Sunteți pe pagina 1din 80

UNIVERSITATEA „SPIRU HARET” Facultatea de drept

CURS DE DREPT CIVIL

Anul III

prof. univ. dr. CORNELIU TURIANU

PARTEA I

CONTRACTE

SPECIALE

I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1. Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

După cum rezultă din î nsăşi definiţia contractului, vânzarea este un contract si- nalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.

Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin î ncheierea sa dă naştere la obligaţii reciproce î ntre părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul v ândut şi să-l garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.

Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite inte- rese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se o-bligă. Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să pri- mească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.

Vânzarea este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care ar face să existe şanse de câştig sau pierdere pentru ambele părţi contractante.

În principiu, vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul

acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului

îndată ce

părţile s-au învoit

cazurile special prevăzute de

lege vânzarea devine un contract solemn. De exemplu, terenurile – indiferent că sunt

vândut şi a preţului în momentul încheierii contractului („vinderea este perfectă

” – art. 1295 C. civ.).

Prin excepţie de la principiul consensualismului,

în

situate în intravilanul ori extravilanul localităţilor – pot fi înstrăinate (dobândite) prin acte juridice între vii, sub sancţiunea nulităţii absolute, numai dacă actul a fost încheiat în formă autentică.

Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheieri lui. Aceasta înseamna că, prin efectul realizării acordului de voinţă (solo consensu) şi independent de predarea lucrului vândut şi de plata preţului, operează şi transferul dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător.

Principiul transmiterii imediate (automate) a dreptului de proprietate (şi a riscu- rilor) din momentul încheierii contractului operează numai dacă sunt îndeplinite anu-

mite condiţii:

a) Vânzatorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;

b) Trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual (res certa);

c) Lucrul vândut trebuie să existe;

d) Trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specia-

lă pentru un moment ulterior încheierii contractului.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de vânzare-cumpărare trebuie să întru- nească diferite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte, sunt: consimţământul, capacitatea, obiectul (lucrul vândut şi preţul), o cauză licită şi, în contractele solemne, forma.

A. Consimţământul

Întrucât în ce priveşte consimţământul, principiul autonomiei de voinţă şi liber- tatea contractuală, precum şi momentul încheierii contractului, acestea sunt cunoscute de la teoria generală a obligaţiilor, iar în materia vânzării se aplică regulile dreptului comun, ne vom referi în cele ce urmează numai la anumite probleme specifice vânzării, şi anume:

a) Promisiunea unilaterală de vânzare (sau de cumpărare)

Este, de fapt, un antecontract, care dă naştere la un drept de creanţă, una din părţii fiind obligată faţă de cealaltă parte să vândă în viitor un anumit bun, beneficia- rul promisiunii putând opta în sensul de a-l cumpăra ori nu.

b) Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare

La fel ca şi cea unilaterală,este un antecontract, cu singura deosebire că în a- cest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului.

În cazul promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare, ale căror clauze antici- patorii au fost executate de părţi, s-a admis, necontestat, posibilitatea ca instanţa să pronunţe, în baza art. 1073 si 1977 C. civ. , o hotărâre care să ţină loc de act autentic de

vânzare-cumpărare.

c) Pactul de preferinţă

Este o variantă a promisiunii de vânzare prin care proprietarul unui bun se o- bligă ca, în cazul când îl va vinde, să acorde preferinţă unei anumite persoane, la preţ egal. De reţinut că în acest caz proprietarul bunului nu se obligă să-l vândă, ci numai să acorde preferinţă în cazul în care se va hotărî în acest sens.

d) Dreptul de preemţiune

În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentionează să-l vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare (drept de preemţiune) coproprietarilor, proprietarilor vecini, arendaşului şi statului (art. 48-49 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar si art. 9 din Legea arendării nr. 16/1994).

B. Capacitatea părţilor

Conform art. 1306 C. civ. , pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit prin le- ge. Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. De aceea, cazurile de incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege.

Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi spe- ciale. Aceste incapacităţi sunt interdicţii (prohibiţii) de a vinde şi cumpăra sau numai de a cumpăra, astfel:

a) Vânzarea între soţi este interzisă (art. 1307 C. civ. );

b) Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor

de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite);

c) Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru, nu

pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.);

d) Persoanale care administrează bunuri ce aparţin statului, comunelor, oraşelor,

municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308 pct. 3 C. civ.);

e) Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor adminis-

trativ-teritoriale care se vând prin mijlocirea lor (art. 1308 pct. 4 C. civ.);

f) Judecătorii, procurorii, avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de

drepturi litigioase care sunt de competenţa Curţii de Apel în a cărei circumscripţie

îşi exercită funcţia sau profesia (art. 1309 C. civ.);

g) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin lici-

taţie publică (art. 535 C. pr. Civ.);

h) Potrivit Constituţiei, cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de

proprietate asupra terenurilor (art. 41 alin. 2).

C. Obiectul contractului

Vânzarea-cumpărarea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două o- bligaţii (reciproce): obligaţia vânzatorului are ca obiect lucrul vândut, iar obligaţia cumărătorului are ca obiect preţul.

În lipsa acestor elemente, sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege, contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.

Lucrul vândut este obiectul prestaţiei vânzătorului şi trebuie să îndeplinească

următoarele condiţii:

a) Lucrul să fie în comerţ (în circuitul civil). Conform regulii generale prevă-

zute în art. 963 C. civ., numai lucrurile aflate în comerţ (in commercio) pot forma o-biectul

unui contract;

b) Lucrul să existe (existenţă actuală sau viitoare);

c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, ca la orice act ju-

ridic;

d) Vânzătorul să fie proprietarul lucrului vândut.

Preţul este obiectul prestaţiei cumpărătorului şi corespunde valorii lucrului

vândut. El trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

a) Preţul să fie stabilit în bani;

b)

Preţul să fie determinat sau determinabil;

c)

Preţul să fie sincer şi serios.

3.

Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante.

A. Obligaţiile vânzătorului

Vânzătorul are două obligaţii: să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-l garanteze contra evicţiunii şi contra viciilor.

a) Predarea lucrului vândut

Prin predare se înţelege punerea lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului (art. 1314-art. 1334 C.civ.). Obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut cuprinde şi accesoriile acestuia din urmă şi tot ce a fost destinat pentru uzul său perpetuu (art. 1325 C. civ.). În lipsa de stipulaţie contrară (expresă sau tacită), vânzătorul este obli- gat să predea, o dată cu lucrul vândut, şi fructele percepute după momentul transferării dreptului de proprietate (art. 1324 C. civ).

b) Obligaţia de garanţie a vânzătorului decurge din principiul că el trebuie să

facă tot ce-i stă în putinţă pentru a asigura cumpărătorului stăpânirea – liniştită şi uti- lă– a lucrului vândut (art. 1336 C. civ.).

Rezultă că obligaţia de garanţie are o dublă înfăţişare: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, aşadar, contra evicţiunii şi de utila folosinţă a lucrului, aşadar, contra viciilor.

B. Obligaţiile cumpărătorului

Cumpărătorul are două obligaţii principale: de a plăti preţul şi de a lua în primire lucrul vândut. Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuie- lile vânzării.

a) Plata preţului

În lipsă de stipulaţie contrară, cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea lucrului vândut (art. 1362 C. civ.).

b) Luarea în primire a lucrului vândut

Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea, suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării.

c) Suportarea cheltuielilor vânzării

Cumpărătorul mai este obligat – în lipsă de stipulaţie contrară - să plătească, drept accesoriu al preţului, cheltuielile vânzării (art. 1305 C. civ.), respectiv cheltuie- lile propriu-zise ale actului, taxele de timbru şi de autentificare –onorariul notarial-sau de publicitate imobiliară etc.

4. Varietăţi de vânzare

Regulile analizate în cele ce preced constituie dreptul comun în materia con- tractului de vânzare-cumpărare. Pentru unele varietăţi de vânzare, însă, Codul civil sau alte acte normative prevăd anumite reguli speciale.

A. Vânzarea după greutate, număr sau măsură

Această varietate de vânzare (pe unitate de măsură) are ca obiect lucruri de gen, dintr-un lot determinat, deci dintr-un gen limitat (genus limitatum) şi este necesar să se procedeze la cântărire, numărare sau măsurare, fie pentru individualizarea cantităţii vândute din lot, fie pentru determinarea preţului.

