Ghid Admisibilitate Exceptie CCR

Ghid de admisibilitate
la Curtea Constituțională
a României
Copyright © 2016 Editura Hamangiu SRL
Editură de prestigiu recunoscut în domeniul ştiinţelor sociale CNATDCU
Toate drepturile rezervate Editurii Hamangiu
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată
fără acordul scris al Editurii Hamangiu
Editura Hamangiu: Bucureşti, Str. Col. Popeia nr. 36, sector 5;
O.P. 5, C.P. 91
Tel./Fax: 021.336.04.43; 031.805.80.21;
Vânzări: 021.336.01.25; 031.425.42.24
E mail: redactia@hamangiu.ro
Tudorel TOADER Marieta SAFTA
Ghid de admisibilitate
la Curtea Constituțională
a României
Cuvânt-înainte
Normele legale se bucură de prezumția relativă de consti-

tuționalitate, de conformitate cu valorile, principiile, standar-
dele și exigențele Constituției.
Deciziile de constatare a neconstituţionalității dovedesc

însă contrariul, şi anume că respectivele norme au fost adop-
tate cu încălcarea exigențelor constituționale. În cadrul contro-
lului a posteriori, constatarea neconstituţionalităţii dovedește,
în plus, și faptul că acele norme au fost aplicate un anumit
interval de timp, în condițiile în care nu răspundeau standar-
delor și cerințelor constituționale.
Exigențele statului de drept sunt incompatibile cu adopta-

rea și aplicarea de norme contrare Legii fundamentale, motiv
pentru care procesul de constituționalizare a dreptului consti-
tuie mijlocul de garantare a legalității, de asigurare și ridicare a
standardelor de protecție a drepturilor și libertăților funda-
mentale ale persoanei.
În acest context, importanță deosebită prezintă cunoaște-

rea și respectarea cerințelor de admisibilitate a sesizărilor
adresate instanței de contencios constituțional.
V
GHID DE ADMISIBILITATE LA CURTEA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI
Ghidul de admisibilitate la Curtea Constituţională a Româ-

niei se doreşte a fi un instrument ce poate fi folosit de către
emitenții legii, de practicieni și studenți, precum și de către
orice altă persoană interesată de problematica admisibili-
tății/inadmisibilității sesizărilor adresate Curții Constituționale
a României.
Autorii
București, 23 iunie 2016
VI
Cuprins
I. INTRODUCERE ____________________________________ 1
II. CAUZELE DE INADMISIBILITATE ÎN JURISDICȚIA

CURȚII CONSTITUȚIONALE ____________________________ 5
1. Scurtă caracterizare _________________________ 5
2. Clasificări ale cauzelor de inadmisibilitate _______ 10
III. LEGALITATEA SESIZĂRII __________________________ 19

1. Condiții de admisibilitate privitoare la
OBIECTUL SESIZĂRII ________________________ 19
1.1. Considerații generale ____________________ 19
1.2. Controlul de constituționalitate a priori
poate avea ca obiect doar legile care
nu au fost promulgate ____________________ 21
1.3. Este admisibil controlul de constituționalitate
a priori al legii promulgate, dacă sesizarea
s-a făcut în termenul legal_________________ 24
poate avea ca obiect doar legile care au fost
adoptate de ambele Camere ale
Parlamentului __________________________ 25
poate avea ca obiect o ordonanță a Guvernului
aprobată prin lege, însă numai în măsura în care
Curtea a fost sesizată cu privire la legea de
aprobare a ordonanței Guvernului __________ 26
1.6. După reexaminarea legii pentru punerea în
acord cu decizia Curții Constituționale de
constatare a neconstituționalității, pot forma
VII
obiectul controlului de constituționalitate

a priori numai acele dispoziții care au
format obiect al reexaminării ______________ 28
1.7. Controlul de constituționalitate poate avea
ca obiect numai regulamentele
Parlamentului în vigoare__________________ 30
1.8. Controlul de constituționalitate poate avea
ca obiect hotărârile plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârile plenului Senatului şi
hotărârile plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului, nu și acordurile
politice _______________________________ 31
1.9. Hotărârile de Guvern nu pot constitui
obiect al controlului Curții Constituționale ___ 32
1.10. Normele metodologice de aplicare a legii
nu pot constitui obiect al controlului Curții
Constituționale _________________________ 33
1.11. Ordinele miniștrilor nu pot constitui obiect
al controlului Curții Constituționale _________ 34
1.12. Hotărârile judecătorești nu pot constitui
obiect al controlului de constituționalitate ___ 35
1.13. Dispozițiile din legi și ordonanțe, în
interpretarea dată de Înalta Curte de Casație și
Justiție (recurs în interesul legii/hotărâre
prealabilă), pot constitui obiect al
controlului de constituționalitate___________ 37
1.14. Controlul de constituționalitate a posteriori
poate avea ca obiect dispoziții din legi și
ordonanțe în vigoare ____________________ 45
1.15. Controlul de constituţionalitate poate avea
ca obiect şi dispoziţii din legi şi ordonanţe
abrogate, în măsura în care acestea
continuă să producă efecte juridice _________ 46
1.16. Dispozițiile legale de abrogare pot constitui
obiect al controlului de constituţionalitate ___ 48
VIII
CUPRINS
1.17. Controlul de constituționalitate a posteriori

poate avea ca obiect numai dispoziții
din legi și ordonanțe care sunt aplicabile
cauzei în care a fost ridicată excepția de
neconstituționalitate _____________________ 54
1.18. Excepția de neconstituționalitate nu poate
constitui obiectul acțiunii de chemare
în judecată _____________________________ 57
1.19. Excepția de neconstituționalitate ridicată
într-o acțiune ab initio inadmisibilă poate
avea ca obiect numai dispozițiile legale care
determină o atare soluție în privința cauzei
în care a fost ridicată excepția _____________ 63
1.20. Dispozițiile din legi și ordonanțe, constatate
ca fiind neconstituționale, nu mai pot fi
supuse controlului de constituționalitate _____ 64
1.21. Poate forma obiect al controlului de
constituționalitate posibila interpretare
neconstituțională, alta/altele decât cea/cele
exclusă/excluse prin decizii interpretative ____ 67
1.22. Pot forma obiect al controlului de
constituționalitate soluțiile legislative _______ 69
1.23. Controlul de constituționalitate poate
avea ca obiect decretul de stabilire a
obiectului și datei referendumului __________ 72
1.24. Controlul de constituționalitate privește
numai partidele politice, nu și organizațiile
neguvernamentale ______________________ 74
AUTORII SESIZĂRII __________________________ 76
2.2. Grupurile parlamentare nu pot sesiza
Curtea Constituțională pentru controlul
legilor înainte de promulgare ______________ 82
IX
2.3. Preşedintele sau membrii uneia dintre

Camerele Parlamentului pot formula sesizări
numai cu privire la regulamentul Camerei din
care fac parte __________________________ 83
2.4. Sesizarea Curții, în vederea controlului
constituționalității hotărârilor Parlamentului,
poate fi formulată numai de către președintele
respectivei Camere sau de către un număr
de 50 de deputaţi sau 25 de senatori ________ 85
2.5. Deputatul/senatorul care a avut calitatea
de președinte al Camerei respective poate
contesta constituționalitatea hotărârii care
privește încetarea statutului/calității sale de
președinte al Camerei____________________ 86
2.6. Apărătorii sau reprezentanții legali ai părților
pot invoca excepții de neconstituționalitate
numai în numele părţilor pe care le
reprezintă _____________________________ 87
2.7. Deputații ori senatorii nu pot formula
sesizări cu privire la conflicte juridice
de natură constituțională _________________ 88
2.8. Preşedintele României este în drept să
formuleze cererea cu privire la soluţionarea
conflictului juridic de natură constituţională,
chiar dacă nu este parte în conflictul la care
se referă sesizarea ______________________ 89
2.9. Cererile de anulare a alegerilor pot fi
formulate numai de către partidele politice,
alianțele politice, alianțele electorale,
organizațiile cetățenilor aparținând
minorităților naționale reprezentate în
Consiliul Minorităților Naționale și de
candidații care au participat la alegeri _______ 90
2.10. Contestațiile referitoare la
neconstituționalitatea unui partid politic
X
CUPRINS
pot fi formulate numai de către președinții

celor două Camere ale Parlamentului
sau de Guvern __________________________ 91
3. Condiții de admisibilitate privitoare la obligația
de MOTIVARE A SESIZĂRII ___________________ 92
3.2. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată
de indicarea temeiului constituțional
în raport de care sunt formulate criticile _____ 94
de motivarea încălcării temeiurilor de
neconstituționalitate invocate _____________ 96
3.4. Pentru admisibilitatea sesizărilor este
necesar ca norma de referință să fie de
rang constituțional ______________________ 99
de motivarea lor la data formulării, iar
nu la o dată ulterioară, în fața Curții
Constituționale ________________________ 102
4. Condiții de admisibilitate care vizează
CADRUL PROCESUAL/CONDIȚII PROCEDURALE
SPECIFICE unor atribuții ale Curții
Constituționale ___________________________ 104
4.1. Considerații generale ___________________ 104
4.2. Excepţiile de neconstituţionalitate pot fi
ridicate numai în faţa instanţelor
judecătoreşti sau de arbitraj comercial _____ 104
4.3. Excepţiile de neconstituţionalitate nu pot
fi ridicate direct în fața Curții _____________ 110
4.4. Constituționalitatea legii poate fi examinată
numai în cadrul atribuției prevăzute de
art. 146 lit. d) din Constituție, iar nu în
îndeplinirea altor competenţe ____________ 111
XI
4.5. Aceeași excepție de neconstituționalitate,

soluționată de Curte, nu poate fi ridicată în
aceeași cauză de către același autor _______ 113
4.6. Cadrul procesual stabilit prin sesizare nu
poate fi extins prin formularea unei cereri de
intervenție în interes propriu sau în
interesul unei părți _____________________ 114
4.7. Conflictele juridice de natură constituțională
poartă între autoritățile publice, iar nu
între puterile statului ___________________ 115
IV. COMPETENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE __________ 117

1. Considerații generale ______________________ 117
2. Curtea Constituțională se pronunță asupra
constituționalității, iar nu și asupra
oportunității actelor criticate ________________ 118
3. Curtea se pronunță asupra constituționalității
regulamentelor Parlamentului, nu și asupra
modului de aplicare a acestora ______________ 122
4. Sunt admisibile sesizările având ca obiect
hotărârile Parlamentului, numai dacă acestea
afectează valori și principii constituționale sau
organizarea și funcționarea autorităților și
instituțiilor de rang constituţional ____________ 123
5. În cadrul controlului a priori, Curtea se
pronunță și asupra prevederilor care, în mod
necesar și evident, nu pot fi disociate de norma
criticată, iar în cadrul controlului a posteriori, se
pronunță şi asupra constituţionalităţii altor
prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate
prevederile menţionate în sesizare, însă doar
dacă s-a admis excepția de
neconstituționalitate ______________________ 129
XII
CUPRINS
6. Curtea Constituțională nu poate

modifica/completa dispozițiile legale și nu se
poate pronunța asupra omisiunilor legislative
fără relevanță constituțională _______________ 130
7. Curtea Constituțională se poate pronunța asupra
omisiunilor legislative care au relevanță
constituțională ___________________________ 133
8. Interpretarea și aplicarea legii nu intră în
competenţa Curţii Constituţionale ____________ 135
9. Interpretarea și aplicarea
regulamentelor/hotărârilor parlamentare
nu intră în competenţa Curţii
Constituţionale ___________________________ 138
10. Controlul de constituționalitate presupune
raportarea unei norme juridice la dispoziții
ale Constituției, şi nu o analiză comparativă
a actelor normative sau a instituțiilor
juridice _________________________________ 140
11. Verificarea compatibilităţii unei norme
de drept intern în raport de normele de drept
european nu intră în competenţele Curţii
Constituţionale. Norma europeană poate
constitui doar o normă interpusă celei de
referință, care nu poate fi decât Constituția,
și, de asemenea, trebuie să aibă relevanță
constituțională ___________________________ 144
12. Contestațiile privitoare la procedura suspendării
Președintelui României nu sunt de competenţa
Curţii Constituţionale ______________________ 150
V. CONCLUZII ____________________________________ 153
INDEX ALFABETIC _________________________________ 155
XIII
I.
Introducere
Realizând o statistică[1] a soluțiilor pronunțate de Curtea

Constituțională în ultimii patru ani, constatăm următoarele:
 în anul 2016, Curtea a pronunţat un număr de 344
de soluții de respingere a sesizărilor, dintre care 88
sunt soluții de respingere pe considerente de inad-
misibilitate [respingere ca inadmisibile (43), devenite
inadmisibile (12) și mixte – neîntemeiate/devenite
inadmisibile (11), respectiv neîntemeiate/inadmi-
sibile (22)];
 în anul 2015, Curtea a pronunțat un număr de 848
sunt soluții de respingere pe considerente de inadmi-
sibilitate [respingere ca inadmisibile (109), devenite
inadmisibile (49) și mixte – neîntemeiate/devenite
inadmisibile (53), respectiv neîntemeiate/inadmi-
sibile (45)];
de soluții de respingere a sesizărilor, în cadrul cărora
243 sunt soluții de inadmisibilitate [respingere ca
inadmisibile (107), devenite inadmisibile (57) și
[1]
Date valabile la 31 mai 2016.
1
mixte – neîntemeiate/devenite inadmisibile (31),

respectiv neîntemeiate/inadmisibile (48)];
sunt soluții de inadmisibilitate [respingere ca inad-
misibile (88), devenite inadmisibile (15) și mixte –
neîntemeiate/inadmisibile (16)][2].
Se remarcă, aşadar, că aproximativ o pătrime dintre deci-
ziile Curții cuprind soluții de inadmisibilitate, ceea ce înseamnă
că instanţa constituţională nu a mai procedat la examinarea pe
fond a criticilor de neconstituţionalitate formulate, întrucât fie
nu a fost legal sesizată, fie nu a fost competentă să soluționeze
cauzele înregistrate.
Ponderea semnificativă a soluțiilor de respingere ca inad-
misibile a sesizărilor adresate Curții Constituționale constituie
unul dintre motivele demersului de realizare a actualei lucrări,
care se dorește un instrument de orientare, cu precădere
pentru practicienii dreptului, în vederea sesizării instanței de
contencios constituțional.
Pornind de la dispozițiile cuprinse în Constituție și în Legea
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Consti-
tuționale a României[3], care circumstanțiază activitatea juris-
dicțională a acesteia, și valorificând jurisprudența cuprinzând
[2]
Pentru o raportare la numărul total al actelor pronunțate de
Curtea Constituțională în perioada de referință, a se vedea https://
www.ccr.ro/uploads/Statistica/2016/Sin_16_mai.pdf.
[3]
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 807
din 3 decembrie 2010.
2
I. INTRODUCERE
soluții de respingere a sesizărilor ca inadmisibile, am procedat

la o structurare a condițiilor de sesizare a Curții Constituțio-
nale, identificând acele temeiuri legale care împiedică declan-
șarea sau extinderea procedurii de control al constituționa-
lității legilor, respectiv examinarea pe fond a cererilor adresate
Curții Constituționale, indiferent de atribuția la care se referă.
Aceasta, întrucât verificarea admisibilității sesizărilor ce îi
sunt adresate, pe două coordonate principale, respectiv lega-
litatea sesizării și respectarea competenței Curții Constitu-
ționale, precede și condiționează examinarea fondului criticilor
de neconstituționalitate formulate, care se realizează numai în
măsura în care Curtea constată că „a fost legal sesizată și este
competentă”. Dispozițiile Legii fundamentale referitoare la
rolul și atribuțiile Curții Constituționale au determinat atât
consacrarea legală, cât și o consistentă dezvoltare jurispru-
dențială a cauzelor de inadmisibilitate specifice jurisdicției
constituționale[4]. Această jurisprudență precizează cadrul legal
incident, conturând/definind conceptele de „legalitate a sesi-
zării” și „competență a Curții Constituționale”.
Considerăm că prezentul demers se justifică și din perspec-
tiva faptului că orice sesizare a instanței de contencios consti-
tuțional declanșează întreaga procedură care precede exami-
narea de către Plenul Curții, respectiv înregistrarea dosarului,
solicitarea punctelor de vedere de la autoritățile prevăzute de
lege, acordarea termenului de judecată, citarea și dezbaterea
în ședință publică (în cazul atribuțiilor pentru care legea preve-
[4]
A se vedea T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate în
jurisdicția constituțională, în Dreptul nr. 11/2015, pp. 80-125.
3
de judecarea cu citarea părților), chiar și atunci când inad-

misibilitatea este evidentă. Așadar, nu există un filtru prealabil
de verificare a admisibilității sesizării, care să fie realizat de
către Curtea Constituțională, precum există în alte state, menit
să degreveze activitatea acesteia.
În acest context, cunoașterea și corecta aplicare de către
instanțele de judecată și de către toți subiecții de drept a
normelor constituționale și legale de referință în domeniu,
astfel cum se reflectă și în deciziile Curții, sunt de natură să
susțină dialogul implicit pe care îl presupune fiecare dintre
aceste decizii, slujind, în cele din urmă, calității și bunei admi-
nistrări a justiției constituționale.
Întrucât prezentarea condițiilor de sesizare a Curții Consti-
tuționale structurate pe cele două coordonate principale
(legalitatea sesizării și competența Curții Constituționale) va fi
realizată pornind de la cauzele de inadmisibilitate identificate
în jurisprudența Curții Constituționale, vom proceda mai întâi
la o scurtă caracterizare a acestor cauze.
4
II.
Cauzele de inadmisibilitate în
jurisdicția Curții Constituționale
1. Scurtă caracterizare
În doctrina românească de drept constituțional[5], cauzele

de inadmisibilitate au fost definite ca fiind motive legale ce
împiedică declanșarea sau extinderea procedurii de control al
constituționalității legilor, cu sublinierea că „o cauză de inad-
misibilitate poate exista nu numai în legătură cu atribuțiile
Curții legate de acest control, ci și în legătură cu exercitarea
celorlalte atribuții”.
La momentul consacrării lor legale, în cadrul procedurii de
soluționare a excepțiilor de neconstituționalitate, cauzele de
inadmisibilitate au fost calificate ca fiind „una dintre cele mai
importante inovații ale recentei Legi nr. 138/1997[6] pentru
[5]
I. Muraru, M. Constantinescu, Cauzele de inadmisibilitate în
jurisdicția constituțională, în Dreptul nr. 2/1998, pp. 3-20.
[6]
Legea nr. 138/1997 pentru modificarea și completarea Legi
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 170 din 25
iulie 1997.
5
modificarea și completarea Legii nr. 47/1992”[7], cunoscând

ulterior o semnificativă dezvoltare pe cale jurisprudențială[8].
Reglementarea sau consacrarea pe cale jurisprudențială a
unor cauze de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională
română (ca și în cazul altor state) reprezintă consecința fap-
tului că atribuțiile Curții Constituționale sunt strict determinate
prin Constituție și prin legea sa organică, atât sub aspectul
obiectului, cât și al subiecților care o pot sesiza, iar exercitarea
acestor atribuții se face la sesizare și, cu excepțiile pe care
însăși legea le prevede, în limitele sesizării. Potrivit legii, Curtea
nu se poate sesiza din oficiu decât în privința atribuțiilor care
privesc revizuirea Constituției, în sensul că numai în acele
cazuri controlul de constituționalitate este, practic, unul siste-
matic, independent de existența unei sesizări/unor critici. Re-
zultă că inadmisibilitățile sunt derivate din natura însăși a con-
trolului pe care instanța constituțională română și, în general,
instanțele constituționale îl exercită, fiind consecințe de ordin
procedural ale limitelor și condiționărilor menționate[9].
Identificarea unor reguli clare privind atribuțiile și sesizarea
instanțelor de contencios constituțional are în cele din urmă ca
scop menținerea și întărirea rolului curților constituționale de
garanți ai supremației constituțiilor[10]. În considerarea acestui
[7]
I. Muraru, M. Constantinescu, op. cit., p. 3.
[8]
A se vedea T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate...,
p. 81.
[9]
Ibidem.
[10]
H. Seibert, Admissibility requirements for constitutional com-
plaints and mechanism for avoiding an excessive case load, în The
Protection of Fundamental Rights by the Constitutional Courts, European
6
CAUZELE DE INADMISIBILITATE ÎN JURISDICȚIA CURȚII CONSTITUȚIONALE
rol, este necesară stabilirea unor cerințe, pe de o parte, pentru

a circumstanția controlul pe care Curtea îl poate realiza, iar, pe
de altă parte, pentru a reduce numărul cauzelor care nu au o
fundamentare consistentă și pentru a preveni transformarea
acestora în jurisdicții de drept comun.
Astfel fiind, cauzele de inadmisibilitate „au caracter impe-
rativ și sunt de ordine publică. De aceea, nici părțile, într-un
proces privind soluționarea excepției de neconstituționalitate,
nici Curtea nu ar putea trece peste o cauză de inadmisibilitate.
Ele se impun din oficiu, fiind destinate apărării unui interes
eminamente public, privind limitele controlului, ca expresie a
competenței de atribuire a Curții în exercitarea acestuia”[11].
Prin urmare, cauzele de inadmisibilitate nu pot fi inter-
pretate ca o limitare a accesului la justiția constituțională.
Dimpotrivă, ignorarea lor ar avea semnificația denaturării
rolului pe care aceasta îl are în statul de drept. Concluzia
enunțată de autorii citați este aplicabilă, mutatis mutandis, și
în ceea ce privește celelalte atribuții ale Curții Constituționale.
Legislațiile statelor cuprind o diversitate de soluții sub
aspectul stabilirii cauzelor de inadmisibilitate[12], în unele
Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Brioni,

Croaţia, 23-25 septembrie 1995, p. 147, disponibil la adresa http://
www.venice.coe.int/webforms/documents/default.aspx?pdffile=CDL-
STD(1995)015-e.
[11]
Ibidem.
[12]
De exemplu, în Germania, în cazul plângerilor individuale, exis-
tă condiții specifice de admisibilitate, respectiv: natura vătămării (să
privească un drept fundamental, iar vătămarea să fie personală, reală
și imediată) și caracterul subsidiar al protecției. Personal înseamnă că
7
cazuri fiind instituite proceduri de filtrare a sesizărilor adresate

curților constituționale. Acolo unde nu este instituționalizat un
astfel de filtru, cauzele de inadmisibilitate sunt stabilite/dez-
voltate chiar de curțile constituționale. Cât privește marja de
apreciere de care curțile se bucură în stabilirea întinderii/conți-
nutului acestui control (în contextul mai larg al limitelor de
competență a acestor curți), ea constituie, de asemenea,
subiect de dezbateri, inclusiv în doctrina românească de drept
constituțional – de la ideea unei largi puteri de apreciere[13], ca
expresie a ideii de activism judiciar, considerată ca fiind una
dintre tendințele actuale în controlul de constituționalitate, la
o abordare moderată, orientată către o atitudine mai degrabă
de self-restraint[14].
petentul se poate adresa Curții numai în ceea ce privește vătămarea

unui drept fundamental al său; real înseamnă că vătămarea este pre-
zentă la momentul exercitării recursului individual și nu este una po-
tențială; imediat semnifică faptul că vătămarea este o consecință directă
a actului criticat, iar nu a unui act subsecvent de executare. Aceste
cerințe sunt destinate evitării transformării recursului constituțional în
actio popularis. Cât privește caracterul subsidiar, sesizarea Curții Con-
stituționale Federale se poate face numai după ce au fost epuizate toate
căile de atac disponibile (pe larg, M. Patrono, The protection of funda-
mental rights by constitutional courts – a comparative perspective,
http://www.victoria.ac.nz/law/NZACL/PDFS/Vol_5_1999/Patrono.pdf).
Astfel de condiții sunt prevăzute și în alte legislații, de exemplu, a
Austriei, a Spaniei etc.
[13]
T. Papuc, Ieșirea din semi-constituționalism, în Noua Revistă
de Drepturile Omului nr. 3/2014, pp. 20-34.
[14]
E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică a excepției de necon-
stituționalitate în România, în Buletin de informare legislativă
8
Diferențele de abordare în această privință se manifestă

chiar în cadrul instanțelor de contencios constituțional, astfel
cum relevă opiniile separate formulate cu prilejul unor decizii,
opinii care argumentează soluții de inadmisibilitate. Amintim
în context opinia separată a judecătoarei Lube Wolf la una
dintre deciziile Curții Constituționale Federale a Germaniei,
care debutează cu o reflecție/calificarea acestei decizii: „În
efortul de a asigura supremația dreptului, se poate întâmpla ca
o instanță să își depășească competența. Din punctul meu de
vedere, aceasta s-a întâmplat aici. Sesizarea ar fi trebuit res-
pinsă ca inadmisibilă”[15]. Astfel de exemple oferă, deopotrivă,
și jurisprudența Curții Constituționale a României[16].
Întinderea controlului pe care curțile constituționale îl reali-
zează în îndeplinirea atribuțiilor lor constituționale constituie,
de altfel, una dintre temele întâlnirilor și conferințelor organi-
zate de acestea. De exemplu, problematica omisiunilor legis-
lative în jurisprudența constituțională a constituit tema celui
de-al XIV-lea Congres al Conferinței Curților Constituționale
Europene[17], prilejuind un consistent dialog și prezentarea
nr. 2/2013, www.clr.ro; idem, Constitutional review or judicial acti-

vism?, în Law Review, vol. III, issue 2, July-December 2013, p. 33.
[15]
Principal proceedings ESM/ECB: Pronouncement of the
judgment and referral for a preliminary ruling to the Court of Justice
of the European Union, http://www.bundesverfassungsgericht.de.
[16]
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 548 din 15 iulie 2015, pu-
blicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 717 din 23 sep-
tembrie 2015, sau Decizia nr. 51 din 16 februarie 2016, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 190 din 14 martie 2016.
[17]
Vilnius, 2009.
9
jurisprudenței relevante a instanțelor constituționale membre

ale Conferinței, de natură a releva o abordare evolutivă a com-
petenței acestora, dincolo de statutul tradițional de legislator
negativ. Având în vedere importanța subiectului, reglemen-
tarea cauzelor de inadmisibilitate în jurisdicția constituțională
sau/și crearea unei jurisprudențe coerente referitoare la
acestea apar ca o necesitate ce ține, în cele din urmă, de consi-
derente de securitate juridică.
2. Clasificări ale cauzelor de inadmisibilitate
Constituția României și, în aplicarea acesteia, Legea

tuționale, republicată, stabilesc o serie de principii și reguli,
astfel:
 Curtea Constituţională este garantul supremaţiei
Constituţiei [art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];
 atribuțiile Curții Constituționale sunt cele stabilite de
Constituție și de legea sa organică [art. 3 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992];
 în exercitarea atribuţiilor care îi revin, Curtea Constitu-
ţională este singura în drept să hotărască asupra com-
petenţei sale [art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];
 Curtea Constituţională asigură controlul constitu-
ţionalităţii legilor, tratatelor internaţionale, regu-
lamentelor Parlamentului şi ordonanţelor Guver-
nului [art. 2 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];
 Curtea Constituţională poate fi sesizată în cazurile
expres prevăzute de art. 146 din Constituţie, repu-
10
blicată, sau de legea sa organică [art. 10 alin. (1) din

