Testare Drept Internațional Public

Varianta 1
1.1
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie partea esenţială a
sistemu- lui de norme de drept internaţional. Ele sunt nişte reguli de conduită de
maximă generalitate, universal valabile, juridic obligatorii pentru subiectele de drept
internaţional, care au fost create în baza acordului de voinţă al statelor. Astfel,
dicţionarul de drept internaţional public defineşte principiile fundamentale ale
dreptului internaţional ca fiind „reguli de maximă generalitate, re- cunoscute tacit sau
expres de toate statele lumii ca obligatorii pentru acestea în relaţiile de coop- erare
dintre ele”. O altă definiţie consacrată principiilor fundamentale ar conţine după
părerea noastră mai multe elemente definitorii ale acestora. Astfel, prin principiu
fundamental de drept internaţional înţelegem „o prescripţie normativă ce se
caracterizează printr-un înalt nivel de ab- stractizare, dând expresie unei valori
internaţionale universal acceptată şi care guvernează con- duita subiectelor de drept
internaţional”.

1.2
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional constituie normele cele mai
importante de drept internaţional, servind ca bază pentru întregul sistem de drept
internaţional. Ele au car- acter de o maximă generalitate, atît din punct de vedere al
substanţei, acoperind toate domeniile ale raporturilor pe care dreptul internaţional le
reglementează, cît şi prin aplicarea lor în relaţiile interstatale. În raport cu alte
principii ale dreptului internaţional, specifice unor ramuri distincte ale acestuia, ele
reprezintă elementul esenţial al sistemului de drept internaţional. Drepturile şi
obligaţiile care decurg din conţinutul raporturilor reglementate de acestea au, de
asemenea, un caracter foarte general. Afară de aceasta, ele se aplică tuturor
domeniilor de cooperare dintre state, fiind denumite şi universale. Vocaţia universală
a principiilor fundamentale ale dreptului internaţional public se manifestă prin faptul
că ele se aplică raporturilor juridice internaţionale în universalitatea lor. Considerăm,
că aceste principii realizează într-un fel o sinteză a ansamblului normelor de drept
internaţional, generalizarea maximă a acestora, stabilind cu cea mai mare autoritate
drepturi şi îndatoriri cu caracter universal, menite să asigure protecţia acelor valori
fundamentale, cărora toate statele le acordă o deosebită importanţă.
Afară de aceasta, participanţii la raporturile juridice internaţionale trebuie să-şi
conformeze comportamentul lor indiferent de locul unde aceştia acţionează.
Principiile fundamentale au şi un caracter juridic. Iar faptul că ele au fost afirmate şi
consfinţite în cele mai importante documente internaţionale ale contemporaneităţii
accentuiază şi mul mult acest caracter.Ele sunt obligatorii pentru întreaga comunitate
internaţională a statelor. Astfel, art. 2 pct. 6 din Carta ONU prevede că „Organizaţia
va asigura ca statele care nu sunt membre ale Naţiunilor Unite să acţioneze în confor-
mitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi securităţi
internaţionale”.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional apără cele mai importante
valori pentru societatea internaţională, pentru participanţii la raporturile juridice
internaţionale şi în general, pentru toată omenirea în ansamblul său. Valori cum ar fi
pacea şi securitatea internaţională, colaborarea dintre state, egalitatea suverană a
statelor dar, în special, fiinţa umană care consti- tuie obiect al preocupărilor societăţii
internaţionale contemporane, reprezintă valori protejate de principiile fundamentale
ale dreptului internaţional, valori care reprezintă esenţa, miezul drep- tului
internaţional.
Principiile fundamentale au o valoare juridică egală, ne fiind supuse unei
ierarhizări. Astfel, toate aceste principii au aceeaşi forţă juridică, ne putând fi invocată
prioritatea unuia faţă de altul. Unii le consideră mai mult nişte imperative morale,
decît norme de ius cogens, încercînd chiar să minimalizeze rolul lor ca norme de
comportament, considerîndu-le ca simple indicaţii orienta- tive, iar nu reguli concrete,
practice aplicabile în relaţiile interstatale. Faptul că principiile fun- damentale sunt
enunţate într-o serie de documente internaţionale denotă valoarea şi caracterul lor
obligatoriu. Chiar şi în condiţiile în care comunitatea internaţională se diversifică
profund, acceptă forme tot mai variate de cooperare, fie în baza metodelor clasice de
colaborare, fie în baza metodelor de integrare, considerăm că principiile fundamentale
ramîn a fi nişte reguli esenţiale de conduită, fără de care coabitarea statelor ni se pare
imposibilă.