B. Vânzarea cu grămada (în bloc)

Nu trebuie să fie confundată cu vânzarea după greutate, număr sau măsură. A- ceastă vânzare are ca obiect o cantitate determinată prin masa ei (de exemplu, grâul aflat într-un hambar). În acest caz, şi preţul este determinat global, pentru întreaga cantitate.

C. Vânzarea (condiţională) pe încercate

Vânzarea pe încercate este un contract încheiat din momentul realizării acor- dului de voinţă, în care se prevede condiţia suspensivă a încercării lucrului de către cumpărător (art. 1302 C. civ.).

D.

Vânzarea pe gustate

Nu trebuie confundată cu vânzarea pe încercate. Sunt mărfuri (de exemplu, vinul), pe care cumpărătorul le gustă înainte de a le cumpăra. Aceste „vânzări” nu se socotesc încheiate decât după ce cumpărătorul a gustat marfa şi a declarat că îi convine (art. 1301 C. civ.). El o poate însă şi refuza pe simplul motiv că nu-i place.

E. Vânzarea cu pact de răscumpărare

Este o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe care şi - o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut- restituind preţul şi cheltuielile făcute de cumpărător- într-un anumit termen.

F. Vânzarea unei moşteniri

Este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros acest drept altei persoane (art. 1399-1401 C. civ.). De reţinut că ea poate avea loc numai după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrainată, sub sancţiunea nulităţii absolute (nulla est viventis hereditas), nici chiar cu consimţământul persoanei despre a cărei moştenire este vorba.

G. Vânzarea de drepturi litigioase şi retractul litigios

Dreptul litigios, supus unei contestaţii juridice, poate forma obiectul vânzării (cesiunii) indiferent că este un drept real sau de creanţă. Dacă s-a făcut o asemenea înstrăinare, adversarul cedentului (pârât sau reclamat în proces) are posibilitatea de a elimina din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios împreună cu cheltuieli şi dobânzi (art. 1402 C. civ.). Această operaţiune se numeşte retract litigios, iar cel ce îl exercită, retractant.

II. CONTRACTUL DE SCHIMB

1. Caracterele juridice ale contractului de schimb

Potrivit art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părţile – numite copermutanţi – îşi dau, respectiv, un lucru unul altuia.

schimbului nu poate fi o sumă de bani, caz în care contractul nu mai

este de schimb, ci de vânzare-cumpărare. Dar dacă ambele prestaţii au ca obiect o sumă de bani, nu mai avem, vânzare (un lucru în schimbul preţului – art. 1294 C. civ.), ci un contract de schimb.

Echivalentul

Din aceste precizări şi din definiţia de mai sus, rezultă că schimbul, ca şi vân- zarea, este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ şi consen- sual. De asemenea, schimbul este un contract translativ de proprietate, dar asemănă- tor vânzării – poate mijloci şi transmiterea altor drepturi reale sau drepturi de creanţă.

2. Aplicarea regulilor de la vânzare

Cum arătam, schimbul este foarte asemănător vânzării, deoarece, ca şi vânza- rea, râmâne un contract sinalagmatic, oneros-comutativ, consensual şi translativ de proprietate. Nu mai puţin, la vânzare există un vânzător şi un cumpărător, pe când la schimb, fiecare parte este, totodată, şi vânzător şi cumpărător. De aceea, schimbului îi sunt aplicabile regulile generale de la vânzare.

3. Reguli speciale

În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul din- tre contractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l-a predat, copermutantul primitor este îndreptăţit să refuze predarea lucrului promis în schimb, putând fi con- strâns numai a întoarce pe cel primit (art. 1407 C. civ.).

Rezultă implicit că, schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de predare nu este condiţionat de anularea contractului. În materie de vânzare, legea prevede numai posibilitatea suspendării plăţii preţului dacă există vreun pericol de evicţiune, dar numai până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune, ceea ce nu se aplică la schimb.