Legea nr. 47/1992];
 condițiile de sesizare (obiect, subiecți, reguli de ordin
formal/procedural) sunt dezvoltate punctual pentru
fiecare atribuție;
 sesizările trebuie formulate în scris şi motivate
[art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, precum și
dispozițiile cuprinse în art. 146 din Constituție, res-
pectiv în Legea nr. 47/1992 care detaliază procedura
corespunzătoare fiecărei atribuții];
 în exercitarea controlului de constituționalitate,
Curtea se pronunţă numai asupra conformităţii dis-
poziţiilor criticate cu normele Constituţiei, întrucât,
potrivit art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, sunt
neconstituţionale dispoziţiile din actele normative
menţionate, „care încalcă dispoziţiile şi principiile
Constituţiei”;
 Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra
constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost
sesizată, fără a putea modifica sau completa preve-
derile supuse controlului [art. 2 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992];
 în cazul controlului constituționalității legilor înainte
de promulgare, „dezbaterea are loc (...) atât asupra
prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra
celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi
disociate” [art. 18 alin. (1) din Legea nr. 47/1992];
 la soluționarea excepției de neconstituționalitate, „în
caz de admitere a excepţiei, Curtea se va pronunţa şi
11
asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul

atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi
disociate prevederile menţionate în sesizare” [art. 31
alin. (2) din Legea nr. 47/1992];
 cauzele de inadmisibilitate reglementate de art. 29
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-
narea Curții Constituționale[18] constituie, practic, o
procedură de filtrare a excepțiilor de neconstituțio-
nalitate de către instanțele judecătorești sau de arbi-
traj comercial în fața cărora acestea sunt ridicate. Nu
întotdeauna însă acest filtru funcționează, remar-
cându-se judicios, din această perspectivă, că, „de
facto, instanțele s-au dezînvestit de această atribuție
și au început, tot mai des, să trimită sistematic la
Curtea Constituțională aproape toate excepțiile de
neconstituționalitate ridicate în fața lor, indiferent
de pertinența sau relevanța lor reală, determinând
astfel jurisdicția constituțională să ia atitudine prin
aplicarea la nivelul său a condițiilor de inadmisi-
bilitate care ar fi trebuit verificate la nivelul ad
quem”[19]. Așadar, chiar dacă filtrarea excepțiilor de
[18]
Art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992: „(1) Curtea Consti-
tuţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecă-
toreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei
legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordo-
nanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază
a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia. (...) (3) Nu pot face
obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale
printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale”.
[19]
E.S. Tănăsescu, Transfigurarea semantică..., p. 9.
12
neconstituționalitate prin intermediul cauzelor de

inadmisibilitate expres reglementate de art. 29 din
Legea nr. 47/1992 a fost dată de legiuitor în compe-
tența instanțelor de judecată, pasivitatea sau reti-
cența lor în utilizarea acestui filtru a determinat și
determină în continuare intervenția Curții Constitu-
ționale, în sensul respingerii ca inadmisibile a excep-
țiilor de neconstituționalitate care încalcă prevede-
rile art. 29 alin. (1) și (3) din Legea nr. 47/1992. În
aceste cazuri, „inadmisibilitatea, fiind de ordine publi-
că, nu poate fi acoperită prin faptul că instanța de ju-
decată nu a constatat-o, iar decizia Curții, întrucât pri-
vește competența sa constituțională, nu poate fi con-
testată, potrivit art. 3 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
de nicio autoritate publică. Ea se impune, de aceea, și
față de instanța judecătorească ce a sesizat-o, ca și
față de orice altă autoritate publică”[20].
În temeiul acestor reguli, cu caracter general sau specifice
diverselor atribuții, Curtea Constituțională a României a dez-
voltat o bogată jurisprudență referitoare la cauzele de inadmi-
sibilitate. Desigur că acestea sunt susceptibile de diverse clasi-
ficări, în funcție de perspectiva de analiză și de criteriile fixate.
Întrucât ne-am propus urmărirea celor două coordonate
principale de analiză a condițiilor de sesizare a Curții Consti-
tuționale mai sus enunțate, vom proceda la realizarea unei
clasificări în raport de acestea, așadar:
[20]
13
 cauze de inadmisibilitate care privesc legalitatea sesi-

zării;
 cauze de inadmisibilitate care privesc competența Curții
Constituționale.
Abordând cu alt prilej aceeași problematică a cauzelor de
inadmisibilitate în jurisdicția constituțională, cu referire și la
doctrina în materie, am identificat și inadmisibilități care pri-
vesc întinderea controlului de constituționalitate[21]. Pentru
considerentele mai sus enunțate și pentru că, în esență, aces-
tea vizează determinarea competenței Curții Constituționale,
le vom trata în cadrul acestei din urmă categorii.
Prima dintre categoriile menționate, și anume inadmisibili-
tățile care privesc legalitatea sesizării, sunt consecința con-
dițiilor expres prevăzute de legiuitor pentru învestirea Curții
Constituționale pentru exercitarea atribuțiilor sale, necesar a fi
identificate de orice subiect de drept și aplicate ca atare:
obiectul sesizării, autorii sesizării, motivarea sesizării, elemente
specifice cadrului procesual în mod corespunzător fiecărei atri-
buții a Curții. În măsura în care dispozițiile care le reglemen-
tează nu sunt respectate, Curtea Constituțională, verificând
legalitatea sesizării, o va respinge ca inadmisibilă.
Cea de-a doua categorie de inadmisibilități, subsumate
conceptului de competență a Curții Constituționale, sunt în
marja de apreciere a Curții, în conformitate cu art. 3 din Legea
tuționale, potrivit căruia „(1) Atribuţiile Curţii Constituţionale
sunt cele stabilite de Constituţie şi de prezenta lege. (2) În
[21]
T. Toader, M. Safta, Cauzele de inadmisibilitate..., p. 85.
14
exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este

singura în drept să hotărască asupra competenţei sale. (3)
Competenţa Curţii Constituţionale, stabilită potrivit alin. (2),
nu poate fi contestată de nicio autoritate publică”. Aceste
inadmisibilități, care circumstanțiază competența Curții în
exercitarea atribuțiilor sale, nu sunt susceptibile de o regle-
mentare precisă și exhaustivă, pentru că limitele posibilităților
de intervenție ale instanțelor de contencios constituțional nu
se pot trasa cu exactitate[22], fiind legate în mod necesar de
evoluțiile inerente în interpretarea normelor și conceptelor
constituționale, în acord cu evoluția societății[23]. Marja de
apreciere pe care Curtea o are în acest sens este subiect de
dispută, însă puterea pe care legiuitorul organic i-a acordat-o –
și anume de a fi singura în drept să hotărască asupra compe-
tenței sale – nu are semnificația de decizie arbitrară. Fiind
vorba despre competența Curții Constituționale, subiect mult
mai amplu, înțelegem să prezentăm în context exemple care să
ilustreze, pe de o parte, modul în care Curtea a înțeles să își
delimiteze competența în situații determinate, cu consecința
[22]
A se vedea și statuările în acest sens ale Curții Constituționale
Federale Germane – Hotărârea Primei Camere din 10 iunie 1964,
BverGE 18, 85, în Selecție de decizii ale Curții Constituționale Fede-
rale Germane, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 38.
[23]
Ideea „constituției vii”, potrivit căreia aceasta se modifică prin
acțiunea combinată a judecătorului constituțional și a practicilor
politice, este dezvoltată în doctrina de specialitate – a se vedea
G. Drago, Les mutations constitutionnelles: notion, types, causes.
Essai de classification, în Les mutations constitutionnelles, Société de
législation comparée, 2013, p. 201; W.H. Rehnquist, The notion of
living Constitution, în Texas Law Review nr. 54/1976, p. 693.
15
respingerii sesizărilor ca inadmisibile, iar, pe de altă parte,

abordarea evolutivă a problematicii limitelor de competență a
Curții Constituționale.
În privința inadmisibilităților referitoare la întinderea
controlului, distingem între situațiile de extindere a controlului,
reglementate de legiuitor în cazul controlului constituțio-
nalității legilor înainte de promulgare și al soluționării excep-
țiilor de neconstituționalitate, și situațiile de restrângere a
controlului, care nu sunt reglementate expres. În prima dintre
situații, legiuitorul a lăsat la latitudinea Curții stabilirea dis-
pozițiilor care, „în mod necesar și evident”, nu pot fi disociate
de cele cuprinse în sesizare în cele două cazuri menționate,
limitele extinderii controlului fiind decise de Curte, însă în
temeiul unor norme legale exprese. Dată fiind terminologia
destul de precisă utilizată de legiuitor, respectiv noțiunile de
„necesar” și „evident”, se prezumă că dispozițiile asupra cărora
Curtea își va extinde controlul în cele două situații prevăzute
de legiuitor au fost avute în vedere, la nivel conceptual, de
autorul/autorii sesizării. Cât privește ce-a de-a doua situație,
de restrângere a controlului, este exclusiv în aprecierea Curții
Constituționale și am putea-o califica, în cele mai multe cazuri,
mai degrabă ca o circumstanțiere a obiectului sesizării în
raport de cauza dedusă judecății Curții.
Distincția între respingerea sesizării ca inadmisibilă/de-
venită inadmisibilă are în vedere, de regulă, momentul în care
intervine cauza de inadmisibilitate, respectiv dacă este con-
temporană cu sesizarea Curții Constituționale sau ulterioară
acesteia, aspect care rezultă cu claritate mai ales în privința
16
excepțiilor de neconstituționalitate. Vom face sublinierea cu-

venită la momentul analizei unor astfel de situații.
Pentru că nu intenționăm să procedăm la o teoretizare a
subiectului, ci la realizarea unui Ghid de admisibilitate la
Curtea Constituţională a României, am procedat la o analiză a
actelor Curții Constituționale prin care s-au respins sesizările
ca inadmisibile, desprinzând, pe categorii de inadmisibilități
identificate, și marcând în mod distinct, corespunzător aces-
tora, regulile de sesizare a Curții Constituționale. Am avut în
vedere și alte problematici identificate în jurisprudență, din
care am desprins, de asemenea, reguli de admisibilitate.
Am preferat această grupare, iar nu o analiză a admisi-
bilității sesizării distinct pe atribuții ale Curții Constituționale,
având în vedere cauzele comune de inadmisibilitate, precum și
faptul că lucrarea valorifică jurisprudența Curții Constituționale
mai puțin reprezentată pentru parte dintre atribuții (de exem-
plu, privitor la pronunțarea asupra constituționalității parti-
delor politice, o singură decizie) sau inexistentă pentru una
dintre acestea, Curtea nefiind sesizată [controlul de constitu-
ționalitate al tratatelor internaționale în temeiul art. 146 lit. b)
din Constituție]. De fiecare dată însă, am precizat cărei atri-
buții i se aplică atât cauza de inadmisibilitate, cât și condiția de
admisibilitate semnalate.
Am utilizat termenul generic de „sesizări”, care acoperă
toate atribuțiile Curții Constituționale, întrucât multe cauze de
inadmisibilitate/condiții de admisibilitate sunt comune tuturor
atribuțiilor Curții Constituționale. Acolo unde este vorba des-
pre o cauză de inadmisibilitate specifică, am trimis la denu-
mirea specifică atribuției incidente.
17
III.
Legalitatea sesizării

OBIECTUL SESIZĂRII
1.1. Considerații generale
Potrivit dispozițiilor art. 146 din Constituție, dezvoltate în

Legea nr. 47/1992, instanța de contencios constituțional
asigură controlul constituţionalităţii legilor, tratatelor interna-
ţionale, regulamentelor Parlamentului, ordonanţelor Guver-
nului, hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, hotărârilor
plenului Senatului şi hotărârilor plenului celor două Camere
reunite ale Parlamentului. Astfel, Curtea Constituţională exer-
cită controlul de constituţionalitate al legilor organice sau ordi-
nare – înainte de promulgare [art. 146 lit. a) teza I din Con-
stituţie] sau după intrarea lor în vigoare [art. 146 lit. d)] –, al
tratatelor sau al altor acorduri internaţionale înainte de rati-
ficarea acestora de Parlament [art. 146 lit. b) din Constituţie şi
art. 24 din Legea nr. 47/1992], respectiv după ratificare
[art. 146 lit. d) prin raportare la art. 147 alin. (3) din Constituţie
şi la art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992], al regulamentelor
Parlamentului în vigoare [art. 146 lit. c)], al ordonanţelor
Guvernului [art. 146 lit. d)], al hotărârilor plenului Camerei
Deputaţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor ple-
nului celor două Camere reunite ale Parlamentului [art. 146
19
lit. l) cu raportare la art. 27 din Legea nr. 47/1992]. Cât pri-

veşte procedura revizuirii Constituţiei (implicit legile consti-
tuţionale), Curtea Constituţională se pronunţă, din oficiu, atât
asupra iniţiativelor de revizuire a Constituţiei [art. 146 lit. a)
teza a II-a din Constituție], cât şi asupra legii de revizuire după
adoptarea acesteia de către Parlament [art. 146 lit. l) din
Constituție și art. 23 din Legea nr. 47/1992].
Pe lângă atribuţiile de verificare a constituţionalităţii actelor
menționate[24], intră în competenţa Curţii Constituţionale a
României şi următoarele atribuţii, prevăzute de art. 146 din Con-
stituţie, respectiv de legea organică a Curţii Constituţionale:
 soluţionează conflictele juridice de natură consti-
tuţională dintre autorităţile publice [art. 146 lit. e)
din Constituţie];
 veghează la respectarea procedurii pentru alegerea
Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufra-
giului [art. 146 lit. f)];
 constată existenţa împrejurărilor care justifică interi-
matul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al Româ-
niei şi comunică cele constatate Parlamentului şi
Guvernului [art. 146 lit. g)];
 emite aviz consultativ pentru propunerea de suspen-
dare din funcţie a Preşedintelui României [art. 146
lit. h)];
[24]
Pentru o clasificare în acest sens, a se vedea I. Muraru, în
I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), Constituţia României. Comentariu
pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 1394, respectiv I. Delea-
nu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006, p. 832.
20
III. LEGALITATEA SESIZĂRII
 veghează la respectarea procedurii pentru organi-

zarea şi desfăşurarea referendumului şi confirmă
rezultatele acestuia [art. 146 lit. i)];
 verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)];
 hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect
constituţionalitatea unui partid politic [art. 146
lit. k)].
Prin urmare, sesizările având ca obiect alte acte/fapte
decât cele expres reglementate de legiuitor sunt inadmisibile.
Fără a proceda în acest cadru la dezvoltări teoretice în mod
corespunzător fiecărei atribuții a Curții Constituționale, ne vom
referi în continuare doar la condiții de admisibilitate a sesizării
identificate în jurisprudența constituțională, enunțate în ordi-
nea atribuțiilor Curții Constituționale stabilită de Constituție.
1.2. Controlul de constituționalitate a priori poate avea

ca obiect doar legile care nu au fost promulgate[25]
Momentul promulgării şi publicării legii în Monitorul Oficial

al României delimitează controlul a priori al legii de controlul a
posteriori. Astfel, Curtea a respins ca inadmisibile sesizări de
neconstituționalitate având ca obiect legi deja promulgate de
[25]
Sesizarea Curții cu privire la o lege promulgată [cauză de inad-
misibilitate identificată cu privire la atribuția reglementată de art. 146
lit. a) teza întâi din Constituție]; o cauză de inadmisibilitate similară
poate subzista și în privința atribuției prevăzute de art. 146 lit. b) din
Constituție, care, în condițiile Legii nr. 47/1992, privește tratatele inter-
naționale înainte de ratificarea lor de Parlament.
21
Președintele României, reținând că acestea nu pot constitui

obiect al controlului în cadrul atribuției prevăzute de art. 146
lit. a) din Constituție[26].
Aceste cauze au ridicat însă și o altă problemă, aceea a
termenelor prevăzute de dispoziţiile art. 15 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992 pentru sesizarea Curții Constituționale în vederea
exercitării controlului de constituționalitate al legilor înainte de
promulgare și modul de calcul al acestor termene. Curtea a
reținut[27] în acest sens că, „referitor la procedura de promulga-
re a legilor, Constituţia prevede în art. 77 alin. (1) că «Legea se
trimite, spre promulgare, Preşedintelui României. Promulgarea
legii se face în termen de cel mult 20 de zile de la primire»”.
Nicio normă constituţională nu prevede termenul în care o lege
adoptată de Parlament se trimite spre promulgare Preşedintelui
României şi nici perioada sau condiţiile în care legea adoptată se
păstrează la dispoziţia subiectelor de drept public abilitate să
exercite dreptul de sesizare a Curţii Constituţionale. Procedura
premergătoare trimiterii legii spre promulgare este reglemen-
tată prin Legea nr. 47/1992, care stabileşte, prin dispoziţiile
art. 15 alin. (2) şi (3), următoarele: „(2) În vederea exercitării
dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale, cu 5 zile înainte de
a fi trimisă spre promulgare, legea se comunică Guvernului,
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi Avocatului Poporului
şi se depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi la
[26]
Decizia nr. 89 din 26 ianuarie 2010, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 115 din 19 februarie 2010; a se vedea și
Decizia nr. 233 din 10 decembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 638 din 28 decembrie 1999.
[27]
Ibidem.
22
cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu pro-

cedură de urgenţă, termenul este de 2 zile. (3) Data la care
legea a fost depusă la secretarii generali ai Camerelor se aduce
la cunoştinţă în plenul fiecărei Camere în termen de 24 de ore
de la depunere. Depunerea şi comunicarea se fac numai în
zilele în care Camerele Parlamentului lucrează în plen (...)”.
Cu privire la modul de calcul al termenelor pe zile prevăzute
de textele legale citate, Curtea Constituţională a reținut că
acestea „sunt termene care privesc desfăşurarea raporturilor
constituţionale dintre autorităţile publice şi, prin urmare, în
măsura în care nu se prevede altfel în mod expres, nu se
calculează pe zile libere”. În același sens, Curtea a statuat că
dispoziţiile Codului de procedură civilă, potrivit cărora „ter-
menele se înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua
când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul (...)”, nu sunt
aplicabile în dreptul public, supus regulii în virtutea căreia
termenele, în acest domeniu, se calculează pe zile calenda-
ristice, în sensul că se includ în termen şi ziua în care el începe
să curgă, şi ziua când se împlineşte[28].
[28]
Prin opinia concurentă formulată în cauză, s-a considerat că „era
necesară reconsiderarea modului de calcul privind termenele de
sesizare a Curţii Constituţionale”. În dezacord cu opinia majoritară, s-a
apreciat că, „în vederea exercitării dreptului de sesizare a Curţii
Constituţionale, termenele trebuie calculate pe zile libere, în sensul că
nu se includ în termen ziua în care el începe să curgă şi nici ziua în care
se împlineşte. Avem în vedere natura termenului, distincţiile dintre ter-
menele referitoare la măsurile restrictive de drepturi şi cele puse la
dispoziţie pentru valorificarea, exercitarea unui drept, efectivitatea
23
1.3. Este admisibil controlul de constituționalitate a

priori al legii promulgate, dacă sesizarea s-a făcut în
termenul legal[29]
Este admisibilă sesizarea formulată în termenul legal, cu

respectarea condițiilor prevăzute de Constituție și de Legea
nr. 47/1992, chiar dacă legea este promulgată mai înainte de
expirarea respectivului termen[30].
Astfel, Curtea a reținut admisibilitatea obiecției de necon-
stituționalitate a unei legi criticate, promulgată ulterior sesi-
zării Curții, dar anterior efectuării controlului de constituțio-
nalitate, stabilind că promulgarea legii, survenită în condițiile
prezentate mai sus, „nu poate constitui un fine de neprimire
pentru efectuarea controlului de constituționalitate, astfel că
dreptului, dar şi importanţa raporturilor constituţionale dintre auto-

rităţile publice. Prevederile art. 15 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 pri-
vind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale statuează că
respectivele termene sunt puse la dispoziţie în vederea exercitării drep-
tului de sesizare a Curţii Constituţionale, sens în care legea se depune
la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului cu 5 zile
înainte de a fi trimisă spre promulgare. Avem în vedere şi prevederile
art. 14 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora procedura jurisdicţională
constituţională se completează cu regulile procedurii civile, dar şi cele
ale art. 101 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora termenele se
înţeleg pe zile libere, neintrând în socoteală nici ziua când a început,
nici ziua când s-a sfârşit termenul” (prof. univ. dr. Tudorel Toader).
[29]
Sesizarea Curții cu privire la o lege care a fost promulgată până
la data pronunțării Curții [cauză de inadmisibilitate identificată cu privi-
re la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].
[30]
Decizia nr. 975 din 7 iulie 2010, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 568 din 11 august 2010.
24
instanța constituțională este obligată să își exercite atribuția

prevăzută de art. 146 lit. a) din Constituție și să examineze pe
fond criticile de neconstituționalitate formulate”[31].
Curtea a reținut cu acel prilej că, „indiferent de forma de
exercitare a controlului de constituţionalitate pe cale a priori
sau a posteriori, acesta se va putea realiza, întotdeauna, numai
prin respectarea strictă a Legii nr. 47/1992, republicată, cu
modificările ulterioare, precum şi a dispoziţiilor regulamen-
telor celor două Camere ale Parlamentului de către autorităţile
publice implicate, lipsirea de substanţă a uneia dintre cele
două forme de control constituţional fiind de neconceput
într-un stat de drept”.

ca obiect doar legile care au fost adoptate de ambele
Camere ale Parlamentului[32]
În privința controlului a priori, Curtea Constituțională a

reținut că acesta „funcţionează (...) ca un control prealabil şi
preventiv înainte de promulgarea legii, după ce aceasta a fost
adoptată (...) de către ambele Camere ale Parlamentului (...)”.
Prin urmare, declanşarea sesizării este condiţionată de
adoptarea legii de către ambele Camere ale Parlamentului.
Sesizarea Curţii, într-un moment în care numai Senatul a votat
[31]
Decizia nr. 157 din 19 martie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 296 din 23 aprilie 2014.
[32]
Sesizarea Curții cu proiecte de legi [cauză de inadmisibilitate
identificată cu privire la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza
întâi din Constituție].
25
proiectul legislativ, „este făcută cu încălcarea dispoziţiilor

art. 144 lit. a)[33] din Constituţie”[34].

ca obiect o ordonanță a Guvernului aprobată prin lege,
însă numai în măsura în care Curtea a fost sesizată cu
privire la legea de aprobare a ordonanței Guvernului[35]
Referitor la posibilitatea controlului de constituționalitate

al dispozițiilor unei ordonanțe de urgență în cadrul atribuției
prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție, reținem că, potrivit
jurisprudenţei Curţii Constituţionale, ordonanţele Guvernului
aprobate de Parlament prin lege, în conformitate cu preve-
derile art. 115 alin. (7) din Constituţie, încetează să mai fie acte
normative de sine stătătoare şi devin, ca efect al aprobării de
către autoritatea legiuitoare, acte normative cu caracter de
lege, chiar dacă, din raţiuni de tehnică legislativă, alături de
datele legii de aprobare, conservă şi elementele de identificare
atribuite la adoptarea lor de către Guvern[36].
[33]
În prezent, art. 146 lit. a) din Constituție.
[34]
Decizia nr. 93 din 20 octombrie 1994, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 326 din 25 noiembrie 1994.
[35]
Sesizarea Curții cu privire la o ordonanță a Guvernului în lipsa
legii de aprobare a acesteia [cauză de inadmisibilitate identificată cu
privire la atribuția reglementată de art. 146 lit. a) teza întâi din
Constituție].
[36]
Decizia nr. 95 din 8 februarie 2006, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 177 din 23 februarie 2006; Decizia
nr. 1.039 din 9 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 582 din 21 august 2009.
26
Ca urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea

este competentă să analizeze, în cadrul controlului a priori
privind legea de aprobare, chiar ordonanţa de urgenţă aproba-
tă, așadar, inclusiv întrunirea de către aceasta a condiţiilor
prevăzute de art. 115 alin. (4) şi (6) din Constituţie[37]. Desigur,
aceste condiţii trebuie analizate în raport cu momentul la care
ordonanţa de urgenţă a fost adoptată. Având în vedere faptul
că eventualele vicii de neconstituţionalitate ale ordonanţelor
de urgenţă nu pot fi acoperite prin legea de aprobare, şi legea
care ar aproba o ordonanţă de urgenţă neconstituţională este
ea însăşi neconstituţională[38].
Însă, în acest cadru, Curtea nu poate să procedeze la
examinarea distinctă a unei ordonanțe de urgență, sens în care
s-a pronunțat reţinând, de exemplu, faptul că „analiza unor
atari critici care vizează Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr. 64/1998 [alta decât cea aprobată prin legea ce forma în
cauză obiectul sesizării – n.n.] excedează obiectului controlului
[37]
Decizia nr. 421 din 9 mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007; Decizia nr. 584 din 13
iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 457 din 6 iulie 2007; Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011;
Decizia nr. 1.533 din 28 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 905 din 20 decembrie 2011.
[38]
Decizia nr. 584 din 13 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 457 din 6 iulie 2007, Decizia nr. 421 din 9
mai 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 367
din 30 mai 2007, sau Decizia nr. 919 din 6 iulie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011.
27
de constituţionalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din

Constituţie”[39].
1.6. După reexaminarea legii pentru punerea în acord cu

decizia Curții Constituționale de constatare a neconsti-
tuționalității, pot forma obiectul controlului de consti-
tuționalitate a priori numai acele dispoziții care au
format obiect al reexaminării[40]
Este o condiție de admisibilitate instituită exclusiv pe cale

jurisprudențială și care privește controlul constituționalității
legilor înainte de promulgare, mai precis al legilor ale căror dis-
poziții au fost reexaminate pentru punerea în acord cu decizia
Curții Constituționale de constatare a neconstituționalității.
Este evident că şi controlul legilor reexaminate pentru
punerea în acord cu deciziile Curții Constituționale, înainte de
promulgare, este o formă a controlului a priori de constitu-
ţionalitate, „prevederile art. 146 lit. a) teza întâi din Constituţie
şi ale art. 15-18 din Legea nr. 47/1992 aplicându-se în mod co-
respunzător”. În acest sens a statuat Curtea, reținând că „dis-
poziţiile art. 15 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modi-
ficările ulterioare, precum şi cele ale art. 133 alin. (3)-(5) din
[39]
Decizia nr. 785 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 704 din 15 decembrie 2012.
[40]
Sesizarea Curții, în controlul a priori, cu dispoziții care nu au
format obiect al reexaminării [cauză de inadmisibilitate identificată în
legătură cu controlul legilor înainte de promulgare – art. 146 lit. a)
teza întâi din Constituție –, în situația particulară a reexaminării legi-
lor înainte de promulgare pentru punerea în acord cu decizia Curții
Constituționale].
28
Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt aplicabile şi în cazul în

care obiecţia de neconstituţionalitate este formulată împotriva
unei legi pe care Parlamentul a pus-o de acord cu o decizie a
Curţii Constituţionale, în conformitate cu art. 147 alin. (2) din
Constituţie. Numai în aceste condiţii Curtea are posibilitatea
de a verifica punerea de acord a prevederilor constatate ca
fiind neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale în sen-
sul art. 147 alin. (2) din Constituţie”[41].
Cât privește întinderea controlului de constituționalitate în
această situație, Curtea a reținut că „decizia prin care obiecţia
de neconstituţionalitate a fost parţial admisă are ca efect des-
chiderea de drept a procedurii complementare de reexami-
nare a legii de către Parlament pentru punerea de acord a pre-
vederilor neconstituţionale cu decizia Curţii Constituţionale,
conform art. 147 alin. (2) din Legea fundamentală. În cadrul
acestei proceduri, Parlamentul poate modifica şi alte prevederi
legale numai dacă acestea se găsesc într-o legătură indisolubilă
cu dispoziţiile declarate ca fiind neconstituţionale, pentru a
asigura caracterul unitar al reglementării şi, în măsura în care
se impune, va recorela celelalte dispoziţii ale legii ca operaţiu-
ne de tehnică legislativă, fără a putea aduce alte modificări de
substanţă legii în cauză. (...) În condiţiile în care critica autorilor
obiecţiei de neconstituţionalitate vizează un text de lege care
nu a făcut obiectul reexaminării în sensul art. 147 alin. (2) din
Constituţie, Curtea constată că obiecţia de neconstituţio-
nalitate nu îndeplineşte o condiţie de admisibilitate, şi anume
[41]
29
aceea de a se limita la modificările ce au fost aduse legii în

procesul de reexaminare”[42].
1.7. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect

numai regulamentele Parlamentului în vigoare[43]
Textele constituționale și legale care reglementează atri-

buția controlului de constituționalitate al regulamentelor
Parlamentului nu disting în privința obiectului controlului, res-
pectiv dacă acesta privește doar regulamentele în vigoare.
Circumstanțierea sub acest aspect a fost realizată de Curtea
Constituțională, având în vedere natura juridică a actelor
deduse controlului și specificul acestuia.
Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că Senatul a modi-
ficat textul regulamentar supus controlului de constituțio-
nalitate anterior pronunțării Curții Constituționale. Reținând
că, prin natura sa, controlul de constituționalitate al regu-
lamentelor parlamentare este unul abstract, independent de
existența vreunui demers judiciar, și obiectiv, așadar, distinct
de existența unor drepturi subiective ce ar putea fi invocate și
apărate pe calea unei asemenea sesizări, Curtea a constatat că
[42]
Ibidem.
[43]
Sesizarea Curții cu dispoziții regulamentare care nu sunt în
vigoare [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul
de constituționalitate al regulamentelor Parlamentului prevăzut de
art. 146 lit. c) din Constituție].
30
sesizarea de neconstituționalitate a rămas fără obiect, drept

pentru care a respins-o ca devenită inadmisibilă[44].
1.8. Controlul de constituționalitate poate avea ca obiect

hotărârile plenului Camerei Deputaților, hotărârile ple-
nului Senatului şi hotărârile plenului celor două Came-
re reunite ale Parlamentului, nu și acordurile politice[45]
Într-o cauză, Curtea a constatat că, prin sesizarea de ne-

constituționalitate, autorii acesteia încearcă să demonstreze,
pe calea unui examen comparativ al Programului de guvernare
aprobat prin Hotărârea Parlamentului României nr. 45/2012 și
al Acordului politic, respectiv al Acordului guvernamental în-
cheiat între formațiunile politice care compun Guvernul, faptul
că Programul de guvernare aprobat de Parlament ar fi fost
implicit modificat și că art. 3 din Hotărârea nr. 1/2014, în dis-
cuție, ar avea doar o valoare formală. Respingând ca inadmisi-
bilă sesizarea de neconstituționalitate astfel formulată, Curtea
a reținut că aceasta și „controlul exercitat de Curtea Constitu-
țională pot avea ca obiect doar constituționalitatea hotărârilor
[44]
Decizia nr. 260 din 8 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 318 din 11 mai 2015; soluția de „devenită
inadmisibilă” este determinată de faptul că această cauză de inadmi-
sibilitate a intervenit ulterior sesizării Curții Constituționale.
[45]
Sesizarea Curții Constituționale cu privire acorduri politice
[cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la controlul de constitu-
ționalitate al hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, al hotărârilor
plenului Senatului şi al hotărârilor plenului celor două Camere reunite
ale Parlamentului prevăzut de art. 146 lit. l) coroborat cu art. 27 și
art. 28 din Legea nr. 47/1992].
31
Parlamentului, nu și conținutul eventualelor acorduri politice

care au condus la adoptarea acestora”[46].
1.9. Hotărârile de Guvern nu pot constitui obiect al

controlului Curții Constituționale[47]
Chiar dacă am desprins această regulă în legătură cu solu-

