PARTEA I.

FUNDAMENTE TEORETICE

TEMA 1. Criminalistica - domeniu de cunoaştere în sistemul ştiinţelor (2 ore)

1.1. Noţiunea şi obiectul. 1.2. Sistemul şi sarcinile criminalisticii. 1.3. Metodele de cercetare.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor.

1.1. Noţiunea şi obiectul

Apărarea ordinii de drept presupune protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni.
A atinge acest scop este posibil numai în baza respectării stricte a legii, implementării în practica
de urmărire penală a realizărilor progresului tehnico-ştiinţific, a tehnologiilor informaţionale
contemporane, a experienţei pozitive a ţărilor dezvoltate.
Un rol însemnat în acest sens îi revine criminalisticii – ştiinţă a investigării infracţiunilor,
apărută la finele sec. al XIX –lea graţie unor practicieni şi savanţi luminaţi, printre care un loc de
frunte î-l ocupă judecătorul de instrucţie austriac Hanns Gross, care primul a folosit această
noţiune pentru a întitula o nouă ramură a ştiinţei ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării
infracţiunilor. Funcţia ei primordială constă în studierea activităţilor infracţionale şi generalizarea
experienţei de luptă cu criminalitatea în scopul elaborării metodeor şi mijloacelor eficiente de
descoperire şi cercetrare a infracţiunilor.
Chiar de la începuturile sale criminalistica a ţinut să-şi precizeze domeniul său de cunoaştere.
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu î-l constituie toată realitatea lumii înconjurătoare.
Totodată, fiecare din ramurile ştiinţei în parte studiază o latură sau o anumită parte a acestei
realităţi, fie materială sau ideală.
Criminalistica ca ştiinţă are un dublu obiect de studiu: legităţile realităţii obiective ce se
manifestă cu ocazia comiterii infracţiunilor şi reflectării lor în ambianţa înconjurătoare, în
memoria oamenilor, precum şi legităţile ce determină munca de descoperire, cercetare si
prevenire a acestora.
Orice activitate infracţională este legată de mediul unde aceasta se desfăşoară, exercitând
influentă asupra lui şi reflectându-se totodată în el. Rezultatele acestor reflectări prezintă
multiplele amprente ale infracţiunii şi autorului ei, utile pentru a reconstitui fapta şi a stabili
împrejurările adevărate în care aceasta s-a săvârşit.
Apariţia urmelor şi altor surse materiale de informaţie cu semnificaţie criminalistică poartă
caracter universal, constant, repetabil şi indispensabil, supunându-se legităţilor obiective comune
oricărui proces de reflectare a diverselor activităţi, inclusiv şi a celor ilicite.
Pentru ca aceste urme, depistate în cursul investigaţiilor să devină probe judiciare, ele trebuie
strânse, examinate, evaluate şi administrate conform cerinţelor legii procesual penale. Aceste
operaţiuni efectuate de organele de urmărire penală se supun la fel unor legităţi studiate de
criminalistică, cunoaşterea cărora contribuie la elaborarea metodelor şi mijloacelor practice de
combatere şi prevenire a faptelor penale.
Prin urmare, criminalistica este un domeniu specific de cunoaştere ce vizează, pe de o parte,
activitatea infracţională, iar pe de altă parte, antipodul ei – activitatea de descoperire şi cercetare a
infracţiunilor.
Numai stăpânind legităţile acestor genuri de activitate, realizările de ultimă oră din diversele
domenii, dar şi experienţa pozitivă a criminaliştilor pe plan mondial este posibil a elabora
recomandaţii şi tehnici adecvate în lupta contra criminalităţii contemporane.

În concluzie, criminalistica poate fi definită ca o ştiinţă ce studiază activitatea infracţională,

mecanismul de reflectare a acesteea în sursele de informaţii, precum şi activitatea de
stabilire a adevărului în cauzele instrumentate, prin metode, procedee şi mijloace speciale,
elaborate în baza cunoaşterii legităţilor acestor activităţi, a experienţei pozitive şi a
realizărilor ştiinţelor naturii, tehnicii, disciplinelor umanistice.
1.2. Sistemul criminalisticii
La ora actuală șiinţa şi cursul universitar de criminalistică este structurat în patru
compartimente: teoria generală a criminalisticii, tehnica criminalistică, tactica criminalistică,
metodica criminalistică - toate, constituind suportul ştiinţific în lupta cu criminalitatea.
Teoria generală este baza metodologică a ştiinţei în totalitate, o imagine idealizată a acesteia
ce cuprinde trei blocuri de cunoştinţe: 1) bazele scientologice ale criminalisticii (obiectul,
sistemul, principiile, sarcinile, istoria ştiinţei şi alte elemente introductive); 2) bazele ei
metodologice (sistemul de metode şi idei folosite în cercetările criminalistice); 3) sistemul de
teorii criminalistice doctrinare - „extrase” din conţinutul celorlalte trei compartimente.
Deci, teoria generală a criminalisticii constituie un sistem de principii conceptuale, noţiuni şi
categorii, definiţii şi conexiuni ce interpretează obiectul ştiinţei în ansamblu1.
Tehnica criminalistică prezintă un ansamblu de cunoştinţe sintetice, în baza cărora se
elaborează metode şi diverse tehnici, destinate colectării, examinării şi utilizării materialelor de
probă la investigarea infracțiunilor. Compartimentul este alcătuit din două părţi: 1) Tezele
generale în care se abordează noţiunea, sistemul şi sarcinile ei, clasificarea, principiile şi formele
de aplicare a metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice ş.a.; 2) Mijloacele tehnico-
criminalistice şi procedeele propriu-zise de căutare și procesare a materialelor de probă.
Fundamentul acestui compartiment îl formează atât datele unor ştiinţe tehnice, cât şi naturale,
incluse în mai multe subramuri considerate astăzi tradiţionale, precum: - fotografia criminalistică,
înregistrarea audio şi video; - cercetarea urmelor materiale ale infracţiunii; - cercetarea
criminalistică a armelor şi urmelor acestora; - cercetarea documentelor; - gabitoscopia
criminalistică; - asistenţa informaţională a activităţilor criminalistice (înregistrarea) ş.a.
Tactica criminalistică constituie, de asemenea, un sistem de teze ştiinţifice şi recomandaţii
practice, elaborate în baza studierii legităţilor din sfera organizării, planificării şi efectuării
urmăririi penale, predestinat optimizării procesului de investigaţie al infracţiunilor, realizat în
condiţii de împotrivire reală sau potenţială, directă sau indirectă din partea unor subiecţi cu
interese contrare celor ce preocupă organele de urmărire penală.
Tactica criminalistică cuprinde: 1) Tezele generale ce privește problematica obiectului,
structurii, sarcinilor şi principiilor tacticii, dar şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de
urmărire penală, precum: - planificarea cercetării infracţiunilor; - tactica interacţiunii organelor de
urmărire penală cu cele speciale de investigaţii şi criminalistice; - valorificarea sprijinului maselor
largi de populaţie, a mijloacelor mass-media în activitatea de investigație; - teoria privind
versiunile criminalistice; - teoria privind situaţiile de urmărire penală; - teoria privind procedeele
tactice aplicate în activitatea de urmărire; - teoria privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria
privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a. 2) Tactica pregătirii, efectuării şi fixării
rezultatelor acţiunilor de urmărire penală, prevăzute de CPP RM.
Metodica criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora se elaboreaă
indicaţii metodice şi recomandaţii practice privind organizarea şi realizarea investigării
diverselor varietăţi de infracţiuni, prezentate în legea penală (omoruri, tâlhării, violuri, furturi
etc.). Structura metodicii cuprinde: 1) Tezele generale consacrate expunerii bazelor metodologice
ale compartimentului (obiectul, sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte subramuri),
precum şi fundamentele ştiinţifice ale organizării cercetării şi prevenirii infracţiunilor, precum: -
teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor; - teoria privind metodicile
particulare de cercetare a infracţiunilor; - teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor; -
clasificarea criminalistică a infracţiunilor; - teoria privind algoritmizarea cercetării infracţiunilor
ş.a. 2) Metodicile particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni, adică sfaturi
ştiinţific argumentate ce poartă caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni ce
sunt, de regulă, consfinţite normativ în legea penală.

1
Аверьянова Т., Белкин Р.С., Корухов Ю.Г., Россинская Е.Р. Криминалистика. Учебник для вузов. Под ред.
профессора Р.С.Белкина. М.: Издательская группа НОРМА – ИНФРА. М., 1999, c.42.
 1.3. Sarcinile și metodele de cercetare

Sarcina generală a criminalisticii este asistenţa ştiinţifică şi sprijinul organelor de drept în

activitatea de investigare a infracţiunilor.
Sarcinile speciale, caracteristice doar acestei ramuri ştiinţifice, tradiţional, se rezumă la
următoarele: a) analiza legităţilor ce fac temelia obiectului de studiu al criminalisticii, dezvoltarea
de mai departe a teoriei generale şi a celor particulare drept condiţie necesară pentru lărgirea
bazelor teoretice şi sporirea eficacităţii practice a recomandaţiilor ei; b) elaborarea noilor mijloace
şi metode de colectare, examinare şi utilizare a materialelor de probă, perfecţionarea celor
existente; c) elaborarea şi perfecţionarea bazelor organizatorice, tactice şi metodice ale urmăririi
penale şi a dezbaterilor judiciare; d) studierea criminalisticii ţărilor dezvoltate, implementarea
experienţei pozitive a acestora în practica de urmărire penală a țării noastre.
Sarcinile concrete: a) asistenţa criminalistică a activităţii de combatere a crimei organizate şi
a corupţiei, narcomaniei, contrabandei, traficului de persoane, a terorismului, banditismului,
asasinatelor la comandă, infracţiunilor informatice, economice, ecologice etc.; b) implementarea
unor sisteme automatizate de evidenţă criminalistică şi algoritmizare a cercetării infracţiunilor.
Metodele de cercetare. Metoda, în accepţia cea mai largă a cuvântului, este modul de
percepere, însuşire şi transformare a realităţii lumii înconjurătoare, o modalitate de cunoaştere a
realităţii, de soluţionare a unor sarcini.
Legea universală a dialecticii este determinantă şi în investigaţiile criminalistice.
Metode general-ştiinţifice, care se sprijină pe logică: analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia;
ipoteza; analogia; abstractizarea; generalizarea. O altă grupă de metode au ca suport folosirea
organelor senzoriale şi de raţiune ale omului: observaţia; - descrierea; - comparaţia –
experimentul; modelarea - metode matematice şi cibernetice; - metode euristice.
A treia verigă o constituie metodele speciale ale criminalisticii, structurate în două grupe.
1) Metode criminalistice propriu-zise, adică elaborate de însăşi ştiinţa în cauză şi valabile pentru
cercetările criminalistice realizate în cadrul tuturor compartimentelor şi anume: - metode tehnico-
criminalistice (fotografice, traseologice, balistice, gabitoscopice, de descoperire, fixare şi
cercetare a urmelor în condiţii de teren, de interpretare a urmelor la faţa locului, de expertizare a
probelor în condiţii de laborator etc.); - metode tactico-criminalistice sprijinite pe datele logicii,
ale psihologiei, organizării ştiinţifice a muncii, pe tezele teoriei adoptării deciziilor, a dirijării
reflexive, a reflexiilor euristice ş.a. - metode criminalistice de prevenire, descoperire şi cercetare a
infracţiunilor (metode de cercetare programată, crearea unor algoritmi de cercetare şi modelare
criminalistică ş.a. ).
2) Metode preluate din alte ştiinţe sau transformate şi adaptate creativ la propriile necesităţi: -
metode fizice şi chimice de examinare a morfologiei (structurii exterioare), a compoziţiei,
structurii şi însuşirilor diverselor substanţe, materiale şi articole; - biologice de analiză a urmelor
de sânge, spermă, salivă, fire de păr de natură umană şi animalică, particule provenite de la
diverse plante etc; - sociologice, utilizate pentru colectarea datelor despre caracteristica
fenomenelor şi obiectelor cercetate; - psihologice, aplicate mai cu seamă în cadrul tacticii
criminalistice pentru studierea actelor comportamentale ale diverşilor subiecţi ai procesului penal
etc.; - statistice, folosite pentru analiza caracteristicilor fenomenelor analizate; - antropologice şi
antropometrice, aplicate, spre exemplu, pentru identificarea victimei unui omor după rămăşiţele
osteologice ş.a.
Metodele sus-menţionate nu se folosesc izolat una de alta, ci numai într-o legătură reciprocă,
în sistem. Trebuie avut în vedere că metodele de stabilire a adevărului aplicate în cadrul
instrumentării cauzelor reale sunt strict raportate la cerinţele legii procesual penale. Totodată,
utilizarea acestora, mai cu seamă a celor preluate din alte ştiinţe este posibilă numai după o
verificare şi validare ştiinţifică severă a eficacităţii şi inofensivităţii lor pentru om şi mediul
înconjurător, în deplină concordanţă cu normele etice.
1.4. Criminalistica în sistemul ştiinţelor
Sarcinile ce stau în faţa criminalisticii şi specificul obiectului de cercetare determină locul ei
distinct în sistemul ştiinţelor implicate în realizarea actului de Justiţie (dreptul penal, dreptul
procesual penal, criminologia, medicina legală, psihologia judiciară etc.), ea oferind instrumente
ştiinţifice eficiente de soluţionare a diferitelor cauze.
Rezultă deci, o strînsă legătură între criminalistică şi aceste ştiinţe, care au un obiect comun de
studiu – criminalitatea în ansamblu şi faptele infracţionale concrete.
O legătură mai pronunţată se observă între criminalistică şi dreptul procesual penal, cea dintâi
elaborând procedee şi reguli tactice pentru o realizare mai eficientă a activităţilor de urmărire
penală, cea din urmă stabilind limitele şi condiţiile de aplicare a acestor reguli şi recomandaţii la
înfăptuirea acţiunilor de urmărire penală, competenţele participanţilor privind utilizarea metodelor
şi mijloacelor criminalistice.
Cu dreptul penal, această legătură se manifestă prin urmărirea unui scop comun – realizarea
politicii penale. Studiind acţiunile ce constituie infracţiuni, dreptul penal determină elementele
constitutive ale acestora, prilej pentru care criminalistica elaborează mijloace de cercetare a lor.
Datele dreptului penal privind stadiile activităţilor infracţionale, vinovăţia, participaţia şi alte
momente sunt puse la baza elaborării versiunilor de urmărire penală, a metodicilor de cercetare a
cauzelor, a creării caracteristicilor criminalistice ale genului de infracţiuni ş.a.
Relaţii trainice există între criminalistică şi criminologie. Acestea rezidă în faptul că parametrii
criminologici ai fenomenului infracţional în ansamblu (starea, dinamica, structura etc.)
demonstrează nu numai nivelul eficacităţii practice a utilizării mijloacelor şi cunoştinţelor
criminalistice, dar şi eventualele direcţii de aplicare a unor astfel de metode şi mijloace în scopul
investigării infracţiunilor.
Raporturi strânse există şi cu teoria activităţii speciale de investigaţii. Legătura constă în
faptul că la elaborarea problemelor tacticii şi metodicii criminalistice se ia în calcul potenţialul
activităţii speciale de investigaţii şi, dimpotrivă, dezvoltarea acesteia din urmă se sprijină pe
recomandaţiile criminalisticii. Odată cu adoptarea Legii RM Cu privire la activitatea specială de
investigaţii nr. 59 din 29.03.2012, aceste legături s-au întărit graţie reglementării juridice a
posibilităţii utilizării datelor obţinute din surse conspirative în calitate de probe judiciare.
Cu medicina legală, legătura se manifestă pe mai multe planuri. De exemplu, în cazul
asasinatelor, al sinuciderilor, violurilor, criminalistica ajută la stabilirea circumstanţelor şi a
modului de comitere a acestor fapte, iar medicina legală contribuie la determinarea naturii
leziunilor de pe corpul victimei etc. În cazurile accidentelor de circulaţie, ale infracţiunilor comise
cu arme de foc, se dispun expertize complexe medico-legale şi criminalistice.
Este greu de închipuit criminalistica contemporană detaşată de astfel de domenii de cunoaştere
ca filozofia, logica, etica, psihologia judiciară, care stau la temelia teoriei generale şi a
metodologiei acestei ştiinţe. În baza categoriilor filozofice, s-a creat şi teoria generală a
criminalisticii, teoriile doctrinare ale acesteia, care determină legităţile, în baza cărora se
elaborează metodele, mijloacele şi recomandaţiile criminalisticii. Etica este o ştiinţă despre
morală și spiritualitate, despre sistemul de norme şi reguli de conduită în societate şi prezintă un
principiu călăuzitor în criminalistică. Morala se manifestă drept un criteriu de admisibilitate a
recomandaţiilor criminalistice, aceasta este luată în considerare la elaborarea conduitei ofiţerului
de urmărire penală, a ofițerului de investigații în activitatea de colectare, cercetare şi utilizare a
probelor – deontologia.
 TEMA 2. Identificarea şi diagnosticarea criminalistică (2 ore)
2.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării. 2.2. Formele, obiectele şi genurile
identificării. 2.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor. 2.4. Etapele și stadiile identificării
criminalistice. 2.5. Diagnostica criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei.

2.1. Noţiunea, specificul şi premisele ştiinţifice ale identificării

În cadrul cercetării infracţiunilor adeseori apare necesitatea de a constata după urmele acestor
incidente legătura unui obiect sau persoană cu cauza instrumentată. Astfel, după amprentele
digitale sau profilul tălpilor rămase pe pămînt trebuie să se stabilească persoana care a operat la
locul faptei; după urmele de anvelope se caută transportul dispărut. În toate cazurile de acest gen
principalul constă în a recunoaşte obiectul după imaginea lui – identificarea criminalistică.
Aici ambele noţiuni – obiectul şi imaginea trebuie privite cât mai larg. Ca obiect al
identificării poate fi o persoană sau haina ori încălţămintea lui, unealta infracţiunii, mijlocul de
transport, arma ori instrumentul folosit etc. Prin imaginile (reflectările) obiectului se presupun
atât diferitele urme materiale, fotografii, înscrisuri, obiecte fragmentate etc., cât şi reprezentările
lor întipărite în memoria omului.
Identificarea într-o accepţiune vastă poate fi privită ca o capacitate fundamentală a gândirii, o
metodă de cunoaştere, prin mijlocirea căreia se determina egalitatea obiectului cu sine însuşi.
Facultatea de a recunoaşte şi de a deosebi realitatea prin simţuri, de a sesiza proprietăţile unor
obiecte şi de a le individualiza este dată de la natura omului, care n-ar putea să existe fără această
aptitudine. Noi deschidem uşa, identificând prietenii şi rudele după timbrul vocii, urcăm în
microbuz determinând numărul rutei, întâlnim în mulţimea de studenţi colegii, recunoscîndu-i
după haină, ţinută, alte semnalmente.
Deci, identificarea criminalistică prezină o activitate de examinare comparativă a
obiectelor materiale şi a imaginilor acestora în scopul stabilirii identităţii lor şi obţinerii
datelor utile pentru descoperirea şi cercetarea infracţiunilor.
La temelia identificîrii stau cunoscutele teze dialectice privind individualitatea, stabilitatea
relativă şi reflectivitatea obiectelor lumii înconjurătoare.
Esenţa individualităţii constă în aceea că chiar şi printre obiectele similare cuprinse în clase,
genuri, tipuri etc. nu există şi nici nu pot exista asemenea, care ar coincide între ele pe deplin.
Fiecare obiect este strict individual, irepetabil, la singular, adică se distinge prin ceva de altele,
asemănătoare lui. În ce priveşte a doua premisă ştiinţifică – stabilitatea relativă, trebuie de
subliniat că cu scurgerea timpului obiectele şi fiinţele suferă prefaceri. Nimic nu este constant,
neschimbător. Totul se modifică şi se consumă. Însă, pentru o anumită perioadă de timp orice
obiect îşi păstrează un oarecare număr de trăsături calitative, care îl face să rămînă ceea ce este.
Deci, identificarea este obiectiv posibilă numai dacă schimbările sunt neînsemnate, adică dacă
ele nu modifică esenţa obiectului, proprietăţile lui. În caz contrar, obiectul încetează de a mai fi
acelaşi, el devine alt obiect. Iată de ce, individualitatea apare relativ stabilă.
O altă premisă o constituie reflectivitatea, adică capacitatea obiectelor de a se reflecta şi de a fi
reflectate. Reflectarea constă în însuşirea sistemelor materiale de a reproduce particularităţile
obiectelor aflate în conexiune. Reflectarea ca imagine a obiectului, de rând cu celelalte premise
permit identificarea, fie în sens pozitiv, fie în sens negativ, de excludere a acestuia.
Identificarea se aplică nu numai în criminalistică, dar şi în alte domenii, precum ar fi fizica,
chimia, antropologia ş.a., având, în cazul dat, sarcina de a stabili natura obiectului (substanţei),
apartenenţa lui la o anumită clasă, specie, varietate de obiecte. Însă, spre deosebire de aceste
ramuri, identificarea în criminalistică se evidenţiază prin trăsăturile ei specifice: - stabilirea unei
identităţi individuale, adică determinarea unui obiect concret implicat în infracţiune; - obiectele ce
urmează a fi identificate, de regulă deţin formă şi parametrii exteriori constanţi; - rezultatele
acestor identificări îmbracă forme strict determinate de lege – rapoarte de expertiză, procese-
verbale etc; - identificarea se realizează în scopul investigării infracţiunilor.
 2.2. Formele, obiectele şi genurile identificării
Identificrea poate fi înfăptuită în două forme: neprocesuală şi procesuală.
Din momentul constatării faptului comiterii unei infracţiuni angajaţii serviciilor operative de
investigaţii ale organelor de drept realizează măsuri de stabilire a făptuitorului, martorilor,
victimelor, precum şi a altor împrejurări ale cauzei. În cadrul acestor operaţiuni, persoanele
căutate se stabilesc după fotografii, portrete-robot, semnalmente, urme de miros – activităţi care,
în fond, prezintă identificări. Alteori, verificăriele după evidenţele criminalistice în cadrul
urmăririi penale, poartă la fel, caracter identificator. În rezultatul acestor acţiuni se alcătuesc
diverse acte neprocesuale ce nu pot servi drept sursă de probaţiune în cauzele istrumentate.
Mai frecvent identificarea criminalistică se foloseşte în formă procesuală, atât în cadrul
expertizelor identificatoare, cât şi în procesul de prezentare spre recunoaştere a persoanelor sau a
altor obiecte, rezultatele cărora prezintă probe judiciare (rapoarte de expertiză, procese-verbale
ale acţiunilor de urmărire penală).
În cadrul identificării sunt antrenate diferite obiecte. Astfel, teoria identificării distinge:
- obiecte de identificat, denumite şi obiecte scop. Acestea pot fi diferite lucruri (pistol, unealtă
de spargere, imprimantă etc.), persoana infractorului, animale, porţiuni de teren etc.
- obiecte identificatoare, denumite şi obiecte mijloc de identificare, ce servesc la stabilirea
obiectelor căutate. Această grupă cuprinde obiecte de natură necunoscută, modele tip de
comparaţie, diferite urme-materiale (de încălţăminte, de mîini, tuburi sau glonţi traşi etc.), unele
părţi de obiecte fragmentate. Aici reconstituirea întregului după părţile componente constituie o
varietate a identificării criminalistice.
Confruntarea nemijlocită a obiectului identificator cu cel ce urmează a fi identificat nu este
posibilă întotdeauna, deaceea pentru identificare sunt necesare modele de comparaţie. În funcţie
de modul de obţinere se disting modele libere şi modele experimentale. Cele libere
(preconstituite) iau naştere înaintea comiterii faptei, neavînd legătură cu cauza cercetată (scrisori,
note personale, cartuşe ridicate de la vînători). Modelele experimentale se obţin în cadrul
cercetărilor de expertiză a obiectelor concrete (glonţii traşi din arma suspectă).
Genurile identifcării criminalistice în funcţie de caracteristicile obiecteor de identificat, pot fi
divizate în următoarele grupe: identificări după caracteristicile structurii exterioare; după
complexele funcţional-dinamice; după compoziţia şi structura obiectelor.
1. Identificarea după caracteristicile structurii exterioare este posibilă în cazurile în care
obiectele de identificat deţin complexe de caracteristici identificatoare (formă, dimensiuni, relief
şi microrelief). Spre exemplu, identificarea făptuitorului după urmele de mâini, de picioare ș.a.
2. Identificarea după complexele funcţional-dinamice. Spre exemplu, identificarea persoanei
după scris şi semnătură, după particularităţile mersului etc.
3. Identificarea după structura şi compoziţia obiectelor. Este posibil a identifica ansamluri
de obiecte ca entităţi (pistolul şi coburul, ţigaretele unei cutii etc.), precum şi obiectele amorfe
(pulverulente, lichide).
După natura obiectelor identificatoare, distingem identificarea după imaginile fixate material,
după imaginile fixate în memorie şi identificarea întregului după părţile componente.
4. Prima vizează identifcarea după diferitele feluri de urme (digitale, de picioare, de arme ș.a.
5. Identificarea după imaginile fixate în memorire (psihofiziologice) se bazează pe faptul că
obiectul identificării este întipărit în memoria anumitor persoane (martori oculari, victime etc.).
6. Identificarea întregului după părţile componente, aceasta se realizează prin confruntarea
unor părţi ale obiectului (cioburi de sticlă, fragente de detalii, hârtie etc.), găsite la faţa locului sau
ridicate de la bănuiţi după muchiile fragmentate, microrelieful, structura, însuşirile lor.
De rând cu identificarea, în criminalistică există noţiunea de determinare a apartenenţei
generice. Scopul ei este de a stabili atribuţia obiectului la o specie, gen, varietate de obiecte, fie
realizându-se ca prima etapă a identificării individuale, fie ca sarcină de sinestătătoare. La fel ca
şi identificarea, stabilirea apartenentei de gen are o mare însemnătate practică.
 2.3. Caracteristicile identificatoare ale obiectelor
Orice obiect al lumii materiale se bucură de un ansamblu de proprietăţi, ce caracterizează
structura lui exterioară, componentele materiale din care este alcătuit.
În scopul identificării nu este neapărat necesar de a studia toate însuşirile obiectului.
In calitate de caracteristici identificatoare mai frecvent se folosesc cele ce privesc forma,
dimensiunile, microrelieful suprafeţei obiectului.
Alteori identificarea este posibilă şi după însuşirile substanţiale ale obiectului: compoziţia
chimică, densitatea, duritatea, conductibilitatea electrică ş.a. În fine, ca caracteristici
identificatoare pot servi şi unele reflectări transformate ale însuşirilor obiectului.
Astfel, identificarea persoanei după scris constă în recunoaşterea lui după caracteristicile
întipărite în text, care oglindesc deprinderile dinamice ale acestei persoane de a scrie şi de a mînui
condeiul.
Deci, prin caracteristică identificatoare putem subînţelege semnul, elementul specific ce
pune în evidenţă însuşirea obiectului.
Din definiţie se observă că caracteristica, semnalând existenţa unei proprietăţi a obiectului,
îndeplineşte o funcţie informaţională. Studierea multilaterală, separată şi în totalitate a
caracteristicilor obiectelor comparate conduce în final la confirmarea sau infirmarea identităţii lor.
Pentru ca aceste semne specifice să fie utilizate în calitate de identificatoare ele trebuie să
răspundă unor condiţii. Principala este specificitatea şi originalitatea lor. În acest scop e necesară
capacitatea caracteristicii de a distinge obiectul dintr-o multitudine de lucruri asemănătoare.
A doua condiţie este însuşirea caracteristicii de a se reproduce autentic şi uniform în fiecare
caz de formare a urmei lăsată de obiectul dat.
In sfirsit, o premiză indispensabilă pentru o corectă identificare o constituie constatarea
stabilităţii relative a caracteristicii, adică eventuala capacitate de a se schimba cât mai puţin
posibil în perioada cuprinsă între momentul creării urmei şi momentul identificării obiectului.
Teoria identificării criminalistice clasifică caracteristicile după diferite temeiuri.
Raportate la obiect în întregime ele se divizează în generale şi particulare, primele exprimînd
trăsăturile cele mai comune tuturor obiectelor de acest gen, secundele evidenţiind un obiect din
toate celelalte asemănătoare lui.
Trebuie însă precizat că orice caracteristică particulară luată izolat nu este suficientă pentru a
individualiza obiectul. Asemenea trăsături se pot repeta şi la alte obiecte similare.
Individualizează obiectul doar o totalitate de caracteristici, un cumul de detalii, care în
criminalistică poartă denumirea de ”totalitate identificatoare”.
Aceasta se explică prin faptul că repartizarea caracteristicilor pe suprafaţa sau în masa
obiectului, de multe ori chiar şi apariţia lor, poartă un caracter întîmplător.
Conform teoriei probabilităţilor în asemenea localizare şi în aşa combinare, particularitaţile
evidenţiate sunt practic irepetabile.
Caracteristicile identificatoare se mai împart în calitative şi cantitative. Primele se expun prin
termene ce oglindesc conţinutul obiectului.
Spre ex., descrierea tipului şi varietăţii desenului papilar (laţ, dextrodeltic).
A doua grupă exprimă însuşiri dimensionale (lungimea urmei, numărul ghinturilor canalului
ţevii etc.).
După provenienţa lor se pot semnala caracteristici cu specific indispensabil, ce reflectă esenţa
obiectului, element fără de care el n-ar fi ceea ce este (de ex. semne ce caracterizează pistolul ca
armă de foc) şi caracteristici apărute accidental (formarea neregularităţilor în canalul ţevii unei
arme de foc, imprimate pe suprafaţa glonţului).

2.4. Stadiile identificării criminalistice

 Identificarea criminalistică se realizează treptat de la general la particular. Trăsăturile
caracteristice ale obiectelor, fiinţelor sunt selectate prin determinarea genului, speciei, grupei,
subgrupei, tipului etc. până se ajunge la individualizare – scopul final al oricărei cercetări
criminalistice.
Corespunzător acestei treceri gradate procesul de identificare parcurge două mari etape:
1) determinarea apartenenţei generice;
2) identificarea individuală. Ambele etape trebuie privite ca părţi componente ale procesului
unic de identificare, prima constituind premisa logică al celui de al doilea, care se subdivizează în
cîteva stadii, şi anume: examinarea prealabilă; examinarea separată (analitică); examinarea
comparativă; evaluarea rezultatelor în vederea formulării concluziei de identificare.
Toate stadiile susmenţionate sînt strîns legate între ele, iar acţiunile expertului desfăşurate în
fiecare stadie precedentă pregăteşte datele necesare pentru munca la etapa ulterioară.
Examinarea prealabilă constă în luarea de cunoştinţă cu materialele trimise spre expertiză,
atrăgând atenţia la starea ambalajului şi prezenţa rechizitelor respective, clarificarea sarcinilor
puse în faţa expertului, a întrebărilor organului judiciar; cercetarea de orientare a obiectelor
prezentate; analiza profundă a tuturor factorilor ce pot eventual influenţa expertizarea obiectelor
în cauză.
Examinarea separată (intrinsecă) are ca scop stabilirea şi fixarea caracteristicilor
identificatoare, proprii fiecărui obiect în parte (identificator şi celui de identificat).
Analiza poate fi însoţită de efectuarea unor experimente, alcătuirea unor elaborări de
semnalmente în formă de descrieri (verbale, cifrice, desene ş.a.), fotoimagini cu sau fără marcarea
indicilor depistaţi.
În stadia de examinare comparativă obiectele se confruntă după caracteristicile generale şi
particulare puse în evidenţă la etapa separată.
În funcţie de natura obiectelor ce se compară se alege unul sau altul dintre procedeele tehnice
de comparare a caracteristicilor: suprapunerea în spaţiu cu ajutorul mijloacelor optice,
juxtapunerea fotografică liniară, confruntarea, măsurarea etc.
În cadrul evaluării rezultatelor examinării comparative se hotărăşte dacă caracteristicile
relevate sunt suficiente cantitativ şi calitativ pentru individualizarea obiectelor.
În cazul în care coincidenţele predomină, iar deosebirile sînt neînsemnate şi uşor explicabile se
trage concluzia de identitate în sens afirmativ.
Aici se arată, de exemplu, că o anumită urmă este creată de o anumită persoană sau unealtă. Şi,
dimpotrivă, în ipoteza unor deosebiri esenţiale se formulează concluzia certă negativă a lipsei de
identitate între obiecte.
În situaţia cînd, cu toate greutăţile, compararea este totuşi posibilă şi acordă expertului
posibilitatea de a-şi exprima părerea, deşi aceasta nu prezintă acelaşi grad de fermitate ca în
primul caz, el poate desprinde o concluzie probabilă, că, de exemplu, un anumit text a fost
probabil scris de numitul G.Grosu.
În alternativa imposibilităţii de a stabili pe cât de esenţiale sunt deosebirile evidenţiate şi ce stă
la originea lor, se conchide în sensul imposibilităţii rezolvării problemei.

2.5. Diagnosticarea criminalistică: noţiunea şi sarcinile ei

În procesul de descoperire şi cercetare a infracţiunilor un mare sprijin în stabilirea adevărului îl
prezintă aşa numitele examinări diagnosticatoare.
Acestea se realizează pentru a obţine date necesare desfăşurării unor activităţi speciale de
investigaţii, efectuării altor acţiuni cu caracter procesual.
Însă, spre deosebire de cercetările de identificare, scopul cărora este stabilirea identităţii,
examinările diagnosticatoare ajută la determinarea unor însuşiri şi stări ale obiectelor, aflarea
cauzelor unor fenomene, interpretarea dinamicii evenimentelor etc.
Astfel, după urmele de picioare este posibil de identificat nu numai factorul creator, dar se
poate de judecat şi despre direcţia de mişcare a autorului, viteza aproximativă, dacă a purtat unele
greutăţi sau dacă a operat în întuneric etc.
 După urmele de spargere se determină deprinderile infracţionale, forţa fizică, înălţimea
făptuitorului, timpul consumat la comiterea efracţiei ş.a.
Examinările diagnosticatoare pot fi divizate în trei grupe, in cadrul carora se soluţionează
urmatoarele sarcini:
Prima – determinarea calităţilor şi stării obiectelor prin cercetarea lor nemijlocită (de exemplu,
dacă arma de foc este sau nu în stare bună de functionare, dacă plumbul este sau nu violat ş.a.).
A doua – stabilirea însuşirilor şi stării obiectelor după urmele lăsate de acestea (de exemplu,
particularităţile mersului unei persoane după cărarea de paşi).
A treia grupă – constatarea legăturilor cauzale între unele acţiuni şi consecinţele acestora prin
analiza integrală a urmelor şi stărilor de fapt din scena infracţiunii (spre ex. după forma,
dimensiunile şi numărul petelor de sînge se determină locul unde victimei i s-au cauzat leziuni
corporale mortale, unde şi cum a fost mutat cadavrul, dacă a fost schimbată poziţia lui etc.).
Examinările diagnosticatore pot fi corelate cu cele identificatoare.
Spre exemplu, înainte de a stabili o persoană după amprenta digitală ridicată de la locul faptei,
trebuie să se clarifice dacă aceasta este operantă pentru identificare, adică dacă desenul papilar
imprimat in urmă conţine suficiente detalii de construcţie în acest sens.
În concluzie, menţionăm că identificarea şi diagnosticarea criminalistică se aplică foarte larg în
activitatea de descoperire şi cercetare a infracţiunilor, ca metode eficiente de stabilire a adevărului
în cauzele instrumentate.
 TEMA 3. Tezele generale ale tehnicii criminalistice (2 ore)
3.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice. 3.2. Metode şi mijloace tehnico-criminalistice
de colectare a materialelor de probă. 3.3. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor infracţiunii şi a altor
materiale de probă.

3.1. Noţiunea, sistemul şi destinaţia tehnicii criminalistice

Procesul de constituire şi dezvoltare a ştiinţei criminalistica a fost determinat de aplicarea în
urmărirea penală a realizărilor chimiei, fizicii, biologiei, antropologiei şi altor ştiinţe, care au
format temelia unei ramuri a criminalisticii, denumită iniţial „tehnica penală”, iar mai târziu (anii
'50 ai sec. al XX-lea) – „tehnică criminalistică”.
Actualmente această noţiune este privită în dublu sens: ca compartiment al ştiinţei
criminalistica şi ca ansamblu de mijloace tehnice propriu-zise, având menirea să asigure
colectarea şi cercetarea informaţiei desprinse din urmele materiale ale infracţiunilor săvârşite prin
aplicarea metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice.
Deci, tehnica criminalistică, ca compartiment al ştiinţei în cauză, prezintă un sistem de
teze teoretice, principii de elaborare şi recomandaţii de aplicare a metodelor şi mijloacelor
tehnico-criminaistice în procesul de cercetare şi prevenire a infracţiunilor.
Tezele ştiinţifice cuprinse de noţiunea “tehnică criminalistică” constituie un şir de teorii
criminalistice particulare (spre exemplu, teoria mecanismului de formare a urmelor, modului de
comitere a infracţiunii ş.a.) care, în mare parte constituie şi sistemul acestui compartiment,
compus din următoarele ramuri tradiţionale: -fotografia şi audio-video-înregistrarea
criminalistică; - cercetarea criminalistică a urmelor (traseologia criminalistică); - cercetarea
criminalistică a armelor, dispozitivelor explozive şi a urmelor acetora (armologia criminalistică); -
identificarea persoanelor după semnalmente (gabitoscopia criminalistică); - cercetarea
criminalistică a documentelor (documentologia criminalistică); - asistenţa informaţională a
activităţii criminalistice (înregistrarea criminalistică).
Pe lângă aceasta, la tehnica criminalistică se pot cataloga şi alte teorii recent consolidate,
precum ştiinţa despre urmele de miros ale omului (odorologia), determinarea persoanei după voce
şi vorbire (fonoscopia), cercetarea microobiectelor (micrologia) ş.a.
Sarcinile tehnicii criminalistice derivă din sarcina generală şi cele speciale ale criminalisticii.
Principalele sunt: a) elaborarea noilor şi perfecţionarea actualelor procedee, metode şi mijloace de
descoperire, fixare, ridicare şi examinare a materialelor de probă; b) elaborarea şi perfecţionarea
bazelor teoretice, tactice şi metodice ale expertizei criminalistice; c) elaborarea şi perfecţionarea
mijloacelor tehnico-criminalistice de prevenire a infracţiunilor.
Aceste sarcini pot fi rezolvate cu succes doar luând în calcul realizările progresului tehnico-
ştiinţific (sursa principala de dezvoltare a tehnicii criminalistice), în baza cărora pot fi elaborate
diverse utilaje, dispozitive şi ale mijloace speciale în scopul colectării şi examinării probelor.
Aceste mijloace pot fi clasificate după natura, genul şi destinaţia lor.
După natura lor, mijloacele şi metodele criminalistice se împart în trei grupe: 1) elaborate şi
aplicate doar în practica criminalistică (pensula magnetică, capturatorul de glonţi, fotorobotul
ş.a.); 2) preluate şi adaptate din alte ramuri ale ştiinţei şi tehnicii (detectoare de metale,
microscoape ş.a.); 3) preluate din tehnica generală şi folosite fără nici o modificare (foto-, video,
fono-aparatura, computerele etc.).
În ce priveşte clasificarea mijloacelor criminalistice după gen, pot fi specificate: aparate,
utilaje, instrumente şi materiale, sortimente de mijloace din trusele şi laboratoarele mobile.
În funcţie de destinaţia tehnicii criminalistice se disting: 1) metode şi mijloace tehnice de
colectare a urmelor şi altor materiale de probă; 2) metode şi mijloace tehnice de exprtizare a
materialelor de probă; 3) metode şi mijloace tehnice de prevenire a infracţiunilor; 4) metode şi
mijloace de stocare şi sistematizare a informaţiei cu semnificaţie criminalistică.
 3.2. Metode şi mijloace de colectare a urmelor infracţiunii
Colectarea urmelor infracţiunii este o noţiune complexă ce cuprinde un rând de acţiuni
privind depistarea (relevarea) urmelor, fixarea şi ridicarea lor, ambalarea şi administrarea
procesuală la dosarul penal. Diversitatea mare de urme, aflate în scena infracţiunii condiţionează
şi mulţimea de metode şi mijloace utilizate în scopul strângerii lor. Să examinăm principalele:
3.2.1. Mijloace de căutare şi descoperire a urmelor şi altor materiale de probă
Mijloace de iluminare folosite în cazul insuficienţei de lumină. Mai frecvent se aplică:
- aparate de iluminare generală (blitz fotografic, fibroscop, oglinzi, prinse articulat cu iluminare,
lanternă de buzunar, felinare electrice obişnuite, aparate electrice de iluminat „Электрон”,
“Energiser” cu capacităţi de peste 1000 wt., alte iluminatoare cu lămpi LED etc.);
- surse de lumină concentrată pentru căutarea microurmelor (spre ex., ”ОИ-19”,”OИ-21” ş.a.);
- surse speciale de lumină (detectoare cu radiaţii ultraviolete – „Regula”, „ОЛД-41”,
“ТАРАН”, “ФОТОН”, „УФО” ş.a.), destinate depistării resturilor de sânge, salivă, spermă,
carburanţi, lubrifianţi, resturi de vopsele, acizi, alcalini, prafuri de spălat şi altor substanţe
chimice; dispozitive cu radiaţii infraroşii ce permit a releva pe suprafeţe întunecate particule de
culoare neagră, microurme (de funingine, de metale, de împuşcătură, vopsea, cărbune, pulbere,
cauciuc etc. Mai fregvent în aceste scopuri se aplică transformatoare optico-electronice tip
“ОРЕЛ” conectate cu fotoaparate, „C-330”, „ЭОП” ş.a.
Urmele rezultate din acţiuni cu efect asupra documentelor în scopul de a le modifica conţinutul
(adăugire sau înlăturare de text, corodare, haşurare ş.a.) pot fi depistate cu aparate videospectrale,
tip „VSC-6000”, iar în condiţii de teren, pentru verificarea actelor de identitate – cu ajutorul
sistemelor mobile - tip „Дрозд” ş.a.
Utilaj optic ce lărgeşte posibilităţile ochiului uman în scopul depistării obiectelor de
dimensiuni mici – diferite lupe (pliante, cu picior, de măsurare, binoculare, cu iluminare ş.a.) cu o
capacitate de pînă la 10X, microscoapele optice obişnuite (MBS-2, MBS-10 ş.a.)
Dispozitive de detecţie destinate depistării anumitor obiecte, precum: cadavre îngropate în
pământ, obiecte metalice, pietre şi metale preţioase în ascunzişuri ş.a. În aceste scopuri se
folosesc detectoare de cadavre, detectoare de metale, termovizoare, analizatoare de gaze, aparate
pentru relevarea urmelor de praf pe covoare (“MES”, “КОРПУС”), magneţi cu o capacitate de
până la 25 kg, năvoade pentru scoaterea din apă a diferitor obiecte, detectoare – lazer pentru
căutarea urmelor de mâini ş.a. De mare utilitate sunt considerate detectoarele produse de firmele
„Garrett” (SUA), „Ferex”(Germania) aplicarea cărora în scopul căutării obiectelor din metale şi
aliaje este destul de eficientă. Pentru detectarea substanţelor explozive specialiştii MAI folosesc
cromatografe portative de gaze ( „МО-2”, „ЭХО-М” ş.a.), care permit analiza şi identificarea în
condiţii de teren a vaporilor de materii explozive (trotil, nitroglicerină, hexogen, trinitrotoluol).
Pentru identificarea prealabilă a mijloacelor narcotice şi substanţelor psihotrope pot fi folosite
asortimente tip „Нарко”, „Политест -2”. Ultimul permite a determina toate mijloacele narcotice
din rândul opiului (morfină, heroină etc.), barbiturice, LSD, efedrină, methadonum, feniciclidină.
Alteori prezenţa mercurului în probele de aer poate fi detectat cu aparatul „Киноварь”.
Eficacitatea căutării ascunzişurilor criminale, a golurilor, neuniformităţilor, includerilor străine,
inclusiv a cadavrelor ascunse în medii precum sol, apă, beton, grâne etc. sporeşte dacă în aceste
scopuri se aplică şi aparatele ce funcţionează pe principiile radiolocaţiei (georadarele).
Uneori pentru detectarea persoanelor ce se ascund în încărcăturile ce se transportă de camioane
se foloseşte aparatul „Лаванда”, care reacţionează la microvibraţiile produse de bătăile inimii, în
alte împrejurări, pentru a detecta infractorii ce sapă galerii subterane pentru a evada din închisori
se aplică dispozitivul „Цикорий” cе fixează vibraţile solului.
Verificarea încăperilor oficiilor (inclusiv a organelor de drept) şi a terenurilor în scopul
descoperiri scurgerilor de informaţii (prezenţa unor dispozitive de radio-emisie şi înregistrare,
conectarea criminală la reţelele telefonice şi electrice etc.) se realizează cu aplicarea aparatelor
electronice de locaţie ne liniară («Онега», «Обь-3», «Гусар» ş.a.).
 Acestea sunt destinate pentru descoperirea microfoanelor ascunse („жучки”), a dispozitivelor
explozive ghidate de la distanţă, altor obiecte cu incorporări de radioelemente sau scheme
electronice (telefoane mobile, ceasuri electronice, dictafoane etc.) 2.
Substanţe şi reactivi chimici de detecţie a urmelor de natură organică. Spre exemplu, pentru a
releva urme digitale latente, se aplică cianocrilaţi, diverse prafuri, soluţii de ninhidrină, alloxan;
resturile de sânge se depistează cu ajutorul soluţiei de luminol, a plăcilor indicatoare “Гемоцвет-
1”, “ГемоФан”, a apei oxigenate, a reactivului “Воскобойников”, urmele de spermă pot fi
detectate cu aplicarea lamelelor indicatoare „Фосфотест”.
În activitatea specială de investigaţii se folosesc pe larg compoziţiile chimice speciale
pentru crearea urmelor artificiale (marcarea obiectelor). Astfel de compoziţii dacă nimeresc pe
haine, încălţăminte, corpul omului produc efecte de colorare greu de înlăturat prin spălare, de
aceea ele se aplică pe ambalaje, bani, documente în scopul descoperirii infracţiunilor de mituire,
a căilor de comercializare a obiectelor furate etc. Pentru a spori eficacitatea acestor reactive, ele
sunt introduse în dispozitive de împrăştiere – numite “capcane chimice active”; „capcanele
chimice pasive”.
3.2.2. Mijloace de fixare. Fixarea este un element important al procesului de colectare a probelor.
Distingem fixarea procesuală şi fixarea tehnică a stărilor de fapt şi a urmelor infracţiunii. Prima
vizează descrierea deplină şi exactă în procesul-verbal a tuturor activităţilor desfăşurate în cadrul
acţiunii de urmărire penală, a metodelor şi mijloacelor utilizate şi a rezultatelor obţinute. A doua
cuprinde utilajul şi procedeele tehnice de înregistrare şi modelare a obiectelor şi însuşirilor
acestora.
Fixarea fotografică şi videoînregistrarea se realizează cu cele mai noi tehnici, inclusiv digitale
din dotarea specialiştilora IGP a MAI RM, precum şi cu accesoriile lor (filtre, rigle gradate).
Fixarea tehnică presupune şi alcătuirea diferitelor schiţe, desene, crochiuri cu folosirea largă a
instrumentelor de măsurare (rigle, şublere, micrometre, benzi metrice, echere, busole ş.a.). În
cazul modelării unor urme de adîncime se aplică plastelina, ceara, parafina, ghipsul, substanţe
polimerice ş.a. În anumite situații, pentru localizarea și fixarea locului faptei poate fi folosit și
Sistemul de Poziționare Globală (GPS).
3.2.3. Metode şi mijloace de ridicare a urmelor infracţiunii. Modalitatea optimală de ridicare a
urmelor infracţiunii este luarea lor împreună cu obiectul purtător de urme sau cu o parte a
acestuia. În cazul încare acest lucru este imposibil de efectuat, în funcţie de starea şi natura
urmelor acestea, fie că se mulează (dacă urma este de adâncime), fie că se copie (dacă urma este
de suprafaţă). În aceste scopuri se foloseşte un instrumentariu difersificat (trusă cu instrumente,
foarfece, diamant de tăiat sticlă, pinsete, pipete, eprubete, ghips, substanţe polimerice, peliculă
dactiloscopică ş.a.).
3.2.4.Trusele criminalistice. Acestea cuprind minimul de instrumente, materiale şi substanţe
necesare cercetării locului faptei, percheziţiei şi altor acţiuni de urmărire penală. După natura
echipamentului trusele pot fi divizate în două grupe:
a) truse universale, menite efectuării principalelor operaţiuni tehnico-criminalistice (depistarea,
fixarea şi ridicarea urmelor, executarea mulajelor, diferitelor măsurări şi marcări ale obiectelor,
realizarea schiţelor, amprentarea persoanelor şi cadavrelor ş.a.);
b) truse cu destinaţie specială, (amprentarea persoanelor şi a cadavrelor; tualetarea cadavrelor, de
lucru cu microurmele) sau destinate anumitor subiecţi (specialistul-criminalist, poliţia rutieră).
3.2.5. Laboratoarele criminalistice mobile. Acestea, de regulă sunt instalate pe automobile si
dotate cu utilaj şi aparatură mai complexă ce permite a realiza atât operaţiunile tradiţionale de
cercetare a locului faptei, cât şi examinarea preliminară a urmelor la faţa locului (interpretarea) în
scopul obţinerii informaţiei pentru descoperirea infracţiunii pe urme proaspete.
Principalele compartimente ale laboratorului sunt: de cercetare a diferitor tipuri de urme; de
examinare a cadavrelor; secţia detectoarelor; foto-audio-videoaparaturii; a mijloacelor de
iluminare, legătură şi semnalizare; trusa de instrumente; setul de mijloace pentru asigurarea
securităţii (stingător de foc, mască antigaz, trusă farmaceutică de prim-ajutor, scafandru ş.a.).
2
Настольная книга следователя. Под ред. А.И.Дворкина. М: Экзамен, 2006, с.155.
 3.3. Metode şi mijloace de expertiză a urmelor şi altor materiale de probă
Examinarea urmelor şi altor materiale de probă ridicate din scena infracţiuni poate fi realizată
atât în plan operativ pentru a obţine informaţi preliminare de căutare a făptuitorului şi lămuririi
altor împrejurări, cât şi prin constatările tehnico-ştiinţifice şi a expertizelor judiciare.
În primul caz examinările, de regulă se efectuează de către organul de urmărire penală, asistat
adeseori de specialişti, aplicându-se doar mijloace şi metode ce nu modifică însuşirile şi
integritatea obiectelor examinate (lupe, miroscoape, dispoztive pentru fotorobot, poligraful ş.a.)
Cât priveşte constatările tehnico-ştiinţifice şi expertizele criminalistice, acestea prezintă un gen
mult mai complex de examinare ce necesită mijloace tehnice de laborator, staţionare
(microscoape de comparaţie dotate cu camere digitale, microscoape biologice, metalografice,
electronice cu baleiaj, aparate videospectrale VSC-5000, cromatografe, capturatoare de gloanţe).
În prezent criminalistica dispune de numeroase şi variate mijloace de expertizare a urmelor ce
sunt, în mare parte, bazate pe metode fizice, chimice, fizico-chimice, biologice etc.
Mai frecvent se folosesc următoarele metode:
Microscopia optică, care permite a efectua cercetări atât în lumina incidentă (obiectele opace),
cât şi la cea penetrantă (obiectele transparente). Tot mai larg experţii aplică şi microscopia în
lumină polarizată pentru identificarea sau diferenţierea structurii unor fibre naturale sau chimice,
a substanţelor cristaline ş.a.
În laboratoarele criminalistice se folosesc microscoape biologice, stereoscopice, metalografice,
de comparaţie ş.a. Ultimele permit confruntarea simultană a detaliilor microreliefului a două
obiecte (spre exemplu, glonţul extras din cadavru şi glonţul tras din pistolul ridicat de la persoana
bănuită).
Microscopia electronică permite a examina urmele cu un grosisment ce depăşeşte o sută de
mii de ori. Mai frecvent se utilizează microscopul electronic cu baleiaj (scanning). Imaginea în
acest tip de microscop se formează de un fascicul foarte fin de electroni, care baleiază (“mătură”)
suprafaţa, oferind claritate obiectului în profunzime şi o imagine spaţială pefectă.
Analiza spectrală este bazată pe examinarea spectrelor de lumină a substanţelor, plasate în
flacăra arcului voltaic. Prin această metodă se determină substanţa necunoscută, compoziţia ei
chimică (particule de sol, lac şi vopsea, carburanţi, lubrifianţi ş.a.).
Analiza luminiscenţei este întemeiată pe capacitatea unor substanţe de a lumina sub influenţa
radiaţiilor ultraviolete sau infraroşii. Fixarea luminiscenţei se efectuează vizual sau cu ajutorul
transformatoarelor optico-electronice (“ЭОП”). Se aplică pentru a detecta o eventuală înlăturare
de text, pete invizibile de sânge, de spermă, de ulei în urmele de împuşcătură ş.a.
Metodele cromatografice au obţinut răspândire, aplicându-se in scopul determinarii
substanţelor ce formează amestecuri complexe în urma separării lor selective pe un absorbant. În
funcţie de modul de separare distingem cromatografie pe hîrtie, în strat subţire, în fază gazoasă
ş.a. Aceste metode sunt utilizate în investigaţiile produselor alimentare, a substanţelor toxice,
stupefianţilor, carburanţilor, lubrifianţilor, cernelurilor ş.a.
Gama metodelor şi mijloacelor de analiză aplicată în condiţii de laborator este mult mai largă.
Ofiţerii de urmărire penală, lucrătorii operativi au datoria profesională de a cunoaşte
principalele metode şi mijloace de examinare a probelor astfel, încât să ştie cum să solicite prin
expertiză rezolvarea problemelor apărute şi să aprecieze corect concluziile expertului.
 TEMA 4. Fotografia și audio-videoînregistrarea criminalistică (2 ore)
4.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice. 4.2. Metodele şi procedeele fotografiei
de înregistrare. 4.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte. 4.4. Fotografia
criminalistică de examinare. 4.5. Aplicarea audio-video-înregistrării la efectuarea unor acţiuni de
urmărire penală.