În materie de schimb, potrivit art. 1408 C. civ., copermutantul evins are alegerea între două acţiuni:

a) acţiunea prin care cere daune – interese, reprezentând echivalentul valoric

al lucrului primit din care a fost evins (asemănătoare acţiunii în garanţie pentru evicţiune în materie de vânzare);

b) acţiunea prin care cere întoarcerea lucrului său, reprezentând – în fond – o

acţiune în rezoluţiunea contractului.

4. Schimbul de imobile

Întrucât imobilele (inclusiv terenurile) nu sunt scoase din circuitul civil, ele pot forma obiectul contractului de schimb, fie că se schimbă proprietatea a două imobile, cu sau fără sultă, fie că în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil în- străinătorul primeşte alte drepturi.

Desigur, imobilele care nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpă- rare nu pot fi nici schimbate. Celelalte drepturi reale asupra imobilelor, în măsura în care pot fi dobândite, pot forma şi obiectul schimbului.

Pentru toate ipotezele în care un teren se schimbă cu un alt teren, legea preci- zează că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu respectarea drepturilor reale (art. 51 din Legea fondului funciar).

Dacă un teren este înstrăinat în schimbul unui alt lucru,

drepturile reale asupra

în materie de

terenului se menţin, regulile de publicitate imobiliară fiind aplicabile şi schimb.

III. CONTRACTUL DE DONAŢIE

1. Caracterele juridice ale contractului de donaţie

Aşa cum rezultă din însăşi definiţia contractului, acestea sunt: caracterul uni- lateral; caracterul de gratuitate; irevocabilitatea; caracterul translativ de proprietate şi solemnitatea.

a) Creând obligaţii doar în sarcina donatorului, donaţia este un contract unila-

teral. Donatorul nu îşi asumă nici o obligaţie faţă de donator, având în schimb o îndatorire

de recunoştinţă, care însă este de natură legală şi nu contractuală, fiind sancţionată cu revocarea donaţiei, în cazul în care donatorul se face vinovat de ingratitudine faţă de donator.

b) Caracterul gratuit al donaţiei constă în aceea că donatorulacceptă să dobân-

dească unul sau mai multe bunuri fără să se oblige la plata vreunui echivalent al bunurilor

respective.

c) Caracterul irevocabil. Se ştie că orice contract are forţă obligatorie între

părţi. Acest lucru rezultă din prevederile art. 969 C. civ., potrivit cărora „convenţiile legal

făcute au putere de lege între părţile contractante”.

Dar, irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu

numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind fomrmarea lui.

o condiţie de valabilitate pentru

d) Contractul de donaţie este, în principiu, translativ de proprietate. Uneori, e- fectul translativ de proprietate este subsecvent încheierii contractului de donaţie. Acesta este cazul, de pildă, al contractelor de donaţie imobiliară, unde drepturile reale se strămută, se modifică şi se sting – chiar şi între părţile contractante – numai prin formalitatea înscrierii dreptului în cartea funciară (art. 22, 61 si 72 din Legea nr. 7/1996).

2. Condiţiile de validitate ale contractului de donaţie

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de donaţie trebuie să întrunească diferite elemente – care, conform regulilor generale în materie de contracte sunt: consimţă- mântul, capacitatea, obiectul, o cauză licită – insistând însă aici numai asupra celor care prezintă unele particularităţi.

A. Obiectul contractului

Prezintă unele particularităţi ce se cer a fi examinate.

Astfel, dintre lucrurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul donaţiei (art. 702 si 965 C. civ.). După deschiderea succesiunii, moştenitorul poate înstrăina universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, inclusiv cu titlu gratuit, deci prin donaţie.

Tot astfel, dacă donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra altei persoane, decât cea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar nu imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţu- lui către vânzător.

B. Condiţii de formă

Conform art. 813 C. civ., toate donaţiile se fac prin act autentic. Ceea ce în- seamna că, prin derogare de la regula consensualismului consacrată prin art. 969 C.civ., în materia contractelor, art. 813 C. civ. impune contractului de donaţie cerinţa ad validitatem a formei autentice, simplul consimţământ al părţilor nefiind suficient pentru naşterea contractului de donaţie.