ționarea excepțiilor de neconstituționalitate, am utilizat o
exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile constituțio-
nale și legale de referință, hotărârile de Guvern nu pot forma
obiectul controlului de constituționalitate, ci doar al celui de
legalitate, exercitat de instanțele judecătorești.
În mai multe rânduri[48], sesizată fiind pe calea excepțiilor
de neconstituționalitate cu critici care au privit hotărâri de
Guvern, Curtea a statuat că, potrivit dispozițiilor art. 29
alin. (1) din Legea nr. 47/1992, obiect al controlului de consti-
tuționalitate pe calea excepției de neconstituționalitate îl pot
constitui doar legile sau ordonanțele ori dispozițiile din legi sau
ordonanțe, astfel că analiza constituționalității dispozițiilor
altor acte normative, așa cum sunt hotărârile de Guvern, nu
[46]
[47]
Sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituțio-
nalitate a unei hotărâri de Guvern [cauză de inadmisibilitate iden-
tificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a
legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
[48]
Oficial al României, Partea I, nr. 792 din 30 octombrie 2014; Decizia
nr. 121 din 3 martie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 348 din 6 mai 2016.
32
intră în competența instanței de contencios constituțional,

fiind inadmisibilă.
Aceeași soluție este valabilă în cazul sesizării Curții Consti-
tuționale cu neconstituționalitatea unei hotărâri de Guvern în
cadrul oricăreia dintre atribuțiile sale. Astfel, de exemplu[49],
Curtea a statuat că, în cadrul soluționării unui conflict juridic
de natură constituțională, nu se poate pronunţa asupra cere-
rilor de anulare a unei hotărâri de Guvern, indiferent de con-
sideraţiile emise de o subcomisie de anchetă parlamentară. O
asemenea competenţă aparţine instanţelor de contencios
administrativ.
1.10. Normele metodologice de aplicare a legii nu pot

constitui obiect al controlului Curții Constituționale[50]
Și în acest caz, chiar dacă am desprins regula enunțată în

legătură cu soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate,
am utilizat o exprimare generică, întrucât, față de dispozițiile
constituționale și legale de referință, normele metodologice de
aplicare a legii nu pot forma obiectul controlului de consti-
tuționalitate, ci doar al celui de legalitate, exercitat de instan-
țele judecătorești.
[49]
[50]
nalitate a normelor metodologice [cauză de inadmisibilitate identifi-
cată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a
legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
33
Sesizată fiind cu astfel de acte pe calea excepțiilor de ne-

constituționalitate, Curtea a reținut, ca și în cazul precedentei
cauze de inadmisibilitate, că obiect al controlului de constitu-
ţionalitate pe cale de excepţie sunt doar legile şi ordonanţele.
Termenul „lege” prevăzut la lit. d) a art. 146 din Constituţie nu
este folosit în sens larg, cuprinzând toate actele normative, ci
doar în sensul său strict, de lege, prin care se înţelege actul
adoptat de Parlament şi promulgat de Preşedintele României,
şi de ordonanţă, care reprezintă actul adoptat de Guvern pe
baza unei delegări legislative. Conceptul de lege rezultă din îm-
binarea criteriului formal cu cel material, întrucât conţinutul
legii este determinat de importanţa acordată de legiuitor as-
pectelor reglementate. Ca urmare, „este evident că soluţio-
narea excepţiei de neconstituţionalitate privind alte acte nor-
mative nu este de competenţa Curţii Constituţionale, aceste
acte fiind controlate, sub aspectul legalităţii, de instanţele de
contencios administrativ”[51].
1.11. Ordinele miniștrilor nu pot constitui obiect al

controlului Curții Constituționale[52]

[51]
Oficial al României, Partea I, nr. 222 din 15 martie 2004; Decizia
nr. 726 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Ro-
mâniei, Partea I, nr. 163 din 9 martie 2015.
[52]
nalitate a ordinelor de ministru [cauză de inadmisibilitate identificată
cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor
și ordonanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
34

constituționale și legale de referință, ordinele miniștrilor nu pot
forma obiectul controlului de constituționalitate, ci doar al
celui de legalitate, exercitat de instanțele judecătorești.
Cu o motivare asemănătoare celor enunțate la preceden-
tele două subpuncte, întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, Curtea a respins ca inadmisibile excep-
țiile de neconstituționalitate având ca obiect ordine de mi-
nistru, reținând că acestea sunt supuse controlului de lega-
litate, iar nu celui de constituționalitate exercitat de instanța
de contencios constituțional[53].
1.12. Hotărârile judecătorești nu pot constitui obiect al

controlului de constituționalitate[54]

constituționale și legale de referință, hotărârile pronunțate de
instanțele judecătorești nu pot forma obiectul controlului de
constituționalitate în cadrul niciunei atribuții a Curții Consti-
tuționale.
[53]
Decizia nr. 275 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 478 din 1 iulie 2015.
[54]
nalitate a unei hotărâri judecătorești [cauză de inadmisibilitate iden-
tificată cu privire la soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a
legilor și ordonanțelor – art. 146 lit. a) teza întâi din Constituție].
35
Curtea Constituţională a respins ca inadmisibile excepţiile

de neconstituţionalitate care au avut ca obiect decizii pronun-
ţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Secţii Unite sau alte
hotărâri ale instanţelor judecătoreşti, reţinând că „atât Consti-
tuţia, cât şi legea de organizare şi funcţionare a instanţei con-
stituţionale stabilesc că obiectul excepţiei de neconstituţio-
nalitate îl pot constitui exclusiv dispoziţiile cuprinse într-o lege
sau o ordonanţă. Aşa fiind, sesizarea referitoare (...) la o hotă-
râre judecătorească nu poate face obiectul controlului de
constituţionalitate”[55].
Așa cum am arătat, această cauză de inadmisibilitate sub-
zistă şi în privința celorlalte atribuții ale Curții Constituționale;
niciuna dintre acestea nu îndrituiește Curtea să controleze
hotărâri judecătorești. Astfel, de exemplu, soluționând un con-
flict juridic de natură constituțională, Curtea a reținut că „asi-
milarea atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. e) din Constituţie cu
efectuarea de către Curtea Constituţională a unui control de
legalitate/constituţionalitate asupra hotărârilor judecătoreşti,
transformând Curtea într-o instanţă de control judiciar, ar
echivala cu o deturnare a dispoziţiilor constituţionale privind
soluţionarea conflictelor juridice şi o încălcare flagrantă a
competenţei Curţii Constituţionale”[56].
[55]
Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul
[56]
Decizia nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009.
36
1.13. Dispozițiile din legi și ordonanțe, în interpretarea

dată de Înalta Curte de Casație și Justiție (recurs în inte-
resul legii/hotărâre prealabilă), pot constitui obiect al
controlului de constituționalitate[57]
Sunt admisibile excepţiile de neconstituţionalitate având ca

obiect dispoziţiile legale în interpretarea dată de către Înalta
Curte de Casație și Justiție cu prilejul soluționării unui recurs în
interesul legii, Curtea având competența de a se pronunța pe
fondul acesteia[58].
Referindu-se şi dezvoltând această distincţie, Curtea a reţi-
nut că, „în ceea ce priveşte critica dispoziţiilor unei decizii pro-
nunţate într-un recurs în interesul legii, nu poate constitui
obiect al excepţiei de neconstituţionalitate, fiind, din această
perspectivă, inadmisibilă, deoarece instanţa de contencios
constituţional, în acord cu prevederile art. 146 din Legea fun-
damentală, nu are competenţa de a cenzura constituţionali-
tatea hotărârilor judecătoreşti, indiferent că sunt pronunţate
în dezlegarea unor pricini de drept comun ori în vederea inter-
pretării şi aplicării unitare a legii.
[57]
nalitate a dispoziţiilor legale în interpretarea dată de către Înalta
Curte de Casație și Justiție [problematică identificată cu privire la so-
luționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonan-
țelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
[58]
Deciziile nr. 202 din 18 aprilie 2013 și nr. 212 din 29 aprilie
2013, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din
19 iunie 2013 și, respectiv, Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 371 din 21 iunie 2013.
37
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile

constituţionale ale art. 126 alin. (3), are competenţa exclusivă
de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi
aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impu-
ne acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de
procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instan-
ţei de contencios constituţional (...).
Împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs
în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu
este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să
oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei
Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpre-
tarea dată de instanţa supremă (...). Constituţia reprezintă
cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot
acţiona; astfel, şi interpretările care se pot aduce normei juri-
dice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin consti-
tuţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamen-
tală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a su-
premaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la
prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică consti-
tuţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea con-
sacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză
contrară contravine înseşi raţiunii existenţei Curţii Constituţio-
nale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un
text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu
Legea fundamentală”[59].
[59]
al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.
38
Rațiunile care susțin controlul de constituționalitate al legii

în interpretarea dată prin recurs în interesul legii subzistă,
potrivit celor statuate de Curte[60], și în ceea ce privește con-
sacrarea unei anumite interpretări legale prin hotărâri preala-
bile pronunțate în temeiul art. 475 și urm. din Codul de proce-
dură penală (mutatis mutandis, și pentru consacrarea unei
anumite interpretări legale prin hotărâri prealabile pronunțate
în temeiul art. 519 și urm. din Codul de procedură civilă), deoa-
rece și aceste din urmă norme sunt, în concepția legiuitorului,
o reflexie a dispozițiilor constituționale ale art. 126 alin. (3),
potrivit cărora „Înalta Curte de Casație și Justiție asigură inter-
pretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe
judecătorești, potrivit competenței sale”. Or, capitolul VI al
titlului III din Codul de procedură penală instituie „Dispoziții
privind asigurarea unei practici judiciare unitare”, care se poa-
te realiza fie prin recursuri în interesul legii, fie prin hotărâri
prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. De
aceea, conținutul normei juridice, în interpretarea dată prin
aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constitu-
ționalitate, asemenea interpretărilor date prin deciziile care
soluționează recursurile în interesul legii, așa cum s-a stabilit
prin jurisprudența Curții Constituționale arătată mai sus. În
măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept
se atribuie unui text de lege un anumit înțeles, instanța de ju-
decată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces care
se consideră prejudiciată constituțional de dispoziția legală
[60]
Ibidem.
39
respectivă în interpretarea statuată prin hotărârea prealabilă

pot uza de invocarea excepției de neconstituționalitate.
De exemplu, pronunțându-se asupra dispozițiilor art. 5 din
Codul penal referitoare la legea penală mai favorabilă, Curtea
Constituțională a examinat deopotrivă și interpretarea dată
acestui text prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 30 aprilie
2014, de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie pe-
nală[61], intervenită ulterior sesizării sale în cauză. Prin decizia
pronunțată[62], Curtea Constituțională a statuat că „dispozițiile
art. 5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea
și aplicarea legii penale mai favorabile”, constatând, totodată,
că, prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casație
și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, a decis că, în aplicarea art. 5 din Codul
penal, prescripția răspunderii penale reprezintă o instituție
autonomă față de instituția pedepsei, conferind astfel art. 5
din Codul penal, în interpretarea dată, valențe neconstitu-
ționale. Ca urmare, Curtea Constituțională a stabilit că, odată
[61]
„Având în vedere rolul său de garant al supremației Constitu-
ției, precum și efectele juridice pe care această decizie le produce,
conform art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală, Curtea
Constituțională se va pronunța și asupra aspectelor ce țin de
compatibilitatea art. 5 din Codul penal, în interpretarea dată de
instanța supremă, cu dispozițiile Legii fundamentale”.
[62]
României, Partea I, nr. 372 din 20 mai 2014.
40
cu publicarea deciziei sale în Monitorul Oficial al României,

efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 a instanței supreme
încetează, în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (4) din
Constituție și cu cele ale art. 4771 din Codul de procedură
penală.
Astfel cum s-a subliniat și în doctrina de specialitate, tot-
deauna trebuie să se distingă între „textul legal” interpretat și
„interpretarea” acestuia de către instanța supremă: pe calea
interpretării lui, acel text legal nu este sustras astfel controlului
de constituționalitate, dar „interpretarea propriu-zisă nu poate
face obiectul acestui control, întrucât, evident, interpretarea,
indiferent de forma pe care o îmbracă, nu se finalizează prin
crearea unei dispoziții legale generale. Interpretarea normei nu
semnifică crearea unei norme juridice generale. Controlul de
constituționalitate se realizează pentru că unui anumit text legal
i s-a impus un sens contrar unor dispoziții din legea fundamen-
tală”[63].
Asimilăm acestor din urmă situații și intervenția Curții
Constituționale „pe fondul unei practici judiciare cvasiunanime
și de durată – aparținând inclusiv Înaltei Curți de Casație și
Justiție, care a dat textului valențe neconstituționale”[64].
Astfel, de exemplu, într-o cauză, în care autorul excepției a
criticat prevederile art. 235 alin. (1) din Codul de procedură
[63]
I. Deleanu, Dialogul între judecătorul constituțional și judecă-
torul comun, în Pandectele Române nr. 12/2013, pp. 19-39.
[64]
Distincție la care trimite, de exemplu, Decizia nr. 251 din 5 mai
2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 452 din
16 iunie 2016.
41
penală, „în măsura în care s-ar interpreta că termenul de 5 zile

este un termen de recomandare, și nu unul imperativ”, Curtea
a constatat că, în cauza de față, este pusă în discuție însăși
constituționalitatea interpretării pe care acest text de lege a
primit-o în practică, în concret, natura juridică a termenului
reglementat de normele procesual penale precitate. Referitor
la această critică, în acord cu jurisprudența constantă a Curții,
respectiv Decizia nr. 448 din 29 octombrie 2013, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 5 din 7 ianuarie
2014, și Decizia nr. 224 din 13 martie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 18 aprilie
2012, Curtea a reținut că instanța de contencios constituțional
este competentă să realizeze o astfel de analiză, de vreme ce
„deturnarea reglementărilor legale de la scopul lor legitim,
printr-o sistematică interpretare și aplicare eronată a acestora
de către instanțele judecătorești sau de către celelalte subiecte
chemate să aplice dispozițiile de lege, poate determina ne-
constituționalitatea acelei reglementări”. În acest caz, Curtea
are competența de a elimina viciul de neconstituționalitate
astfel creat, esențială în asemenea situații fiind asigurarea
respectării drepturilor și libertăților persoanelor, precum și a
supremației Constituției. Prin urmare, independent de inter-
pretarea pe care jurisprudența a dat-o normei supuse con-
trolului de constituționalitate, Curtea va analiza prevederile
art. 235 alin. (1) din Codul de procedură penală prin raportare
la dispozițiile constituționale și convenționale invocate și va
conferi textului criticat interpretarea care îl face compatibil cu
42
Legea fundamentală și Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și a libertăților fundamentale[65].
În acest context, sunt de reţinut și considerentele referi-
toare la delimitările de competenţă şi efectele actelor pe care
le pronunţă cele două instanţe în exercitarea atribuţiilor lor,
dezvoltate, de exemplu, cu prilejul examinării excepţiei de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4145 alin. (4) din Codul
de procedură penală din 1968, potrivit cărora „Dezlegarea
dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru
instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al
României, Partea I”[66]. Curtea Constituţională a reţinut că,
potrivit art. 142 alin. (1) din Constituţie, este „garantul supre-
maţiei Constituţiei”, atribuţiile sale fiind prevăzute de art. 146
din Legea fundamentală. În temeiul art. 147 alin. (4) teza a
doua din Constituţie, „De la data publicării, deciziile [Curţii
Constituţionale] sunt general obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”. Textul constituţional citat nu distinge nici în
funcţie de tipurile de decizii pe care Curtea Constituţională le
pronunţă, nici în funcţie de conţinutul acestor decizii, ceea ce
conduce la concluzia că toate deciziile acestei Curţi, în întregul
lor, sunt general obligatorii. În ceea ce priveşte competenţa
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care se reflectă în regle-
mentarea infraconstituţională a recursului în interesul legii,
aceasta este prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituţie,
[65]
cial al României, Partea I, nr. 342 din 19 mai 2015.
[66]
Decizia nr. 206 din 29 aprilie 2013, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 13 iunie 2013.
43
potrivit căruia „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură inter-

pretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe
judecătoreşti, potrivit competenţei sale”. „În exercitarea atri-
buţiei prevăzute de art. 126 alin. (3) din Constituţie, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie are obligaţia de a asigura inter-
pretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele
judecătoreşti, cu respectarea principiului fundamental al
separaţiei şi echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4)
din Constituţia României. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu
are competenţa constituţională să instituie, să modifice sau să
abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze
controlul de constituţionalitate al acestora”[67]. Aşadar, com-
petenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind soluţionarea
recursului în interesul legii este dublu circumstanţiată – numai
cu privire la „interpretarea şi aplicarea unitară a legii” şi numai
cu privire la „celelalte instanţe judecătoreşti”. Curtea Consti-
tuţională decide asupra constituţionalităţii legilor, în timp ce
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin intermediul recursului în
interesul legii, decide asupra modului de interpretare şi
aplicare a conţinutului normelor juridice. Pe de altă parte, prin
efectele produse, deciziile Curţii Constituţionale sunt general
obligatorii potrivit art. 147 alin. (4) din Constituţie, inclusiv
pentru legiuitor, în timp ce deciziile pronunţate pe calea
recursului în interesul legii se adresează judecătorului de la
instanţele judecătoreşti.
[67]
44
Ca urmare, faţă de textul constituţional de referinţă al

art. 126 alin. (3), sintagma „dezlegarea dată problemelor de
drept judecate”, cuprinsă în art. 4145 alin. (4) din Codul de
procedură penală din 1968, pe de o parte, nu poate privi decât
interpretarea şi aplicarea unitară a conţinutului dispoziţiilor
legale, cu sensul de acte normative, iar nu şi a deciziilor Curţii
Constituţionale şi a efectelor pe care acestea le produc, şi, pe
de altă parte, nu poate privi decât interpretarea şi aplicarea
unitară a legii de către instanţele judecătoreşti, iar nu şi de
către Curtea Constituţională, care este o autoritate distinctă
de sistemul judecătoresc. Altfel spus, numai în aceste condiţii
„dezlegarea dată problemelor de drept judecate” poate fi
obligatorie, pentru că numai în aceste condiţii poate exista o
compatibilitate cu normele constituţionale. Orice altă inter-
pretare este în contradicţie cu prevederile art. 147 alin. (1) şi
(4) din Constituţie, deoarece lipseşte de efecte deciziile Curţii
Constituţionale, determinând ca recursul în interesul legii să
fie transformat, cu încălcarea Constituţiei, într-o formă de
control al actelor Curţii Constituţionale.
1.14. Controlul de constituționalitate a posteriori poate

avea ca obiect dispoziții din legi și ordonanțe în vigoare
Este vorba despre o cauză de inadmisibilitate expres

prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text care
prevede că fac obiectul excepției de neconstituționalitate
legile și ordonanțele în vigoare.
45
1.15. Controlul de constituționalitate poate avea ca

obiect şi dispoziții din legi şi ordonanțe abrogate, în
măsura în care acestea continuă să producă efecte
juridice
Cu privire la semnificaţia sintagmei „în vigoare”, cuprinsă în

art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională a
realizat un reviriment jurisprudențial, statuând că „este
constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că
sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau
ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror
efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din
vigoare”[68].
În măsura în care respectivele dispoziții nu produc efecte
juridice, în sensul reținut de Curte, excepția de neconsti-
tuționalitate este inadmisibilă[69].
[68]
[69]
Pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate şi
legile şi ordonanţele de Guvern care sunt suspendate la data pronun-
ţării deciziei Curţii, deoarece acestea sunt în vigoare, chiar dacă nu
pot produce efecte juridice (Decizia nr. 238 din 9 martie 2006,
aprilie 2006); pot constitui obiect al controlului de constituţionalitate
şi actele normative modificate după sesizarea Curţii Constituţionale,
dar care menţin soluţia legislativă consacrată în actul modificat cri-
ticat (Decizia Plenului nr. III din 31 octombrie 1995 privind judecarea
constituţionalităţii unei dispoziţii legale modificate ulterior invocării
excepţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259
din 9 noiembrie 1995). Curtea a reţinut că, „dacă însă, după invoca-
rea excepţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, textul de lege a fost
46
Această distincție nu subzistă în privința excepțiilor de

neconstituționalitate ridicate de Avocatul Poporului. Astfel, po-
trivit art. 33 din Legea nr. 47/1992, „La soluţionarea excepţiei
de neconstituţionalitate [formulată de Avocatul Poporului –
n.n.], dispoziţiile art. 29-31 se aplică în mod corespunzător”.
Curtea a reținut însă că „sintagma «în vigoare» nu poate fi
interpretată în acelaşi fel ca în cazul Deciziei nr. 766 din 15
iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 549 din 3 august 2011, întrucât soluţionarea excepţiei de
neconstituţionalitate ridicate direct de Avocatul Poporului se
face în cadrul unui control abstract de constituţionalitate”[70].
Aşadar, atât timp cât Curtea Constituţională nu poate deter-
mina dacă dispoziţiile legale criticate abrogate produc în con-
tinuare efecte şi nici întinderea acestora (apreciere care se
poate face atunci când este vorba despre o excepţie ridicată în
faţa unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial),
Curtea nu poate decât să respingă ca inadmisibilă sau ca deve-
nită inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate ridicată
direct de Avocatul Poporului cu privire la norme care nu mai
sunt în vigoare.
modificat, menţionându-se însă, în noua sa redactare, soluţia legis-

lativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstitu-
ţionalitate fiind aceleaşi, pentru soluţionarea excepţiei ridicate nu
este necesară o nouă sesizare”. Aceasta, întrucât „excepţia de ne-
constituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens
formal, ci, mai ales, în sens material, întrucât, sub acest aspect, cel
care o invocă susţine că textul legal este contrar unei prevederi
constituţionale”.
[70]
Decizia nr. 1.167 din 15 septembrie 2011, publicată în Mo-
nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 808 din 16 noiembrie 2011.
47
1.16. Dispozițiile legale de abrogare pot constitui obiect

al controlului de constituționalitate[71]
Normele abrogatoare pot constitui obiect al controlului de

constituţionalitate a posteriori, singurele condiţii fiind sub
aspectul nivelului de reglementare al actelor în cauză [legi şi
ordonanţe, potrivit distincţiilor prevăzute de art. 146 lit. a) şi d)
din Constituţie, respectiv regulamente parlamentare, potrivit
art. 146 lit. c) din Constituţie]. În acest sens este o jurispru-
denţă constantă a Curţii Constituţionale, care, învestită fiind cu
excepţii de neconstituţionalitate a unor astfel de norme, a
procedat la examinarea constituţionalităţii lor, întrucât
„art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de
constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare”[72].
Astfel, prin Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007[73], consta-
tând neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. I pct. 56 din Legea
[71]
Sesizarea Curții Constituționale cu privire la constituționalita-
tea unor dispoziții legale abrogatoare (o menționăm, întrucât proble-
matica admisibilității a fost analizată în contextul pronunțării Curții
asupra excepțiilor de neconstituționalitate având un astfel de obiect,
fără a fi identificată o cauză de inadmisibilitate sub acest aspect).
[72]
Decizia nr. 62 din 18 ianuarie 2007, publicată în Monitorul
nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al Româ-
niei, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000; Decizia nr. 778 din 12 mai
6 iulie 2009; Decizia nr. 783 din 12 mai 2009, publicată în Monitorul
[73]
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 104 din
12 februarie 2007.
48
nr. 278/2006 pentru modificarea şi completarea Codului penal,

precum şi pentru modificarea şi completarea altor legi, partea
referitoare la abrogarea art. 205, art. 206 şi a art. 207 din
Codul penal din 1969, Curtea a reţinut, în esenţă, că, prin
dezincriminarea infracţiunilor de insultă şi calomnie, „s-a creat
un inadmisibil vid de reglementare, contrar dispoziţiei constitu-
ţionale care garantează demnitatea omului ca valoare supre-
mă. În absenţa ocrotirii juridice prevăzute de art. 205, 206 şi
207 din Codul penal, demnitatea, onoarea şi reputaţia persoa-
nelor nu mai beneficiază de nicio altă formă de ocrotire juri-
dică reală şi adecvată”. Cu acel prilej, cu referire la jurispru-
dența antamând aceeași problematică tehnică privind legala
sesizare/competența sa, Curtea a statuat, de principiu, că
„art. 146 lit. d) din Constituţie nu exceptează de la controlul de
constituţionalitate dispoziţiile legale de abrogare şi că, în cazul
constatării neconstituţionalităţii lor, acestea îşi încetează
efectele juridice în condiţiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din
Constituţie, iar prevederile legale care au format obiectul abro-
gării continuă să producă efecte”.
Dezvoltând aceste considerente în Decizia nr. 206 din 29
aprilie 2013[74], care tratează in extenso problematica efectelor
deciziilor de constatare a neconstituţionalităţii normelor abro-
gatoare, Curtea a precizat că „în astfel de cazuri nu intervine o
«abrogare a abrogării», pentru a se putea reţine incidenţa
dispoziţiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000,
[74]
13 iunie 2013.
49
potrivit cărora «Nu este admis ca prin abrogarea unui act de

abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ
iniţial» – dispoziţii opozabile legiuitorului în activitatea de
legiferare –, ci este vorba despre un efect specific al deciziilor
de constatare a neconstituţionalităţii unei norme abrogatoare,
efect întemeiat pe prevederile constituţionale ale art. 142
alin. (1) care consacră rolul Curţii Constituţionale de garant al
supremaţiei Constituţiei şi ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora
deciziile Curţii sunt general obligatorii”. Astfel, pentru situaţia
particulară a constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor din
legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi ale celor din regu-
lamente, art. 147 alin. (1) din Constituţie stabileşte că acestea
„îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale, dacă, în acest interval, Parla-
mentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept”. „Încetarea efectelor juridice” ale dispo-
ziţiilor legale, ca efect al deciziilor Curţii Constituţionale de
constatare a neconstituţionalităţii, a fost configurată de legiui-
torul constituant ca instituţie distinctă de cea a abrogării,
întrucât vizează manifestări de voinţă ale unor autorităţi
diferite, cu competenţe diferite. Chiar dacă, în mod practic,
consecinţele pe care le produc abrogarea şi constatarea
neconstituţionalităţii unei norme juridice (aceasta din urmă la
expirarea termenului de 45 de zile de la publicarea deciziei
Curţii Constituţionale şi dacă legiuitorul nu intervine în sensul
punerii în acord a prevederilor neconstituţionale cu dispoziţiile
50
Constituţiei) sunt în sensul că acea normă nu se mai aplică,

cele două instituţii nu pot fi confundate. Prin urmare, nu se
poate afirma că instanţa de jurisdicţie constituţională reali-
zează abrogarea legii, după cum nu se poate afirma că legiui-
torul constată neconstituţionalitatea legii. De asemenea, nu se
poate reţine că s-ar aduce vreo atingere competenţei Parla-
mentului, de unică autoritate legiuitoare. Contrar altor opinii,
care se referă la necesitatea unui paralelism al formelor şi
competenţelor la „repunerea în vigoare” a unei norme juridice,
acest principiu nu este incident în situaţia analizată, situaţie
care priveşte cadrul specific al controlului de constituţio-
nalitate, scopul şi efectele acestuia, iar nu activitatea de
legiferare. Astfel, efectul juridic al unei norme abrogatoare
constă în încetarea efectelor normei abrogate. Ca urmare,
lipsirea de efecte juridice a normei abrogatoare, prin consta-
tarea neconstituţionalităţii acesteia, va avea ca efect înlătura-
rea cauzei de încetare a efectelor juridice ale normei abrogate,
cu consecinţa că aceasta din urmă va reîncepe să producă
efecte juridice. Un alt raţionament juridic ar determina elu-
darea dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie. Aceasta,
întrucât pasivitatea legiuitorului ar conduce, practic, la o
„revigorare” a normei constatate neconstituţională, câtă
vreme situaţia de neconstituţionalitate determinată de înceta-
rea efectelor juridice ale normelor abrogate ar continua să
existe, în lipsa unei intervenţii legislative. O asemenea situaţie,
care lipseşte de efectivitate controlul de constituţionalitate şi
51
rolul Curţii Constituţionale, este inacceptabilă, fiind incompa-

tibilă cu principiile statului de drept[75].
Aceleași raționamente sunt întărite de considerentele
deciziei prin care Curtea a admis excepția de neconstituționa-
litate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de
insolvență[76]. Curtea a constatat că „prin intrarea în vigoare a
ordonanței de urgență supuse controlului au fost abrogate o
serie de acte normative ce reglementau domeniul insolvenței.
În condițiile declarării ca neconstituțională a întregii ordonanțe
de urgență, se impune reiterarea efectelor deciziei Curţii Con-
stituționale în urma admiterii unei excepții de neconstituțio-
nalitate. (...) În acest caz, constatarea neconstituționalității
prevederilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013
privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență
nu are ca efect apariția unui vid legislativ, ci determină rein-
trarea în fondul activ al legislației a actelor abrogate, după
publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al
României, Partea I[77]. (...) În astfel de cazuri, în care se con-
stată ca fiind neconstituționale acte normative care abrogă
alte acte normative, nu intervine o «abrogare a abrogării»,
pentru a se putea reţine incidenţa dispozițiilor art. 64 alin. (3)
[75]
A se vedea T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constitu-
ționali, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2015, pp. 221-229.
[76]
[77]
Decizia nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie 2013.
52
teza a doua din Legea nr. 24/2000, potrivit cărora «Nu este
admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se
repună în vigoare actul normativ inițial» – dispoziții opozabile
legiuitorului în activitatea de legiferare –, ci este vorba despre
un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituţio-
nalităţii unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe preve-
derile constituționale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul
Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, şi
ale art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curții sunt general
obligatorii. De altfel, Curtea a evidențiat în mod expres această
distincție în cuprinsul Deciziilor nr. 414 din 14 aprilie 2010,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 291 din
4 mai 2010, şi nr. 1.039 din 5 decembrie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 61 din 29 ianuarie
2013, reținând că «acesta este un efect specific al pierderii
legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai
gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ»”.
În acord cu această decizie, prin Legea nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei și de insolvență[78],
adoptată ulterior constatării neconstituționalității Ordonanței
de urgență a Guvernului nr. 91/2013, au fost abrogate regle-
mentările care, potrivit considerentelor mai sus citate, reintra-
seră în fondul activ al legislației[79], legiuitorul dând curs astfel
[78]
25 iunie 2014.
[79]
A se vedea art. 344 din Legea nr. 85/2014.
53
efectelor specifice ale deciziilor Curții Constituționale de con-

statare a neconstituționalității normelor de abrogare.
1.17. Controlul de constituționalitate a posteriori poate

avea ca obiect numai dispoziții din legi și ordonanțe
care sunt aplicabile cauzei în care a fost ridicată excepția
de neconstituționalitate[80]
Pe cale jurisprudențială, Curtea a stabilit două criterii/con-

diții pentru stabilirea/existența legăturii excepției de neconsti-
tuționalitate cu soluționarea cauzei, în sensul art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, condiții care trebuie întrunite cumu-
lativ[81]:
 aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă
judecății;
 necesitatea invocării excepției de neconstituțio-
nalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.
Prin urmare, condiția relevanței excepției de neconstituțio-
nalitate, respectiv a incidenței textului de lege criticat în
soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești, nu
trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat în primul
rând interesul procesual al invocării excepției de neconstitu-
[80]
nalitate a unor dispoziții legale care nu au legătură cu cauza în care
au fost ridicate [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la
soluționarea excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordo-
nanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
[81]
54
ționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale

constatări a neconstituționalității textului de lege criticat[82].
Sunt de remarcat dezvoltarea jurisprudențială și statuarea
expresă a condiției interesului în ridicarea excepției de
neconstituționalitate, Curtea respingând ca inadmisibilă o
excepție de neconstituționalitate și reținând, între altele, că
„autorul excepției de neconstituționalitate nu are un interes
real, personal în promovarea acesteia. Astfel, posibila admi-
tere a excepției nu ar schimba cu nimic situația acestuia, ci ar
privi numai drepturile altor persoane”[83].
Astfel, de exemplu, într-o cauză, Curtea a reținut că excep-
ția de neconstituționalitate a dispozițiilor din Codul de proce-
dură civilă referitoare la obligativitatea asistării și, după caz, a
reprezentării persoanelor juridice în calea de atac a recursului
prin avocat sau consilier juridic și la sancțiunea nulității re-
cursului a fost ridicată într-o cauză având ca obiect solu-
ționarea cererii de revizuire a unei decizii civile. Or, potrivit
art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepția de neconsti-
tuționalitate trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei în
cadrul căreia a fost invocată. Având în vedere acestea, Curtea
[82]
A se vedea şi Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie
2014; Decizia nr. 189 din 31 martie 2015, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 423 din 15 iunie 2015; Decizia nr. 279
din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 431 din 17 iunie 2015; Decizia nr. 397 din 28 mai 2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 500 din 7 iulie 2015.
[83]
55
a constatat că excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 13 alin. (2) teza a doua, art. 84 alin. (2) și (3) și art. 486
alin. (3) din Codul de procedură civilă – dispoziții incidente în
faza procesuală a recursului – nu are legătură cu soluționarea
cererii de revizuire în cadrul căreia a fost invocată. În același
sens s-a pronunțat Curtea și prin Decizia nr. 748 din 16
decembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 92 din 4 februarie 2015[84].
Tot astfel, examinând excepția de neconstituționalitate a
prevederilor art. 34, art. 35 și art. 36 din Legea nr. 47/1992,
Curtea a observat că aceasta a fost ridicată într-o cauză care
are ca obiect o contestație formulată împotriva unui raport de
evaluare întocmit de Agenția Națională de Integritate privind
existența stării de incompatibilitate. Prin urmare, prevederile
legale referitoare la atribuția Curții Constituționale de soluțio-
nare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice nu au legătură cu soluționarea cauzei. În
aceste condiții, având în vedere dispozițiile art. 29 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, potrivit cărora aceasta se pronunță asupra
excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești care au
legătură cu soluționarea cauzei, Curtea a constatat că preve-
derile de lege criticate nu respectă această exigență, sens în
care excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 34,
art. 35 și art. 36 din Legea nr. 47/1992 a fost respinsă ca inad-
misibilă[85].
[84]
[85]
Decizia nr. 167 din 17 martie 2015, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015.
56
Considerăm că intervenția Curții Constituționale în sensul

respingerii excepțiilor de neconstituționalitate pentru lipsa
legăturii cu cauza trebuie să aibă un caracter excepțional,
adică să se limiteze numai la acele cauze în care lipsa acestei
legături este de domeniul evidenței, fără a apela la raționa-
mente complexe care să antameze situațiile juridice deduse
judecății instanțelor. Aceasta, pentru a preveni riscul unei
încălcări a competenței Curții Constituționale, în sensul unei
interferări nepermise cu activitatea de judecată. În mod cores-
punzător, instanțele judecătorești ar trebui să își îndeplinească
în mod riguros rolul de filtrare a excepțiilor de neconstituțio-
nalitate, respectiv să facă aplicarea consecventă a prevederilor
incidente din Legea nr. 47/1992[86].
1.18. Excepția de neconstituționalitate nu poate constitui

obiectul acțiunii de chemare în judecată[87]
În esență, și într-un asemenea caz este vorba despre legă-

tura excepției de neconstituționalitate cu cauza în care a fost
[86]
În doctrină au fost formulate de altfel critici referitoare la res-
pingerea excepției de neconstituționalitate pe baza criteriului rele-
vanței/pertinenței excepției pentru procesul principal, fără ca juris-
dicția constituțională să dispună de informații detaliate referitoare la
cauzele pendinte la instanțe (B. Diamant, O posibilă analogie între
dreptul nord-american și dreptul românesc privind izvoarele dreptului,
în Revista de drept public nr. 2/2009, pp. 7-8, apud E.S. Tănăsescu,
Transfigurarea semantică..., p. 10).
[87]
Sesizarea Curții cu o excepție de neconstituționalitate care con-
stituie obiectul principal al cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești
(cauză de inadmisibilitate specifică excepției de neconstituționalitate).
57
ridicată, ceea ce presupune ca această cauză să aibă un obiect

distinct de cererea de soluționare a excepției, cea din urmă
constituind un incident procedural, iar nu obiectul acțiunii
principale.
Curtea Constituțională a respins astfel, ca inadmisibile,
excepțiile de neconstituționalitate ridicate în cauze având ca
obiect soluționarea unei acțiuni în contencios administrativ
prin care s-a solicitat în mod direct constatarea neconstituțio-
nalității unor ordonanțe sau dispoziții din acestea, în baza
art. 9 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Curtea a reținut cu acele prilejuri că sesizarea este nelegală,
fiind contrară dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție și ale
art. 29 alin. (1) și (6) din Legea nr. 47/1992[88].
Sesizată fiind cu excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 9 din Legea contenciosului administrativ
nr. 554/2004, Curtea a constatat că, „în măsura în care art. 9
se interpretează în sensul că persoana vătămată într-un drept
al său ori într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții
din ordonanțe poate introduce la instanța de contencios
[88]
Oficial al României, Partea I, nr. 980 din 7 decembrie 2006; Decizia
nr. 764 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 8 din 5 ianuarie 2007; Decizia nr. 5 din 9
ianuarie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 74 din 31 ianuarie 2007; Decizia nr. 66 din 25 ianuarie 2007,
februarie 2007; Decizia nr. 174 din 6 martie 2007, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 257 din 17 aprilie 2007;
Decizia nr. 342 din 3 aprilie 2007, publicată în Monitorul Oficial al
58
administrativ acțiune, al cărei obiect principal îl constituie

sesizarea directă a Curții Constituționale pentru a declara ca
fiind neconstituționale actele menționate, textul este neconsti-
tuțional (...). Atunci când obiectul acțiunii principale introduse
la instanța de judecată este constatarea neconstituționalității
unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a Guvernului
ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de neconstituționali-
tate este transformată într-o veritabilă acțiune directă, pier-
zându-și astfel natura sa de excepție, înțeleasă ca un mijloc de
apărare care nu pune în discuție fondul pretenției deduse
judecății”[89]. În motivarea acestei soluții, Curtea a reiterat
considerentele jurisprudenței menționate, în care a reținut că
„excepția de neconstituționalitate constituie una dintre căile
prin care Curtea Constituțională este sesizată în vederea exer-
citării controlului a posteriori asupra constituționalității legilor
și ordonanțelor”. Totodată, Curtea a reținut că, „în cadrul
procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie
în rândul excepțiilor de procedură prin care partea care le
ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește
împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție
legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excep-
ția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială,
adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă
soluționarea litigiului cu care este conexă. (...) Excepția de
neconstituționalitate nu poate forma obiectul unei acțiuni
principale nici în fața instanței de judecată sau de arbitraj,
[89]
59
unde constituie întotdeauna un mijloc de apărare într-un litigiu

în curs de soluționare, și nici în fața Curții Constituționale. (...)
Se deduce că posibilitatea ridicării excepției de neconstituțio-
nalitate presupune existența unui litigiu pe rolul instanței, iar
soluționarea acestuia depinde de rezolvarea de către Curtea
Constituțională a unei excepții care are legătură cu cauza”.
Articolul 9 din Legea nr. 554/2004 a fost modificat/comple-
tat prin Legea nr. 262/2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007 [au fost modificate
alin. (3) și (4) și s-a introdus un nou alineat, alin. (5)], respectiv
prin Legea nr. 100/2008, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 375 din 16 mai 2008 [a fost modificat
alin. (1) al aceluiași articol]. Jurisprudența Curții Constituțio-
nale, după modificarea art. 9 din Legea nr. 554/2004, a preluat
considerentele Deciziei nr. 660/2007, precitată, Curtea respin-
gând ca inadmisibile excepțiile de neconstituționalitate
ridicate în cauze având ca obiect al acțiunii principale însăși
constatarea neconstituționalității ordonanței de urgență.
Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 169 din 26 februarie
2008[90]: „(...) în cauza de față, obiectul acțiunii principale,
întemeiată pe prevederile art. 9 din Legea contenciosului
administrativ nr. 554/2004, (...) îl constituie însăși contestarea
constituționalității Ordonanței de urgență a Guvernului
nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor
pe teritoriul României. Prin modificarea Legii contenciosului
administrativ nr. 554/2004 prin Legea nr. 262/2007, la art. 9,
[90]
17 martie 2008.
60
după alin. (4) s-a introdus un nou alineat, care prevede că

persoana care se consideră vătămată într-un drept al său ori
într-un interes legitim prin ordonanțe sau dispoziții din ordo-
nanțe poate introduce acțiune la instanța de contencios
administrativ, însoțită de excepția de neconstituționalitate,
obiectul acțiunii constituindu-l «acordarea de despăgubiri
pentru prejudiciile cauzate prin ordonanțe ale Guvernului,
anularea actelor administrative emise în baza acestora, precum
și, după caz, obligarea unei autorități publice la emiterea unui
act administrativ sau la realizarea unei anumite operațiuni
administrative», iar nu însăși anularea pe motiv de neconsti-
tuționalitate a ordonanței ori a unor dispoziții din aceasta”.
Tot astfel, prin Decizia nr. 762 din 20 septembrie 2012[91],
Curtea a reținut că, „(...) atunci când obiectul acțiunii principale
introduse la instanța de judecată este constatarea neconstitu-
ționalității unei ordonanțe simple sau ordonanțe de urgență a
Guvernului ori a unor dispoziții din aceasta, excepția de ne-
constituționalitate este transformată într-o veritabilă acțiune
directă, pierzându-și astfel natura sa de excepție, înțeleasă ca un
mijloc de apărare care nu pune în discuție fondul pretenției
deduse judecății. Or, în cauza de față, obiectul acțiunii principale
(...) îl constituie însăși contestarea constituționalității Ordo-
nanței de urgență a Guvernului nr. 101/2011”.
Cu același raționament juridic, Curtea a respins ca inadmi-
sibilă excepția de neconstituționalitate a Ordonanței de urgență
a Guvernului nr. 114/2013, „deoarece excepția de neconstitu-
[91]
23 octombrie 2012.
61
ționalitate s-a constituit într-o veritabilă acțiune directă împo-

triva Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 114/2013”[92].
Referindu-se la această jurisprudenţă şi respingând ca
inadmisibilă o excepţie de neconstituţionalitate într-o situaţie în
care obiectul principal al acţiunii formulate la instanţa de
contencios administrativ l-a constituit excepţia de neconsti-
tuţionalitate a unei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, Curtea
a reţinut[93] că „este inadmisibil să fie învestită cu examinarea
neconstituționalității unui act normativ într-un cadru procesual
creat special cu acest scop. În același sens sunt statuările Curții
de Justiție a Uniunii Europene din Hotărârea din 11 martie 1980,
pronunțată în Cauza Foglia contra Novello[94], în care această
instanță a admis că nu este competentă în cazul în care ar fi
obligată să pronunțe hotărâri în cauze provocate «care ar pune
în pericol întregul sistem al căilor de atac aflate la dispoziția
persoanelor private pentru a le permite să se apere»”.
Aceste considerente sunt aplicabile mutatis mutandis şi în
situaţia în care obiectul acţiunii principale în faţa unei instanţe
de judecată îl constituie constatarea neconstituţionalităţii unei
[92]
Oficial al României, Partea I, nr. 512 din 9 iulie 2015.
[93]
Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 9 octombrie 2014.
[94]
„Funcția încredințată Curții de Justiție prin art. 177 din Tratatul
CEE constă în punerea la dispoziție către orice instanță a Comunității
a elementelor de interpretare a dreptului comunitar care îi sunt
necesare pentru soluționarea unor litigii reale cu care este sesizată” –
pentru un rezumat extins al cauzei, a se vedea M. Banu, în Revista
română de drept al afacerilor nr. 2/2010, pp. 139-153.
62
legi sau a unui text dintr-o lege. Astfel, de exemplu, Curtea a

respins ca inadmisibilă excepția de neconstituționalitate a
dispozițiilor art. 69 alin. (3) și (4) din Legea nr. 254/2013
privind executarea pedepselor și a măsurilor privative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal[95], reținând că „obiectul acțiunii principale introduse la
instanța de judecată se identifică, practic, cu excepția de
neconstituționalitate, aceasta din urmă este transformată
într-o veritabilă acțiune, pierzându-și, astfel, natura sa de
excepție, înțeleasă ca un mijloc de apărare care nu pune în
discuție fondul pretenției deduse judecății”[96].
1.19. Excepția de neconstituționalitate ridicată într-o

acțiune ab initio inadmisibilă poate avea ca obiect
numai dispozițiile legale care determină o atare soluție
în privința cauzei în care a fost ridicată excepția[97]
Și în acest caz este vorba despre o aplicație particulară a

cauzei de inadmisibilitate expres prevăzute de lege, care
vizează legătura excepției de neconstituționalitate cu cauza în
care a fost ridicată. Astfel, Curtea a reținut că o excepție de
neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmi-
[95]
14 august 2013.
[96]
Decizia nr. 230 din 7 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 418 din 12 iunie 2015.
[97]
Sesizarea Curții Constituționale într-o acţiune ab initio inadmi-
sibilă [cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea
excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146
lit. d) din Constituție].
63
sibilă, este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu

sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare
soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția.
Aceasta, deoarece, indiferent de soluția pronunțată de Curtea
Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate
ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va
produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză. Rezultă că
excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu soluțio-
narea cauzei în sensul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992;
astfel, întrucât excepția de neconstituționalitate nu îndepli-
nește o condiție de admisibilitate, aceasta, în temeiul art. 29
alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992, urmează să fie respinsă ca
inadmisibilă[98].
1.20. Dispozițiile din legi și ordonanțe, constatate ca

fiind neconstituționale, nu mai pot fi supuse contro-
lului de constituționalitate[99]
Potrivit art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu pot face
obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstitu-
[98]
Oficial al României, Partea I, nr. 324 din 14 mai 2012; Decizia nr. 171
din 8 februarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 242 din 7 aprilie 2011.
[99]
nalitate a unor dispoziții constatate deja ca fiind neconstituționale
[cauză de inadmisibilitate identificată cu privire la soluționarea
excepțiilor de neconstituționalitate a legilor și ordonanțelor – art. 146
lit. d) din Constituție].
64
ţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale[100].

Cauza de inadmisibilitate expres reglementată de textul legal
are în vedere efectele pe care le produce o asemenea decizie,
conform dispoziţiilor art. 147 alin. (1) din Constituţie, potrivit
cărora „Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum
şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale,
îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea
deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parla-
mentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile
neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui
termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt
suspendate de drept”.
Se poate întâmpla însă ca admiterea unei excepții de
neconstituționalitate să intervină într-o altă cauză, ulterior
sesizării Curții Constituționale, caz în care excepția de neconsti-
tuționalitate va fi respinsă ca devenită inadmisibilă.
Astfel, de exemplu, într-o cauză având ca obiect excepția
de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335 alin. (4) din
[100]
Din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 29 alin. (3)
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Con-
stituționale, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei preve-
derile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară
a Curţii Constituţionale”, rezultă că pot forma, în continuare, obiect al
excepţiilor de neconstituţionalitate textele de lege cu privire la care
Curtea Constituţională a pronunţat soluţii de respingere a excepţiilor
de neconstituţionalitate, ceea ce pune în discuţie problematica reviri-
mentului jurisprudenţial.
65
Codul de procedură penală, Curtea a reținut că, „prin Decizia

nr. 496 din 23 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 708 din 22 septembrie 2015, a admis
excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 335
alin. (4) din Codul de procedură penală și a constatat că soluția
legislativă potrivit căreia judecătorul de cameră preliminară
hotărăște «fără participarea procurorului și a suspectului sau,
după caz, a inculpatului» este neconstituțională. (...) Potrivit
prevederilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale, «Nu pot face
obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstitu-
ționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale».
Întrucât încheierea de sesizare a Curții Constituționale cu
prezenta excepție de neconstituționalitate a fost pronunțată
pe data de 5 iunie 2015, iar constatarea neconstituționalității
textului criticat a intervenit, prin pronunțarea și publicarea
Deciziei nr. 496 din 23 iunie 2015, după data încheierii anterior
referite, urmează ca excepția de neconstituționalitate a dispo-
zițiilor art. 335 alin. (4) din Codul de procedură penală să fie
respinsă ca devenită inadmisibilă”[101].
[101]
Oficial al României, Partea I, nr. 352 din 9 mai 2016; a se vedea și
Decizia nr. 531 din 12 decembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 107 din 12 februarie 2014.
66
1.21. Poate forma obiect al controlului de constituțio-

nalitate posibila interpretare neconstituțională, alta/al-
tele decât cea/cele exclusă/excluse prin decizii interpre-
tative[102]
O situaţie particulară în acest cadru este aceea a deciziilor

interpretative. Curtea a statuat că, în acest caz, „poate forma
obiect al controlului de constituționalitate exercitat pe calea
ridicării unei excepții de neconstituționalitate numai acea
interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul
constituțional, în caz contrar excepția fiind inadmisibilă”[103]
sau devenită inadmisibilă, după caz. Astfel, de exemplu, într-o
cauză, examinând excepția de neconstituționalitate a dispo-
zițiilor art. 4 teza a doua din Legea nr. 165/2013 și constatând
că în precedent a statuat că „sunt constituționale în măsura în
care termenele prevăzute la art. 34 alin. (1) din aceeași lege nu
se aplică și cauzelor în materia restituirii imobilelor preluate
abuziv, aflate pe rolul instanțelor la data intrării în vigoare a
legii”, și având în vedere că autorul excepției formulează critici
de neconstituționalitate care vizează dispozițiile art. 4 teza a
doua raportate la art. 34 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 în
interpretarea ce a fost exclusă, prin decizia menționată, cadru-
[102]
Sesizarea Curții Constituționale cu privire la interpretarea
textului constatată deja ca fiind neconstituțională [cauză de inadmi-
sibilitate identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor de ne-
constituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].
[103]
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 486 din 25 septembrie
31 octombrie 2014.
67
lui constituțional, precum și faptul că aceasta a fost pronun-

țată la un moment ulterior sesizării instanței constituționale în
cauză, Curtea, în temeiul art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992,
a constatat că excepția de neconstituționalitate a acestor
dispoziții a devenit inadmisibilă[104].
Explicând această soluție într-o altă cauză, Curtea a reținut
că, în măsura în care instanţa constituţională a constatat
constituţionalitatea textului criticat într-o anumită interpretare,
ce rezultă direct din dispozitivul deciziei, prin ridicarea din nou a
unei excepţii de neconstituţionalitate cu privire la acelaşi text şi
cu o motivare identică se tinde la înfrângerea caracterului
general obligatoriu al deciziei Curţii Constituţionale, care se ata-
şează inclusiv deciziilor prin care se constată constituţionalitatea
legilor sau a ordonanţelor ori a unor dispoziţii din acestea.
Devin, astfel, incidente dispoziţiile art. 29 alin. (3) din Legea
nr. 47/1992, potrivit cărora „Nu pot face obiectul excepţiei
prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie
anterioară a Curţii Constituţionale”. Raţiunea aplicării acestor
dispoziţii legale constă în faptul că, indiferent de interpretările
ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituţională a
hotărât în dispozitivul deciziei pronunţate în cadrul competenţei
prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituţie că numai o anumită
interpretare este conformă cu Constituţia, se menţine prezumţia
de constituţionalitate a textului în această interpretare, dar sunt
excluse din cadrul constituţional toate celelalte interpretări
[104]
Decizia nr. 339 din 17 iunie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 533 din 17 iulie 2014.
68
posibile, iar a contesta din nou constituţionalitatea interpretă-

rilor care au fost deja excluse din cadrul constituţional echi-
valează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituţie, coroborat
cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992[105].
1.22. Pot forma obiect al controlului de constituționalita-

te soluțiile legislative[106]
Evoluția practicii Curții Constituționale către constatarea, în

mod expres, a neconstituționalității unor soluţii legislative
semnifică – atât cantitativ, cât şi calitativ – mai mult decât
simpla constatare a neconstituţionalităţii dispoziţiei sau dispo-
ziţiilor legale cu privire la care Curtea este sesizată[107]. Contro-
[105]
Oficial al României, Partea I, nr. 274 din 25 aprilie 2012, cu referire și
la Decizia nr. 167 din 26 septembrie 2000, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 642 din 8 decembrie 2000, Decizia
nr. 145 din 8 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 320 din 14 iunie 2001, sau Decizia nr. 245 din 18 septem-
brie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 718
din 12 noiembrie 2001, Decizia nr. 898 din 30 iunie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 6 octombrie 2011,
Decizia nr. 1.148 din 13 septembrie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 783 din 4 noiembrie 2011, sau
Decizia nr. 1.422 din 20 octombrie 2011, publicată în Monitorul
[106]
Sesizarea Curții Constituționale cu privire la o soluție legisla-
tivă [problematică identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor
de neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].
[107]
T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor constituționali...,
pp. 33-35.
69
lul de constituţionalitate transcende astfel cadrul strict al limi-

telor sesizărilor adresate Curţii, în scopul asanării sistemului
legislativ de acele dispoziţii care reiau soluţii legislative consta-
tate ca fiind neconstituţionale. Jurisprudența recentă a Curții
Constituționale confirmă această orientare, prin afirmarea
expresă, chiar în dispozitivul deciziilor pronunțate, a constată-
rii neconstituționalității soluției legislative criticate consacrate
în norma criticată, iar nu a neconstituționalității normei[108].
Desigur că efectul deciziilor astfel pronunțate, sub aspect
sancționator (adică de constatare a neconstituționalității),
privește numai norma care a făcut obiectul excepției de ne-
constituționalitate, ceea ce înseamnă că, în situația unei decizii
de admitere a excepției de neconstituționalitate a unei soluții
legislative, este admisibilă sesizarea Curții Constituționale cu
privire la aceeași soluție legislativă, cu condiția ca aceasta să
fie cuprinsă într-o altă dispoziție legală decât aceea care a for-
mat obiectul controlului. Aceasta, întrucât încetarea efectelor
juridice în condițiile art. 147 din Constituție se referă la dispo-
ziția legală care consacră soluția legislativă constatată ca fiind
neconstituțională, dispoziție care a format obiectul controlului
de constituționalitate.
Constatarea neconstituționalității soluției legislative obligă
însă legiuitorul să respecte coordonatele fixate de Curte în
privința reglementării unei instituții juridice, având în vedere și
statuările repetate ale instanței de contencios constituțional
[108]
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 24 din 20 ianuarie 2016,
aprilie 2016.
70
referitoare la obligativitatea, deopotrivă, a dispozitivului și

considerentelor deciziilor pe care le pronunță. De asemenea,
Curtea însăși este obligată, în virtutea propriei jurisprudențe,
să respecte cadrul astfel stabilit și să sancționeze, în consecin-
ță, orice altă soluție legislativă care se abate de la acesta. Ca
urmare, chiar dacă, din punct de vedere formal, o soluție
legislativă identică sancționată în precedent, dar care este
consacrată de o altă prevedere legală decât cea controlată,
poate forma obiectul unei sesizări de neconstituționalitate,
pronunțarea Curții trebuie să fie, de principiu, identică, adică
de constatare a neconstituționalității, pentru aceleași argu-
mente expuse în precedent. Așadar, sub aspect preventiv,
efectul constatării neconstituționalității unei soluții legislative
este de „blocare” a legiuitorului în privința consacrării aceleiași
soluții legislative, în măsura în care contextul socio-legal este,
în esență, același.
Astfel, de exemplu, Curtea a constatat neconstituționa-
litatea sintagmei „la momentul prelevării mostrelor biologice”
din cuprinsul dispozițiilor art. 336 alin. (1) din Codul penal[109],
text care incriminează fapta de conducere a unui vehicul sub
influența alcoolului. Referindu-se în motivare și la „soluția
legislativă” consacrată anterior de art. 87 alin. (1) din Ordo-
nanța de urgență a Guvernului nr. 195/2002, Curtea a consta-
tat, în esență, ca sintagma menționată este neconstituțională,
întrucât aduce atingere prevederilor constituționale ale art. 1
alin. (5) referitor la principiul respectării legilor și ale art. 20
[109]
Decizia nr. 732 din 16 decembrie 2014, publicată în Monitorul
71
referitor la preeminența tratatelor internaționale privind

drepturile omului asupra legilor interne, raportate la prevede-
rile art. 7 parag. 1 referitor la legalitatea incriminării din Con-
venția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților
fundamentale.
De asemenea, într-o altă cauză, Curtea a admis excepţia de
neconstituţionalitate şi a constatat că soluția legislativă cuprin-
să în art. 453 alin. (1) lit. f) din Codul de procedură penală, care
nu limitează cazul de revizuire la cauza în care a fost invocată
excepția de neconstituționalitate, este neconstituțională[110].
1.23. Controlul de constituționalitate poate avea ca

obiect decretul de stabilire a obiectului și datei referen-
dumului[111]
Decretele prezidențiale nu fac parte din actele expres

enumerate de Constituție și de Legea nr. 47/1992 ca intrând în
competența de control al Curții Constituționale. Atât doctrina,
cât și jurisprudența Curții sunt însă în sensul că decretul de
stabilire a obiectului și datei referendumului „poate fi controlat
din punct de vedere constituțional de Curtea Constituțională
[110]
Oficial al României, Partea I, nr. 185 din 11 martie 2016.
[111]
Sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea de-
cretului de stabilire a obiectului și datei referendumului în cadrul unei
contestații întemeiate pe art. 146 lit. i) din Constituție (o menționăm,
întrucât problematica admisibilității a fost analizată în contestații
formulate în cadrul atribuției menționate).
72
odată cu verificarea modalității de îndeplinire a condițiilor

procedurale pentru organizarea referendumului”[112].
Astfel, Curtea a reținut că, „potrivit art. 146 lit. i) din Consti-
tuţie, Curtea Constituţională «veghează la respectarea proce-
durii pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului şi
confirmă rezultatele acestuia». În înţelesul prevederii constitu-
ţionale menţionate, soluţionarea contestaţiilor care sunt adre-
sate Curţii Constituţionale cu privire la respectarea procedurii
pentru organizarea şi desfăşurarea referendumului naţional
consultativ presupune, printre altele, şi verificarea constituţio-
nalităţii actelor normative emise în vederea organizării refe-
rendumului sau cele prin care se stabilesc norme cu caracter
procedural de organizare şi desfăşurare a acestuia, în măsura
în care soluţionarea contestaţiilor nu intră în atribuţiile birou-
rilor electorale sau ale instanţelor judecătoreşti”[113]. Curtea a
apreciat că este competentă, potrivit art. 146 lit. i) din Consti-
tuţie, să soluţioneze contestația și, implicit, să se pronunțe cu
privire la constituționalitatea decretului de stabilire a datei și
obiectului referendumului[114].
Pronunțându-se asupra unui astfel de decret, Curtea a
reținut că acesta „respectă condiţiile imperative impuse de
Constituţie: Decretul nr. 1.507 din 22 octombrie 2009 pentru
[112]
Şt. Deaconu, în I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coord.), op. cit.,
p. 847.
[113]
Hotărârea nr. 1 din 15 octombrie 2003, publicată în Monitorul
[114]
Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 29 decembrie 2009.
73
organizarea unui referendum naţional a fost emis în baza

art. 90 şi a art. 100 din Constituţie, după consultarea Parla-
mentului; că acesta stabileşte, potrivit art. 11 alin. (2) din Le-
gea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendu-
mului, problemele de interes naţional care se supun referen-
dumului şi data desfăşurării acestuia şi că, potrivit art. 100
alin. (1) din Legea fundamentală, decretul a fost publicat în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 22 octom-
brie 2009 şi a fost adus la cunoştinţa publică prin presă, radio
şi televiziune”. Cât privește argumentele formulate de autorii
contestaţiei în sensul anulării, ca fiind nelegal, a decretului pre-
zidenţial, motivat de faptul că a fost emis „cu abuz de putere şi
cu deturnare de putere”, s-a reținut că „nu pot fi primite de
Curtea Constituţională, deoarece aceste consideraţii nu do-
vedesc nesocotirea normelor şi principiilor constituţionale pe
care Legea fundamentală le are în vedere pentru exercitarea
atribuţiei prevăzute de art. 146 lit. i) din Constituţie”[115].
1.24. Controlul de constituționalitate privește numai par-

tidele politice, nu și organizațiile neguvernamentale[116]
Sesizată fiind cu privire la neconstituționalitatea Uniunii

Democrate Maghiare din România, Curtea a observat că
aceasta nu figurează în Registrul partidelor politice ținut de
[115]
Hotărârea nr. 33 din 26 noiembrie 2009, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 29 decembrie 2009.
[116]
Sesizarea Curții Constituționale cu neconstituționalitatea unei
organizații neguvernamentale [cauză de inadmisibilitate identificată
cu privire la soluționarea contestațiilor care au ca obiect constituțio-
nalitatea unui partid politic – art. 146 lit. k) din Constituție].
74
Tribunalul București, ci în Registrul național al organizațiilor

nonguvernamentale constituite potrivit prevederilor Legii
nr. 21/1924 pentru persoanele juridice (asociații și fundații) sau,
după caz, ale Ordonanței Guvernului nr. 26/2000 cu privire la
asociații și fundații. Curtea a mai observat că, potrivit art. 9
alin. (6) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Depu-
taților și a Senatului și pentru modificarea și completarea Legii
nr. 67/2004 pentru alegerea autorităților administrației publice
locale, a Legii administrației publice locale nr. 215/2001 și a
Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, organizațiilor
cetățenilor aparținând minorităților naționale, legal constitui-
te, prevăzute la art. 9 alin. (1)-(3), le este aplicabil același regim
juridic ca și partidelor politice în procesul electoral. Organi-
zațiile la care se referă art. 9 alin. (1)-(3) sunt cele care nu au
obținut în alegeri cel puțin un mandat de deputat sau de
senator și care au dreptul la un mandat de deputat, dacă au
obținut, pe întreaga țară, un număr de voturi egal cu cel puțin
10% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe țară
pentru alegerea unui deputat, cele reprezentate în Parlament,
precum și cele de utilitate publică și care prezintă Biroului
Electoral Central o listă de membri cuprinzând un număr de cel
puțin 15% din numărul total al cetățenilor care, la ultimul
recensământ, s-au declarat ca aparținând minorității respec-
tive. Această asimilare făcută de lege sub aspectul participării
la procesul electoral nu conduce la transformarea Uniunii De-
mocrate Maghiare din România în partid politic, ea păstrân-
du-și regimul juridic de asociație. Or, potrivit art. 56 din Ordo-
nanța Guvernului nr. 26/2000, o asociație se poate dizolva,
prin hotărâre judecătorească, la cererea oricărei persoane
75
interesate, instanța competentă să hotărască dizolvarea fiind

judecătoria în circumscripția căreia asociația își are sediul. Prin
urmare, de vreme ce Uniunea Democrată Maghiară din Româ-
nia nu se încadrează legal ca partid politic, în sensul Legii parti-
delor politice nr. 14/2003, Curtea Constituțională nu este com-
petentă să verifice constituționalitatea acesteia, contestația
formulată fiind respinsă ca inadmisibilă[117].
2. Condiții de admisibilitate privitoare la AUTO-