1.3
Principiile fundamentale sunt norme cu aplinatie universala, cu nivel maxim de
generalitate si caracter impunitiv, ce dau expresie si protejeaza valori internationale
fundamentale in raporturile dintre subiectele de dr. int’l. Ele nu pot fi ierarhizate si
sunt interdependente si dinamice, caracterizandu-se prin:
- maxima generalitate – reprezentand abstractizarea a aceea ce este esential in intregul
sistem de drept international, avand rol diriguitor si dominat;
- aplicatie universala – reprezinta rezultatul convergentei vointelor cvasimajoritatii
statelor, extinzand-se si la alte subiecte de drept int’l;
- caracter juridic obligatoriu – fiind reglementare de tratate sau cutume;
- protejeaza o valoare fundamentala in raporturile dintre dintre subiectele de drept
international.
Principiile dreptului internaţional, ca şi alte norme ale acestuia, fac obiectul unei
evoluţii permanente; conţinutul lor s-a îmbogăţit şi se îmbogăţeşte cu noi elemente,
noi valenţe, în procesul reafirmării, clarificării şi aplicării lor. Evoluţia principiilor
constituie expresia capacităţii dreptului internaţional de a se adapta la noile cerinţe ale
societăţii cărora este chemat să le răspundă.
Principiile fundamentale sunt consacrate in Carta ONU (art.2), dezvoltate in
Declaratia Adunarii Generale a ONU din 1970 si completate de Actul Final al CSCE
de la Helsinki (1975), Carta de la Parin pentru o Noua Europa (1990) etc.
Articolul 2 din Carta ONU are următorul cuprins: „În urmărirea scopurilor
enunţate în Articolul 1, Organizaţia Naţiunilor Unite şi Membrii săi trebuie să
acţioneze în conformitate cu următoarele Principii:
1. Organizaţia este întemeiată pe principiul egalităţii suverane a tuturor Membrilor
ei.
2. Toţi Membrii Organizaţiei, spre a asigura tuturor drepturile şi avantajele ce decurg
din calitatea lor de Membru, trebuie să-şi îndeplinească cu bună-credinţă obligaţiile
asumate potrivit prezentei Carte.
3. Toţi Membrii Organizaţiei vor rezolva diferendele lor internaţionale prin
mijloace paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia,
să nu fie puse în primejdie.

4. Toţi Membrii Organizaţiei se vor abţine, în relaţiile lor internaţionale, de a

recurge la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei, fie împotriva integrităţii teritoriale
ori independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile
Naţiunilor Unite.
5. Toţi Membrii Organizaţiei Naţiunilor Unite vor da acesteia întreg ajutorul în
orice acţiune întreprinsă de ea în conformitate cu prevederile prezentei Carte şi se vor
abţine de a da ajutor vreunui stat împotriva căruia Organizaţia întreprinde o acţiune
preventivă sau de constrângere.
6. Organizaţia va asigura ca Statele care nu sunt Membre ale Naţiunilor Unite să
acţioneze în conformitate cu aceste principii, în măsura necesară menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale.
7. Nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu va autoriza Naţiunilor Unite să intervină
în chestiuni care aparţin esenţial competenţei interne a unui Stat şi nici nu va obliga
pe Membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor
prezentei Carte; acest principiu nu va aduce însă întru nimic atingere aplicării
măsurilor de constrângere prevăzute în Capitolul VII. Prin Actul final al Conferinţei
pentru Securitate şi Cooperare în Europa de la Helinki din 1975 au mai fost introduse
3 principii, respectiv:
8. Principiul inviolabilităţii frontierelor;
9. Principiul integrităţii teritoriale a statelor;
10. Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului. Aceste principii au fost
reconfirmate în Carta de la Paris pentru o Nouă Europă (1990), precum şi în alte
documente cu vocaţie de universalitate.
Dintre acestea putem considera ca principii în devenire majoritatea principiilor
deoarece acestea necesită o abordare și atenție deosebită în realizarea obiectivelor ce
necesită atinse.
O deosebită importanţă prezintă protecţia integrităţii teritoriului, făcând parte din