Cum însă, în momentul în care ia fiinţă contractul de donaţie este cel

al acceptării

ofertei de donaţie, realizarea acordului de voinţe al părţilor prezintă diferenţe după cum se

face între persoane prezente sau între absenţi.

a) Ipoteza realizării simultane a acordului de voinţe nu ridică, în principiu,

probleme, donatorul şi donatarul prezentându-se la notar, unde îşi dau consimţămân-

tul fiecare şi semnează actul autentic, părţile putând încheia actul şi prin mandatari, situaţie

în care se cere, totuşi, ca mandatul să fie autentic, întocmai ca şi actul de do- naţie însuşi.

b) În cazul în care contractul de donaţie se încheie între absenţi, prin ofertă şi

acceptare separate, atât oferta de a dărui, cât şi acceptarea trebuie să fie făcute în formă

autentică, altfel nu vor produce efecte juridice, fiind nule absolut cu toate consecinţele respective.

C. Capacitatea părţilor

Legislaţia noastră conţine anumite dispoziţii speciale (derogatorii de la regulile generale) cu privire la capacitatea părţilor contractante, stabilind anumite incapaci- tăţi speciale de a dispune şi a primi prin intermediul contractului de donaţie.

a) Incapacitatea de a dispune prin donaţie

Aşa cum rezultă din art. 129 alin. 1-3 si art. 133 alin. 3 combinat cu dispoziţii- le art. 105 alin. 3 si art. 142 din Codul familiei, minorii şi persoanele puse sub inter-dicţie judecătorească nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotito- rului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare.

b) Incapacităţile de a primi prin donaţie

În această privinţă trebuie avute în vedere mai multe dispoziţii legale, şi anu-

me:

- Potrivit art. 808 C. civ. , „este capabil de a primi prin donaţiune între

vii

oricine este conceput în momentul donaţiunii”. Per a contrario, rezultă că sunt incapabile

de

a primi prin donaţie persoanele fizice neconcepute. În ceea ce priveşte persoanele juridice,

acestea, în principiu, nu au capacitatea de a primi donaţii până în momentul în care

dobândesc personalitate juridică în condiţiile legii.

- O altă incapacitate de a primi donaţii este cea prevăzută de art. 810

C. civ. care dispune că: „Doctorii în medicină sau chirurgie, ofiţerii de sănătate şi spiţerii (deci, medicii şi farmaciştii n.n), care au tratat o persoană de boală de care moare, nu pot profita de dispoziţiile între vii sau testamentare, ce dânsa a făcut-o în favoare-le în cursul acelei boli”.

- Trebuie să facem precizarea, prevăzută, de altfel, expres prin art. 810

alin. 2 C. civ. , că aceleaşi reguli menţionate mai sus sunt aplicabile şi preoţilor care asistă pe donator în cursul ultimei sale boli.

- O altă categorie de persoane incapabile de a primi donaţii sunt mino-

rii şi interzişii.

- Art. 816 C. civ. Prevede că Surdo-mutul ce nu ştie să scrie nu poa-

te accepta o donaţiune decât cu asistarea unui curator special numit de autoritatea tutelară,

după regulile stabilite pentru minori”.

- Nu au capacitatea de a primi donaţii cetăţenii străini şi apatrizii. Potri-

vit art. 41 alin. 2 din Constituţia României, „Cetăţenii străini şi apatrizii nu pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor”. Deci, aceste categorii de cetăţeni nu pot primi nici donaţii având ca obiect dreptul de proprietate asupra terenurilor.

Nerespectarea incapacităţilor – atât de a face, cât şi de a primi donaţii – se sancţionează, de regulă, numai cu nulitatea relativă a contractului. În unele cazuri, însă, când incapacităţile sunt dictate de interese de ordine publică, sancţiunea este nulitatea absolută a contractului.

A. Principiul irevocabilităţii donaţiilor

Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Irevocabilitatea dona- ţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II).

Pentru delimitarea câmpului de aplicaţie a principiului irevocabilităţii, am exa- minat amănunţit şi cazurile, expres prevăzute de lege, în care donaţiile (în principiu irevocabile) sunt totuşi revocabile. Astfel, art. 829 C. civ. precizează: „Donaţiunea între vii se revocă pentru neîndeplinirea condiţiilor care s-au făcut, pentru ingratitu- dine şi pentru naştere de copil în urma donaţiunii”. Aceste cazuri de revocare sunt aplicabile tuturor donaţiilor, dar există şi donaţii care, prin excepţie de la regula irevocabilităţii, sunt revocabile prin ele însele, în această categorie intrând donaţiile de bunuri viitoare (art. 821 C. civ.) şi donaţiile între soţi (art. 937 C. civ).

