METODOLOGIA CERCETĂRII CRIMINOLOGICE

(I)

Etimologia cuvântului ”metodă” este de sorginte greacă, reunind două cuvinte

– meta = spre și odos = cale – , în traducere aproximativă ”cale de urmat”. Prin
urmare, o definiție a metodei științifice poate fi exprimată ca ansamblul procedeelor
care conduc gândirea spre cunoaștere.
Felul practic, procedural, în care se utilizează o metodă sau alta de cercetare
se numește tehnică. Tehnica este, deci, o metodă în acțiune. Aceasta explică de ce în
multe cazuri aceeași denumire este folosită atât cu privire la metodă, cât și pentru a
desemna tehnica de realizare a acesteia.
Complexitatea fenomenului infracțional determină în mod necesar o abordare
interdisciplinară, fiind necesare investigații cu caracter sociologic, psihologic,
psihiatric, biologic, antropologic, juridic etc., datele obținute fiind integrate și
corelate teoretic într-o manieră metodologică proprie științei criminologiei.
Această integrare și corelare devine posibilă numai în măsura în care pe plan
metodologic se realizează o conlucrare interdisciplinară efectivă care să conducă la
sintetizarea tuturor datelor obținute.
Iată de ce metodologia criminologică este acea parte din criminologie care se
ocupă cu studiul metodelor și tehnicilor de investigare a fenomenului infracțional,
urmărind integrarea acestora într-un sistem logic și coerent, care să permită
îndeplinirea scopurilor acestei științe.

I. Cercetarea criminologică

Cercetarea criminologică îmbracă două haine: cercetarea fundamentală și

cercetarea aplicată.
A. Cercetarea fundamentală în criminologie
În criminologie, cercetarea fundamentală vizează cunoașterea și explicarea
obiectului de studiu al acestei științe și presupune anumite etape de realizare a
acesteia, care, de altfel corespund imperativului funcțiilor criminologiei:
a) Documentarea presupune, în egală măsură, observarea faptelor,
colectarea datelor și clasificarea acestora, dar și pregătirea teoretică complexă a celui
care efectueză cercetarea. Lucrările și publicațiile de specialitate constituie surse
indispensabile în această direcție, documentarea strictă asupra datelor teoretice și
cercetărilor deja efectuate în domeniul studiat având rolul de a impune un anumit
standard de calitate cercetătorului care își asumă o anumită direcție de cercetare.
b) Elaborarea ipotezelor explicative reprezintă o consecință firească a
primei etape. Ipoteza, în cercetarea criminologică, constituie o construcție deductivă
elaborată plecând de la faptele observate și destinată unei verificări ulterioare.
întrucât, pentru a fi acceptată, ea trebuie demonstrată.
Ipotezele, după obiectul studiat, se pot referi la faptele supuse explicării (ex:
creșterea criminalității într-o perioadă dată), la conceptele utilizate în teorie sau
practică (ex: conceptul de crimă organizată), lă regularitățile observate (ex: corelația
între situația economică și rata delincventei) sau la contradicțiile între observațiile
noi și teoriile anterioare.
De asemenea, după nivelul lor de generalitate, ipotezele pot fi generale, dacă
se referă la un ansamblu de fenomene, ori particulare, dacă stabilesc o legătură între
două fenomene (ex: relația dintre destrămarea familiilor și delincvența juvenilă).
Pentru a fi admisibile din punct de vedere metodologic, ipotezele trebuie să
se refere la fenomene observabile, să utilizeze concepte precise, să fie specifice
domeniului analizat și să fie verificabile și să se refere la aspectele de noutate ale
cercetării. Sunt considerate ca inadmisibile ipotezele contradictorii sau circulare.
c) Verificarea ipotezelor pe cale experimentală în criminologie este o
încercare extrem de dificilă, deoarece criminalitatea nu se poate produce în
laborator. Din acest motiv, în realizarea quasiexperimentelor se utilizează grupuri de
control.
Uneori, cercetarea criminologică fundamentală are drept obiectiv depășirea
acestui nivel, vizând elaborarea unei teorii criminologice.
Teoria criminologică nu este doar o ipoteză verificată, ea reprezintă un
ansamblu structurat de concepte și judecăți de valoare care are ca scop explicarea
sintetică a realității.
B. Cercetarea aplicată în criminologie
În criminologie, cercetarea aplicată urmărește măsurarea valorii științifice a
mijloacelor de combaterea a infracționalității (sistemul penal, prevenirea
criminalității, tratamentul de resocializare a infractorilor etc.), adaptarea acestora la
realitățile sociale și, eventual configurarea unor instrumente noi de combatere a
flagelului criminal.
Cercetarea aplicată se desfășoară pe parcursul a trei etape:
a) Documentarea prealabilă presupune studierea domeniului supus
cercetării. Ea trebuie să vizeze analiza conținutului teoretic al domeniului studiat,
rațiunea care a stat la baza adoptării mijlocului respectiv de luptă contra
criminalității, măsura și modalitățile în care acel mijloc este efectiv aplicat.
b) Diagnosticarea este o consecință logică a documentării și are ca
obiectiv aprecierea științifică asupra efectivității și eficacității mijlocului studiat,
precum și anticiparea utilității lui din perspectiva dinamicii stării de fapt.
c) Propunerea de schimbare este etapa finală a cercetării aplicate și are loc
doar dacă rezultatele cercetării o impun, caz în care propunerea de schimbare trebuie
să indice concret ce trebuie schimbat, în ce manieră și care sunt modalitățile prin
care se realizează schimbarea pentru ca ea să conducă la noul obiectiv. De asemenea,
analiza schimbării trebuie să explice modificările care se vor produce prin aplicarea
acesteia și de ce sunt ele preferabile situației preexistente. De regulă, o cercetare
criminologică aplicată se finalizează cu un studiu adresat nivelului instituționalizat
al politicii penale și, uneori, chiar cu o propunere "de lege ferenda".