RII SESIZĂRII
Subiecții care pot sesiza Curtea Constituțională sunt strict și

limitativ determinați de prevederile art. 146 din Constituție,
ale Legii nr. 47/1992 și ale legilor speciale aplicabile în dome-
niile de referință, după cum urmează:
 controlul constituţionalităţii legilor, înainte de pro-
mulgarea acestora, se face la sesizarea:
– Preşedintelui României;
– unuia dintre preşedinţii celor două Camere;
– Guvernului;
– Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie;
– Avocatului Poporului;
[117]
76
– unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel

puţin 25 de senatori [art. 146 lit. a) teza întâi din
Constituție];
 controlul constituţionalităţii tratatelor sau altor acor-
duri internaţionale se face la sesizarea:
puţin 25 de senatori [art. 146 lit. b) din Constituție];
 controlul constituţionalităţii regulamentelor Parla-
mentului se face la sesizarea:
– unui grup parlamentar;
puţin 25 de senatori [art. 146 lit. c) din Constituție];
 aceiași subiecți care pot formula sesizarea menţio-
naţi la punctul anterior sunt stabiliți în mod cores-
punzător și în privința atribuției Curții Constituțio-
nale de control al hotărârilor plenului Camerei Depu-
taţilor, hotărârilor plenului Senatului şi hotărârilor
plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului
[art. 146 lit. l) din Constituție coroborat cu art. 27 și
art. 28 din Legea nr. 47/1992];
 excepţiile de neconstituţionalitate privind legile şi
ordonanţele pot fi ridicate în faţa instanţelor judecă-
toreşti sau de arbitraj comercial de către:
– părţi;
– din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbi-
traj comercial;
– de procuror, în cauzele la care participă.
77
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată şi

direct de Avocatul Poporului [art. 146 lit. d) din Con-
stituție coroborat cu art. 29 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992];
 soluţionarea conflictelor juridice de natură constitu-
ţională dintre autorităţile publice se face la sesizarea:
– Preşedintelui României;
– primului-ministru;
– preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii
[art. 146 lit. e) din Constituție];
 soluționarea contestațiilor formulate în cadrul atribuției
de a veghea la respectarea procedurii pentru alege-
rea Preşedintelui României şi de a confirma rezul-
tatele sufragiului [art. 146 lit. f) din Constituție] se
face, în mod diferențiat, după cum urmează:
– contestațiile privind înregistrarea sau respingerea
înregistrării candidaturilor ori a semnelor electora-
le – la sesizarea candidaţilor, a partidelor politice, a
organizaţiilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor
naţionale, a alianţelor politice, a alianţelor electorale
şi a alegătorilor (art. 31 din Legea nr. 370/2004 pen-
tru alegerea Președintelui României[118]);
– contestaţiile cu privire la împiedicarea unui partid
sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat de
a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile
[118]
Republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 650
din 12 septembrie 2011.
78
legii – la sesizarea subiecților menționați (art. 42 din

Legea nr. 370/2004);
– cererile de anulare a alegerilor – la sesizarea parti-
delor politice, a alianţelor politice, a alianţelor elec-
torale, a organizaţiilor cetăţenilor aparţinând mino-
rităţilor naţionale reprezentate în Consiliul Minori-
tăţilor Naţionale şi a candidaţilor care au participat la
alegeri (art. 52 din Legea nr. 370/2004);
 constatarea existenţei împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al
României [art. 146 lit. g) din Constituție] se face,
diferențiat, la sesizarea:
– preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului
sau preşedintelui interimar care exercită atribuţiile
Preşedintelui României în perioada cât acesta este
suspendat din funcţie (vacanţa funcţiei de Preşedinte
al României) [art. 44 alin. (2) din Legea nr. 47/1992];
– preşedintelui care a condus lucrările şedinţei co-
mune a celor două Camere ale Parlamentului, pe
baza hotărârii adoptate în şedinţa comună (în cazul
în care Preşedintele României a fost suspendat din
funcţie) [art. 44 alin. (3) din Legea nr. 47/1992];
– Preşedintelui României sau preşedintelui uneia
dintre Camerele Parlamentului (dacă interimatul
funcţiei de Preşedinte al României se datorează im-
posibilităţii temporare de a-şi exercita atribuţiile)
[art. 44 alin. (4) din Legea nr. 47/1992];
 emiterea avizului consultativ pentru propunerea de
suspendare din funcţie a Preşedintelui României
79
[art. 146 lit. h) din Constituție] se face ca urmare a

trimiterii propunerii de suspendare din funcţie a Pre-
şedintelui României, împreună cu dovezile pe care se
întemeiază, de către preşedintele care a condus
şedinţa comună a celor două Camere [art. 42 alin. (2)
din Legea nr. 47/1992];
 soluționarea contestațiilor în cadrul atribuției de a
veghea la respectarea procedurii pentru organizarea
şi desfăşurarea referendumului şi de confirmare a
rezultatelor acestuia [art. 146 lit. i) din Constituție] –
este singura atribuție care se exercită la sesizare și în
privința căreia niciun act normativ nu stabilește
expres autorii sesizării. Aceasta, întrucât, fiind sesiza-
tă în control a priori cu privire la constituționalitatea
Legii privind organizarea și desfășurarea referendu-
mului, Curtea a constatat neconstituționalitatea dis-
pozițiilor art. 45 alin. (1) din lege care realizau o
astfel de circumstanțiere, potrivit cărora „Curtea
Constituţională, la cererea motivată şi însoţită de
dovezile pe care se întemeiază partidele sau alian-
ţele acestora, anulează referendumul naţional, în
cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut
loc prin fraudă”. Curtea a reținut că, prin formula
generală „veghează la respectarea procedurii pentru
organizarea şi desfăşurarea referendumului şi confir-
mă rezultatele acestuia”, Constituţia „recunoaşte
dreptul Curţii de a soluţiona acţiuni specifice conten-
ciosului constituţional şi, de pe această poziţie, de a
rezolva cererile sau sesizările care privesc eventua-
80
lele abateri de la regulile şi procedurile referendare.

Nu este însă mai puţin adevărat că în sfera dreptului
ce îi este conferit prin Constituţie de «a veghea» la
respectarea procedurilor de organizare şi desfăşu-
rare a referendumului intră şi posibilitatea Curţii de a
se autosesiza atunci când constată în mod direct sau
când are informaţii (de la cetăţeni, din presă, de la
organizaţii neguvernamentale etc.) în legătură cu
nerespectarea acestor reguli şi proceduri. Această
posibilitate este indisolubil legată de exercitarea atri-
buţiilor Curţii de «confirmare» a rezultatelor referen-
dumului. În cazul constatării unor fraude care pune
sub semnul îndoielii corectitudinea rezultatului refe-
rendumului, Curtea nu confirmă aceste rezultate.
Semnificaţia neconfirmării, care este un act juridic cu
consecinţe grave, este aceea a constatării nulităţii
referendumului naţional. Pentru acest motiv, Curtea
nu poate fi limitată în acţiunea sa de necesitatea
existenţei unei cereri din partea partidelor sau a
alianţelor acestora”[119];
 verificarea îndeplinirii condiţiilor pentru exercitarea
iniţiativei legislative de către cetăţeni [art. 146 lit. j)
din Constituție] se face pe baza sesizării preşedin-
telui Camerei Parlamentului la care s-a înregistrat
iniţiativa legislativă a cetăţenilor [art. 48 din Legea
nr. 47/1992];
[119]
81
 soluționarea contestaţiilor având ca obiect constitu-

ţionalitatea unui partid politic [art. 146 lit. k) din
Constituție] se face la sesizarea:
– preşedintelui uneia dintre Camerele Parlamentului;
– Guvernului [art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992].
Sesizările formulate de alte persoane decât cele expres
reglementate de Constituție și lege vor fi respinse ca inad-
misibile.
2.2. Grupurile parlamentare nu pot sesiza Curtea

Constituțională pentru controlul legilor înainte de
promulgare[120]
Curtea Constituțională s-a pronunțat astfel într-o cauză în

care a fost sesizată de grupuri parlamentare din Senat şi din
Camera Deputaţilor asupra încălcării unor prevederi din regu-
lamentele celor două camere ale Parlamentului la adoptarea
Legii pentru ratificarea Tratatului de înţelegere, cooperare şi
bună vecinătate dintre România şi Republica Ungară. Prin sesi-
zare se consideră că legea pentru ratificarea tratatului sus-men-
ţionat a fost adoptată cu „încălcarea gravă” a regulamentelor
celor două Camere ale Parlamentului şi, pe cale de consecinţă,
că această lege nu este constituţională, respectarea procedurii
parlamentare condiţionând constituţionalitatea adoptării unei
legi.
[120]
Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. a) din
Constituție cu o obiecție de neconstituționalitate, formulată însă de
grupuri parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată cu privire
la controlul a priori al legii).
82
Respingând sesizarea ca inadmisibilă, Curtea a reținut că „o

obiecţie de neconstituţionalitate ridicată de parlamentari
poate fi invocată numai de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel
puţin 25 de senatori, nu de grupurile parlamentare, aşa cum
este sesizarea ce face obiectul acestei cauze”[121].
2.3. Preşedintele sau membrii uneia dintre Camerele

Parlamentului pot formula sesizări numai cu privire la
regulamentul Camerei din care fac parte[122]
Această regulă de admisibilitate a sesizărilor nu are o con-

sacrare legală expresă, fiind desprinsă de Curte, pe cale de
interpretare, ca derivând din principiul autonomiei regulamen-
tare a Camerelor Parlamentului. În temeiul acestui principiu,
preşedintele şi membrii uneia dintre Camere sau un grup
parlamentar dintr-o Cameră nu pot cere controlul constituţio-
nalităţii regulamentului celeilalte Camere.
Curtea Constituţională a respins astfel, de exemplu, sesi-
zarea grupului parlamentar liberal din Senat, referitoare la o
hotărâre a Camerei Deputaţilor, statuând că, „în temeiul auto-
nomiei regulamentare a fiecărei Camere, grupul parlamentar
[121]
[122]
Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. c) din
Constituție cu privire la regulamentul unei Camere a Parlamentului,
sesizarea fiind formulată însă de membrii celeilalte Camere (cauză de
inadmisibilitate identificată cu privire la controlul de constituțio-
nalitate al regulamentelor Parlamentului).
83
din Senat nu poate avea calitatea de subiect al dreptului de

sesizare a Curţii pentru un asemenea caz”[123].
Dezvoltând aceste considerente, Curtea a reținut, într-o
altă cauză, că, „potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. c) din Constitu-
ţie şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, Curtea Consti-
tuţională se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamen-
telor Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii celor
două Camere ale Parlamentului, a unui grup parlamentar sau a
unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de
senatori.
Aceste dispoziţii se coroborează cu cele ale art. 61 şi art. 64
din Constituţie privind rolul şi structura Parlamentului, respec-
tiv organizarea internă a fiecărei Camere a Parlamentului, texte
constituţionale care consacră principiul autonomiei parla-
mentare, concretizată într-o triplă autonomie: regulamentară,
instituţională şi financiară. În temeiul dispoziţiilor constituţio-
nale menţionate, fiecare Cameră este în drept să îşi stabilească,
în limitele şi cu respectarea prevederilor constituţionale, regu-
lile de organizare şi funcţionare, care, în substanţa lor, alcă-
tuiesc regulamentul fiecărei Camere. Din această perspectivă,
nicio autoritate publică nu poate dispune, cu privire la aspec-
tele menţionate, pentru Parlament şi, de asemenea, niciuna
dintre Camerele Parlamentului nu poate dispune, asupra ace-
loraşi aspecte, pentru cealaltă Cameră. Ca urmare, organizarea
şi funcţionarea fiecărei Camere a Parlamentului se stabilesc
prin regulament propriu, adoptat prin hotărâre proprie a fiecă-
[123]
84
rei Camere, cu votul majorităţii membrilor Camerei respective.

Astfel fiind, chiar dacă dispoziţiile constituţionale nu o preci-
zează expres, considerentele de drept enunţate, reconfirmând
autonomia Camerelor Parlamentului, demonstrează lipsa cali-
tăţii active a membrilor uneia dintre Camerele Parlamentului
în controlul constituţionalităţii dispoziţiilor regulamentului ce-
leilalte Camere”[124].
2.4. Sesizarea Curții, în vederea controlului constitu-

ționalității hotărârilor Parlamentului, poate fi formulată
numai de către președintele respectivei Camere sau de
către un număr de 50 de deputați sau 25 de senatori[125]
Curtea se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamen-

telor Parlamentului, a hotărârilor plenului Camerei Deputa-
ţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor plenului
celor două Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parla-
mentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau de
cel puţin 25 de senatori.
Remarcând că enumerarea textului legal este expresă şi
limitativă, Curtea a conchis în sensul că niciun alt subiect de
[124]
Decizia nr. 1.009 din 7 iulie 2009, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 542 din 4 august 2009.
[125]
Sesizare formulată de un subiect de drept din afara Parlamen-
tului, pentru controlul constituționalității unei hotărâri a Parlamen-
tului [cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu atribuția
Curții Constituționale de a realiza controlul acestor hotărâri – art. 146
lit. l) din Constituție coroborat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992].
85
drept nu poate solicita Curţii Constituţionale să se pronunţe cu

privire la constituţionalitatea unei hotărâri a Parlamentului sau
a uneia dintre Camerele acestuia. Ca urmare, în condiţiile în
care sesizarea Curţii Constituţionale a fost formulată de o per-
soană care nu are, potrivit legii, calitatea de a învesti instanţa de
control constituţional cu verificarea constituţionalităţii unei
hotărâri a Parlamentului, Curtea a respins-o ca inadmisibilă[126].
2.5. Deputatul/senatorul care a avut calitatea de pre-

ședinte al Camerei respective poate contesta constitu-
ționalitatea hotărârii care privește încetarea statutu-
lui/calității sale de președinte al Camerei
Este admisibilă sesizarea formulată de deputatul/senatorul

care a avut calitatea de președinte al Camerei respective, refe-
ritoare la o hotărâre care privește încetarea statutului/calității
sale de președinte al Camerei.
Pronunțându-se astfel când a analizat sesizarea referitoare
la constatarea neconstituţionalităţii Hotărârii Senatului nr. 53
din 23 noiembrie 2011 privind constatarea încetării de drept a
statutului de membru al Biroului permanent şi preşedinte al
Senatului a domnului senator Mircea-Dan Geoană, Curtea a
reținut că „autorul sesizării are calitate procesuală în cauză,
întrucât sesizarea Curţii Constituţionale reprezintă unica posi-
bilitate procedurală pe care o are preşedintele Senatului de a
[126]
Decizia nr. 382 din 25 septembrie 2013, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 684 din 7 noiembrie 2013; Deci-
zia nr. 822 din 10 octombrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 776 din 16 noiembrie 2012.
86
contesta o hotărâre a plenului Senatului care priveşte funcţia

sa; în aceste condiţii, a reţine lipsa calităţii procesuale de a
contesta această hotărâre ar reprezenta o încălcare a liberului
acces la justiţie, consacrat de art. 21 din Constituţia României,
în plus, astfel cum rezultă din dosarul cauzei, sesizarea a fost
formulată în aceeaşi zi în care a fost adoptată şi apoi publicată
hotărârea contestată”[127].
2.6. Apărătorii sau reprezentanții legali ai părților pot
invoca excepții de neconstituționalitate numai în
numele părților pe care le reprezintă[128]
Excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de părțile

în proces şi de reprezentanţii legali sau convenţionali ai părţilor,
în numele şi în interesul acestora. În situația în care apărătorii
sau reprezentanţii părţilor ridică excepția de neconstituționali-
tate în nume propriu, excepţia este inadmisibilă.
Astfel, de exemplu, într-o cauză, constatând că excepţia a
fost ridicată de consilierul juridic al unei unităţi economice în
cadrul unui proces civil cu o autoritate publică, Curtea a reținut
că, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992[129], republica-
tă, excepţia de neconstituţionalitate poate fi invocată de o per-
soană care are calitatea de parte în proces. Invocarea de către
[127]
Decizia nr. 1.630 din 20 decembrie 2011, publicată în Mo-
nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 84 din 2 februarie 2012.
[128]
Ridicarea excepției de neconstituționalitate de către un repre-
zentant al părții, în nume propriu [cauză de inadmisibilitate identifi-
cată cu privire la excepțiile de neconstituționalitate a legilor și ordo-
nanțelor – art. 146 lit. d) din Constituție].
[129]
În prezent, art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată.
87
consilierul juridic a excepţiei de neconstituţionalitate este fă-

cută însă cu depăşirea limitelor mandatului său, în numele şi în
interesul său propriu, fără nicio legătură cu obiectul procesu-
lui. Rezultă deci că acesta abuzează de calitatea sa de manda-
tar, ridicând în procesul ce are loc între alte părţi o excepţie în
interes propriu, ca şi când ar avea el însuşi calitatea de parte,
iar nu de reprezentant al unei părţi, ceea ce, de asemenea,
este inadmisibil[130].
2.7. Deputații ori senatorii nu pot formula sesizări cu

privire la conflicte juridice de natură constituțională[131]
Realizând în mod expres distincția între atribuțiile Curții

Constituționale de verificare a constituționalității și atribuțiile
care implică verificarea unor fapte constituționale, Curtea a
reținut, într-o cauză, că „refuzul Parlamentului de a redacta o
hotărâre care vizează îndeplinirea unei atribuții constituționale
constituie un fapt juridic, iar constatarea încălcării unor dispoziții
constituționale într-o atare circumstanță presupune analiza
existenței unui conflict juridic de natură constituțională între
autorități ale statului. Pentru a califica situația dedusă contro-
lului drept un conflict juridic de natură constituțională, este
[130]
[131]
Sesizarea Curții Constituționale de către parlamentari cu privi-
re la un conflict juridic de natură constituțională [cauză de inadmi-
sibilitate privitoare la soluționarea conflictelor juridice de natură con-
stituțională, însă reținută în contextul controlului de constituționali-
tate al hotărârilor Parlamentului – art. 146 lit. l) din Constituție coro-
borat cu art. 27 din Legea nr. 47/1992].
88
nevoie, însă, să se rețină existența unor acte, acțiuni, inacțiuni

ale unei/unor autorități publice care intră în conflict, iar cererea
de soluționare a conflictului trebuie să provină de la unul dintre
titularii dreptului de sesizare a Curții Constituționale expres
prevăzuți de dispozițiile art. 146 lit. e) din Constituție. Or,
senatorii și deputații nu se află printre subiectele de drept
îndrituite să formuleze cererea cu privire la soluționarea unui
pretins conflict juridic de natură constituțională dintre autorități
ale statului, astfel încât cererea cu un atare obiect nu îndepli-
nește condiția de admisibilitate prevăzută de art. 34 alin. (1) din
Legea nr. 47/1992, urmând a fi respinsă ca inadmisibilă”[132].
2.8. Preşedintele României este în drept să formuleze

cererea cu privire la soluționarea conflictului juridic de
natură constituțională, chiar dacă nu este parte în
conflictul la care se referă sesizarea[133]
Curtea a reținut în acest sens că „subiectele de drept pe

care Legea fundamentală le îndrituieşte a sesiza Curtea sunt
limitativ prevăzute, dispoziţia constituţională nedistingând
după cum autorităţile pe care le reprezintă sunt sau nu părţi în
conflictul cu care sesizează Curtea”.
[132]
[133]
Sesizarea Curții Constituționale în temeiul art. 146 lit. e) din
Constituție de către Președintele României și, respectiv, de Consiliul
Superior al Magistraturii cu privire la conflicte juridice de natură consti-
tuțională în care nu erau implicați (menționăm problematica, întrucât a
fost analizată în cadrul soluționării unui conflict juridic de natură
constituțională, nefiind încadrată drept cauză de inadmisibilitate).
89
Prin urmare, Curtea a constatat că Preşedintele României

este în drept să formuleze cererea cu privire la soluţionarea
conflictului juridic de natură constituţională dintre autoritatea
judecătorească, pe de o parte, şi Parlamentul României şi
Guvernul României, pe de altă parte, deşi nu este parte în
acest conflict[134].
Tot astfel, Curtea a constatat că preşedintele Consiliului
Superior al Magistraturii este în drept să formuleze cererea cu
privire la soluţionarea conflictului juridic de natură constitu-
ţională dintre autoritatea judecătorească, pe de o parte, şi
autoritatea legiuitoare, pe de altă parte, deşi nu este parte în
acest conflict[135].
2.9. Cererile de anulare a alegerilor pot fi formulate

numai de către partidele politice, alianțele politice, alian-
țele electorale, organizațiile cetățenilor aparținând mino-
rităților naționale reprezentate în Consiliul Minorităților
Naționale și de candidații care au participat la alegeri[136]
Curtea a reținut că una dintre condițiile de admisibilitate a

cererilor de anulare a alegerilor pentru funcția de Președinte al
[134]
[135]
[136]
Cerere de anulare a alegerilor formulată de persoane care nu
au participat la alegeri, în sensul de a candida/propune candidați [cauză
de inadmisibilitate identificată cu privire la atribuția Curții de a veghea
la respectarea procedurii pentru alegerea Președintelui României și de
a confirma rezultatele sufragiului – art. 146 lit. f) din Constituție].
90
României o reprezintă aceea de a fi formulate de către „parti-

dele politice, alianțele politice, alianțele electorale, organiza-
țiile cetățenilor aparținând minorităților naționale reprezen-
tate în Consiliul Minorităților Naționale și de candidații care au
participat la alegeri”.
Constatând că cererile de anulare a alegerilor au fost for-
mulate de persoane fizice care nu întrunesc exigențele prevă-
zute la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 370/2004, sub aspectul
titularului dreptului de sesizare, Curtea le-a respins ca inad-
misibile[137].
2.10. Contestațiile referitoare la neconstituționalitatea

unui partid politic pot fi formulate numai de către pre-
ședinții celor două Camere ale Parlamentului sau de
Guvern[138]
Reținând că subiectele de drept care pot sesiza Curtea pen-

tru exercitarea acestei atribuții sunt expres și limitativ enume-
rate în art. 39 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, legea conferin-
du-le acest drept doar președinților celor două Camere ale
Parlamentului, Curtea a respins ca inadmisibilă contestația for-
mulată de o persoană căreia legea nu îi recunoaște posibili-
[137]
Hotărârea nr. 56 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 815 din 7 noiembrie 2014; Hotărârea
nr. 55 din 6 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Româ-
niei, Partea I, nr. 812 din 6 noiembrie 2014.
[138]
Contestație întemeiată pe dispozițiile art. 146 lit. k) din Consti-
tuție, formulată de o persoană fizică (cauză de inadmisibilitate iden-
tificată în legătură cu controlul constituționalității partidelor politice).
91
tatea de a învesti Curtea Constituțională cu soluționarea unei

asemenea contestații[139].
3. Condiții de admisibilitate privitoare la obli-

gația de MOTIVARE A SESIZĂRII
Aspectele de admisibilitate prezentate în această secțiune

constituie dezvoltări jurisprudențiale ale condiției instituite de
textul art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia
„Sesizările trebuie făcute în formă scrisă şi motivate”.
Distinct de acest text general, care se aplică tuturor sesi-
zărilor adresate Curții Constituționale, aceeași cerință este pre-
văzută, punctual, de art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992,
care, referindu-se la condițiile de admisibilitate a excepțiilor de
neconstituționalitate, prevede regula potrivit căreia, „Dacă
excepţia a fost ridicată din oficiu, încheierea trebuie motivată,
cuprinzând şi susţinerile părţilor, precum şi dovezile necesare”.
Dezvoltând analiza condiției motivării sesizării cu precădere
în contextul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate,
Curtea a statuat că, din coroborarea cu art. 29 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, se deduce că, în cazul în care excepţia de
neconstituţionalitate este ridicată de părţile din proces sau de
procuror, ei trebuie să îşi motiveze, în scris sau oral, excepţia
de neconstituţionalitate ridicată. În acest caz însă, instanţa nu
trebuie să îşi motiveze încheierea, ci să consemneze în cuprin-
sul ei motivele indicate de autorul excepţiei.
[139]
92
Tot astfel, în deciziile Curții Constituționale s-a statuat că

excepția de neconstituționalitate are o anumită structură, fiind,
în mod esențial, constituită din trei elemente: textul contestat
din punctul de vedere al constituționalității, textul de referință
pretins încălcat și motivarea de către autorul excepției a pre-
tinsei contrarietăți existente între cele două[140]. În lipsa moti-
vării excepţiei de neconstituţionalitate de către autorul ei, în
sensul mai sus arătat, respectiv al întrunirii celor trei elemente,
soluţia care se impune este inadmisibilitatea acesteia.
Generalizând, din perspectiva art. 10 alin. (2) din Legea
nr. 47/1992, cu referire la orice sesizare de neconstituționali-
tate, Curtea a distins în privința condiției motivării, stabilindu-se
că aceasta implică indicarea textelor constituționale pretins
încălcate și a considerentelor pe care se bazează contrarietatea
dispozițiilor criticate cu normele constituționale invocate; s-a
distins, de asemenea, cu privire la momentul motivării. Neînde-
plinirea oricăreia dintre aceste elemente ce țin de obligația
motivării sesizării adresate Curții Constituționale determină
respingerea ca inadmisibilă.
Inadmisibilitatea excepției de neconstituționalitate pentru
lipsa motivării nu are semnificația unei limitări a accesului
cetăţeanului la justiţia constituţională, ci este consecinţa fap-
tului că, în realizarea controlului de constituţionalitate, Curtea
nu poate acţiona din oficiu (cu excepţia iniţiativelor de revizui-
re a Constituţiei), ci numai la sesizare şi în limitele acesteia. A
admite posibilitatea simplei invocări a excepţiei de neconstitu-
[140]
93
ţionalitate, fără a se indica, cel puţin, textele constituţionale

considerate ca fiind încălcate prin dispoziţiile legale criticate,
ar însemna o încălcare a prevederilor exprese ale legii care
obligă la motivarea sesizării (fără să se facă distincţie între
controlul abstract, a priori, şi cel concret, a posteriori) şi, în
acelaşi timp, înfrângerea principiului controlului „la sesizare”,
şi nu din oficiu, întrucât, astfel, Curtea Constituţională ar fi
pusă în situaţia de a determina ea însăşi motivele de neconsti-
tuţionalitate a legii care formează obiectul excepţiei[141].
Aceasta, întrucât cadrul interlocutor al controlului, fiind dat
de dispoziția legală atacată și de temeiul constituțional invocat
în fața instanței de judecată sau de arbitraj comercial, nu
poate fi modificat nici de autorii sesizării, nici de Curte. În mă-
sura în care Curtea ar schimba cadrul sesizării, controlul ar fi
din oficiu. Dacă autorii ar schimba cadrul controlului, am fi în
prezența unei acțiuni directe[142].
3.2. Admisibilitatea sesizărilor este condiționată de

indicarea temeiului constituțional în raport de care sunt
formulate criticile[143]
Curtea a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţio-

nalitate în care autorul acesteia invoca încălcarea „principiilor
[141]
Decizia nr. 341 din 12 septembrie 1997, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 38 din 29 ianuarie 1998.
[142]
[143]
Lipsa indicării temeiului constituțional la care se raportează
criticile formulate (cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul
soluționării excepției de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în mod
corespunzător, în cadrul oricărei atribuții a Curții).
94
unanim acceptate care stau la baza unui stat de drept”, fără a

le indica[144]. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „sesizările adre-
sate Curţii trebuie motivate, ceea ce implică, în mod necesar,
invocarea unui temei constituţional pentru contestarea legiti-
mităţii constituţionale a prevederii ce face obiectul sesizării”.
Într-o altă cauză, Curtea a reținut că „nu se poate substitui
autorului sesizării în ceea ce priveşte invocarea unui anume
motiv de neconstituţionalitate”, în caz contrar, „în cadrul pro-
cedurii de soluţionare a excepţiilor de neconstituţionalitate,
controlul Curţii Constituţionale ar însemna să se exercite nu la
sesizare, ci din oficiu, ceea ce contravine prevederilor art. 144
lit. c) din Constituţie [devenit art. 146 lit. d) după revizuirea şi
republicarea Constituţiei], care se referă în mod expres la
«excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti»”. Tot astfel,
„Curtea nu se poate substitui autorului excepției pentru a
proceda la completarea motivării acesteia, întrucât, potrivit
art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, «Sesizările trebuie (...)
motivate»”[145].
De asemenea, Curtea a reținut că aspectele referitoare la
pretinsa încălcare de către prevederile de lege criticate a unor
alte acte normative decât Legea fundamentală nu constituie
veritabile critici de neconstituționalitate, în sensul dispozițiilor
art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și func-
ționarea Curții Constituționale, potrivit cărora „Sunt neconsti-
[144]
[145]
Oficial al României, Partea I, nr. 395 din 24 mai 2016.
95
tuționale prevederile actelor prevăzute la alin. (1), care încalcă

dispozițiile sau principiile Constituției”[146].

