final
mai adaugă trei (inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială,
respectul drepturilor omul şi libertăţilor fundamentale).

Principiile fundamentale prevăzute de Declaraţia din 1970

1. Principiul egalităţii suverane – Conform Declaraţiei, statele “au drepturi

şi obligaţii egale şi sunt membri egali ai comunităţii internaţionale,
indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură.

Suveranitatea este, în prezent, conceptul fundamental al dreptului

internaţional, având în vedere că dreptul internaţional este expresia
acordului de voinţă realizat între state suverane (elementul principal pe care
este clădită astăzi organizarea statală şi internaţională).

Caracterele clasice ale suveranităţii sunt:

1. indivizibilitatea (nu poate fi fragmentată, atributele ei neputând aparţine

mai multor titulari);

2. inalienabilitatea (nu poate fi abandonată sau cedată altor state sau entităţi
internaţionale);

3. exclusivitatea (teritoriul unui stat nu poate fi supus decât unei singure

suveranităţi);

4. caracter originar şi plenar (suveranitatea aparţine statului şi nu îi este

atribuită dinafară, iar prerogativele puterii de stat cuprind totalitatea
domeniilor de activitate – politic, economic, social etc.).

Toate aceste caractere au cunoscut astăzi unele mutaţii, ca urmare a

evoluţiilor societăţii internaţionale după al doilea război mondial şi, în
special, după 1989.

Conţinutul egalităţii suverane cuprinde, în principal, următoarele

elemente:

a) statele sunt egale din punct de vedere juridic;

b) fiecare stat se bucură de drepturile inerente deplinei suveranităţi;

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

c) fiecare stat are obligaţia de a respecta personalitatea altor state;

d) integritatea teritorială şi independenţa politică sunt inviolabile;

e) fiecare stat are dreptul de a-şi alege şi dezvolta în mod liber sistemul său
politic, social, economic, cultural;

f) fiecare stat are obligaţia de a se achita pe deplin şi cu bună credinţă de

obligaţiile sale internaţionale şi de a trăi în pace cu alte state;

g) dreptul de a-şi stabili legile proprii, de a defini şi conduce liber relaţiile

sale internaţionale, de a aparţine sau nu organizaţiilor internaţionale, de a fi
sau nu parte la tratate de alianţă, dreptul de neutralitate.

Egalitatea – statele au capacitatea egală de a dobândi drepturi şi obligaţii.

Egalitatea are o dimensiune diplomatico-juridică şi o dimensiune economică
(definită de necesitatea asigurării egalităţii compensatorii).

2. Principiul autodeterminării (dreptul popoarelor de a-şi hotărî singure

soarta) – Declaraţia vorbeşte despre principiul egalităţii în drepturi a
popoarelor şi dreptului de a dispune de ele însele. Titularul acestui
drept/principiu este poporul, naţiunea (nu alt subiect de drept
internaţional) indiferent dacă sunt constituite în stat sau luptă pentru
constituirea într-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate
naţională. Declaraţia defineşte acest principiu: “Toate popoarele au dreptul
de a-şi hotărî statutul lor politic în deplină libertate şi fără amestec din afară
şi de a realiza dezvoltarea lor economică, socială şi culturală şi orice stat are
obligaţia de a respecta acest drept conform prevederilor Cartei.

3. Principiul neamestecului în treburile interne (neimixtiunii) – Timp de

secole, intervenţia a fost considerată ca un mijloc de conduită
internaţională. Revoluţia Franceză a afirmat necesitatea neintervenţiei
poporului francez în afacerile interne ale altor popoare şi inadmisibilitatea
amestecului unor puteri străine în afacerile interne ale Franţei (art. 119,
Constituţia din 1793). Ca reacţie, legitimismul intervenţiei este consacrat de
Congresul de la Viena (1815). Doctrina Monroe (1823) stabileşte
inadmisibilitatea intervenţiei statelor europene pe continentul american.

Conţinutul acestui principiu relevă obligaţia statelor de a nu interveni în

afacerile care ţin de competenţa naţională a unui stat (care aparţin
domeniului rezervat). Potrivit acestui principiu, este exclusă orice formă de
intervenţie, nu numai cea armată (orice formă de ingerinţă sau ameninţare
îndreptată împotriva elementelor lui politice, economice, culturale). Trebuie
subliniat că tot mai multe probleme considerate ca aparţinând exclusiv, în
trecut, competenţei interne a statelor ies astăzi în afara domeniului rezervat
(ex. dreptul de intervenţie umanitară).