principiul inviolabilității frontierelor și principiu integrității teritoriale a statelor, pe
care se exercită dreptul poporului la autodeterminare. Conform normelor dreptului
internaţional contemporan, orice stat trebuie să se abţină de la orice acţiune vizând
ruperea parţială sau totală a unităţii naţionale şi a integrităţii teritoriale a altui stat.
Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele nu autoriza nici o acţiune de
dezmembrare a teritoriului sau de rupere a unităţii politice a unui stat suveran şi
independent, care respectă acest principiu şi posedă un guvern reprezentativ pentru
întregul popor, fără deosebire de rasă, culoare sau credinţă. În cazul unei colonii sau
teritoriu care nu se autoguvernează, acest teritoriu va avea un statut separat, distinct
de cel al statului care-l administrează şi îşi va menţine acest statut până la exercitarea
dreptului la autodeterminare al poporului respectiv. Acest principiu este unul în
devenire deoarece contextul actual internațional , mai exact conflictul armat din
Ucraina ne demonstrează faptul că pentru a deveni un principiu bine fundamentat,
acesta fiind nerespectat de către Federația Rusă și necesitând rectificat din punct de
vedere jurico-politic. ,
 Principiul cooperării între state este un alt principiu în devenire. Acesta a fost
formulat şi dezvoltat ca principiu de sine stătător după adoptarea Cartei ONU, potrivit
căreia statele membre ale ONU s-au angajat „să acţioneze atât împreună, cât şi
separat, în cooperare cu Organizaţia, pentru a asigura între naţiuni relaţii paşnice şi
prieteneşti…”. Acest principiu a fost consacrat în principal în Declaraţia asupra
principiilor dreptului internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state,
conform Cartei ONU. Este un principiu în devenire deoarece în contextul actual, de
dupaă al 2-lea război mondial și a războiului rece când au existat nenumărate conflicte
între state (ex: SUA și URSS) , mai există repercursiuni în urma acestor evenimente,
respectiv cooperarea dintre aceste state , in prezent Rusia și SUA este una ce necesită
a fi îmbunătățită, aceasta incluzând aspectul politic, juridic și social. În Republica
Moldova acest principiu la fel poate fi considerat în devenire deoarece odată cu
situația politică din țară, cooperare cu foste state din URSS își pierde din contur,
exemplu actual fiind guvernarea pro-europeană din prezent, în frunte cu guvernul
Gavriliță, care în comparație cu fosta guvernare socialistă a redus din cooperarea
politico-economică cu Federația Rusă, dar îmbunătățind cooperarea cu statele UE.
Principiul respectării drepturilor fundamentale ale omului este de asemenea un
principiu în devenire, în special în Republica Moldova, deoarece nenumărate drepturi
fundamentale ale omului, precum: dreptul la liberă exprimare, drepturi egale în
funcție de gen, rasă, sex, religie, etc., dreptul la condiții minime de trai nu sunt
respectate, dreptul la justiție. Nenumătate cazuri de sentințe judecătorești din
Republica moldova au fost atacate la CEDO, acesta dând câștig de cauză
reclamantului, în defavoarea statului, fapt de demonstrează că drepturile fundamentale
ale unor cetățeni din Republica Moldova nu au fost respectate.
Principiul neamestecului in treburile interne ale altor state este un alt principiu în
devenire și acest fapt este demonstrat de nenumărate exemple, atât la nivel
internațional, cât și la nivel național, în care state (de obicei cu o influență majoră la
nivel internațional, cum ar fi SUA și Federația Rusă), s-au implicat în treburile interne
ale unor state mai mici (ex: Conflictul armat din Ucraina, Conflictul de pe Nistru,
etc.)
În concluzie, putem afirma că în mare parte principiile dreptului internațional pot
fi considerate în devenire, iar societatea contemporană, în frunte cu liderii statelor,
trebuie să colaboreze între ei pentru respectarea și îmbunătățirea acestora.