motivarea încălcării temeiurilor de neconstituționalitate
invocate[147]
Curtea a respins excepţiile de neconstituţionalitate în care

autorul s-a limitat doar la a enumera textele constituţionale
considerate a fi încălcate, fără a preciza în concret motivele pe
care se întemeiază contrarietatea cu Legea fundamentală[148];
„enumerarea, în mod formal, a unor prevederi constituționale
și reglementări internaționale, fără a arăta însă în ce constă,
concret și efectiv, contrarietatea acestora cu textele de lege
criticate, este, potrivit jurisprudenței constante a Curții Consti-
tuționale, un motiv de inadmisibilitate a excepției de neconsti-
tuționalitate”[149].
Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că „motivarea auto-
rului excepției nu are nicio legătură cu normele penale criti-
cate”, iar „simpla enumerare a unor dispoziții constituționale
[146]
[147]
Lipsa indicării motivelor pe care se întemeiază contrarietatea
cu Legea fundamentală (cauză de inadmisibilitate identificată în ca-
drul soluționării excepției de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în
mod corespunzător, în cadrul altor atribuții ale Curții).
[148]
[149]
96
sau convenționale nu poate fi considerată o veritabilă critică

de neconstituționalitate”[150].
În legătură cu acest aspect, instanța de contencios constitu-
țional a statuat[151] că, chiar dacă excepția de neconstituțio-
nalitate este în mod formal motivată, dar motivarea în sine nu
are nicio legătură cu textul de lege criticat, Curtea va respinge
excepția ca inadmisibilă, fiind contrară art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 47/1992. Așa încât, „având în vedere că, în cauză,
autorul excepției de neconstituționalitate a procedat la simpla
enumerare a dispozițiilor legale criticate, fără a prezenta moti-
ve sau argumente pertinente în susținerea excepției, și cum
din această formulare a excepției nu se poate deduce, în mod
rezonabil, vreo critică de neconstituționalitate, Curtea a apre-
ciat că excepția de neconstituționalitate raportată la dispoziți-
ile constituționale și convenționale invocate nu poate fi reți-
nută”[152].
Tot astfel, Curtea a respins ca inadmisibilă excepția de
neconstituționalitate în situația în care aceasta „nu cuprinde
motivarea ca element al său, iar din textul constituțional invo-
cat nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de
neconstituționalitate, fie datorită generalității sale, fie datorită
[150]
Decizia nr. 785 din 16 iunie 2011, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 9 septembrie 2011.
[151]
[152]
97
lipsei rezonabile de legătură cu textul criticat”[153]. Astfel,

„dacă ar proceda la examinarea excepției de neconstituționali-
tate motivate într-o asemenea manieră eliptică, instanța de
control constituțional s-ar substitui autorilor acesteia în formu-
larea unor critici de neconstituționalitate, ceea ce ar echivala
cu un control efectuat din oficiu, inadmisibil”[154].
Un raționament similar este aplicabil și în cazul celorlalte
atribuții ale Curții Constituționale. Astfel, de exemplu, Curtea a
reținut că „simpla enumerare în susţinerea unei sesizări de
neconstituţionalitate a unor prevederi constituţionale pretins
încălcate nu este de natură să satisfacă exigenţele art. 10
alin. (2) din Legea nr. 47/1992”. În consecinţă, obiecţia de
neconstituţionalitate nefiind motivată în raport de conţinutul
normativ al ordonanţei de urgenţă, „motivarea” autorilor
obiecţiei neavând nicio legătură cu acesta, sunt încălcate
dispoziţiile art. 10 alin. (2) din Legea nr. 47/1992[155].
[153]
Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012; Decizia
nr. 326 din 10 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 530 din 16 iulie 2014.
[154]
Oficial al României, Partea I, nr. 200 din 25 martie 2015; Decizia nr. 8
din 15 ianuarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 113 din 12 februarie 2015; Decizia nr. 670 din 13
noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 65 din 26 ianuarie 2015; Decizia nr. 730 din 16 decembrie 2014,
martie 2015.
[155]
al României, Partea I, nr. 504 din 15 iulie 2011; Decizia nr. 338 din 18
98
3.4. Pentru admisibilitatea sesizărilor este necesar ca

norma de referință să fie de rang constituțional[156]
Această condiție a fost conturată expres în jurisprudența

Curții referitoare la controlul de constituționalitate al hotărârilor
plenului Camerei Deputaților, al hotărârilor plenului Senatului și
al hotărârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamen-
tului. În privința acestei atribuţii, Curtea a realizat o serie de
circumstanțieri, pentru a distinge între neconstituționalitate și
nelegalitatea/caracterul neregulamentar al acestor hotărâri.
Curtea a reținut că, pentru a fi admisibilă sesizarea de necon-
stituționalitate, norma de referință trebuie să fie de rang consti-
tuțional, pentru a se putea analiza dacă există vreo contradicție
între hotărârile menționate la art. 27 din Legea nr. 47/1992, pe
de o parte, și exigențele procedurale și substanțiale impuse prin
dispozițiile Constituției, pe de altă parte. Așadar, criticile trebuie
iulie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163

din 21 iulie 1997; Decizia nr. 627 din 29 mai 2008, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 555 din 23 iulie 2008; Decizia
Partea I, nr. 367 din 30 mai 2007; Decizia nr. 517 din 8 mai 2008,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 412 din 2 iunie
2008; Decizia nr. 245 din 19 februarie 2009, publicată în Monitorul
Partea I, nr. 393 din 10 iunie 2009; Decizia nr. 1.091 din 8 septembrie
6 octombrie 2009.
[156]
Invocarea unor critici fără relevanță constituțională (cauză de
inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționa-
litate al hotărârilor Parlamentului).
99
să aibă o evidentă relevanță constituțională, și nu una legală ori

regulamentară[157].
Astfel, de exemplu, Curtea a constatat că autoritatea publică
vizată prin hotărârea criticată, Consiliul Autorităţii de Suprave-
ghere Financiară, nu este reglementată în Constituţie, nefiind de
rang constituţional, astfel că procedura de numire a membrilor
săi este de rang legal și prin această procedură nu sunt afectate
valori sau principii constituţionale. Curtea a statuat că, „ţinând
seama de jurisprudenţa sa, concretizată prin Decizia nr. 307 din
28 martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, şi Decizia nr. 1.094 din 20
Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2013, hotărârea criticată poate fi
cenzurată numai din punctul de vedere al exigenţelor proce-
durale şi substanţiale stabilite expres prin textul Constituţiei.
Deoarece autorii criticii nu invocă nicio astfel de exigenţă,
rezultă că sesizarea de neconstituţionalitate formulată nu înde-
plineşte condiţiile de admisibilitate stabilite de Curtea Consti-
tuţională pe cale jurisprudenţială, invocarea art. 1 alin. (3) şi (5)
din Constituţie fiind, în cauză, pur formală, iar nu efectivă şi rele-
vantă din punct de vedere constituţional. Susţinerea autorilor
sesizării referitoare la faptul că, prin selectarea efectuată de
comisiile parlamentare, «a avut loc o adevărată eliminare a
[157]
Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012, Decizia nr. 783
din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012, și Decizia nr. 628 din 4 noiem-
brie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 52
din 22 ianuarie 2015.
100
reprezentanţilor propuşi de opoziţia parlamentară», nu poate

constitui un impediment de natură constituţională pentru numi-
rile membrilor Consiliului Autorităţii de Supraveghere Finan-
ciară, care să vicieze Hotărârea Parlamentului României
nr. 54/2013, în situaţia în care au fost respectate criteriile legale
pentru selectarea membrilor Consiliului”[158].
Într-o altă cauză, apreciind că disputa poartă asupra modu-
lui procedural de ducere la îndeplinire a Deciziei Curții Consti-
tuționale nr. 341 din 6 mai 2015, respectiv asupra adoptării
hotărârii Senatului cu respectarea cerințelor constituționale
referitoare la majoritatea de vot necesară încuviințării măsurii
reținerii și arestării preventive, Curtea a reținut că „aceste
aspecte, care țin de un evident nivel regulamentar, ar putea fi
stabilite printr-o dispoziție expresă cuprinsă în Regulamentul
Senatului, regulament care prevede regulile desfășurării proce-
durii parlamentare la nivelul Senatului”. De asemenea, Curtea
a reținut că „aspectele învederate de autorii sesizării nu au
relevanță constituțională, fiecare modalitate de ducere la
îndeplinire a celor statuate de Curte punând în prim-plan
aspecte procedurale pentru respectarea art. 76 alin. (2) din
Constituție”. Ca urmare, „în contextul menționat, invocarea
art. 1 alin. (5), art. 16 alin. (1) și (2) și art. 76 alin. (2) din
Constituție în susținerea criticii de neconstituționalitate nu
poate fi calificată decât ca fiind una pur formală, din moment
ce autorii sesizării nu indică vreun motiv care să argumenteze
încălcarea prevederilor constituționale referitoare la egalitatea
[158]
101
în drepturi a cetățenilor și la majoritatea de vot necesară

adoptării unei hotărâri parlamentare în ipoteza reluării votului
asupra cererii formulate de ministrul justiției și a adoptării, în
consecință, a hotărârii Senatului cu majoritatea membrilor
prezenți, ci doar critică, prin prisma unor aspecte procedurale,
modul de ducere la îndeplinire a Deciziei Curții Constituționale
nr. 341 din 6 mai 2015. Întrucât Curtea nu este o instanță de
control al acestor opțiuni parlamentare cu evidentă natură
regulamentară – așadar, care nu ridică probleme de constitu-
ționalitate –, urmează să respingă sesizarea de neconstituțio-
nalitate formulată ca inadmisibilă (a se vedea, cu privire la
soluția de inadmisibilitate în ipoteza în care invocarea textelor
constituționale este una formală, Decizia nr. 1.094 din 20
Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2013, sau Decizia nr. 335 din 4
iulie 2013, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 429 din 15 iulie 2013)”[159].

motivarea lor la data formulării, iar nu la o dată ulte-
rioară, în fața Curții Constituționale[160]
Curtea a distins în acest sens, constatând că indicarea

textelor sau principiilor constituționale, pretins încălcate de
[159]
Decizia nr. 499 din 24 iunie 2015, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 605 din 11 august 2015.
[160]
Completarea motivării/motivarea sesizării direct în fața Curții
(cauză de inadmisibilitate identificată în cadrul soluționării excepției
de neconstituționalitate, dar aplicabilă, în mod corespunzător, în ca-
drul altor atribuții ale Curții).
102
prevederile legale, a fost efectuată direct în fața instanței de

contencios constituțional, prin notele scrise depuse de autorul
excepției la dosarul Curții Constituționale. Față de această
împrejurare, invocând jurisprudența[161] în care a reținut că
invocarea în susținerea excepției a unor dispoziții constitu-
ționale direct în fața Curții, și nu în fața instanței judecătorești,
contravine art. 10 alin. (2) și art. 29 alin. (1)-(4) din Legea
nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constitu-
ționale, republicată, întrucât cadrul procesual specific excepției
de neconstituționalitate rezultă din încheierea de sesizare și din
motivarea scrisă a autorului, iar aceasta din urmă nu poate fi
completată în fața Curții Constituționale cu elemente ce nu au
fost puse în discuția părților în fața instanței judecătorești,
Curtea a respins cererea formulată. Curtea a reținut că „aceas-
tă consecință se impune, întrucât jurisdicția constituțională nu
se poate substitui părții în privința invocării motivului de ne-
constituționalitate, un control de constituționalitate a poste-
riori, din oficiu, fiind inadmisibil. Astfel, în cazul de față, instan-
ța judecătorească ar fi trebuit să respingă excepția de ne-
constituționalitate ca inadmisibilă, conform dispozițiilor art. 29
alin. (1) și (5) din Legea nr. 47/1992. Întrucât instanța judecă-
torească nu și-a îndeplinit rolul de filtru, revine Curții Consti-
tuționale competența de a respinge ca inadmisibilă excepția de
neconstituționalitate formulată”[162].
[161]
Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 6 ianuarie 2012, sau Decizia
nr. 932 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 882 din 22 decembrie 2012.
[162]
103
4. Condiții de admisibilitate care vizează CA-

DRUL PROCESUAL/CONDIȚII PROCEDURALE
SPECIFICE unor atribuții ale Curții Constitu-
ționale
Am grupat sub acest titlu condiții de admisibilitate care se

referă la legalitatea sesizării, distinct de problematica obiectului,
a subiecților și a obligației de a motiva sesizările adresate Curții
Constituționale. Acestea vizează tot cadrul procesual specific
exercitării atribuțiilor Curții Constituționale, în mod corespun-
zător unor particularități pe care le prezintă unele dintre aceste
atribuții, în special soluționarea excepției de neconstituționa-
litate.
4.2. Excepțiile de neconstituționalitate pot fi ridicate

numai în fața instanțelor judecătoreşti sau de arbitraj
comercial[163]
Prin Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. II/1995 privind

înţelesul noţiunii de „instanţă judecătorească” în cadrul con-
trolului de constituţionalitate pe cale de excepţie[164], Curtea
[163]
Ridicarea excepției de neconstituționalitate în fața unor orga-
nisme/autorități, altele decât instanţele judecătoreşti sau de arbitraj
comercial [cauză de inadmisibilitate specifică soluționării excepțiilor
de neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].
[164]
13 martie 1995.
104
Constituțională a statuat că instanțele judecătorești sunt cele

astfel denumite de Constituție[165]. Curtea a reținut că Legea
fundamentală „stabilește în art. 144 lit. c)[166] atribuția Curții
Constituționale de a hotărî asupra excepțiilor ridicate în fața
instanțelor judecătorești privind neconstituționalitatea legilor și
a ordonanțelor. În aplicarea acestei dispoziții constituționale,
art. 23[167] din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-
narea Curții Constituționale se referă, de asemenea, în mod
expres, la excepţiile ridicate în faţa instanţelor judecătorești
privind neconstituționalitatea legilor și a ordonanțelor, stabilind
condițiile în care Curtea poate fi sesizată. Astfel, la alin. (4) al
art. 23 se prevede că «Sesizarea Curții Constituționale se dis-
pune de către instanţa în faţa căreia s-a ridicat excepția de ne-
constituționalitate, printr-o încheiere». Faptul că în acest alineat
[165]
Curtea nu analizează în acest cadru competenţa respectivei
instanţe judecătoreşti de a soluţiona cauza în care s-a ridicat excep-
ţia; „împrejurarea că o anumită instanţă de judecată este sau nu
competentă să se pronunţe asupra fondului cauzei nu legitimează
Curtea Constituţională să procedeze la o astfel de analiză. Singura
verificare pe care instanţa constituţională este datoare să o facă este
cea referitoare la legalitatea sesizării, care (...) presupune analiza con-
diţiilor de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate. (...) În
măsura în care Curtea Constituţională ar examina aspectele legate de
competenţa instanţelor, s-ar transforma într-o instanţă de reformare
a hotărârilor judecătoreşti, fapt nepermis de Constituţie” (Decizia
nr. 678 din 13 noiembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 886 din 5 decembrie 2014; a se vedea şi Deci-
zia nr. 493 din 21 noiembrie 2013, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2014).
[166]
În prezent, art. 146 lit. d) – a se citi astfel în continuare.
[167]
În prezent, art. 29 – a se citi astfel în continuare.
105
legea se referă numai la instanță nu poate duce la concluzia că

se are în vedere orice organ de jurisdicție, deoarece art. 23
trebuie interpretat sistematic și, din moment ce în alin. (1) al
acestuia, în concordanță cu art. 144 lit. c) din Constituție, se
arată despre care instanțe este vorba, din motive de redactare,
în alineatele următoare [(2), (4), (5), (6)], nu mai este necesar să
fie circumstanțiate. Este fără nicio îndoială deci că atât
Constituția, prin art. 144 lit. c), cât și art. 23 din Legea
nr. 47/1992 recunosc numai instanțelor judecătorești dreptul de
a sesiza Curtea Constituțională cu excepțiile de neconstituționa-
litate invocate în fața lor”. Pentru a stabili care sunt instanțele
judecătorești, Curtea s-a raportat la prevederile constituționale
referitoare la instanțele judecătorești și la normele speciale
referitoare la organizarea instanțelor, conchizând că „sesizarea
Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate nu
poate fi făcută, în mod legal, decât de una dintre instanțele
judecătorești enumerate de lege”. Potrivit Curții, „alta ar fi fost
situația dacă art. 144 lit. c) din Constituție s-ar fi referit la
«instanță», deoarece această noțiune este folosită, atât de
legiuitor, cât şi de doctrină, în sensul larg, incluzând şi alte
organe de jurisdicție. Textul constituțional se referă însă la
«instanțe judecătorești», care sunt expres şi limitativ stabilite de
lege, şi deci nu este posibil ca sfera lor să fie extinsă prin ana-
logie”. Pentru aceste considerente de principiu, Curtea a respins
ca inadmisibile excepţiile de neconstituţionalitate ridicate, de
exemplu, în faţa Curţii de Conturi[168] sau Consiliului Superior al
Magistraturii[169].
[168]
Decizia nr. 90 din 4 martie 2003, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 220 din 2 aprilie 2003.
106
Posibilitatea instanţelor de arbitraj comercial de a sesiza

Curtea Constituţională cu o excepţie de neconstituţionalitate a
fost introdusă la revizuirea Constituției, în anul 2003, reflec-
tând intenția legiuitorului constituant derivat de lărgire a sferei
subiecților care pot sesiza Curtea Constituțională pentru exer-
citarea controlului de constituționalitate. Acestea pot fi atât
instanțe de arbitraj comercial de pe teritoriul României, cât și
instanțe de arbitraj străine, concluzie desprinsă de Curtea
Constituțională din interpretarea logică, sistematică și teleolo-
gică a dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie şi ale art. 29
din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale.
Astfel, aceste texte reglementează atribuţia Curţii Constitu-
ţionale a României de soluţionare a „excepţiilor de neconsti-
tuţionalitate privind legile şi ordonanţele ridicate în faţa
instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial”, fără nicio
distincţie între instanţele de arbitraj comercial în raport de
locul în care funcţionează acestea. Interpretarea sistematică a
Constituţiei relevă faptul că, dacă în cazul instanţelor judecă-
toreşti [la care se referă aceleaşi texte analizate – art. 146
lit. d) din Constituţie şi art. 29 din Legea nr. 47/1992] legiuito-
rul constituant s-a referit expres la sistemul instanţelor judecă-
toreşti naţionale, prin referirea făcută în art. 126 din Constitu-
ţie la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi la rolul său în inter-
pretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecă-
toreşti, în cazul instanţelor de arbitraj comercial lipseşte o ase-
[169]
107
menea trimitere, precizare sau explicitare, viziunea legiuito-

rului constituant fiind în mod vădit mai largă. Această viziune
poate fi justificată de specificul instanţei de arbitraj comercial
în raport cu instanţa de judecată, dată de natura juridică mixtă
a arbitrajului, contractuală şi jurisdicţională.
Abordând aceleaşi texte de lege dintr-o perspectivă teleo-
logică, Curtea a constatat că finalitatea urmărită de legiuitor
prin introducerea instanţelor de arbitraj comercial în sfera
organelor în faţa cărora poate fi ridicată excepţia de neconsti-
tuţionalitate (la revizuirea Constituţiei din anul 2003) a fost
aceea de a asigura un cât mai larg acces la justiţia constituţio-
nală. În măsura în care în faţa unei instanţe de arbitraj comer-
cial – indiferent de locul unde se află aceasta – se ridică o
excepţie de neconstituţionalitate care are ca obiect legea
română, în raport de Constituţia României, un refuz al Curţii
Constituţionale a României de a judeca această excepţie ar fi în
contradicţie cu voinţa legiuitorului, încălcând dispoziţiile
constituţionale ale art. 21 privind „Accesul liber la justiţie”, ale
art. 142 alin. (1) privind rolul Curţii Constituţionale de garant al
supremaţiei Constituţiei şi ale art. 1 alin. (5), potrivit căruia, „În
România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a
legilor este obligatorie”.
Curtea a constatat, totodată, că eventuala interpretare, în
sensul restrângerii sferei instanţelor de arbitraj comercial în
faţa cărora poate fi ridicată o excepţie de neconstituţionali-
tate, şi circumstanţierea acestora numai la instanţele de arbi-
traj comercial de pe teritoriul României nu pot fi acreditate
drept condiţii procesuale pentru exercitarea dreptului de acces
la justiţia constituţională. Aceasta, întrucât alegerea locului
108
arbitrajului în afara teritoriului României nu poate fi interpre-

tată ca o renunţare la dreptul fundamental de acces liber la
justiţie. O astfel de interpretare ar echivala cu o veritabilă
sancţiune aplicată părţilor convenţiei arbitrale pentru opţiunea
de a supune soluţionarea disputelor (izvorând dintr-un con-
tract încheiat în România şi supus legii române) jurisdicţiei unei
instanţe de arbitraj dintr-o altă ţară, în condiţiile în care chiar
legea română (Codul de procedură civilă) prevede expres posi-
bilitatea unei asemenea opţiuni, fără nicio restricţie. Pe de altă
parte, instanţa de arbitraj comercial, într-o astfel de ipoteză,
s-ar vedea obligată să aplice o lege pretins neconstituţională,
fără a avea la îndemână nicio posibilitate procedurală de a
verifica sau de a se pronunţa asupra criticilor de neconstituţio-
nalitate, singura instanţă competentă să asigure controlul de
constituţionalitate al legii române în raport de Constituţia
României fiind Curtea Constituţională a României.
În esență, pentru aceste considerente, Curtea a constatat
că este îndeplinită condiţia sesizării Curţii Constituţionale de
către „o instanţă judecătorească sau de arbitraj comercial”,
prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituţie şi de art. 29 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992. În acest mod, Curtea Constituțională a
apreciat ca fiind legal sesizată și competentă să se pronunțe
asupra unei excepții de neconstituționalitate ridicate cu privire
la acte normative aparținând sistemului român de drept,
criticate de persoane juridice române, dar în fața unor instanțe
de arbitraj care nu se află pe teritoriul României[170].
[170]
109
4.3. Excepțiile de neconstituționalitate nu pot fi ridicate

direct în fața Curții[171]
Încă din primele decizii pe care le-a pronunțat, Curtea a

statuat că este inadmisibilă sesizarea sa în mod direct cu o
excepție de neconstituționalitate.
Astfel, de exemplu, într-o cauză[172], Curtea a reținut, cât
priveşte neconstituţionalitatea art. 17 din Legea nr. 1/1994
invocată de reclamantă cu adresa depusă la dosar şi susţinută
în faţa Curţii în cadrul dezbaterilor orale, că aceasta nu s-a
făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c)[173] din Consti-
tuţie şi ale art. 23[174] alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit
cărora Curtea hotărăşte numai asupra excepţiilor de neconsti-
tuţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti. Dacă s-ar
accepta punctul de vedere al părţii, ar fi încălcate şi preve-
derile art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992, conform
cărora sesizarea Curţii se dispune de către instanţa judecă-
torească prin încheiere, care va cuprinde punctele de vedere
ale părţilor, precum şi opinia instanţei, ceea ce exclude posibi-
litatea ca o excepţie de neconstituţionalitate să fie ridicată
direct în faţa Curţii Constituţionale, chiar dacă priveşte un text
modificat. În aceste condiţii, întrucât cererea nu a fost făcută
în faţa unei instanţe judecătoreşti, iar Curtea nu a fost legal
[171]
Ridicarea excepției de neconstituționalitate direct în fața
Curții [cauză de inadmisibilitate specifică soluționării excepțiilor de
neconstituționalitate – art. 146 lit. d) din Constituție].
[172]
Decizia nr. 71 din 5 iulie 1994, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.
[173]
În prezent, art. 144 lit. d).
[174]
În prezent, art. 29 – a se citi astfel în continuare.
110
sesizată, excepţia nu poate fi examinată pe fond. Soluţia este

în concordanţă cu jurisprudenţa Curţii[175].
4.4. Constituționalitatea legii poate fi examinată numai

în cadrul atribuției prevăzute de art. 146 lit. d) din Con-
stituție, iar nu în îndeplinirea altor competențe[176]
De exemplu, într-o cauză privind controlul de constituțio-

nalitate al regulamentelor Parlamentului, sesizată fiind în acest
sens, Curtea a reținut că nu are competența de a se pronunța
și/sau constata neconstituționalitatea dispozițiilor unei legi în
vigoare, „controlul de constituționalitate al acestor dispoziții
putând fi realizat doar în exercitarea atribuțiunii prevăzute de
art. 146 lit. d) din Constituție”[177].
De asemenea, într-o contestație privind respingerea înre-
gistrării unei candidaturi la funcția de Președinte al României,
constatând că, în realitate, contestatorul critică neconstituțio-
nalitatea unor dispoziții din Legea nr. 370/2004, Curtea a reți-
nut că aceasta nu intră în cadrul atribuției instanței constituțio-
nale prevăzute de art. 146 lit. f) din Constituție[178].
[175]
Decizia nr. 3 din 6 ianuarie 1994, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 145 din 8 iunie 1994.
[176]
Ridicarea excepției de neconstituționalitate în cadrul soluțio-
nării altor sesizări adresate Curții Constituționale [cauză de inadmi-
sibilitate identificată în contextul soluționării cauzelor vizând alte
atribuții decât cea prevăzută de art. 146 lit. d) din Constituție].
[177]
[178]
Hotărârea nr. 30 din 26 septembrie 2014, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 710 din 29 septembrie 2014.
111
Tot astfel, soluționând sesizări referitoare la conflicte juri-

dice de natură constituțională, Curtea a reținut „deosebirea
esențială dintre atribuțiile Curții Constituționale de verificare a
constituționalității și atribuțiile care implică și verificarea unor
fapte constituționale. (...) Nu poate fi calificat drept conflict
juridic de natură constituțională conflictul ce se naște între dis-
poziții de reglementare primară și Constituție (...)”. Ca urmare,
Curtea nu poate constata pe calea soluționării unui conflict
juridic de natură constituțională neconstituționalitatea unor
dispoziții legale[179]. Atribuția Curții Constituționale de solu-
ționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre
autoritățile publice nu a fost concepută de legiuitorul consti-
tuant ca o altă cale, distinctă, de examinare a constituționa-
lității actelor normative[180].
De asemenea, în cadrul soluționării unei sesizări având ca
obiect o hotărâre a Parlamentului, Curtea a reținut că „nu
poate constata, pe calea verificării controlului de constituțio-
nalitate al unei hotărâri a Parlamentului, neconstituționalita-
tea unor dispoziții legale, chiar dacă acestea constituie temeiul
juridic al adoptării respectivei hotărâri, o atare competență
putând fi exercitată numai ca urmare a unei sesizări formulate
în temeiul art. 146 lit. d) din Constituție”[181].
[179]
cial al României, Partea I, nr. 334 din 15 mai 2015.
[180]
[181]
112
4.5. Aceeași excepție de neconstituționalitate, solu-

ționată de Curte, nu poate fi ridicată în aceeași cauză de
către același autor[182]
Acest caz de inadmisibilitate a fost stabilit pe cale jurispru-

denţială de către Curtea Constituţională, care a apreciat că, atât
timp cât obiectul excepţiei, cauza şi autorul sunt aceleaşi în
cazul unor excepţii succesive, operează autoritatea de lucru
judecat a deciziei prin care s-a soluţionat prima excepţie[183]:
„partea care a invocat excepţia nu o poate reitera, întrucât, fiind
contrară puterii de lucru judecat, excepţia este inadmisibilă”[184].
[182]
Sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconsti-
tuționalitate având același obiect și ridicată în aceeași cauză de ace-
lași autor (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu soluțio-
narea excepției de neconstituționalitate).
[183]
Ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate având un obiect
identic de către alte părţi şi pentru alte motive decât cele care au
determinat respingerea ei în prealabil nu este inadmisibilă, această
posibilitate fiind justificată de evoluţia „stării de constituţionalitate”,
de evoluţia condiţiilor social-economice şi politice ale societăţii
(I. Muraru, M. Constantinescu, E.S. Tănăsescu, M. Enache, Gh. Iancu,
Interpretarea Constituţiei, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002).
[184]
nr. 146 din 7 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al Româ-
niei, Partea I, nr. 628 din 23 decembrie 1999; Decizia nr. 27 din 25
mai 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 163
din 15 iulie 1993; Decizia nr. 36 din 5 iulie 1993, publicată în Moni-
torul Oficial al României, Partea I, nr. 230 din 22 septembrie 1993;
României, Partea I, nr. 177 din 12 iulie 1994.
113
4.6. Cadrul procesual stabilit prin sesizare nu poate fi

extins prin formularea unei cereri de intervenție în
interes propriu sau în interesul unei părți[185]
Curtea a respins cererile de intervenţie formulate în cauze,