4.1. Apariţia, însemnătatea şi sistemul fotografiei criminalistice

Fotografia a apărut mai mult de un secol şi jumătate în urmă graţie descoperirilor francezilor
J.Niepse (a.1826) şi L.Daguerre(a.1839), care au reuşit să obţină primele imagini optice.
O contribuţie semnificativă la acest capitol şi-au adus-o englezul W.Talbot, care a creat
procesul negativ-pozitiv umed, pus la baza fotografiei clasice, americanul G.Eastman, care a
înlocuit plăcile de sticlă cu peliculă flexibilă (a.1884), aparatele de format mic, încărcate cu această
peliculă, fiind puse pe piaţă de firma americană “Kodak” în a.1898, fapt, care a pregătit astfel, solul
pentru apariţia chinofilmului.
În scurt timp după descoperirea fotografiei, în Franţa, Belgia, Suedia s-au făcut încercări de a
utiliza fotografia în scopul înregistrării infractorilor şi în descoperirea infracţiunilor. În practica
organelor de urmărire au început să se folosească fotoalbumurile cu pozele infractorilor. Poliţia
SUA pe larg utiliza aşa numita „galerie a ticăloşilor” („gallery Rogues”) ce conţinea fotografiile
recidiviştilor şi suspecţilor în comiterea infracţiunilor, păstrate în scopuri de identificare. Acest
fapt a avut o mare însemnătate pentru consolidarea cunoştinţelor criminalisticii ca ştiinţă,
manifestăndu-se ca suport tehnic al acestei ramuri, adaptate la necesităţile judiciare de către
francezul A.Bertillon după 1879, care a elaborat reguli de fotografiere şi utilaj special, dar și de
E. Burinski, întemeetor al fotografiei de examinare a probelor, în particular a metodei separtoare
de culori şi de sporire a contrastului.
Însă fotografia judiciară ca sistem “de metode fotografice ştiinţific fundamentate, aplicate în scopul
descoperirii infracţiunilor” a fost prezentată de S.Potapov (1926). 3 Tehnicile de realizare a imaginilor
fotografice au evoluat simţitor în direcţia creşterii calităţii şi operativităţii lor. Pe lângă fotografia clasică,
în care aparatul fotografic foloseşte film negativ cu emulsia sensibilă, copiat ulterior pe hârtie fotografică,
a apărut fotografia obţinută prin tehnica “Polaroid” ce permite obţinerea în direct a imaginii pozitive,
tehnica „video” în care aparatul foloseşte bandă magnetică specială.
Etapa contemporană de dezvoltare a fotografiei în aspect practic este dominată de aplicarea
masivă a camerelor de luat vederi digitale. A devenit posibil de transformat imaginile obiectelor
în formă comodă pentru procesarea lor compiuterizată, de a obţine copii pe CD, DVD, USB etc.
Actualmente fotografia criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, procedee şi mijloace tehnice necesare fotografierii în cadrul acţiunilor de
urmărire penală, operative de investigaţii, precum şi în examinările de expertiză. Fotografiile
anexate la procesele-verbale sunt capabile să-l completeze semnificativ. Avantajele fotografiei, de
rând cu caracterul lor ilustrativ şi demonstrativ, prezintă rapiditatea şi exactitatea fixării obiectelor
şi detaliilor acestora.
Sistemul fotografiei criminalistice cuprinde metodele de fotografiere, procedeele şi genurile
fotografice. Metodele fotografice prezintă ansamblu de reguli şi recomandări privind alegerea
mijloacelor fotografice şi a condiţiilor de fotografiere. Se desting două varietăţi: fotografia de
fixare (fotografia operativă) şi fotografia de examinare (fotografia de expertiză).
Procedeele de fotografiere cuprind reguli privind alejerea corectă a poziţiei, direcţiei şi distanţei
de fotografiat. În acest sens se cunosc următoarele procedee: fotografia de orientare, de schiţă, a
obiectelor principale (de nod) şi fotografia de detaliu. Genurile fotografice sunt îmbinările de
metode şi procedee fotografice aplicate în cazurile de fixare a anumitor obiecte cu semnificaţie
criminalistică. În acest sens distingem fotografia la faţa locului, la percheziţie, la reconstituirea
3
Потапов С. Судебная фотография. M: Советское законодательство, 1936, с.3.
locului faptei, a experimentului în urmărire penală, fotografia cadavrelor, a persoanelor în viaţă, a
documentelor, a urmelor şi altor materiale de probă.
4.2. Metodele şi procedeele fotografiei de înregistrare
Luând în consideraţie scopurile şi sarcinile fotografiei de fixare, în practica criminalistică
sunt folosite metode panoramice, de măsurătoare fotografică, de reproducere, fotografia
semnalmentelor (signalitică), stereofotografia şi macrofotografia.
Fotografia panoramică constă în fixarea consecutivă a obiectului sau locului de o întindere
mare în plan orizontal sau vertical, pozele obţinute fiind montate într-o singuă imagine de
ansamblu care este şi panorama fotografică a obiectului.
Panorama circulară presupune fotografierea obiectului dintr-un punct comod. Fotoaparatul se
roteşte succesiv în jurul axei verticale (panorama orizontală), sau în jurul axei orizontale
(panorama verticală). Panorama liniară presupune strămutarea fotoaparatului paralel obiectului de
fotografiat şi de la o distanţă nu prea mare de la acesta.
Măsurătoarea fotografică cu rigla gradată denumită uneori şi fotografia la scară asigură obţinerea
datelor privind dimensiunile obiectelor imaginate şi a detaliilor acestora. Măsurătoarea în cauză
se realizează cu ajutorul riglelor gradate care se aşează paralel şi cât mai aproape de obiect în
acelaşi plan cu suprafaţa măsurată. Aparatul de fotografiat se instalează strict perpendicular pe
mijlocul suprafeţi obiectului de fotografiat, acesta fiind iluminat lateral sau din spatele aparatului.
Măsurătoarea fotografică cu banda gradată se aplică când este necesar să se fixeze porţiuni de
teren întinse sau încăperi cu determinarea distanţei dintre obiectele dispuse în profunzime. În
calitate de bandă gradată se folosesc materiale plastice sau pânze cu elemente dimensionale în
formă de pătrate colorate alternativ în alb şi negru, dimensiunea laturei fiind strict determinată de
distanţa focală a obiectivului aparatului (50 mm sau dublul acesteia - 100 mm).
Stereofotografia se realizează cu ajutorul unor aparate speciale şi dispozitive care permit
înregistrarea subiectului concomitent prin două obiective sincronizate, îndepărtate la distanţa de
65 mm între axele lor optice ce asigură obţinerea pozelor ce permit perceperea celei de a treia
dimensiuni – profunzimea. Imaginile privite cu dispozitive speciale oferă senzaţia vederii spaţiu.
Fotografia de reproducere constituie un sistem de procedee ce permit obţinerea unor fotocopii de
pe obiecte plane (înscrisuri, schiţe, dactilograme, desene, fotografii, etc.). O astfel de fotografiere
se realizează cu respectarea regulilor fotografiei la scară, folosindu-se diverse instalaţii.
Fotografia semnalmentelor (signalitică) se execută pentru a fotografia persoanele în viaţă, precum
şi cadavrele cu scop de înregistrare, recunoaştere şi identificare. Două din fotografiile signalitice
ale persoanelor în viaţă se execută până la brâu la scara 1:7 (profilul drept şi din faţă). A treia
poză prezintă semiprofilul stâng, a patra fixează ţinuta întregului corp din poziţia anfas.
Macrofotografia – o metodă de fotografiere a obiectelor mărunte la mărimi naturale sau cu o
mărire neînsemnată fără a utiliza microscopul (urme digitale, tub-cartuşe, glonţi etc.).
Pentru a obţine un tablou deplin şi clar privind particularităţile obiectelor fotografiate,
spaţierea lor reciprocă se aplică diverse procedee de fotografiere, executate de la diverse distanţe
şi puncte de fotografiat. Cele mai uzuale sunt: de orientare, de schiţă, a obiectelor principale (de
nod) şi fotografia de detaliu.
Fotografia de orientare este fixarea locului desfăşurării acţiunii de urmărire penală împreună
cu împrejurimile acestuia (construcţii, drumuri, stâlpi etc.), elemente care se manifestă ca repere
pentru a determina ulterior locul exact al evenimentului care a avut loc. O astfel de fotografie se
realizează prin panoramă liniară sau circulară, locul faptei plasându-se în partea centrală a
panoramei.
Fotografia schiţă serveşte pentru fixarea obiectului (locul de desfăşurare a acţiunii de urmărire
penală) fără cadrul înconjurător şi cuprinde partea cea mai importantă – locul faptei.
Fotografia obiectelor principale (de nod) este destinată fixării celor mai importante sectoare a
locului faptei: cadavrul, mijloacele de transport, urmele de mâini, de picioare, etc.
Fotografia de detaliu se efectuează în scopul fixării unor detalii şi obiecte izolate (unealta
infracţiunii, glonte, tub-cartuş, urmă de încălţăminte etc.) ce necesită o examinare deosebită,
realizându-se, după regulile fotografiei la scară.
 4.3. Genurile fotografice şi particularităţile fotografierii unor obiecte
Fotografia se aplică practic în cadrul efectuării tuturor acţiunilor de urmărire penală.
În procesul de cercetare a locului faptei este necesar a fixa atât vederea generală a stărilor de
fapt, cât şi particularităţile obiectelor, uneltelor, urmelor infracţiunii, a cadavrului etc., aplicându-
se toate procedeele fotografice particulare: de orientare, de schiţă, de nod şi de detaliu.
De aceea se recurge la sensibilizarea contrastului caracteristicilor obiectelor fotografiate. Spre
exemplu, urmele de mâini slabvizibile sau invizibile se tratează cu prafuri dactiloscopice, reactive
chimice, se aplică metode şi procedee speciale de fotografiere.
Spre exemplu, urmele lăsate de desenul antiderapant al pneurilor automobilului, cărarea de
paşi a infractorului se fotografiază prin metoda panoramei liniare, aşezând alăturea şi în acelaşi
plan banda gradată. Atenţie sporită se acordă iluminării obiectelor ce urmeazăa fi fotografiate,
aplicându-se de regulă două surse: una – directă, pentru iluminarea generală, alta – laterală,
pentru evidenţierea detaliilor obiectului.
Obiectele cu suprafeţe lucitoare (pistol, cuţit, capota autoturismului) se fotografiază cu
aplicarea unor ecrane albe, ce vor reflecta lumina de la sursele suplimentare, înlăturând astfel
luciul nedorit al acestor obiecte.
Cadavrul se fotografiază la locul descoperirii acestuia, mai întâi aplicându-se procedeul
schiţă, apoi prin fotografia de nod - din trei puncte: din părţile laterale şi de sus. Este important să
fixăm întâi de toate poza şi aspectul general al cadavrului. În cazul detectării unui cadavru
dezmembrat fiecare şin părţile lui se fotografiază la locul descoperirii lor. Faţa cadavrului se
fotografiază după regulile fotografiei signaitice, fixându-se semnalmentele frapante (tatuaj,
cicatrice, aluniţe ş.a.)
În cazul exhumării cadavrului se fotografiază succesiv imaginea generală a mormântului,
sicriul în mormânt şi sicriul extras din mormânt, precum şi cadavrul după deschiderea sicriului.
În cazul examinării corporale a persoanelor fotografia urmăreşte scopul de a fixa pe corpul
victimei urme ale infracţiunii sau semne particulare. Este inadmisibilă fotografierea corpului
dezgolit integral, ci doar a unor părţi ale acestuia.
Fotografierea în cadrul percheziţiei se realizează în scopul fixării stărilor de fapt, a procesului
şi rezultatelor acestei acţiuni de urmărire penală: încăperea, ascunzişurile depistate, conţinutul lor.
Obligatoriu se fixează obiectele care nu pot fi păstrate (muniţiile, valuta, armele).
La prezentarea spre recunoaştere fotografia urmăreşte scopul de a fixa în mod ilustrativ
obiectele ce urmează a fi recunoscute (persoanele, animalele, obiectele etc.). Obiectele prezentate
spre recunoaştere se fotografiază obligatoriu mai întâi toate împreună, iar apoi obiectul
recunoscut se fixează aparte după regulile de fotografiere în detaliu sau cu respectarea regulilor
fotografiei signalitice.
Fotografierea în cadrul experimentului de urmărire penală are la fel scopul de a imagina
unele etape mai importante a acestui proces şi rezultatele experimentelor efectuate în cadrul lui.
Fotografiile obţinute se sistematizează conform etapelor desfăşurării acţiunii de urmărire penală şi
a experimentelor efectuate.
Fotografia la verificarea declaraţiilor la faţa locului se realizează în scopul fixării evidente a
porţiunilor de teren sau a anumitor obiecte indicate de persoanele audiate, itinerarul deplasării
participanţilor la această acţiune de urmărire, indicat de persoana, depoziţiile căreia se verifică. Pe
parcursul mişcării se aplică, de regulă fotografia schiţă.
Fotografiile ce reflectă procesul şi rezultatele acţiunilor de urmărire penală se realizează în
formă de planşe anexate la procesul-verbal. Faptul executării lor se consemnează în procesul-
verbal respectiv. Pozele se numerotează uniform, făcându-se inscripţiile de rigoare ce
concretizează obiectul şi locul fotografierii. Fiecare poză se certifică cu impresiunea de ştampilă
în aşa mod ca o parte a impresiunii de ştampilă să fie pe formularul tabelului, iar alta pe
fotografie. Planşa trebuie să poarte o denumire unică, se semnează de către ofiţerul de urmărire
penală şi persoana care a excutat fotografierea. Pe ultima filă a planşei se încleie un plic în care se
plasează suportul electronic (cardul de memorie al camerei digitale), certificat cu semnătura și
impresiunea de ștampilă a organului de urmărire penală.
4.4. Fotografia criminalistică de examinare
Fotografia de examinare a căpătat o răspândire largă la efectuarea expertizelor şi a
examinărilor criminalistice preliminare a urmelor la faţa locului. Cu ajutorul ei este posibl a
releva şi a fixa caracteristicile obiectelor ce nu sunt accesibile ochiului neînarmat, soluţionându-se
mai frecvent următoarele sarcini: - fixarea obiectelor examinate sau a fragmentelor acestora cu o
mărire considerabilă, ceea ce permite a demonstra convingător şi ilustrativ caracteristicile lor
particulare; - relevarea şi fixarea elementelor invizibile ale urmelor şi obiectelor supuse
examinării.
Examinările fotografice se efectuează cu aplicarea unor metode speciale: micro şi
macrofotografia, fotografia de contrast, fotografia separatoare de culori, fotografia în radiaţii
invizibile ş.a.
Microfotografia după cum şi reiese şi din denumire se realizează cu utilizarea microscopului.
Prin microfotografie se fixează detaliile obiectului examinat cu un grosisment mai mare de 10 x,
adică practic imperceptibile ochiului uman. Spre exmplu, urmele de pe gloanţe şi tub-cartuşe se
fotografiază cu un grososment de 20x -30x, fibrele de hârtie, ţesut, carton - 200 x - 300 x,
microstructura grafismelor de cereală, creion – peste 400 x. Aplicarea microfotografiei permite a
soluţiona sarcini de identificare şi de diagnostică criminalistică.
Fotografia de contrast şi separatoare de culori se utilzează pentru a releva şi a fixa texte
slabvizibile înlăturate chimic sau acoperite cu cerneală, ori create prin apăsare, înscrisuri şterse
sau stinse, precum şi a urmelor de mâini, de încălţăminte, de efracţie etc.
Există două genuri de contrast: contrastul de intensitate şi contrastul de culoare.
O varietate a contrastului de intensitate constituie contrastul de umbre ce apare în cadrul
evidenţierii neuniformităţilor microreliefului suprafeţei prin iluminarea obiectului sub un unghi
ascuţit. Pentru a amplifica contrastul de intensitate se folosesc materiale fotografice contrastante,
precum şi procedeul suprapunerii imaginilor fotografice.
Amplificarea contrastului de culoare se realizează în cazurile, în care este necesar a diferenţia
obiectele de aceiaşi culoare, dar de diferite nuanţe (o pată de sânge pe o cămaşă de culoare roşie
etc.). În lumina zilei pata de sânge este aproape imperceptibilă, însă dacă în faţa obiectivului
aparatului instalăm un filtru de lumină de culoare roşie, acesta va lăsa să treacă doar razele roşii,
reflectate de cămaşă, ceea ce va permite să evidenţiem diferenţa dintre nuanţa urmei şi culoarea
suportului.
Alt exemplu: pe o filă de hârtie îngălbenită se observă text decolorat executat cu trăsături
albastre. În această situaţie, este necesar a amplifica acţiunea unei culori şi a diminua acţiunea
alteia. Dacă vom instala în faţa obiectivului un filtru galben şi vom fotografia obiectul în raze
galbene, trăsăturile albastre ale textului se vor evidenţia întunecate pe fundal deschis, şi invers,
dacă vom instala filtru abastru, vom obţine pe fotografie trăsături deschise pe fundal întunecat.
Fotografia în zona invizibilă a spectrului de lumină permite a releva şi a fixa imagini ce nu
pot fi observate în lumina zilei.
Fotografia în radiaţii infraroşii, datorită capacităţii lor puternice de străbatere, este pe larg
folosită în criminalistică pentru relevarea urmelor de împuşcătură cu stabilirea distanţei de la care
s-a tras, citirea unor texte acoperite, refacerea textelor de pe înscrisurile arse sau stinse,
descoperirea tatuajelor înlăturate pe corpul persoanelor ş.a.
Fotografia în radiaţii ultraviolete se efectuează pentru a depista urmele unor texte înlăturate
prin corodare, decolorate sau stinse, pentru citirea unor texte criptografice, pentru diferenţierea
particulelor de sticlă cu compoziţie chimică diferită, a bijuteriilor din minerale transparente, a
urmelor lăsate de carboranţi şi lubrifianţi, sânge, salivă şi alte eliminări ale organismului uman.
Fotografia în raze Roentghen, gamma-beta radiaţii se realizează fără fotoaparat, cu aplicarea
unor instalaţii speciale sau izotopi radioactivi (cobaltul, iridiul radioactivi), care generează
radiaţiile sus-menţionate ce posedă o capacitate sporită de penetrare a corpurilor (examinarea
unor genţi, valize suspecte, dispozitive explozive camuflate, fără ca ele să fie demontate etc.).
 4.5. Aplicarea audio-video-înregistrării la efectuarea unor acţiuni de urmărire penală
Evoluţia mijloacelor şi metodelor de videoînregistrare au determinat aplicarea lor largă în
criminalistică în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.
Audio-videoînregistrarea criminalistică prezintă un sistem de teze ştiinţifice, în baza cărora
se elaborează metode, mijloace şi procedee de fixare a informaţiei relevante pentru descoperirea
şi cercetaea infracţiunilor.
La fel ca şi fotografia, videoînregistrarea se foloseşte ca mijloc suplimentar de fixare a
procesului şi rezultatelor actelor de urmărire penală. Însă, comparativ cu fotografia, videofilmul
prezintă avantajul surprinderii unor procese şi activităţi în dinamică, în evoluţia lor firească.
Videofonograma facilitează perceperea informaţiei, crează efectul prezenţei la evenimentul care a
avut loc, permite a analiza şi a aprecia starea emoţională a persoanelor înregistrate.
Videofonogramele pot evolua atât în calitate de documente cât şi în calitate de probe materiale (o
imprimare întâmplătoare a comiterii unei crime sau a circumstanţelor acesteia executată de către
cineva cu telefonul mobil sau fixată de sistemele electronice de pază).
Pentru ca aceste materiale să devină probe judiciare în dosarele concrete ele trebuie anexate
printr-o ordonanţă specială a ofiţerului de urmărire penală. Videofonogramele obţinute în cadrul
desfăşurării unor măsuri speciale de investigaţii, pot fi la fel utilizate ca probe dacă acestea au fost
obţinute în ordinea prevăzută de legislaţie.
Dacă organul de urmărire penală a decis să aplice videoînregistrarea el este obligat să
înştiinţeze persoanele interesate şi alţi participanţi ai acţiunii de urmărire penală. În acest scop
poate fi invitat şi un specialist care este avertizat despre răspunderea penală pentru refuzul sau
sustragerea de la îndeplinirea obligaţiunilor de specialist (art. 87 CPP a Republicii Moldova).
Videofonograma, la fel ca şi procesul-verbal al acţiunii de urmărire penală, trebuie să conţină
partea introductivă, partea de bază şi cea de încheiere.
Indiferent de genul acţiunii de urmărire, partea introductivă este oportun a o începe prin
fixarea îndeaproape a persoanei care conduce acţiunea respectivă. Acesta se prezintă, specificând
numele, funcţia sa, acţiunea care se desfăşoară, dosarul penal în cadrul căreia se produce
videoînregistrarea, timpul, locul şi persoana ce o execută. În continuare, ofiţerul de urmărire
penală prezintă consecutiv fiecare dintre membrii participanţi la acţiunea în cauză, lămurindu-le
drepturile, obligaţiunile fiecăruia, precum şi ordinea în care aceasta se va desfăşura.
Cu aceasta se termină partea introductivă a videofilmului după care, imediat sau după o pauză
se fixează procesul şi rezultatele acţiunii de urmărire penală propriu-zise.
Fixarea se realizează conform unui scenariu, în consecutivitatea în care se desfăşoară acţiunea
de urmărire, procedeele fiind aceleaşi ca şi în cazul fotografierii (de orientare, schiţă, de nod, de
detaliu), însă cu anumite elemente specifice. Spre exemplu, obiectul central în cadrul înregistrării
de orientare poate fi evidenţiat prin trecerea treptată de la planul general spre un plan mediu, apoi
la planul apropiat şi, la necesitate, spre un plan de detaliu (coţinutul unui ascunziş la percheziţie).
În cazul panoramărilor camera se va roti astfel, încât 90° să se parcurgă în 12-15 sec. Întreruperile
în cadrul videoînregistrării actului de urmărire sunt, în principiu, inadmisibile, însă practic,
inevitabile, deaceea ele vor fi menţionate în mod special pe videofonogramă, dar şi în procesul-
verbal al acţiunii respective (timpul, cauzele întreruperii ş.a.). Toate activităţle privind depistarea,
fixarea şi ridicarea materialelor de probă trebuie să fie verbalizate.
Partea de încheiere a videoînregistrării se realizează după vizionarea de către participanţi a
videofonogramei şi constă în certificarea de către ei a corectitudinii celor înregistrate, precum şi
declaraţia ofiţerului de urmărire penală despre sfârşitul acţiunii respective.
 TEMA 5. Cercetarea criminalistică a urmelor materiale ale infracţiunii (4 ore)
5.1. Noţiunea şi varietăţile de urme infracţionale studiate în compartimentul tehnicii criminalistice. 5.2.
Traseologia criminalistică. Clasificarea criminalistică a urmelor în traseologie 5.3. Cercetarea
criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman. 5.4. Cercetarea criminalistică a urmelor instrumentelor de
spargere. 5.5. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport. 5.6. Cercetarea
substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică). 5.7. Note cu privire la cercetarea
urmelor sonore (videofonoscopia criminalistică

5.1. Noţiunea şi varietăţile de urme infracţionale studiate în compartimentul

tehnicii criminalistice
Comiterea oricărei infracţiuni este însoţită de modificarea ambianţei locului unde a avut loc
fapta penală, adică de apariţia unor urme (pe obiectele materiale, în conştiinţa persoanelor), folosite
din cele mai străvechi timpuri la descoperirea acestora.
Anume urmele materiale, dar şi cele ideale (psihofiziologice), manifestându-se ca sursă
importantă despre evenimentul infracţional, permit a stabili cu exactitate împrejurările faptei,
persoana vinovată, implicația altor subiecţi.
În această subramură a tehnicii criminalistice se studiază natura urmelor materiale, bazele
teoretice ale mecanismului de formare a acestora (cu excepţia urmelor de natură biologică umană
şi animalică), se elaborează recomandări privind aplicarea anumitor metode şi mijloace de
descoperire, fixare, ridicare şi expertizare a urmeor respective în scopul investigării infracţiunilor.
Urmele ideale sunt studiate în cadrul compartimentului de tactică criminalistică.
Urmele materiale sunt tratate în sensul larg şi sensul restrâns al cuvântului.
În accepţia largă urmele prezintă consecinţele materiale ale infracţiunii, precum: urme apărute în
rezultatul contactului unui obiect cu alt obiect; obiecte abandonate sau pierdute de infractor,
obiecte dispărute de la locul faptei; părţi ale obiectelor deteriorate; urme de miros etc.
Urme în înţelesul îngust sunt considerate doar acelea ce reproduc structura exterioară a
obiectului creator de urmă (forma, dimensiunile, microrelieful). Urmele materiale prezintă
rezultatul a celor mai variate activităţi şi fenomene: - influenţe mecanice a unor obiecte asupra
altor obecte (urme de mâini, de efracţie, transport etc.); - sfărâmarea sau fragmentarea unor
obiecte în cursul săvârşirii infracţiunilor (distrugerea unui obstacol etc.); - dispariţia unor obiecte
sau substanţe din locul lor obişnuit, apariţia unor noi obiecte la faţa locului (tub-cartuş, glonte,
instrument, alte obiecte pierdute sau lăsate de făptuitor la faţa locului); - procese fizico-chimice,
care au loc în cadrul săvârşirii infracţiunii şi care, în cea mai mare parte rămân invizibile (urme
termice, electrice, magnetice, radioactive); - procese biologice (pete cadaverice, rigiditate
cadaverică, şanţul spânzurării etc.).
Pornind de la esenţa lor materială, urmele infracţiunii pot fi reunite în mai multe
ansambluri: - urme-formă, care reproduc dimensiunile, forma, relieful părţii de contact a unui
obiect pe suprafaţa ori în masa altui obiect (de mâini, de picioare, de dinţi, de spargere etc.), sau
oglindesc mecanismul apariţiei acestora (stropi de sânge, diferite legături şi noduri etc.).
- urme-obiecte – diverse corpuri materiale cu structură şi formă exterioară stabilă, apariţia,
starea sau spaţierea cărora se poate afla într-o legătură cauzală cu fapta instrumentată (muc de
ţigară, cuţit, tub tras, armă, plumb, lacăt, ciob de sticlă etc.); - urme – resturi de materii -
diverse lichide, suabstanţe pulverulente, gazoase în mici cantităţi descoperite la faţa locului, pe
corpul sau pe obiectele vestimentare ale făptaşului (pete de sânge, particule de praf, noroi, nisip,
fibre, lubrifianţi şi carburanţi, seminţe etc.); - urme olfactive (mirosul specific al persoanelor şi
obiectelor); - urme sonore – vocea şi vorbirea, diverse zgomote produse de obiecte; - urme
termice.
Structura acestei subamuri a tehnicii criminalistice cuprinde: - traseologia criminalistică; -
cercetarea criminaistică a substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică);
- cercetarea criminalistică a urmelor de miros (odorologia criminalistică); - cercetarea
criminalistică a urmelor sonore (fonoscopia criminalistică).
 5.2. Traseologia. Clasificarea criminalistică a urmelor în traseologie
Traseologia criminalistică s-a format în baza rezultatelor studierii ansamblului tradiţional de
urme material-fixate, în care se reproduc particulartăţile construcţiei morfologice a obiectelor care
le-au lăsat (urmele materiale în sensul restrâns al cuvântului). Însemnătatea studierii lor este
determinată de posibilitatea soluţionării unor sarcini identificatoare şi diagnosticatoare.
Deci, traseologia criminalistică prezintă o subramură a cercetării criminalistice a
urmelor materiale, în care se studiază legităţile mecanismului de formare a urmelor create
prin reproducerea construcţiei exterioare a obiectelor şi care elaborează pe această bază
metode, procedee şi mijloace de colectare şi examinare a acestora în scopul identificării
obectelor ce le-au creat şi soluţionării altor sarcini diagnosticatoare.
Urmele – formă se formează în rezultatul contactului a două obiecte. Obiectul pe care rămâne
urma poartă denumirea de obiect primitor de urmă, iar obiectul care crează această urmă – creator
de urmă. Zonele suprafeţelor care intră în contact în procesul de formare a urmelor poartă
denumirea de suprafeţe de contact.
Clasificarea urmelor în traseologie poate fi făcută după mai mule criterii, mai importante fiind
după genul obiectului creator de urmă şi mecanismul formării lor.
După factorul creator de urmă, acestea pot fi divizate în urme lăsate de om (urme de mâini, de
picioare, de dinţi); animale; unelte, instrumente, mecanisme; mijloace de transport.
După mecanismul de formare urmele-formă pot fi împărţite în:
Urme statice – se produc în cazurile în care momentul final al procesului de formare a
urmelor se caracterizează printr-o stare de repaos, printr-o poziţie statică a ambelor obiecte.
Urme dinamice se formează ca rezultat al interacţiunii a două forţe: una acţionează ca şi în cazul
creării urmelor de apăsare, a doua – prin mişcarea pe suprafaţa corpului primitor. În urmele de
lunecare, de tăiere, de frecare, sfredelire punctele reliefului obiectului creator nu se transmit sub
formă de puncte ca în urmele statice, ci sub formă de striaţii, linii, şănţuleţe născute de
proeminenţele suprafeţei obiectului creator.
Urmele de adîncime (în volum) se formează din cauza deformării în profunzime a obiectului
primitor. Cu cît mai plastică şi mai fină este structura obiectului primitor, cu atît mai fidel se
imprimă microrelieful obiectului creator de urmă.
Urme de suprafaţă – apar ca rezultat al unor modificări de suprafaţă (depuneri sau ridicări de
substanţă, influenţă termică sau chimică) pe corpurile primitoare şi care practic nu schimbă
forma acestora. Acestea sunt urme de stratificare (rămân în cazurile, în care corpul generator de
urmă depune pe obiectul primitor un strat fin de o oarecare substanţă); de destratificare (se
formează în cazul în care obiectul creator detaşează (desprinde) de pe corpul primitor un strat
din substanţa care se află pe acesta: urmele de mâini pe pervazul unei ferestre acoperit cu un
strat de praf sau proaspăt vopsit); termice, chimice (carbonizareaobiectului primitor în cazul
unui incendiu sau decolorarea hârtiei sub influenţa soarelui).
Urme locale reprezintă modificări apărute pe corpul primitor în perimetrul de contact cu
obiectul creator, adică acele prefaceri pe suprafaţa de contact a obiectelor care au contactat
reciproc (urmă de efracţie pe obstacol, urmă de încălţăminte pe zăpadă, urmă lăsată de
cauciucul roţii mijlocului de transport etc.).
Urme periferice – sunt acele modificări care iau naştere pe corpul primitor dincolo de marginile
suprafeţei de contact a obiectelor sub influenţa diverselor fenomene termice, chimice, a razelor
de lumină şi a altor factori degradanţi (conturul unui covor sau tablou format pe peretele pe care
acesta a fost atîrnat sau al unui obiect în jurul căruia s-a depus praf, zăpadă, umezeală etc.
După gradul de percepere urmele se împart în urme vizibile, slab vizibile şi latente.
Urmele vizibile se depistează fără a utiliza procedee speciale, acestea se pot observa cu ochiul
neânarmat. Urmele pot fi slab vizibile sau, în genere, invizibile din cauza fondului de aceeaşi
nuanţă de culoare ca şi urma sau din cauza dimensiunilor extrem de mici ale acestora. Urmele
slab vizibile şi cele invizibile pot fi detectate prin mijlocirea unor procedee speciale de iluminare
sau prin aplicarea unor reacivi chimici pe suprafaţa unde se presupune că sunt urme.
5.3. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de corpul uman
 Urmele lăsate de om constituie cea mai însemnată grupă de urme utilizată în cadrul
cercetării infracţiunilor. Obiectul de studiu nemijlocit al traseologiei în acest sens prezintă, urmele
ce reflectă structura exterioară a corpului uman (de mâini, picioare, buze, dinţi, unghii) sau a
obiectelor vestimentare (pantofi, mănuşi etc.). Procesarea lor presupune depistarea (relevarea),
exminarea preliminară, fixarea şi ridicarea lor.
Urmele de mâini. Valoarea acestor urme, frecvent folosite în descoperirea infracţiunilor
constă în posibilitatea de a identifică făptuitorul, precum şi a stabili alte circumstanţe importante
pentru soluţionarea cauzei. Această direcţie de cercetare criminalistică ce are ca scop căutarea,
identificarea şi înregistrarea penală a infractorilor poartă denumirea de dactiloscopie (termen
derivat din cuvintele greceşti dactilos =deget şi scopio =a privi, a studia).
Relieful pielii de pe palma mâinii (ca şi de pe talpa piciorului) are o suprafaţă specifică ce se
deosebeşte de alte părţi ale corpului uman prin faptul că aici sunt prezente cute flexorale, riduri
subţiri, creste papiare, pori. Pentru idenificare mai frecvent sunt folosite crestele papilare din zona
centrală a falangetei, care formează desene în formă de arcuri, laţuri, cercuri.
Dimensiunile acestor desene, tipul, varietatea lor prezintă caracteristicile generale. Totodată,
fiecare creastă papilară are particularităţi în formă de bifurcări, contopiri, începuturi, sfârşituri,
butoniere, fragmente, puncte etc. Atare elemente morfologice destul de mici constituie
caracteristicile particulare ale desenului papilar.
În totalitatea lor, prin poziţia reciprocă ele formează un ansamblu de semne specifice ce
individualizează desenul, făcându-l irepetabil, la singular.
Pe lîngă individualitate, desenele pailare prezintă şi alte însuşiri: fixitatea şi restabilitatea lor.
Prima proprietate face ca desenul să rămână neschimbat în ceea ce priveşte forma şi detaliile de
construcţie chiar şi după moartea persoanei. A doua se explică prin faptul că atâta timp cât ţesutul
pielii, nu a fost afectat în profunzime, desenele papilare se refac în aceleaşi forme iniţiale.
Dacă se impune cercetarea unor fragmente de urme cu dimensiuni mici, identificarea poate fi
realizată prin examinarea porilor (poroscopia), sau a muchiilor crestelor papilare (crestoscopia).
Relieful desenelor papilare se poate reflecta pe suprafaţa sau în masa diferitor corpuri. Pe
obiectele dure rămân urme de suprafaţă, pe cele plastice se formează urme de adâncime.
Substanţa sudorală aflată pe suprafaţa pielii formează urme incolore. Acestea, rămase pe obiecte
lucioase se pot depista vizual. Însă pe suprafeţele mate sau porozitare ele se relevă numai cu
ajutorul unor coloranţi prin diferse procedee şi metode. Astfel, urmele de adâncime se descoperă
cu surse de lumină oblică, cele de suprafaţă – cu lumină difuză. Mai complicat este de a descoperi
urmele digitale latente, care necesită aplicarea metodelor fizice. Trusele criminalistice conţin, de
regulă, prafuri magnetice universale: “Sapfir”, “Rubin”, “Malahit”. În funcţie de culoarea
suprafeţei se pot utiliza şi prafuri simple contrastante. Astfel, aplicarea “Oxidului de zinc” (praf
de culoare albă) atestă rezultate satisfăcătoare la relevarea urmelor pe mase plastice, cauciuc,
sticlă, piele de culoare închisă. “Oxidul de cupru” – praf negru, se utilizează pentru relevarea
urmelor pe hârtie, pe suprafeţe vopsite în alb etc. Prăfuirea suprafeţelor se efectuiază cu pensula
cu păr din coadă de veveriţă sau cu pensula magnetică în cazul pulberilor magnetice.
Din alte metode de relevare a urmelor digitale amintim metodele chimice: aburirea cu vapori
de iod, soluţiile de ninhidrină în spirt sau acetonă, azotat de argint, metoda cyanocrilaţilor.
Destul de eficientă este şi metoda aburirii cu vapori de cyanocrilaţi, care se bazează pe
însuşirea lor de a se polimeriza, intrând în contact cu substanţa sudorală.
După consemnarea urmelor în procesul-verbal de cercetare a locului faptei, fotografierea lor,
dacă nu este posibilă ridicarea lor cu obiectul purtător, se fac tipare de pe urme sau se copie.
Obiectele ridicate, împreună cu impresiunile papilare, prelevate de la persoanele verificate se
expediază la expertiza dactiloscopică. Principalele probleme formulate în ordonanţa organului de
urmărire penală ce pot fi lămurite prin acest gen de expertiză sunt următoarele: - dacă pe obiectul
prezentat există urme papilare; - dacă urma este valabilă pentru identificare; - dacă urma ridicată
de la faţa locului este lăsată de persoana bănuită.
 Urmele de picioare. Urmele de picioare ca obiect al examinărilor traseologice, mai frecvent
se întâlnesc fiind lăsate de încălţăminte, mai rar - urmele create de planta piciorului gol sau
încălţat în ciorapi. În majoritatea cazurilor acestea sunt vizibile. Slab vizibile sunt urmele de praf,
rămase pe podea, parchet, linoleum.
Însă însemnătate identificatoare mai pronunţată o deţin urmele de adâncime, lăsate în solul
moale sau în stratul de zăpadă. Pe suporturi dure rămân urme de suprafaţă, mai des lăsate de
încălţămintea cu talpa murdară – linoleum, parchet, teracotă, hârtie. Urmele dinamice se formează
în cazul lunecării piciorului, în rest acestea sunt statice.
Urmele latente pot fi descoperite pe podeaua vopsită sau lăcuită, pe linoleum, hârtie, sticlă şi
alte obiecte, talpa înclţămintei fiind confecţionată din cauciuc sau material sintetic asemănător cu
cauciucul.
Acestea se relevă prin aplicarea prafurilor magnetice de tip “Rubin”, “Malahit”, a altor
prafuri speciale pe bază de fier, mai apoi se copie pe peliculă specială lipicioasă.
Ca obiect al cercetărilor traseologice urmele de picioare pot fi unitare sau multiple. În cazul, în
care o multitudine de urme rezultă dintr-un mecanism unic de formare în procesul de mişcare al
individului ele se numesc cărare de urme.
Examinarea ei ne poate oferi date despre unele caracteristici ale făptuitorului şi particularităţi
ale mersului (şchiopătare, protez, ritm neregulat etc.), cuprinse în elementele cărării, după cum
urmează: - linia de direcţie a mersului (axă imaginară ce indică direcţia de deplasare); - linia
mersului (o linie frîntă ce uneşte aceleaşi puncte ale urmelor consecutive lăsate de piciorul stîng şi
drept); - lungimea pasului (distanţa dintre urmele piciorului drept şi stâng); - unghiul pasului (este
format de axa urmei prelungită pe axa cărării).
După urma de picior este posibil a stabili statura orientativă a individului şi mărimea
încălţămintei care acesta o poartă. Mărimea plantei piciorului la bărbaţi şi la femei în raport cu
talia lor constituie 15,8% şi repsectiv, 15,5%.4 Prin urmare, în cazul în care se depistează
amprenta piciorului gol, pentru a afla înălţimea lui este suficient a se înmulţi dimesniunea
lungimii urmei cu 100, iar rezultatul obţinut a se împărţi la 15,8% sau la 15,5%.
În scopul mulării urmelor de încălţăminte se foloseşte pasta de ipsos, uneori şi paste
polimerice. Dacă urma este lăsată în material pulverulent aceasta trebuie întărită cu ajutorul unei
soluţii speciale, ca de exemplu, apă dulce, soluţie de celuloidă în acetonă sau perhlorvinilă în
acetonă. Uneori în aceste scopuri se aplică şi spraiurile de lac de păr.
Praful de ipsos se dizolvă în apă în raport de 1:1 sau 1,25:1, în dependenţă de umeditatea
solului în care este descoperită urma. În jurul urmei, la necesitate se face un gărducean din sol,
nisip, hârtie cartonată sau lentă specială. Praful se toarnă în cantităţi mici în apă, mestecând
soluţia pentru a obţine o consistenţă asemănătoare cu chefirul.
O parte din soluţie, după înlăturarea corpurilor „străine”, se toarnă peste urmă încât să fie
acoperită toată suprafaţa ei, după ce se instalează câteva beţişoare de o lungime respectivă pentru
armarea urmei. De unul din aceste beţişoare se leagă în prealabil o sfoară trecută prin gaura unei
etichete. Resturile de soluţie se toarnă deasupra carcasei şi peste 20-25 min. mulajul se ridică şi se
spală în apă curgătoare. Pe eticheta prinsă de mulaj se fac inscripţiile de rigoare: când, unde, pe ce
cauză a fost efectuată mularea şi ridicată urma.
Dacă se cere a se ridica o urmă de încălţăminte de pe zăpadă este necesar a coborî
temperatura apei până la temperatura de aproape 0°.
Urmele ridicate prin mulare cu ajutorul soluţiei de gips sau prin copiere cu peliculă adezivă se
expediază împreună cu modelele de comparaţie la expertiza traseologică, careia i se pot formula
întrebări referitoare la: - tipul de încălţăminte care a lăsat urma; - dacă urma oferă suficiente
elemente de identificare; - dacă urma a fost creată de încălţămintea ridicată de la persoana
suspectă ş.a.