2.1
Subiecte ale dreptului sunt acele entităţi capabile să-şi asume drepturi şi obligaţii
în cadrul unui raport juridic.
În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt
persoane fizice sau persoane juridice.n cadrul dreptului internaţional subiecte de drept
pot fi numai acele entităţi care participă atât la elaborarea normelor dreptului
internaţional, cât şi la desfăşurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme,
dobândind astfel nemijlocit drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice
internaţionale.
Statele constituie principalele subiecte  de drept internaţional.Acestea au caracterul de
subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului internaţional, întrucât numai
statele, în virtutea suveranităţii lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea 
normelor de drept internaţional şi îşi pot asuma în totalitate drepturile şi obligaţiile
prevăzute de dreptul internaţional.
De altfel, în dreptul internaţional clasic statele constituiau singurele subiecte de
drept internaţional, deşi existau şi opinii în sensul că singurele subiecte de drept
internaţioonal ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate de realitatea raporturilor
internaţionale.

2.2
Dreptul internaţional public contemporan - totalitatea normelor juridice, create de
către state pe baza acordului de voinţă, exprimate în forme juridice specifice (tratate,
cutuma), pentru a reglementa relaţiile dintre ele privind pacea, securitatea si
cooperarea internaţionala, norme a căror aplicare este realizata prin respectarea de
buna voie, iar în caz de necesitate, prin sancţiunea individuala sau colectiva a statelor”
.
Subiecte ale dreptului sunt acele entităţi capabile să-şi asume drepturi şi obligaţii
în cadrul unui raport juridic.
În dreptul intern calitatea de subiect de drept o pot avea persoanele, fie că acestea sunt
persoane fizice sau persoane juridice.
Statul participă în relaţiile internaţionale ca purtător de suveranitate.Suveranitatea
este o caracteristică esenţială şi necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec (inerent) al
acestuia.Ca atribut esenţial al statului, suveranitatea înseamnă supremaţia puterii de
stat pe plan intern şi independenţa acesteia faţă de orice altă putere în sfera
raporturilor internaţionale.
Din punct de vedere al dreptului internaţional suveranitatea constă în independenţa
deplină politică şi economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili şi a înfăptui o
politică internă şi externă independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus
nici unui alt stat, exercitându-şi puterea politică asupra întregului teritoriu al ţării şi în
relaţiile sale internaţionale.
    Statul este – cum s-a arătat – subiectul principal şi originar al dreptului
internaţional, entitatea politică şi juridică ce întruneşte în cea mai mare măsură
capacitatea de a avea raporturi juridice guvernate de dreptul internaţional.El este
totodată un subiect de drept internaţional cu caracter universal, singurul care are
capacitatea de a-şi asuma totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter
internaţional.
Conceptul de stat, aşa cum rezultă din constituţiile statelor implică o colectivitate
umană instalată cu caracter permanent pe un anumit teritoriu şi având o structură de
organe ale puterii care se bucură de suveranitate.
În doctrina clasică a dreptului internaţional se are în vedere pentru a se caracteriza o
anumită entitate ca stat, cu personalitate juridică internaţională, ca acesta să întrunescă
anumite elemente: populaţia, teritoriul şi existenţa unui guvern independent.
Aceste elemente au fost cel mai bine precizate în „Tratatul de la Montevideo” din
1933 încheiat între S.U.A.şi statele latino-americane cu privire la drepturile şi
obligaţiile statelor, în care se stipula că statul ca subiect de drept internaţional trebuie
să întrunescă următoarele condiţii:
a) o populaţie permanentă;
b) un teritoriu determinat;
c) un guvern;
d) capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Ultimul element implică suveranitatea ca trăsătură a puterii politice, ca atribut
intrinsec al statului.
Dispariţia unuia din aceste criterii are drept consecinţă inevitabilă dispariţia statului ca
subiect de drept internaţional.
Criteriile stabilite au fost utilizate în mod constant în practica Naţiunilor Unite în
problemele privind dobândirea calităţii de membru al organizaţiei.
a) Populaţia reprezintă o comunitate umană permanentă şi organizată, relativ
numeroasă pentru a putea subzista prin resurse proprii şi forma raţiunea şi substanţa
unui stat.
În ce priveşte aspectul mărimii populaţiei, nu există un criteriu anume, dacă sunt
întrunite celelalte caracteristici, de-a lungul istoriei şi astăzi existând atât state foarte
mici (microstate sau state pitice), a căror populaţie variază de la câteva zeci de mii de
persoane (statele- cetăţi antice, statele- oraş în Evul Mediu, statele foarte mici aflate
astăzi în Europa – Monaco, San Marino, Andorra, Liechtenstein etc.), până la sute de
milioane de locuitori sau, în cazul Chinei, peste 1 miliard.
b) Teritoriul de stat delimitează spaţiul în interiorul căruia se exercită suveranitatea
unui anumit stat, atât sub aspect intern, cât şi în raporturile cu alte state.
Teritoriul de stat are mai multe componente : solul, subsolul, apele interioare şi apele
maritime interioare, marea teritorială, spaţiul aerian de deasupra cestora, mai pe scurt
exprimat teritoriul poate fi terestru, maritim şi aerian.
c) Guvernul, ca element al existenţei unui stat, reprezintă totalitatea structurilor
instituţionale care exercită prerogativele puterii asupra ansamblului populaţiei şi
teritoriului.
Formele în care se exercită puterea, structura organelor de stat investite de această
putere, ca şi mijloacele şi metodele de exercitare a puterii diferă de la un stat la altul,
important fiind ca exerciţiul autorităţii de stat să fie exclusiv şi efectiv.Exclusivitatea
presupune ca statul în cauză să-şi exercite autoritatea singur, să nu existe o altă
autoritate căreia să i se supună aceeaşi populaţie şi acelaşi teritoriu, iar efectivitatea
implică exercitarea în mod real a puterii şi nu doar aparent sau nominal.
d) Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, ca element al existenţei unui stat,
presupune, între altele:
-capacitatea de a încheia acte juridice internaţionale, de a fi parte la tratate sau alte
instrumente juridice internaţionale;
-dreptul de a deveni membru şi de a participa la activitatea organizaţiilor
internaţionale;
-dreptul de a utiliza mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor şi de a prezenta
reclamaţii în faţa unor instanţe internaţionale;
-dreptul de a-şi asigura propria securitate, de a participa la sisteme internaţionale de
garantare a securităţii şi de a recurge, în condiţiile legii, la forţă, inclusiv la forţa
armată împotriva unui act de agresiune;
-capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.
În legătură cu capacitatea statului de a intra în relaţii cu alte state şi de a-şi asuma
drepturi şi obligaţii s-a pus problema în dreptul internaţioanal de a stabili care sunt
drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor.
Preocupările în această privinţă au apărut încă în secolul al XVIII-lea, sub influenţa
ideilor filozofiei iluministe.Primul doctrinar care s-a ocupat îndeaproape de această
problemă a fost Emeric de Vattel, care făcea o distincţie între drepturile fundamentale
ale omului, dăruite acestuia de natură şi drepturile fundamentale ale statelor, care îşi
au fundamentul în dreptul natural.