II. Izvoarele cercetării criminologice

Cercetarea criminologică, fie ea fundamentală sau aplicată, nu se desfășoară

pe un loc gol. întotdeauna există un ansamblu de date teoretice și factuale care
trebuie preluate critic.
Privită ca ansamblu al infracțiunilor comise într-o perioadă determinată de
timp pe un anumit teritoriu geografic, criminalitatea este un fenomen esențialmente
cantitativ. Din această perspectivă, criminologia utilizează indicatori cantitativi ai
criminalității și ai diferitelor forme de reacție socială. în mod tradițional, măsurarea
criminalității se realizează prin intermediul diverselor tipuri de statistici.

II. 1. Statisticile criminalității

Analizînd problematica statisticilor criminalității, nu intenționăm să abordăm
tehnica statistică de cercetare criminologică. De altfel, prin ele însele, statisticile
criminalității nu constituie o cercetare criminologică, ci înregistrări de date factuale,
în schimb, utilizarea specifică a acestora de către criminologi reprezintă o anumită
tehnică de cercetare.
Există statistici internaționale și statistici naționale: Statisticile internaționale
realizate mai întâi de Interpol și ulterior de institutele O.N.U. specializate în
prevenirea și controlul științific al criminalității realizează o analiză comparată a
stării și dinamicii fenomenului infracțional în diferite țări (de regulă, în plan
regional). Statisticile naționale aparțin diverselor instituții implicate în lupta îm-
potriva Criminalității și într-o anumită măsură ele reprezintă imaginea muncii
desfășurate în acele instituții.
Dintre statisticile naționale evidențiem statisticile elaborate de Ministerul
Justiției, Ministerul Public și cele întocmite de Ministerul de Interne, între acestea
există deosebiri vizibile, mai ales că sunt realizate pe criterii oarecum diferite.
Statisticile Ministerului Justiției se referă la criminalitatea legală, respectiv
cauzele în care instanțele de judecată au pronunțat hotărâri de condamnare rămase
definitive. Ele sunt întocmite pe criteriul persoanelor condamnate. Prin comparație,
statisticile întocmite de Direcția penitenciarelor, deși constituie o oglindă firească a
activității justiției, sunt mai plastice și ilustrează mai bine populația închisorilor.
Statisticile Ministerului de Interne și cele ale Ministerului Public iau în
considerare criminalitatea aparentă. Aceste statistici utilizează criteriul faptei penale
și al prejudiciului cauzat, indiferent dacă autorii sunt cunoscuți sau nu.
 Ele includ o mare diversitate de înregistrări, comparații și chiar analize
grafice.
Un aspect demn de semnalat este acela că, în realitate, statisticile judiciare nu
înregistrează criminalitatea reală ci, mai degrabă, reacția socială formală împotriva
criminalității, înțelegând prin aceasta că o parte importantă a fenomenului
infracțional (cifra neagră) rămâne în afara tabloului statistic.
O altă problemă inerentă statisticilor judiciare este aceea că ele produc o
anumită deformare a imaginii asupra fenomenului infracțional întrucât nu dispun de
un sistem de evaluare a criminalității în funcție de gravitatea faptelor penale
consemnate. Pentru a corecta această deformare s-a propus aplicarea unui indice al
gravității, numit "index al criminalității". Sistemul cel mai cunoscut este acela
propus de americanii Sellin și Wolfgang care are o bază sociologică de calcul. Crima
nu mai este considerată ca o noțiune juridică, ci ca un "eveniment sociologic" și este
descompusă în mai multe "subevenimente" cărora li se atribuie o valoare în funcție
de gravitate. Totalul valorilor acestor subevenimente dă valoarea evenimentului
(infracțiunii) care va figura în statistică.

II. 2. Sondajele
Doar statisticile judiciare nu sunt în măsură să evalueze criminalitatea reală,
utilizându-se tehnici noi precum sondajele de victimizare și sondajele criminalității
recunoscute (auto-raportate).
Sondajele de victimizare constau în chestionarea unui grup aleator constituit
dacă a fost victima uneia sau mai multor infracțiuni, dacă au reclamat aceste fapte și
dacă nu, de ce s-au abținut. Sondajele criminalității auto-raportate constau în
chestionarea unui grup similar (ori a aceluiati grup ca în cazul precedent) dacă au
comis fapte penale, în ce au constat aceste infracțiuni, dacă autorii au fost descoperiți
sau nu. Ambele, tipuri de sondaje au, la rândul lor, o carență importantă: evaluarea
imprecisă și uneori lipsită de seriozitate a stării reale a criminalității.
Un alt tip de sondaj util pentru cercetarea criminologică este sondajul de
opinie asupra sentimentelor de insecuritate. în funcție de starea și dinamica
fenomenului infracțional, opinia publică manifestă anumite atitudini reactive între
care, în primul rând, teama de a nu deveni victimă. Deși esre un sondaj compozit
întrucât el relevă atât teama emoțională cât și preocuparea intelectuală față de acest
fenomen, sondajul de opinie asupra sentimentelor de insecuritate este un instrument
de lucru util din care pot rezulta aspecte de interes pentru cercetarea criminologică.
In concluzie putem afirma că nu există indicatori întru totul .satisfăcători în
materia fenomenului infracțional. Din acest motiv, abordarea cantitativă trebuie
dublată de cercetarea calitativă asupra criminalității, utilizând în acest scop metode
și tehnici specifice criminologiei, ori adaptate în suficientă măsură la scopul propus.