4. Principiul nerecurgerii la forţă sau la ameninţarea cu forţa

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

Până la semnarea, la 27 august 1928, la Paris, a Pactului Briand-Kellog,

războiul era considerat ca normal şi legitim în practica dreptului
internaţional. Art. 2 pct.4 din Carta ONU arată că “Toţi membrii organizaţiei
se vor abţine în relaţiile lor internaţionale de la recurgerea la ameninţarea cu
forţa sau la folosirea forţei fie împotriva integrităţii teritoriale şi
independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu
scopurile Naţiunilor Unite. Declaraţia din 1970 arată că războiul de
agresiune constituie crimă contra păcii care angajează responsabilitatea
statelor în conformitate cu dreptul internaţional. Adunarea Generală ONU a
adoptat în 1974, Rezoluţia 3314 privind definirea agresiunii (armate).
Celelalte forme de agresiune nu sunt încă definite, deşi prin forţă se înţelege
orice act de violenţă sau constrângere, nu numai forţa militară, ci orice forme
ale presiunii politice, economice sau de orice altă natură, toate fiind
considerate ilicite.

Dreptul internaţional permite folosirea forţei în două situaţii: a) folosirea

forţei pe baza hotărârii Consiliului de Securitate; b) exercitarea dreptului de
autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui act armat.

5. Principiul soluţionării pe cale paşnică a diferendelor internaţionale

Conţinut: Carta ONU (art. 2 pct.3) stipulează: ”Toţi membrii organizaţiei

vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace paşnice, astfel
încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fie puse în
primejdie”. În art. 33 pct 1 sunt indicate şi mijloacele de reglementare:
tratative, anchetă, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciară, organisme
sau acorduri regionale, alte mijloace paşnice la alegerea părţilor.

Conţinutul se exprimă deci, pe de o parte, în obligaţia generală de

soluţionare pe cale paşnică, respectiv prin dreptul de liberă alegere a
mijloacelor de soluţionare. Trebuie făcută distincţie
între diferend/situaţie: diferend – este o neînţelegere între două sau mai
multe state are şi-au formulat deja pretenţiile sau contrapretenţiile (poziţiile
lor sunt evident delimitate); situaţie – este o împrejurare de fapt intervenită
între două sau mai multe state, ce produce fricţiuni între ele şi care poate
evolua sau nu într-un diferend.

6. Principiul “pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună credinţă a

obligaţiilor internaţionale). Este un principiu apărut încă în antichitate, fiind
consacrat în art. 2 pct.2 Carta ONU, art. 29 al Convenţiei de la Viena.
Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu
bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă
în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului
internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte. Nu este doar o
normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber. Buna credinţă presupune
executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi
incorecte de a ocoli executarea lor. Acest principiu se aplică şi tratatelor şi
cutumei. Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună
6

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

credinţă trebuie să fie conforme dreptului internaţional (Ex. în cazul

tratatelor, acestea trebuie să fie licite).

7. Principiul cooperării – este un principiu nou care circumscrie obligaţia

statelor de a coopera între ele în vederea menţinerii păcii şi securităţii
internaţionale, favorizării progresului şi stabilităţii economice
internaţionale. Se datorează multiplicării subiectelor de drept internaţional,
accentuării interdependenţelor, apariţiei de probleme globale acute care
solicită cooperarea tuturor statelor şi găsirea de soluţii internaţionale pentru
acestea; este cunoscut iniţial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU.

Test de autoevaluare 3.1 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Principiul “pacta sunt servanda”

Răspunsul la test se găseşte la pagina 6.

3.2. ALTE PRINCIPII FUNDAMENTALE PREVĂZUTE ÎN ACTUL FINAL DE

LA HELSINKI

Principiul inviolabilităţii frontierelor – prevede obligaţia statelor de a “se

abţine acum şi în viitor de la orice atentat împotriva acestor frontiere”, de la
“orice cerere sau act de acaparare şi uzurpare a întregului sau a unei părţi a
teritoriului oricărui stat independent”. Conform Actului Final, frontierele
pot fi însă modificate, în conformitate cu dreptul internaţional, prin mijloace
paşnice şi prin acord.