Concepţia predominantă din zilele noastre este teoria pluralităţii subiecţilor de drept
internaţional, potrivit căreia există, în dreptul internaţional, alături de state, şi alţi
subiecţi de drept internaţional, cum ar fi: organizaţiile internaţionale
interguvernamentale, naţiunile care luptă pentru eliberarea naţională ş.a. Aceasta nu
înseamnă însă că toate entităţile având perso- nalitate internaţională sunt identice. În
avizul său consultativ din 1949, cu privire la „Repararea daunelor suferite în serviciul
Naţiunilor Unite”, CIJ subliniază: „Subiecţii de drept, într-un sistem juridic, nu sunt în
mod necesar identici în ce priveşte natura sau întinderea drepturilor lor; natura lor
depinde de nevoile comunităţii”.
Sistemul subiecţilor de drept internaţional cuprinde, în afară de state, naţiunile care
luptă pentru eliberare, organizaţiile internaţionale determinate ca atare prin acordul
statelor membre şi Vaticanul.
Referindu-ne la importanţa generală a clasificării subiecţilor dreptului internaţional,
putem susţine că, în baza acestei clasificări, evidenţiem legătura lor, în diferite relaţii
internaţionale, reflectând caracteristica generală a anumitor tipuri de subiecţi, cât şi
statutul juridic individual al fiecărui subiect. Subiecţii dreptului internaţional se
deosebesc unul de altul după modul de apariţie (formare), scopurile sale, toate având
trăsături individuale, neexistând o identitate între natura şi întinderea drepturilor şi
obligaţiilor lor, deci, a personalităţii lor internaţionale.
În literatura de specialitate există mai multe modalităţi de clasificare a subiecţilor
dreptului internaţional.

 eldman şi G.Kurdiukov clasifică subiecţii dreptului internaţional după modul de

mani- festare a capacităţii juridice internaţionale în:

 ·subiecţi universali (tipici) – statele care dispun de toate drepturile şi obligaţiile

inter- naţionale;
 ·subiecţi speciali (derivaţi) – organizaţiile internaţionale care au capacitatea
juridică internaţională limitată prin voinţa statelor.197

Bazându-se pe criteriul suveranităţii, aceiaşi savanţi propun şi o altă clasificare a

subiecţilor dreptului internaţional: „…suveranitatea este unicul criteriu obiectiv pentru
clasificarea subiecţilor de drept internaţional, care se împart în subiecţi de bază
(originari) şi secundari, su- verani şi nesuverani”. Susţinem această idee.
În acest sens, se propune următoarea clasificare:

 · subiecţi suverani (primari), din care fac parte statele şi popoarele ce luptă pentru
independenţă;
 ·subiecţi nesuverani (secundari) - organizaţiile internaţionale.

O clasificare specifică a subiecţilor dreptului internaţional întâlnim în cursul academic

de drept internaţional (în şapte volume), unul din cele mai importante cursuri de drept
internaţional al secolului XX. Autorul compartimentului respectiv R.Miullerson
propune clasificarea subiecţilor dreptului internaţional în:

 · subiecţi ce dispun de drepturi şi obligaţii ce se deduc direct din normele

dreptului interna- ţional şi care participă direct la crearea acestor norme şi
veghează respectarea lor. Aceştia sunt statele, popoarele ce luptă pentru
independenţă şi organizaţiile internaţionale guvernamentale;
 · subiecţi ce dispun de un anumit volum de drepturi şi obligaţii internaţionale,
destul de li- mitat, şi care nu participă direct la procesul de creare a normelor
dreptului internaţional. Aceştia sunt indivizii, organizaţiile internaţionale
neguvernamentale, organele internaţionale (comisii, comitete, organe judiciare şi
arbitrale).198
În doctrina rusă actuală de drept internaţional, care se formează în condiţii geopolitice
noi determinate de dispariţia URSS ca subiect unic de drept internaţional, se observă o
modificare esenţială a conceptului de subiect de drept internaţional.
În una din cele mai recente lucrări din domeniul dreptului internaţional –
„Precedentele în dreptul internaţional public şi privat” – cunoscuţii savanţi ruşi
I.Blişenko şi G.Doria acordă aces- tei probleme – subiecţii dreptului internaţional – o
atenţie deosebită, tratând problema într-un mod deosebit şi specific în comparaţie cu
conceptul cunoscut şi acceptat. Autorii afirmă că, în condiţiile actuale, calitatea de
subiect de drept internaţional public urmează să fie recunoscută:

1. – poporului;
2. – statelor;
3. – organizaţiilor interstatale;
4. – naţiunilor care luptă pentru eliberarea naţională reprezentante prin organele
eliberării naţionale.

Toţi aceşti subiecţi sunt primari, în opinia autorilor, calitatea de subiect având-o şi:

1. – corporaţiile transnaţionale:
2. – persoanele fizice şi persoanele juridice, care participă la circuitul internaţional
economic;
3. – organizaţiile interstatale

Revenirea autorilor menţionaţi la conceptul de popor ca subiect de drept internaţional

este, în opinia noastră, firească. Anume poporul este purtătorul drepturilor şi
obligaţiilor   suverane, exercitându-şi drepturile şi executându-şi obligaţiile sale
suverane direct sau prin organele sale reprezentative (art.2, Constituţia Republicii
Moldova).
După părerea noastră, o clasificare reuşită a subiecţilor dreptului internaţional se face
în raport de drepturile pe care le pot dobândi şi obligaţiile pe care şi le pot asuma,
clasificare ce cuprinde două categorii de subiecţi, şi anume:

 ·subiecţi primari, originari, direcţi şi cu capacitate deplină;

 ·subiecţi derivaţi şi cu capacitate limitată.