întrucât dispoziţiile din Codul de procedură civilă referitoare la
cererile de intervenţie sunt aplicabile doar în ceea ce priveşte
procesul civil, iar nu şi în faţa Curţii Constituţionale, care îşi
exercită atribuţiile potrivit unei proceduri jurisdicţionale auto-
nome[186].
Nu constituie astfel de cereri intervențiile amicus curiae. În
acest sens, Curtea a reținut că procedeul intervenției în cali-
tate de amicus curiae în procedura din fața Curții Constituțio-
nale nu reprezintă o extindere a cadrului procesual existent,
întrucât părțile din litigiul constituțional sunt cele care au
această calitate în procedura a quo. Depunerea de note scrise,
în aceste condiții, nu echivalează cu atribuirea vreunei calități
procesuale în sensul Codului de procedură civilă coroborat cu
art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcțio-
narea Curții Constituționale, ci are semnificația exprimării unei
opinii/poziții a unei terțe persoane față de litigiul constitu-
țional, asupra problemei deduse instanței a quo, cu scopul de
[185]
Sesizarea Curții Constituționale cu o cerere de intervenție
(problematică identificată în legătură cu soluționarea excepțiilor de
neconstituționalitate).
[186]
114
a sprijini instanța de contencios constituțional în soluționarea

cauzei[187].
4.7. Conflictele juridice de natură constituțională poartă

între autoritățile publice, iar nu între puterile statului[188]
Curtea a reținut că, „în conformitate cu dispoziţiile art. 146

lit. e) din Constituţie, Curtea Constituţională «soluţionează
conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre pre-
şedinţii celor două Camere, a primului-ministru sau a preşe-
dintelui Consiliului Superior al Magistraturii». În acest sens,
autorităţi publice care ar putea fi implicate într-un conflict
juridic de natură constituţională sunt numai cele cuprinse în
titlul III din Constituţie, şi anume: Parlamentul, alcătuit din
Camera Deputaţilor şi Senat, Preşedintele României, ca autori-
tate publică unipersonală, Guvernul, organele administraţiei
publice centrale şi ale administraţiei publice locale, precum şi
organele autorităţii judecătoreşti – Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii”.
Constatând că în cauză, potrivit cererii formulate, părţile
implicate în conflict sunt „puterea legislativă şi cea executivă,
pe de o parte, şi puterea judecătorească, pe de altă parte”, iar
[187]
Oficial al României, Partea I, nr. 191 din 15 martie 2016.
[188]
Sesizarea Curții cu privire la un conflict juridic de natură consti-
tuțională între puterile legislativă/executivă/judecătorească (cauză de
inadmisibilitate identificată în legătură cu soluționarea conflictelor
juridice de natură constituțională).
115
nu vreuna dintre autorităţile publice menţionate, Curtea a

reţinut că, „într-adevăr, statul îşi exercită puterea prin cele trei
funcţii – funcţia legislativă, funcţia executivă şi funcţia jude-
cătorească –, care însă sunt aduse la îndeplinire de autorităţile
arătate anterior. Aşadar, sesizarea nu îndeplineşte cerinţele
art. 146 lit. e) din Constituţie”[189].
[189]
116
IV.
Competența Curții Constituționale
1. Considerații generale
Condițiile de admisibilitate instituite în această privință dau

expresie, în primul rând, dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 47/1992,
care prevede dreptul exclusiv al Curții de a hotărî asupra
competenței sale, ca garanție a independenței acesteia, unica
autoritate de jurisdicție constituțională din România. Acest
drept nu are și nu poate avea semnificația încălcării prero-
gativelor legiuitorului, întrucât Curtea Constituțională hotărăște
asupra competenței sale „în exercitarea atribuțiilor care îi revin”
și care sunt stabilite în textul Constituției și al legii sale de
organizare și funcționare. Aprecierea exclusivă a Curții privește
semnificația și întinderea acestor atribuții, apreciere care, la
rândul său, trebuie să respecte principiile generale înscrise în
Legea fundamentală, precum și rolul Curții Constituționale de
garant al supremației Constituției.
Dată fiind generalitatea textelor de referință, aprecierea
este adesea dificilă, marcată de tendințele existente în cadrul
Curții și la nivel internațional. Evoluția generală a Curții Consti-
tuționale a României este aceea către o atitudine activistă, în
acord cu tendințele și dezvoltările existente la nivel interna-
țional. Dialogul cu alte curți constituționale, Curtea Europeană
a Drepturilor Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene
117
constituie principalul factor de impulsionare a acestei atitudini,

iar asimilarea jurisprudenței acestor Curți constituie un cadru de
reevaluare a competenței instanței de jurisdicție constituțională,
în special în privința apărării drepturilor și a libertăților funda-
mentale. În ceea ce privește domeniul menționat, o astfel de
atitudine nu suscită foarte multe discuții, creșterea standardelor
de protecție a drepturilor fundamentale fiind, cu nuanțări ine-
rente, un obiectiv unanim acceptat. Cu privire însă la atribuțiile
Curții Constituționale care privesc acte, fapte ale autorităților ce
reprezintă actori politici, aprecierea Curții este mult mai dificilă
și susceptibilă de a stârni controverse și critici, impunându-se
delimitarea clară față de orice implicare politică.
2. Curtea Constituțională se pronunță asupra constituțio-

nalității, iar nu și asupra oportunității actelor criticate[190]
Într-o jurisprudență constantă, Curtea Constituțională s-a

pronunțat în sensul că „nu intră în competenţa sa posibilitatea
de a se pronunţa asupra aprecierilor, dintre care unele neavând
caracter juridic, referitoare la faptul dacă legea supusă contro-
lului de constituţionalitate îşi poate atinge scopul pentru care a
fost iniţiată şi adoptată, şi aceasta chiar dacă, eventual, aseme-
nea aprecieri ar fi îndreptăţite. Curtea Constituţională nu decide
dacă o lege este sau nu este bună, dacă este sau nu este efi-
cientă sau dacă este ori nu este oportună. Numai Parlamentul
[190]
Sesizarea Curții cu probleme de oportunitate și de decizie
politică ce au însoțit procesul de adoptare a unor acte (cauză de inad-
misibilitate identificată în legătură cu controlul de constituționalitate
al actelor normative).
118
IV. COMPETENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE
poate hotărî, în limitele prevăzute în Constituţie, asupra con-

ţinutului reglementărilor legale şi oportunităţii adoptării aces-
tora. Iar statul de drept, a cărui existenţă este reglementată prin
art. 1 alin. (3) din Legea fundamentală, impune recunoaşterea
de către fiecare putere a actelor şi măsurilor luate de celelalte
puteri în limitele prevăzute de Constituţie”[191].
„Curtea Constituțională se pronunță asupra constituțio-
nalității unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o
lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, ceea ce înseamnă ana-
liza acestora în raport cu prevederile sau principiile Consti-
tuției. Aceasta este o analiză de drept, Curtea neavând posibili-
tatea de a sancționa oportunitatea sau eficiența politicii eco-
nomice adoptate de stat. Aceeași concluzie se impune și în
ceea ce privește critica de neconstituționalitate vizând inefi-
ciența și incoerența politicii adoptate de legiuitor, care nu a
reușit să atingă obiectivele propuse”[192].
Ilustrativă sub aspectul delimitării competenței în exercitarea
atribuției prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituție este una
dintre deciziile pronunțate de către Curte cu privire la Legea
educației naționale. Examinând criticile formulate, Curtea a
reținut că „adoptarea Legii educaţiei naţionale s-a realizat ca
[191]
Oficial al României, Partea I, nr. 603 din 9 decembrie 1999, ale cărei
considerente sunt reiterate în Decizia nr. 904 din 25 octombrie 2012,
ianuarie 2013, invocată la rândul ei în Decizia nr. 172 din 19 martie
18 mai 2015.
[192]
119
urmare a retragerii, de către unii dintre semnatari, a susţinerii

moţiunii de cenzură depuse ca urmare a angajării răspunderii
Guvernului asupra proiectului Legii educaţiei naţionale, act
care a determinat ca moţiunea să nu mai respecte condiţiile
constituţionale pentru a fi prezentată şi dezbătută. Faptul că
ceea ce s-a constatat în plenul celor două Camere ca urmare a
acestui act, şi anume adoptarea Legii educaţiei naţionale, nu
coincide, potrivit susţinerilor autorului sesizării, cu decizia
birourilor permanente ale celor două Camere ale Parlamen-
tului, de restituire la Guvern a proiectului Legii educaţiei naţio-
nale asupra căruia Guvernul şi-a angajat răspunderea, exce-
dează limitelor analizei pe care Curtea Constituţională o poate
realiza în cadrul controlului de constituţionalitate întemeiat pe
dispoziţiile art. 146 lit. a) din Constituţie. Tot astfel, aspectele
de oportunitate care au determinat actul retragerii semnătu-
rilor şi, implicit, renunţarea la un instrument de control parla-
mentar al Guvernului prevăzut de Constituţie nu intră în
competenţa de examinare a Curţii Constituţionale, întrucât
vizează însăşi decizia politică de adoptare a legii în cauză,
decizie care nu este susceptibilă a fi supusă controlului Curţii,
câtă vreme, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, «Parla-
mentul este organul reprezentativ suprem al poporului român
şi unica autoritate legiuitoare a ţării». De asemenea, actul
concret al adoptării Legii educaţiei naţionale, criticat din
perspectiva modului în care Parlamentul a respectat propriile
regulamente, a raporturilor dintre structuri ale Camerelor
Parlamentului – respectiv birourile permanente şi plenul celor
două Camere, dintre majoritatea şi opoziţia parlamentară şi
chiar în interiorul opoziţiei parlamentare, în contextul consta-
tării de Curtea Constituţională a două conflicte juridice de na-
120
tură constituţională dintre Parlament şi Guvern în legătură cu

derularea procedurii de angajare a răspunderii Guvernului cu
privire la acelaşi act normativ, nu poate face obiectul examină-
rii realizate de Curtea Constituţională în cadrul competenţei
sale prevăzute de art. 146 lit. a) din Constituţie (...)”.
Statuând asupra competenței sale într-o încercare de deli-
mitare a controlului de constituționalitate de aspectele de
oportunitate cu evidentă încărcătură politică, Curtea a subli-
niat că, „în acest context, creat printr-o succesiune de acte ale
Guvernului, respectiv ale Parlamentului, precum şi de conflicte
juridice de natură constituţională între cele două autorităţi, în
legătură cu angajarea răspunderii asupra proiectului Legii edu-
caţiei naţionale”, rolul său este, potrivit art. 142 alin. (1) din
Legea fundamentală, acela de „garant al supremaţiei Consti-
tuţiei”. „Curtea Constituţională nu aparţine niciuneia dintre
puterile statului, însă, prin competenţele conferite de Consti-
tuţie şi de legea sa de organizare şi funcţionare, sprijină buna
funcţionare a acestor puteri, în cadrul raporturilor constitu-
ţionale de separaţie, echilibru, colaborare şi control reciproc.
Acest sprijin, concretizat în interpretarea şi aplicarea textelor
constituţionale, texte care, reglementând principiul separaţiei
şi echilibrului puterilor în stat, asigură, printr-un sistem complex
de controale şi îngrădiri, premisele legislative necesare funcţio-
nării democratice a statului, se exercită cu respectarea unor
reguli de competenţă expres şi limitativ prevăzute de Constituţie
şi de Legea nr. 47/1992. Niciuna dintre aceste competenţe nu
poate fi interpretată în sensul conferirii posibilităţii Curţii de a
substitui vreuna dintre puteri şi nici în sensul dobândirii de
către aceasta a unui rol de decident în cadrul unor eventuale
dispute politice dintre puterile statului sau autorităţile care le
121
reprezintă. În materia conflictelor dintre autorităţi, Constituţia

prevede, prin dispoziţiile art. 146 lit. e), o singură competenţă
a Curţii Constituţionale, şi anume aceea de a soluţiona «con-
flictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice (...)». Astfel fiind, celelalte aspecte invocate de autorul
sesizării, care pun în discuţie, cu raportare la dispoziţiile art. 1
alin. (4), respectiv art. 114 din Constituţie, situaţii conflictuale
implicând Guvernul şi Parlamentul, respectiv structuri parla-
mentare, în legătură cu adoptarea Legii educaţiei naţionale,
excedează competenţei Curţii Constituţionale, prevăzută de
art. 146 lit. a) din Constituţie”[193].
3. Curtea se pronunță asupra constituționalității regu-

lamentelor Parlamentului, nu și asupra modului de
aplicare a acestora[194]
Regulamentele parlamentare au fost caracterizate de Curte

ca „ansamblu de norme juridice, menite să organizeze şi să dis-
ciplineze activitatea parlamentară cu privire, printre altele, la
procedura de legiferare, de numire sau de învestitură a celor
mai importante instituţii sau autorităţi publice în stat (Guvern,
o parte dintre judecătorii Curţii Constituţionale, o parte dintre
membrii Consiliului Superior al Magistraturii, membrii Curţii de
Conturi, Avocatul Poporului, directorii serviciilor de informaţii),
precum şi regulile de organizare şi funcţionare ale fiecărei Ca-
[193]
Oficial al României, Partea I, nr. 135 din 23 februarie 2011.
[194]
Sesizarea Curții cu privire la probleme de aplicare a regu-
lamentelor parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată în
legătură cu controlul de constituționalitate al respectivelor acte).
122
mere. Normele regulamentare reprezintă instrumentele juri-

dice care permit desfăşurarea activităţilor parlamentare în sco-
pul îndeplinirii atribuţiilor constituţionale ale Parlamentului,
autoritate reprezentativă prin care poporul român îşi exercită
suveranitatea naţională, în conformitate cu prevederile art. 2
alin. (1) din Constituţie”[195].
Curtea a statuat în acest sens că atribuția prevăzută de
art. 144 lit. b)[196] din Constituţie se referă exclusiv la controlul
constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, nu şi al acte-
lor concrete de aplicare a prevederilor acestor regulamente[197].
4. Sunt admisibile sesizările având ca obiect hotărârile

Parlamentului, numai dacă acestea afectează valori și
principii constituționale sau organizarea și funcționarea
autorităților și instituțiilor de rang constituțional[198]
Poate cea mai consistentă jurisprudență privitoare la cir-

cumstanțierea competenței Curții Constituționale s-a constituit
[195]
Decizia nr. 209 din 7 martie 2012, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 188 din 22 martie 2012.
[196]
În prezent, art. 146 lit. c) din Constituție.
[197]
Oficial al României, Partea I, nr. 250 din 16 octombrie 1996; în acest
sens este şi practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale, aşa cum
rezultă din Decizia Plenului nr. 22 din 27 februarie 1995, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 64 din 7 aprilie 1995, şi din
Decizia nr. 98 din 25 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 248 din 31 octombrie 1995.
[198]
Sesizarea Curții Constituționale cu privire la hotărâri ale Parla-
mentului (cauză de inadmisibilitate specifică).
123
în legătură cu atribuția de control al hotărârilor plenului Ca-

merei Deputaţilor, al hotărârilor plenului Senatului şi al hotă-
rârilor plenului celor două Camere reunite ale Parlamentului,
competență consacrată prin Legea nr. 177/2010[199].
Chiar dacă textul legal care consacră această atribuție [în
aplicarea art. 146 lit. l) din Constituție] nu distinge, Curtea a
stabilit următoarele reguli de admisibilitate a sesizărilor privind
controlul de constituționalitate al hotărârilor Parlamentului
(altele decât regulamentele Parlamentului și indiferent de
caracterul lor normativ sau individual[200]):
 hotărârile în cauză să fie adoptate după conferirea
noii competențe[201];
[199]
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672
din 4 octombrie 2010.
[200]
„Textul art. 27 din Legea nr. 47/1992 nu instituie vreo diferen-
țiere între hotărârile care pot fi supuse controlului Curții Constitu-
ționale sub aspectul domeniului în care au fost adoptate sau sub cel al
caracterului normativ sau individual, ceea ce înseamnă că toate aceste
hotărâri sunt susceptibile a fi supuse controlului de constituționalita-
te – ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. În consecință,
sesizările de neconstituționalitate care vizează asemenea hotărâri sunt
de plano admisibile” (Decizia nr. 307 din 28 martie 2012, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012).
[201]
Oficial al României, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 54
din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28 martie 2012,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai
2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul
124
 hotărârile în cauză să afecteze valori, reguli și prin-

cipii constituționale sau, după caz, organizarea și
funcționarea autorităților și instituțiilor de rang
constituțional[202];
 norma de referință trebuie să fie de rang constituțio-
nal, pentru a se putea analiza dacă există vreo con-
tradicție între hotărârile menționate la art. 27 din
Legea nr. 47/1992, pe de o parte, și exigențele pro-
cedurale și substanțiale impuse prin dispozițiile Con-
stituției, pe de altă parte. Așadar, criticile trebuie să
aibă o evidentă relevanță constituțională, și nu una
legală ori regulamentară. Prin urmare, toate hotă-
rârile plenului Camerei Deputaților, plenului Senatu-
lui și plenului celor două Camere reunite ale Parla-
mentului pot fi supuse controlului de constituționali-
tate, dacă în susținerea criticii de neconstituționali-
tate sunt invocate dispoziții cuprinse în Constituție.
Invocarea acestor dispoziții nu trebuie să fie formală,
ci efectivă[203];
[202]
nr. 54 din 25 ianuarie 2011, publicată în Monitorul Oficial al Româ-
niei, Partea I, nr. 90 din 3 februarie 2011; Decizia nr. 307 din 28
martie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783 din 26 septembrie 2012,
octombrie 2012.
[203]
Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 4 mai 2012; Decizia nr. 783
125
 în privința hotărârilor care, prin obiectul lor, vizează

organizarea și funcționarea autorităților și instituți-
ilor de rang constituțional, norma de referință, în
cadrul controlului de constituționalitate exercitat,
poate fi atât o dispoziție de rang constituțional, cât și
una infraconstituțională, ținând cont de dispozițiile
art. 1 alin. (5) din Constituție. O atare orientare a
Curții este dată de domeniul de maximă importanță
în care intervin aceste hotărâri – autorități și insti-
tuții de rang constituțional –, astfel încât și protecția
constituțională oferită autorităților sau instituțiilor
fundamentale ale statului trebuie să fie una în con-
secință. Prin urmare, hotărârile plenului Camerei
Deputaților, plenului Senatului și plenului celor două
Camere reunite ale Parlamentului care vizează orga-
nizarea și funcționarea autorităților și instituțiilor de
rang constituțional pot fi supuse controlului de
constituționalitate, chiar dacă actul normativ pretins
încălcat are valoare infraconstituțională.
Având în vedere aceste reguli, Curtea a respins ca inadmi-
sibile sesizări de neconstituționalitate în care autoritatea publi-
că vizată de hotărârea Parlamentului României criticată nu era
una de rang constituțional, iar criticile formulate erau formale,
irelevante din punct de vedere constituțional.
Astfel este, de exemplu, Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013
referitoare la sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii
din 26 septembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României,

Partea I, nr. 684 din 3 octombrie 2012.
126
Parlamentului României nr. 54/2013 privind numirea mem-

brilor Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară[204]. În
considerentele deciziei pronunțate, Curtea a reținut că „auto-
ritatea publică vizată, Consiliul Autorității de Supraveghere
Financiară, nu este reglementată de Constituție, nefiind de
rang constituțional”. Cât privește criticile formulate, în sensul
că desemnarea membrilor Consiliului Autorității de Suprave-
ghere Financiară s-a realizat după criteriul „apartenenței poli-
tice sau cel al sorgintei propunerii politice a candidaților”,
Curtea a apreciat că invocarea art. 1 alin. (3) și (5) din Consti-
tuție este „pur formală, iar nu efectivă și relevantă din punct
de vedere constituțional”[205].
Într-o altă cauză însă, având ca obiect Hotărârea Parlamen-
tului României nr. 14/2014 privind numirea președintelui și a
unui membru neexecutiv ai Consiliului Autorității de Supra-
veghere Financiară, fiind vizat Consiliul Autorității de Suprave-
ghere Financiară, autoritate care nu are rang constituțional,
Curtea a procedat la examinarea pe fond a sesizării, deoarece
în susținerea acesteia a fost invocată încălcarea unor dispoziții
exprese ale legii, ce reglementează o condiție cu caracter obiec-
tiv, obligatoriu a fi îndeplinită pentru numirea ca membru al
Consiliului Autorității de Supraveghere Financiară. Este vorba
despre dispozițiile art. 9 alin. (1) lit. a2) din Ordonanța de
urgență a Guvernului nr. 93/2012 privind înființarea, organi-
[204]
Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429
din 15 iulie 2013.
[205]
A se vedea și Decizia nr. 335 din 4 iulie 2013, publicată în Mo-
nitorul Oficial al României, Partea I, nr. 429 din 15 iulie 2013.
127
zarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară,

cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora
„Membrii Consiliului A.S.F. trebuie să îndeplinească următoa-
rele condiții: (...) să aibă o experiență profesională în domeniul
financiar, al instituțiilor de credit și/sau al instituțiilor finan-
ciare nebancare, de minimum 9 ani de la data absolvirii studi-
ilor prevăzute la lit. a1)”. Astfel fiind, Curtea a constatat că res-
pectiva critică de neconstituționalitate prin raportare la dis-
pozițiile art. 1 alin. (5) din Constituție, referitoare la obligația
de respectare a legilor, nu are caracter formal, ci este clar fun-
damentată, prin trimiterea la un text de lege care reglemen-
tează o condiție cu caracter obiectiv. În consecință, nu subzistă
cauza de inadmisibilitate identificată de Curtea Constituțională
în precedent, instanța de contencios constituțional fiind com-
petentă să se pronunțe, din perspectiva criticilor de neconsti-
tuționalitate formulate, asupra faptului dacă Hotărârea Parla-
mentului României nr. 14/2014 respectă principiul constitu-
țional referitor la statul de drept și obligația de respectare a
legilor. Curtea a mai reținut că „acceptarea tezei contrare, cu
consecința excluderii de la exercitarea controlului de constitu-
ționalitate al hotărârilor Parlamentului României date cu încăl-
carea dispozițiilor exprese ale legii, ar avea drept consecință
plasarea organului reprezentativ suprem al poporului român –
Parlamentul – deasupra legii și acceptarea ideii că tocmai auto-
ritatea legitimată constituțional să adopte legile le poate
încălca fără a putea fi în vreun fel sancționată. Or, într-un stat
de drept, nimeni nu este mai presus de lege”[206].
[206]
128
5. În cadrul controlului a priori, Curtea se pronunță și

asupra prevederilor care, în mod necesar și evident, nu
pot fi disociate de norma criticată, iar în cadrul contro-
lului a posteriori, se pronunță şi asupra constituționali-
tății altor prevederi din actul atacat, de care, în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile men-
ționate în sesizare, însă doar dacă s-a admis excepția de
neconstituționalitate[207]
Față de prevederile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 și

exceptând controlul de constituționalitate al inițiativelor și
legilor de revizuire a Constituției, Curtea Constituțională se
pronunță numai la sesizare și în limitele acesteia.
O extindere a controlului se poate realiza numai în cazul
obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate, iar, în această
din urmă privință, numai în situația admiterii excepțiilor de
neconstituționalitate. Astfel cum s-a subliniat însă, extinderea
controlului în aceste cazuri, la dispozițiile care, în mod necesar
și evident, nu pot fi disociate, nu are semnificația unei sesizări
din oficiu, ci a unei soluționări în conformitate cu conținutul
sesizării. În sens material, al scopului urmărit de autorul/auto-
rii sesizării, și aceste prevederi (ce nu pot fi disociate în mod
evident) intră în mod necesar în sfera controlului declanșat
prin sesizarea formulată[208].
[207]
Extinderea controlului de constituționalitate în situația admi-
terii excepției (problematică identificată în legătură cu soluționarea
obiecțiilor și excepțiilor de neconstituționalitate).
[208]
129
6. Curtea Constituțională nu poate modifica/completa

dispozițiile legale și nu se poate pronunța asupra omi-
siunilor legislative fără relevanță constituțională[209]
Teoria kelseniană a curților constituționale în chip de legiui-

tori negativi a suferit de-a lungul timpului nuanțări, în prezent
fiind acceptat că, în anumite circumstanțe determinate, curțile
constituționale se pot pronunța asupra omisiunilor legis-
lative[210].
Treptat, în jurisprudența Curții Constituționale s-a cristalizat

distincția între omisiunile legislative care prezintă relevanță
constituțională (și care pot fi cenzurate de Curtea Constituțio-
nală pe calea controlului de constituționalitate) și cele care nu
prezintă o astfel de relevanță (și care determină respingerea
sesizărilor ca inadmisibile). Menționăm şi opinii exprimate în
doctrina de specialitate, în care se arată că, în situaţia „când
Constituţia impune o obligaţie pozitivă de reglementare legiui-
torului, atunci omisiunea de a reglementa, după ce de la data
adoptării Constituţiei a trecut un termen rezonabil în care
legiuitorul ar fi putut-o face, constituie o încălcare a Constituţiei
care poate afecta drepturile şi libertăţile fundamentale”[211].
[209]
Sesizarea Curții cu critici vizând modificarea sau completarea
prevederilor supuse controlului (cauză de inadmisibilitate identificată
în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate).
[210]
A se vedea T. Toader, M. Safta, Dialogul judecătorilor consti-
tuționali..., p. 217.
[211]
D.C. Dănişor, Restrângerea excesivă a obiectului controlului
de constituţionalitate prin jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în
Revista română de jurisprudenţă nr. 4/2009, pp. 32-36.
130
Astfel, de exemplu, respingând ca inadmisibilă excepţia de

neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 8 din capitolul I al
Anexei nr. 5 la Legea nr. 63/2011 privind încadrarea şi sala-
rizarea în anul 2011 a personalului didactic şi didactic auxiliar
din învăţământ, Curtea a reţinut că este de competența legiui-
torului eliminarea sau, din contră, acordarea drepturilor sala-
riale suplimentare, fără ca aceasta să aibă relevanță consti-
tuțională. Așa fiind, Curtea a constatat că admiterea excepției
(referitoare la acordarea sporului pentru titlul științific de doc-
tor) ar echivala cu subrogarea acesteia în sfera de competență
a legiuitorului, în sensul acordării sporului, încălcându-se astfel
art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și
funcționarea Curții Constituționale, potrivit căruia instanța de
contencios constituțional se pronunță numai asupra constitu-
ționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea
modifica sau completa prevederile supuse controlului[212].
Cu aceeași motivare, Curtea a respins excepții de neconsti-

tuționalitate apreciind că nu au fost formulate veritabile critici
de neconstituționalitate, „ci mai degrabă o propunere de lege
ferenda, asupra căreia însă Curtea nu se poate pronunța, ne-
având competența de a modifica dispozițiile de lege supuse
[212]
Decizia nr. 89 din 27 februarie 2014, publicată în Monitorul Ofi-
cial al României, Partea I, nr. 349 din 13 mai 2014; a se vedea și Decizia
nr. 502 din 7 octombrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al Ro-
mâniei, Partea I, nr. 941 din 22 decembrie 2014; Decizia nr. 44 din 17
februarie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 378 din 29 mai 2015; Decizia nr. 130 din 10 martie 2015, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 319 din 11 mai 2015.
131
controlului de constituționalitate, așa cum prevede art. 2

alin. (3) din Legea nr. 47/1992”[213]. Curtea Constituțională „nu
are competența de a crea noi norme legale prin completarea
unui text deja existent, ci doar să verifice conformitatea nor-
melor existente cu exigențele constituționale și să constate
constituționalitatea sau neconstituționalitatea acestora”[214].
Referitor la susținerea autorului excepției de neconstituțio-
nalitate potrivit căreia textul legal criticat ar trebui să se refere
la toate acțiunile și cererile referitoare la despăgubirile civile
pentru prejudiciile materiale și morale decurgând din vătămări
ale integrității fizice și/sau din vătămări ale integrității psihice,
„Curtea reține că prin acestea se tinde la adăugarea unui motiv
distinct de scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Or,
aceasta este o operațiune ce intră în sfera atribuțiilor legiui-
torului, potrivit art. 61 din Constituție. Parlamentul fiind unica
autoritate legiuitoare, Curtea Constituțională nu are compe-
tența de a modifica sau completa normele legale”[215].
[213]
[214]
[215]
132
7. Curtea Constituțională se poate pronunța asupra

omisiunilor legislative care au relevanță constituțio-
nală[216]
În situaţia în care însă omisiunea legislativă are relevanţă

constituţională, respectiv generează un viciu de neconstituţio-
nalitate al reglementării, Curtea procedează la corectarea
acestuia, socotind excepţia de neconstituţionalitate admisibilă
şi învestindu-se în consecinţă cu soluţionarea acesteia.
Astfel, de exemplu, admiţând excepţia de neconstituţio-
nalitate a dispoziţiilor art. 10 alin. (1) din Ordonanța de urgen-
ță a Guvernului nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi
deconspirarea Securităţii, întrucât, „astfel cum sunt redactate,
sunt generatoare de dificultăți în planul interpretării și aplicării
legii și creează, fără o motivare obiectivă sau rațională, un
impediment în exercitarea efectivă a dreptului de a se adresa
justiției pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime”,
Curtea a reţinut că, „chiar dacă în ipoteza de față este în
discuție o omisiune legislativă, Curtea, în virtutea rolului său
de garant al supremației Constituției, nu poate ignora viciul de
neconstituționalitate existent, deoarece tocmai omisiunea și
imprecizia legislativă sunt cele care generează încălcarea drep-
tului fundamental de acces liber la justiție al persoanelor
[216]
Sesizarea Curții cu critici vizând modificarea sau completarea
prevederilor supuse controlului (cauză de inadmisibilitate identificată
în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate).
133
cărora li se comunică adeverința, potrivit art. 10 alin. (1) din

Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 24/2008”[217].
Cu o motivare similară, Curtea a constatat neconstituţiona-
litatea art. 48 alin. (17) din Legea nr. 35/2008 pentru alegerea
Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi
completarea Legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor
administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice
locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul
aleşilor locali[218]. Cu acel prilej, Curtea a reţinut că „este ade-
vărat, textul legal criticat nu prevede în mod expres, direct,
eliminarea candidaţilor independenţi de la alegerile parlamen-
tare parţiale, însă aceasta rezultă tocmai din formula «numai
partidele şi organizaţiile (...)», redactare restrictivă şi impe-
rativă, ce exclude în mod logic orice altă interpretare. Chiar
dacă îmbracă forma unei omisiuni legislative, viciul de ne-
constituţionalitate sesizat nu poate fi ignorat, deoarece o atare
omisiune este cea care generează, eo ipso, încălcarea dreptului
constituţional de a fi ales. Or, Curtea Constituţională, potrivit
art. 142 din Legea fundamentală, este garantul supremaţiei
Constituţiei, ceea ce presupune, printre altele, conformitatea
întregului drept cu Constituţia, controlul constituţionalităţii
legilor. În concluzie, legea electorală poate preciza condiţiile în
care o persoană poate candida în calitate de independent
(constituirea unui depozit financiar, un anumit număr de susţi-
nători), dar nu poate, sub nicio formă, să îndepărteze de la
[217]
[218]
134
procesul electoral, în cazul alegerilor parţiale, candidatura ca

independent a unei persoane, fără ca prin aceasta să nu
încalce dreptul fundamental constituţional consacrat de
art. 37 – «Dreptul de a fi ales»”.
8. Interpretarea și aplicarea legii nu intră în competența