4
Криминалистика. Том 1. Под ред. профессоров Р.С.Белкина, В.П.Лаврова, И.М.Лузгина. М., 1987, с.208.
 Urmele create de dinţi, unghii şi alte părţi ale corpului. Acestea se întâlnesc mai rar însă
prezintă, la fel, importanţă criminalistică.
Urmele de dinţi mai frecvent se depistează pe cartonul ţigărilor şi ţigaretelor, pe resturile
produselor alimentare (caşcaval, ciocolată, fructe etc.), pe corpul victimei sau a făptuitorului. Sunt
cunoscute cazuri când făptaşii au lăsat urme de dinţi pe săpun, dopuri metalice de la sticle de
bere, pe felii de staniolă cu care se învelesc uneori dopurile sticlelor de vin.
După urmele de dinţi se poate judeca despre unele împrejurări ale faptei, spre exemplu, despre
caracterul luptei victimei cu agresorul, uneori este posibil şi identificarea autorului infraciunii.
În practică mai frecvent se întâlnesc urme lăsate de dinţii din faţă a ambelor maxilare, care
se prezintă ca urme de adâncime sau de suprafaţă, statice sau dinamice. Acestea sunt de două
feluri: de muşcătură – când în urmă se reflectă suprafeţele de tăiere şi mestecare a dinţilor şi de
rupere – când urma se crează de dinţii din faţă.
Urmele de dinţi se fixează după regulile generale, luându-se în calcul şi caracterul obiectului
primitor de creare a urmelor. Examinarea lor ne pot oferi informaţii preliminare privind sexul,
vârsta subiectului, eventuala lui profesie. Se atrage atenţia la modificările patologice ale dinţilor şi
ale aparatului dentar care se pot reflecta în urmă.
Printre cele mai însemnate caracteristici de acest fel sunt: prezenţa şi loclaizarea
diastemelor – interval între dinţi (5 mm şi mai mare); lipsa unor dinţi (adentia), întreruperea
integrităţii arcadei dentare; prezenţa şi tipul eventualeleor proteze; anomalii dimensionale – dinţi
mărunţi, dinţi giganţi, alte malformaţii dentare; anomalii de formă ale coroanei dentare;
particularităţi ale protezelor unor dinţi.
Urmele de unghii se întâlnesc mai cu seamă pe corpul uman având o însemnătate
identificatoare moderată. Însă după locul spaţierii acestor urme, numărul şi caracterul lor se poate
judeca despre unele circumstanţe ale infracţiunii, spre exemplu, privind caracterul luptei între
victimă şi infractor. De aceea, urmele de unghii se recomandă a se consemna minuţios în
procesul-verbal şi a se fotografia.
În cazul în care se presupune că la bănuit sub unghii ar putea să se păstreze particule de
piele preluate de la victimă sau alte microparticule de substanţă, conţinutul subunghial se curăţă,
iar unghiile se taie şi toate acestea se expediază la expertiză.
În cadrul cercetărilor la faţa locului se pot întâlni şi urme lăsate de alte părţi ale corpului
uman - fruntea, nasul, obrajii, buzele, urechea ş. a.
Examinarea urmelor formate de elementele componente ale fizionomiei poate furniza
informaţie importantă privind grupa vârstnică, semnalmentele particulare ale infractorului ş.a.
Spre exemplu, vârsta subiectului se stabileşte în funcţie de gradul de imprimare a
particularităţilor de vârstă ale pieii.
La adolescenţi (pînă la 29 ani) pe faţă sunt prezente încă fire de păr pufos, forme rotunjite ale
elementelor înfăţişării, buze „umflate”, lipsă de riduri.
Pentru persoanele de vîrstă medie (pînă la 55 ani) este specifică prezenţa cutelor pe frunte,
numărul cărora corespunde cu aproximaţie numărului de zeci de ani ai individului, adică 2 cute -
de la 20 pînă la 30 de ani, 3 - de la 30 pînă la 40 ani etc.
La persoanele în etate (peste 55 ani) creşte gradul de ridare generală a pieii, cutele şi
încreţiturile de pe faţă devin mai pronunţate şi, prin urmare, mai vădite în urme.
Amprentele buzelor capătă caracterul unor dungi înguste.
Semnalmentele particulare imprimate în urmă, pot fi considerate particularităţile rezultate din
traume sau boli de piele: cicatrice, arsuri, tăieturi, negi, coşuri, pete pigmentare, pete păroase,
aluniţe, exeme etc., care înregistrează specificităţi în cazul imprimării lor în urme.
Cercetarea traseologică a astfel de urme uneori permite a soluţiona şi sarcini identificatoare
de aceea, fiind extrem de fine, procesul de fixare şi ridicare a lor, necesitând implicaţia
specialiştilor de profil, de multe ori, în condiţi de laborator.
 Urmele de natură biologică umană. Printre diversitatea mare de urme descoperite la locul
faptei, datorită specificului apariţiei şi valorii probante, un rol deosebit îl joacă urmele materiale
de natură biologică, lăsate de om. La ele pot fi catalogate urmele de sânge, salivă, resturile de
transpiraţie şi grăsime, urina, sperma, mirosul individual al omului ş.a.
Acestea se deosebesc de cele ce sunt formate prin reflectarea structurii exteroare a unui obiect
pe suprafaţa sau în masa altui obiect prin faptul că în sistemul mecanismulu de formare a lor este
prezent un al treilea element – substanţa creatoare de urmă. Deci, dacă urmele-formă îşi fac
apariţia în rezulatul contactului a două elemente – obiectului creator şi obiectului primitor de
urmă, urmele de natură biologică apar în urma interacţiunii a trei elemente: a obiectului creator de
urmă, suprafeţei obiectuui primitor şi substanţei creatoare de urmă.
În urmele de natură biologică se reflectă nu forma, dimensiunile şi microrelieful obiectului care
le-a creat, dar parametrii interiori – apartenenţa sexuală, sursa şi locul de unde provin, ADN-ul.
Prin urmare, urmele de natură biologică umană, fiind parte a obiectelor creatoare de urme şi
reflectând specificul însuşirilor interioare ale acestora, mecanismul formării lor, prezintă o
varietate de urme materiale (celule, ţesuturi, secreţii umane) apărute ca urmare a interacţiunii
dintre obiectele biologice cu mediul înconjurător în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni sau a altei
fapte cu relevanţă criminalistică, susceptibilă de a fi remarcată şi cunoscută prin mijloacele şi
metodele exstente în etapa actuală.
Clasificarea urmelor de natură biologică umană este necesară nu numai pentru a studia
caracteristicile tipice fiecărui gen de urme, dar şi pentru a determina mecanismul formării lor în
ansamblul tuturor modificărilor apărute la faţa locului în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni.
Urmele biologice pot fi clasificate după următoarele criterii: 1) după felul substanţei
creatoare de urmă; 2) după mecanismul de formare a acestora; 3) după starea lor de agregare.
În funcţie de tipul materiei creatoare de urme, mai importante în aspect criminalistic sunt
sângele, saliva, sperma, firele de păr, mirosul individual al omului.
Sângele - este un ţesut fluid complex, care împreună cu limfa si lichidul interstiţial formează
mediul intern al organismului. El îndeplieşte multiple funcţii în metabolism, în autoapărarea
organismului, în coordonarea funcţiilor vitale. Este alcătuit dintr-o substanţă fundamentală lichidă
- plasma - în care sunt suspendate elemente celulare superior diferenţiate: eritrocite, trombocite,
leucocite. Sângele reprezintă 6-8% sau, altfel spus, 1/13 din greutatea corporală. Saliva
rezultată din procesul fiziologic al organismului se creează prin eliberarea lichidului secretat de
glandele salivare, deci este un produs biologic de secreţie cu densitatea 1,001-1,017, pH- 5,8-7,4.
Modul de formare a urmei se produce în timpul fumatului, muşcatului, mâncatului, cântatului la
un instrument de suflat, prin sărut, prin eliminarea voită a salivei ş.a.
La începutul anilor '30 ai sec al XX-lea, în criminalistică a fost fundamentată ştiinţific
posibilitatea examinării petelor de salivă. Cercetările au demonstrat că 80% din persoane,
independent de apartenenţa de grupă în sistemul ABO, elimină din sânge diferite secreţii, ca:
salivă, lichidul spermatic, secreţia bronşică, transpiraţia, secreţia lactată, etc.
Sperma face parte din categoria urmelor biologice a căror provenienţă în câmpul infracţional este
caracteristică săvârşirii de infracţiuni cu un grad sporit de pericol social. Sperma, este un lichid de
culoare alb-gălbuie sau galben-cenuşiu, opalescent neomogen, vâscos (are o vâscozitate de 3 ori
mai mare decât a serului sanguin), este uşor alcalin pH = 7,2-7,6; greutate specifică 1,02 – 1,04 cu
un volum de 2,5-5,5 ml; are miros caracteristic (de scrobeală) se lichefiază după 15-20 minute.
Formarea urmelor de spermă are loc prin depunerea pe diverse suporturi a lichidului spermatic
ejaculat în momentul consumării unui act sexual de către bărbaţi, ca urmare a masturbării, ori ca
consecinţă a unor tulburări neuro-psihice.
Firele de păr alcătuiesc o categorie distinctă de urme biologice, care în criminalistică li se
atribuie denumirii diferite, precum: “urme de natură piloasă” sau “urme sub forma firelor de păr”
cercetarea lor având scopul de a stabili valoarea de identificare a lor, măsura în care acestea pot
contribuii la identificarea persoanelor de la care provin.
5.4. Cercetarea criminalistică a urmelor instrumentelor de spargere
Abordarea urmelor de unelte şi instrumente presupune contextul aplicării lor la spargerea
unor obstacole în cadrul comiterii infracţiunilor (uşile unor încăperi, dulapuri metalice, seifuri
etc.). De aceea, urmele în cauză se mai numesc urme de spargere.
Deci, spargerea prezintă distrugerea totală sau parţială a unor încuetori, pereţi, tavane,
ferestre sau altor obstacole penru a pătrunde în încăperi închise.
În aceste scopuri se utilizează atât dispozitive special confecţionate (“gură de lup”,
„balerină”, „buldozer” ş.a.), cât şi instrumente de uz casnic, precum topoare, răngi, ferestraie,
dalte ş.a. Uneori efracţia se face cu ajutorul unor obiecte ocazionale găsite la locul faptei – vergea
metalică, o bucată de ţeavă ş.a. Alteori se aplică şi aparate electrice de tăiere cu arc voltaic sau
aparate de sudare.
Cunoaşterea modalităţilor de spargere permite a stabili caracterul evenimentului, spre
exemplu, se poate de delimitat spargerea reală de cea înscenată (virtuală), de a stabili tipul
instrumentului folosit la spargere, de judecat despre puterea fizică a făptuitorului ş.a. Spre
exemplu, despre puterea şi particularităţile fizice ale infractorului se poate judeca ţinându-se cont
de gradul de deteriorare a obstacolului, instrumentul folosit, punctul de exercitare a eforturilor în
momentul spargerii.
Într-un şir de cazuri, după urmele de despicare se determină dacă spărgătorul a fost stângaci.
În atare cazuri pe obiectul aflat în poziţie verticală, urmele de tăiere sunt plasate din partea stângă.
Dacă obiectul se despică în poziţie orizontală, loviturile principale de topor se aplică din
stânga spre dreapta, iar din dreapta spre stânga se retează doar surcelele destratificate. Partea mult
mai înclinată a despicăturii în aceste cazuri se află din stânga.
Având în vedere acţiunea nemijlocită a instrumentelor asupra obstacolului, urmele lăsate de
ele sunt de mai multe feluri: de apăsare şi forţare, de lovire, de alunecare, de tăiere ş.a.
Urmele de apăsare şi forţare apar în rezultatul acţiunii instrumentului perpendicular asupra
obstacolului în în calitate de pârghie pentru a zmulge lăcăţile, a forţa uşile etc. Acestea sunt urme
statice de adâncime ce reproduc forma, dimensiunile, microrelieful părţii de contact a
instrumentului de spargere. Urmele de lovire se crează în urma acţiunii uneltei în direcţie
perpendiculară faţă de suprafaţa primitoare cu un ciocan, rangă, topor sau alt obiect percutant cu
scopul de a o distruge.
Acestea reproduc parţial sau integral forma şi relieful părţii de contact a uneltei ce permite a
aprecia natura lui, caracteristicile generale, uneori şi individualizarea obiectului cu care s-a
operat. Urme formate prin alunecarea uneltei pe suprafaţa obstacolului sub un unghi ascuţit sau
paralel: în cazul alunecării unei rănji pe bara de zăvorâre a broaştei uşii sau în încercarea de a o
deschide cu o cheie străină ori cu un şperaclu. Urme de tăiere lasă instrumentele precum: toporul,
dalta, cuţitul, foarfecele ş.a.
Deşi prin natura lor sunt urme dinamice ele pot servi în numeroase cazuri la identficarea
uneltei folosite, datorită reproducerii în urmă a neregularităţilor de pe tăişul instrumentului sub
formă de striaţii orientate în sensul mişcării.
Urmele de pilire şi sfredelire sunt specifice cazurilor de spargere efectuate prin aplicarea
bomfaierelor, pilelor, sfredelelor şi burghielor.
De cele mai multe ori aceste urme sunt valabile pentru a stabili grupa generică a
instrumentului cu care s-a operat. Uneori însă, în urma de sfredelire, dacă a rămas fundul ei (canal
orb), se pot releva şi expluata particulartăţile individualizatoare ale sfredelului folosit.
Urmele uneltelor şi instrumentelor de spargere se consemnează în procesul-verbal, se
fotografiază şi se ridică prin mulare cu ajutorul pastelor polimerice.
În cadrul expertizei traseologice, pentru rezolvarea problemei identificatoare (dacă urmele
de spargere au fost create de instrumentul prezentat) se expediază obiectele purtătoare de urme,
mulagele acestora, fotografiile, schiţele locului faptei şi procesele-verbale respective.
5.5. Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport
Examinarea urmelor lăsate de mijloacele de transport se efectuează în cazurile în care
acestea constituie obiectul unui furt ori au fost folosite de către infractori pentru transportarea
bunurilor furate, precum şi în cazurile unor accidente rutiere. La această categorie de mijloace
traseologia cataloghează automobilele, motocicletele, bicicletele, tractoarele cu şenile sau cu
remorci, săniile, căruţele ş.a.
Prin urme lăsate de aceste mijloace se numără – urmele-formă care reproduc construcţia
exterioară a părţii rulante ce contactează cu obiectul primitor; - urmele părţilor proeminente ale
mijlocului de transport; - detaliile şi părţile mijlocului de transport ce s-au desprins de la acesta
(urme-obiecte, urme-materie).
Cercetarea criminalistică a urmelor lăsate de mijloacele de transport permite a soluţiona
sarcini identificatoare, dar şi diagnosticatoare (direcţia şi viteza de deplasare, locul tamponării,
unghiul sub care s-au ciocnit transporturile şi alte împrejurări, realizate mai cu seamă în cadrul
expertizelor autotehnice).
Urmele mijloacelor de transport, la fel ca şi alte urme ce ţin de cercetarea traseologică, în
dependenţă de calităţile suprafeţei de primire, pot fi de adâncime şi de suprafaţă, statice şi
dinamice, de stratificare şi de destratificare, locale şi periferice. Ele se fixează sub aspect
procesul, cât şi tehnic – prin fotografiere şi alcătuirea unor schiţe. Urmele de suprafaţă se ridică
prin copiere cu ajutorul unor pelicule adezive, cele de adâncime – cu soluţie de ipsos.
Însemnătate identifcatoare pronunţată, dar şi informaţie de căutare deţin urmele părţilor
rulante ale mijloacelor de transport, analiza cărora permit a judeca despre tipul, modelul,
particularităţile constructive, apartenenţa generică a acestuia. În aceste scopuri se determină:
- ecartamentul transportului, adică distanţa dintre axele mediane ale urmelor paralele lăsate de
cele două roţi (din stânga şi din dreapta).
- ampatamentul (baza) constituie depăratarea dintre osia de dinainte şi cea din spate a
vehicolului.
- particularităţile desenului antiderapant (lăţimea bandajului roţii, diametrul roţii, elementele
specifice de uzură, prezenţa corpurilor străine în nervii cauciucului). Diametrul roţii se stabileşte
prin măsurarea distanţei dintre două puncte specifice care se repetă în urmă (uzură, corp străin în
nervii reliefului antiderapant).
- direcţia de deplasare a mijlocului de transport se determină după mai mulţi indici:- stropii ce
se formează în momentul traversării unei băltoace sunt orientaţi înainte şi lateral; - densitatea
substanţei depuse de roţi în urmele de stratificare scade pe măsura îndepărtării transportului de la
locul murdar; - capătul subţiat al picăturilor de ulei, carburanţi, căzute pe şosea, indică direcţia
circulaţiei; - urmele de frînare ale roţilor blocate devin tot mai pronunţate în lăţime şi intensitate
la sfîrşitul acestora; - deschizătura unghiului urmei creat de desenul antiderapant în formă de
„brad” sau semnul „V”, a autovehiculelor de tonaj mare este orientat în direcţia mişcării.
Cât priveşte detaliile şi părţile acestora desprinse de la transport şi rămase la faţa locului în
urma accidentului rutier, sunt folosite pentru căutarea şi identificarea lui, determinarea locului
unde a avut loc tamponarea.
După reţinerea transportului bănuit, acesta se cercetează într-o anumită succesiune: mai întâi,
se examinează suprafeţele de dinainte, mai apoi, cele din stânga, din spate şi, mai apoi părţile
laterale din dreapta, după care - suprafaţa de sus şi, în sfârşit, cea de jos a transportului.
Analiza urmelor de ciocnire a mijloacelor de transport se efectuează luând în calcul că
tamponările pot fi de câteva feluri: - în cazurile când transporturile se deplasau în sensuri opuse; -
când mijloacele de transport circulau în aceeaşi direcţie; - când mijloacele de transport se mişcau
sub un unghi unul faţă de altul. O astfel de analiză permite chiar în cadrul cercetării la faţa locului
a judeca despre faptul ce fel de urme au rămas pe unul din mijloacele de transport create de părţile
concrete ale altui mijloc de transport.
Urmele de sanie, schiuri apar în procesul lunecării lor pe zăpadă şi sunt urme dinamice.
Identificarea este posibilă doar în cazul în care în urme se reproduc eventuale defecte şi alte
particularităţi ale reliefului suprafeţelor creatoare de urme.
5.6. Cercetarea substanţelor, materialelor şi articolelor (substanţiologia criminalistică)

În cadrul cercetării locului faptei nu de puţine ori urme infracţionale tradiţionale, precum cele
de mâini, picioare, de dinţi sau lăsate de diversele unelte şi instrumente nu se depistează. În
schimb, scena infracţiunii totdeauna conţine numeroase microurme, microfibre, microcantităţi de
sbstanţe, numite generic – microobiecte, aflate în legătură cauzală cu evenimentul infracţional.
Deci, microobiectele sunt obiectele materiale legate cauzal cu infracţiunea, căutarea,
detectarea, ridicarea şi cercetarea cărora este imposibilă sau problematică cu ochiul neînarmat,
datorită dimensiunilor şi masei lor reduse.
Prin urmare, caracteristicile principale ale microobiectelor cuprind: legătura lor cu
evenimentul infracţional; imposibilitatea sau dificultatea căutării şi detectării lor cu ochiul
neînarmat; fixarea, ridicarea şi cercetarea acestora este imposibilă fără mijloace tehnice speciale;
parametrii cantitativi şi dimensionali extrem de mici ai microobiectelor. În scopuri practice
microobiectele în criminalistică se clasifică după mai multe criterii:
1) în dependenţă de starea lor, ele se divizează în: ■ lichide (amestecuri, emulsii, suspenzii);
■ solide (structură cristalină, amorfe); ■ stare gazoasă; 2) după natura lor, sunt: ■ organice; ■
neorganice, care, la rândul lor, se împart în naturale şi produse ale activităţii umane; 3) în funcţie
de provenienţă, pot fi divizate în: ■ provenite de la făptuitor; ■ de la victimă; ■ de la uneltele
infracţiunii sau mijloacele de transport; ■ din câmpul infracţional; 4) raportate la mecanismul
apariţiei: ■ desprindere mecanică; ■ dezmembrare mecanică.
Procesul de căutare şi depistare a microobiectelor trebuie realizat cu respectarea unor măsuri
de precauţie: toate obiectele mai întâi se examinează fără strămutarea lor; atingerea obiectelor pe
care se presupune că sunt microurme se efectuează cu mâina înmănuşată; fiecare obiect se
pachetează aparte, cele umede se usucă la temperatura camerei; ambalajul trebuie să fie curat cu
inscripţii certificatoare; este inadisibil pachetarea probelor în amestec cu mostrele de comparaţie.
În scopul desprinderii microurmelor de la obiectele purtătoare se foloseşte microaspiratorul, lenta
adezivă, magneţii, beţişoare electrostatice, capilare, seringi de masă plastică de 5ml, containere de
masă plastică de diferite dimensiuni, pensete, bisturii etc.
Pelicula adezivă este una din cele mai universale mijloace de ridicare a microobiectelor. Cu
ajutorul ei microobiectele se ridică, practic, de pe orice suprafaţă, fără a denatura topografia lor
pe obiectul suport, evoluând totodată în calitate de mijloc de fixare. În lipsa a astfel de pelicule
poate fi utilizată şi hârtia fotografică umezită sau pelicula dactiloscopică.
Sarcinile generale al expertizei substanţiologice rezidă în stabilirea: 1) naturii
microobiectelor localizate pe obiectul purtător; 2) apartenenţa obiectului la o anumită mulţime
(clasă, gen, tip, varietate) acceptată într-un domeniu sau altul; 3) identităţii individuale a
obiectelor; 4) faptului şi mecanismului interacţiunii de contact a obiectelor; 5) însuşirilor şi
stărilor obiectelor relevante pentru determinarea împrejurărilor faptice ale cauzei instrumentate
(locul, perioada şi modul de fabricare, cauzele modificării acestora ş.a.)
Cercul obiectelor expertizei substanţiologice este destul de divers: urme de împuşcătură,
muniţie, gloanţe, metale, materiale de construcţie, fibre, ţesuturi, sticlă, substanţe narcotice,
articole din cauciuc, carburanţi, lubrifianţi, lacuri, vopsea, smalţuri, sol, hârtie, cleiuri, materiale
de scris, inclusiv şi microcantităţi ale obictelor menţionate, dar şi a altor obiecte.
De notat însă, că nu toate substanţele, materialele devin obiecte ale expertizei
substanţiologice, o mare parte dintre acestea sunt examinate în cadrul expertizei medico-legale
(urme de sânge, diverse fluide de natură biologică umană); muniţia, pulberile, gloanţele se
cercetează în cadrul expertizei balistice; cernelurile, pastele de scris, hârtia ş.a. sunt obiecte ale
expertizei tehnico-criminalistice a documentelor.
În cadrul expertizei examinarea începe cu analiza morfologică a caracteristicilor
constructive a corpurilor fizice, după care prin aplicarea microscopiei se studiază şi
caracteristicile interioare ale obiecteor.
În continuare, se stabileşte compoziţia substanţelor şi materialelor, determinându-se natura
obiectului, tehnologia fabricării lui, apartenenţa părţilor unui tot întreg, conţinutul elementar ş.a.
 5.7. Note cu privire la cercetarea urmelor sonore (videofonoscopia criminalistică)

Procesul comiterii infracţiunilor este însoţit nu numai de acţiuni, dar şi de vocea, vorbirea
participanţilor la aceasta, care produc anumite modificări în ambianţa materială în formă de urme
specifice, numite urme sonore.
Aceste urme, datorită răspândirii fără precedent în viaţa cotidiană a diverselor mijloace
tehnice de fixare şi transmitere a audiovideoimaginilor, în special a telefoanelor mobile, sunt
folosite tot mai frecvent în calitate de materiale de probă în investigarea faptelor penale. Ca
rezultat, în cadrul cercetării criminalistice a urmelor infracţiunii s-a format o nouă direcţie –
videofonoscopia criminalistică. Respectiv, în ramura expertizei judiciare se efectuează şi
expertiza videofonoscopică.
Obiectele acestui gen de expertiză sunt videofonogramele în litigiu ce conţin informaţie cu
semnificaţie criminalistică, sursele cărora sunt mai frecvent omul, animalele, mijloacele de
transport, fenomenele naturii (zgomote produse de ploaie, vânt etc.), particularităţile sonore ale
stărilor de fapt de la faţa locului (strigătul victimei, zgomotul motorului unui autoturism,
sgomotul unei împuşcături ş.a.).
De multe ori acestea se obţin în cadrul efectuării unor acţiuni de urmărire penală şi speciale
de investigaţiii, autorizate de către judecătorul de instrucţie (interceptarea comunicărilor şi
înregistrarea de imagini, supravegherea domiciliului prin utilizarea mijloacelor tehnice ce asigură
înregistrarea ş.a.) sau, fiind prezentate de către învinuit, partea vătămată, apărător, alt subiect al
procesului, pentru a fi administrate la dosar.
Metodica a astfel de expertize de verificare a adminisibilităţii şi veridicităţii informaţiei fixate
pe fonogramă, are la bază tezele ştiinţifice ale identificării şi diagnosticării criminalistice, ale
teoriei traseologiei, fizicii, acusticii, electronicii, lingvisticii şi altor domenii ştiinţifice.
În cadrul investigaţiilor se soluţionează sarcini identificatoare şi diagnosticatoare, eficacitatea
cărora depinde foarte mult de calitatea şi volumul mostrelor de comparaţie libere şi
experimentale. Acestea din urmă se obţin de către specialişti, în condiţii asemănătoare cu cele ale
înregistrărilor litigioase.
În rândul sarcinilor soluţionate în cadrul cercetării urmelor sonore şi a tehnicii respective de
înregistrare sunt:
■ identificarea persoanei după voce şi vorbire, înregistrată pe fonogramă;
■ stabilirea naturii şi caracterului diverselor genuri de zgomote înregistrate pe fonograme;
■ identificarea dispozitivului de audiovideoînregistrare;
■ diagnostica stării psihofiziologice şi a însuşirilor personale ale vorbitorului (categoria vârstnică,
limba maternă, studii, apartenenţa naţională ş.a.);
■ dacă fonograma a fost sau nu supusă montării mecanice sau electroacustice;
■ dacă fonograma prezintă originalul sau copia înregistrării ş.a.
 TEMA 6. Armologia criminalistică (2 ore)
6.1. Noţiunea de armologie și balistică criminalistică. 6.2. Clasificarea armelor de foc și a urmelor de
împușcătură. 6.3. Examinarea armei şi a urmelor de împuşcătură la faţa locului. 6.4. Stabilirea
împrejurărilor folosirii armelor de foc. 6.5. Cercetarea criminalistică a armelor albe. 6.6. Exploziologia
criminalistică.

6.1. Noţiunea de armologie și balistică criminalistică

Practica de urmărire penală demonstrează că la săvârşirea unor infracţiuni grave, însoţite
de violenţă, făptuitorii nu de puţine ori folosesc arme de foc, arme albe, alte astfel de obiecte şi
unelte, substanţe şi dispozitive explozive. Cele menţionate au înlesnit formarea în cadrul tehnicii
criminalistice a unei ramuri speciale – armologia criminalistică, obiectul de studiu al căreia
prezintă cercetarea diferitor varietăţi de arme şi legităţile apariţiei urmelor folosirii lor în cadrul
comiterii infracţiunilor. Respectiv, structura acestui compartiment cuprinde cercetarea
criminalistică a armelor de foc, a muniţiilor şi urmelor de împuşcătură (balistica criminalistică);
cercetarea armelor albe şi a urmelor acestora; cercetarea criminalistică a armelor cu efect de
explozie (exploziologia criminalistică); cercetarea criminalistică a altor genuri de arme şi a
muniţiilor acestora (pneumatice, toxice, cu gaz etc.).
Prin urmare, armologia criminalistică prezintă o ramură a tehnicii criminalistice ce
studiază construcţia şi legităţile de acţiune ale diferitor arme folosite la săvărşirea infracţiunilor,
mecanismul formării urmelor aplicării lor, elaborarea, pe această bază, a metodelor de
colectare, examinare şi valorificare a acestor obiecte şi urme în scopul investigării infracţiunilor.
Balistica criminalistică - compartiment al armologiei care studiază armele de foc,
muniţiile şi legităţile tragerii, elaborează mijloace şi procedee de colectare şi cercetare a astfel de
obiecte şi urme de împuşcătură în cadrul descoperirii şi cercetării infracţiunilor.
Arma de foc prezintă un dispozitiv destinat constructiv pentru distrugerea mecanică şi de
la distanţă a unei ţinte prin intermediul proiectilului (glonte, alice, mitralii), care obţine o mişcare
direcţionată de energia gazelor termice create prin arderea pulberii explozive. Astfel de arme
deţin un ansamblu de caracteristici constructive, precum: ■ ţeavă cu cameră de detonare şi ardere
a încărcăturii de praf; ■ dispozitiv de închidere; ■ mecanism de dare a focului; ■ sistem de
aruncare a tuburilor trase; ■ mecanism de alimentare cu cartuş; ■ sistem de excludere a unor
împuşcături accidentale ş.a.
Ţeava armei este un tub de oţel care dirijează mişcarea glontelui, imprimându-i un imbold
de rotaţie. Ea este compusă din camera de detonare, conul de racordare şi zona ghintuită. După
forma canalului deosebim ţevi ghintuite, ţevi lise şi ţevi combinate (“paradox”). În armele
contemporane există, de regulă, 4 sau 6 ghinturi orientate în dreapta sau stânga. La identificarea
armei după glonte se ţine seama de următoarele caracteristici: calibrul, numărul şi sensul
ghinturilor, lăţimea ghinturilor şi a plinurilor, pasul ghinturilor.
Calibrul la ţevile ghintuite este distanţa dintre două plinuri opuse, iar la armele cu ţeava
lisă – numărul de gloanţe sferice confecţionat dintr-un pfund englezesc de plumb (453,6 gr) de
calibrul egal cu diametrul ţevii armei concrete. În ţările cu sisteme metrice sunt răspândite
următoarele calibre: 5,45 mm; 5,6 mm; 7,62 mm; 9 mm şi 11,43 mm. În statele anglo-saxone
calibrul se indică în fracţiuni de ţol. (Marea Britanie – miimi de ţol, în SUA – sutimi de ţol). Deci,
calibrul 5,6 mm prezintă, respectiv - .220 (.22); 6,36 mm - .250 (.25); 7,62-7,65 mm - .300 (.30);
9 mm - .350 (.35); 11,43 mm - .450 (.45).
Ghinturile prezintă adâncituri longitudinale, care imprimă glontelui o mişcare helicoidală,
asigurându-i stabilitate pe traiectorie în scopul atingerii precise a ţintei.
Muniţia. Cartuşele în armele contemporane sunt unitare. Există cartuşe de luptă şi cartuşe
oarbe. Cele de luptă cuprind tubul, glonţul, capsa, nacovala şi pulberea. Capsa serveşte pentru a
aprinde pulberea, care şi prezintă sursa energetică a împuşcăturii. Pulberile se împart în negre
(destinate armelor cu ţeava lisă) şi coloidale (în cartuşele pentru armele cu ţeava ghintuită).
Gloanţele au formă şi construcţie diferită, fie din metal masiv, fie din oţel (plumb) cu
cămaşă. Există gloanţe obişnuite şi speciale.
6.2. Clasificarea armelor de foc și a urmelor de împușcătură

În criminalistică armele de foc de mâină se clasifică după diverse temeiuri, cele mai
importante fiind:
După modul de funcţionare: arme simple (de vânătoare); arme cu repetiţie (carabin); arme
semiautomate (pistoale, revolvere); arme automate.
După destinaţie: militare (de luptă), civile (sportive, de vânătoare, de semnalizare, de start,
de alarmă, cu gaze lacrimogene etc.). Observăm, că armele civile sunt destinate mai cu seamă
pentru autoapărare, sport, vînătoare. Construcţia lor exclude susţinerea în serie a împuşcăturilor,
capacitatea încărcătorului nu depăşeşte 10 cartuşe.
După calibru: mic (până la 6,35 mm); mijlociu (7,62-7,65 – 9 mm); mare (peste 9 mm);
După modul de fabricare: industrială, artizanală, criminală (de fabricaţie proprie,
modificată, atipică).
Pe lângă aceste grupe există şi un mic ansamblu de arme combatante cu destinaţie specială,
precum, spre exemplu, pistoale sau revolvere deghizate (în formă de stilou, baston, umbrelă etc.),
fabricate, fie industrial (spre exemplu, firma „Stingher”) sau artizanal.
Bazele ştiinţifice ale balisticii criminalistice cuprind, la fel şi sistemul de cunoştinţe cu
privire la procesul de tragere – sistem, care trebuie divizat în totalitatea de informaţii cu privire la
fenomenul balisticii interioare şi cel ce ţine de fenomenul balisticii exterioare, dar şi legităţile
formării urmelor de împuşcătură pe diferite obstacole, pe glonţii şi tuburile trase.
Balistica interioară începe din momentul când capsa este lovită de percutor, având ca efect
producerea exploziei substanţei de iniţiere a împuşcăturii. Scânteia flăcării pătrunde prin găuri
înguste a lăcaşului capsei de pe fundul tubului şi aprinde încărcătura de praf. La momentul când
proiectilul se expulzează din ţeavă, în interiorul ei se formează un amestec complex de gaze cu o
temperatură şi presiune foarte ridicată ce împinge proiectilul spre gura ţevii.
Trecând prin canalul ei, acesta contactează strâns cu plinurile (proeminenţele) localizate
între ghinturi, microrelieful cărora se reflectă foarte fin pe suprafaţa cămăşii moale a glontelui în
formă de trase, urme dinamice (şănţuleţe, valţuri) longitudinale, (asemănătoare ştrih-codului de
pe ambalajul produselor alimentare) uşor înclinate faţă de axa lui, folosite ulterior la identificarea
armei în cadrul expertizei de laborator.
Balistica exterioară are ca obiect de studiu acţiunea factorilor principali şi suplimentari ai
împuşcăturii, care crează urme pe obiectele-ţintă, catalogate ca principale şi secundare.
La categoria celor principale, care însoţesc totdeauna tragerile cu arma de foc, se referă
urmele de perforare, de pătrundere (canale oarbe), şi de ricoşare a glontelui la atingerea
obstacolelor dure, precum şi aşa numitul inel de ştergere (dungă neagră în jurul orificiului de
intrare a glontelui).
Proiectilele multiple (alice, mitralii) expulzate în cursul împuşcăturii dintr-o armă de
vânătoare de la o distanţă de 1-2 m formează o singură deteriorare, iar de la o distanţă mai mare
acestea se împrăştie pe o suprafaţă ce sporeşte odată cu majorarea distanţei de la care se trage.
Factorii secundari ai împuşcăturii cuprind: reculul armei şi revenirea reflectorică a acesteia
înainte spre ţintă; aruncarea gazelor încinse cu mare viteză din ţeava armei, distanţa de la care s-a
tras, condiţiile climaterice. Sub acţiunea acestor factori apar urme, numite şi urme ale
împuşcăturii de la distanţă mică, după cum urmează:
▪ fire de praf semiarse, imprimate în jurul orificiului de intrare a glontelui („tatuaj”);
▪ particule de ulei („inelul de unsoare”);
▪ vânătaie în jurul acestui orificiu („inelul de contuzie”);
▪ amprenta retezăturii anterioare a armei la tragerea cu cu ţeava lipită (“ştanţ-marcă”);
▪ urme ale acţiunii termice şi mecanice a gazelor pulberii arse (pârlituri, rupturi, „minus-
material”) ş.a.

6.3. Examinarea armei şi a urmelor de împuşcătură la faţa locului

 Arma de foc adeseori rămâne la faţa locului, alteori infractorii după săvârşirea infracţiunii
aruncă arma în perimetrul câmpului infracţional (râpă, groapă). Organul de urmărire penală
trebuie să examineze minuţios aceste locuri, utilizând la necesitate şi mijloace tehnico-
criminalistice, precum magneţi, detectoare de metale, uneori şi câinii-poliţişti.
Pentru depistarea reziduurilor de funigină pe ţesuturi întunecate pot fi folosite şi razele
infraroşii (IR) ale convertizatoarelor optico-electronice, iar pentru depistarea particulelor de
unsoare în jurul orificiului de intrare al glontelui – radiaţiile ultraviolete (UV).
Locul descoperirii armei se studiază atent pentru a detecta urme de încălţăminte, de
transport, mucuri de ţigară ş.a. Pe armă, în special pe cocoş, pe părţile metalice ale monşonului,
încărcătorului şi altor mecanisme, pot fi depistate urme digitale.
În procesul-verbal al cercetării locului faptei se fixează minuţios locul descoperirii armei,
spaţierea ei raportată la obiectele masive din imediata apropiere, se descrie detaliat aspectul
exterior şi poziţia mecanismului de dare a focului. Pentru a evita o împuşcătură accidentală este
contraindicat să manipulăm arma în sensul apăsării pe trăgaci, ţinând-o ferm de muchii, cu mâina
înmănuşată şi orientând-o cu ţeava în sus la cal puţin 45º.
După aceasta urmează ca arma să fie descărcată. În aceste scopuri se scoate încărcătorul,
mai apoi se trage monşonul, verificându-se dacă în camera de detonare n-a rămas vre-un cartuş.
Examinarea exterioară a armei include fixarea tuturor particularităţilor de construcţie,
deteriorările, precum şi impurităţile ce sunt descoperite pe ea (fire de păr, sânge etc.).
La fel, trebuie de stabilit tipul şi marca armei, calibrul, numărul de serie şi alte însemne de
fabricaţie. Se stabileşte starea pereţilor canalului ţevii: dacă acestea sunt fumizate, intensitatea
afumării, prezenţa ruginei şi a altor murdării. În mod obligatoriu se fixează prezenţa sau lipsa
mirosului de praf proaspăt ars, ceea ce este important pentru a determina vechimea împuşcăturii.
După o cercetare detaliată a armei cocoşul se coboară în jos, se pune la siguranţă, gura
ţevii se înfăşoară cu o hîrtie (cârpă) albă curată, arma în ansamblu se ambalează şi se sigilează.
Proiectilul (glonţul, alicele, mitraliile etc.) mai frecvent este descoperit în cadavrul
victimei sau în diferite obiecte aflate în scena infracţiunii. În scopul detectării proietilului este
necesar a examina, în primul rând, obiectul lovit de glonţ şi orificiul acestuia. Dacă orificiul este
perforant este necesar a examina şi obiectele din vecinătate.
Uneori pentru a localiza proiectilul este necesar mai întâi de a stabili direcţia de zbor a
acestuia, mai apoi de studiat atent toate obiectele aflate pe această traiectorie. Vor fi cercetate
difersele deteriorări ale tavanului, pereţilor, podelei. Uneori în aceste scopuri este necesar de a
topi zăpada, de a cerne solul. În măsura posibilităţilor proiectilul se ridică împreună cu obiectul
lovit de glonţ sau cu o parte a lui. Dacă acest lucru este imposibil de realizat atunci glonţul se
extrage din obstacol, dându-se atinţe ca suprafaţa acestuia să nu fie deteriorată. Fiecare glonţ sau
alice se pachetează aparte. Pe pachet se fac inscripţiile de rigoare certificate de anchetator.
Tuburile la fel, adeseaori rămân la faţa locului. Practica atestă cazuri când tuburile se
depistează în locuri neprevăzute: după tablourile care erau agăţate pe perete, în buzunarele unor
obiecte vestimentare, pe lustra agăţată de tavan, în încălţămintea aflată într-un colţ al camerei ș.a.
În cadrul cercetării se fixează: locul descoperirii tubului, forma acestuia, dimensiunile şi
particularităţile constructive, culoarea metalului, semnele de marcă și alte însemne de fabricaţie.
Obiectul - ţintă deteriorat se cercetează minuţios, stabilindu-se poziţia acestuia faţă de
lucrurile din jur, destinaţia şi materialul din care este fabricat, precum şi alte particularităţi. Este
indicat a cerceta atent orificiul şi zona dîn vecinătatea lui, întrucât aici pot fi depistaţi indicii
împuşcăturii de la mica distanţă. În cadrul pachetării obiectului cu urmele de împuşcătură,
orificiul se acoperă cu o bucată de stofă curată care se prinde de acest obiect astfel, încît să-l
protejeze cu siguranţă. Obiectele-ţintă fabricate din materiale capitonate trebuie răsucite în aşa fel
ca orificiul să rămînă înăuntru.

6.4. Stabilirea împrejurărilor folosirii armelor de foc

 Pentru a stabili diversele împrejurări ale împuşcăturii o însemnătate mare prezintă caracterul
orificiilor create de glonţi pe obiectele de la faţa locului. După cum s-a menţionat mai sus, există
orificii perforante şi canale oarbe, când glonţul se opreşte în masa obiectului-ţintă. Adânciturile
rezultate din ricoşetul glontelui pe obiectele dure sunt, la fel, orificii oarbe.
Pentru a determina direcţia împuşcăturii urmează mai întâi de stabilit latura obstacolului,
care a fost lovită de proiectil, mai apoi unghiul sub care glontele a pătruns în ea. Partea
obstacolului care a înfruntat împuşcătura se determină după prezenţa inelului de ştergere şi a
urmelor împuşcăturii de la distanţă mică (arsuri, carbonizări etc.). În cadrul cercetării
infracţiunilor, mai frecvent se întâlnesc perforări în obstacole de lemn, piele, ţesături, sticlă,
metale. În funcţie de proprietăţile acestor obiecte orificiile produse sunt extrem de variate.
În obstacolele mai elastice dimensiunile orificiului de intrare sunt mai reduse comparativ
cu diametrul proiectilului şi, dimpotrivă, orificiile de ieşire pot fi mai mari, deoarece glonţul,
acţionînd în interior, desprinde particule din obstacol. Orificiul de ieşire produs în lemn uscat se
caracterizează prin margini zimţate şi aşchiate neregulat. În obiectele friabile (sticlă, cărămidă,
oase), dimensiunile orificiului de intrare sunt de obicei mai mari decît mărimile glonţului ca
urmare a ruperii particulelor de material. Aici lipseşte inelul de ştergere.
Pentru a stabili locul aflării agresorului pot fi folosite mai multe metode. Spre exemplu,
după 2 găuri în fereastra cu sticlă dublă, ea se realizează prin simpla vizare cu ajutorul unui tub
rectiliniu sau a lazerului portabil ori a dispozitivelor optice de ochire. După o gaură de perforare
şi o urmă de pătrundere sau de ricoşet – cu ajutorul unei sfori ce se întinde prin mijlocul punctelor
de impact, care va indica traiectoria de zbor a glontelui şi locul de unde s-a tras.
Stabilirea distanţei de la care s-a tras. În balistica criminalistică există 3 accepţiuni de
distanţă a împuşcăturii: distanţă cu ţeava lipită de obstacol, distanţă mică şi distanţă mare.
La tragerea cu ţeava lipită de obstacol, precum şi de la o distanţă mică, în jurul orificiului
de intrare a proiectilului se formează urme suplimentare ale împuşcăturii, şi anume: deteriorarea
mecanică a obstacolului, arsuri, pârliri, depunerea funiginii, iar uneori şi urme de unsoare. Fiecare
gen de armă are intervalul său, în limitele căruia rămân urme suplimentare ale împuşcăturii. La
armele cu ţeava scurtă urme vizibile suplimentare se formează la distanţa de până la 50 cm, la
cele cu ţeava lungă până la 2 m. Pe lângă rupturi, in cazul tragerii cu ţeava lipită este
caracteristică prezenţa unui inel foarte îngust de funigine ce se formează ca urmare a reculului
armei, iar uneori şi urma retezăturii anterioare a ţevii („ştanţ-marca”).
La determinarea distanţei de tragere din arma de vânătoare, trebuie să avem în vedere că
suprafaţa obstacolului lovită de alice sau de mitralii sporeşte direct proporţional, odată cu
majorarea distanţei de la care s-a tras.
În cadrul cercetărilor urmelor împuşcăturii uneori se deschid posibilităţi de a se stabili
consecutivitatea apariţiei leziunilor produse victimei sau a deteriorărilor pricinuite obstacolului.
Unul din indicii siguri ai acestei operaţiuni este prezenţa inelului de ştergere şi metalizare slab
pronunţat în jurul orificiului de intrare de la prima împuşcătură (ea fiind produsă din ţeava
curăţită) în compraţaie cu urmele produse de împuşcăturile ulterioare.
Un alt semn îl constituie depunerile de unsoare pe marginile sau în jurul orificiului de
intrare în urma primei împuşcături din arma cu ţeava curăţită şi unsă. Un al treilea indicator îl
prezintă gradul de hemoragie de-a lungul canalelor de rănire. De regulă, pereţii canalului de la
prima rană sângerează mai accentuat decât canalele rănilor din împuşcăturile ulterioare.
În cazul în care se cercetează spărturile de glonţ în sticlă, oase crăpăturile radiale, care
pornesc dinspre marginile orificiului al doilea, pot ajunge până la crăpăturile ce au luat naştere de
la primul orificiu, oprindu-se în el, ceea ce permite a se determina succesiunea tragerilor.
Expertiza balistico-judiciară poate soluționa mai multe întrebări: ■ modelul, seria şi
calibrul armei; ■ starea sa tehnică; ■ posibilitatea de autodeclanşare a focului; ■ tipul de
muniţie folosită; ■ existenţa urmelor suplimentare ale tragerii; ■ distanţa şi direcţia de tragere; ■
dacă tuburile şi proiectilele trimise la expertiză au fost sau nu trase din arma suspectată etc.

6.5. Cercetarea criminalistică a armelor albe

 Expresia “arma albă” este generalizatoare şi cuprinde un şir de tipuri şi modele
constructive de astfel de arme periculoase pentru societate, întrucât destinaţia lor înlesneşte
comiterea omorurilor, jafurilor, tâlhăriilor împotriva persoanelor, uneori şi contra proprietăţii.
În toate cazurile de diagnosticare a unui obiect ca arma albă este necesar să ne conducem
în prima etapă de unele criterii cu caracter general, apreciindu-le în ansamblu, şi anume:
1. Obiectul considerat armă albă trebuie să aibă construcţie sau să fie adaptat constructiv
pentru a produce leziuni grave omului sau animalului. 2. Obiectul diagnosticat drept arma albă
trebuie să corespundă construcţiei şi modului de acţiune a modelelor-standard sau tipurilor
istorice cunoscute de arma albă. 3. Baza energetică de acţiune a armei albe o constituie forţa
musculară a omului. 4. Arma albă se utilizează în lupta corp la corp prin contact direct cu
adversarul sau de la distanţă prin aruncarea acesteia (suliţe, arcuri, cuţite, arbalete, bumeranguri).
Deci, armă albă poate fi considerat orice obiect confecţionat special pentru a cauza prin
mijlocirea forţei musculare a omului leziuni corporale grave şi care corespund unor modele-
standard sau anumitor tipuri istorice de arme albe.
Această definiţie este o determinare generică a armei albe, care include trăsături comune
tuturor tipurilor de arme albe. De aceea, concomitent cu definiţia generică a armei albe, este
necesar să se opereze şi cu caracteristicile varietăţilor acesteia.
Caracteristicile constructive generale ale armei albe sunt: ■ prezenţa părţii destinate
special pentru producerea leziunilor periculoase pentru viaţă (lamă, tăiş, ştift ş.a.); ■ existenţa
mânerului, a dispozitivului de mânuit, a limitatorului care previne alunecarea mâinii de pe mâner
şi evită pericolul de autorănire; ■ soliditatea mecanică a construcţiei în ansamblu.
Clasificarea armelor albe. Armele albe se clasifică având la bază mai multe temeiuri:
1. După principiul de acţiune, toate armele albe sunt divizate în arme pentru lupta corp la corp şi
arme de lansare. 2. După destinaţie, armele albe se împart în arme de luptă (militare, poliţieneşti,
speciale); arme civile (sportive, de vânătoare); arme criminale. 3. După metoda de confecţionare,
armele în cauză pot fi industriale, artizanale şi de fabricaţie proprie.4. După construcţie, armele
albe se clasifică în arme cu lamă; fără lamă; combinate şi mascate.
Armele albe cu lamă după modul lor de acţiune se subdivizează în arme: ■ de tăiere (săbii,
tesace, spade); ■ de înjunghiere (pumnale, stilete, spade); ■ de înjunghiere-spintecare (paloşe,
unele pumnale); ■ de înjunghiere-tăiere (cuţite finlandeze, cuţite de vânătoare, pumnale.
Pentru armele albe cu lame se pot considera determinante următoarele caracteristici: ■
forma, dimensiunile, rezistenţa obiectului în întregime şi a părţilor acesteia; ■ prezenţa lamei sau
a muchiei tăişului şi gradul de ascuţire a acestuia; ■ unghiul de convergenţă dintre lamă şi muchie
(de regulă, trebuie să fie nu mai mare de 45°); ■ prezenţa mânerului comod pentru a fi ţinut în
mână în momentul aplicării leziunilor; ■ existenţa aruncătorului lamei sau a fixatorului în cazul
briceagurilor; ■ lungimea lamei nu mai mică de 7-8 cm.
Armele albe fără lamă după modul de acţiune sunt percutante-zdrobitoare: bastoane,
buzdugane, ghioaje, bice de luptă, palmare, boxuri, nunceacuri. Pentru acest tip de arme
proprietăţile de bază sunt: ■ forma, dimensiunile şi rezistenţa obiectului în întregime, precum şi a
componentelor în parte; ■ existenţa părţii percutante sau a suprafeţei de lovire; ■ greutatea optimă
a armei; ■ prezenţa găurilor pentru degete, în cazul boxului; ■ existenţa mânerului sau a
dispozitivului de mânuit; ■ bara de prindere a buzduganului.
În cazul descoperirii armei albe sau a obiectului ce se aseamănă cu arma albă, în procesul-
verbal se fixează caracteristicile lui constructive, aspectul general, dimensiunile, forma, materialul
din care este confecţionat, însemne de marcare, prezenţa microurmelor de substanţe, particule,
fibre, fire de păr etc. Obiectele în cauză se ambalează astfel, încât să se conserveze urmele pe ele.
În faţa expertizei, de regulă, se formulează următoarele întrebări: ■ dacă obiectul în cauză
este sau nu armă albă; ■ care este tipul constructiv şi modul de fabricare al acestuia.

6.6. Exploziologia criminalistică

 Exploziologia criminalistică - compartiment al armologiei, care studiază construcţia şi
parametrii tehnici ai dispozitivelor explozive, legităţile exploziei şi a formării urmelor, precum şi
practica de investigare a infracţiunilor comise cu aplicarea materiilor explozive.
Obiectele studiate de această subramură sunt diversele substanţe, materii şi instalaţii
explozive, urmele rezultate din procesele de explozie. Explozia, în esenţă, prezintă o degajare
bruscă de energie ca urmare a unor transformări fizice, chimice sau atomice ale materiei.
Substanţele explozive pot fi clasificate în substanţe de iniţiere, brizante (de fărîmiţare), de
fugasă (de aruncare-pulberile) şi compoziţii pirotehnice.
Dispozitivele explozive sunt acele instalaţii destinate constructiv pentru a nimici fiinţele, a
deteriora diverse obstacole prin intermediul undei de şoc sau a schijelor ce obţin o direcţie
orientată ca urmare a descompunerii termice a substanţelor explozive.
Examinarea locului exploziei constituie unul dintre cele mai complexe genuri de cercetare
a locului faptei, realizat doar de echipe speciale ale MAI RM. În legătură cu aceasta, subliniem
necesitatea pregătirii ei minuţioase. Dintre problemele, referitoare la sarcinile examinării locului
exploziei în faza preliminară fac parte: ■ determinarea naturii exploziei (a avut loc o explozie
de substanţă explozivă sau a unui amestec de gaz natural şi aer); ■ stabilirea epicentrului
exploziei (a locului amplasării încărcăturii materiei explozive sau a spaţiului în care s-a produs
amestecul exploziv); ■ estimarea masei încărcăturii explodate în echivalent trotilic, tipul şi
dimensiunile acesteia ş.a.
Examinarea locului se desfăşoară, de regulă, de la centru (focarul exploziei) spre periferie.
Determinarea focarului şi a naturii exploziei se face în baza analizei urmelor exploziei.
Pentru focar, indiferent de substanţa explozivă folosită, este caracteristic: ■ deteriorarea
substanţială a ambianţei; ■ prezenţa craterului în pămînt; ■ deformările obiectelor materiale;
■ prezenţa unor urme de fumizare, de pîrlire şi topire a obiectelor din epicentrul exploziei etc.
Acţiunea brizantă a exploziei se manifestă prin crearea unor deformări locale, spargeri în
beton armat, depresiuni în cărămidă, rupturi ale ţesutului muscular al omului, amputarea
traumatică a membrelor. Urmele efectului de fugasă se manifestă prin deplasarea semnificativă
a obiectelor din preajma locului exploziei, prin prezenţa craterului, spargerea geamurilor la
distanţe mari de la locul exploziei, afumarea intensivă a obiectelor etc. Acţiunea termică a
exploziei se exteriorizează în formă de urme de ardere, arsuri pe corpul victimelor, afumări şi
urme de topire pe obiectele din metal. Acţiunea de schijă a dispozitivului exploziv se
caracterizează prin prezenţa numeroaselor zgîrîieturi pe cărămizi, pe suprafeţele din beton
armat, spărturi perforante şi canale oarbe în materialele plastice.
Analiza şi fixarea în planul-schiţă a urmelor fenomenelor susamintite, permite a se stabili
punctul central, adică poziţia iniţială a schijelor, care s-au împrăştiat în direcţii radiale.
La determinarea modului de declanşare a exploziei se porneşte de la faptul că în calitate
de dispozitiv de iniţiere a exploziei brizante se folosesc, de regulă, detonatoare, iar pentru
încărcăturile cu acţiune de fugasă - mijloace inflamabile (fitiluri de aprindere ş. a.).
În cadrul expertizei dispozitivelor explozive în faţa expertului se formulează şi alte
întrebări: ■ dacă dispozitivul exploziv este sau nu operant, după destinaţia lui; ■ dacă obiectul
depistat este sau nu parte componentă a dispozitivului exploziv; ■ dacă substanţele prezentate la
expertiză sunt sau nu explozive; ■ dacă da, atunci care este tipul, marca, varietatea lor.
 Tema 7. Documentologia criminalistică (2 ore)

7.1. Noţiunea de cercetare criminalistică a documentelor. 7.2. Cercetarea criminalistică a scrisului de

mâină. 7.3 Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor. 7.4. Dispunerea expertizei privind cercetarea
documentelor.