Subiecţii primari, originari sunt statele. Ele sunt creatoarele şi destinatarele

principale ale normelor şi principiilor fundamentale ale dreptului internaţional. Statele
mai sunt definite ca subiecţi direcţi cu capacitate deplină, având predilecţia „de a fi
parte în orice raport juridic internaţional”.
Subiecţii derivaţi sunt acele entităţi implicate în raporturile juridice internaţionale,
cărora sta- tele le conferă statutul, prin acordul lor de voinţă. În această categorie intră
organizaţiile interna- ţionale interguvernamentale, naţiunile care luptă pentru
eliberare, la care se adaugă Vaticanul.

2.3

În sistemul dreptului international subiectele ocupa un loc central, deoarece insasi

natura acestuia este determinata de caracterul lor si de ordinea interactiunii dintre ele.
In general se considera ca o entitate constitue un subiect de drept in cazul in care ea
este dotata de normele unei anumite ordini juridice cu un ansamblu de drepturi si
obligatii, precum si cu capacitati necesare exercitarii acestora.
Subiecte ale dreptului international sunt considerate acele entitati care participa
nemijlocit atit la elaborarea si realizarea normelor de drept international, cit si la
desfasurarea raporturilor juridice internationale, dobindind drepturi si obligatii
internationale. Aptitudinea de a fi titular de drepturi si obligatii internationale mai
inseamna si capacitatea de a avea personalitate internationala, sau personalitate
juridica internationala.
Dupa parerea aproape unanima a autorilor de drept international, statele sunt
subiectele principale, originare si universale ale dreptului international.
Statutul de subiecte principale este determinat de locul pe care acestea il ocupa in
sistemul relatiilor internationale. In miinile acestora sunt concentrate principalele
mijloace de influenta asupra vietii internationale. Prin intermediul si sub controlul
statelor isi desfasoara activitatea si alti participanti la viata sociala internationala –
unitatile administrative ale statelor, asociatiile obstesti, societatile comerciale,
indivizii etc. Nici-o societate umana nu poate exista in afara statului. Astfel, juristul
sovietic D. Levin scria ca „statul suveran reprezinta forma principala de organizare a
vietii popoarelor”.
Mai mult decit atit, insusi dreptul international, conceput in mare parteca un drept
al relatiilor dintre state, fara existenta acestora nici nu ar putea functiona (statele
creeaza normele de drept international, le confera forta juridica obligatorie, aducind la
indeplinire mecanismul lor de functionare).
Vorbind despre statalitatea Republicii Moldova, este necesar sa remarcam faptul
ca astazi acest stat reprezinta o realitate, un stat suveran si independent, aparut pe
harta lumii drept consecinta a destramarii imperiului sovietic, fapt care ii justifica
aparitia.
Revigorarea mişcării de renaştere şi eliberare naţională in R.S.S.M a fost
favorizată de politica de democratizare, „perestroica”, lansată de Gorbaciov in 1985.
Devenise o necesitate obiectivă de a crea o alternativă politică viabilă ce ar fi
exprimat năzuinţele şi aspiraţiile democratice şi naţionale datorită condiţiilor din a
doua jumătate a anilor '80 in care Partidul Comunist din Moldova se situase in
opoziţie faţă de revendicările populaţiei majoritare din R.S.S.M., alimentind şi
provocind in permanenţă ostilitatea minorităţilor naţionale prin răspindirea de zvonuri
şi calomnii, şi tensionind atmosfera in societate. Rolul de iniţiator al acestei
alternative şi l-a asumat Uniunea Scriitorilor din Moldova.
In cadrul unei adunări a intelectualităţii, in sala mare a Uniunii Scriitorilor din
Chişinău, se constituie la 3 iunie 1988,Grupul de iniţiativă al Mişcării Democratice in
sprijinul restructurării, care, in pofida unor tentative de a o subordona Partidului
Comunist din Moldova, s-a constituit ca o alternativă aflată in opoziţie faţă de P.C.M.
Tot atunci a fost lansat şi zvonul provocator, referitor la intenţia Mişcării Democratice
de a realiza unirea R.S.S.M. cu R.S. Romania, cu toate că era dificil de imaginat cum
se putea produce un asemenea eveniment, in timp ce in Romania mai domina regimul
Ceauşescu care, la fel ca şi regimul comunist de la Chişinău, păstra aceeaşi tăcere
semnificativă vis-a-vis de evenimentele din R.S.S. Moldovenească.
In acea perioadă populaţia R.S.S.M. era confruntată cu un comportament nefast din
partea P.C.M. Astfel, potrivit observaţiei scriitorului Vladimir Beşleagă, existau doar
citeva insuliţe minuscule in care mai palpita conştiinţa naţională, in rest dominind
apatia şi indiferentismul faţă de evenimentele in desfăşurare. Astfel, obiectivul major
al Grupului de iniţiativă al Mişcării Democratice a devenit dobindirea dreptului de a
publica proiectele de program şi statut ale Mişcării, precum şi organizarea structurilor
teritoriale ale acesteia, care ar fi informat corect opinia publică despre situaţia reală