Principiul integrităţii teritoriale

Prevede obligaţia statelor de a se abţine de la orice acţiune incompatibilă cu

scopurile şi principiile Cartei ONU împotriva integrităţii teritoriale,
independenţei politice sau a unităţii oricărui stat participant şi în special de
la orice asemenea acţiune care constituie o folosire sau o ameninţare cu
forţa, precum şi de la a face din teritoriul celuilalt obiectul unei ocupaţii
militare sau al altor măsuri de folosire directă sau indirectă a forţei în
contradicţie cu dreptul internaţional sau obiectul unei dobândiri prin asemenea măsuri sau
prin ameninţarea cu ele. Se mai prevede că nici o astfel de ocupaţie sau
dobândire nu poate fi recunoscută ca legală.

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

– consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de le Helsinki
(1975) – document cu caracter politic, şi nu juridic – deşi referiri găsim în
Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc. Iniţial considerat

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se

considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării
drepturilor omului a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale
şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau
integrare.

Test de autoevaluare 3.2 – Scrieţi răspunsul în spaţiul liber din chenar.

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

Răspunsul la test se găseşte la pagina 7.

Am ajuns la sfârşitul Unităţii de învăţare Nr. 3.

În loc de Vă recomand să faceţi o recapitulare a principalelor subiecte prezentate în

rezumat această unitate şi să revizuiţi obiectivele precizate la început.

Este timpul pentru întocmirea Lucrării de verificare Unitate de învăţare Nr.

3 pe care urmează să o transmiteţi cadrului didactic.

Lucrare de verificare Unitate de învăţare Nr. 3

Principiile dreptului internaţional public?

Răspunsurile şi comentariile la testele de autoevaluare

Răspuns 3.1
Principiul “pacta sunt servanda” (îndeplinirea cu bună credinţă a
obligaţiilor internaţionale). Este un principiu apărut încă în antichitate, fiind
consacrat în art. 2 pct.2 Carta ONU, art. 29 al Convenţiei de la Viena.
Conform Declaraţiei din 1970, fiecare stat are obligaţia de a îndeplini cu
bună credinţă obligaţiile asumate conform Cartei ONU, cele care îi incumbă
în virtutea principiilor şi normelor general recunoscute ale dreptului
internaţional şi cele cuprinse în tratatele la care este parte. Nu este doar o
normă juridică, ci şi una de morală internaţională: statele trebuie să-şi
îndeplinească obligaţiile la care au consimţit liber. Buna credinţă presupune
8

Drept internaţional public I

 Principiile dreptului internaţional public

executarea obligaţiilor fără subterfugii, fără folosirea unor modalităţi

incorecte de a ocoli executarea lor. Acest principiu se aplică şi tratatelor şi
cutumei. Condiţia esenţială: obligaţiile care trebuie executate cu bună
credinţă trebuie să fie conforme dreptului internaţional (Ex. în cazul
tratatelor, acestea trebuie să fie licite).
Răspuns 3.2

Principiul respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale

– consacrat ca principiu pentru prima oară de Actul Final de le Helsinki
(1975) – document cu caracter politic, şi nu juridic – deşi referiri găsim în
Carta ONU, cele două Pacte privind drepturile omului etc. Iniţial considerat
ca principiu de drept internaţional de ramură (nu principiu fundamental, se
considera că se referă doar la materia populaţiei), astăzi criteriul respectării
drepturilor omului a devenit o coordonată esenţială a raporturilor interstatale
şi o condiţie pentru aderarea la diferite foruri şi forme de cooperare sau
integrare.

Bibliografie Unitate de învăţare Nr. 3

1. Florica Brașoveanu, Instituții fundamentale ale dreptului internațional

public, Editura Sitech, Craiova, 2016.
2. Bianca Selejan - Guţan, Drept internaţional public. Editura Universităţii
„Lucian Blaga” din Sibiu, 2003.
3. Dumitru Mazilu, Drept internaţional public, vol. I si II, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2008.
4. Adrian Nastase, Drept internaţional public, Editura. All Beck, Bucureşti,
2007.

Drept internaţional public I