7.1. Noţiunea de cercetare criminalistică a documentelor

Cercetarea criminalistică a documentelor este o ramură a tehnicii criminalistice ce
studiază legităţile naturii scrisului, reflectării în scris a unor calităţi ale personalităţii, modurile
de alcătuire și falsificare a documentelor, precum şi metodele şi mijloacele de cunoaştere a
acestor legităţi în scopul descoperirii şi cercetării infracţiunilor . Obiectele cercetărilor
criminalistice în acest sens sunt diferite acte. Acestea pot fi scrise, executate la calculator,
dactilografiate la maşina de scris, confecţionate poligrafic, fotografice etc.
Cercetarea criminalistică a documentelor se împarte în trei subramuri:
1. Cercetarea manuscriselor pentru a determina executorul textului, a înscrisurilor cifrice sau a
semnăturii;
2. Cercetarea documentelor pentru a determina diverse falsuri, restabilirea actelor arse, distruse,
alterate, relevarea înscrisurilor slabvizivile sau invizibile, stabilirea naturii materialelor de scriere,
aprecierea vechimii confecţionării documentului, depistarea, descifrarea şi citirea înscrisurilor
criptografice.
3. Stabilirea autorului spiritual al textului, adică persoana care a compus textul în litigiu.
Prima subramură poartă denumirea de cercetarea criminalistică a scrisului, a doua –
cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor, a treia – de stabilire a autorului.
În cursul cercetării locului faptei, efectuării altor activităţi procedurale adeseori se impune
sarcina de a stabili autenticitatea buletinelor de identitate, a permiselor de conducere auto, a
documentelor de trecere a frontierei, a legitimaţiilor de serviciu, de studii, etc., care se rezolvă, de
regulă, de către organul de urmărire în condiţii de teren şi în mod prealabil.
În urma unor astfel de cercetări de teren se deschid posibilităţi de a elabora diferite
versiuni, de a decide cu privire la oportunitatea realizării unor măsuri speciale de investigaţii şi a
altor acţiuni procesuale. În astfel de cazuri se cere a respecta o consecutivitate anumită de
manipulare cu actele ridicate.
După o lectură atentă a documentului şi determinare a conţinutului impresiunii de
ştampilă şi de sigiliu, confruntarea datelor din actul cercetat, studierea înscrisurilor cifrice, a
numerelor de serie, semnăturilor şi altor rechizite se recomandă a atrage atenţia la următoarele
circumstanţe: a) dacă documentul nu are oarecare erori gramaticale; b) dacă instituţia sau
persoana din numele căruia a fost redactat acest document este împuternicită de a elibera un astfel
de act sau de a aproba informaţiile ce le conţin; c) dacă există o astfel de instituţie şi denumirea ei
în perioada când a fost întocmit actul în cauză; d) dacă coincide conţinutul documentului - formei
prestabilite pentru astfel de acte; e) dacă există sau nu contradicţii între momentul întocmirii
formularului documentului şi data de eliberare a acestuia; f) dacă conţinutul documentului în
cauză concordă cu textul impresiunii de ştampilă sau de sigiliu; g) dacă textul este corect aranjat
şi nu sunt denaturate familiie persoanelor cu funcţii de răspundere.
În unele cazuri se cere a examina documentul în cauză în radiaţii infraroşii sau
ultraviolete. În cadrul analizei conţinutului documentului este necesar a se stabili:
a) scopul care a fost formulat în faţa autorului textului;
b) motivele de care se conducea autorul la redactarea acestuia;
c) evenimentele cu care au fost legate apariţia acestui document;
d) care este raţionamentul principal ce şi-a găsit reflectare în acest document;
e) cine poate cunoaşte împrejurările expuse în acest document.
7.2. Cercetarea criminalistică a scrisului de mână
Cercetarea criminalistică a scrisului se efectuează în scopul determinării persoanei care a
îndeplinit textul sau semnătura în cauză. În cursul unor mişcări tipice și multiple, se formează o
deprindere (stereotip dinamic), asimilarea căruia micşorează consumul de energie psihică pentru a
îndeplini diferite acţiuni, inclusiv şi cele ce sunt legate de scierea textelor.
Scrisul este un sistem de mişcări relativ stabile şi individuale în cadrul îndeplinirii unor
manuscrise. Individualitatea scrisului este irepetabilitatea şi unicitatea acestuia. Două persoane nu
pot avea un acelaşi sistem absolut de mişcări. Acest lucru este determinat de un complex de
factori subiectivi şi obiectivi.
Stabilitatea realtivă a scrisului înseamnă păstrarea unei totalităţi individuale de
particularităţi ale înscrisului persoanei concrete pe parcursul unei perioade destul de lungi.
Vorbirea în scris se apreciază din punctul de vedere gramatical, lexic şi stilistic.
Caracteristicile gramaticale reflectă deţinerea de către executor a regulilor gramaticale de
scriere. După caracterul greşelilor gramaticale întâlnite în diverse manuscrise, gradul de cărturie a
persoanei poate fi determinat ca înalt, mediu şi jos. Caracteristicile lexice caracterizează
vocabularul persoanei care a scris textul. Caracteristicile stilistice exprimă maniera de a expune,
construcţia compoziţională a manuscrisului, limba de scriere. Există limbă literară (publicistică,
ştiinţifică, de afaceri, de artă) şi limbă folosită în vorbirea curentă.
Caracteristicile scrisului se împart în generale şi particulare. Cele generale caracterizează
scrisul ca un sistem de mişcări în ansamblu. La ele se referă: - Evoluţia scrisului – nivelul de
stăpânire a tehnicii de scriere sau gradul de adaptare a mişcărilor mâinii omului la scrierea cursivă
contemporană. Există trei niveluri de evoluţie a scrisului – înalt, mediu şi mic.
Complexitatea scrisului. Toţi elevii ce înavaţă a scrie încep cu studierea regulilor de scriere. Pe
parcurs însă imaginea grafică a semnelor de scriere diferă de modelele caligrafice. Devierea se
produce în două direcţii – simplificarea şi complexarea mişcărilor. În dependenţă de gradul de
deviere înscrisurile cu evoluţie înaltă se împart în trei tipuri – simplu, simplificat şi complexat.
Legarea scrisului exprimă capacitatea scriptorului de a scrie un anumit număr de semne fără ca să
ridice tocul de pe hârtie în ritmul său firesc de scriere.
Mărimea scrisului. În dependenţă de mărimea semnelor există scris mare, mediu şi mic.
Întinderea scrisului se determină după raportul dintre lăţimea literei şi înalţimea ei. Acesta poate
fi mijlociu, comprimat şi întins.
Înclinaţia scrisului. Există scrisuri înclinate în dreapta, verticale şi înclinate în stânga.
Presiunea scrisului. Există scrisuri cu o presiune mare, medie şi slabă.
În scopul identificării personalităţii scriptorului este necesar a studia, la fel şi
caracteristicile particulare ale scrisului. Acestea reflectă specificitatea mişcărilor la scrierea unor
semne aparte, elemente, precum şi moduri de legare a literelor. Ele reflectă un sistem automatizat
de mişcări stabile caracteristice fiecărei persoane. Caracteristica calitativă a mişcărilor este
determinată de forma, direcţia, întinderea, consecutivitatea, precum şi complexitatea mişcărilor.
Caracteristicile particulare cuprind: - forma mişcărilor la îndeplinirea şi legare unor semne şi
elementele acestora; - direcţia de mişcare (de jos în sus, de sus în jos, în sensul acului
ceasornicului, în contrasensul acului ceasornicului etc.); - coeziunea mişcărilor, adică modul de
legare a elementelor în litere, precum şi a modului de legare a literelor între ele (unit, prin
interval); - spaţierea relativă a punctelor de atac, de finalizare, de intersecţie şi legătură a
mişcărilor; - consecutivitatea mişcărilor prin care se execută diferite elemente ale literelor; -
complexitatea mişcărilor la îndeplinirea literelor (simplificate, complicate comparativ cu regulile
caligrafice).
Caracteristicile particulare au însemnătate determinantă la identificarea persoanei
scriptorului după textele scrise de mâină. Acestea se evidenţiază printr-o stabilitate mai înaltă
comparativ cu caracteristicile generale şi foarte greu se controlează de către creierul uman în
procesul de scriere, de aceea ele, de regulă, se păstrează chiar şi în cazul modificării intenţionate a
scrisului.
7.3. Cercetarea tehnico-criminalistică a documentelor
În scopul modificării conţinutului documentului plastografii mai frecvent recurg la
corodare, înlăturare de text, adăugire de text, ştergerea unor fragmente de text din documentul
autentic şi înlocuirea lor cu altele ș.a. Documentele pot fi autentice şi false. Cele autentice pot fi
valabile şi nevalabile. Există două varietăţi de falsuri: intelectual (când pe formularul unui model
prestabilit în prezenţa tuturor rechizitelor sunt prezentate date neconforme realităţii) şi - material
(când în documentul autentic sunt atestate modificări prin ştergere, corodare sau contrafacere).
Formularele false ale actelor mai frecvent se alcătuiesc prin intermediul clişeurilor
poligrafice, cu ajutorul calculatoarelor și printarea ulterioară, prin desenare.
Corodarea. Prin corodare se înţelege o modalitate de falsificare care constă în aplicarea
reactivilor chimici cu scopul de a decolora substanța folosită pentru a îndeplini documentul.
Pentru a executa corodarea infractorii utilizează diferite substanţe chimice care acţionează
nu numai asupra colorantului, dar şi asupra hârtiei, ceea ce conduce la unele schimbări în
compoziţia ei, detectate în cadrul expertizelor tehnico-criminalistice a actelor.
Locul înlăturării chimice se determină cu ajutorul mijloacelor optice, radiațiilor
ultraviolete, punându-se în evidență următoarele repere: - prezența zonelor mate, a petelor
albicioase sau gălbui; - creșterea porozității hârtiei și a fragilității ei; - întinderea trăsăturilor de
cerneală executate în porțiunea atacată; - schimbarea nuanței de culoare a grafismelor adăugate; -
deteriorări ale liniaturii, a rețelei de protecția, a unor semne grafice vecine ș.a.
Înlăturarea de text este o modalitate de falsificare a documentelor în care textul este şters
pe cale mecanică. Indicii demascatori sunt: - scămoșarea și subțierea hîrtiei; - pierderea luciului; -
ștergerea liniaturii (rețelei de protecție) ș.a. Urmele acţiunii mecanice uneori se acoperă prin
netezirea suprafeţei documentului în rezultatul cărora se pot forma unele trase, zgârâieturi.
Adăugire de text este o altă modalitate de falsificare care constă în adăugirea unor
grafisme, semne, cifre şi cuvinte în scopul modificării conţinutului textului documentului.
Semnele adăugirii: - diferenţă de culoare şi nuanţă a trăsăturilor iniţiale şi a celor adăugite; -
deosebire între grosimea grafismelor precum şi a gradului de evoluţie al scrisului cu care s-a
îndeplinit; - spaţierea neuniformă a unor înscrisuri în text, intervale comprimate sau îndepărtate.
Schimbarea fotografiilor se face, de regulă, în actele de indetitate. Cele mai frecvente
procedee sunt: - schimbarea fotografiei în ansamblu, observată prin incoerenţă în textul ştampilei,
dimensiunile ovalurilor acesteia; - montajul – pe documente rămân părţi ale fotografiilor iniţiale
cu impresiuni de ştampilă pe ele la care se încleie fotografia altei persoane; - se pot detecta
diferenţe ale sortimentului şi calităţii hârtiei fotografice, urme de tăiere a fotografiei ce nu
corespunde cu elementele ştampilei; - prezenţa pe reversul fotografiei anterioare a unor particule
de emulsie de pe altă fotografie.
Falsificarea impresiunilor de ştampilă. Pentru ştampilele şi sigiliile confecţionate în mod
industrial este caracteristic: - configuraţia uniformă a semnelor omogene; - aceleaşi dimensiuni
ale semnelor şi distanţa dintre ele; - spaţierea uniformă a textului şi a literelor pe circumferinţă; -
imaginea simetrică a emblemelor sau a stemei. Cele mai frecvente moduri de falsificare a
ștampilelor: - aplicarea tehnologiilor contemporane computerizate; - desenarea imaginii
amprentei; - copierea acesteia de pe impresiunea autentică; - fabricarea clişeului contrafăcut ș.a.
Cercetarea textelor dactilografiate. Cercetarea acestora se efectuează în scopul
identificării maşinii de scris. Dacă executorul şi autorul documentului este una şi aceeaşi
persoană, caracteristicile identificatoare vor fi şi cele ale vorbirii în scris (stil, lexică, gramatică).
Cercetarea fono-videodocumentelor. Urmele sonore dețin anumite însușiri: - vocea
omului după frecvență, intensitate prezintă individualitate strictă; - caracteristica acustică a vocii
este relativ stabilă; - maniera de a vorbi, intonația dețin trăsături particualre. Fundamentul
științific al identificării după voce și vorbire îl constituie fonoscopia criminalistică, care studiază
informația auditivă fixată cu aparatele audio-video (dictafoane, tel. mobile etc.). Sarcinile
expertizei fonoscopice constau în identificarea persoanei după voce și vorbire, diagnosticarea
unor particularități (sexul, apartenența națională, socială, nivelul de cultură etc.), dar uneori poate
apărea necesitatea identificării audi-videoaparaturii cu care s-a imprimat informația.
7.4. Dispunerea expertizei privind cercetarea documentelor
În scopul cercetării textelor scrise de mâină sau a textelor printate/dactilografiate se
ordonă respectiv expertiza scrisului (grafoscopică) sau expertiza tehnico-criminalistică a
documentelor. În astfel de cazuri expertului i se prezintă originalul manuscrisului în litigiu,
precum şi modelele de comparaţie ale scrisului sau a semnăturilor persoanelor suspectate. Acestea
sunt de două feluri: libere şi experimentale.
Modele libere de comparaţie sunt acelea care sunt scrise în perioada de până la pornirea
procesului penal respectiv. În aceste modele nu pot fi schimbări intenţionate ale scrisului. Modele
libere pot fi obţinute la locul de lucru sau la domiciliul bănuitului.
Modelele experimentale se solicită când nu există modele libere sau volumul şi calitatea
acestora sunt insuficiente pentru a efectua cercetarea criminalistică. În cazul dispunerii expertizei
grafoscopice în faţa expertului se formulează, de regulă, următoarele întrebări: - dacă textul
documentului în cauză este îndeplinit de către o persoană concretă sau de altă persoană; - dacă
textele mai multor documente sunt executate de una şi aceeaşi persoană; - dacă semnătura din
numele unei persoane concrete este sau nu executată de ea însăşi sau de cître o altă persoană; -
dacă semnătura din numele unei persoane fictive este executată de o persoană concretă.
În cadrul cercetării tehnico-criminalistice a documentelor se pot obţine răspunsuri la
următoarele întrebări principale: - prin care procedeu a fost modificat conţinutul documentului?; -
dacă fotografia de pe documentul titularului a fost sau nu înlocuită?; - ce a fost executat mai
înainte - textul sau semnătura pe documentul în litigiu?; - dacă fragmentele de documente au
alcătuit anterior un tot întreg?; - care este conţinutul textului în impresiunea de ştampilă? ș.a.
Un alt gen de expertiză dispus în cazul documentelor este cercetarea conținutului spiritual
al textului. Obiectivele acestui gen de cercetare sunt: - identificatoare: stabilirea autorului
spiritual al textului; - diagnosticatoare: stabilirea nivelului de instruire al autorului, a condițiilor
de creare a documentului ș.a.
Obiectul nemijlocit al expertizei este vorbirea în scris a autorului și acele deprinderi
generale și particulare ale vorbirii care s-au manifestat în document. Caracteristicile generale:
lexico-frazeologice, sintactice, stilistice, ortografice, de punctuație. Caracteristicile particulare –
diverse defecte în vorbire. Aspectul semantic (de conținut) al documentului este caracterizat prin
tema documentului, gândul principal al acestuia, arhitectonica (introducere, părțile componente,
plasamentul, concluziile etc.). Cât privește caracteristicile stilistice, acestea se referă la modul de
compunere a propozițiilor (în formă de întrebare, de exclamare, cu folosirea unor citate, a
proverbelor, a intergecțiilor etc.); la folosirea unor arhaizme, varvarizme, cuvinte străine limbii în
care s-a scris, precum și a unor profesionalisme, dialectisme, vilgarisme etc.
Tot în acest cadru se analizează particularitățile morfologice, sintactice, ortografice,
caracteristicile topografice (spațierea textului pe hîrtie, a unor mențiuni aparte etc.). În fine se
atrage atenția asupra unor deprinderi deosebite precum evidențierea unei părți a textului, procedee
de corijare a erorilor, de retușare, modul de enumerare a filelor, scurtare a cuvintelor.
Prin urmare, obiectul expertizei este textul documentului (totalitatea de propoziții legate
prin unitatea de conținut). Volumul textului în litigiu urmează a fi nu mai puțin de 500 de cuvinte,
chiar și pe diferite acte: lămuriri, rapoarte, plângeri, autobiografie, articole etc.
Cuprinsul modelelor libere nu poate fi mai mic de 25-30 de file, la fel și cele
experimentale, obținute în formă de compunere pe o temă liberă și nu prin dictare sau transcriere.
 Tema 8. Gabitoscopia criminalistică (2 ore)

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică. 8.2. Descrierea semnalmentelor anatomice
ale omului. 8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile folosite la alcătuirea portretului vorbit.

8.1. Considerații generale privind gabitoscopia criminalistică

Gabitoscopia este o ramură a tehnicii criminalistice care studiază legităţile de întipărire a
semnalmentelor exterioare ale omului şi care elaborează metode şi mijloace tehnico-
criminalistice de colectare şi utilizare a datelor privind semnalmentele persoanelor în scopul
descoperirii şi prevenirii infracţiunilor.
Aspectul exterior al omului este individual şi irepetabil. Cu toate că pe parcursul vieţii
trăsăturile lui se modifică, acestea însă prezintă o multitudine de elemente relativ stabile pentru o
perioadă de timp. În gabitoscopie descrierea persoanei se face într-un mod clar și sistematic,
folosindu-se o terminologie special elaborată, unitară și precisă. Acest lucru se realizează cu
ajutorul portretului vorbit – un sistem științific de descriere și comparare a semnalmentelor unei
persoane sau ale unui cadavru.
Aspectul exterior al omului este totalitatea de date despre semnalmentele exterioare ale
acestuia, și anume: semnalmente demografice și fizice generale (genul, vîrsta, grupul etnic); -
semnalmente anatomice (înălţimea, constituţia, trăsăturile faciale etc.). Acestea se numesc
anatomice sau “statice”, întrucât pot fi observate în procesul de mişcare a persoanei, cât şi în stare
de repaus. O altă grupă cuprinde caracteristicile ce se manifestă numai în procesul unor activități
ale omului (mersul, poziţia corpului, gesticulaţia, vorbirea etc.). Aceste caracteristici poartă
denumirea de funcţionale sau “dinamice”.
Anomaliile anatomice şi funcţionale deţin o importanţă identificatoare considerabilă şi au
o mare însemnătate în activitatea de căutare. De aceea, ele sunt scoase într-un grup de sine
stătător – “elemente particulare”, care pot fi atât înăscute (spre exemplu, scalioza, gheboşenie),
cât şi dobândite pe parcursul vieţii (cicatrice, tatuaj etc.). O altă grupă aparte constituie aşa
numitele “caracteristici frapante”, adică relativ rare, bătătoare la ochi ce se întipăresc uşor şi joacă
un rol important la evidențierea și memorizarea persoanelor date în căutare.
Un grup auxiliar de caracteristici exterioare îl formează semnalmentele obiectelor
vestimentare şi a altor lucruri portabile de către persoana în cauză (bijuterii, cias, tel mobil etc.).
La descrierea semnalmentelor exterioare trebuie respectate unele reguli, după cum
urmează: - persoanele se descriu pornindu-se de la principiul – ”de la general spre particular, de
sus în jos”, folosindu-se o terminologice comună și precisă.
La început se fixează caracteristicile anatomice, mai apoi cele funcționale, particulare etc.;
- descrierea trebuie să fie suficient de deplină însă fără surplus de detalii, luându-se în considrare
circumstanțele în care va fi folosită descrierea lor (pentru căutarea sau identificarea persoanei).
Semnalmentele anatomice se descriu din două poziții: din față și profil, în funcție de
mărime, formă, culoare, particularități. Mărimile se redau prin comparație cu dimensiunile altor
părți ale corpului și se vor nota cu ”mic”, ”mijlociu”, ”mare”. Poziția se va aprecia în raport cu
planul orizontal, vertical, oblic.
Datele fixate despre exteriorul persoanei se folosesc în procesul de descoperire şi cercetare
al infracţiunilor, în special pentru soluţionarea următoarelor sarcini: - căutarea persoanelor
necunoscute, care au abandonat locul faptei; - căutarea persoanelor cunoscute, care se ascund de
organele ocrotirii normelor de drept, precum şi celor ce au părăsit locurile de detenţie; - căutarea
persoanelor dispărute fără veste; - identificarea persoanelor în viață şi a cetăţenilor decedaţi.

8.2. Descrierea semnalmentelor anatomice ale omului

“Portretul vorbit” presupune descrierea caracteristicilor anatomice cu indicaţia formei,
dimensiunilor, poziţiei, uneori şi culorii. Gradul de detalizare şi de exactitate al descrierii depinde
de faptul dacă persoana se descrie după imaginea rămasă în memorie, după fotografie sau după
urmele lăsate la faţa locului ori nemijlocit se descrie în direct, după cum urmează:
 Sexul și vârsta. Bărbat sau femeie. În lipsa datelor autentice privind vârsta se indică cu
aproximaţie (la vedere 40-45 ani).
Înălţimea se determină, de regulă, după o gradare de 7 elemente: foarte înalt (peste 185
cm), înalt (176-185 cm), mediu-pronunţat (171-175 cm), mediu (166-170 cm), mediu-slab
pronunţat (161-165 cm), statură joasă (151-160 cm) şi de statură foarte joasă (până la 150 cm).
Pentru femei aceste limite sunt micşorate cu 10 cm.
Constituţia se stabileşte prin confruntarea înălţimii, lăţimii în spete, lungimii corpului, a
picioarelor, toracelui și a muşchilor. Constituţia poate fi medie, atletică, slabă, uscăţivă.
Capul. Se indică dimensiunile relative ale capului, forma lui, forma şi profilul cefii.
Părul. Se indică forma, culoarea, desimea, prezenţa şi gradul de calviţie, lungimea firelor
de păr, modul de frezare şi de pieptănare. Dacă există mustaţă, barbă, bachenbarde se fixează
forma, culoarea şi lungimea lor.
Faţa (figura). Forma generală a feţei umane privită din faţă poate fi rotundă, ovală,
dreptunghiulară, pătrată, rombică, triunghiulară cu baza în jos, triunghiulară cu baza în sus. În
profil se indică conturul general al feţei (proeminent, rectiliniu, concav).
După gradul de corpolenţă faţa poate fi slabă, de corpolenţă medie şi plină. După culoare
există feţe albe, smolite, îmbujorate, chistruiate, palide, bolnăvicioase.
Fruntea. În profil se caracterizează sub aspectul dimensiunilor (frunte joasă, medie,
înaltă), după înclinare (retrasă, verticală, proeminentă), după contur (rectiliniu, şerpuit, convexe).
Sprâncenele. Se caracterizează după lungime (scurte, medii, lungi), lăţime (înguste, medii,
late), desime (rare, desime medie, dese), poziţie (înclinate interior, înclinare în exterior,
orizontale), formă (rectilinii, arcuite, şerpuite), poziţia reciprocă (îndepărtate, medii concrescute).
Ochii - în cadrul stabilirii semnalmentelor se caracterizează lăcaşul ochiului după contur,
întindere, gradul de deschidere şi poziţie; proeminenţa globului ocular; culoarea irisului.
Genele se descriu după gradul de pronunţare.
Obrajii – se descriu după forma lor.
Nasul se caracterizează în ansamblu după înălţime, proeminenţă, lăţime şi particularităţi
(nas roşu, bilobat, orientat spre dreapta, stânga).
Rădăcina nasului se descrie după adâncime, lăţime; muchia nasului după contur,
proeminenţă, lungime, lăţime; baza nasului – după poziţie; vârful nasului – după formă şi lăţime.
Aripile nasului – după conturul marginilor, înălţime, poziţie; nările – mărimea orificiilor, contur.
Gura se analizează după dimensiuni, contur, poziţia colţurilor, particularităţi (oblică,
dimensiuni exagerate, buze proeminente).
Buzele se caracterizează după proeminenţă, înălţime, lăţimea şi conturul buzei de sus,
poziţia buzei de jos.
Dinţii se descriu doar caracteristicile ce pot fi observate şi, mai cu seamă, articulaţia,
mărimea, defecte, culoare.
Bărbia se descrie potrivit profilului ei, lăţimii, înălţimii, particularităţi (ascuţită, bilobată,
cu gropiţe).
Pavilionul urechii se analizează după dimensiuni, poziţie, îndepărtare de cap, formă,
particularităţi (pavelion atrofiat etc.), precum şi după conturul, poziţia elementelor particulare
(lobul, tragusul, antitragusul, helixul).
Ceafa se descrie după formă şi poziţie.
Umerii se caracterizează după poziţie, lăţime, proeminenţă.
Pieptul şi spatele se caracterizează după formă şi lăţime.
Mâinile se descriu după lungime, grosime. Pe lângă aceasta se fixează lungimea degetelor,
forma, conturul, lungimea şi culoarea unghiilor.

8.3. Semnalmentele funcționale și tehnicile folosite la alcătuirea portretului vorbit

 Semnalmentele funcţionale, sunt acele caracteristici care apar cu prilejul executării unor
activități. Cele mai importante sunt: expresia fizionomiei, atitudinea, gesticulaţia, mersul, vocea şi
vorbirea, anumite obişnuinţe în diverse activităţi.
Expresia fizionomiei poate fi calmă, enervată, flegmatică, supărată, mirată, confuză,
distrată sau obosită.
Atitudinea se datorează stării de contracţie musculară (relaxată, contractată, rigidă).
Gesticulaţia: abundentă, rară sau nulă. Dintre gesturi amintim: încruntarea frunţii, clipirea
rapidă şi deasă a pleoapelor, aranjarea repetată a cravatei, gulerului, frecarea mîinilor, joaca cu
degetele etc.
Mersul: lungimea pasului, unghiul de mers (pozitiv-negativ), lăţimea pasului, rapiditatea,
atitudinea corpului (drept, aplecat), poziţia capului, oscilaţiilor corpului, odulaţii ale bazinului,
mişcării ale braţelor etc.
Vocea şi vorbirea: vorbire scurtă şi corectă, în fraze lungi şi confuzie, cu diferite erori,
folosirea unor dialecte. Ca defecte: bîlbîiala, grasiere, voce de copil, adult, bătrîn.
Obişnuinţe în diverse activităţi: felul de a aprinde chibritul, de a ţine ţigara, poziţia
mîinilor, exalaţie frecventă, tualetă aleasă sau neglijentă etc.
Semnele particulare privesc diverse acumulări de defecte anatomice şi funcţionale care
contribuie eficient la identificarea unei persoane, după cum urmează:
Cicatricele: de natură traumatică, chirurgică, se descriu după culoare, formă, mărime,
poziţie.
Culoarea pielii (tenul): culoarea galbenă, cenuşie-galbenă, ca rezultat al unor boli,
roşietică a nasului, a obrazului-alcoolizm. Prezenţa petelor, negilor, aluniţelor.
Semne particulare ca urmare a practicării unor meserii: bătături, vătămări.
Pentru recunoaştere şi identificare preliminară a unor persoane prezintă interes şi
vestimentația persoanei, obiectele portabile ale acesteia, care se descriu după denumire, culoare,
grad de uzură şi alte caracteristici vizibile.
Metodele tehnice folosite în identificarea persoanelor după semnalmentele exterioare
La alcătuirea portretului vorbit de-a lungul istoriei s-au utilizat diferite dispozitive tehnice:
1. Portretul schiţat (schiţa de portret) executată de un desenator cu calităţi plastice.
2. Fotorobotul – o metodă de identificare cu ajutorul unui colaj fotografic de elemente
fizice preluate din fotografii ale unor persoane diferite (zona frontală, nazală, bucală).
3. Identi-Kit-ul (ИКР-2) - un album ce conţine multe variante de elemente faciale
reproduse pe o peliculă transparentă purtînd acelaşi număr de cod. Peliculele se
suprapun pe un suport special cu geam luminat de jos, obţinîndu-se o imagine grafică
a persoanei date în cautare.
4. Mimicompozitorul - un montaj a mai multor dispozitive, care proiectează pe ecran cîte
o zonă a feţei selecţionate din fotografii obişnuite a diverselor persoane.
5. Softuri computerizate cu elemente faciale, care ușurează munca specialistului la
crearea ”portretului vorbit” a persoanei căutate (spre exemplu,”Faces”).
 Tema 9. Înregistrarea criminalistică (2 ore)
9.2. Noţiunea, conţinutul şi bazele legislative ale înregistrării criminalistice. 9.2. Evidenţele operative de
informaţie. 9.3. Evidenţele criminalistice și augziliare ale organelor afacerilor interne.

9.1. Noţiunea, conţinutul şi bazele legislative ale înregistrării criminalistice

Eficacitatea descoperirii şi cercetării infracţiunilor în mare măsură depinde de volumul şi

de calitatea sistemului de informaţii pus la dispoziția organellor de urmărire penală..
Un astfel de sistem, numit înregistrare criminalistică prezintă o subramură a tehnicii
criminalistice ce constituie un ansamblu de teze ştiinţifice şi metodici de înregistrare, depozitare
şi administrare a informaţiei privind obiectele ce cad în orbita activităţii speciale de investigaţii
și de urmărire penală a organelor de drept în scopul cercetării şi prevenirii infracţiunilor.
Sistemul înregistrării criminalistice este compus din evidenţe izolate, fiecare cuprinzând o
grupă de obiecte omogene. Deci, evidenţa este un subsistem al înregistrării criminalistice, în care
este concentrată informaţia despre obiectele tipice omogene.
Modurile de fixare a informaţiei sunt diverse: prin descriere, prin foto-video-imaginare,
grafic, prin colecţii. În practică foarte des se folosesc forme mixte de evidenţă, acestea se
suplimentează cu diverse alboame, cartoteci; modul descriptiv al fixării informaţiei combinat cu
executarea fotografiilor, a fişelor dactiloscopice etc.
Obiectele ce se iau la evidenţă, de regulă, cuprind: a) persoane (declarate în căutare,
arestate, reţinute, ce prezintă un interes operativ, persoanele dispărute fără veste, infractorii), b)
cadavrele. c) obiectele (arme de foc ghintuite şi pierdute, lucrurile furate, automobilele răpite) d)
urmele (spre exemplu, urmele digitale ridicate de la locurile nedescoperite ale infracţiunilor); e)
documentele (spre exemplu, documentele falsificate, bancnotele şi hârtiile de valoare); f)
animalele (furate ş.a.); g) infracţiunile rămase cu autori necunoscuţi
Modurile de înregistrare criminalistică cuprind: descriptiv (fixarea în scris a
caracteristicilor obiectului ce trebuie pus la evidenţă); obţinerea de amprente, inclusiv a
persoanelor; fono-videoînregistrările; schiţa; schemele şi alte desene; colecţii (păstrarea obiectelor
în natură; forma mixtă de înregistrare a obiectelor).
Toate caracteristicile obiectului ce trebuie înregistrate şi informaţiile despre acestea se
fixează într-un mod anumit, sistematic. Există, respectiv, şi diferite forme de evidenţă, adică
cartoteci, jurnale, fotoalbumuri, videoteci, fototeci, colecţii de obiecte, baze de date automatizate
Bazele legislative, în conformitate cu care se organizează funcţionarea evidenţelor
criminalistice în CPP nu se prevăd, însă Legea RM nr.216 –XV din 29.05.2003 Cu privire la
sistemul informațional integrat automatizat de evidență a infracțiunilor, a cauzelor penale și a
persoanelor care au săvărșit infracțiuni reglementează o bună parte din aceste evidențe.
Acest sistem, care constituie o parte a Băncii Centrale de Date (BCD), se află în
subordinea Serviciului Tehnologii Informaționale (STI) al MAI RM. Utilizatorii principali sunt:
MAI; CNA; SIS; Poliția de frontieră; Inspectoratul Fiscal de Stat; Procuratura; Instanțele de
Judecată; Instituțiile penintenciare; Organele de executare a hotărîrilor judecătorești. Sistemul în
cauză cuprinde 6 Registre5: 1) Registrul de informații criminalșistice și criminologice; 2)
Registrul persoanelor reținute, arestate, condamnate; 3) Registrul dactiloscopic; 4) Registrul de
Stat al armelor; 5) Registrul procedurilor de executare; 6) Registrul accidentelor rutiere ș.a.
Un rol important în combaterea criminalității îi revine Registrului de informații
criminalșistice și criminologice, aprobat prin Hotărârea de Guvern nr.633 din 06.06.2007, dar și
Ordinului MAI RM nr.192 din 17.06.2013 prin care s-a aprobat Regulamentul Centrului Tehnico-
criminalistic și Expertize judiciare (CTCEJ) al IGP MAI RM.
Actualmente evidenţele se divizează în: operative de informaţie, criminalistice şi auxiliare
de informaţie. În dependenţă de nivelul de centralizare a acestora, ele se împart în locale și
centrale administrate de CTCEJ al IGP MAI RM, Serviciul Tehnologii Informaționale al MAI
RM.
5
Gheorghiță M. Tratat de criminalistică. Chișinău: Tip. Centrală, 2017, p.134.
9.2. Evidenţele operative de informaţie
La acestea se referă, întîi de toate, evidenţa alfabetică nominală şi evidenţa dactiloscopică.
Evidenţa alfabetică este una dintre cele mai frecvent utilizate, după care se verifică toate
persoanele bănuite sau învinuite de comiterea unor infracţiuni. În aceasta se introduc informaţii
despre mai multe categorii de persoane: ▪ condamnate pe teritoriul RM la privaţiune de libertate,
muncă neremunerată în folosul comunităţii, amendă şi alte categorii de pedepse prevăzute de
Codul penal; ▪ arestate şi puse sub învinuire în stare de libertate; ▪ cetăţenii RM condamnaţi pe
teritoriul altor state; ▪ persoanele care au comis infracţiuni grave şi au fost eliberate din locurile de
detenţie ale altor state şi sosiţi pentru a se stabili cu traiul în RM; ▪ infractorii daţi în urmărire
generală şi internaţională; ▪ persoanele reţinute sau arestate ca fiind suspectate de comiterea
infracţiunilor; ▪ reţinute şi arestate pe teritoriul RM cu scopul extrădării; ▪ reţinute pentru
vagabondaj sau cerşetorie ş.a.
De evidenţa alfabetică este strâns legată evidenţa dactiloscopică. La această evidenţă practic
sunt luate aceleaşi persoane ca şi în evidenţa alfabetică, inclusiv cele care cad sub incidenţa Legii
„Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” 6. Conform legii, înregistrarea dactiloscopică
este benevolă (cetăţeni ai RM, străinii şi apatrizii) şi obligatorie, prevăzută pentru anumite
categorii de persoane indicate în lege.
Luarea la evidenţa alfabetică şi dactiloscopică se efectuează practic simultan, lăsându-se pe
fişa alfabetică amprenta degetului arătător al mâinii drepte a persoanei înregistrate şi formula
dactiloscopică a desenelor papilare. Datorită acestui fapt, potrivit necesităţii, după fişa nominală
se poate găsi uşor fişa dactiloscopică în masivul de fişe al persoanelor luate la evidenţă, aranjate
în cartotecă nu după numele de familie, ci după formula dactiloscopică, care prezintă unele
însemne cifrice ce caracterizează desenele papilare.
A doua componentă a evidenţei dactiloscopice este fişierul amprentelor digitale ridicate
de la locul comiterii infracţiunilor, administrate de către subdiviziunile criminalistice ale MAI.
Evidenţa persoanelor după semnalmentele exterioare în baza videoînregistrărilor
(videoteci şi videobancuri de date) – a imaginilor fotografice şi videoimaginilor persoanelor
judecate pentru săvârşirea infracţiunilor, inclusiv a autorităţilor lumii interlope.
Evidenţa infracţiunilor săvârşite de către persoanele străine, persoanele fără cetăţenie şi
cetăţenilor R.M. aflaţi în permanenţă după hotarele republicii. Acest tip de evidenţă are ca
obiectiv acumularea, păstrarea şi prezentarea informaţiei cu caracter operativ şi analitic despre
comiterea unor infracţiuni de către aceste persoane. Evidenţa se formează atât după fişele
conform numelui de familie, cât şi cartotecilor dactiloscopice.
Evidenţa obiectelor furate de anticariat şi a bunurilor culturale este organizată în scopul
asigurării căutării acestora şi pentru a contribui la descoperirea infracţiunilor legate de furtul
acestora. La evidenţă sunt puse obiectele furate, pierdute, ridicate, găsite, confiscate sau predate
benevol, cele care prezintă o însemnătate istorică, artistică, ştiinţifică. La fişa informaţională se
anexează şi fotografia sau un desen schiţă a obiectului de anticariat.
Evidenţa armelor de foc ghintuite furate, pierdute, ridicate, prezentate benevol are ca scop
stabilirea faptului procurării ilegale a armamentului de foc ghintuit, de vânătoare, sportiv, de luptă
sau folosit în scopuri instrucţionale.
Evidenţa documentelor furate şi ridicate şi a lucrurilor cu număr şi seria de fabricaţie se
efectuezaă în privinţa documentelor şi lucrurilor ce deţin numere individuale, furate, ridicate de la
persoanele reţinute sau arestate, la vamă, din camere automate de păstrare sau benevol predate
organelor de resort.
Evidenţa trasnportului auto aflat în căutare sau apartenenţa căruia este neidentificată
urmăreşte scopul de a colecta, sistematiza şi prelucra informaţia despre mijloacele de transport şi
a remorcilor. Această evidenţă se foloseşte pentru a realiza unele măsuri speciale de investigaţii,
precum şi pentru înregistrarea mijloacelor de transport în unităţile poliţiei rutiere.

6
Legea RM “Cu privire la înregistrarea dactiloscopică de stat” nr. 1549-XV din 19.12.2002. În: Monitorul Oficial al
Republicii Moldova, nr. 14 -17 din 07.02.2003.
9.3. Evidenţele criminalistice și augziliare ale organelor afacerilor interne
Evidenţa după modul de operare în cursul săvârşirii infracţiunilor prezintă un sistem
special de înregistrare a infracţiunilor după semne ce se manifestă stabil şi care caracterizează
mecanismul activităţilor infracţionale şi a persoanelor ce le-au efectuat. În acest sens se alcătuiesc
două genuri de cartoteci (după infracţiunile săvârşite de către persoane cunoscute şi de către
autori cu identitate necunoscută). Evidenţa se duce la nivel local şi central.
Evidenţa persoanelor dispărute fără veste, a cadavrelor neidentificate, a persoanelor
bolnave, precum şi a copiilor cu identitate nedeterminată se realizează atât la nivelul local cât și
central, prezentând în sine un sistem coerent de fișiere. În aceste cazuri se alcătuiesc formulare de
identificare de un model omogen la care se anexează fotografiile signalitice şi fişele
dactiloscopice sau fotocopiile amprentelor digitale.
Evidenţa urmelor digitale ridicate de la locurile infracţiunilor nedescoperite (cartoteca
urmelor), şi a persoanelor înclinate spre a săvârşi infracţiuni luate la evidenţă de către poliţie este
destinată, în fond, pentru determinarea autorilor ce au lăsat urme la faţa locului, precum şi pentru
a stabili dacă una şi aceeaşi persoană a lăsat urme la diferite locuri de comitere a infracţiunilor.
Evidenţa glonţilor, tuburilor trase şi a muniţiilor cu urme ale pieselor mecanismelor
armelor (cartoteca gloanţelor şi tuburilor) se administrează de către Direcţia Tehnico-
criminalistică a MAI RM în scopul stabilirii faptelor aplicării de către infractori a unuia şi
aceluiaşi exemplar de armă la comiterea mai multor infracţiuni.
Evidenţa banilor de hârtie contrafăcuţi şi a hârtiilor de valoare se duce, la fel, în Centru
Tehnico-criminalistic și Expertize Judiciare (CTCEJ) a IGP MAI RM în formă de colecţii de
bani contrafăcuţi şi hârtii de valoare pe fişe cartonate cu descrierea succintă a acestora.
Evidenţa documentelor false fabricate prin metode poligrafice este la fel o evidenţă
centrală care cuprinde o totalitate de documente false sau de fotocopii ale acestora. Această
cartotecă de documente false permite a stabili sursa unică de provenienţă a lor şi de a identifica
făptuitorii ce se ocupă cu fabricarea acestora.
Evidenţa reţetelor medicale contrafăcute destinate procurării de stupefiante, medicamente
cu efect puternic şi modelelor de comparaţie ale persoanelor ce se ocupă cu contrafacerea acestora
este o evidenţă locală, întrucât reţetele pentru aceste preparate se primesc doar în farmaciile
acelor regiuni unde acestea au fost emise.
Evidenţele auxiliare de informaţie prezintă diversele obiecte materiale, substanţe, urmele
cărora frecvent se depistează la locurile săvârşirii unor infracţiuni, totdeauna au prezentat un
interes profesional pentru specialiştii criminalişti. Se are în vedere armele de foc şi cele albe,
muniţiile, uneltele tipice de spargere, instrumentele gospodăreşti utilizate la comiterea
infracţiunilor ş.a.
Ansamblul de caracteristici individuale a obiectelor susmenţionate ce cuprind evidenţele
auxiliare de informaţie deschid posibilităţi de a stabili împrejurări importante ale cauzelor, mai cu
seamă în scopurile de căutare şi identificare. La aceste evidenţe se referă: - colecţia urmelor
formate de uneletele de efracţie; - colecţia armelor de foc, a muniţiilor şi a armelor albe; -
colecţiile în natură a diferitor materiale şi substanţe; - atlaselor de spectre, cromatograme,
roentghenograme, a cataloagelor conţinutului calitativ şi cantitativ a substanţelor şi materialelor.
Fonoteca vocii şi vorbirii persoanelor ce prezintă interes operativ este o evidenţă centrală
ce se administrează de CTCEJ a IGP a MAI RM. Înregistrarea acestui gen de informaţii se
efectuează pe purtători electronici în scopul identificării persoanelor, recunoaşterii unor cetăţeni
în cursul acţiunilor de urmărire penală şi efectuării măsurilor speciale de investigaţii.
 Tema 10. Tezele generale ale tacticii criminalistice (2 ore)

10.1. Noțiunea și geneza tactiii criminalistice. 10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice.
10.3. Procedeele tactice: structura și clasificarea lor. 10.4. Situația de urmărire penală. 10.5.Versiunile
criminalistice. 10.6. Organizarea și planificarea cercetării infracțiunilor.

10.1. Noțiunea și geneza tacticii criminalistice

Tactica criminalistică ca compartiment autonom al criminalisticii constituie un sistem de teze

ştiinţifice privind legităţile organizării şi realizării activităţăţilor de urmărire penală şi judiciară
în scopul elaborării unor recomandaţii întemeiate ştiinţific şi aprobate de practică menite să
sporească eficacitatea descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor.
Termenul “tactica” provine de la grecescul taktika. DEX-ul determină această noţiune ca
“parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, pregătirea şi ducerea luptei pentru a
îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate”. De rănd cu interpretarea directă, DEX-ul,
tot aici oferă şi altă accepţiune - ca “totalitatea mijloacelor întrebuinţate pentru a izbuti într-o
acţiune”. Deci, termenul “tactica” este introdus în criminalistică din domeniul militar şi trebue
înţeles nu în sensul lui etimologic, dar ca cunoaşterea şi priceperea de a utiliza mijloace, metode
şi procedee de organizare şi realizare a activităţilor de urmărire penală.
Prin urmare, sintagma “tactica criminalistică” are două înţelesuri: prima – iscusinţa ofiţerilor
de urmărire penală de a-şi realiza raţional activitatea lor profesionălă de anchetă şi a doua -
întitularea unei părţi a criminalisticii ce studiază arta organizării activităţilor de urmărire penală.
Aceste activităţi prezintă o muncă deosebită a unor persoane cu funcţii de răspundere, care
din numele statului se ocupă profesional cu descoperirea şi cercetarea infracţiunilor. Ea cuprinde
diverse aspecte: organizaţionale, normative, psihologice, logice etc. Studierea lor de-a lungul
anilor, s-a făcut treptat, concomitent cu dezvoltarea şi precizarea sarcinilor, obiectului şi
sistemului acestui compartiment.
Însuşi noţiunea de tactică cu referinţă la activitatea anchetatorului a fost folosită pentru prima
dată de către criminalistul german A.Veingardt în cartea sa Tactica penală. Îndreptar pentru
cercetarea infracţiunilor. În întroducerea acestei lucrări autorul scria: ”Scopul acestei cărţi este de
a deveni un îndrumar pentru alcătuirea planurilor (de cercetare) şi îndeplinirea lor. Se are în
vedere a da criminalistului aceea ce dă militarului stratejia şi tactica. Deaceea eu am numit-o
“tactica penală”.
Savanţii criminalişti din Rusia prerevoluţionară (S.Tregubov, B.Brasol) priveau tactica
criminalistică mai larg, incluzănd şi problamatica organizării şi efectuării acţiunilor de urmărire
penală, metodele de cercetare a unor genuri de infracţiuni. Analiza literaturii de specialitate
permite a conchide că în această perioadă încă nu se făcea distincţie între tactica şi metodica
criminalistică. Această sistematizare a cunoştinţelor criminalistice s-a păstrat pănă la sfărşitul
anilor 20 ai sec. trecut, cănd unii criminalşti sovietici(V.Gromov, S.Golunski) au argumentat
necesitatea divizării criminalisticii în trei părţi componente: tehnica, tactica şi metodica
criminalistică.
La fel a fost structurat şi primul manual sovietic de criminalistică, editat în 2 volume. Primul
vol. (a.1935) cuprindea tehnica şi tactica criminalistică, vol.2 – metodica cercetării anumitor
genuri de infracţiuni. După multiple discuţii ştiinţifice desfăşurate la Moscova (URSS) în cadrul
unor conferinţe unionale în anii 1952-1955, dar şi mai tărziu tactica a fost recunoscută unanim ca
parte autonomă a criminalisticii ce conţine un sistem de cunoştinţe despre legităţile organizării şi
efectuării activităţii de urmărire penală în scopul elaborării unor recomandaţii de sporire a
eficacităţii investigării infracțiunilor.
10.2. Obiectul, sistemul şi sarcinile tacticii criminalistice

Literatura de specialitate definește Tactica criminalistică ca ansamblu de teze ştiinţifice,

metode şi procedee destinate organizării şi guvernării anchetei penale, pregătirii şi desfăşurării în
condiţii optime a acțiunilor de urmărire penală în vederea investigării infracțiunilor (S.Doraș). De
aici, reese că obiectul de studii al tacticii este activitatea de urmărire penală..
Obiectul de studiu al ştiinţei în ansamblu este toată realitatea lumii înconjurătoare, fiecare
ramură studiind o latură anume. Criminalistica studiază activitatea infacţională, mecanizmul de
reflectare a acesteea în sursele de informaţie, precum şi legalităţile ce determină activitatea de
investigaţie a acestor fapte (practica de urmărire penală şi judiciară).
Obiectul tacticii reflectă și concretizează unul din elementele componente ale obiectului
trinomic al științei criminalistica, în totalitate și anume – practica de urmărire penală şi de
investigare a infracţiunilor. Această activitate are la bază normele procesual penale, ea se
efectuiază de către persoane cu funcţii de răspundre – ofiţeri de urmărire penală, procurori, deci
este o activitate juridică destul de specifică. Ea solicită de la angajații organelor de anchetă
cunoştinţe şi priceperi deosebite, mijloace şi metode eficiente de realizare, diverse proceduri.
Prin urmare, obiectul tacticii criminalistice sunt legitățile activităţii de urmărire penală, în
special cele ce țin de: - elaborarea şi aplicarea procedeelor tactice în activitatea de cercetare a
cauzelor concrete; - mecanizmul de pregătire şi realizare a combinaţiilor şi operaţiunilor tactice; -
organizarea interacţiunii ofiţerului de urmărire penală cu lucrătorii operativi şi alte servicii; -
organizarea aplicării cunoştinţelor de specialitate; -legitățile pregătirii şi realizării acţiunilor de
urmărire penală; - studierea personalităţii banuiţilor şi altor participanţi ai procesului penal ş.a.
Structura tacticii criminalistice cuprinde 2 părţi: 1) Partea generală; 2) Partea specială.
Partea generală include atît problematica obiectului, sistemului, sarcinilor şi principiilor tacticii
cît şi bazele ştiinţifice ale organizării activităţilor de urmărire penală, precum: - planificarea
ceretării infracţiunilor; - tactica interacțiunii organelor de urmărire penală cu cele speciale de
investigaţii, precum şi cu subdiviziiunile de expertiză şi criminalistică; - valorificarea sprijinului
maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass -media în activitatea de cercetare a infracţiunilor; -
teoria criminalistică privivind versiunile criminalistice; - teoria criminaliatică privind situaţiile de
urmărire penală; - teoria criminalistică privind procedeele tactice aplicate în activitatea de
urmărire penlă; - teoria criminalistică privind operaţiile şi combinaţiile tactice; - teoria
criminalistică privind decizia tactică a organului de urmărire penală ş.a.
Partea speciala a tacticii cuprinde tactica pregătirii efectuării şi fixării rezultatelor unor acţiuni de
urmărire penală în care tradiţional, se includ cele de bază, indicate în CPP RM în vigoare, şi
anume: - cercetarea la faţa locului (art. 118); - reţinerea bănuitului (art.165- 174); - audirea
persoanelor (art. 104-112,153); - confruntarea (art. 113); - verificarea declaraţiilor la locul
ifracţiunii (art. 114); - prezentarea spre recunoaştere (art.116, 117); - examinarea corporală (art.
119); - reconstituirea faptei (art.112); - experimetul în procedura de urmărire penală (art.123); -
efectuarea percheziţiei (art.125-131); - verificarea de obiecte sau documente (art.126 - 131); -
interceptarea comunicărilor (art.135,136); - constatarea tehnico – ştiinţifică şi medico – legală
(art. 139- 141); - efectuarea expertizei (art. 142- 152) ş.a.
Din cele relatate se observă că, tactica criminalistică se sprijină pe experienţa pozitivă a
practicii de cercetare a infracţiunilor, avînd menirea să adapteze la necesităţile actului concret de
investigaţie preconizările psihologiei judiciare, logicii, eticii, ştiinţei despre organizarea ştiinţifică
a muncii, teoriei adoptării deciziilor etc. O atare tactică asigură aplicarea cu maximum de
randament a metodelor şi mijloacelor tehnice în cadrul cercetărilor, marcînd legătura strînsă ce
există între tehnică şi tactica criminalistică.
De aici şi scopul ei principial: - acordarea de sprijin organelor de drept prin recomandaţiile
sale pentru a spori eficacitatea activităţii de urmărire penală.
Sarcinile tacticii: - elaborarea noilor procedee criminalistice ţi perfecţionarea celor existente;
- perfecţionarea bazelor tactice de interacțiune ale OUP cu serviciile speciale de investigații ș.a.
10.3. Procedeele tactice: structura şi clasificarea lor

Nucleul tacticei î-l formează procedeele, combinaţiile şi recomandaţiile tactice.