din Moldova. Concomitent şi paralel cu această activitate, Mişcarea Democratică a
organizat mitinguri şi demonstraţii şi a coordonat campania de colectare a
semnăturilor pentru oficializarea limbii romane şi revenirea ei la alfabetul latin, pentru
drepturi politice şi cetăţeneşti, pentru demontarea sistemului administrativ de
comandă şi descentralizarea economiei.
La 20 mai 1989 are loc congresul de constituire a Frontului Popular din
Moldova, scopul căruia, la acea etapă, aşa cum se menţiona in unul din documentele
adoptate de congres, nu era obţinerea puterii politice şi de stat in republică, ci a
suveranităţii economice, sociale şi culturale a R.S.S.M. ca stat egal in cadrul U.R.S.S.
Dincolo de utopismul obiectivelor enunţate (formulările confuze şi obiectivele
irealizabile au putut fi conştientizate doar peste un anumit interval de timp), valoarea
inestimabilă a respectivei declaraţii consta in insăşi lansarea de către F.P.M. a
problemei suveranităţii. Următorii paşi, suficient de siguri, spre autodeterminarea
naţională au fost făcuţi la: 27 august 1989, cind in documentul final al Marii Adunări
Naţionale Despre suveranitatea statală şi despre dreptul nostru la viitor a fost
formulată, deja suficient de limpede, cererea să fie restabilite: numele istoric al
poporului nostru, pe care el l-a purtat de-a lungul veacurilor - numele roman, şi
denumirea limbii lui - limba romană.
Procesul autodeterminării Republicii Moldova a inceput o dată cu adoptarea de către
Sovietul Suprem al RSSM de legislatura a XI-a pe data de 31 august 1989 a Legii cu
privire la statutul limbii de stat, care in preambul prevede următoarele: in scopul
lichidării deformărilor survenite in construcţia lingvistică din RSS Moldovenească, al
luării sub protecţia statului a limbii moldoveneşti - una din premisele existenţei
naţiunii moldoveneşti in cadrul formaţiei sale naţional-statale suverane, al asigurării
funcţionării ei in toate sferele pe teritoriul RSSM.
Constituirea fundamentelor statului Republica Moldova şi ale societăţii
democratice, a fost efectuată cu participarea activă a populaţiei, şi cunoaşte două
etape relativ distincte.
Prima - fiind calificată ca o etapă confuză, contradictorie şi de scurtă durată -
incepe in 1990, odată cu desfăşurarea primelor alegeri libere care au marcat un pas
important in procesul de democratizare a societăţii(deşi incă sovietice) şi de edificare
a statului moldovean. La 5 ani de la anunţarea cursului de „perestroika” s-au
desfăşurat alegerile in ultimul Soviet Suprem al R.S.S. Moldoveneşti. Legea privind
alegerile deputaţilor poporului din R.S.S.M., din 23 noiembrie 1989, introducea
elemente noi, imposibil de imaginat in practica alegerilor anterioare din Uniunea
Sovietică.
Un pas in democratizarea vietii politice din Republica il reprezinta alegarile
parlamentare din 25 februarie 1990, apreciate ca primele alegeri democratice. Desi
alegerile nu s-au desfasurat in conditiile unui pluralism politic real, totusi candidatii
au avut posibilitatea sa participe in conditii egale la campania electorala, prezentindu-
si platformele in fata electoratului.
In urma scrutinului, in Sovietul Suprem au fost alesi 380 de deputati, majoritatea
dintre ei fiind inaintati si sustinuti de noile formatiuni politice in componenta forului
legislativ suprem al republicii au intrat reprezentantii mai multor formatiuni politice
cu programe diverse.
Pornind de la realitate si fiind ghidati de conjuctura interna si externa, intr-o perioada
relativ scurta, Sovietul Suprem a elaborat si a aprobat un set de legi si hotariri, care au
creat baza juridica si au trasat directiile principale de dezvoltare a noului stat,
Republica Moldova.
Analizind activitatea Sovietului Suprem al RSSM de legislatura XII-a, vom observa
ca incepind cu aprilie 1990 s-a mers pas cu pas spre declararea Independentei la 27
august 1991.
Chiar la prima sedinta a Sovietului Suprem, exprimind vointa poporului, a fost
confirmata hotarirea revenirii la vechile atribute ale statalitatii moldovenesti,
adoptindu-se un nou Drapel de Stat – Tricolorul : albastru, galben si rosu – simbol
oficial al statalitatii. Pe parcursul urmatoarelor sedinte au fost adoptate un sir de
documente de o importanta exceptionala pentru constituirea si conolidarea statului.
La sesiunea intii a noului Parlament au fost, de asemenea, create organele abilitate cu
realizarea politicii externe. Astfel, Ministerul Afacerilor Externe al Republicii
Moldova i-a fost pusa sarcina de a promova politica externa a Republicii cu alte state
si organizatii internationale si negocierea sau participarea la negocierea tratatelor si
acordurilor internationale.
Cu toate ca Republica Moldova nu dobindise independenta si nu avea calitatea de
subiect al raporturilor de drept international, pe data de 31 mai 1990, prin Hotarirea
nr. 63-XII, Parlamentul recunoaste neconditionat independenta Republicii Lituania
declarata la 11 martie 1990 si confirma dorinta de a stabili relatii diplomatice cu