Curții Constituționale[219]
Chiar dacă nu mai există un text expres în Legea

nr. 47/1992 de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţio-
nale care să stabilească o astfel de regulă[220], excepţiile de
neconstituţionalitate care vizează exclusiv interpretarea sau
aplicarea dispozițiilor legale criticate va fi respinsă ca fiind
inadmisibilă, întrucât, potrivit art. 126 din Constituţie, acestea
intră în sfera de competenţă a instanţelor judecătoreşti. Ca și
precedenta cauză de inadmisibilitate analizată, și aceasta
reprezintă o aplicare a principiului constituțional al separației
puterilor în stat[221]. După cum Curtea Constituțională nu se
poate substitui legiuitorului pentru a modifica și completa o
lege, la fel nu se poate substitui instanțelor judecătorești
[219]
Sesizarea Curții Constituționale cu critici vizând interpretarea
legii (cauză de inadmisibilitate identificată în legătură cu controlul de
constituționalitate al actelor normative).
[220]
Anterior modificării Legii nr. 47/1992 prin Legea nr. 232/2004,
art. 2 alin. (3) teza finală din lege prevedea în mod expres: „Curtea Con-
stituţională nu se poate pronunţa asupra modului de interpretare şi
aplicare a legii, ci numai asupra înţelesului său contrar Constituţiei”.
[221]
M. Constantinescu, Contencios constituțional, Ed. Augusta,
Timișoara, 1997, p. 62.
135
pentru a interpreta și aplica legea în raport de situațiile de fapt

deduse judecății.
Astfel, de exemplu, Curtea a reținut că „eventualele greșeli
de aplicare a legii nu pot constitui, însă, motive de neconsti-
tuționalitate a textelor de lege criticate și, prin urmare, nu intră
sub incidența controlului de constituționalitate exercitat de
Curte, ci sunt de competența instanței judecătorești învestite
cu soluționarea litigiului, respectiv a celor ierarhic superioare în
cadrul căilor de atac prevăzute de lege. A răspunde criticilor
autorului excepției în această situație ar însemna o ingerință a
Curții Constituționale în activitatea de judecată, ceea ce ar
contraveni prevederilor art. 126 din Constituție, potrivit cărora
justiția se realizează prin Înalta Curte de Casație și Justiție și
prin celelalte instanțe judecătorești stabilite de lege”[222].
De asemenea, Curtea Constituțională a subliniat că „nu are
competența de a examina situația de fapt și de a verifica în ce
măsură afirmațiile părților sunt reale sub aspectul întinderii
dreptului de proprietate în discuție. Or, în cauza de față, pretin-
sa neconstituționalitate a textului de lege criticat este motivată
exclusiv din perspectiva unor împrejurări concrete, individua-
lizate la speța aflată pe rolul instanței de contencios adminis-
trativ, generate de incertitudinea existentă cu privire la ampla-
sarea suprafețelor de teren în litigiu. Clarificarea aspectelor de
fapt revine instanțelor judecătorești, instanța de contencios
constituțional fiind învestită prin Legea fundamentală cu com-
petența de a aprecia asupra concordanței dintre prevederile
[222]
136
legilor și ordonanțelor și dispozițiile ori principiile constituționa-

le. Verificarea constituționalității textelor de lege supuse con-
trolului de constituționalitate se realizează prin raportare la
Legea fundamentală, aceasta constituind reperul față de care,
în virtutea rolului său constituțional, Curtea poate examina con-
stituționalitatea textelor de lege ce formează obiect al excep-
ției. Dacă ar exercita controlul de constituționalitate prin pris-
ma situațiilor de fapt particulare, specifice fiecărui litigiu aflat
pe rolul instanțelor judecătorești în cursul soluționării cărora se
ridică excepții de neconstituționalitate, Curtea Constituțională
ar nesocoti principiul separației puterilor în stat, substituin-
du-se instanței de judecată și riscând să realizeze, astfel, o
intruziune în atributele autorității judecătorești. În consecință,
astfel motivată, prezenta excepție de neconstituționalitate apa-
re ca inadmisibilă, urmând să fie respinsă ca atare”[223].
„Numai instanța de judecată poate stabili, în concret, admi-
nistrând orice mijloc de probă, inclusiv expertiza tehnică, dacă
respectiva clădire supusă impozitării întrunește cerințele cu-
mulative prevăzute de textul legii și al normelor metodologice.
(...) Aprecierea asupra modului de interpretare și aplicare a
legii în speța dedusă judecății aparține instanțelor de drept
comun, în cadrul controlului judiciar realizat de acestea, iar nu
Curții Constituționale”[224].
[223]
[224]
137
Tot astfel, Curtea a reținut că nu este competentă să contro-

leze constituționalitatea unei interpretări date de o anumită
instanță judecătorească textelor legale criticate, astfel încât
excepția de neconstituționalitate urmează a fi respinsă ca inad-
misibilă[225].
De asemenea, Curtea a reținut că „interpretarea și aplicarea
greșită a unei norme de lege nu pot constitui temei pentru con-
statarea acesteia ca fiind neconstituțională”[226].
Reiterăm faptul că această cauză de inadmisibilitate trebuie
distinsă de situaţiile în care Curtea Constituţională sancţionează
sensul textelor de lege contrar Constituţiei, pronunţându-se pe
calea unei decizii interpretative, sau de acele situaţii în care se
pronunţă asupra legii în interpretarea dată prin decizii ale Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţate în cadrul recursurilor în
interesul legii sau al procedurii dezlegării unor chestiuni de drept.
9. Interpretarea și aplicarea regulamentelor/hotărârilor

parlamentare nu intră în competența Curții Constituțio-
nale[227]
Este vorba despre o aplicație particulară a cauzei de inad-

misibilitate anterior analizate. Astfel, într-o cauză, Curtea a
[225]
[226]
[227]
Sesizarea Curții Constituționale cu critici vizând interpretarea
regulamentelor parlamentare (cauză de inadmisibilitate identificată
în legătură cu controlul de constituționalitate al actelor normative).
138
reținut că criticile autorilor sesizării „au caracterul unor simple

considerații referitoare la modul de lucru/intențiile unei co-
misii parlamentare, în încercarea de a acredita un rol deci-
zional al acesteia, care nu are legătură cu statutul unei astfel
de structuri de lucru a Parlamentului. Susținerile se fundamen-
tează pe raportarea conținutului hotărârii ce formează obiectul
sesizării la prevederile regulamentare, iar nu la cele consti-
tuționale, câtă vreme se apreciază că o pretinsă deficiență de
redactare a textului din Regulamentul Camerei Deputaților
criticat ar determina posibilitatea unei redactări a textului
proiectului de hotărâre ce se supune plenului Camerei Depu-
taților de natură a impune voința Comisiei juridice, de disci-
plină și imunități și de a crea un blocaj în situația în care
deputații nu ar fi de acord cu conținutul acestuia. Astfel de
critici, referitoare la modul de aplicare a prevederilor regu-
lamentare de către o comisie parlamentară și, respectiv, prin
care se solicită examinarea unei situații ipotetice, în care
rezultatul votului ar fi fost altul decât cel exprimat în cauză,
excedează competenței Curții Constituționale, astfel cum este
aceasta reglementată de dispozițiile constituționale și legale.
Neconstituționalitatea reprezintă o stare organică a normei
juridice/actului contestat și nu poate fi dedusă dintr-o inter-
pretare discutabilă a acestora, vizând o situație ipotetică. Ca
urmare, sesizarea de neconstituționalitate a Hotărârii Camerei
Deputaților nr. 53 din 9 iunie 2015 urmează să fie respinsă ca
inadmisibilă”[228].
[228]
139
10. Controlul de constituționalitate presupune raporta-

rea unei norme juridice la dispoziții ale Constituției, şi
nu o analiză comparativă a actelor normative sau a insti-
tuțiilor juridice
În exercitarea controlului de constituţionalitate, Curtea

Constituţională are competenţa de a se pronunţa asupra con-
stituţionalităţii legilor şi ordonanţelor criticate prin raportare la
dispoziţiile sau principiile consacrate de Legea fundamentală,
iar nu de a corobora sau corela diversele acte normative ce fac
parte din dreptul intern. Coordonarea legislativă ţine de com-
petenţa puterii legiuitoare, iar aspectele sale tehnice fac parte
din atribuţiile Consiliului Legislativ.
Astfel, de exemplu, Curtea a statuat că, „în conformitate cu
dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organi-
zarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, instanţa de con-
tencios constituţional realizează un control de constituţio-
nalitate în ceea ce privește legile și alte acte normative, în timp
ce problemele privind coordonarea legislativă revin autorităţii
legiuitoare, iar cele referitoare la aplicarea legii, instanţei de
judecată”[229].
De asemenea, Curtea a reţinut că examinarea constituţio-
nalităţii unui text de lege are în vedere compatibilitatea aces-
tui text cu dispoziţiile constituţionale pretins violate, iar nu
compararea prevederilor mai multor legi între ele şi raportarea
concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori
principii ale Constituţiei. „Procedându-se altfel, s-ar ajunge,
[229]
140
inevitabil, la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale

este constituţională, numai coexistenţa lor ar pune în discuţie
constituţionalitatea uneia dintre ele. Rezultă deci că nu ne
aflăm în prezenţa unei chestiuni privind constituţionalitatea, ci
a unei simple contrarietăţi între norme legale din acelaşi do-
meniu, coordonarea legislaţiei în vigoare fiind de competenţa
autorităţii legiuitoare”[230].
Astfel, într-o cauză, Curtea a constatat că neconstituțio-
nalitatea invocată de autoarea excepției este dedusă din com-
pararea celor două norme de procedură – civilă și penală –
referitoare la obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție
în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezle-
garea unor chestiuni de drept. Astfel, în materie penală, legiui-
torul, reglementând procedura sesizării Înaltei Curți de Casație
și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pen-
tru dezlegarea unor chestiuni de drept, nu a prevăzut condiția
„noutății” chestiunii de drept prin dispozițiile art. 475 din Co-
dul de procedură penală, potrivit cărora: „Dacă, în cursul jude-
cății, un complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justi-
ție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit cu soluționarea
cauzei în ultimă instanță, constatând că există o chestiune de
drept, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a
[230]
al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999; Decizia nr. 409 din 3
iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 625
din 26 august 2014; Decizia nr. 463 din 12 aprilie 2011, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 21 iunie 2011;
României, Partea I, nr. 427 din 16 iunie 2015.
141
cauzei respective și asupra căreia Înalta Curte de Casație și

Justiție nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un
recurs în interesul legii și nici nu face obiectul unui recurs în
interesul legii în curs de soluționare, va putea solicita Înaltei
Curți de Casație și Justiție să pronunțe o hotărâre prin care să
se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost
sesizată”. Curtea a reținut că o astfel de critică – potrivit căreia
art. 519 din Codul de procedură civilă contravine art. 16
raportat la art. 21 din Constituție, creând discriminări între
justițiabilii din procesul civil față de cei din procesul penal,
deoarece, prin comparație cu art. 475 din Codul de procedură
penală, nu conduce la existența acelorași condiții privind
obiectul sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea
pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor
chestiuni de drept – nu reprezintă o veritabilă critică de ne-
constituționalitate. Astfel, având în vedere prevederile art. 2
alin. (3) din Legea nr. 47/1992, conform cărora „Curtea Consti-
tuțională se pronunță numai asupra constituționalității actelor
cu privire la care a fost sesizată (...)”, Curtea a reținut că
examinarea constituționalității unui text de lege are în vedere
conformitatea acestui text cu dispozițiile și principiile consti-
tuționale, iar nu compararea prevederilor mai multor legi între
ele, astfel cum susține autoarea excepției. Prin urmare, excep-
ția de neconstituționalitate a art. 519 din Codul de procedură
civilă, „astfel cum a fost interpretat și aplicat, în ceea ce pri-
vește condiția «noutății», de completele pentru dezlegarea
unor chestiuni de drept în materie civilă ale Înaltei Curți de
142
Casație și Justiție”, așa cum a fost formulată, este inadmi-

sibilă[231].
Aceeași soluție este incidentă și în cazul comparării mai
multor instituții juridice, chiar dacă sunt consacrate de același
act normativ. Astfel, de exemplu, reținând într-o cauză că „ne-
constituționalitatea textului criticat este dedusă prin compa-
rarea celor două instituții sub aspectul regimului sancționator
aplicabil, argumentele expuse în susținerea pretinsei neconsti-
tuționalități referindu-se la posibilitatea aplicării regimului
sancționator prevăzut în cazul procedurii recunoașterii învinui-
rii și cu privire la acordul de recunoaștere a vinovăției”, Curtea
a reținut incidența art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea și funcționarea Curții Constituționale, conform
căruia „Curtea Constituțională se pronunță numai asupra
constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără
a putea modifica sau completa prevederile supuse controlu-
lui”, și a constatat că excepția de neconstituționalitate a pre-
vederilor art. 102 pct. 288 din Legea nr. 255/2013 este inadmi-
sibilă. În aceeași cauză, în ceea ce privește pretinsa neconsti-
tuționalitate a dispozițiilor art. 478 alin. (4) din Codul de pro-
cedură penală, Curtea a constatat că excepția de neconstitu-
ționalitate este argumentată prin compararea regimului sanc-
ționator aplicabil în cazul acordului de recunoaștere a vinovă-
ției cu cel aplicabil în cazul recunoașterii de către inculpat a
faptelor reținute în sarcina sa prin rechizitoriu și, făcând trimi-
tere la jurisprudența în care a statuat că „examinarea consti-
[231]
143
tuționalității unui text de lege are în vedere compatibilitatea

acestuia cu prevederi din Constituție sau din actele interna-
ționale la care România este parte, iar nu compararea dispo-
zițiilor mai multor legi între ele și nici coroborarea lor sau
posibilele contradicții din cadrul legislației interne (a se vedea
Oficial al României, Partea I, nr. 706 din 18 noiembrie 2013, și
Oficial al României, Partea I, nr. 115 din 15 februarie 2016)”, a
respins excepția de neconstituționalitate ca inadmisibilă[232].
11. Verificarea compatibilității unei norme de drept

intern în raport de normele de drept european nu intră
în competențele Curții Constituționale. Norma europea-
nă poate constitui doar o normă interpusă celei de refe-
rință, care nu poate fi decât Constituția, și, de asemenea,
trebuie să aibă relevanță constituțională[233]
În timp, s-a cristalizat o jurisprudență a Curții Constituțio-

nale referitoare la folosirea, în cadrul controlului de consti-
tuționalitate, a unei norme de drept european ca normă inter-
pusă celei constituționale de referință. În acest sens, Curtea a
[232]
[233]
Invocarea unei norme de drept european lipsite de relevanță
constituțională (problematică identificată în cadrul soluționării excep-
țiilor de neconstituționalitate).
144
statuat că sunt necesare întrunirea și, în consecință, exami-

narea următoarelor condiții[234]:
 norma să fie suficient de clară, precisă și neechivocă
prin ea însăși sau înțelesul acesteia să fi fost stabilit
în mod clar, precis și neechivoc de Curtea de Justiție
a Uniunii Europene;
 norma să se circumscrie unui anumit nivel de rele-
vanță constituțională, astfel încât conținutul său nor-
mativ să susțină posibila încălcare de către legea
națională a Constituției – unica normă directă de
referință în cadrul controlului de constituționalitate.
Procedând la o astfel de analiză într-o cauză în care norma
de drept european interpusă în cadrul controlului de consti-
tuționalitate celei de referință consacrate de art. 148 alin. (4)
din Constituție a reprezentat-o art. 108 alin. (3) din Tratatul
privind funcționarea Uniunii Europene și constatând că aceste
condiții nu sunt întrunite, Curtea a respins sesizarea ca inad-
misibilă. Potrivit textului menționat, „Comisia este informată în
timp util pentru a-și prezenta observațiile cu privire la proiec-
tele care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele. În
cazul în care apreciază că un proiect nu este compatibil cu
piața internă în conformitate cu dispozițiile articolului 107,
Comisia inițiază fără întârziere procedura prevăzută la alineatul
precedent [desființarea sau modificarea ajutorului de către
[234]
A se vedea, de exemplu, Decizia nr. 668 din 18 mai 2011,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 487 din 8 iulie
2011, și Decizia nr. 921 din 7 iulie 2011, publicată în Monitorul Oficial
145
statul în cauză în termenul stabilit de Comisie, respectiv

sesizarea directă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin
derogare de la art. 258 și art. 259 – n.n.]. Înainte de pronun-
țarea unei decizii finale, statul membru în cauză nu poate pune
în aplicare măsurile preconizate” (s.n.).
Astfel, cu privire la prima condiție menționată, Curtea a
reținut că norma întrunește condițiile de claritate și precizie.
Astfel, stabilește fără echivoc domeniul de incidență, subiectul
de drept căruia i se adresează, obligația care îi incumbă. În
ceea ce privește cea de-a doua condiție, și anume norma să se
circumscrie unui anumit nivel de relevanță constituțională,
astfel încât conținutul său normativ să susțină posibila încăl-
care de către legea națională a Constituției – unica normă
directă de referință în cadrul controlului de constituționali-
tate –, Curtea a constatat că această exigență nu este întrunită
de norma de drept european.
Curtea a reținut în acest sens că dispozițiile art. 108 alin. (3)
din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene constituie
norme de procedură aplicabile în materia concurenței în cadrul
pieței interne, respectiv în domeniul ajutoarelor de stat. Potri-
vit art. 107 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene, „sunt incompatibile cu piața internă ajutoarele
acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat, sub
orice formă, care denaturează sau amenință să denatureze
concurența prin favorizarea anumitor întreprinderi sau a
producerii anumitor bunuri, în măsura în care acestea afec-
tează schimburile comerciale dintre statele membre”. În vede-
rea preîntâmpinării sau înlăturării oricăror măsuri care ar
putea afecta libera concurență în cadrul pieței interne, în
146
temeiul art. 108 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea

Uniunii Europene, Comisia, împreună cu statele membre, veri-
fică permanent regimurile ajutoarelor existente în aceste sta-
te. Comisia propune acestora măsurile utile cerute de dezvol-
tarea treptată sau de funcționarea pieței interne. Activitatea
de monitorizare a măsurilor naționale adoptate în domeniul
ajutoarelor de stat se desfășoară în conformitate cu procedura
stabilită de art. 108 alin. (2) și (3) din Tratatul privind funcțio-
narea Uniunii Europene, precum și de dispozițiile Regulamen-
tului (CE) nr. 794/2004 al Comisiei din 21 aprilie 2004 de
punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al
Consiliului de stabilire a normelor de aplicare a articolului 93
din Tratatul CE.
Potrivit preambulului Regulamentului (CE) nr. 659/1999 al
Consiliului din 22 martie 1999 de stabilire a normelor de
aplicare a articolului 93 din Tratatul CE, în sensul aplicării
art. 77 din tratat (în prezent, art. 97 din Tratatul privind func-
ționarea Uniunii Europene) și art. 92 (în prezent, art. 112 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), Comisia
deține, în temeiul art. 93 din tratat (în prezent, art. 113 din
Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene), competența
specifică de a decide asupra compatibilității ajutoarelor de stat
cu piața internă atunci când examinează ajutoarele de stat
existente, atunci când adoptă decizii privind ajutorul nou sau
ajutorul modificat și atunci când ia măsuri în cazul nerespec-
tării deciziilor sale sau a obligațiilor privind notificarea. Regu-
lamentul constituie codificarea și consolidarea unei practici
constante a Comisiei privind aplicarea art. 93 din tratat (în
prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
147
Europene) și stabilește anumite principii și reguli procedurale

într-o serie de comunicări, în vederea asigurării efectivității și
eficienței procedurilor prevăzute la art. 93 din tratat (în pre-
zent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Euro-
pene), în conformitate cu jurisprudența Curții de Justiție a
Comunităților Europene.
La adoptarea Regulamentului s-a ținut cont de împreju-
rarea că, în cazurile în care, în urma examinării preliminare,
Comisia nu poate decide dacă ajutorul este compatibil cu piața
internă, trebuie să se deschidă o procedură oficială de inves-
tigare pentru a permite acesteia să obțină toate informațiile
necesare pentru evaluarea compatibilității ajutorului și pentru
a permite părților interesate să își prezinte observațiile. Astfel,
Regulamentul (CE) nr. 659/1999 al Consiliului din 22 martie
1999 de stabilire a normelor de aplicare a art. 93 din Tratatul
CE (în prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniu-
nii Europene) conține prevederi referitoare la procedura pri-
vind ajutorul notificat, procedura privind ajutorul ilegal, proce-
dura privind utilizarea abuzivă a ajutorului, drepturile părților
interesate, monitorizarea sistemelor de ajutor, precum și dis-
poziții referitoare la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Euro-
pene în cazul nerespectării deciziilor și a hotărârilor Comisiei
Europene.
În cadrul unei atare proceduri, caracterizată de transpa-
rență și certitudine juridică, drepturile părților interesate sunt
cel mai bine protejate, examinarea se finalizează printr-o deci-
zie a Comisiei, adoptată pe baza informațiilor disponibile, iar,
în cazul nerespectării unui ordin de suspendare sau de recu-
perare, Comisia poate sesiza direct Curtea de Justiție, în con-
148
formitate cu art. 93 alin. (2) al doilea paragraf din tratat (în

prezent, art. 113 din Tratatul privind funcționarea Uniunii
Europene).
Așa fiind, în cauză, deși înțelesul normei europene este clar
și previzibil, cerințele rezultate din interpretarea și aplicarea
art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Euro-
pene, așa cum acestea sunt dezvoltate în legislația secundară
adoptată în baza tratatului, nu au relevanță constituțională,
ele reglementând obligația legislativului român, Parlament sau
Guvern, după caz, de a adopta măsuri în domeniul ajutoarelor
de stat cu respectarea procedurilor prevăzute de dreptul euro-
pean. Nerespectarea obligațiilor asumate prin tratat va deter-
mina exclusiv consecințele juridice consacrate de normele
europene, și anume desființarea sau modificarea ajutorului în
termenul stabilit de Comisie, în cazul în care aceasta constată
incompatibilitatea măsurilor cu piața internă, respectiv sesi-
zarea Curții de Justiție a Uniunii Europene împotriva statului
român, dacă acesta refuză respectarea unei decizii a Comisiei.
Dispozițiilor art. 108 alin. (3) din Tratatul privind funcțio-
narea Uniunii Europene, norme care vizează procedura de
notificare/informare a Comisiei Europene de către statele
membre, nu li se poate atribui valoare de principiu, de natură
a ridica la rangul de normă constituțională obligația statului de
a informa forul european cu privire la proiectele normative
care urmăresc să instituie sau să modifice ajutoarele de stat.
Prin urmare, a conchis Curtea, norma de drept european
interpusă în cadrul controlului de constituționalitate celei de
referință consacrate de art. 148 alin. (4) din Constituție nu
149
poate constitui temei al controlului de constituționalitate și

nici temei al cenzurării actului normativ intern din perspectiva
unei încălcări a Legii fundamentale, motive pentru care Curtea
a constatat că obiecția de neconstituționalitate având ca
obiect dispozițiile Legii pentru aprobarea Ordonanței de urgen-
ță a Guvernului nr. 57/2013 privind modificarea și completarea
Legii nr. 220/2008 pentru stabilirea sistemului de promovare a
producerii energiei din surse regenerabile de energie, înte-
meiată pe nerespectarea dispozițiilor art. 148 alin. (4) din
Constituție, este inadmisibilă[235].
12. Contestațiile privitoare la procedura suspendării

Președintelui României nu sunt de competența Curții
Constituționale[236]
Conform art. 98 din Constituţie, interimatul funcţiei pre-

zidenţiale intervine atunci când funcţia de Preşedinte devine
vacantă ori dacă Preşedintele este suspendat din funcţie sau
dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atri-
buţiile. Vacanţa funcţiei prezidenţiale intervine în caz de demi-
sie, de demitere din funcţie, de imposibilitate definitivă a exer-
citării atribuţiilor sau de deces, conform art. 97 din Consti-
tuţie. Cererea pentru constatarea existenţei împrejurărilor
care justifică interimatul funcţiei de Preşedinte al României va
fi însoţită de dovezile necesare, iar constatarea acestor împre-
[235]
[236]
Contestație privitoare la procedura suspendării Președintelui
Românei formulată în cadrul unei ceri de constatare a interimatului
funcţiei.
150
jurări se face de Curtea Constituţională, cu votul majorităţii

judecătorilor.
Sesizată în acest cadru cu o contestație formulată de pre-
ședintele suspendat, prin care se solicita să se constate neîn-
deplinirea condiţiilor procedurale de suspendare din funcţia de
Preşedinte al României, Curtea Constituţională a arătat că, în
cadrul procedurii de constatare a împrejurărilor care justifică
interimatul în exercitarea funcţiei de Preşedinte al României
potrivit art. 146 lit. g) din Constituţie, nu există nicio cale de
atac. Aşadar, Curtea a reținut că este inadmisibilă contestaţia
prin care solicită să se constate neîndeplinirea condiţiilor pro-
cedurale de suspendare din funcţia de Preşedinte al Româ-
niei[237].
[237]
Hotărârea nr. 1 din 20 aprilie 2007, publicată în Monitorul
151
V.
Concluzii
Indiferent de categoria căreia îi aparțin, verificarea întru-

nirii condițiilor de admisibilitate constituie o etapă prealabilă și
obligatorie în examinarea sesizărilor adresate Curții Consti-
tuționale. Existența oricărei cauze de inadmisibilitate împiedică
declanșarea sau extinderea procedurii de control/soluționare a
sesizărilor, întrucât constituie impedimente legale pentru reali-
zarea acestuia. Ignorarea unei cauze de inadmisibilitate are
semnificația eludării normelor constituționale și legale care
circumstanțiază competența de atribuire a Curții Constituțio-
nale în realizarea rolului ei constituțional.
Referitor la inadmisibilitățile vizând procedura controlului
(le avem în vedere pe cele care privesc legalitatea sesizării),
este de subliniat obligația oricărui subiect de drept, mai cu
seamă a instanțelor de judecată, asociate sub acest aspect
judecătorului constituțional, de a face aplicarea dispozițiilor
constituționale și legale, cu consecința transmiterii către
Curtea Constituțională a unor sesizări legal formulate.
Referitor la inadmisibilitățile ce privesc conținutul contro-
lului, exemplele prezentate relevă o evoluție cât privește
interpretarea competenței instanței de contencios constitu-
țional din România, evoluție inevitabilă într-un spațiu euro-
pean și internațional marcat de o permanentă creștere a
standardelor de protecție a drepturilor fundamentale, precum
153
și de o tendință de uniformizare a dreptului constituțional,

între altele și ca rod al dialogului – adesea marcat de tensiuni –
între curțile constituționale, Curtea Europeană a Drepturilor
Omului și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Curtea Consti-
tuțională este prima chemată să asigure realizarea acestor
standarde la nivel național, cu consecința dezvoltării unui
instrumentar adecvat și actual, în limitele competenței sale.
154
Index alfabetic[238]
[238]
Cifrele fac trimitere la numărul paginii unde se regăseşte
termenul respectiv.
155

Ghid Admisibilitate Exceptie CCR

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid Admisibilitate Exceptie CCR

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ghid de admisibilitate

Normele legale se bucură de prezumția relativă de consti-

Deciziile de constatare a neconstituţionalității dovedesc

Exigențele statului de drept sunt incompatibile cu adopta-

În acest context, importanță deosebită prezintă cunoaște-

Ghidul de admisibilitate la Curtea Constituţională a Româ-

București, 23 iunie 2016

II. CAUZELE DE INADMISIBILITATE ÎN JURISDICȚIA

III. LEGALITATEA SESIZĂRII __________________________ 19

obiectul controlului de constituționalitate

1.17. Controlul de constituționalitate a posteriori

2.3. Preşedintele sau membrii uneia dintre

pot fi formulate numai de către președinții

4.5. Aceeași excepție de neconstituționalitate,

IV. COMPETENȚA CURȚII CONSTITUȚIONALE __________ 117

6. Curtea Constituțională nu poate

V. CONCLUZII ____________________________________ 153

INDEX ALFABETIC _________________________________ 155

Realizând o statistică[1] a soluțiilor pronunțate de Curtea

mixte – neîntemeiate/devenite inadmisibile (31),

soluții de respingere a sesizărilor ca inadmisibile, am procedat

de judecarea cu citarea părților), chiar și atunci când inad-

În doctrina românească de drept constituțional[5], cauzele

modificarea și completarea Legii nr. 47/1992”[7], cunoscând

rol, este necesară stabilirea unor cerințe, pe de o parte, pentru

Commission for Democracy through Law (Venice Commission), Brioni,

cazuri fiind instituite proceduri de filtrare a sesizărilor adresate

petentul se poate adresa Curții numai în ceea ce privește vătămarea

Diferențele de abordare în această privință se manifestă

nr. 2/2013, www.clr.ro; idem, Constitutional review or judicial acti-

jurisprudenței relevante a instanțelor constituționale membre

2. Clasificări ale cauzelor de inadmisibilitate

Constituția României și, în aplicarea acesteia, Legea

blicată, sau de legea sa organică [art. 10 alin. (1) din

asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul

neconstituționalitate prin intermediul cauzelor de

 cauze de inadmisibilitate care privesc legalitatea sesi-

exercitarea atribuţiilor care îi revin Curtea Constituţională este

respingerii sesizărilor ca inadmisibile, iar, pe de altă parte,

excepțiilor de neconstituționalitate. Vom face sublinierea cu-

1. Condiții de admisibilitate privitoare la

1.1. Considerații generale

Potrivit dispozițiilor art. 146 din Constituție, dezvoltate în

lit. l) cu raportare la art. 27 din Legea nr. 47/1992]. Cât pri-

 veghează la respectarea procedurii pentru organi-

1.2. Controlul de constituționalitate a priori poate avea

Momentul promulgării şi publicării legii în Monitorul Oficial

Președintele României, reținând că acestea nu pot constitui

cel al Senatului. În cazul în care legea a fost adoptată cu pro-

1.3. Este admisibil controlul de constituționalitate a

Este admisibilă sesizarea formulată în termenul legal, cu

dreptului, dar şi importanţa raporturilor constituţionale dintre auto-

instanța constituțională este obligată să își exercite atribuția

1.4. Controlul de constituționalitate a priori poate avea

În privința controlului a priori, Curtea Constituțională a

proiectul legislativ, „este făcută cu încălcarea dispoziţiilor

1.5. Controlul de constituționalitate a priori poate avea

Referitor la posibilitatea controlului de constituționalitate

Ca urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, Curtea

de constituţionalitate exercitat în temeiul art. 146 lit. a) din

1.6. După reexaminarea legii pentru punerea în acord cu

Este o condiție de admisibilitate instituită exclusiv pe cale

Regulamentul Camerei Deputaţilor sunt aplicabile şi în cazul în