Procedeul tactic este cel mai raţional şi eficient mod de operare sau cea mai oportună
conduită a organului de urmărire penală în cadrul unei situaţii concrete având ca scop sporirea
eficacităţii cercetărilor în ansamblu7.
În literatura de specialitate se atestă două puncte de vedere privitor la includerea procedeului
tactic în norma de drept. Unii autori: (Gherasimov I., Drapkin L.) consideră că dacă procedeul
tactic este inclus în legea procesual penală, el devine lege şi î-şi pierde calitatea de procedeu
tactic. Alţi savanţi, (Belkin R., V.Lavrov, I.Luzghin) afirmă că fixarea procedeului în lege
înseamnă că tocmai acest procedeu şi este cel mai eficient mod de operare, oferind posibilitatea
de a-l folosi în toate cazurile. Dacă acest mod de operare devine prin lege obligatoriu, el nu-și
schimbă calitatea de procedeu tactic. Această ultimă părere ni se pare mai corectă.
Procedeele tactice se clasifică după mai multe criterii:
1) După reglementarea procesuală a lor:
a) prevăzute direct de legea procesual penală (spre exemplu, în art.116 Prezentarea spre
recunoaştere este fixat că persoana care trebuie recunoscută este prezentată în afara spaţiului
vizibilităţii celui ce urmează să recunoască, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali. I se
propune să ocupepe locul pe care îl doreşte printre asistenţii procedurali);
b) prevăzute de lege, dar aplicarea lor este lăsată la altitudinea organului de urmărire. (Ex.,
art.106 CPP Locul audierei martorului. Organul de urmărire penală este în drept să audieze
martorul nu numai la locul desfăşurării urmăririi penale, dar şi la locul aflării lui;
c) prevăzute de lege (Ex. stabilirea contractului psihologic înainte de audiere).
2) În funcţiile de ştiinţa, care stă la baza formării procedeuluoi tactic.
a) bazate pe cunoştinţele logicii (elaborarea versiunilor, folosirea faptului prezenţei
contradicţiilor în mărturiirle depuse);
b) bazate pe tezele psihologiei (contactul psihologic);
c) bazate pe datele ştiinţei organizării ştiinţifice a muncii (planificarea, interacţiunea).
3) În dependenţa de complexitate, există:
a) procedee simple (analiza declaraţiilor bănuitului) ce nu cere cheltuieli fizice, timp etc.
b) complexe, compuse din câteva procedee simple (studierea persoanei audiate, contactul
psihologic, analiza declaraţiilor lui). În acest rănd se plasează şi “capcanele psihologice”,
numite şi “ingeniozităţi de anchetă” ( S.Doraş).
Aplicarea procedeului tactic, adică admisibilitatea lui este legată de anumite condiţii:
- să nu contravină normelor procesual – penale, etice și morale;
- să fie validate ştiinţific, adică la baza acestora să existe teze preluate din alte ştiinţe (Ex.
stabilirea contractului psihologic se sprijină pe psihologia pedagogică);
- să fie nedăunător mediului înconjurător şi organismului uman;
- utilizarea procedeului să nu necesite cunoştinţe speciale, adică să aibă calitatea de a fi
aplicat de orice ofiţer de urmărire penală, procuror etc.
- să fie econom şi oportun - o corelare optimă între rezultat şi cheltuieli de mijloace, timp.
Combinaţia tactică (Belkin R., 1979) este o îmbinare de procedee tactice determinate de
scopul comun preconizat în cadrul unei anumite activităţi de urmărire penală (Ex. reţinerea
infractorului sau a unui grup de infractori).
Operaţiunea tactică (Dulov A., 1972) - îmbinarea unor acţiuni de urmărire penală, măsuri
operative de investigaţie şi altor activităţi în scopul cercetării cazului după un plan unic.
Recomandaţia tactică – sfat ştiinţific argumentat şi aprobat de practică cu privire la
alegerea şi aplicarea în cadrul urmăririi penale a procedeelor tactice. (Ex. – sfat de a folosi
procedeul concentric sau excentric de cercetare a locului faptei).

7
Белкин Р.С. Система криминалистики. Криминалистические категории. В: Криминалистика. Т.1.
М.:Академия МВД России, 1995, с.43.
10.4. Situaţia de urmărire penală

Existenţa oricărei preocupări umane este determinată de ansambluri de împrejurări legate

cauzal, spaţial, informaţional sau temporal denumite situaţii. Activitatea infracţională şi
activitatea de combatere a criminalităţii poartă la fel un caracter situaţional.
Stările de fapt ce iau naştere în cursul activităţilor ilicite sunt cunoscute ca situaţii
criminale care, evolutiv, pot precede, însoţi sau succede aceste activităţi întitulate respectiv
precriminale, însuşi criminale şi postcriminale. Circumstanţele susmenţionate influenţează
procesul de apariţie (dispariţie) a urmelor infracţionale, precum şi alegerea metodelor şi
procedeelor adecvate în vederea investigaţiilor pertinente.
Deci, situația de urmărire penală prezintă starea de fapt ce cuprinde totalul de informaţii
semnificative pentru descoperirea infracţiunii în fiecare din etapele ei de cercetare.
Baza informativă a astfel de situaţii include atât probele deja adunate, datele operative de
investigaţii, cât şi sursele orientative ce pot semnala existenţa unor eventuale dovezi. Privite în
ansamblu, aceste date formează tabloul obiectiv al evenimentului instrumentat în fiecare din
fazele de cercetare permiţând organului de urmărire de a-l aprecia obiectiv şi a elabora decizii
privind programul de activităţi ce urmează a fi realizate.
Necesitatea analizei situaţionale a infracţiunilor şi a activităţii criminalistice de cercetare a
acestora decurge din obiectivul dublu al ştiinţei criminalistica. Aceste elemente sunt puse în
evidenţă şi studiate în fiecare din compartimentele ei. Spre exemplu, în tehnica criminalistică,
aplicarea lor permite a soluţiona sarcini privind munca cu urmele infracţionale, în tactică – pentru
a selecta procedeul optimal întru realizarea actului de urmărire, în metodica criminalistică
abordarea situaţională face posibilă găsirea metodelor adecvate de cercetare a faptelor concrete.
Experienţa acumulată în acest sens au permis savanţilor criminalişti a elabora bazele unor
teorii particulare, ca de pildă, teoria acţiunilor de urmărire penală, situalogia criminalistică, care
urmăresc scopuri practice concrete - relevarea situaţiilor tipice ce se formează în cadrul cercetării
anumitor categorii de infracţiuni pentru a formula recomandaţii eficiente în vederea investigării
lor.
Situaţiile de urmărire pot fi clasificate în baza diferitor criterii:
1) situaţii tipice şi situaţii practice concrete;
2) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în cursul efectuării anumitor
acte de urmărire;
3) situaţii conflictuale şi nonconflictuale.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul informaţiilor acumulate
la o etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi gurpuri de infracţiuni.
De pildă, pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor şi altor categorii de infracţiuni sunt
caracteristice trei situaţii tipice: 1) făptuitorul este reţinut în flagrant delict; 2) infractorul nu este
stabilit, însă există anumite date ce fac posibilă urmărirea lui; 3) autorul este necunoscut şi
organul competent nu dispune de informaţii utile pentru identificarea lui.
În cazul violului pentru faza incipientă sunt proprii două situaţii tipice: 1) pătimita
cunoaşte violatorul sau poate oferi informaţii operante pentru stabilirea acestuia; 2) victima nu
dispune de date ce privesc persoana și semnalmentele autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu totdeauna coincid cu
cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în ansamblu acestea, de regulă, sunt totdeauna
conflictuale.
Situaţia de urmărire penală şi caracteristica criminalistică a infracţiunii prezintă noţiuni
apropriate menite a eficientiza procesul de cercetare a infracţiunilor. Totodată acestea se
deosebesc una de alta prin caracterul fenomenelor analizate.
Dacă prima caracterizează specificitatea informaţională a condiţiilor în care se desfăşoară
o acţiune de urmărire sau investigaţiile în ansamblu în diferite faze de cercetare, a doua
semnalează despre esenţa şi trăsăturile criminalistice specifice a diferitelor genuri de infracţiuni.
10.5. Versiunile criminalistice

Versiunea criminalistică este o presupunere privind esenţa şi unele împrejurări ale

infracţiunii bazată pe datele faptice, adoptată de către organul de urmărire penală în cadrul
cercetării şi descoperirii infracţiunilor.
În aspect logic versiunea prezintă varietate a ipotezei, o formă de gândire cu ajutorul
căreia se efectuează trecerea de la cunoştinţe verosimile, prezumtive spre cunoştinţe veridice.
Clasificarea versiunilor. În dependenţă de volumul lor versiunile se împart în generale şi
particulare; după subiectul elaborării sunt versiuni de urmărire, operative de investigaţie, de
expertiză şi judiciare; după gradul de concretizare - versiuni tipice şi concrete.
Versiunea generală este o lămurire verosimilă a evenimentului infracțional, adică o
presupunere despre fapta produsă (omor, sinucidere, moarte naturală sau accident).
Versiunea particulară este o lămurire prezumtivă a unor elemente ale evenimentului care
a avut loc (motivul, modul de comitere, timpul, locul, personalitatea infractorului etc.)
Versiunile de urmărire sunt elaborate şi verificate de către organul de urmărire în scopul
lămuririi esenţei evenimentului şi a tuturor împrejurărilor, care pot fi generale, dar şi particulare.
Versiunile operative de investigaţie sunt elaborate de către lucrătorul operativ care
efectuează din însărcinarea ofiţerului o verificare a unor împrejurări pe cauza cercetată.
Versiunea de expertiză este o presupunere a expertului adoptată spre verificare în cadrul
investigaţiilor de expertiză. Acestea pot fi, la fel ca și cele operative - numai particulare.
Versiunea judiciară este o presupunere a instanţei de judecată, elaborată şi verificată în
cadrul judecării unei cauze. Instanţa de judecată primeşte dosarul în care este formulată doar o
singură versiune – aceea care a şi rămas în rezultatul cercetărilor în faza de urmărire. Aceasta
poate fi aşa numita “versiune de învinuire”, formulată în rechizitoriu. Instanţa este obligată să
verifice minuţios această versiune, să înainteze contraversiuni sub aspect general şi
contraversiuni sub aspect particular pentru fiecare din cele existente (“a avut loc furt sau altă
infracţiune”; “infracţiunea a fost comisă de o altă persoană şi nu inculpatul”).
Practic, aceasta înseamnă că fiecare probă prezentată instanţei trebuie verificată minuţios
şi sub toate aspectele.
Spre deosebire de versiunile concrete care se înaintează în baza studierii materialelor
dosarului cercetat, există şi aşa numitele versiuni tipice. Acestea sunt cele mai ample şi tipice
lămuriri a evenimentului când informaţii concrete sunt încă foarte puţine şi insuficiente.
Versiunile tipice se elaborează nu numai în baza informaţiei deţinute de organul de urmărire, dar
şi în baza experienţei acestuia, a recomandaţiilor criminalistice, a practicii generalizate şi, nu în
ultimul rănd, a experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire sau procurorului. Aceste versiuni au o
mare însemnătate, mai cu seamă la etapa iniţială – una din cele mai importante etape a procesului
de cercetare, întrucât permit a orienta organul de urmărire în albia corectă de cercetare.
Baza de elaborare a versiunilor sunt datele faptice privind evenimentul săvârşit, dobândite
din surse procesuale şi neprocesuale. În cadrul elaborării versiunilor sunt folosite pe larg
procedeele logice de gândire, precum analiza, sinteza, inducţia, deducţia, analogia ş.a.
Verificarea versiunii constă în aprecierea datelor faptice ce confirmă sau infirmă
versiunea. Informaţiile necesare se obţin pe cale procesuală, adică în rezultatul efectuării
acţiunilor de urmărire penală.
Versiunile se verifică şi prin efectuarea activităţilor speciale de investigaţii, însă această
verificare poartă caracter preliminar, rezultatele ei necesitând confirmare prin probele adunate. În
procesul de cercetare se elaborează şi se verifică toate versiunile posibile. Nu trebuie de lăsat fără
revizuire nici o versiune, chiar şi slab posibilă.
Toate versiunile, în măsura posibilităţilor se verifică simultan, paralel, cu toate că în
practică, o astfel de posibilitate nu totdeauna există şi unele versiuni sunt lăsate pentru verificarea
lor ulterioară. În aceste cazuri este firesc că sunt adoptate spre verificare cele mai posibile.

10.6. Organizarea şi planificarea cercetării infracţiunilor

 Planificarea cercetării infracţiunii prezintă un proces de gândire ce constă în stabilirea
conţinutului şi a ordinei de muncă privind determinarea împrejurărilor infracțiunii comise şi
demascarea vinovaţilor conform cerinţelor legii cu minimum cheltuieli de forţe şi timp.
Pentru ca planificarea cercetării să-şi atingă scopul aceasta trebuie să se sprijine pe unele
principii – reguli elaborate de criminalistică, respectarea cărora asigură maximum de randament şi
eficienţă în cadrul cercetărilor. Planificarea se sprigină pe trei principii de bază:
1. Caracterul concret al planificării – principiu care înseamnă că planul trebuie să
cuprindă întrebări concrete privind măsurile speciale de investigaţie şi acţiunile de urmărire ce
trebuie efectuate în această cauză, termenii concreţi şi executorii lor.
2. Principiul individualităţii – ceea ce înseamnă neadmiterea unor clişee, adică elaborarea
unui plan pentru dosarul concret cu luarea în consideraţie a tuturor particularităţilor acestei cauze.
Este imposibil a elabora un plan universal care ar util pentru cercetarea tuturor dosarelor penale.
Credem, însă pe deplin justificată utilizarea planurilor tipice (programelor, algoritmilor) de
cercetare privind anumite categorii de infracţiuni. Este cunoscut, că în metodica criminalistică se
elaborează algoritmi sau programe tipice de acţiuni în cazurile unor situaţii concrete care se
crează în cursul cercetării diverselor genuri de infracţiuni.
3. Principiul dinamismului înseamnă că planul, odată elaborat nu este definitiv, că
procesul de cercetare nu este un act unitar, acesta trebuie să se completeze şi să se modifice în
permanenţă. Astfel, în rezultatul verificării unei versiuni poate decădea altă versiune sau invers
poate apărea o nouă versiune care anterior n-a fost înaintată. Depistarea în cadrul percheziţiei la
locul de trai al bănuitului a unealtei infracţiunii poate face inutilă percheziţia planificată anterior
la domiciliul altui bănuit etc. Necesitatea corectării continuie a planului de investigaţii îl
evidenţiază din majoritatea altor planuri, finalizându-se doar cu sfârşitul cercetărilor pe dosar.
Pe lângă planul de cercetare a cauzei în ansamblu se elaborează şi planul efectuării unor
acţiuni de urmărire mai complexe.
Planurile de cercetare în cauzele penale pot fi elaborate în diferite forme - cea mai
frecvent întâlnită - după versiuni. În acest caz, în plan se reflectă versiunea de urmărire; acţiunile
procesuale, alte acte de urmărire, măsuri operative de investigaţie privind verificarea fiecăreia din
ele; termenii şi executorii îndeplinirii acestora.
La cercetarea dosarelor cu multe episoade forma planului este mai complexă. În aceste
cazuri în plan la început se indică versiunile generale, mai apoi planurile se elaborează conform
episoadelor cauzei cercetate.
Există încă o varietate a planului - după persoanele în cauză (bănuitul sau învinuitul). Sub
aspect structural un astfel de plan este analogic celui sus numit, însă în prima rubrică în locul
conţinutului episodului se indică familia persoanei bănuite sau învinuite. În planul unei acţiuni de
urmărire concrete se reflectă: - scopul acţiunii sau întrebările ce trebuie clarificate; - vremea şi
locul desfăşurării acesteia; - participanţii care vor acorda ajutor organului de urmărire la
efectuarea acţiunii procesuale; - mijloacele tehnice care vor fi aplicate în cursul desfăşurării
acţiunii de urmărire pentru fixarea mersului şi rezultatelor acesteia (trusa criminalistică, camera
de luat vederi etc.); - tactica desfăşurării acţiunii de urmărire şi fixarea rezultatelor ei.
 Tema 11. Tactica cercetării la fața locului (4 ore)

11.1. Noțiunea, importanța și sarcinile cercetării la fața locului. 11.2. Principiile tactice ale cercetării la
fața locului. 11.3. Pregătirea în vederea cercetării la fața locului. 11.4.Efectuarea cercetării propriu-zise a
locului faptei. 11.5. Fixarea rezultatelor cercetării la fața locului.

11.1. Noțiunea, importanța și sarcinile cercetării la fața locului

Printre activitățile importante care contribuie la realizarea scopului procesului penal în

vederea aflării adevărului se numără și cercetarea la fața locului (CFL). Acestei activități i se
atribuie o semnificație deosebită, de ea depinzând direct aflarea adevărului cu privire la
împrejurările cauzei și persoana făptuitorului. Deci, CFL ca acţiune de urmărire penală constă,
fie în perceperea nemijlocită fie prin intermediul unor mijloace tehnico-criminalistice a situaţiei
de fapt, a împrejurărilor importante pentru cauză, a urmelor localizate pe o porțiune de teren,
încăpere sau alt fragment de spaţiu, în limitele căruia a avut loc o infracţiune sau alt eveniment
cu semnificație criminalistică, precum şi locul în care s-au manifestat consecinţele materiale ale
acestora.
Realizarea calitativă a acestui act de urmărire penală permite să se depisteze şi să se
colecteze un mare volum de informaţie criminalistică autentică, servind drept bază de cercetare a
majorităţii covârşitoare a dosarelor penale
Cadrul procedural al RM privind efectuarea acţiunii în cauză este reglementat de art.118,
124, 260, 261 CPP RM. Alin (1) al art. 118 statuează: “În scopul descoperirii şi ridicării urmelor
infracţiunii, a miloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte
circumstanţe care au importanţă pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la
faţa locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, sistemelor informatice sau
suporturilor de stocare a datelor informatice, animalelor, cadavrelor umane sau de animale”.
Aici legiuitorul, în determinarea sa stipulează, în opinia noastră, limitativ noțiunea de loc al
faptei și obiectele ce urmează a fi cercetate: “teren, încăpere, obiecte, documente, sisteme
informatice sau suporturi de stocare a datelor informatice, animale, cadavre umane sau de
animale”.
Loc al faptei poate fi nu numai un teren, o suprafaţă de teren, localitate ori încăpere, dar şi
fragmente de spaţiu, (mediu) acvatic, subacvatic, subteran sau aerian (explozie în mina de
cărbune, tamponare de vapoare etc.).
Importanța CFL constă în faptul că urmele descoperite, fixate și ridicate în cadrul acestor
activități poartă informație despre fapta produsă. Decodificarea acestor informații permite a stabili
un rând întreg de împrejurări: - obiectul atentatului; - locul, timpul, modul de comitere a
infracțiunii, mijloacele folosite de făptuitor; - motivul, intenția, scopul actului criminal; - autorul
faptei sau numărul aproximativ al atacatorilor, vârsta și obișnuințele lor profesionale,
semnalmentele anatomice și funcționale; - date cu privire la încălțămintea, vestimentația lor ș.a.
Sarcinile CFL: - examinarea nemijlocită, inclusiv cu ajutorul mijloacelor tehnico-
criminalistice a stării de fapt şi a anumitor obiecte ale ei; - depistarea, examinarea preliminară la
faţa locului şi estimarea urmelor şi altor materiale de probă; - obţinerea informaţiei în vederea
elaborării şi verificării versiunilor generale și particulare; - stabilirea circumstanțelor negative ale
faptei; - obţinerea datelor pentru organizarea măsurilor operative de investigaţii şi valorificarea
ajutorului maselor largi de populaţie; - depistarea condiţiilor care au determinat săvârşirea
infracţiunii; - fixarea procesuală şi tehnică a mersului şi a rezultatelor cercetării.
CFL, într-un anumit sens, trebuie considerată activitate urgentă și de ne repetat: erorile și
scăpările admise la efectuarea cercetării la fața locului, ulterior, cel mai des, nu pot fi reparate.
Dar, în cazul în care CFL inițială s-a realizat în condiții nefavorabile (ploaie, zăpadă, insuficiență
de lumină, echipamente) se efectuează cercetarea repetată. Alteori se realizează și cercetări
suplimentare ale porțiunilor de teren sau a obiectelor ramase ne examinate la cercetarea inițială.
11.2. Principiile tactice ale cercetării la fața locului

Tactica de cercetare a locului faptei este determinată de circumstanţele concrete ale

evenimentului investigat. Totuşi există principii generale de efectuare a CFL, care decurg din
cerinţele legii fiind orientate spre asigurarea calităţii efectuării cercetării la fața locului.
Se are în vedere: oportunitatea, conducerea unică a cercetărilor, caracterul planificat şi
spiritul activ, aplicarea resurselor tehnico-criminalistice şi a altor mijloace; respectarea regulilor
criminalistice de procesare a probelor materiale.
Oportunitatea, este asigurată prin faptul că ofiţerul de urmărire penală şi alţi subiecţi ai cercetării
se deplasează la locul faptei de îndată ce au fost sesizați, iar după sosirea lor în acel loc, încep
imediat cercetările. Doar respectând această condiţie se poate depista, cerceta şi fixa un volum
maximal de probe materiale și de a preveni pierderea lor. Mai mult, suspectul poate fi încă la
locul faptei, răniţii pot avea nevoie de îngrijire medicală urgenţă, - martorii pot fi încă la locul
faptei, condiţiile meteorologice pot modifica sau distruge probele.
Conducerea unică a cercetărilor. Echipa de cercetare (grup operativ de anchetă) a locului faptei
poate fi privită ca grup de persoane cu un anumit grad de organizare, programat pentru acţiuni
temporare ce urmăresc un scop unic. În funcție de natura infracțiunii în acest grup poate fi inclus
medicul-legist, lucrători operativi, inspectorii de sector, inspectorul-chinolog cu câinele de
urmărire, specialistul criminalist, alteori și bănuitul, învinuitul, martorul, partea vătămată,
reprezentanţii diverselor instituţii de stat şi unităţilor economice.
Ofiţerul de urmărire penală poartă toată răspunderea pentru obiectivitatea, plenitudinea
cercetărilor, corectitudinea deciziilor adoptate şi integritatea valorilor materiale de la locul faptei.
Acesta este organizatorul responsabil, conducătorul şi executorul principal al acţiunilor
desfăşurate pe parcursul tuturor etapelor de cercetare.
Examinarea obiectivă, completă, organizată după un plan judicios.
Obiectivitatea prezintă un principiu de examinare şi fixare a stărilor de fapt şi a tuturor
lucrurilor depistate în scena infracţiunii în starea în care acestea există la momentul cercetării. În
procesul - verbal cu privire la rezultatele examinării locului faptei se fixează doar informaţiile
percepute direct de organul de urmărire, fără comentarii, concluzii şi presupuneri ale persoanelor care
au participat la acţiunea respectivă.
Plenitudinea exprimă dezideratul potrivit căruia cu ocazia cercetării la faţa locului trebuie
căutate, ridicate şi fixate, în vederea examinării lor ulterioare, toate urmele şi mijloacele materiale
de probă aflate într-un raport sau altul cu fapta săvârşită, astfel încât nici un aspect legat de
infracţiunea comisă sau cu făptuitorul să nu fie ignorat, să nu rămână ne examinat.
Cercetarea la faţa locului trebuie efectuată organizat, după un plan judicios elaborat. Eficienţa
cercetării la faţa locului este condiţionată, între altele, de caracterul calificat, organizat ce se
imprimă acestei activităţi, care să asigure utilizarea judicioasă a forţelor umane şi materiale ce
concură la realizarea acesteia. Organizarea activităţii de cercetare la faţa locului trebuie adaptată
naturii faptei, limitelor teritoriale asupra cărora se va extinde cercetarea, naturii urmelor de la faţa
locului.
Planul ce poate fi elaborat cu această ocazie va trebui să reflecte succesiunea, ordinea în
care urmează a se efectua activităţile de cercetare cu observarea celor mai adecvate procedee
tactice, şi, abstracţie făcând de particularităţile pe care le comportă cercetarea în raport cu fapta
săvârşită, trebuie să acopere o seamă de aspecte considerate esenţiale în cazul tuturor
infracţiunilor.
Dintre acestea amintim: - determinarea limitelor cercetării astfel încât să se asigure
examinarea întregii suprafeţe de teren legată de infracţiunea săvârşită; - precizarea atribuţiilor ce
revin fiecărui participant la cercetare; - determinarea principalelor procedee necesare pentru
fixarea împrejurărilor comiterii infracţiunii, pentru descoperirea, ridicarea şi fixarea urmelor şi
mijloacelor materiale de probă; - în raport de împrejurări, precizarea activităţilor operative ce
urmează a fi efectuate paralel cu cercetarea la faţa locului.
10.3. Pregătirea în vederea cercetării la fața locului

Cercetarea la faţa locului ca gen de activitate ce ţine de urmărirea penală poate fi privit ca
ansamblu de acţiuni tipice efectuate într-o anumită consecutivitate. Aceste acţiuni în doctrina
criminalistică sunt sistematizate în trei etape: 1) pregătitoare sau a măsurilor premergătoare; 2) de
cercetare propriu –zisă a locului faptei; 3) de încheiere a cercetărilor şi de fixare a rezultatelor.
Înainte de a începe cercetarea nemijlocită a stării de fapt şi a obiectelor din scena infracţiunii,
ofiţerul de urmărire penală trebuie să creeze bune condiţii pentru aceasta, să asigure toată munca
ulterioară ce urmează a fi desfăşurată. Sistemul a astfel de acţiuni constituie pregătirea către
cercetarea la faţa locului.
Acţiunile pregătitoare de cercetare a locului faptei încep din momentul adoptării de către organul
de urmărire a deciziei de efectuare a cercetării. Însuşi pregătirea cercetării la faţa locului se face în două
etape - la sediul organului de UP, adică se realizează măsuri până la momentul plecării, şi la locul faptei
- acţiuni efectuate nemijlocit la faţa locului, fiecare etapă, constând din anumite măsuri proprii.
Măsurile pregătitoare la sediul organului de urmărire penală sunt, mai mult de ordin
organizatoric. Conţinutul acestor măsuri, depinde de natura faptei, specificul locului în care a fost
comisă, modul şi mijloacele de săvârşire, precum şi de posibilităţile de care dispune organul de
urmărire în constituirea echipei de cercetare. Aceste măsuri sunt întreprinse imediat după
sesizarea evenimentului infracţional care necesită descindere la faţa locului, după cum urmează:
a) Precizarea informaţiilor obţinute de la persoana care a depus sesizarea în vederea obţinerii
datelor despre faptă, locul şi timpul în care a fost comisă.
b) Asigurarea cu pază a locului evenimentului, salvarea victimelor aflate încă în viaţă, acordarea
la necesitate a ajutorului medical altor persoane.
c) Informarea organului de poliţie despre cele întâmplate şi solicitarea specialiştilor din serviciile
respective (specialişti - criminalişti, medici, poliţia rutieră, medicul - legist, tehnicieni pentru
explozii), adică soluţionarea problemei ce ţine de componenţa echipei.
d) Alegerea mijloacelor tehnico - ştiinţifice necesare. Această măsură constă din verificarea
trusei criminalistice, a mijloacelor și echipamentelor necesare
e) Asigurarea participării la cercetarea locului faptei a persoanelor legal interesate (victima,
persoana bănuită, reprezentanţi legali ai minorilor, partea civilă, partea civilmente
responsabilă).
Măsurile pregătitoare efectuate din momentul sosirii la faţa locului au menirea de a
completa pe cele de la sediul organului de urmărire, și anume:
a) Acordarea, în caz de necesitate, a asistenţei medicale victimei. Salvarea vieţii victimei,
atenuarea suferinţelor sale reprezintă o activitate prioritară, ce trebuie efectuată de îndată,
chiar şi atunci când există riscul modificării aspectului iniţial al locului faptei.
b) Verificarea cum s-a organizat paza locului faptei, prin ce activităţi şi mijloace au fost
conservate urmele din perimetrul acestuia şi îndepărtarea persoanelor străine, a curioşilor;
c) Obţinerea de la persoanele prezente a informaţiilor despre schimbările care au avut loc la faţa
locului din momentul producerii evenimentului până la sosirea echipei de cercetare;
d) Investigarea, examinarea teritoriului pentru a stabili limitele locului în care a avut loc
evenimentul, pentru a evalua volumul de lucru şi a găsi urmele vizibile;
e) Selecţionarea şi chestionarea martorilor oculari, a persoanelor care au descoperit consecinţele
evenimentului, precum şi a persoanelor care au fost de faţă sau care locuiesc în apropiere.
f) Soluţionarea problemei legată de ascultarea victimei infracţiuni, impusă pe de o parte de
considerente de ordin tactic, iar pe de altă parte, legate de starea sănătăţii acesteia.
g) Repartizarea sarcinilor reprezintă ultima măsură prealabilă luată la locul faptei în vederea
cercetării (instructajul membrilor echipei), prin care se specifică ce anume are de făcut fiecare
participant, precum şi drepturile, obligaţiile martorilor asistenţi, a specialistului, avertizarea
acestuia de răspundere penală în caz de dare de concluzii false cu bună-ştiinţă, modul de
comportare la faţa locului.
10.4. Efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei
Echipa de cercetare, imediat după ce a sosit la faţa locului, şi a realizat activităţile
pregătitoare, trece la efectuarea cercetării propriu-zise a locului faptei, numită și etapa de lucru.
Ea se devizează în 2 faze: Faza statică sau cercetarea generală şi faza dinamica sau detaliată.
În cadrul cercetării generale ofiţerul de urmărire penală trebuie să ancoreze locul faptei la
cel puţin două orientire (repere). Se are în vedere colţul unei clădiri, stîlp, copac etc. se indică
direcţia şi distanţa de la locul faptei pînă la aceste orientive.
Mai apoi se determină hotarele teritoriului ce urmează a fi cercetat, desigur, doar în linii
generale. În cursul cercetărilor aceste hotare vor fi precizate. Se execută fotografia de orientare și
schiţă, adică fără reperele ei. Este important a stabili punctul incipient de cercetare. La fel, se
determină prin care procedee se va realiza CFL. Se disting 2 metode: subiectivă şi obiectivă.
Metoda subiectivă – constă în faptul că organul de urmărire examinează doar acele
obiecte, care probabil se găseau în calea infratorului, adică acele porţiuni de teren, intinerar, în
care infractorul s-a deplasat, atingînd unele obiecte şi lăsînd urme. Parctic, metoda subiectivă
presupune o cercetare selectivă a locului faptei.
Metoda obiectivă presupune cecetarea locului în întregime, în totalitate, indifernt cum s-a
mişcat infractorul, adică examinarea tuturor obiectelor din scena infracţiunii. Aceasta din urmă
metodă o credem mai eficientă. În cazul, în care s-a ales metoda obectivă, atunci se aplică una din
cele 3 modaltăţi: concentrică (de la periferie, în spirală spre centru); excentrică (de la centru spre
periferie în spirală în desfăşurare); frontală (terenul se împarte în fîşii. Alegerea uneia sau altei
metode şi modalităţi depinde de împrejurările concrete.
Dacă la faţa locului există o zonă, un loc sau un obiect pe care cu siguranţă pot fi
descoperite urme, importante pentru cauză (cadavrul, safeu spart, dulap de unde s-au furat lucruri
etc.), atunci acesta se consideră centrul locului faptei. Acesta şi este punctul incipient, cercetarea
desfăşurîndu-se excentric spre periferie. În cazul, în care lipseşte un aşa obiect, locul faptei se
cercetează prin modalitatea concetrică adică de la periferie spre centrul geometric al locului.
Cercetarea încăperilor mai fregvent se face de la uşă, mai ales cînd sunt şi urme de
spargere, adică în cazul interioarelor se aplică metoda concentrică. Modalitatea frontală se
foloseşte, de regulă, când este necesar a examina porţiuni de teren de o mare întindere.
Organul de urmărire, alegînd o metodă, adecvată situaţiei, începe examinare nemijlocită.
S-a menţionat că în cadrul cercetării generale (faza statică) nu se recomandă a mişca obiectele.
Acestea se examinează în stare de repaos, nemişcată. Organul fixează şi studiază stările de fapt a
locului faptei, aspectul exterior şi poziţia reciprocă a urmelor şi obiectelor, realizează fotografia
de nod şi de detaliu, alcătuieşte diverse planuri, schițe. După ce au fost fixate poziţia obiectelor,
începe faza a doua de cercetare-dinamică. În acest sens, fiecare obiect se cercetează minuţios,
multilateral, acestea se pot strămuta, dezasambla etc., se caută urme pe obiectele examinate, ele se
fixează şi se ridică, la necsitate se fotografiază în detaliu. Se fixează şi împrejurările negative.
Cercetarea cadavrului la locul faptei. Acesta este obiectul central din câmpul infacţiunii.
Mai întîi se fotografiază, dacă acesta se examinează la morgă, atunci se alcătuieşte un proces -
verbal aparte. Examinarea cadavrului constă din 2 stadii: generală şi detailată.
În faza statică se stabileşte şi se fixează: sexuli, poziţia lui faţă de 2 repere, semnalmentele
exterioare, lungimea cadavrului, starea hainelor, plăjile, deteriorările etc. După o examinare
generală corpul se ridică şi se mută în alt loc pentru a se examina locul unde a stat cadavrul
(loga). Acest loc în prealabil se marchează cu cretă sau marcheri.
Faza dinamică este însoţită de dezgolirea corpului. Scopul ei este de a depista toate
particularităţile corpului, deteriorările, fenomenele cadavrice. Dacă persoana nu este cunoscută se
fixează aluniţele, aparatul dentar, cadavrul se descrie după metoda “pertretului vădit”, după
tualetare se fotografiază poziţia rănilor, dimensunile, fenomenele cadavrice: temperatura corpului,
petele, contractaţia musculaturii. În cazul unor obiecte se descrie denumirea lor, destinația,
aspectul exterior, dimensiunile, materialul din care este confecţionat, particularităţile, defectele
prezente, modul de pachetare. Obiectul se fotografiază, uneori se execută şi schiţe, desene cu
urmele depistate ș.a.
10.5. Fixerea rezultatelor cercetării la faţa locului

Cercetarea la fața locului, ca acţiune procesuală capată importanţă pentru cauză doar în
situaţia, în care rezultatele ei sunt fixate corespunzător. Al.2, art.93, CPP statuiază că, procesul-
verbal serveşte drept sursă de probă. Deaceea, alcătuirea procesului-verbal se va face conform art.
124, 260, 261 CPP pentru ca să asigurăm admisibilitatea lui în instanţă.
Deci, fixarea rezultatelor CFL este o activitate de o importanţă sporită, o prezentare
documentală care reflectă obiectiv, exact, deplin tot ce a fost descoperit în cadrul cercetării în
succesiunea în care s-au desfăşurat cercetările, o descriere amănunţită a tuturor acţiunilor de la
faţa locului, înregistrarea atît a tabloului general al evenimentului, cât şi a stării, însuşirilor şi
caracteristicilor elementelor componente ale cîmpului infracţional.
Față de PV există anumite cerințe: - trebuie executat în strictă conformitate cu CPP RM; - să
reflecte suficient de deplin şi obiectiv urmele și obiectele importante p/u cauză de la locul faptei; -
datele PV trebuie expuse astfel, încât să permită a reconstitui, la necesitate, faptele.
Procesul-verbal (PV) este compus din 3 părţi: întroductivă, descriptivă şi partea finală.
Partea introductivă, cuprinde: - baza legală de cercetare a locului; - locul şi data efectuării, ora
începerii şi ora terminării; - funcţia, numele şi prenumele persoanei ce întocmeşte PV; - numele,
prenumele şi calitatea persoanelor-participante; - menţiunea despre lămurirea drepturilor şi
obligaţiilor specialistului; - condiţiile climaterice de efectuare a CFL, iluminarea.
Paretea descriptivă include o expunere amănunţită a împrejurărilor stabilite: - hotarele locului
faptei, caracteristica generală a acestuia; - căile de acces şi de părăsire a locului, întrările şi eşirile
din încăperi; - stările de fapt şi toate urmele și obiectele relevate, cu menţiunea că ele au fost
fotografiate, prin ce metode s-au relevat, cum s-au ridicat şi s-au pachetat; - împrejurările negative
ale locului faptei; - menţiunea ce mijloace tehnice și parametrii lor au fost folosite.
Toate descrierile obiectelor trebuie făcute astfel, încît acestea să fie individualizate. La
descrierea stărilor de fapt vom evita fraze lungi, expresii incerte (“aproape”, ”lîngă”, ”alături”.
Partea finală a procesului-verbal cuprinde: - obiecrele ridicate de la locul faptei, modul de
ambalare, unde sunt expediate sau cui sunt lăsate la pastrare, cum sunt etichetate; - schiţele şi
desenele întocmite, tiparele de pe urme; - obiecţiile participanţilor; -mijloacele tehnice utilizate.
Limbajul procesului-verbal: - procesul-verbal trebuie să reflecte succint, clar și deplin situația; -
se vor oglindi doar fapte stabilite cu ajutorul organelor de văz, auz sau senzoriale; - denumirea
obiectelor se aduce doar dacă nu sunt îndoieli, în alte cazuri se aduc semnalmentele lor. Nu se
poate ca unul şi acelaş obiect să fie denumit în mod diferit.
Obiecţiile participanţilor pot privi: -acţiuni ilegale, neadecvate admise de de către UP; - despre
necesitatea fixării unor împrejurări trecute cu vederea; - despre apartenenţa unor obiecte etc.
Pr.verbal trebuie să conţină descrierea a tot ce a fost depistat fără iterpretarea lor.
Schiţa locului faptei este o prezentare a locului şi a obiectelor din perimetrul lui cu ajutorul
semnelor convenţionale la o anumită scară sau schematic. Ea joacă un rol ilustrativ, permite a
înțelege conţinutul PV. Există 2 modalităţi: desenul-schiţă şi planul-schiţă.
Desenul-schiţă redă locul faptei în formă grafică fără a se respecta dimensiunile reale ale
obiectelor şi a discuţiilor dintre ele.
Planul-schiţă redă locul faptei la un anumit grad de micşorare (1:50 sau 1:100) în funcţie de
dimensiunile şi distanţele reale ce urmează a fi fixate. Atît desenul cît şi planurile sun realizate în:
1)proiecţie orizontală; 2). proiecţie verticală; 3). schiţa desfăşurată a încăperii.
Cerințe față de schițe: - denumirea ei, ce este imaginat, unde se află acest loc? Menţiunea că
această shiţă este o anexă la procesul-verbal respectiv; - se orintează exact după punctele
cardinale; - săgeata cu direcţia “Nord” trebuie orietată la latură de sus a hîrtiei; - se va utiliza
simbolica grafică criminalistică; - obictele se prezintă aşa cum arată ele dacă sunt privite de sus; -
schiţă se certifică prin semnăturile ofiţerului de urmărire penală și a specialistului.
 Tema 12. Tactica audierii persoanelor (4 ore)

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în procesul penal. 12.2. Tactica
audierii martorului și a părții vătămate. 12.3. Particularități tactice privind audierea bănuitului și a
învinuitului

12.1. Noțiunea, genurile și regulile generale de audiere a persoanelor în procesul penal

Audierea în cadrul urmăririi penale și judiciare prezintă - o activitate procesuală ce constă
în obţinerea şi fixarea conform cerinţelor legii a declaraţiilor martorilor, părţii vătămate,
bănuiţilor, învinuiţilor, inculpaţilor privind faptele ce au importanţă pentru cauză..
Această acţiune este una din cele mai fregvent întîlnite și totodată una din cele mai
complexe. Efectuarea ei cere de la organul de urmărire penală o înaltă cultură generală şi
profesională cunoaşterea profundă a psihologiei omului, deţinerea procedeelor tactice de audiere.
CPP reglementează detaliat ordinea pregătirii şi efectuării audierii. Legea stipulează că:
- Toate persoanele invitate pe o cauză se audiază separat. Organul de urmărire penală trebuie să ia
măsuri ca acestea să nu comunice între ele (al.4 art.104., al.2 art.105). Acestea nu pot fi forţate să
mărturisească împotriva sa, sau a rudelor sale ori să-şi recunoască vinovăţia.
- Audierea se efectuiază la locul desfăşurării urmăririi penale dar în caz de necesitate această
acţiune poate fi executată şi la locul aflării persoanei de regulă, în timpul zilei.
- Audierea oricărui subiect al procesului, în fapt se divizează în 3 stadii:
1) stabilirea datelor personale; 2) relatarea liberă; 3) stadia de întrebări-răspunsuri.
Genurile audierii: în funcţie de: - statutul procesual al persoanei (audierea martorului,
bănuitului, învinuitului etc.); - vîrsta persoanei (audierea unui adult, a minorului sau a unui copil);
- competenţa participanţilor (fără participarea persoanelor terţe, cu participarea lor); - locul
audierii; - caracterul situaţiei (conflictuală sau nonconflictuală); - dacă persoana a fost sau nu
anterior audiată (audierea primară, repetată, suplimentară). Un gen specific de audiere este
conruntarea. Ea se efectuiază pentru a înlătura divergenețele în declarații.
Regulile generale ale audierii:
Legalitatea audierii, adică, în primul rînd, că acţiunea are suficiente temeiuri de a o efectua,
dar și respectarea tuturor garanţiilor procesuale: audiereaa bănuitului, învinuitului numai în
prezenţa unui apărător (art.104 al.1); - fiecare persoană se audiează separat; - propunerea de a
face în scris declaraţii cu mâna proprie; -ne admiterea audierii în timpul nopţii, doar în cazuri
excepţionale cu indicarea motivelor în procesul-verbal; -durata audierii martorului nu poate
depăşi 4 ore, iar durata generală în aceiaşi zi, nu poate depăşi 8 ore (art.107); - este interzisă
folosirea mijloacelor de constrîngere (violenţă, ameninţări ect.); -audierea fără a fi prezent fizic la
audiere (art.110).
Obiectivitatea şi plenitudinea audierii. Organul de urmărire nu este în drept să scurteze, să
simplifice declaraţiile obţinute, să le modifice conform închipuirilor sale. O garanţie a
obiectivităţii este restricţia de a nu formula persoanei audiate întrebări sugestive, iar a plenitudinii
- dreptul să scrie cu mîina propie declaraţiile.
Obiectivitatea audierii constă şi în faptul că trebuie obţinută toată informaţia. Selectarea ei
subiectivă, tendeţioasă este inadmisibilă.
Caracterul activ al audierii, ceea ce înseamnă că ofiţerul de urmărire penală deţine iniţiativa,
foloseşte procede tactice validate ştiinţific şi aprobate în practică. Asta însă nu înseamnă
constrîngerea fizică sau psihică.
Stabilirea contractului psihologic cu persoana audiată, adică crearea relației când se oferă
benevol informații importante. Contractul psihologic se stabileşte prin autoritatea ofiţerului de
urmărire penală, comportamentul şi manierele lui adecvate, tonalitatea discuţiei, aspectul exterior
al anchetatorului etc.
Pregătirea minuţioasă a organului de urmărire pentru audiere, adică: 1) Colectarea datelor
incipiente pentru audiere; 2). Alcătuirea planului de audiere; 3). Alegerea timpului şi a locului de
audiere; 4). Asistenţa tehnico-criminalistică. Datele incipiente se referă la studierea materialelor
dosarului şi a datelor despre persoana în cauză. Stuiind dosarul, stările de fapt, analizînd datele
operative de investigaţie organul de urmărire trebuie să-şi închipuie clar împrejurările ce trebuie
stabilite şi prin care probe.
Organul de urmărire penală studiază literatura, terminologia, procesele tehnologice, consultă
specialiştii respectivi, se aranjează locul unde va avea loc audierea, se pegătesc probele, se
studiază antecedentele persoanei, trecutul lui, nivelul de cultură, caracterului, relaţiile.
În plan se indică împrejurările ce constituie obiectul audierii, consecutivitatea stabilirii lor,
se schiţează întrebările orientive, se indică probele care vor fi folosite la audiere.
Sistemul de operaţii din care se compune activitatea organului de urmărire se divizează în
cîteva stadii: - prealabilă; - relatarea liberă; - întrebări-răspunsuri; - redactarea rezultatelor în PV.
Stadia prealabilă cuprinde stabilirea identităţii persoanei ce s-a prezentat la audiere, a datelor
biografice, consemnarea datelor de anchetă în procesului-verbal al audierii.
Martorii şi paretea vătămată, conform art.312 CP, se previn despre răspunderea penală pentru
refuz, precum şi pentru declaraţii minciunoase, făcute cu bună ştiinţă, se stabileşte relaţiile lor cu
bănuitul, învinuitul.
Bănuitului i se lămureşte esenţa bănuirilor, iar invinuitului i se anunţă ordonanţa de învinuire,
se stabileşte atitudinea audiatului faţă de bănuieli sau de învinuirile înaintate.
Dacă bănuitul acceptă să facă declaraţii, anchetatorul î-l întreabă dacă recunoaşte bănuiala
sau învinuirea ce i se impută, î-i propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia.
Anume aici, la această etapă, organul de urmărire penală apreciază poziţia prezumtivă a
audiatului şi schiţează mersul activităţilor ulterioare, corigînd planul audierii.
Pentru crearea unor relaţii corecte cu audiatul, ofiţerul de urmărire penală trebuie să-i
cucerească încrederea. Aceasta se obţine prin corectitudinea sa, manifestarea unei poziţii
constructive, tact, atenţie, obiectivitate, delicateţe, un respect accentuat faţă de lege şi adevăr.
Familiarismul, aroganţa (înfumurarea), nervozitatea, indiferenţa față de audiat influenţează
negativ mersul și rezultatele audierii.
Audierea propriu-zisă se începe cu relatarea liberă despre împrejurările cauzei. În cursul
relatării, nu este bine să-l întrerupem fără necesitate. Oricum, î-i oferim posibilitatea să-şi expună
gîndurile liber şi numai când evident s-a abătut de la temă, printr-o întrebare scurtă î-l readucem
în albia obiectului ascultării. Dacă relatatrea liberă cuprinde un cerc îtreg de probleme, este
oportun a le diviza după anumite epizoade.
După terminarea relatării libere, organul de urmărire penală formulează întrebări: - de
precizare; - de detalizare; - de verificare a declaraţiilor.
Întrebările trebuie să fie clare, scurte şi concrete. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive
şi care în mod evident urmăresc scopul insultării, umilirii persoanei audiate. În ele nu trebuie să
se conţină afirmaţii şi aprecieri ale organului de urmărire penală, sau care nu se referă la premisa
probelor. Întrebările trebuie formulate astfel, încât să se răspundă limpede şi clar, fără echivoc.
Autenticitatea declaraţiilor se stabileşte prin verificarea lor ulterioară. Însă, chiar în cadrul
audierii, organul de urmărire apreciază declaraţiile şi dacă aceste aprecieri se dovedesc a fi
corecte, atunci el are posibiltatea de a selecta cele mai eficiente procedee tactice de audiere.
De notat că chiar şi în cazul în care declaraţiile ni se par a fi autentice, logice, convingătoare,
acestea trebuie apreciate critic, trebuie confruntate cu alte materiale considerate absolut veridice.
Coincidenţa deplină, în detalii a declaraţiilor audiatului cu cele, depuse de alte persoane
trebuie să pună în gardă organul de urmărire penală.
O astfel de coincidenţă poate mărturisi depre o înţelegere prealabilă a acestor persoane de a da
depoziţii false.
Declaraţiile se consemnează într-un proces-verbal în condiţiile art.260, 261 CPP RM. Toate
depoziţiile se fixează de la prima persoană pe cât posibil cuvânt cu cuvânt.
Procesul-verbal, după încheerea audierii se prezintă persoanei audiate pentru a fi citit sau i
se citeşte de către anchetator. Obiecţiile apărute se consemnează în procesul-verbal.
12.2. Tactica audierii martorului și a părții vătămate

Preliminarii. Dacă audierea la general este cea mai frecventă acțiune procesuală, atunci
audierea martorilor constiuie una din cele mai răspândite varietăți ale ei. Legea (art.90, 59 CPP)
prevede obligativitatea martorului și a părții vătămate de a face declarații veridice. Partea
vătămată se deosebește de martor prin faptul că prin infracțiune i s-a adus prejudiciu moral, fizic
sau material, i s-au încălcat drepturile și interesele ocrotite de lege. El are interes juridic în cauză,
de aceea poate uneori opune rezistență în mersul cercetărilor.
Nu sunt rare și cazurile când și martorul de bună-credință nu face declarații despre
împrejurările verificate din motiv că nu le-a memorizat, alteori depune declarații neconforme
adevărului din motiv de eroare cu bună-credință (perseperea greșită a împrejurărilor).
Cât privește partea vătămată, eroarea poate fi cauzată de pericolul la care a fost supus. În
cauzele de viol aceste persoane retrăiesc sentimente de rușine, deaceea ele nu totdeuana sunt
sincere la audiere.
Uneori, sub influența învinuiților și a rudelor, atât martorii cât și partea vătămată prezintă
declarații false cu bună-știință. Conform art.312, 313 CPP pentru refuz sau eschivarea de a face
declarații, darea de declarații false cu bună-știință aceste persoane poartă răspundere penală.
Pregătirea către audiere. Mai întâi este necesar a stabili relația dintre martor, partea
vătămată față de învinuit. Privitor la martor verificăm:
- dacă acesta este sau nu interesat în cauză;
- dacă are sau nu cazier judiciar;
- cum se caracterizează la serviciu și acasă.
Dacă pe aceiași cauză se audiază câțiva martori, este necesar a decide în ce consecutivitate
aceștea trebuie citați. Oricum, printre primii se invită martorii, declarațiile cărora pot fi folosite la
audierea învinuitului și demascarea martorilor de rea-credință. Alteori, primii se audiază
persoanele ce dețin informații despre faptele mai timpurii comparativ cu altele. În ultimul rând se
audiază martorii interesați în cauză, dacă audierea lor este oportună.
Audierea propiu-zisă:
1) În conformitate cu al.(3), art.105 CPP, îninte de a începe audierea, se constată identitatea celui
audiat (numele, prenumele, vârsta, domiciliu, ocupația). Martorul surdomut este audiat cu
participarea interpretului care cunoaște semnele acestuia. Dacă martorul suferă de o boală psihică
sau o altă boală gravă, audierea se va realiza doar cu consimțământul medicului și în prezența lui.
2) Martorului i se explică drepturile și obligațiile, prevăzute de art.90 CPP și se previne de
răspunderea penală pentru refuz de a face declarații, precum și pentru declarații minciunoase,
făcute cu bună știință.
3) Se trece la faza relatării libere, adică martorului i se aduce la cunoștință obiectul cauzei pentru
elucidarea căror împrejurări el este chemat și î-i propune să declare despre aceste fapte.
Dacă martorul declară că nu cunoaște nimic despre fapta în cauză sau depozițiile lui sunt
controversate, alogice, nu se coroborează cu alte materiale din dosar nu trebuie de făcut concluzii
pripite despre persoana dată ca de rea-credință.
În astfel de cazuri sunt posibile următoarele situații:
a) martorul pe bune nu cunoaște nimic despre împrejurările verificate, el persoanal nu le-a
perceput și nici n-a auzit despre ele.
b) martorul prezintă declarații adevărate însă ele nu sunt autentice, întrucât le-a perseput în
condiții nefavorabile.
c) declarațiile lui sunt de bună-credință, însă contravin altor materiale din dosar din motiv că
ultimele sunt false.
d) martorul a perseput circumstanțele ce se verifică dar le-a uitat (a trecut mult timp, defecte de
memorie).
e) martorul face declarații false sau intenționat lasă în umbră unele împrejurări cunoscute de
dânsul. Toate aceste presupuneri trebuie verificate prin formularea de întrebări de precizare, de
control, demonstrarea depozițiilor altor martori.
 Etapa relatării libere este necesară și trebuie respectată întrucât organul de urmărire penală nu
totdeauna cunoaște ce informații deține martorul sau partea vătămată.
Pe de altă partea, nu apare riscul de a-i sugestiona prin întrebările înaintate, răspunsul dorit,
nu se fac cunoscute și probele pe care le deține ofițerul de u/p. Nu se recomanda să întrerupem
relatarea liberă prin replici sau întrebări, să manifestăm nervozitate, nerăbdare sau aroganță.
Nu este bine să protocolăm declarațiile, pot fi făcute doar unele notițe. Deci este bine să-i
acordăm o maximă atenție, tact, delicatețe, corectitudine, respect față de persoana audiată și față
de lege.
După încheierea relatării libere, prin întrebări de precizare și de completare scoate în
evidență fapte noi, ajută persoana audiată să-și amintească unele date. Dacă depozițiile obținute,
după aprecierile o/u se dovedesc a fi neconforme adevărului, atunci, în cazul erorii de bună-
credință, audiatul trebuie ajutat să-și repare greșeala.
Dar, în situația când declarațiile sunt de rea-credință, false, persoana audiată urmează a fi
demascată de fals și determinată să facă depoziții veridice.
Pentru reanimarea memoriei audiatului se aplică diverse procedee:
1) Audierea cu aplicarea legăturilor asociative, adică amintirea unui fapt poate genera
reamintirea altora legate temporal sau spațial cu primul, care au precedat, asociat sau succedat
acest fapt, precum și reanimarea faptelor asemănătoare sau cu caracter contrastant față de inițialul
fapt.
2) Familiarizarea persoanei audiate cu unele materiale ale dosarului (declarațiile altor
persoane, extrase din pr.verbal al cercetării la fața locului, fotoanexele, plan-schița locului faptei),
prezentarea unor obiecte, aspectele cărora poate conduce la reanimarea unor fapte.
3) Audierea repetată pe un anumit cerc de împrejurări, care poate complementa
omisiunile audierii inițiale.
4) Verificarea declarațiilor la locul infracțiunii (art.114 CPP), reconstituirea faptei
(art.122 CPP), experimentul în procedura de urmărire penală (art.123 CPP) ș.a.
În cazul demascării declarațiilor de rea-credință, organul de urmărire penală adoptă unele
procedee deosebite. Mai întâi însă trebuie să ne convingem că martorul face depoziții false și să
stabilim modivul lor.
Demascarea martorului de rea-credință se realizează cu ajutorul:
1) mărturiilor altor persoane;
2) prin prezentarea de probe materiale;
3) realizarea unor confruntări cu alte persoane;
4) audiere repetată cu detalizare maximă a declarațiilor;
5) punerea unei întrebări neașteptate;
6) crearea unei imagini supraestimate la persoana audiată despre volumul de probe pe care î-l
deține organul de u/p;
7) demonstrarea posibilităților contemporane ale expertizei judiciare;
8) referire la poligraf;
9) ”amprenta cerebrală” – o nouă realizare a criminalisticii mondiale.
Audierea persoanei vătămate deține anumite particularități, determinate de statutul procesual
al părții vătămate, starea lui psihică în momentul comiterii infracțiunii. Ea are interes juridic în
cauză, cunoaște suficient o bună parte din materialele dosarului și în acest sens poate fi
influențată de ele. De aceea, este necesar ca partea vătămată să fie audiată la momentul oportun ca
să evităm impactul negativ la acestor influențe.
Aprecierea declarațiilor acestuia trebuie făcute cu luarea în considerare a stării psihice la
momentul evenimentului infracțional. Nu de puține ori aceștea sunt înclinați a exagera pericolul
real al atentatului, uneori inconștient denaturează unele împrejurărial faptei.