aceasta tara.
Exprimind vointa poporului, la 23 iunie 1990, prin adoptarea Declaratiei
Suveranitatii, Sovietul Suprem proclama Republica Sovietica Socialista Moldova stat
suveran. In conformitate cu Declaratia Suveranitatii, Moldova isi „exprima adeziunea
fata de principiile si normele dreptului international unanim recunoscute, respecta
Statutul Organizatiei Natiunilor Unite si declara vointa de a convetui in pace cu toate
tarile si popoarele, de a nu admite confruntari in relatiile internationale, interstatale si
interetnice”. In continuare se mentioneaza ca „RSSM in caliate de subiect cu drepturi
egale al contractelor (relatiilor) internationale se declara o zona demilitarizata”.
Analizind principiile pe baza carora a fost emisa, mentionam ca Declaratia
Suveranitatii Republicii Moldova a fost primul pas important spre autodeterminare.
In scopul consolidarii suveranitatii, la 27 august 1991, in baza hotaririi Marii Adunari
Nationale, Parlamentul, prin majoritate absoluta de voturi, a adoptat Declaratia de
Independenta a Republicii Moldova.
Inaltul organ legislativ al republicii, in ceasul responsabilitatii supreme, savirsind un
act de justitie in concordanta cu istoria neamului, cu normele de morala si de drept
international, in virtutea drpetului popoarelor la autodeterminare, in numele intregii
populatii a Republicii Moldova si in fata intregii lumi a proclamat suprem ca:
1. Republica Moldova este un stat suveran, independent si democratic, liber sa-si
hotarasca prezentul si viitorul, fara nici-un amestec din afara, in conformitate
cu idealurile si nazuintele sfinte ale poporului in spatiul istoric si etnic al
devenirii sale nationale.
2. In calitate de stat suveran si independent, Republica Moldova solicita tuturor
statelor si guvernelor lumii recunoasterea independentei sale, proclamata de
Parlamentul liber ales al Republicii, si isi exprima dorinta de a stabili relatii
politice, economice, culturale si in alte domenii de interes comun cu tarile
europene, cu toate statele lumii, fiind gata sa procedeze la stabilirea de relatii
diplomatice cu acestea.
Proclamarea independentei a pus doar inceputul procesului crearii bazei juridice a
unui stat nou, numit Republica Moldova. Evolutia ulterioara a evenimentelor au
demonstrat cu prisosinta ca realizarea suveranitatii si independentei de facto constituie
o problema extrem de dificila si de lunga durata. Acest lucru nu poate fi grabit sau
minimalizat, deoarece suveranitatea si independenta reala a tarii se constituie doar in
urma unor transformari radicale in societate. Aceste transformari prevedeau trecerea
societaii:
 De la regimul politic totalitar la cel democratic,
 De la sistemul administrativ centralizat de comanda la relatiile de piata in toate
sferele vietii sociale,
 De la o parte a statului centralizat la constituirea unui stat suveran si
independent.
Noua situatie a Republicii Moldova crea conditii mai favorabile pentru
activitatea de politica externa, insa pentru aceasta, statutul de stat suveran si de
subiect al relatiilor internationale trebuia sa fie recunoscut.
In calitate de stat suveran si independent, Moldova „solicita tuturor statelor si
guvernelor lumii recunoasterea independentei sale si is exprima dorinta de a stabili
relatii politice, economice, culturale si in alte domenii de interes comun cu toate tarile
lumii, fiind gatasa procedeze la stabilirea de relatii diplomatice cu acestea, potrivit
normelor de drept international si practicii existente in lume”.
Prima tara care a recunoscut independenta Republicii Moldova a fost Romania. In
aceeasi zi a fost anuntata Declaratia Guvernului Romaniei prin care se recunostea
independenta Republicii Moldova si se declara pregatirea sa se procedeze la stabilirea
de relatii diplomatice si acordarea sprijinului necesar pentru consolidarea
independentei noului stat, mentionindu-se ca „aceasta hotarire de importanta capitala
se inscrie in mod logic in procesul de innoiridemocratice, de destramare a structurilor
totalitare, care au loc in URSS”. Acest proces al recunoasterii a evoluat foarte rapid,
ajungindu-se astazi la Republica Moldova sa fie recunoscuta de toate statele ONU.
In sirul evenimentelor importante ce s-au derulat in republica dupa proclamarea
independentei, se inscrie si adoptarea la 29 iulie 1994 a noii Constitutii. Articolul 1 al
constitutiei Republicii Moldova stabileste suveranitatea si independenta, iar articolul 2
prevede ca suveranitatea nationala apartine poporului Republicii Moldova, care o
exercita in mod direct si prin organele sale reprezentative. Republica Moldova se
obliga, prin articolul 8 sa respecte Carta Organizatiei Natiunilor Unite si tratatele la
care este parte, sa-si bazeze relatiile cu alte state pe principiile unanim recunoscute ale
dreptului international.

Realizat:
Echim Alexandrina, grupa 2.2, anul 2
Curs: Drept Internațional Public
Facultatea de Drept
Universitatea de Stat din Moldova