12.3. Particularități tactice privind audierea bănuitului și a învinuitului

 Conform art.64, 66 a legii procesual penale, bănuitul și învinuitul au dreptul însă nu și
obligația de a depune declarații. Însă organul de u/p nu trebuie să adopte o atitudine indiferentă
față de faptul dacă aceștea depun declarații autentice. Persoana audiată urmează a fi convinsă că
ascunderea adevărului este ineficientă și inutilă.
La audierea învinuitului și bănuitului se aplică tezele generale ale tacticii de audiere, însă se
iau în considerare și unele particularități:
1) Către audierea învinuitului și bănuitului ofițerul de urmărire penală trebuie să se
pregătească deosebit de minuțios. În prezența mai multor învinuiți este important a stabili
pe cine î-l vom audia în primul rând. Se va lua în considerare rolul fiecăruia în activitatea
infracțională și ce pedeapsă î-l amenință pentru cele comise, pe cât convingătoare sunt
probele de învinuire, în ce relații el s-a aflat cu alți coparticipanți.
2) Audierea învinuitului și bănuitului se realizează în prezența unui apărător, imediat după
reținerea bănuitului sau după caz, după punerea sub învinuire dacă acesta acceptă să fie
audiat. Nu se permite audierea lor în stare de oboseală, în timpul nopții decât doar la
cererea lor. La audiere sunt inadmisibile minciuna sau dezorientarea intenționată a
audiaților.
3) Dacă învinuitul, bănuitul acceptă să facă declarații, ofițerul de u/p î-l întreabă dacă
recunoaște bănuiala sau învinuirea ce i se impută și î-i propune să facă în scris explicații
asupra acesteia. Dacă refuză să scrie personal, se ascultă povestirea orală și detaliată a
acestuia, însă înainte de aceasta î-i explicăm minuțios esența învinuirii, sancțiunea CPRM
Relatarea liberă. În funcție de situația de audiere (nonconflictuală sau conflictuală) se
folosesc diverse procedee de audiere.
În situația nonconflictuală momentul principal în planul de audiere îl formează relatarea
liberă cu respectarea anumitor reguli tactice:
- nici o informație relatată de învinuitul sau bănuit nu trebuie lăsată fără atenție și verificare. Ân
acest sens, se solicită de la audiat date ce confirmă sau infirmă cele relatate.
- ca depozițiile să fie obținute pe deplin, relatarea trebuie orientată judicios după o anumită
consecutivitate – cronologică, logică sau tactică.
- dacă evenimentul este complex, tema relatării se divizează în episoade separate care asigură
plenitudinea declarațiilor. Dacă unele date, împrejurări s-au uitat, în scopul reanimării lor, folosim
procedeele legăturilor asociative.
Situația conflictuală.
1) În caz de refuz de a prezenta declarații, încercăm a-l convinge pe învinuit de poziția incorectă
adoptată de el. Folosim faptul dării de declarații a complicilor învinuitului, care î-l demască în
comiterea infracțiunii. Utilizăm și contradicțiile dintre diverși coparticipanți, dar și cele din
propriile declarații.
2) În cazul dării de declarații false, urmează a stabili motivul lor pentru al înlătura. Astfel de
motive pot fi:
a) dorința de a evita raspunderea penală sau să-și asigure o pedeapsă mai blândă.
b) dorința de a diminua vinovăția complicilor în virtutea unor legături de prietenie, familiale,
motive de profit etc.
c) defaimarea complicilor săi din motiv de răzbunare.
d) învinuire de sine din lăudăroșenie sau pentru a acoperi un comportament condamnabil a unei
rude sau altei persoane apropiate ori datorită unor defecte ale psihicii.
Demascarea falsului în depoziții se realizează prin aplicarea următoarelor procedee:
1) procedee de influență emoțională;
2) procedee de influență logică;
3) combinații tactice.
1. Procedeele de influență asupra emoțiilor presupune:
- înclinarea audiatului spre sinceritate și căință prin lămurirea consecințelor grave ale
depozițiilor false cât și celor favorabile în cazul recunoașterii vinovăției;
 - invocarea trăsăturilor pozitive ale persoanei audiate, a autorității lui, a atașamentului față de
cineva etc.;
- folosirea antipatiei persoanei audiate față de unul din coparticipanți, dependența lui de
acesta, umilindu-i demnitatea;
- aplicarea factorilor neașteptați, când persoana audiată este deja relaxată, calmată,
demobilizată prin pista inofensivă de audiere, din punctul lui de vedere. Procedeul punerii unor
întrebări frontale pe fondalul slăbirii atenției.
2. Procedeele de influență asupra logicii se reduc la prezentarea de probe ce infirmă
declarațiile audiatului. Există 2 posibilități de a le prezenta:
a) graduat, în funcție de puterea lor probantă – de la cele mai puțin convingătoare la cele mai
ponderabile, puternice, însă ele trebuie să fie bine verificate.
b) prezentarea încă din primul moment, pe neașteptate a probelor celor mai importante din care
rezultă clar vinovăția audiatului.
c) prezentarea de probe ce infirmă declarațiile făcute de audiat, care arată poziția fără sens a lui.
3. Combinațiile tactice, adică crearea situației menite de dinainte a fi incorect apreciată de
persoana audiată. Aceasta nu este minciună, nu se comunică audiatului informații false sau
denaturarea faptelor veridice. Acestea sunt situații create pe baza faptelor adevărate, care pot fi
interpretate dublu, anbiguu: corect sau incorect. În acest sens, se folosesc:
1) crearea la persoana audiată o imagine exagerată despre informațiile deținute de organul de
u/p, privind împrejurările cauzei;
2) ascunderea de persoana audiată a cunoștințelor anchetatorului despre unele împrejurări
concrete ale cauzei;
3) metoda audierii despre fapte secundare ce camuflează întrebarea principală despre
implicația persoanei în infracțiune.
4) aplicarea procedeelor de audiere repetată despre unele și aceleași fapte
5) folosirea contradicțiilor în declarații;
6) folosirea datelor operative.
În combinațiile tactice este important a aplica procedeul ”pe neașteptate” (întrebări neașteptate,
probe prezentate pe aneașteptate etc.). Uneori, dacă audiatul insistă că spune adevărul, să i se
propună să-i spună și unia dintre complicii lui doar o singură frază: ”Eu am spus anchetatorului
tot adevărul, spune și tu”.
Când învinuitul prezintă declarații false, el foarte vag, schematic lămurește împrejurările
cauzei. Aceasta se explică nu numai prin faptul că este complicat a ”umple” golul cu detalii ce
trebuie născocite, dar și de teama că aceste detalii sunt mai ușor a le verifica.
De aceea, uneori învinuitul se demască pe sine prin faptul că nu este în stare să detalizeze
declarațiile. Nu este recomandabil a prezenta toate probele adunate. Un efect mai puternic î-l are
tactica prezentării lor graduate, consecutiv, de la cele mai slabe la cele mai puternice sub aspect
probant, când tensiunea psihică crește pas cu pas.
Procedeul prezentării de la bun început a celei mai puternice probe este bine să-l aplicăm când
învinuitul ezită să prezinte declarații.
Bănuitul se audiază cu respectarea a acelorași reguli și procedee tactice ca și în cazul
învinuitului. Aici însă, înainte de a începe audierea bănuitului i se anunță drepturiel și i se
lămurește esența bănuelii. Dacă bănuitul este reținut el trebuie audiat imediat.
Bănuitul, de regulă nu știe dacă toate circumstanțele faptei î-i sunt cunoscute organului de
urmărire penală, de aceea de multe ori el alege o tactică de așteptare.
Tactica anchetatorului se bazează pe folosirea probelor despre care bănuitul până ce nu le
cunoaște.
 Tema 13. Tactica perchezitiei si ridicarii de obiecte si documente (2 ore)

13.1. Aspecte generale privind tactica perchezițiai. 13.2. Tactica pregătirii și efectuării percheziției.
13.3. Particularități tactice de efectuare a ridicării de obiecte și documente

13.1. Aspecte generale privind tactica percheziției

Conform art. 125 CPP RM perchezitia este o actiune procesuala efectuata doar cind
exista probe acumulate sau material de investigatii speciale ce permit a presupune rezonabil ca
intr-o anumita incapere ori intr-un alt loc sau la o anumita persoana se pot afla unelte
infractionale, obiecte si valori dobindite de pe urma infractiunii, precum si alte obiecte sau
documente care ar putea avea importanță pentru cauza penală și care prin alte procedee
probatorii nu pot fi obținute.
Perchezitia se efectueaza si in scopul descoperirii unor persoanae cautate, precum și a
unor cadavre umane sau de animale sau a altor date importante pentru cauză..
Ea se desfasoara in mod fortat in baza ordonantei motivate a organului de urmarire penala
si numai cu autorizatia judecatorului de instructie.
In cazurile ce nu suferă amânare sau în caz de delict flagrant, perchezitia se poate efectua
in baza unei ordonante motivate a procurorului fara autorizatia judecatorului de instructie, urmând
ca acestuia să i se prezinte imediat, dar nu mai târziu de 24 ore de la terminarea perchezitiei,
materialele obtinute cu indicarea motivelor efectuarii ei, pentru a verifica legalitatea acestei
acțiuni de urmărire penală.
Aceste restrictii sunt legate de faptul ca perchezitia este insotita de un amestec in viata
privata a cetatenilor, de atingere a intereselor personale, de violare a domiciliului, ocrotite de
Constitutia Republicii Moldova.
Tot din acest motiv persoana percheziționată are dreptul să înregistreze audio-video toate
acțiunile, informând ofițerul de U/P despre acest fapt. Dacă solicită avocat, percheziția se
suspendă pentru cele mult 2 ore.
In cazul, in care se constata ca perchezitia a fost efectuata legal, judecatorul de instructie
confirma rezultatul acesteia printr-o încheiere motivată. In caz contrar, prin incheiere motivata,
recunoaste perchezitia ca fiind ilegala, adica probele rămânind inadmisibile.
Sarcinile percheziției. In cazul perchezitiei se rezolva urmatoarele sarcini:
1) Cautarea instrumentelor (uneltelor) ce au servit la savirsirea infractiunii, obiecte si
valori dobindite de pe urma infractiunii, alte obiecte si documente care ar putea avea importanta
pentru cauza;
2) Descoperirea unor persoane cautate (a infractorilor, a ostaticilor, etc);
3) Depistarea unor cadavre umane sau de animale (a partilor acestora);
4) Cautarea obiectelor si documentelor, a caror circulație este interzisa de lege
(armament, munitie, substante narcotice, substante otravitoare si psihotrope, etc);
Exista mai multe tipuri de perchezitie:
 Perchezitie corporala;
 Perchezitia incaperilor;
 Perchezitia portiunilor de teren, aflate in proprietatea cuiva;
Dupa consicutivitate distingem perchezitie primara si perchezitie repetata, aceasta din
urma efectuindu-se daca cea primara a fost efectuata in conditii nesatisfacatoare (ploaie, noapte,
calamitati naturale, etc.), n-a condus la obtinerea de rezultate pozitive (nu s-au folosit mijloace
tehnice-criminalistice, etc).
In functie de numarul obiectelor perchezitionate exzistă perchezitie efectuată de unul
singur si in grup, aceasta din urma ințelegindu-se ca percheziție simultana la mai multi banuiti,
sau in mai multe locuri de catre echipe speciale, cu un singur conducator al acestor operatiuni.
Criminalistica a elaborat un rind de principii, valabile pentru efectuarea oricărei perchezitii:
 Pe neasteptate (inopinant);
  Planificată si inofensivă;
 Cu luarea in considerare a particularitatilor obiectului percheziționat;
 Cu aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice;
 Cu folosirea cunostintelor specialistilor, a informației serviciului operativ, a datelor din
domeniul psihologiei;
Perchezitia efectuata pe neastepate inseamna, ca pentru cel ce urmeza a fi perchezitionat
sa fie surprinzator, neprevazut.
Pentru aceasta trebuie aleasă o perioada optimală de timp când echipa de intervenție
urmează sa se deplaseze spre obiectul cauzei, clandestin.
Perchezitia trebuie efectuata cu scopul bine definit, adica sa se stie ce, unde si cum sa se caute.
Caracterul planificat consta in respectarea anumitor consecutivitati de actiuni in procesul de
inspectare a locului in toate stadiile perchezitiei:
Stadia pealabila include patrunderea la acest obiect, paza acestuia, repartizarea sarcinilor
participantilor la percheziție si explicarea modurilor de legatura dintre ei.
Persoanelor ce urmeaza a fi perchezitionate li se înmânează copia ordonanței de percheziție
sub semnătură, se explică drepturile si obligatiile pe care le au, li se cere a prezenta binevol
obiectele si valorile menționate în ordonanță ce pot avea importanță pentru cauză.
Dacă obiectele și documentele căutate se predau binevol, persoana care efectuează urmărirea
penală se limitează la ridicarea acestora, fără a mai efectua alte măsuri de invesitgații.
Stadia de observare spațiala (boleiaj spatial) presupune cunosaterea in linii generale a
locului perchezitionat, stabilirea hotarelor, determinarea locurilor si a obiectelor ce trebuie
cercetate cu o mai mare atentie, selectarea mijloacelor tehnico-criminalistice necesare.
Stadia de cautare presupune cercetarea detaliată a tuturor obiectelor in locul perchezitionat.
Stadia de fixare a rezultatelor, in care se alcatuieste procesul-verbal, planurile si desenele
schita, fotografierea si video inregistrarea mersului și rezultatelor acțiunii de urmărire penală.
Rezultate perchezitiei in mare parte depind de cunoasterea bazelor psihiologiei de catre
organul de urmarire penala.
Aici se confrunta doua intelecte: partea care se staruie sa ascundă obiectele si informația
importanta pentru cauza, pe de alta parte - organul de urmarire penala, care cauta aceste obiecte.
Oricum, ofiterul de urmarire penala va evita sa deterioreze nejustificat bunurile (al. (7) art. 128),
va pastra tainele personale si familiale ale persoanei prchezitionate daca acestea nu se referă la
cauza dată.
Pregătirea pentru pervheziție. Pentru a realiza cu succes aceasta actiune procesuala
ofiterul de urmarire penala trebuie din timp sa se pregateasca stabilind trasaturile psihologice ale
persoanei ce urmeaza a fi perchezitionate: caracterul, temperamentul, deprinderile lui.
Pe baza lor anchetatorul intuieste unde si cum pot fi ascunse lucrurile cautate.
Anchetatorul trebuie sa gindeasca si sa judece „reflexiv”, adica in locul pesoanei perchezitionate.
Luarea in considerare a particularitatilor obiectelor cautate inseamana o inchipuire clara a
acestora si unde ipotetic ele pot fi ascunse.
Ascunzisurile in podea, pereti sau subsol daca sunt ciocanite produc un sunet specific.
Aplicarea mijloacelor tehnico-criminalistice si a ajutorului specialistului pot fi diveste:
detectoare de metale, mijloace optice, mijloace de iluminare etc.
Uneori in scopul asigurarii siguranței poate fi inclus in echipă si chinologul cu câinele de
serviciu, mai cu seama la cautarea narcoticilor, explozivilor, cadavrelor si persoanelor în viață
ascunse sau a părților de cadavre.
Ca participant poate fi inclusa si persoana de sex feminin, daca se presupune perchezitia
corporala a unei femei.
La fel, în calitate de specialist se poate invita, la necesiatete și alte persoane: elecricianul,
juvaierul, pictorul, specialistul în probleme de anticariat, santehnicul, etc.
13.2. Tactica pregătirii și efectuării percheziției

Tactica efectuarii perchezitiei consta in: -pregatirea in vederea efectuarii perchezitiei; -

procedeele tactice de efectuare propriu-zisa perchezitiei; -fixarea rezultatelor.
Etapa de pregatire include masuri:
1. Realizate pâna la deplasarea la fata locului;
2. Realizate la locul cu pricina, până la inceputul actiunilor de cautare prorpiu-zise;
Prima grupa de masuri includ in sine:
 Studierea materialelor dosarului (a declaratiilor martorilor, victimilor, rapoartelor de
expertiză) din care pot fi desprinse date despre uneltele infractiunii, locul aflarii lor, etc.
 Studierea personalitatii persoanei perchezitionate, adica a modului de viata, starea
sanatatii lor, trasaturile caracterului, relatiile lui cu membrii familiei, daca poseda mijloace
de transport, câine, armă de foc, poate sau nu opune rezistenta, etc.
 Studierea locului unde urmeaza de efectuat perchezitia. Precizarea adresei, care este
consructia casei, apartamentului, plasamentul camerelor, a intrarilor si iesirilor de rezerva,
semnalizarea de pază, caracterul și tipul incuietorilor. In acest sens pot fi solicitate planul
cladirii si a apartamentului de la Oficiul Cadastral, etc.
Pentru a obtine informatii suplimentare, banuiții, invinuiții pot fi interogați in mod
detaliat, inclusiv si cu aplicarea poligrafului. La fel se interogheaza si rudele, colegii de lucru,
vecinii acestora, etc.

1. Analiza informatiei operative ofera anchetatorului sa selecteze timpul optimal,

mijloacele si procedeele de perchezitie, locurile prezumtive de pastrare a obiectelor
cautate;
2. Pregatirea mijloacelor tehnico-criminalistice, verificarea functionalitatii lor;
3. Se alcatuieste planul efectuarii perchezitiei, care trebuie sa cuprindă:
1) Localizarea obiectului ce urmeaza a fi percheziționat;
2) Obiectele cautate;
3) Modul de pătrundere in interiorul locuintei, masurile de neutralizare a rezistentei;
4) Procedee tactice de perchezitie;
5) Specialiștii care trebuie invitați;
6) Mijloacele tehnico-criminalistice necesare;
7) Mijloacele de legătură;
8) Masuri de paza a locului perchezitionat;
9) Acțiuni ce trebuie a fi efectuate in cazul inrautațirii situației;
10) Masuri de neutralizare a incercărilor de a distruge obiectele căutate.
A doua grupa de masuri adoptate pina la inceperea inspectării propriu-zise a locului cuprind:
 Corijarea planului percheziției, pornind de la sițuatia concretă de la fata locului;
 Plasarea posturilor de paza de dinafară si stabilirea legaturii dintre acestea si echipa de
cercetare;
 Patrunderea pe neasteptate in incapere;
 Înmânarea sub semnătură a copiei ordonantei organului de u/p subiectului ce urmează a fi
perchezitionat;
 Lamurirea drepturilor si obligatiilor celor prezenti;
 Anunțarea scopului percheziției, înmânarea sub semnătură a copiei ordonanței, propunerea de
a prezenta benevol obiectele indicate în ordonanță (uneltele infractiunii si alte obiecte și valori
obtinute pe cale infractionala);
Etapa de lucru cuprinde: observarea generala si stadia de cautare.
Observarea generala presupune o inspectare generală, fixarea locurilor si obiectelor ce
necesită o atenție mai mare.
 Cele mai frecvente moduri de cercetare sunt: - ciocănitul, - palparea, - iluminarea cu raze
Gamma si raze Roentgen, - aplicarea endoscopului, - aplicarea câinelui de urmarire, - relevarea
indicilor demascatori ai ascunzișurilor, etc.
Stadia de cautare presupune o examinare detaliata a locului percheziției. Teritoriile izolate
(apartament, garaj, ograda, gradina, etc.) este recomandat de cercetat mișcindu-ne de-a lungul
pereților consecutiv, in sensul acului ceasornicului cercetând toate obiectele, apoi podul, podeaua,
peretii, iar mai apoi și centrul încăperii.
Este bine sa urmărim reacția persoanei percheziționate. Este oportun sa anuntim in voce
tare obiectele ce vor fi ulterior cercetate, sa intreținem dicutii cu cel percheziționat ca sa urmarim
cum se schimba timbrul vocii.
Trebuie notat ca ascunzișul poate fi facut in cele mai neasteptate locuri care provoaca
greață sau care cere tact si jale de la orgnul de urmarire penala (patul bolnavului, persoanei in
vârsta, patul copilului, etc).
Dulapurile incuiate, valizele, alte depozite se propune a fi deschise benevol, in caz contrar
se deschid fortat fara a pricinui distrugeri excesive.
Fixarea mersului si a rezultatul percheziției. In procesul-verbal se indica: vremea, locul
percheziționat, persoanele care au participat, baza legala (incheierea, ordonanța), se indica ce a
fost prezentat binevol, prezența ascunzisurilor și a conținutului lor.
Toate obiectele se descriu prin individualizare: genul, aspectul exterior, rechizitele
documentelor, denumirea, greutatea, volumul, dimensiunile, marcile, pe cât posibil-valoarea lor.
Banii ridicați - se indică suma totală, seria, numarul cupiurilor, se descriu detaliat
ascunzișurile, obiectele ascunse, acestea se fotografiaza prin procedeul fotografiei de nod și de
detaliu cu rigla gradată. Copia procesului-verbal se inmâneaza persoanei percheziționate.

13.3. Particularități tactice de efectuare a ridicării de obiecte și documente

Ridicarea de obiecte si documente este o actiune procesuala, prevazuta de art. 126 CPP ce
consta in ridicarea obiectelor si documentelor ce au importanta pentru cauza daca probele
acumulate sau materialele activității speciale de investigații indică exact locul si pesoana la cere
acestea se afla.
Ridicarea de documente ce conțin informații care constituie secret de stat, comercial,
bancar, precum și ridicarea informației privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizația
judecătorului de instrucție.
La efectuarea ridicării de obiecte și documente urmează a fi asigurată prezența persoanei
de la care se face ridicarea ori a unor membri adulți ai familiei, aori a reprezentanților acestuia.
Dacă acest lucru nu e posibil se invită reprezentanții autorității executive a administrației publice
locale. La ridicare au dreptul să participe specialiștii, interpreții, apărătorii, ei pot face obiecții și
declarațiicare vor fi consemnate în pr.verbal.
La ridicarea de obiecte si documente, după prezentarea ordonanței, organul de u/p cere să i
se predea obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz, procedează la
ridicarea lor forțată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul
indicat în ordonanță, ofițerul de u/p este în drept să facă percheziție. Rezultatul percheziției
urmează a fi prezentat, pentru verificare judecătorului de instrucție în termen de 24 ore.
Obiectele ridicate se prezintă tuturor participanților la ridicare, se pachetează și se sigilează
la fața locului. Cele descoperite, a căror circulație este interzisă de lege, se ridică indiferent de
faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală. Copia de pe pr-verbal se înmânează contra
semnătură persoanelor în cauză.
 Tema 14. Tactica prezentării spre recunoaștere (2 ore)

14.1.Noțiunea, genurile și regulile generale de prezentare spre recunoaștere. 14.2. Particularități de

prezentare spre recunoaştere a anumitor obiecte.

14.1.Noțiunea, genurile și regulile generale de prezentare spre recunoaștere

Prezentarea spre recunoaştere prezintă o acţiune de urmărire penală, reglementată de legea

procesual penală (art. 116, 117 CPP RM) executată în cazurile în care este necesar a se stabili
dacă persoana sau obiectul observat anterior şi despre care s-au depus declaraţii, este una şi
aceeaşi. Spre exemplu, partea vătămată, prezentînd declaraţii despre persoana infractorică,
comunică despre semnalmentele lui şi declară că îl va putea recunoaşte. Aici se realizează o
formă specifică de identificare, adica o confruntare mentală a semnalmentelor obiectului prezentat
cu imaginea rămasă în memoria recunoscătorului.
În cadrul prezentării spre recunoaştere, obiectul prezentat se confruntă cu imaginea reţinută
în memoria persoanei ce urmează să recunoască. La baza recunoaşterii stă un complex de
fenomene psihologice: percepţia, memorarea, reproducerea şi recunoaşterea propriu-zisă.
De aceea o importanţă deosebită o capătă aprecierea unui rînd de factori obiectivi şi
subiectivi, legaţi de recunoaştere.
La factorii obiectivi se referă împrejurările de fapt în care a fost observată persoana sau obiectul,
condiţiile de iluminare la acel moment, distanţa pînă la el ş.a.
La factorii subiectivi se cataloghează starea psiho-fiziologică a persoanei la momentul observării
obiectului în legătură cu cauza dată, spiritul de observaţie şi capacitatea acestuia de a reproduce
cele văzute.
Obiectele prezentate mai des spre recunoaştere sunt: persoane în viață, cadavre, obiecte,
animale, în cazurle cînd nu este posibil a prezenta persoanele pe viu, recunoaşterera se realizează
după fotografii. Cadavrele pentru recunoaştere se prezintă în scopul stabilirii identităţii lor.
Recunoaşterea cadavrului dezmembrat poate fi efectuată și după părţile acestuia. În calitate de
obiecte ce se prezintă pentru recunoaştere pot fi și lucrurile furate, uneltele infracţiunii, precum şi
alte lucruri depistate la faţa locului ce aparţin făptuitorului sau părţii vătămate. Dintre animale
mai frecvent se prezintă cele domestice, inclusiv câinii.
De menționat că, în legea procesual penală se vorbește despre posibilitatea recunoaşterii după
fotografii doar a persoanelor, însă acest lucru, credem admisibil şi în privinţa altor obiecte.
În calitate de recunoscător evoluează martorii, partea vătămată, bănuitul şi învinuitul.
Autenticitatea rezultatelor prezentării spre recunoaștere este asigurată prin respectarea unor reguli
generale, ce decurg din art.116 CPP RM și a recomandărilor tacticii criminalistice. Cele mai
însemnate reguli sunt:
1. prezentarea spre recunoaştere este anticipată de audierea persoanei ce urmează să recunoască,
în cadrul căreia se stabilesc împrejurările în care recunoscătorul a observat persoana (obiectul)
în cauză şi semnalmentele generale și particulare, după care acesta va fi recunoscut. Ulterior,
aceasta va permite a aprecia veridicitatea rezultatelor recunoașterii efectuate.
2. dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit
despre răspunderea penală prevăzută la art.313 CP RM pentru refuzul de a face declaraţii,
precum și pentru declaraţiile mincinoase (art 312 CP), la fel și despre dreptul de a nu face
declaraţii împotriva rudelor sale apropiate.
3. familiarizarea prealabilă a recunoscătorului cu obiectul ce urmează a fi recunoscut este
inadmisibilă, ceea ce va asigura obiectivitatea rezultatelor prezentării spre recunoaștere, va
ajuta organul de u/p să evite erori sau denaturări intenționate a realității.
4. persoana care urmează a fi recunoscută este prezentată recunoscătorului în afara spaţiului
vizibilităţii pentru cel care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi
procedurali de acelaşi sex, asemănători la exterior. Obiectul ce urmează a fi recunoscut se
prezintă împreună cu cel puțin alte 2 obiecte omogene. Aceasta sporeşte veridicitatea
 rezultatelor, însă această regulă nu se răspândește asupra recunoașterii cadavrului și a
obiectelor de anticariat (tablouri, icoane, bijuterii)
5. la prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile persoanei prezentate spre
recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod obligatoriu la PV;
6. pentru sporirea obiectivităţii rezultatelor recunoaşterii, alin (4), art 116 CPP RM prevede ca
înainte de prezentare spre recunoaștere, organul de urmărire penală propune persoanei care
urmează a fi recunoscută să ocupe locul pe care îl doreşte pruntre asistenţii procedurali,
făcând despre aceasta o mențiune în procesul-verbal;
7. recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc nu se va considera întemeiată, dacă
persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat particularităţi incerte pentru
identificarea persoanei prezentate. Deci, nu poate fi efectuată recunoaşterea repetată a
persoanei de către același recunoscător după aceleaşi particularităţi.
Prin derogare de la această regulă, practica de urmărire penală face câteva excepții:
a) dacă prima recunoaștere s-a realizat după foto-video înregistrare, insuficient de
calitativă. În cazul în care s-a depistat obiectul în natură, acesta poate fi prezentat spre
recunoaștere pe viu.
b) când obiectul nu a fost recunoscut intenționat, și recunoscătorul a făcut despre
aceasta declarație, exprimând acordul de a participa din nou la prezentarea spre recunoaștere.
c) dacă sunt atestate circumstanțe, care pun la îndoială rezultatele primei recunoașteri:
recunoscătorul la acel moment se afla sub influența unor factori fizici și psihologici traumanți;
aspectul exterior al persoanei ce urma a fi recunoscută nu corespundea înfățișării la momentul
comiterii infracțiunii (anterior acesta purta barbă, ochelari, pe fotografia cadavrului
semnalmentele faciale erau denaturate etc.)

14.2. Particularități de prezentare spre recunoaştere a anumitor obiecte

Prezentarea spre recunoaștere a persoanelor se efectuează doar atunci când recunoscătorul

și cel ce urmează a fi recunoscut nu se cunosc, sau în cazul identificării persoanei fără documente
de identitate.
Procedura prezentării spre recunoaștere prevede, în primul rând, audierea persoanei ce
urmează să recunoască, în cadrul ei stabilnsu-se semnele şi particularităţile după care acesta poate
să recunoască. O mare însemnătate o deține selectarea persoanelor care seamănă la exterior cu
persoana verificată (a asistenților procedurali), în rîndul cărora va fi prezentată persoana ce
urmează a fi recunoscută. Fireşte, aceștea nu pot fi dintre persoanele văzute anterior de către
recunoscător. Asemănările țin de naţionalitatea, vîrsta, înălţimea, constituţiia fizică, vestimentaţia.
Se recomandă a lua măsuri ca recunoscătorul să nu-l vadă pe cel ce urmează a fi recunoscută
înainte de momentul recunoaşterii.
După ce organul de urmărire a explicat tuturor celor prezenți în camera pregătită special
pentru recunoaștere, drepturile și obligațiile lor, precum și scopul acțiunii de urmărire în cauză,
persoanei ce urmează a fi recunoscută i se propune să ocupe orice loc printre cei 4 asistenți
procedurali. În continuare, se invită recunoscătorul căruia, la fel, i se explică drepturile și
obligațiile lui, conform CPP RM.
Pentru o percepție mai deplină a semnalmentelor de către recunoscător, anchetatorul poate
propune tuturor subiecților adunați să se plimbe prin sală, să se așeze pe scaun sau să facă alte
mișcări pentru a facilita identificarea. Apoi recunoscătorul este întrebat dacă a recunoscut pe
cineva dintre cei prezenți, și dacă da – după care anume semnalmente. Faptele stabilite se fixează
detaliat în procesul-verbal, dar și cu ajutorul mijloacelor tehnice (foto-video). La finele
procedurii, grupul de persoane prezentat pentru recunoaștere se fotografiază. Persoana identificată
se fotografiază aparte după regulile fotografiei de semnalmente (anfas, profilul drept, semiprofilul
stâng – pâină la brâu, anfas - în picioare).
Recunoaşterea se realizează şi după caracteristicile funcţionale (mersul, vocea,
gesticulaţia). Întrucît aceşti parametri pot fi modificaţi, persoana ce urmează a fi recunoscută nu
trebuie să ştie despre faptul petrecerii recunoaşterii. Dacă recunoaşterea se face după mers, atunci
recunoscătorului i se oferă posibilitatea să observe persoana ce urmează a fi recunoscută mergând
împreună cu altele. Recunoaşterea după voce şi vorbire se va realiza când persoana ce urmează a
fi recunoscută vorbeşte cu altele, iar cel ce recunoaşte se află în altă cameră de unde poate auzi
bine ceea ce se vorbeşte în camera vecină.
Prezentarea spre recunoaștere a cadavrelor se realizează pentru a stabili identitatea
acestuia, cel mai frecvent la morgă, deoarece, de multe ori este necesar a executa mai întâi,
tualetarea facială a cadavrului de către medicul-legist. În cazul, în care există presupuneri cu
privire la personalitatea cadavrului, cercul persoanelor ce urmează să-l recunoască este mic și
aceștea sunt audiați într-o procedură obișnuită, precizându-se semnalmentele exterioare,
caracteristicile particulare (pete, negi, cicatrice, tatuaje, deformări de articulații etc. Se stabilesc,
la fel semnele de vestimentație, tel.mobil, bijuterii, cias ș.a.
Dacă cetățenii care ar putea recunoaște persoana decedată, nu sunt cunoscuți, organul de u/p
solicită populației ajutor pentru a stabili identitatea lui. Cei care l-au cunoscut, se audiază, apoi
anchetatorul redactează proceul-verbal de recunoaștere.
De regulă, cadavrul este prezentat în hainele în care a fost depistat, dar la morgă acesta este
expus fără haine, acoperit cu un ciarșaf. După ce recunoscătorul a avut posibilitate să examineze
capul și fața cadavrului, acesta se dezgolește pentru a fi observate și alte particularități ale
corpului. În procesul-verbal se descriu minuțios semnalmentele după care cadavrul a fost
identificat. Cadavrul rămas neidentificat se amprentează pentru a-l verifica după evidențele
criminalistice, se consemnează minuțios obiectele găsite asupra lui dar și vestimentația acestuia.
Prezentarea spre recunoaștere a obiectelor se realizează după regulile generale. În cadrul
audierii prealabile se stabilesc circumstanțele în care obiectul a fost observat, caracteristicile
generale și particulare ale acestora: destinația lor, dimensiunile aproximative, forma, culoarea,
materialul din care este confecționat, precum și defectele sau modificările acestuia provenite din
expluatarea lui. Obiectele sunt prezentate împreună cu cel puțin alte 2 obiecte omogene, înzestrate
cu etichete numerotate, într-un loc comod pentru examinare și fotografiere.
Prezentarea spre recunoaștere a animalelor se realizează, de regulă, în cauzele de furt,
precum și pentru a stabili stăpânul acestora. În cadrul audierii prealabile se stabilește rasa, soiul
genul, vârsta, numele, semnalmentele particulare și cele frapante, marcările, forma și
dimensiunile tetelor pe corpul lor, defectele copitelor, coarnelor etc.
Animalele se prezintă printre alte 2-3 asemănătoare după rasă, culoare. Se atrege atenție
deosebită la reacția animalului la vocea, cuvintele mângîietoare, apropierea sau îndepărtarea
persoanei ce recunoaște.
Prezentarea spre recunoaștere după foto-video-înregistrări se realizează când din anumite
cauze obiectul nu poate fi prezentat în natură. Recunocătorul are posibilitate să examineze
caracteristicile acestuia fixate pe fotografie, video-audio înregistrare. Ca obiect de recunoaștere
acestea se vor folosi ca măsură excepțională, doar în cazul, în care persoana nu poate fi prezentată
pe viu (bănuitul este dat în căutare, victima este spitalizată).
Dacă se prezintă fotografia persoanei ce urmează a fi recunoscută, atunci se selectează încă
cel puțin 4 fotografii ale persoanelor ce nu se deosebesc esențial între ele, de același format și
calitate. Acestea se încleie pe o hîrtie cartonată, se numerotează și se ștampilează. Pentru
videoprezentare se selectează 4 persoane asemănătoare cu cel ce urmează a fi recunoscut și
specialistul î-i filmează, mai apoi înregistrările se reproduc celui ce va recunoaște în biroul
organului de urmărire penală.
Tema 15. Tactica utilizării cunoștințelor specializate în procesul penal (2 ore)

15.1. Bazele aplicării cunoștințelor specializate în procesul penal. 15.2. Pregătirea și dispunerea
expertizelor judiciare. 15.3. Raportul de expertiză judiciară și aprecierea lui de către organul de urmărire
penală și instanța de judecată.

15.1. Bazele aplicării cunoștințelor specializate în procesul penal

Investigarea obiectivă și deplină a infracțiunilor, de cele mai multe ori, este imposibilă fără
folosirea cunoștințelor specializate din tehnică, știință, artă, meșteșug. Legislația procesuală a
Republicii Moldova cunoaște câteva forme de aplicare a cunoștințelor specializate:
1) Antrenarea specialistului, adică a persoanei care cunoaște temeinic o disciplină sau o
anumită problemă și este chemată pentru a participa la efectuarea unei acțiuni procesuale,
prevăzute de CPP și care nu este interesată în rezultatele procesului penal (art.6, 87 CPP);
2) Recrutarea expertului, adică a persoanei care posedă cunoștințe temeinice speciale într-un
anumit domeniu și este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză.
Cât privește specialistul, trebuie menționat că unele norme ale CPP prevăd cazuri obligatorii
de participare a specialistului în procesul penal (art.121, 105 ș.a). În alte cazuri organul de u/p
este în drept să-l invite la necesitate, din inițiativa sa. Practica de urmărire penală însă, merge pe
calea folosirii neapărate în anumite situații a cunoștințelor specialistului, în special la cercetarea
infracțiunilor grave (omoruri, explozii, incendii etc.).
Conform alin (4) art.87 CPP organul de urmărire penală (OUP) sau instanța stabilește
identitatea și competența specialistului, domiciliul lui, precum și în ce relații se află cu persoanele
care participă la acțiunea respectivă, îi explică drepturile și obligațiile și îl previne de răspunderea
pentru refuzul sau eschivarea de a-și îndeplini obligațiile.
În calitatea de specialiști, mai frecvent sunt antrenați angajații subdiviziunilor criminalistice
ale MAI RM, Serviciului medico-legal al Ministerului Sănătății, mai rar specialiștii Centrului
Național de Expertize Judiciare (CNEJ) al Ministrului Justiției.
Sarcinile specialistului în cadrul acțiunii de urmărire penală sunt multiple: descoperirea,
fixarea și ridicarea urmelor materiale cu aplicarea metodelor și mijloacelor tehnico-științifice;
colectarea mostrelor pentru cercetările comparative; explicarea unor circumstanțe legate de
infracțiune; expunerea opiniei verbală și în scris (constatarea tehnico-științifică și medico-legală)
cu privire la natura urmelor și identitatea obiectului creator de urmă; fixarea tehnică a mersului și
rezultatelor acțiunilor procesuale ș.a.
Constatarea tehnico-științifică sau medico-legală a specialistului, conform art.139 CPP, se
efectuează la dispunerea organului de urmărire penală sau a instanței de judecată la cererea
părților ori din oficiu, la dispunerea OUP. În cazul participării specialistului la efectuarea
procedeelor probatorii de către OUP, rezultatele constatărilor, conform alin (3) art.141 CPP, se
includ în procesul-verbal al acțiunii respective.
În scopul administrării probelor, conform alin (2) art.100, apărătorul admis în procesul penal,
în modul stabilit de CPP este în drept să solicite opinia unui specialist pentru explicarea
chestiunilor care necesită cunoștințe specializate, cu consimțământul persoanei pe care o apără.
Temeiurile pentru efectuarea expertizei sunt stauate în art.142 CPP. Ea se dispune în cazurile,
în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea circumstanțelor ce pot avea importanță
probatorie pentru cauză sunt necesare cunoștințe specializate. Proceduara dispunerii se face la
cererea părților de către OUP sau de către instanța de judecată, precum și din oficiu de către OUP.
Expertiză judiciară este o activitate de cercetare ştiinţifico-practică, efectuată în cadrul
procesului civil, penal sau contravenţional în scopul aflării adevărului prin efectuarea unor
cercetări metodice cu aplicarea de cunoştinţe speciale şi procedee tehnico-ştiinţifice pentru
formularea unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanţe, obiecte
materiale, fenomene şi procese, corpul şi psihicul uman, ce pot servi drept probe într-un proces
judiciar.
 Expertiza extrajudiciară, conform Legii RM nr.68 din 14.04.2016 ”Cu privire la expertiza
judiciară și statutul expertului judiciar”se realizează în afara unui proces judiciar şi presupune
efectuarea unor cercetări metodice, cu aplicarea de cunoştinţe specializate şi procedee tehnico-
ştiinţifice, pentru formularea unor concluzii argumentate cu privire la anumite fapte, circumstanţe,
obiecte materiale, fenomene şi procese, corpul şi psihicul uman. Ea poate servi drept material
auxiliar pentru o plîngere, decizie, negociere, tranzacţie de împăcare sau pentru un alt proces de
natură extrajudiciară.
Expertul este independent în activitatea sa, formulează concluzii în corespundere cu
convingerea intimă și poartă răspundere personală pentru concluziile și raportul său. Conform
art.93 CPP raportul de expertiză prezintă probă într-un proces judiciar.
Expertul, conform alin (3) art.88 CPP urmează să comunice OUP despre imposibilitatea de a
formula concluzii, dacă întrebarea pusă depășește cadrul cunoștințelor lui de specialitate sau dacă
materialele ce i s-au pus la dispoziție nu sunt suficiente pentru prezentarea concluziilor. După
redactarea și prezentarea raportului de expertiză, acesta poate fi audiat de OUP, conform art.153
CPP pentru înlăturarea unor deficiențe neînsemnate sau precizarea metodelor de cercetare aplicate
de către expert.
Clasificarea expertizelor judiciare este foarte variată şi are la bază diferite temeiuri. Astfel:
1. după obligativitatea lor, legea procesual penală prevede împrejurări neapărate de efectuare a
expertizei. Ele privesc: 1) cauza mortii; 2) gradul de gravitate si caracterul vatamarilor
integritatii corporale; 3) starea psihică si fizică a banuitului, invinuitului, inculpatului – in
cazurile in care apar indoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor
de a-si apara de sine statator drepturile si interesele legitime in procesul penal; 31 starea psihică și
fizică a persoanei în privința căreia se reclamă că s-au comis acte de tortură, tratamente inumane
sau degradante); 4) virsta banuitului, invinuitului, inculpatului sau partii vatamate - in cazurile
in care aceasta circumstantă are importanta pentru cauza penala, iar documentele ce confirma
virsta lipsesc sau prezinta dubiu; 5) starea psihică sau fizică a partii vatamate, martorului daca
apar indoieli in privinta capacitatii lor de a percepe just imprejurarile ce au importanta pentru
cauza penala si de a face declaratii despre ele, daca aceste declaratii ulterior vor fi puse, in
mod exclusiv sau in principal, in baza hotaririi in cauza data; 6) alte cazuri când prin alte probe
nu poate fi stabilit adevarul in cauza.
Practica, însă, această listă o interpretează mai larg, incluzând expertize ce privesc
apartenenţa obiectelor la arme, muniţii, substanţe explozibile, stupefiante, prezenţa bolilor
venerice, faptul contrafacerii banilor şi altor bunuri etc. În celelalte cazuri oportunitatea dispunerii
expertizelor este lăsată la altitudinea organelor de urmărire sau a instanţei de judecată. Aceste
organe dispun expertiza de îndată ce apar împrejurările ce reclamă cunoştinţe specializate dintr-un
domeniu sau altul pentru a le lămuri şi clarifica.
2. după volumul cercetărilor expertizele se clasifică în: cele de bază şi suplimentare, ultima
ordonându-se conform art.148 CPP, daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata
considera ca raportul expertului nu este complet și această deficiență nu poate fi suplinită prin
audierea expertului, de catre același expert sau de catre un alt expert.
3. după consecutivitatea efectuării, expertizele se împart în două grupe: primare şi repetate, cea
din urmă dispunându-se cănd concluziile expertului sunt neclare, contradictorii, neîntemeiate,
dacă există îndoieli în privința lor și aceste deficiențe nu pot fi înlăturate prin audierea expertului
sau dacă a fost incalcata ordinea procesuala de efectuare a expertizei, de catre un alt expert
sau alti experti.
4. după numărul de specialişti antrenaţi în investigaţie, cercetările se pot realiza de către un
singur expert sau de o comisie din câțiva experți de aceeași specialitate, după caz și de
specializări diferite. În acest ultim caz ea se realizează după regulile expertizei complexe.
5. după varietatea cunoștințelor specializate, a obiectelor și specificul sarcinilor soluționate,
expertizele se divizează în diferite clase, după cum urmează:
1) Expertize criminalistice: a) expertiza scrisului (scrisul de mâină, semnătura); b) expertiza de
stabilire a autorului spiritual al textului; c) expertiza tehnico-criminalistică a documentelor; d)
expertiza traseologică; e) expertiza armelor de foc, a muniţiilor şi urmelor împuşcăturii; f)
expertiza dispozitivelor explozive a substanţelor şi produselor de explozie; g) expertiza
identificării persoanelor după fotoportret; h) expertiza materialelor, substanţelor şi articolelor
(examinarea substanţelor de natură necunoscută, a particulelor de vopsea, a materialelor fibroase,
metale, aliaje, sol, carburanţi şi lubrifianţi, narcotici etc.).
2) Expertize biologice: sarcina principală a acestei clase de expertize este de a stabili natura
probelor materiale ce constituie obiecte de provenienţă animalică şi vegetală. Acestea se
subdivizează în: botanice, veterinare, ihtiologice, ornitologice, apicologice etc.
3) Expertize medico-legale, care se îmaprt în: a) expertiza cadavrului (când sunt prezente răni,
plăgi în rezultatul folosirii armelor de foc, armelor albe, accidentelor, în cazul cadavrelor
dezmembrate, neidentificate sau a nou-născuţilor); b) expertiza persoanelor în viață (starea
sănătăţii, diverse vătămări, starea de alcoolozare, pierderea aptitudinii de muncă, litigii sexuale,
stabilirea vârstei); c) expertiza medico-legală a probelor materiale (sânge, lichid spermatic, salivă,
fire de păr, urină, microparticule a altor obiecte); d) expertiza medico-legală privind încălcarea
eticii profesionale a angajaților din ramura medicinii (metode neadecvate de tratament care au
condus la consecinţe grave).
4) Expertize psihiatrice legale (sarcina principală este stabilirea stării psihice a bănuiţilor,
învinuiţilor, martorilor, părţii vătămate etc.). Aceste expertize se divizează în expertize:
ambulatorice, cu caracter staţionar, expertiza în biroul OUP, expertiza în instanţa de judecată,
expertiza în lipsa subiectului.
5) Expertize psihologice-judiciare (se cercetează fenomenele psihicii oamenilor sănătoşi –
aptitudinile de percepere a diferitor circumstanţe importante pentru cauză şi de a da depoziţii
corecte referitoare la acest caz, stabilirea stării psihice presupusă că a condus la sinucidere).
6) Expertize tehnico-inginerești și tehnologice constituie cercetările: - de tehnică a construcțiilor;
- de tehnică a securități în industrie și gospodăria sătească; - de tehnică a securității în cazurile de
incendii; - de tehnică a exploziilor tehnologice. Din rândul expertizelor tehnologice se desprind
expertizele merceologice, care soluţionează chestiuni legate de calitatea mărfurilor industriale şi
alimentare de larg consum, în ceea ce priveşte sortimentul, locul fabricării, transportarea,
depozitarea etc.
7) Expertizele judiciare economice. Aici, un loc de bază îl ocupă cele contabile și financiare.
8) Expertize ecologico-judiciare. Este vorba de expertiza apelor, a aerului atmosferic, resurselor
naturale, impactul proceselor industriale asupra omului şi mediului înconjurător.
9) Alte clase și varietăți de expertize judiciare (farmacologică, epidemiologică etc).
În fruntea sistemului instituțiilor de expertiză judiciară din Republica Moldova se află
Centrul Naţional de Expertize Judiciare (CNEJ MJ RM) care, conform art.65 a Legii RM
nr.68/2016, este o instituţie coordonatoare a practicii în domeniul expertizei judiciare. Experţii
judiciari îşi pot desfăşura activitatea în cadrul instituţiilor publice de expertiză judiciară sau în
cadrul birourilor de expertiză judiciară.
Sistemul instituţiilor publice de expertiză judiciară include instituţiile specializate ale
Ministerului Justiţiei şi Ministerului Sănătăţii, subdiviziunile tehnico-criminalistice operative sau
de expertiză judiciară ale Ministerului Afacerilor Interne şi ale Centrului Naţional Anticorupţie.
Instituţiile publice de expertiză judiciară efectuează expertize judiciare în cadrul proceselor
judiciare, precum şi expertize extrajudiciare, conform nomenclatorului expertizelor judiciare
aprobat de Guvern. Experţii judiciari care îşi desfăşoară activitatea în cadrul unui birou de
expertiză judiciară sînt abilitaţi să efectueze expertize judiciare şi extrajudiciare în diverse
domenii de specialitate, cu excepţia bancnotelor şi hîrtiilor de valoare.
Expertul judiciar îşi poate exercita activitatea prin una din următoarele forme de organizare:
a) în calitate de angajat în cadrul unei instituţii publice de expertiză judiciară; b) în cadrul unui
birou individual de expertiză judiciară; c) în cadrul unui birou asociat de expertiză judiciară.

15.2. Pregătirea și dispunerea expertizelor judiciare

 Conform art.144 CPP, organul de urmărire penală, considerând că este necesară expertiza,
dispune prin ordonanță iar instanța de judecată prin încheiere, efectuarea ei, indicând: cine a
inițiat numirea expertizei, temeiurile, obiectele și alte materiale prezentate expertului, întrebările
formulate, denumirea instituției de expertiză, numele și prenumele expertului.
În cazul în care, se dispune efectuarea expertizei, organul respectiv citează părțile și expertul
desemnat pentru a le aduce la cunoștință obiectul expertizei și întrebările puse în fața lui, li se
explică dreptul de a face observații cu privire la aceste întrebări și de a cere modificarea lor,
precum și posibilitatea de a cere numirea a câte un expert recomandat de fiecare dintre ele.
În situația când expertiza este dispusă unei instituții publice de expertiză, actul de dispunere
și toate materialele se expediază conducătorului instituției respective, aceasta executându-se de
către acel expert care este indicat în ordonanță sau încheiere. Dacă expertul concret nu este
indicat, conducătorul instituției numește expertul, îi explică drepturile și obligațiile, îl previne de
răspunderea conform art.312 CP, pentru prezentarea cu bună știință a unor concluzii false,
organizează efectuarea ei însă fără a dea indicații care ar determina cursul și conținutul
investigației.
Efectuarea expertizei în afara instituției publice de expertiză prezintă unele particularități.
Organul de urmărire penală sau instanța de judecată, după întocmirea actului de dispunere a
expertizei, invită persoana desemnată pentru efectuarea ei pentru a se informa cu privire la
competența ei, pentru a constata în ce relații se află cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, partea
vătămată și cu alte părți, pentru a se convinge că nu există temeiuri pentru recuzarea acesteia.
Ordonatorul înmânează ordonanța sai încheierea respectivă, explică drepturile și obligațiile lui, îl
previne de răspunderea penală pentru prezentarea cu bună știință a unor concluzii false.
Pentru efectuarea expertizei sunt necesare, întâi de toate, însăşi originalele obiectelor
incriminate sau mulagele ori copiile lor, părţile obiectelor fragmentate, materialele dosarelor
penale, civile etc. Examinarea multor materiale de probă în cadrul expertizelor identificatoare,
necesită prezenţa mostrelor de comparaţie – purtătoti de caracteristici (semne, însuşiri) ale
obiectelor în litigiu. Prelevarea lor depinde de genul şi varietatea de expertiză, caracterul
întrebărilor puse în faţa expertului. Scopul colectării lor constă în efectuarea unei cercetări
comparative cu urmele care au fost lăsate la locul faptei, dar şi cu alte corpuri delicte. Toate
mostrele trebuie să fie de calitate şi cantitate satisfăcătoare precum şi de provenienţă autentică.
După condiţiile de apariţie mostrele pot fi: - libere; - convenţional-libere; - experimentale.
Libere sunt acele mostre de comparaţie care au apărut până la pornirea procesului penal pe
cauza concretă şi nu au nici o legătură cu ea, a doua grupă prezintă acele mostre care apar după
pornirea procesului, însă ne fiind legate nemijlocit de procesul de dispunere a expertizei, iar cele
experimentale se preiau conform art.154 CPP de către organul de urmărire penală după pornirea
procesului în condiţii apropiate obiectelor în litigiu.
Sarcinile expertizei judiciare pot fi atât identificatoare, cât și clasificatoare ori
diagnosticatoare. Scopul celor identificatoare este stabilirea individualizarea sau determinarea
grupei generice a obiectului. Cele clasificatoare urmărescscopul catalogării obiectului la o
anumită clasă, categorie sau varietate de obiecte. Sarcinile diagnosticatoare în cea mai mare parte
sunt formulate pentru a stabili starea sau însușirile obiectului diagnosticat.

15.3. Raportul de expertiză judiciară și aprecierea lui de către organul de urmărire

penală și instanța de judecată
Raportul de expertiză prezintă o comunicare în scris, în limba română a mersului şi
rezultatelor investigaţiilor efectuate de către expert. El este structurat în trei părţi: partea
introductivă, partea descriptivă şi concluziile.
În partea introductivă, conform Legii RM nr.68/2016 se indică: a) denumirea şi adresa
juridică a instituţiei publice de expertiză judiciară sau a biroului de expertiză judiciară; b) datele
privind actul de dispunere a expertizei judiciare; c) datele ordonatorului expertizei judiciare; d)
denumirea şi adresa juridică a laboratorului în care a fost efectuată expertiza judiciară; e)
menţiunea despre informarea privind drepturile şi obligaţiile expertului, răspunderea pentru
încălcarea prevederilor art.312 şi 315 din Codul penal; f) data întocmirii raportului de expertiză,
numărul, tipul şi genul expertizei; g) datele expertului sau ale experţilor participanţi la efectuarea
expertizei; h) datele persoanelor care au participat sau asistat la efectuarea expertizei; i)
expunerea succintă a circumstanţelor cazului pentru soluţionarea căruia se solicită expertiza; j)
lista materialelor şi a obiectelor oferite expertului; k) întrebările înaintate spre soluţionare.
În partea descriptivă a raportului: a) date despre starea obiectelor supuse examinării; b)
conţinutul etapelor de examinare, metodele și metodicile aplicate, a mijloacelor tehnice şi a
materialelor folosite, condiţiilor şi a rezultatelor obţinute; c) scopurile, condiţiile şi rezultatele
experimentelor; d) date privind deteriorarea sau consumul obiectelor supuse examinării; e)
evaluarea pe etape a cercetărilor, analiza rezultatelor obţinute, motivarea şi formularea
concluziilor; f) referiri la ilustraţii, anexe şi explicaţiile necesare pentru acestea; g) circumstanţele
relevante identificate de expert şi în privinţa cărora nu au fost adresate întrebări; h) concluziile
prealabile; i) argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate sau la unele întrebări; j)
caracteristica succintă a dispozitivelor şi materialelor utilizate.
În partea finală a raportului de expertiză sînt expuse concluziile expertului, care cuprind
răspunsurile la întrebările formulate de către ordonatorul expertizei. Răspunsurile la întrebări se
formulează exact, fără a permite interpretări echivoce. Raportul de expertiză este semnat de
expertul executor, aplicîndu-se ştampila acestuia pe fiecare pagină şi pe toate anexele.
Concluziile expertului se împart în: - categorice (pozitive şi negative); - de probabilitate
(pozitive şi negative) și de imposibilitate de a rezolva întrebarea.
Raportul de expertiză, conform art.93 CPP prezintă probă şi, de rând cu alte dovezi, trebuie
supus unei verificări critice şi multilaterale, deoarece, din punctul de vedere al legii nu se face o
ierarhizare a probelor. Valoarea lor nu este prestabilită, urmând a fi determinată contribuţia
concretă a fiecăreia din ele la soluţionarea cauzei. În practică, valoarea raportului de expertiză
este adeseori exagerată. Se crede că probei materiale, obiective şi expertizabile ştiinţific, trebuie
să i se acorde mai mare încredere în faţa unei probe testimoniale, subiective şi expuse relei-
credinţe.
Instanţa de judecată, organul de urmărire apreciază raportul, sprijinindu-se pe convingerea sa
intimă şi examinarea minuţioasă a tuturor împrejurărilor cauzei. Procesul de apreciere este
compus, de regulă, din câteva etape consecutive:
1) Verificarea respectării cerinţelor legii în cadrul ordonării expertizei (dacă expertul este
competent şi dacă acesta n-a ieşit din limitele competenţei sale; dacă expertiza n-a fost efectuată
de o persoană care necesita recuzare; dacă au fost respectate drepturile participanţilor la proces la
momentul ordonării expertizei);
2) Verificarea autenticităţii şi plenitudinii probelor şi mostrelor de comparaţie supuse expertizei.
3) Aprecierea temeiniciei ştiinţifice a metodicii utilizate şi justeţei aplicării ei în cazul concret.
4) Verificarea şi aprecierea plenitudinii raportului, adică dacă toate obiectele prezentate au fost
expertizate; dacă expertul a răspuns la toate întrebările; dacă este menţionat pe deplin mersul şi
rezultatele expertizei.
5) Argumentarea logică a mersului şi a rezultatelor cercetării de expertiză, adică dacă concluziile
sunt urmări logice ale procesului de investigaţie; dacă raportul conţine unele controverse, iar
concluziile sunt insuficient motivate.
6) Dacă rezultatele expertizei se referă la cauza dată, adică dacă împrejurările stabilite de expert
prezintă sau nu obiectul probatoriului.
7) Dacă concluziile expertului se concordă cu alte probe administrate la dosar.
 Tema 16. Tezele generale ale metodicii criminalistice

16.1. Noţiunea, obiectul, izvoarele şi sarcinile metodicii criminalistice. 16.2. Principiile metodicii
cercetării infracţiunilor. 16.3. Structura compartimentului metodicii criminalistice şi clasificarea
metodicilor particulare de cercetare a infracțiunilor

16.1. Noţiunea, obiectul, izvoarele şi sarcinile metodicii criminalistice

Metodica cercetării anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni sau metodica criminalistică
prezintă un sistem de teze ştiinţifice în baza cărora se elaborează recomandaţii privind
descoperirea, cercetarea şi prevenirea anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni.
Acest compartiment este strâns legat de tehnica şi tactica criminalistică. Toate mijloacele
tehnice şi procedeele tactice sunt preconizate pentru aplicarea lor în cadrul investigării oricărui
gen de infracţiuni. Dacă, spre exemplu, în compartimentul de tehnică se expune mecanismul de
formare a urmelor materiale la general, metodica oferă cunoştinţe generalizate despre locul şi
urmele tipice, pornindu-se de la categoria concretă de infracţiune.
Deci, obiectul de studiu al metodicii este distinct și reprezintă, de fapt, un anumit segment al
obiectului de studiu al ştiinţei criminalistica, în ansamblu.
Dacă tehnica criminalistică acumulează cunoştinţe despre legităţile ce privesc mai cu seamă
mecanismul de formare a urmelor materiale, iar tactica dezvăluie legităţile ce însoţesc procesul de
cunoaştere şi investigare a faptelor penale, apoi metodica criminalistică are ca obiect de studiu
particularităţile activităţilor infracţionale, care, luate în calcul, pot optimiza procesul de
investigare al faptelor concrete.
Aceste particularităţi mai frecvent vizează modul de comitere a infracţiunilor, stările de fapt şi
mecanismul infracţiunii, urmele tipice lăsate de făptuitor, trăsăturile personalităţii infractorului
etc. În metodică se concentrează rezultatele generalizate ale studierii practicii criminale,
experienţa pozitivă a organelor de urmărire penală, informaţia privind particularităţile domeniilor
activităţii umane în care se comit infracţiunile specifice.
În cadrul acestei despărţituri se elaborează strategia tuturor activităţilor criminalistice de
cercetare a infracţiunilor, ansamblurile de recomandări şi indicaţii metodice, privind cercetarea
cazurilor de omor, a violurilor, furturilor, tâlhăriilor, accidentelor de circulaţie etc.
Deci, sistemul de „metodici particulare” scoate în evidenţă trăsăturile specifice de cercetare a
anumitor genuri şi grupuri de infracţiuni determinate de natura faptelor, de modul concret în care
acestea se săvârşesc şi alte împrejurări, manifestându-se ca produs final al criminalisticii.
Izvoarele metodicii sunt normele legislaţiei penale şi procesual-penale care stabilesc
elementele constituiente ale infracţiunii, obiectul şi limitele probatoriului în cadrul cercetării
cauzelor penale; experienţa pozitivă privind descoperirea şi cercetarea infracţiunilor (practica de
urmărire penală şi judiciară, specială de investigaţii şi de expertiză judiciară).
Un alt izvor al metodicii prezintă ştiinţa, în primul rând, criminalistică. Orice modificare şi
perfecţionare a mijloacelor tehnice şi procedeelor tactice influenţează şi structura metodicii
criminalistice şi invers, practica de urmărire penală prin intermediul metodicii stimulează
dezvoltarea şi perfecţionara tehnicii şi tacticii criminalistice.
Însă activitatea de investigaţie a infracţiunilor are la bază date, tehnici şi metode preluate din
diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii, o parte din care sunt adaptate la necesităţile justiţiei, iar altă
parte se folosesc nemijlocit, fără nici o schimbare.
Sarcina generală a metodicii constituie asistenţa ştiinţifică a activităţii organelor de drept în
lupta cu criminalistatea. Sarcinile speciale derivă din obiectivul general şi se reduc la: - studierea
de pe poziţiile criminalisticii a legităţilor activităţii infracţionale; - generalizarea experienţei
pozitive a a organelor de drept privind descoperirea şi cercetarea infracţiunilor; - elaborarea
recomandaţiilor metodice privind organizarea şi realizarea activităţilor de descoperire cercetare și
prevenire a infracţiunilor.

16.2. Principiile metodicii cercetării infracţiunilor

 Principiile sau ideile îndrumătoare ale metodicii criminalistice formează tezele fundamentale
ale acestui compartiment, privind procesul de creare a metodicilor particulare de descoperire şi
cercetare a infracţiunilor.
Printre cele mai importante reguli de eleborare a metodicilor particulare pot fi enunţate:
principiul legalităţii; principiul etapizării metodicilor de cercetare a infracţiunilor; caracterul
situaţional al metodicilor de cercetare; caracterul concret al recomandaţiilor metodice;
fundamentarea ştiinţifică a metodicilor particulare.
1. Principiul legaităţii înseamnă racordarea recomandaţiilor metodice la cerinţele legii şi
asigurarea prin aplicarea acestora a unui maximum de randament în procesul de descoperire,
cercetare şi prevenire a infracţiunilor. Principiul în cauză înseamnă corespunderea
recomandaţiilor ştiinţifice ale metodicii Constituţiei RM, normelor dreptului penal şi procesual
penal, a altor ramuri de drept încât să se asigure descoperirea completă şi rapidă a infracţiunilor,
identificarea făptaşilor şi aplicarea justă a legii întru apărarea drepturilor şi libertăţilor legale ale
persoanei.
2. Principiul etapizării metodicilor de cercetare a infracţiunilor. În aspect organizatoric
procesul de cercetare al infacţiunilor ese divizat în trei etape: iniţială, ulterioară şi finală.
În etapa iniţială se efectuiază acţiunile procedurale de neamînat, scopul cărora este de a
verifica versiunile tipice generale privind evenimentul infracţional, colectarea probelor care pot fi
eventual pierdute, luarea de măsuri privind urmărirea şi reţinerea bănuitului precum şi celor ce
pot asigura compensarea prejudiciului cauzat de infracţiune.
În toate cauzele, când din informaţia parvenită se intrevede clar faptul comiterii infracţiunii
este necesar a porni procedura penală şi a trece la efectuarea investigaţiilor, realizându-se
neîncetat acţiunile de urmărire penală.
Etapa ulterioară a cercetărilor este perioada efectuări celorllalte acţiuni de urmărire, orientată
spre colectarea şi cercetarea probelor adunate, stabilirea vinovăţiei autorului, înaintarea învinuirii,
verificarea versiunilor părţii de apărare, aprecierea probelor în scopul determinării tuturor
împrejurărilor cauzei.
Etapa finală debutează din momentul adoptării deciziei de către OUP de a înceta efectuarea
actelor de urmărire întru colectarea probelor, expediind dosarul procurorului în care figurează
rechzitoriul cu concluziile de învinuire sau cu ordonanţa de clasare a dosarului penal.
3. Caracterul situaţional al metodicilor de cercetare înseamnă că practica de urmărire penală
cere crearea a astfel de recomandări care ar lua în calcul starea de fapt (situaţia de urmărire
penală) pentru fiecare gen de infracţiune şi, în funcţie de acestea, ar recomanda o anumită
variantă de organizare a cercetărilor.
Cele mai frecvent întâlnite situaţii de urmărire poartă denumira de situaţii tipice care, de fapt,
sunt caracteristice tuturor etapelor de cercetare. De aici reesă că, existenţa diverselor situaţii de
urmărire presupun şi elaborarea mai multor variante de recomandaţii metodice.
Toate situaţiile de urmărire pot fi clasificate în: a) situaţii tipice şi situaţii practice concrete;
b) situaţii specifice cauzei în ansamblu şi situaţii apărute în cursul efectuării anumitor acte de
urmărire; c) situaţii conflictuale şi situații nonconflictuae.
Tipice sunt situaţiile ce se evidenţiază prin volumul şi conţinutul informaţiilor acumulate la o
etapă concretă de cercetare a anumitor categorii şi gurpuri de infracţiuni.
De pildă, pentru etapa iniţială de cercetare a furturilor sunt caracteristice trei situaţii tipice: a)
făptuitorul este reţinut în flagrant delict; b) infractorul nu este determinat, însă există anumite date
ce fac posibilă urmărirea lui; c) autorul este necunoscut şi OUP nu dispune de informaţii utile
despre el.
În cazul violului, pentru faza incipientă sunt proprii două situaţii tipice: a) victima cunoaşte
violatorul, oferă informaţii utile despre dânsul; b) victima nu dispune de date ce privesc persoana
autorului.
Situaţiile concrete apar în cadrul cercetării anumitor cauze reale şi nu totdeauna coincid cu
cele tipice. Cât priveşte situaţiile proprii cauzelor în ansamblu, ele sunt totdeauna conflictuale.
 4. Caracterul concret al recomandaţiilor metodice. Investigarea cauzelor penale prezintă un
proces individual, determinat de acţiunile și personalitatea infractorului, consecinţele infracţiunii,
condiţiile de lucru ale ofiţerului de urmărire penală. Totodată în procesul de cercetare a
infracţiunilor omogene există trăsături comune – versiuni tipice, condiţii analogice de pregătire şi
realizare a acţiunilor de urmărire penală.
Deaceea, recomandările criminalistice trebuie să fie cât mai concrete, dar totodată şi
polivalente, adică menite să rezolve nu doar un caz particular, ci valabile pentru a soluţiona
sarcini în majoritatea infracţiunilor de acest gen.
5. Fundamentarea ştiinţifică a metodicilor particulare. Practica de investigaţie a
infracţiunilor cere ca metodicile particulare de descoperire şi cercetare a infracţiunilor să aibă un
aşa nivel de fundamentare ştiinţifică încât aplicarea lor practică să asigure o eficienţă maximă a
organizări investigaţiilor.
Recomandaţiile criminalistice trebuie să fie saturate suficient cu cunoştinţe ştiinţifice din
ştinţele adiacente și compartimentele criminalisticii. Spre exemplu, în metodica cercetării
sustragerilor de bunuri materiale, de corupere activă şi pasivă, alte infacţiuni sunt necesare date
din domeniul economiei, contabilităţii, tehnologia producerii articolelor industriale, comerţului
etc. Totodată trebuie cunoscute şi utilizate datele ce caracterizează genul de infracţiuni în aspect
criminalistic, adică caracteristica criminaistică a infracţiunilor.
Caracteristica criminalistică a infracţiunii este un sistem de cunoştinţe ce reflectă
particularităţile tipice ale anumitor categorii şi grupuri de infracţiuni, analiza cărora permite a
judeca despre căile optimale de descoperire şi cercetare a acestora.
Literatura de specialitate înregistrează unitate de păreri, precum că caracteristica
criminalistică constituie o noţiune abstractă, un rezultat al analizei ştiinţifice a practicii judiciare
privind un anumit gen de infracţiuni, generalizarea trăsăturilor şi particularităţilor tipice ale
acestora.
Deci, noţiunea de caracteristică criminalistică se referă doar la o categorie (tip, gen, grupă)
de infracţiuni şi nu la unele manifestări infracţionale izolate, în ea comprimându-se date despre
caracteristicele lor tipice, manifestându-se ca model informațional al acestora.
Desigur, în plan practic, se poate vorbi şi despre caracteristica unor infracţiuni aparte, însă în
astfel de situaţii se vor menţiona împrejurările reale ale infracţiunii concrete care pot fi atipice şi
deci, inutile pentru aplicarea lor în descoperirea şi cercetarea altor infracţiuni de acest fel.
Cele mai relevante elemente ale caracteristicii criminalistice a infracţiunii sunt: - trăsăturile
distinctive ale informaţiei iniţiale privind evenimentul infracțional; - date privind obiectul
atentatului ce permit a judeca despre interesele făptuitorului; - informaţii vizând modul de
pregătire, comitere şi tăinuire a infracţiunii, precum şi consecinţele tipice ale infracțiunii; -
informaţii privind particularităţile tipice ale persoanei făptuitorului şi a victimei; - date
generalizate despre motivul infracţiunii, care indică, la fel autorul prezumtiv al acesteia ș.a.
Este important a reţine, că legăturile corelative şi interdependenţele elementelor
caracteristicii criminalistice au valoare doar pentru o anumită regiune teritorială şi o anumită
perioadă de timp, (1-2 ani) de unde şi necesitatea actualizării permanente a acestor date.
6. Principiul planificării cercetărilor este un alt principiu concretizat în activităţile
investigaţiilor categoriilor concrete de infracţiuni, începînd cu determinarea împrejurărilor ce
trebuie stabilite și dovedite în fiecare cauză. Conţinutul lor este indicat în art.96 CPP: - faptele
referitoare la existența elementelor infracțiunii, precum și cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei; - circumstanțele care atenuează sau agravează răspunderea penală; - datele care
caracterizează inculpatul și victima; - caracterul și mărimea daunei cazate prin infracțiune; -
existenţa bunurilor destinate sau folosite la săvîrşirea infracţiunii, sau dobîndite prin infracţiune,
indeferent de faptul cui au fost transmise; - toate circumstanțele relevante la stabilirea pedepsei.

16.3. Structura compartimentului metodicii criminalistice şi clasificarea metodicilor

particulare de cercetare a infracțiunilor
 Structura metodicii criminalistice este divizată la fel ca și compartimentele de tehnică și
tactică criminalistică în două blocuri de cunoştinţe:
1) Tezele generale privind metodica criminalistică consacrate cercetării bazelor metodologice
ale compartimentului, şi anume:
- noţiunea şi obiectul metodicii criinalistice; sarcinile, principiile, sursele şi legăturile ei cu alte
ramuri; rolul şi însemnătatea metodicii în sistemul criminalisticii;
- fundamentele ştiinţifice ale organizării descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor;
- teoria criminalistică privind organizarea cercetării infracţiunilor;
- teoria criminalistică privind metodicile particulare de cercetare a infracţiunilor;
- teoria caracteristicii criminalistice a infracţiunilor;
- clasificarea criminalistică a infracţiunilor; teoria criminalistică privind algoritmizarea
cercetării infracţiunilor ş.a.
2) Metodicile criminalistice particulare de cercetare a anumitor genuri şi grupuri de
infracţiuni, ceea ce reprezintă elementul final al ştiinţei. Ele prezintă ansambluri de sfaturi
ştiinţific argumentate cu caracter tipizat, utile pentru cercetarea genurilor de infracţiuni,
preponderent după criteriul juridico-penal, consfinţite în legea penală, sau clasificate după alte
criterii, după cum urmează:
- după subiectul infracţiunii (metodica investigării infracţiunilor comise de grupări infracţionale
organizate; metodica investigării infracţiunilor săvârşite de recidivişti; metodica investigării
infracţiunilor săvârşite de minori; metodica investigării infracţiunilor săvârşite de condamnaţii
instituţiilor penitenciare ş.a.);
- după perioada comiterii infracţiunilor (metodica investigării infracţiunilor pe „urme proaspete”;
metodica investigării infracţiunilor din trecut);
- după personalitatea victimei (metodica investigării infracţiunilor comise contra persoanelor cu
defecte şi tulburări psihice);
- după locul săvărşirii infracţiunii (metodica investigării infracţiunilor din domeniul
transporturilor; metodica investigării infracţiunilor comise în zonele staţiunilor balneare ş.a.)
Majoritatea metodicilor particulare cuprind o serie de elemente structurale:
1) împrejurările ce urmează a fi stabilite în cadrul cercetării infracţiunilor de acest gen ;
2) caracteristica criminalistică a genului concret de infracţiuni;
3) particularităţile pornirii procedurii penale şi etapei iniţiale de cercetare a acestor fapte;
4) elaborarea programului (algoritmului) de cercetare în fiecare din etapele de investgaţie,
5) particularităţile aplicării cunoştinţelor specializate în astfel de cauze;
6) particularităţile valorificării sprijinului maselor largi de populaţie, a mijloacelor mass-media
în activitatea de prevenire, descoperire şi cercetare a acestui gen de infracţiuni;
7) organizarea interacţiunii OUP cu cele speciale de investigaţii în astfel de cauze;
8) particularităţile de pregătire şi înfăptuire a activităţilor de profilaxie de către organele de
urmărire penală după materialele investigării a astfel de infracţiuni.
 Tema 17. Metodica cercetării omorului (2 ore)

17.1. Caracteristica criminalistică a omorului şi circumstanţele ce urmează a fi stabilite. 17.2.

Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei iniţiale de cercetare. 17.3.
Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare. 17.4. Acțiunile de urmărire penală
efectuate la etapa ulterioară a cercetărilor.

17.1. Caracteristica criminalistică a omorului şi circumstanţele ce urmează a fi stabilite

Omorul, adică privarea ilicită și intenționată de viaţă a unei persoane este considerată una
din cele mai grave infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii persoanei, prevăzută de cap. II CP al
R.Moldova (art.145-148 CP RM). Descoperirea, cercetarea şi prevenirea omorurilor constituie
una din cele mai importante sarcini ale organelor de drept.
Modurile de comitere a omorurilor sunt extrem de diverse. Spre exemplu, omorul comis prin
aplicarea armelor de foc, armelor albe, altor obiecte cu destinaţie gospodărească (topor, cuţit de
bucătărie, șurubelniță etc.), prin otrăvire, înecare, sufocare, aruncare de la înălţime din transportul
ce se mişcă în plină viteză ș.a.
Un deosebit pericol prezintă omorurile comise ,, la comandă’’, cu aplicarea substanţelor şi
dispozitivelor explozive (trimiterea prin poştă a unui colet ,, surpriză’’) care, de regulă, sunt bine
pregătite şi realizate de către infractorii ”profisioniști”. În scopul acoperirii omorurilor, făptuitorii
uneori distrug sau încearcă să desfigureze cadavrele, dezmembrează, alterează faţa cadavrului.
Alteori înscenează sinucudere, accidente, moarte naturală etc.
O mare parte din omoruri se petrec pe timp de seară, frecvent în cursul unor beţii, consum de
alcool de către infractori împreună cu victima. La comiterea omorurilor totdeauna ramân o
multitudine de urme materiale: cadavru, urme de dezmembrare, distrugere, unelte infracționale
etc., precum şi urme ideale ale infracţiunii (martori oculari). Martorii pot oferi informaţii
organului de urmărire penală despre relaţiile dintre partea vătămată şi prezumtivul infractor,
despre acţiunile asasinului privind pregătirea către omor sau de acoperire ale acestuia etc.
De regulă, aceşti criminali se deosebec prin înclinaţii amorale, cinism, obrăznicie deosebită,
alcoolism, uneori şi victimele atacului se caracterizează negativ, provocând uneori prin acţiunile
sale, omorul. Desigur, de rînd cu aceasta, victime pot deveni şi oameni de conduită impecabilă.
La cercetarea omorului se cer a fi stabilite următoarele împrejurări: art. 96 CPP, art.97 CPP.
1) Dacă a avut loc omucidere (adică care este cauza morţii pentru determinarea căreia îşi dau
concursul deopotrivă, medicul legist şi organul de urmărire penală);
2) Cînd, unde şi în ce împrejurări a avut loc comiterea infracţiunii? Momentul suprimării vieţii
victimei constituie o problemă cu multiple semnificaţii. Stabilirea exactă a instalării morţii
permite precizarea intervalului în care autorul s-a aflat în câmpul infracţiunii şi contracararea
unor eventuale falsuri de alibi. De multe ori pentru a tăinui crima, infractorii transportează
cadavrul în alt loc decît cel, în car s-a comis omorul sau împrăştie fargmentele de cadavu în
alte și diferite locații.
3) Identificarea făptuitorului şi celorlalţi participanţi. Există sau nu circumstanţe agravante sau
atenuante, privind autorul omorului? Stabilirea faptuitorului, a complicilor, instigatorilor,
tăinuirilor este problema centrală a cercetărilor, de ea depinde atît desfășurarea normală a
procesului, cît şi incadrarea corectă a faptei.
4) Identificarea victimei, are o importanţă particulară, întrucît, odată stabilită identitatea este
posibilă determinarea cercului de suspecţi. În ipoteza dispariției unei persoane, cînd există
indici că acesta ar fi putut fi victima unui omor, organului de urmărire penală îi revine sarcina
de a descoperi cadavrul victimei, sau în lipsa acestuia, să probeze cît mai temeinic vinovăţia
autorului faptei.
5) Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune.
6) Stailirea mobilului (impulsul, imbold) sau a scopului infracţiunii. Aceasta este problema
cheie, prezintă importanţă atît pentru stabilirea faptelor şi împrejurărior faptei, cît şi pentru
incadrarea juridică a faptei.
7) Determinarea modului în care a fost săvîrşită omorul. Stabilirea modului de suprimare a vieţii
este posibil pe baza interpretării unui complex de urme, rezultate din întreaga activitatea a
făptuitorului.

17.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei iniţiale de
cercetare
Motiv de pornire a urmăririi penale în cauzele de omucidere, mai frecvent sunt sesizările
unor persoane, informaţiile parvnite de la diverse instituţii (morgă, spitale etc.), organizaţii, dar și
în cazul depistării omorului nemojlocit de către organul de urmărire penală. Uneori motiv de
îcepere a urmăririi penale est e şi autodenunţul ucigaşului.
Temeiul de pornire a urmăririi în astfel de cauze ma frecvent este depistarea cadavrului cu
semne de moarte violentă sau a unor fragmente de cadavru, dispariția persoanei în împrejurări ce
mărturisesc faptul omuciderii. În acest caz se întreprind unele măsuri serioase de verificare a
datelor, de investgaţie, poate chiar şi de supraveghere operativă pentru a se stabil dacă într-adevăr
ne aflăm în faţa unuei omucideri.
Cele mai tipice situaţii de urmărire ce se crează la etapa iniţială de cercetare sunt:
1) Omorul comis în condiţii evidente (mai frecvent din motive personale, relaţii conflictuale,
mobil huliganic etc.), cînd de la bun început sunt cunocuţi victima şi bănuitul. Pentru această
situaţie este caracteristic faptul că conflictul dintre ucigaş şi viitoarea victimă durează mult timp,
neînţelegerile între ei nu este o taină pentru rude, cunoscuţi, colegi. Alteori conflictul apare
spontan (nuntă, zi de naștere, alt motiv de petrecere). Oricum, la îndemîna anchetatorului
totdeauna va fi un mare volum de informaţii despre infracţiune şi participanţii ei.
Pentru o astfel de situaţie este caracteristic următoarea consecutivitate de acţiuni procesuale:
- reţinerea; - percheziţia personală şi examinarea corporală a bănuitului; - cercetarea la faţa
locului; - audierea bănuitului; - audierea martorilor oculari; - dispunerea expertizei medico-legale
a cadavrului şi alte expertize.
2) Omorul este comis în cadrul unei tâlhării (magazin, unitate economică, bancă, apartament,
asupra şoferului taxi etc.) sau atac cu scop de viol într-un loc ferit, ori din impulsuri huliganice
(omor în cursul unor bătăi în grup etc.), când este cunoscută victima şi nu se ştie cine este
făptuitorul. O situaţie analogică apare în cazul a unor omoruri rezultate din reglările de conturi
criminale, a unor omoruri la comandă ș.a.
În etapa iniţială a cercetărilor a astfel de cazuri se efectuează: - cercetarea la faţa locului; -
audierea martorilor; audierea persoanelor, care primele au descoperit cadavrul; - dispunerea
expertizeor medico-legale; dispunerea expertizelor criminalistice. Se desfăşoară acţiuni speciale
de investigaţii orientate spre stabilirea persoanelor bănuite.
3) A treia situaţie apare cînd de la începutul cercetărilor nu sunt clare motivele omorului.
Aici sunt posibile 2 variante:
A) Când este dat dispărută fără urmă o anumită persoană. În acest caz se efectuează: -
audierea marturilor - rude şi cunoscuţi ale persoanei dipărute, a colegilor, a altor persoane ce deţin
informaţii despre incident; - cercetarea locului faptei; - percheziţii în locurile unde eventual sunt
ascunse cadavrul sau fragmentele lui; - dispunerea expertizelor criminalistice etc.
Se efectuează măsuri speciale de investigaţii pentru stabilirea persoanelor cointeresate în
moartea celui dispărut.
B) A doua variantă apare în situaţia, când s-a depistat un cadavru cu identitate necunoscută
sau a unor părţi de cadavru dezmembrat. La început se cere a se stabii identitatea persoanei
omorâte, ca mai pe urmă, studiind legăturile ei şi împrejurările dispariţiei, să se stabilească
identitatea bănuitului. În astfel de cazuri trebuie să se efectueze cît mai detaliat cercetarea locului
faptei şi a cadavrului (cadavrul se consemnează după toate semnalmentele inclusiv aparatul
dentar, aluniţele, cicatricele etc.) La fel de detaliat se descrie şi vestimentaţia, obiectele portabile.
 Se efectuează: - audierea persoanelor care au depistat cadavrul sau păţile lui; - numirea
expertizelor medico-legale; dispunerea expertizelor criminalistice; - prezentarea cadavrului sau a
fragmentelor lui pentru recunoaştere. Concomitent se efectuează şi măsuri speciale de investigaţii.
Desigur, în fiecare din situaţiile enunţate mai sus caracteristice etapei iniţiale de cercetare a
omorurilor lista şi consecuvitatea acţiunilor de urmărire penală pot fi corijate în dependenţă de
împrejurările concrete ale cazului cercetat.

17.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare

Cerecetarea locului faptei în cazurile privind omuciderea, legate de depistarea cadavrului, se

realizează obligatoriu cu concursul expertul medic-legist, iar în lipsa acestuia – cu participarea
altui medic. În astfel de cazuri, cercetarea se efectuează începînd de la cadavru, adică prin metoda
excentrică. Dar, înainte de a purcede la cercetare, organul de urmărire penală împreună cu
medicul legist precizează dacă victima mai are semne de viaţă. În caz pozitiv, lui i se acordă
imediat ajutor medical.
Cadavrul se cerceteaă într-o anumită consecutivitate. Mai întî este necesar a examina locul şi
suprafaţa pe care acesta se află. Se atrage atenţia la spaţierea cadavrului relativ la obiectele din
preajmă, precum şi urmele şi lucrurile de lîngă el. Apoi se studiază poza cadavrului, care într-o
măsură oarecare poate indica motivul comiterii infracţiuni, modul de comitere a omorului,
precum și la înscenarea unui accident sau sinucidere, adică disimularea omorului.
Se cercetează minuţios vestimentaţia cadavrului: dacă aceasta este sau nu în stare bună, dacă
corespunde anotimpului respectiv şi condiţiilor în care se află. La început hainele se cercetează în
sarea în care se aflau pe cadavru, mai apoi fiecare obiect în parte suficient de minuţios, fixîndu-se
starea ei, distrugerile existente, etichetele, lipsa unor bumbi, conţinutul buzunarelor. Se stabileşte
vârsta aproximativă, lungimea cadavrului, constituţia, nutriţia, culoarea pielii, temperatura, petele
cadaverice, gradul de contractare, starea organelor sexuale, zona anusului, prezenţa unor tatuaje,
cicatrice.
O atenţie sporită se atrage capului, mai cu seamă la partea acoperită cu păr. Se pipăie oasele
craniane, se examinează cavitatea bucală (lipsa dinţilor, prezenţa protezelor), gîtul (vînătăi,
hemoragii, şanţul spînzurării etc.)
Dacă se cercetează cadavrul agățat în laţ, se atrage atenţa pozei cadavrului, varietatea laţului
(fix, de alunecare) tipul nodului, șanțul de stangulare, petele cadavrice, deteriorările hainei şi a
corpului cadavrului. Înainte de a scoate cadavrul din laţ, acesta trebuie fixat procesual şi tehnic;
se determină posibilitatea sinuciderii. Toate urmele descoperite se fotografiază şi se ridică.
În cauzele de omor la comandă este important a stabili locul de unde au fost efectuate
împuşcăturile (acoperiş, balcon, mansardă etc.) În situaţia aplicării armelor e foc, acolo pot fi
depistate armele folosite, tuburile trase, urme digitale, resturi de alimente, urme de prezență etc.
Expertiza medico-legală. Obiectul expertizei este cadavrul, materiile cadavrice, secreţii
(fluide) ale corpului uman, persoanele în viață (bănuitul, învinuitul). Cu ajutorul acestei expertize
se rezolvă 3 serii de întrebări ce ţin de victimă, împrejurările omorului, făptuitor.
Una din problemele principale din cele ce ţin de prima serie prezintă cauza morții – a fost ea
naturală sau violentă? Dacă există semne de violenţă, atunci ce anume a condus la moarte –
loviturile unui obiect contodent, sau a unui obiect ascuţit (înţepător sau tăitor), ori în rezultatul
asfixiei (cu mîinile, laţ, astuparea căilor respiratorii, comprimarea toraco-abdominală)?; dacă
moartea este provacată de otrăvire sau întoxicaţii acute, înecare sau aruncare de la înălţime,
electrocutare, temperaturi prea joase sau excesiv de înalte, influenţa unor radiaţii nocive etc.?
Răspunsul la această întebare este o premiză de stabilire a armei folosite, particularităţile
acestei arme sau unealtei (calibrul, tipul armei etc.). Se stabileşte dinamica acţiunulor omuciderii
(câte lovturi i-au fost aplcate victimei, dacă a fost împuşcat dintr-o împuşcătură sau o serie de
împuşcături, de la ce distanţă şi direcţie s-a tras etc?).
Se determină locul omorului, adică dacă coincide locul depistări cadavrului cu locul comiterii
omorului, vremea instalării morţii. Un mare ajutor în cercetarea omorului îl are determinaea
factorilor care au anticipat omorul. De exemplu, victima înainte de moarte a consumat alcool,
substanțe narcotice, femeia omorîtă înainte de moarte a avut relaţii sexuale. După osemintele
cadavrului se poate de stabilit vîrsta victimei, sexul celui decedat. Nu trebuie omisă şi
posibilitatea identificării persoanei prin compararea zonelor anomale ale cadavrului cu
radiogramele persoanei presupusă a fi omorîtă.
O altă posibilitate de determinare a victimei este metoda savantului rus M. Gherasimov –
restabilrea plastică a feţei umane după craniu. Se foloseşte şi metoda aplicaţiei fotografice, adică
suprapunerea fotografiei persoanei dispărute cu fotografia craniului, executate la aceeaşi scară pe
suport transparent. De menționat că concluzie categorică în aşa cazuri este posibil doar numai în
situaţia rezultatului negativ. În cazul rezultatului pozitiv, concluzia poate fi doar de probabilitate.
Tebuie luat în consideraţie şi posibilitatea expertului medic-legist de a contribui la
determinarea identităţii bănuitului, mai ales după urmele de sînge (de stabilit apartinenţa urmelor
de sînge pe corpul, haina, încălţămintea bănuitului ipotetic lăsate de victimă şi invers, urmele de
sînge la locul faptei ori pe victimă sunt lăsate de bănuit? În aceste scopuri astăzi se foloseşte
metoda ADN, nimită şi amprenta genetică. Uneori prin această metodă se stabileşte dacă diverse
fragmente de cadvru descoperite în diferite locuri aparţin aceleiași victime. La fel, şi în cazul
pruncuciderii – dacă persoana concretă este părintele genetic al copilului?. În acest sens, este
actuală şi întrebarea dacă urmele de spermă din vaginul victimei aparţin unei persoane concrete,
sau a mai multor persoane şi cui anume în cazul violului în grup.
Aici însă, există şi unele cerinţe faţă de aceste urme. În partcular, ca urmele de sînge să nu fie
prea vechi şi nici prea mici (0,5x0,5 cm), important este şi modul de ridicare. Este recomandabil –
cu obiectul purtător, sau dacă sunt uscate - se răzuie cu o lamă. În cazuri deosebite, urmele umede
preluate, inclusiv și din cavitatea bucală, anus, vagină pe un tifon steril, trebuie uscate la
temperatura camerei. Pachetarea se face numai în plicuri de hîrtie.
Mostre de sînge pentru comparaţie se iau de la bănuit din vână (5-10 ml) în eprubetă sterilă.
Sînge de la cadavru se poate prelua numa dacă după moarte n-au trecut mai mult de 2 zile. În caz
contrar se iau mostre în formă de fragmente de creer, ţesut muscular sau splină în volum de pînă
la un ou de găină. În ultimii ani, a deveni posibil sa diferenţiem firele de păr, să stabilim
apartenenţa lor individuală. Progrese există şi în stabilirea apartenenţei salivei, dacă aceasta
parvine de la bărbat sau femeie, precum şi implicaţia persoanei în infracţiune după substanţa
sudorală, a eliminărilor din nas, după eliminări de urină etc.
Audierea martorilor. În calitate de martori pot fi audiate, în primul rînd, rudele victimei,
prietenii, colegii de lucru, vecinii şi alţi cunoscuţi ai victimei. În cazul depistării cadavrului, ca
martori pot fi persoanele care au depistat cadavrul, martorii-oculari ai omorului. Dacă locul faptei
se află în perimetrul unui sat, altui loc populat din oraş, ca martori pot evolua locuitorii caselor
din vecinătate, muncitori uzinelor di preajmă, elevii înstituţiilor de învăţămînt, clienţii
magazinelor, cafenelelor, restaurantelor etc. Dacă locl faptei este autostradă, martorii se caută
printre şoferi, lucrătorii de drumuri, a staţiilor de legătură telefonică, posesorii de autoturisme,
pasagerii de transport etc.
Principala sarcină a organului de urmărire penală la audiere constituie obţinerea de informaţii
maximale şi depline despre persoana făptuitorului. Se stabileşte, dacă martorul cunoaşte autorul
crimei, dacă însă nu-l cunoaşte, atunci care sunt semnalmentele faptuitorului. Este util a
determina dacă martorul a văzut pe cineva în zona locului faptei pînă sau după evenimentul
înfracțional. Preţioase pot fi şi declaraţiile martorilor în privinţa victimei. Se stabileşte dacă
martorul cunoaşte victima – numele, porecla, locul de trai, de muncă, modul de viaţă, caracterul
acestuia. Este bine să stabilim starea psihologică a victimei în ajunul decesului – dacă acesta n-a
expus gînduri de a se sinucide, ce planuri avea de viitor, dacă făcea scandaluri în familie, accese
de furie, gelozie etc.
Important, la fel, este să stabilim dacă avea cu cineva relaţii duşmănoase, daca acesta anteror a
participat la comiterea unor infracţiuni. Cînd şi unde a fost văzută înainte de moarte, cu cine se
afla, ce valori şi bunuri avea cu el, cum a ajuns victima la locul faptei, dacă cineva l-a adus cu
maşina, dacă el nu s-a certat cu însoţitorii săi etc.
17.4. Acțiunile de urmărire penală efectuate la etapa ulterioară a cercetărilor

În baza datelor obţinute la etapa iniţială se elaborează versiuni despre persoana făptuitorului.
Acesta poate fi stabilit în una din 3 grupe de cetăţeni: 1) - necnoscuţi cu victima; 2) - cunoscuţii
victimei, ce nu locuiesc împreună cu victima; 3) - apropiaţii victimei ce locuiesc împreună.
Dacă există date despre semnalmentele făptuitorului se alcătuieşte fotorobotul, în baza căruia
lucrătorii operativi caută ucigaşul. Motivul pentru elaborarea unei versiuni cu privire la
contingentul cetăţenilor, printre care tebuie căutat infractorul ne pot oferi şi urmele materiale.
Astfel, urmele de ulei orientează la căutarea făptuitorului printre lucrătorii gospodăriilor auto;
o revistă lăsată la locul faptei – printre persoanele înscrise la această revistă; dacă există indici de
comitera infracţiunii din motive huliganice – printre persoanele înclinate spre comiterea a astfel
de crime; dacă există date că autorului infracțiunii i-au fost aplicate leziuni corporale – de căutat
printre cei care s-au adresat după îngrijiri medicale.
Lucrătorii operativi analizează dosarele penale din arhivă, inspectează locuinţele din preajma
locului faptei. Stabilirea persoanei vinovate din cercul celor cunoscuţi se face pe baza analizei
relaţiilor victimei cu persoanele apropiate. Deci, prin relevarea relaţilor ostile, a conflictelor se
poate de înaintat versiunea despre persoana interesată în comiterea ifracţiunii.
Audierea martorilor despre persoana bănuită. În astfel de cazuri, la audiere se stabileşte ce
poate declara martorul despre comportamentul bănuitului în ajun de omor (dacă manifesta
gelozie, lăsa de înţeles că se va debarasa de alimente, voia să devină cât mai repede moştenitor,
dacă ştia despre bunurile deţinute de victimă, dacă consuma alcool, narcotici, dacă acesta avea
caracter răzbunător, sexualitate exesivă, care era starea lui materială, dacă avea acces la mijloace
tehnice prin care s-a comis omorul (otrăvuri, explozivi etc.), ce cunoaşte martorul cu privire la
relaţiile dintre victimă şi bănuit, dacă între ei n-au avut loc conflicte, dacă victima i-a fost coleg,
atunci care au fost relaţiile dintre ei (critice, duşmănoase).
Se stabileşte, la fel, ce cunoaşte martorul despre comportamentul bănuitului după comiterea
omorului: - a sosit acasă tîrziu? – dacă se observau urme de sînge pe haine, rupturi, murdării? -
dacă a luat măsuri de înlăturare a acestora de pe vestimentaţie, încălţăminte? - dacă şi-a schimbat
aspectul, şi-a ras barba, mustaţa, a schimbat coafura; dacă a devenit nervos, posomorît, tăcut? -
dacă a înştiinţat colegii despre moartea victimei înainte ca cadavrul acesteia să fie găsit? etc.
Examinarea corporală a bănuitului şi cercetarea obiectelor vestimentare a acestuia (art. 119
CPP). Această acţiune se efectuează, de regulă, cu consimţămîntul bănuituli, învinuitului,
inculpatului, martorului sau pării vătămate, sau în baza ordonanţei motivate a organului de
urmărire cu autorizaţia judecătorului de instrucţie, pentru a constata pe corpul acestora urme ale
infracţiunii sau semne particulare.
În caz de infracţiune flagrantă examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, însă în termen de 24 ore el trebuie informat despre această acţiune cu
prezentare materialelor. În caz că este necesară dezbrăcarea persoanei de sex opus al OUP, ea se
va înfăptui de un medic. În acest caz, în procesul-verbal, se consemnează: - prezenţa deteriorărilor
corporale, locul lor, forma, culoarea; - diversele pete (sînge, spermă, murdărie, ruj etc.); -
prezenţa unor particule străine (praf, murdărie, fire de păr, fibre, particule de sticlă, sol, seminţe,
paie, rumeguş de lemn, metal etc.); - semne anatomice particulare (cicatrice, tatuaje, aluniţe, negi
etc.). În cazul examnării hainelor se descrie: - tipul hainei, materialul din care este confecţionată; -
deteriorările, localizarea lor, forma, dimensiunile, prezenţa unor pete etc.).
 Tema 18. Metodica cercetării infracțiunilor contra patrimoniului (2 ore)

18.1. Caracteristica criminalistică a furturilor, jafurilor şi a tâlhăriilor. 18.2. Acţiunile procesual-

organizatorice efectuate în etapa inițială a cercetărilor. 18.3. Particularităţi de efectuare a altor acțiuni
de urmărire penală.

18.1. Caracteristica criminalistică a furturilor, jafurilor şi a tâlhăriilor

Furtul, (sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane art.186 CP), jaful (sustragerea în
mod deschis a bunurilor străine art 187 CP), tîlhăria (atac cu scop de a sustrage de bunuri străine
comise cu aplicarea violenţei, periculoasă pentru viaţă sau sănătate sau cu ameninţarea aplicării
acestor violenţe art.188 CP) sunt infracţiuni de profit pentru a acapara bunuri străine.
În Republica Moldova, toate formele de proprietate conform art 127 a Constituţiei RM, sunt
recunoscute şi ocrotite în egală măsură. Proprietatea este, în condiţiile legii, inviolabilă.
Obiectul general şi special al furturilor, jafurilor si tîlhăriilor constituie proprietatea străină,
comun pentru aceste infracţiuni este şi subiectul – persoana care a împlinit 14 ani. Aceste
infracţiuni se caracterizează prin intenţie directă, au agravante similare: comiterea infracţiunii în
grup (de 2 şi mai multe persoane) cu înţelegere prealabilă; prin pătrundere în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau locuinţă; cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, repetat ș.a.
Prin aceasta se lămureşte şi asemănările metodicii de investigaţie a acestor infracţiuni.
Practica criminalistică mărturiseşte, că descoperirea infracţiunilor de acest gen depinde de
eficacitatea activităţii echipelor de cercetare în prima etapă de investigaţie, de adoptarea corectă a
pistei de căutare a autorilor, locurilor de păstrare a bunurilor, a canalelor de comercializare.
Latura obiectivă a acestor infracţiuni constă în luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia
cuiva, fără consimţămîntul acestuia în scopul de al însuşi pe nedrept. Subiectul acestor categorii
de infracţiuni s-a extins mult în ultimii 15 ani. Dacă pînă la sfîrşitul anilor ’90 ai sec. al XX-lea
furturile, jafurile, tîlhăriile se săvărşeau, de regulă, de către ”profesioniști” calificaţi, recidivişti,
atunci după această perioadă a sporit cota făptuitorilor din rândurile păturilor nevoioase ale
populaţiei dispuşi potenţial să comită infracţiuni contra patrimoniului.
Caracteristica criminalistică a sustragerii bunurilor străine o constituie datele privind:
 Subiectul infracţiunii (pers. vinovată, antecedentele ei, componenţa grupului criminal).
 Latura subiectivă (existenţa inţelegerii prealabile);
 Obiectul atentatului (ce a fost sustras, locul depozitării etc);
 Latura obiectivă (modul de pătrundere spre bunuri, acţiunile de tăinuire a urmelor etc.)
Dincolo de aceste date, la cercetarea jafului şi a tălhăriei, se stabilesc cum s-a manifestat
concret violenţa şi gradul de pericol pentru viaţa şi sănătatea victimei; caracterul violenţei psihice
(ameninţare, intimidare); dacă autorul a fost înarmat, unde a dobîndit arma, cine ştia despre atacul
comis sau pregătit etc. Pentru caracteristica criminalistică a furturilor determinant este caracterul
tainic, clandestin (pe ascuns) al sustragerii bunului, lipsa martorilor.
După modul de comitere a furturilor, printre făptuitori există o specializare (furturi din
apartamente, vile, garajuri, de automobile şi din automobile, furturi de buzunare la piaţă, transport
în comun, magazine etc). Furturile din case, apartamente, vile, cabinete de serviciu, hoteluri,
sanatorii, mai frecvent se comit dimineaţa şi ziua, furturile din magazine, depozite, baze – pe timp
de seară şi noaptea.
Unii hoţi de locuinţe (,,домушники’’) s-au obişnuit să pătrundă în apartamente prin
balcoane sau acoperiş, alţi ,,specialişti’’- să potrivească chei sau şperacle ori prin folosirea altor
mijloace tehnice: cricuri (,,домкрат’’), troliuri (,,лебедки’'), sau pur şi simplu prin forţarea și
spargerea uşilor.
Pătrunderea în garajuri se efectuează prin zmulgerea sau tăierea încuetorilor, a diverselor
macarale pentru a ridica pereţii sau acoperişurile lor etc. Uneori pătrunderea în încăperi se
realizează prin abuz de încredere sub pretextul unor lucrări ale serviciilor comunale, prin
înşelăciunea copiilor,a bătrînilor etc. Furturile ce nu sunt legate de pătrunderea în încăperi, mai
des constituie furtul de automobile din străzi, parcări neautorizate, bagaje de mâină din gară,
furturi de buzunare, furturi de haine şi obiecte de preţ de la persoane ce se află în stare de
alcoolizare sau fără cunoştinţă.
Sunt destul de răspîndite comiterea jafurilor şi a tîlhăriilor în străzi, în parcuri şi alte locuri
ferite unde făptuitorii prin ameninţare sau violenţă directă se fac stăpâni ai banilor sau altor
bunuri ale victimelor sale. Extrem de periculoase sunt cazurile de atac asupra încasatorilor sau
casierilor de magazine, bănci, altor instituţii publice. Aceste atacuri se pregătesc minuțios, se
caută din timp arme și echpamente necesare, mijloace de transport, mijloace de legătură, se iau
măsuri de acoperire a infracţiunii şi a urmelor respective (mănuşi, măsci, paricuri şi alte mijloace
de deghizare a exteriorului).
În toate cazurile de comitere a acestor genuri de infracţiuni rămîn urme materiale. În cazul
pătrunderii în apartament prin balcon, fereastră, uşă, rămîn urme de mâini, de picioare, de miros,
a instrumentelor de efracţie, de mănuşi, fire de păr, fibre vestimentare. În încăperile unde au
operat infractorii pot fi găsite obiecte pierdute sau lăsate de făptuitori (mucuri de ţigară, rămăşiţe
de alimente, diverse secreţii ale organismului uman etc.).
Date despre aspectul fizic al infractorilor pot fi obţinute prin analiza și interpretarea acestor
urme, a acţiunilor efectuate de ei la fața locului. Pot fi stabilite o serie de împrejurări ale
infracţiunii – numărul autorilor, sexul, uneori vârsta, defecte fizice, ce microurme și alte
microobiecte ar fi putut prelua făptuitorii de la fața locului pe haine, pe unealta infracţiunii etc.
Mai puţin caracteristic pentru acest gen de infracţiuni sunt urmele ideale, dar posibilitatea
apariţiei lor nu poate fi exclusă. Se are în vedere existenţa unor martori întîmplători, care ar fi
putut observa pe suspecţi vizați în curtea blocului, în scară, palier etc. Aceste informaţii pot fi
obţinute prin audiere nemijlocită, prin culegere de informaţii operative.

18.2. Acţiunile procesual-organizatorice efectuate de organul de urmărire penală în etapa

inițială a cercetărilor

Motiv de pornire a urmăririi penale în astfel de cazuri poate servi plângerea persoanelor
vătămate, sesizarea parvenită din partea unor martori oculari, a unităţilor comerciale, a
administraţiei altor organizaţii, precum şi descoperirea elementelor infracţiunii nemijlocit de către
organul de urmărire penală. În cadrul cercetărilor mai caracteristice sunt 2 situaţii tipice de
urmărire penală: 1) sesizarea evenimentului furtului, jafului, sau tîlhăriei în lipsa oricăror
infomaţii despre autori; 2) personalitatea făptuitorului este stabilită.
Descoperirea şi cercetarea infracţiunilor în cadrul primei situaţii, după obţinerea primelor
informaţii despre incident, se desfăşoară soluţionîndu-se două sarcini strîns legate una de alta: -
organizarea căutării autorilor după semnalmentele şi datele colectate; - fixarea procesuală a
urmelor existente.
Responsabilul secţiei de gardă a inspectoratului de poliţie, îndreaptă de urgenţă la faţa
locului lucrători ai serviciului de pază şi santinelă sau ofițerul de sector pentru a organiza
urmarirea pe urme proaspete şi a informa conducerea inspectoratului respectiv despre situaţia de
la locul faptei. După aceasta, la faţa locului este trimisă echipa de cercetare în componența
ofiţerului de urmărire penală, a lucrătorului operativ, a specialistului criminalist şi a chinologului
cu câinele de urmarire.
Sarcina conducătorului echipei de cercetare este de a examina scena infracţiunii, de a audia
partea vătămată şi a martorilor oculari, adică obiectivul principal este de a colecta informaţii cu
semnificaţie criminalistică necesară elaborării unor versiuni despre autorul infracţiunii, bunurile
sustrase ș.a. Imediat după sosirea echipei de cercetare la locul infracţiunii, se acordă ajutor
victimelor, la necesitate se anunţă serviciul de urgenţă medicală, se purcede la cercetarea locului
faptei în scopul stabilirii împrejurărilor importante pentru cercetarea cauzei, și anume: - caracterul
situaţiei de fapt de la locul incidentului; - căile de acces şi de părăsire a locului faptei; - locurile
de unde ar fi putut observa martorii oculari desfăşurarea atacului; - prezenţa urmelor materiale la
locul faptei.
Concomitent cu aceasta, se audiază victima, martorii oculari şi alte categorii de martori, se
adoptă măsuri de urmărire pe urme proaspete cu ajutorul câinelui de serviciu, în cursul căreia se
atrage atenţia la obiectele lăsate, pierdute, aruncate sau ascunse de infractori.
De pe urmele găsite se ridică probe de miros şi urme de sudoare; - se blochează locurile unde
posibil se va ivi infractorul (apartament, gară feroviară, aeroport, restaurant etc); - se patrulează
drumurile pe care se presupune că vor urma infractorii; - se anunţă secţiile de poliţie din
vecinătate, în acest sens; - se organizează verificarea suspecţilor după evidenţele operative; - se
verifică magazinele de comision, casele de amanet şi alte unităţi comerciale în care posibil că se
vor comercializa bunurile sustrase; - se pun la evidenţă şi se verifică bunurile după evidenţele
obiectelor de artă, anticariat, a obiectelor valoroase cu număr de fabricaţie etc; - se verifică şi se
pun la evidenţă tuburile şi gloanţele după cartoteca balistică (dacă la comiterea infracţiunii au fost
aplicate arme de foc).
Dacă aceste activităţi se realizează operativ şi eficient, ele permit în scurt timp ca
infracţiunea să fie descoperită pe urme proaspete. În cazul în care, însă, infracţiunea nu a fost
descoperită după efectuarea acţiunilor expuse mai sus, se purcede la realizarea altui procedeu –
analiza dosarelor de arhivă comise prin moduri de operare analogice. De notat că, dacă jafurile şi
tîlhăriile se comit mai frecvent de persoane necunoscute, apoi furturile din locuinţe se comit mai
des de către persoane bine cunoscute cu partea vătămată sau rudele acestuia: vecini, colegi
cunoscuţi, lucrători ai serviciilor comunale etc, care cunosc parţial modul de viaţă al victimei
ceea ce influienţează şi modul de pătrundere, timpul comiterii infracţiunii, alegerea obiectului de
sustras, timpul aflării la faţa locului.
La cercetarea la fața locului în cauzele de furturi este necesar a se fixa şi urmele ce
mărturisesc desimularea (înscenarea furtului): - urme ce indică la spargere din interiorul
încăperii; - urme care în mod firesc trebuiau să rămână, însă în realitate lipsesc (lacăta cu toartă
tăiată în lipsa rugumeturii de metal); - distrugeri nejustificate; - incoerenţa parametrilor bunului
furat dimensiunilor uşii sau a găurii din plafon; - imposibilitatea plasării bunurilor declarate ca
furate în depozitul concret; - incoerenţa unealtei de spargere de la locul faptei cu urmele lăsate pe
încuietoare sau alt obstacol.
În cazul în care, suntem în prezenţa unei spargeri se rezolvă şi alte chestiuni: - care este
mecanismul spargerii; - care sunt caracteristicile fizice ale autorului (înălţimea, puterea, dibăcia
etc); - care este tipul de unealtă folosită în acest caz; - care este nivelul calificării autorului; - dacă
există microobiecte şi microparticule străine pe obstacol;
La cercetarea locului de jaf, tîlhărie, trebuie căutate urme de luptă cu făptuitorul (sânge,
obiecte de buzunar pierdute, nasturi şi fragmente de vestimentaţie, uneori tuburi trase şi gloanţe
etc, în aceste cauze la fel se caută şi urmele împrejurărilor negative (lipsa urmelor de luptă şi de
prezenţă a victimei și autorului, imposibilitatea comiterii acţiunilor despre care se face referire în
plângere în condiţiile concrete şi prin modul reclamat.
În baza rezultatelor cercetării la fața locului pot fi înaintate versiuni cu privire la calitățile și
”profesionalismul” făptuitorului.
Spre exemplu, infracțiunea este comisă de un ”profesionist”, care anterior a mai săvârșit și
alte infracțiuni de profit, sau de către un recidivist specializat în furturi. Despre aceasta pot
mărturisi: a) deprinderi ”profesionale” în alegerea locuinței, aprecierea ei după blocul, casa ”de
elită”, ușa solidă de la intrare, ferestre, aspectul stăpânului, mașina de lux ș.a.; b) capacitatea
infractorului de a determina prezența-lipsa locatarilor acasă prin instalarea unor indicatori
(”маячки”), analiza funcționării contorului electric, a corespondenței din lădița poștală ș.a.; c)
deconectarea semnalizației autonome, deschiderea încuetorilor cu un înalt grad de protecție,
inclusiv a safeurilor ș.a.; d) aplicarea unor mijloace sofisticate de spargere (foarfece hidraulic,
sfredel cu diamant, criuc portativ, aparat de sudare-tăiere portativ, șperaclu ș.a.); e) lipsa
obiectelor de mare preț împreună cu pașapoartele acestora, valută, aur, bani; f) tăinuirea urmelor
infracțiunii (aeresirea apartamentului și închiderea-încuierea ușilor după furt, lipsa urmelor,
lăsarea la fața locului a unor documente de identitate străine ce nu aparțin făptuitorului, aplicarea
unor substanțe cu miros respingător – tutun, praf de spălat, piper etc. pentru a camufla mirosul
individual al autorilor și împiedicarea luării de urmă a câinelui polițist) ș.a.
Faptul comiterii furtului de către o persoană diletantă este marcată de următoarele semne: -
pătrunderea prin fereastra deschisă, balcon, ușa încuiată cu o lăcată primitivă, selectarea
întâmplătoare a locuinței, folosindu-se soneria; - pătrundere prin spargere primitivă (cu daltă,
topor, uneori și lovind cu picioarele în ușă sau cu umărul); - furtul unor lucruri neprețioase,
lăsarea dezordinei, multiple urme, schimbarea îmbrăcămintei cu cea a stăpânului casei etc.
Audierea martorilor oculari are ca scop: - stabilirea semnalmentelor autorilor, inclusiv a
celor anatomice și funcționale frapante, de vestimentaţie; - caracterul acţiunilor infractorului, în
cauzele de jaf şi tîlhărie suplimentar se stabileşte când şi în ce împrejurări victima a ajuns la locul
infracţiunii; - câţi atacatori au participat la infracţiune; - care sunt semnalmentele exterioare ale
lor; - cum se numeau ei între ei; - dacă autorii au fost înarmaţi și felul acestor arme; - care sunt
consecinţele atacului (starea victimei, ce obiecte au sustras etc); - direcţia şi transportul cu care au
părăsit locul faptei. Posibilităţi suplimentare în soluţionarea sarcinilor de descoperire şi cercetare
a acestui gen de infracţiuni pot oferi şi cetăţenii simpli, masele largi de poplulaţie.
A doua situaţie de urmărire penală, când există date despre identitatea făptuitorului, marcată
de reținerea în flagrant al acetuia are ca scop demascarea persoanei suspectate, stabilirea
circumstanțelor infracțiunii. Algoritmul acţiunilor cuprinde: - percheziţia corporală a bănuitului;
- ascultarea bănuitului; - stabilirea identităţii lui; - audierea martorilor oculari; - cercetarea la faţa
locului; - audierea victimei; - percheziţia la domiciliul bănuitului; - prezentarea spre necunoaştere
a bunurilor ridicate în cadrul percheziţiei, victimei sau rudelor acesteea ș.a.

18.3. Particularităţi de efectuare a altor acțiuni procesuale

În cazul în care, un atac tîlhăresc asupra părţii vătămate este comis în afara încăperii,
cercetarea la faţa locului devine o sarcină extrem de complexă, mai cu seamă, dacă victima din
motive de sănătate, nu poate participa nemijlocit, întrucît locul nu este cunoscut cu exactitate.
Deci, dacă victima este spitalizată, locul faptei urmează a fi cercetat după descrierea acestuia, ca
mai tîrziu să se efectueze cercetarea repetată a acestui loc, cu participarea ei.
La fel, şi audierea părţii vătămăte (a persoanei material responsabile). Prima audiere
coincide cu activitatea de cercetare a locului faptei. A doua audiere (mai detaliată) se realizează
după cercetarea locului faptei, însă şi atunci, datorită stării psihologice a victimei, nu totdeauna
por fi obţinute informaţii adecvate și utile. Numai audierile ulterioare permit stabilirea unui
contact psihologic necesar, studierea personalităţii lui şi, în final a detaliilor celor întîmplate.
Împrejurările principale ce urmează a fi stabilite la audierea victimei sunt: - ce obiecte au fost
sustrase (semnele lor, preţul); - cine este posesorul lor, de unde a fost procurat; - localizarea
concretă a bunului; - cine avea acces la aceste obiecte?; - cine poate fi bănuitul furtului? ș.a.
Dacă există temei, că pe haina, corpul, încălţămintea bănuitului ar fi putut rămâne urme,
microobiecte ale infracţiunii, se efectuează examinarea corporală şi cercetarea obiectelor
vestimentare. Obiecte vestimentare pot fi descoperite şi în cadrul percheziţiei bănuitului la
domiciliu, dar scopul principal rămâne căutarea bunurilor sustrase şi a uneltelor infracţiunii.
Aici însă, pot fi găsite și lucruri furate în cursul comiterii altor infracţiuni. Cercetând hainele,
încălţămintea se atrage atenţia la urmele de pe ele ce mărturisesc implicaţia persoanei în
infracţiune, prezența ei într-un anumit loc. Se iau în vizor toate obiectele vestimentare, întrucît
fiind repartizaţi în izolatoare, membrii grupului criminal se pot schimba cu hainele. Leziunile
corporale, semnalmentele particulare se fixează detaliat, se fotografiază, întrucît unele din ele,
până la judecarea cauzei, pot dispărea.
 Tema 19. Metodica cercetării violului (2 ore)

19.1. Caracteristica criminalistică a violului şi circumstanţele ce urmează a fi stabilite. 19.2.

Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei iniţiale de cercetare. 19.3.
Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare a violului.

19.1. Caracteristica criminalistică a violului şi circumstanţele ce urmează a fi stabilite.

Violul, conform alin (1) art.171 prezintă raportul sexal săvîrșit cu aplicarea constrîngerii
fizice sau psihice a persoanei sau profitând de imposibilitatea acesteia de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa, reprezintă forma cea mai gravă de incalcare a vieîii sexuale a persoanei.
Violul poate duce la vaste leziuni ale organelor genitale, ale ţesuturilor adiacente, el se poate
solda cu serioase dergelări neuropsihice care ar putea marca victima pentru tot restul vieţii,
conducînd la sociopatia acesteia.
Tocmai în ideea de a sublinia deosebita gravitate a acestei infractiuni, legiuitorul a aşezat-o la
inceputul capitolului IV consacrat infracţiunilor privind viaţa sexuală.
Constrîngerea fizică se poate exprima în: - lovirea victimei; - vătămarea intenţionată a
integritaţii corporale sau a sănătăţii; - imobilizarea victimei prin legare, cătuşe prinse de obiecte
fixe; - dezgolirea violentă a organelor genitale şi atribuirea unei pozitii anumite corpului
victimei; - răsucirea mâinilor în articulaţii; - deţinerea fortată într-o încăpere încuiată etc.
Constrîngerea psihică se manifestă mai des prin ameninţarea aplicării imediate a violunţei
fizice. Ameninţarea se poate exprima verbal, prin gesturi speciale, demonstrarea armelor,
frînghiilor, cătuşelor etc.
In cazul violului rămîn, de regulă, multe urme materiale: - pe corpul victimei, - pe hainele ei, -
la locul infracţiunii, - precum şi pe corpul, vestimentaţia violatorului. Aproape totdeauna exista
urme ideale – victima, de cele mai multe ori, ne poate oferi informaţii despre semnalmentele
exterioare ale agresorului.
In cele mai dese cazuri agresorii sunt persoanele cu care victima a fost mai mult sau mai
puţin cunoscută. De regulă, aceștea sunt indivizi cu inclinaţii huliganice, comportament cinic.
Victime devin mai des fetele si femeile, în comportamentul cărora sunt prezente elemente
uşuratice, de nechibzuinţă, destrăbălare, imoralitate, creând impresia ca sunt uşor accesibile în
plan sexual. O alta categorie de victime - fetele tinere, lipsite de experienţă, naive la caracter.
În cauzele de viol este necesar a stabili următoarele împrejurări: - dacă a avut loc actul
sexual; - dacă a avut loc constrîngerea fizică sau psihică; - dacă violul a fost în formă firească sau
perversă, ori profitînd de starea de imposibilitate de a se apăra sau de a-şi exprima liber voinţa; -
cine este victima? - dacă aceasta este sănătoasa din punct de vedere fizic sau psihic? - cum se
caracterizează la serviciu, studii, domiciliu, raporturi sexuale dezordonate; - cine este violatorul? -
daca a avut loc un viol în grup - rolul si gradul de implicaţie al fiecăruia, caracteristica
comportamentului lor faţă de sexul opus; - care este cazierul judiciar? etc.; - care sunt
consecinţele violului, dacă acestea sunt grave, deosebit de grave; - care este prejudiciul material
adus victimei în rezultatul violului?; - ce imprejurări au contribuit, determinat sau inlesnit
comiterea infracţiunii - naivitatea victimei?; - acceptarea cu uşurinţă a invitaţiilor la discoteci,
restaurante?; - lipsa unei educaţii sexuale?; lipsa pregătirii pentru viaţa?; vizualizarea materialelor
pornografice, video în mod necontrolat?; existenţa locurilor unde se consuma alcool: discoteci la
marginea localităţilor? etc.

19.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale. Situaţiile tipice ale etapei iniţiale de
cercetare

Cauzele necalificate de viol se pornesc numai in prezenţa plângerii victimei şi nu pot fi

clasate dacă părţile se împacă. Plaîngerea poate fi în formă scrisă sau orală, protocolată de
organele de drept, care au recepţionat-o. În cauzele privind cercetarea violului, la etapa iniţială de
cercetare apar doua situaţii tipice de urmarire penală:
1) victima cunoaşte făptuitorul și poate oferi informații despre el;
2) volul este comis de o persoana necunoscută, căutarea acestuia este însoţită de dificultăţi.
Versiunile de urmărire în astfel de cauze se elaborează în dependenţă de aceste situaţii.
Pe prima situaţie, pentru a verifica versiunile înaintate întru depistarea, fixarea şi ridicarea
urmelor, demascarea autorului, se planifică următoarele acţiuni procesuale iniţiale şi măsuri
operative de investigaţii:
- ascultarea părţii vătămate;
- ridicarea şi cercetarea obiectelor de vestimentaţie ale părţii vătămate, pe care pot fi detectate
urme, fibre provenite de pe haina făptuitorului etc.;
- examinarea corporală (constatarea medico-legală) a victimei;
- colectarea de mostre de comparaţie;
- cercetarea la faţa locului;
- căutarea făptuitorului, reţinerea lui;
- percheziţia corporală, constatarea medico-legală;
- cercetarea obiectelor vestimentare a făptuitorului;
- audierea martorilor.
Pe a doua situaţie se efectuiază aceleaşi acţiuni în privinţa paărţii vătămate:
- audierea părţii vătămate;
- ridicarea şi examinarea obiectelor vestimentare;
- examinarea corporala sau constatarea medico-legala a victimei;
- cercetarea la fata locului;
- dispunerea expertizelor criminalistice;
- reţinerea făptuitorului, examinarea corporală şi a vestimentaţiei acestuia;
- prezentarea spre recunoaştere.
În aspect organizatoric, descoperirea acestor infracţiuni reprezintă particularităţi în funcţie de
momentul când organului de urmarire penală i s-a comunicat despre infracţiune – imediat dupa
săvîrşirea ei sau dupa trecerea unei perioade de timp.
În cazul în care, informaţia a parvenit imediat, se organizează căutarea autorului pe urme
proaspete. Mai întai se audiază pe scurt victima depsre cele întamplate, semnalmentele autorului,
lucrurile sustrase de către acesta de la victima ș.a. Se stabileste modul de operare al autorului (a
urmarit-o, a stat la pânda, ce a vorbit infractorul?), precum şi cum a a ajuns victima la locul
săvîrşirii faptei, daca ea a încercat să fugă? sau a fost condusă de făptuitor spre casă etc.
După aceste date se poate de organizat urmărirea autorului, concomitent se organizează paza
locului faptei, căutarea autorului cu folosirea câinele de serviciu etc.
Dacă autorul este domiciliat în preajma locului săvîrsirii faptei, cîinele poate lua urma și
conduce echipa, uneori și până la domiciliu.
Din declaraţiile victimei se poate de stabilit și alte date utile. Astfel, dacă infractorul a
incearcat să-şi ascundă sau să-și deghizeze înfăţişarea, posibil că locuește în vecinătatate, dacă
vorbea cu victima liber, a condus-o pîna la transportul în comun (troleibus, microbus), posibil că
autorul este domiciliat în alt sector al localității.
În acest sens, este bine de organizat urmarirea infractorului pe străzile orașului și prin
intermediul unui mijloc de transport. Tot în acest scop, se informează și serviciile de pază şi
santinelă cu descrierea semnalmentelor celui căutat.
Uneori este necesar de organizat patrularea parcurilor, străzilor împreună cu victima, care îl
va putea identifica.
În cazul în care, a trecut mult timp de la data săvîrşirii violului este necesar a stabili cauza
nedeclarării la timp a violului (leziuni corporale, este o minoră, a fost un viol însoțit de omor,
descoperit mai tîrziu).
În astfel de situaţii se colectează informaţii despre făptuitor, se stabileşte cercul de personae
care puteau să se afle în această zona, audiindu-se sistematic locuitorii din această zonă. Se
informează masele largi de populație prin radio, televizor, mass-media despre semnalmentele
infractorului etc. Se analizează și alte atacuri similare din acest sector, în perioada respectivă.
Se aplică metoda de sertizare a bănuiţilor (dacă se ştie că avea 30-40 ani, dacă avea
motocicletă, a ameninţat-o cu un instrument gospodăresc (şurubelniţă, daltă), mirosea de la el a
motorină, benzină etc.)
În acest cerc de bănuiţi vor cădea diverşi montori, lăcătuşi de această vîrsta, care au în
proprietate motocicleta. Ulterior din aceasta grupă, vor decădea persoanele cu alte semnalmente
decît cele ale bănuitului, cercul acestor persone se va micşora treptat şi, verificarea ulterioară
după evidenţele operative, după cazierul judiciar şi modul de comitere a infracţiunilor, cercul
suspecților se va reduce simțitor.
Cei rămaşi în grupul persoanelor suspecte, se vor verfica după alibi, caracteristici
independente - la domiciliu, serviciu etc., comportamentul lor dupa comiterea violului, din care
vor rămîne cei, în privinţa cărora va fi posibil de înaintat versiuni depre implicarea lor reală in
comiterea violului concret.

19.3. Particularităţi tactice de efectuare a acţiunilor iniţiale de cercetare a violului

La etapa iniţială de cercetare se înaintează urmatoarele versiuni tipice:

1) violul a avut loc in împrejurările expuse de victimă;
2) viol n-a avut loc, dar a fost un act sexual prin consimtămînt reciproc pe care victima îl prezintă
eronat ca viol;
3) raportul sexual însoţit de violenţa nu a avut loc, partea vătămată a înaintat o plîngere de rea-
credinţă cu scopul de a învinui neîntemeiat pe cineva.
Audierea părţii vătămate, este o problema complicată si delicată, care necesită lămurirea
împrejurărilor care au precedat, însoţit şi succedat săvîrşirea infracţiunii.
In literatura de specialitate există recomandarea ca această acţiune procesuală să fie executată
de către o persoană de sex feminin sau de către un anchetator cu mult mai în vîrstă decît victima.
Pregatindu-se de audierea victimei este bine a stabili din timp cercul de subiecţi ce vor asista
la audiere, locul unde se va desfăşura acţiunea (acasă la victimă, la şcoală, în cabinetul organului
de urmărire penală sau într-un loc neutru).
Trebuie să cunoaştem particularităţile caracterului, interesele victimei, comportamentul,
relaţiile cu persoana suspectă, dacă victima manifestă înclinaţii fanteziste etc.
La audierea minorului vor participa un pedagog, psiholog şi o rudă matură a victimei. În
aceste situaţii este bine să înlocuim relatarea liberă prin faza de întrebări-răspunsuri.
Principala metoda de fixare a rezultatelor este protocolarea, însa în cazul minorilor se
recomandă video-înregistrarea. Ea permite a reproduce intonaţia, gesticulaţia, mimica, maniera de
a povesti etc.
În cadrul audierii se stabileste: - cînd a avut loc violul, unde si cum ajuns acolo victima; -
împrejurările în care victima a cunoscut autorul; - relaţiile anterioare cu acesta, constrîngerile
exercitate asupra sa; - cum a reacționat victima la atac, urmele lăsate pe hainele sau pe corpul
agresorului, natura relaţiilor sexuale intreţinute; - ce a făcut victima după consumarea iolului,
numărul autorilor şi contributţia fiecăruia la comiterea infracţiunii; - semnalmentele autorilor sau
alte aspecte ce pot conduce la identificarea lor.
De multe ori victimele depun declaraţii doar la insistenţa rudelor şi prietenilor, a organului de
urmărire penală, fiind sub influenţa violatorului, emoţiilor, ruşinei, umulinţei.
De aceea, numai tactul, răbdarea, delicateţea şi perseverenţa celui ce conduce ancheta poate
asigura succesul acestei actiuni de urmărire.
Deci, principala împrejurare ce trebuie stabilită este faptul existenței actului sexual sau altei
acțiuni privitoare la viața sexuală. Independent de caracterul acestor infracțiuni, urmează a ridica
de urgență lingeria intimă a persoanei vătămate și a persoanei suspectate.
Examinarea corporală. Organul de urmărire penală, în conformitate cu art.119 CPP are
dreptul să efectueze o astfel de examinare a bănuitului, cu consimțământul acestuia sau în baza
ordonanței motivate a OUP, cu autorizația judecătorului de instrucție, pentru a constata dacă pe
corpul acestuia există urme ale infracțiunii, dar și pentru fixarea urmelor raportului sexual, a
leziunilor corporale ce mărturisesc lupta sau autoapărarea (zgîrâieturi, contuzii, mușcături, rupturi
de haine, lipsa nasturilor, urme de sol pe haina, corpul lui, fibre de contact reciproc dintre
victimă-infractor, sânge, spermă, salivă, fire de păr etc.), adică probe materiale care se recoltează
și în cadrul cercetării la fața locului.
În caz de infracțiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizația
judecătorului însă, în termen de 24 ore, el trebuie să fie informat despre acțiunea efectuată, cu
prezentarea materialelor respective pentru controlul legalității acestei acțiuni. Dacă este necesar,
examinarea se face cu participarea medicului. OUP nu participă dacă se examinează o persoană
de sex opus cu dezbrăcarea acesteia, ea se realizează de un medic.
Indicii violenței psihice nu au o expresie materială, acestea sunt urme ideale (psihifiziologice)
și pot fi analizate doar în cadrul audierii victimei și a agresorului.
OUP, după analiza materialelor urmează să modeleze mental situația de fapt de la locul
infracțiunii, acțiunile victimei și a agresorului. În astfel de cazuri ofițerul de urmărire va stabili
cum s-a manifestat pericolul grav cu care a fost amenințată victima în scopul determinării la
întreținerea raportului sexual.
Spre exemplu, amenințarea că va divulga soțului existența unor relații cu un alt bărbat, despre
care autorul are cunoștință exactă și dovezi conrete.
Dacă victima s-a aflat în imposibilitatea de a se apăra sau de a-și exprima voința, urmează să
se stabilească starea acesteia, cine, cum a provocat-o, mijloacele folosite în acest scop și celelalte
condiții în care a avut loc actul sexual (a fost adormită cu o substanță psihotropă sau drogată).
Metoda principală de probare a stării de imposibilitate de a se apăra sau de a-și exprima voința
este expertiza medico-legală, psihiatrică legală, uneori expertiza chimică a rămășițelor de
substanțe.
Starea de imposibilitate de a se apăra în cazul administrării victimei de alcool trebuie
determinată prin stabilirea gradului de alcoolizare, ceea ce a condus la imposibilitatea de a opune
rezistență. Pentru o cercetare obiectivă a astfel de cazuri este necesar a studia și documentația
medicală a victimei, dacă a suportat operații chirurgicale, îmbolnăviri grave etc.
Cercetarea la fața locului. Are ca scop principal descoperirea urmelor infracțiunii, în special
a urmeor materie specifice (fire de păr, resturi de spermă, etc.), instrumentele folosite pentru
amenințarea sau lovirea victimei ori imobilizarea acesteia, a resturilor de substanțe destinate a
aduce victima în starea de a nu se putea apăra ori de a-și exprima voința, a obiectelor pierdute de
agresor sau chiar de victimă.
Această acțiune se efectuează conform regulilor generale ale tacticii criminalistice.
Deci, sursele de informație despre făptuitor pot fi atât cele ideale (martorii-oculari), cât și cele
materiale ridicate din scena infracțiunii, căile de acces, dar și celor adiacente.
Tot în aceste scopuri se folosește și câinele de serviciu, informațiile culese de la agenții sub
acoperire, ajutorul cetățenilor ce locuesc în preajma locului faptei, mass-media, se analizează
cazurile similare care au avut loc în această zonă, se alcătuiesc portrete-robot ale suspecților ș.a.
În cazul reținerii făptuitorului, acesta se prezintă victimei pentru recunoaștere, dar și
martorilor oculari.
 Tema 20. Metodica investigării accidentelor de trafic rutier (2 ore)

20.1. Caracteristica criminalistica a accidentelor de circulatie și îmrejurarile ce urmeaza a fi stabilite. 20.2.

Particularităţile pornirii urmăririi penale și situaţiile tipice ale etapei iniţiale de cercetare. 20.3.
Particularităţi tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală.

20.1. Caracteristica criminalistica a accidentelor de circulatie și îmrejurarile ce urmeaza

a fi stabilite

Ritmul înalt de creştere a numărului de automobile pe drumurile publice ale Republicii

Moldova, disciplina scăzută a şoferilor, de multe ori şi a pietonilor, exploatarea multor mijloace
de transport de mîna a doua, autostrăzile ce lasă de dorit, crează premise de înrăutăţire a situaţiei
în sfera securităţii circulaţiei rutiere. Alarmant este şi faptul, că pănă la 80% din accidentele
rutiere produse în republica noastră sunt din vina şoferilor, o mare parte din care, sunt tineri,
neexperimentaţi, prea încrezuţi în sine şi în posibilităţile dinamice ale automobilelor pe care le
conduc. Totodată, în localităţi, unul din trei accidente are loc din cauză pietonilor, inclusiv a
copiilor.
Modul de circulaţie pe drumurile publice este reglementat de Legea Cu privire la securitatea
circulaţiei rutiere8, în care se stabilesc drepturile, obligaţiile şi răspunderile persoanelor fizice şi
juridice, precum şi atribuţiile administraţiei publice, ale instituţiilor şi organizaţiilor. Pornind de la
prevederile acestei legi, circulaţia rutieră reprezintă deplasarea în spaţiu a oamenilor şi a
încărcăturilor, în care se ciocnesc interese ale mai multor pesoane fizice şi juridice și tebuie
privită ca sistem unic de transport, ca domeniu al relaţiilor sociale.
Aceste relații sunt ocrotite de legea penală, și anume: - încalacarea regurilor de securitate a
circulatiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de catre persoana care conduce mijlocul de
transport (art.264 CP); - punerea in exploatare a mijloacelor de transport cu defecte tehnice
vadite (art.265 CP); - parasirea locului accidentului rutier (art.266 CP) s.a. componențe de acest
fel, sunt prevazute ca fapte, pedepsite de legea penala a R.Moldova.
Deci, prin accident rutier trebuie intelese acele inccidente ce apar in rezultatul incalcarii de
catre sofer a regimului normal de circulatie a transportului care a cauzat decesul, vatamarea
medie sau grava ori daune materiale in proportii mari.
In calitate de caracteristica criminalistica a acidentelor rutiere pot servi urmatoarele elemente:
- Starea de fapt a incidentului. Ea se manifesta prin aceea ca majoritatea accidentelor rutiere se
produc in orașe, in care in care este bine dezvoltat sistemul de transport, există o circulatie
intensivă a pietonilor. Cea mai mare parte de accidente este cauzata de incalcarea regurilor de
catre soferi.
Cauzele nemijlocite ale accidentelor, mai frecvent sunt: - sustragerea atentiei soferului; -
subaprecierea pericolului real; - aprecierea incorecta a situației; - deprinderi periculoase de
conducere; - aprecierea eronata a comportamentului personal in procesul de circulatie ș.a.
In mare parte se fac vinovati si pietonii: - trecerea strazii in locurile nereglementate; - iesirea
pe neasteptate de dupa transportul ce staționează ș.a. Factorii adiacenti ce inlesnesc accidentele
rutiere sunt: - graba; - dispozitia soferului; - deprinderi insuficiente de conducere; - starea
fiziologica, (oboseală, ebrietate, boala etc.); - drumurile nesatisfacatoare (gropi, lipsa semnelor
necesare, lipsa semaforulu).
Factorul obiectiv, care sporesc posibilitatea comiterii accidentelor este timpul foarte scurt al
desfasurarii acestui fenomen. El include 3 etape successive: la inceput apare pericolul sau situația
preaacidentală când participanții la trafic urmează de urgență să adopte măsuri pentru a exclude
coliziunea sau minimaliza consecințele ei. Întârzierea transformă situația în cea de avarie

8
Legea Republicii Moldova “Cu privire la siguranța traficului rutier” nr.131 – XVI din 7.06.2007. În: Monitorul
Oficial al RM nr.103-106/2007 cu modificările publicate în MO RM nr.467-479 din 14.12.2018.
(accident), când participanții traficului nu mai sunt în stare să evite coliziunea. În fine, începe faza
culminantă, adică cea postaccidentală. Starea de fapt postaccidentală este purtatoare de urme
materiale: urme pe șosea, in ambianta inconjuratoare, pe auto transporturile implicate în
coliziune, victime, vestimentatia acestora ș.a.
Astfel, pe șosea se creaza: - urme de frânare a trasnportului; - urme de tirâre a pietonului
lovit; - detalii desprinse de la transport ; - apasaturi ; - zgirieturi pe aripi, usi, caroserie; fibre de
haine, fire de par, singe, tesut, de la victimă etc. Pe hainele victimii pot fi gasite și urmele
pneurilor transportului.
Dupa mecanismul de comitere a acestui gen de infractiuni distingem: - calcare de pietoni; -
ciocnire de transporturi; - rasturnarea transportului; - lovirea de obstacole; - caderea pasagerilor
din mijloacele de transport.
Aici trebuie spus că, dincolo de simplitatea aparentă și tipică a mecanismului accidentului,
situațiilor de fapt ai tamponărilor, uneori este destul de complicat a scoate în evidență cauza reală
a acestora, de oarece accidentele pot fi urmare concomitentă a influenței unui cumul de factori
(încălcări admise de șofer, de pieton, de persoana responsabilă de starea tehnică a vehicolului
ș.a.).
Imprejurarile ce trebuie stabilite in astfel de cauze: - caracterul incidentului (vremea, locul,
s.a imprejurari); - vinovația soferului in încalcarea regulilor de circulație; - legatura cauzală
dintre incalcarea regurilor de circulație si consecințele aparute; - mecanismul accidentului rutier; -
prezența unor agravante sau atenuante; - caracterul si marimea daunei materiale; - împrejurările
ce au inlesnit, determinat sau contribuit la comitrerea infractiunii.

20.2. Particularităţile pornirii urmăririi penale și situaţiile tipice ale etapei iniţiale de
cercetare

Pornirea urmaririi penale privind accidental rutier deține unele particularitati, caracteristice
doar acestei categorii de infractiuni. Procesul penal se porneste nu contra cuina concret, dar cu
privire la fapta care a avut loc.
La inceputul urmaririi nu este posibil de a exprima unele raționamente cu privire la prezența
sau lipsa in actiunile șoferului a incalcarii regulilor de circulație stabilite. Aceasta este posibil de
determinat mai tîrziu, când vor fi colectate si analizate toate informațiile despre incident.
Toți soferii participanți la accidentul rutier urmeaza sa treaca examenul medical pentru a
stabili starea de ebrietate. In acest sens pot fi desprinse citeva situatii tipice de urmărire penală:
Situația nr.1. Șoferul transportului si victima se află la locul faptei sau, daca din motive
cunoscute ei nu sunt la fața locului, OUP deține informații autentice despre identitatea și
localizarea lor. Această situație este cea mai frecventă si apare de regula in cazul in ciocnirii
transporturilor.
Algoritmul acțiunilor in acestfel de situatii este urmatorul: - cercetarea la fata locului; -
ascultarea martorilor-oculari; - ascultarea partii vatamate; - asculatrea soferului; -examinarea
corporala a soferului si a partii vatamate; - dispunerea expertizei medico-legale.
Situația nr.2. Partea vatamată se afla la locul accidentului iar soferul si mijlocul de transport
lipsesc. Date veridice despre ei lipsesc. Dupa cercetarea la fata locului este oportun de a audia
martorii-oculari si victima, mai apoi urmează a ordona expertiza medico-legala a victimei, la
necessitate - de realizat confruntări dintre martorii – ocular și victimă (sofer).
Situația nr.3. Victima, transportul se afla la fața locului, lipsă este doar soferul transporului,
care a părăsit locul faptei. In această situație, victima, martorii-oculari au observant soferul și
semnalmentele lui exterioare care, de regula, se apropie de victimă ca sa se documenteze de
starea acesteia.
Demascarea unui eventual alibi fals al soferului dupa reținerea lui, poate contribui expertiza
medico-legala a acestuia, în cadrul careia, dupa leziunile corporale ale lui poate fi stabilit faptul
aflării la volumul automobilului.
 La încheierea etapei inițiale de cercetare, OUP concretizează și versiunile cu privire la
cauzele accidentului, mai tipice fiind următoarele: 1) șoferul este vinovat în încălcarea regulilor
de circulație: era în stare de ebrietate, a admis o depășire incorectă, viteză excesivă ș.a.; 2) drum
deteriorat, impracticabil, lipsa marcajului pe carosabil ș.a.; 3) defect tehnic al automobilului (a
cedat frâna, defectarea mecanismului de direcţie, accidentarea anvelopelor etc.); 4) imprudență
gravă a victimei; 5) concurs de împrejurări întâmplătoare; 6) înscenarea accidentului pentru a
acoperi o altă faptă penală.

20.3. Particularităţi tactice de efectuare a unor acte de urmărire penală

In categoria acctiunilor procesuale de neaminat se pot cataloga; cercetarea la fata locului;
audierea soferului care a comis accidentul; audierea martotilor-oculari, audierea partii vatamate,
dispunerea expertizei medico-legale.
Cercetarea la fața locului. La sosirea la fata locului este necesar a audia pe scurt partea
vatamată, soferul, martorii-oculari. In baza acestor informatii preliminare se cerceteaza locul
faptei, se determina tactica examinarii carosabilului, a transportului, eventual a cadavrului
victimei ș.a. Aici însă trebuie avut în vedere specificul cercetării la fața locului în astfel de cazuri.
Pentru a elibera cât mai urgent traseul este oportun a marca locul aflării cadavrului, a mijlocului
de transport, a altor obiecte semnificative pentru cauză, de efectuat măsurările de rigoare, după
care de purces la efectuarea CFL însoțită de videoînregistrări.
In cadrul cercetarii se rezolva urmatoarele sarcini: - depistarea, fixarea si ridicarea urmelor si
altor probe materiale; - stabilirea situatiei de fapt; - determinarea starii tehnice a mijlocului de
transport; - organizarea cautării soferului care a parasit locul faptei; - stabilirea cauzelor si
conditiilor care au determinat sau favorizat comiterea accidentul rutier.
Obiectele tipice ce urmeaza a fi cercetate sunt: Portiunea de strada (drum) respectivă si
locurile aferente, cadavrul, mijlocul de transport. Pâna la inceputul cercetarilor trebuie de stabilit
hotarele locului faptei, care poate fi destul de întins, tipul învelisului de carosabil, profilul lateral
si longitudinal, lațimea si numarul de piste de circulație, starea drumului, eventualele defecte ale
carosabilului, prezenta si poziția bornelor kilometrice, a semnelor si semafoarelor etc.
Pentru a intelege mecanismul accidentului rutier o mare insemnatate are examinarea
urmelor pe carosabil. Acestea ofera posibilități de stabilire a tipului, genului mijlocului de
transport, particularitatile constructive și defectele pneurilor.
Dupa urmele lăsate de roți este posibil a stabili directia de deplasare a transportului. Urmele
de frînare ne pot oferi date despre viteza de deplasare a transportului, starea tehnica a
automobilului, locul tamponarii vehiculelor ș.a. In cazul accidentării pietonilor sunt caracteristice
urme de apasare de formă ovală fără deriorare a vopselei caroseriei transportului.
Rasturnarea, tamponarea, lovirea unor obstacole este insoțită de deteriorari consistente cu
rupturi de metal si desprinderi ale particulelor de loc si vopsea.
Mijlocul de transport este oportun al examina in urmatoarea consecutivitate: mai întâi partea
din fata, apoi dreapta lateral, spatele, stânga lateral, acoperisul, partea de desupt a vehiculului.
Este obligatoriu fixarea mijlocului de transport relativ la două repere solide prin fotografiere,
schiță. În procesul-verbal se fixează tipul, marca, num. De înmatriculare, deteriorările rezultate
din avarie, apoi se caută urme și ale materiale de probă (sînge, fire de păr, substanță cerebrală,
fragmente de vestimentație a victimei etc.)
Audierea martorilor-oculari: Are ca scop stabilirea datelor despre: - condițiile de percepere
a evenimentului; - situațiile si condițiile rutiere; - condițiile in care s-a produs accidentul; -
acțiunile soferului si altor personae dupa accident. Se determina: cine se afla la volan? Unde se
afla victima? Care a fost viteza transportului? Care era pozitia transportului pe carosabil? Vremea
si locul accidentului ? Ce urme s-au creat pe carosabil, pe mijlocul de transport? Cum se aflau
mijloacele de transport dupa accident?
Pentru o mai mare exactitate a reconstituirii tabloului incidentului martorii oculari pot fi
audiați la locul faptei sau să li se propună a alcătui schița locului faptei cu indicarea locului în
care ei se aflau la acel moment dar și alte obiecte ale configurației locului respectiv.
 Audiera soferului are ca scop stabilirea chestiunilor legate de: - persoana soferului si
particularitatile mijlocului de transport; - despre conditiile de circulatie rutiera; - depre
imprejurarile comiterii accidentului; - despre acțiunile soferului dupa accident. Important este să
stabilim ce măsuri au fost întreprinse de el pentru a evita consecințele grave (a frânat, a manevrat,
dacă a oferit ajutor victimei, cauza părăsirii locului faptei)
Expertiza medico-legala se dispune pentru a stabili caracterul leziunilor corporale,
mecanismul formarii lor, cauza decesului. Persoana care a condus automobilul se poate stabili
după leziunile corporale, urmele specifice autotraumelor rămase pe corpul prezumtivului șofer de
la elementele din salon, inclusiv și de la centura cuplată.
Experimentul de urmarire. De regula, aceasta se efectuează pentru a stabili viteza deplasarii
mijlocului de transport, a pietonului, a mecanismului accidentului și spațierii reciproce a
mijloacelor de transport, determinarea vizibilitatii de către sofer a anumitor obstacole din drum.
Experimentul se desfasoara mai cu seamă in situatia in care lipsesc urmele de frânare, nu se
admit experimente care se pot solda cu traumarea participanților, a prejudiciului material
(defectarea transportului, a semaforului etc.) Viteza deplasării poate fi stabilita prin 2 modalitati: -
determinarea perioadei de timp necesare transportului pentru a parcurge un anumit segment de
drum sau a măsurarii vitezei cu aparatul utilajelor tehnice respective. În primul caz se selectează
un segment de drum de cca 50-100m. Soferului i se propune să se deplaseze pe el cu viteza cu
care se deplasa înaite de accident.
Indicatorul de viteză al automobilului se acopera în prealabil cu un material etanș, timpul
consumat la parcurgerea distanței respective să fixează cu secundomerul.
In al doilea caz viteza se fixeaza cu radarului polițienesc, aflat in dotație la politia rutieră.
Dispunerea expertizelor Expertiza autotehnica se dispune pentru cercetarea evenimentului
accidental. Cercul de intrebari puse in fata expertizei pot reunite în trei grupe:
1) Se referă la viteza deplasării mijloacelor de transport si a pietonilor la momentul
accidentului, starea tehnica a transporturilor, caracterul defecțiunilor transporturilor.
2) Se refera la problematica aprecierii acțiunilor soferului de asigurare a cerintelor de
securitate a circulatiei. De exemplu, putea oare soferul sa evite tamponarea, adica avea el
posibilitatea tehnica sa evite coliziunea? Cum trebuia sa procedeze intr-o situație concretă?
3) Țin de stabilirea legaturii cauzale dintre acțiunile participanților la accident si consecințele
aparute, adica daca consecințele nefaste sunt rezultatul incălcării regulilor de circulatie?
Specificitatea expertizei autotehnice constă în aceea că la realizarea ei se iau în calcul ca date
primare nu numai obiectele materiale dar și circumstanțele fixate în procesul-verbal al cercetării
la fața locului, procesul-verbal al efectuării experimentului, certificatul serviciului meteo despre
starea timpului de atunci, certificatul despre profilul drumului și starea învelișului din zona
accidentului, date cu privire la durata de lucru a fazelor semaforului ș.a.
Expertiza substanțiologică (chimică judiciară) se dispune când este necesar a stabili
omogenitatea particulelor de lac și vopsea, de lubrificanți și carburanți, de încărcătură
pulverulentă sau lichidă, ridicate de la fața locului, corpul, vestimentația victimei, mijlocul de
transport. Expertiza traseologică este chemată să identifice mijlocul de transport după urmele
pneurilor, a detaliilor desprinse în cadrul tamponării vehiculelor, idnetificarea persoanei după
urmele digitale lăsate pe transportul respectiv, identificarea întregului după părțile componente.
Audierea invinuitilui. La momentul inaintării invinurii soferul cunoaste bine toate
circumstantele accidentului, de aceea ofiterul de urmarire trebuie sa se pregsteasca destul de bine
catre această audiere, folosind rezultatele expertizei și alte materiale de probă.