3. Efectele contractului de donaţie

Dacă este valabil încheiată, donaţia, fiind un contract unilateral, naşte, în prin- cipiu, obligaţii doar în sarcina donatorului. Prin excepţie, însă, donaţia poate da naş-

tere la unele obligaţii şi în sarcina donatorului. De asemenea, există şi efecte care se în raporturile cu terţii.

a) Obligaţiile donatorului

Principala obligaţie a donatorului este aceea că, după încheierea contractului

de donaţie, să predea bunul dăruit, potrivit clauzelor stabilite şi să-l păstreze până la predare,

răspunzând de pierderea sau deteriorarea lui provenită din culpă.

O

altă obligaţie a donatorului este aceea de garanţie.

b)

Obligaţiie donatarului

În

cazul donaţiilor pur gratuite, donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie faţă

de donator, afară de aceea de recunoştinţă, care este sancţionată cu revocarea donaţiei pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.).

În cazul donaţiilor cu sarcina (sub modo), însă, donatarul este ţinut să le exe-

cute întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice.

4. Donaţiile simulate, indirecte şi darurile manuale

A. Donaţiile simulate

Simulaţia în materie de donaţii se întâlneşte sub forma donaţiei deghizate, as- cunsă sub aparenţa unui contract cu titlu oneros, şi sub forma interpunerii de persoa- ne, prin care se ascunde adevăratului beneficiar al liberalităţii.

a) Donaţia este deghizată când, conform actului public, ea apare încadrată în-

tr-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci, în acest caz, actul public este simulat, neadevărat şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a

contractului secret).

b) În cazul donaţiei prin interpunere de persoane, simulaţia nu vizează natura

ra gratuită a contractului, ci persoana adevăratului donator.

B. Donaţiile indirecte

„Donaţiile” indirecte sunt acte juridice încheiate (nesimulat) cu intenţia de a

gratifica, dar înfăptuite pe calea unui act juridic diferit de contractul de donaţie.

Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei „donaţii” indirecte sunt:

renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia.

C.

Darurile manuale

Darul manual reprezintă o categorie specială de donaţie pentru validitatea că- reia se cer două elemente: a) acordul de voinţă pentru a transfera şi dobândi un drept cu titlu gratuit şi b) tradiţiunea, predarea efectivă şi reală (materială) a bunului dăruit.

IV. CONTRACTUL DE LOCAŢIUNE

1. Caracterele juridice ale contractului de locaţiune

a) Locaţiunea este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obli-

gaţii reciproce între părţi: locatorul se obligă să asigure folosinţa vremelnică a lucru-

lui închiriat, iar locatarul se obligă să plătească locatorului preţul locaţiunii.

b) Locaţiunea este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante urmăresc un interes propriu patrimonial.

c) Locaţiunea este un contract comutativ, în care existenţa şi întinderea obligaţii-

lor sunt cunoscute de părţi din momentul încheierii contractului şi nu depind ca în contractele aleatorii, de îndeplinirea sau neîndeplinirea evenimentului viitor şi incert prevăzut în contract; evenimentul care profită uneia dintre părţi determină o pierdere pentru cealaltă parte.

d) Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul – fie şi tacit –

al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate.

e)

Locaţiunea este un contract cu executare succesivă, în timp.

2.

Condiţiile de validitate ale contractului de locaţiune

Pentru a fi valabil încheiat, contractul de locaţiune trebuie să întrunească dife- rite elemente, care, conform regulilor generale în materie de contracte, sunt:

A. Capacitatea părţilor

Atât locatarul cât şi locatorul trebuie să aibă capacitatea, respectiv, să îndepli- nească condiţiile cerute pentru a face acte de administrare, căci locaţiunea este, în principiu, un act de administrare.

În cazul imobilelor, însă, dacă durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, ea este considerată de lege ca un act de dispoziţie şi, în consecinţă, părţile trebuie să aibă

capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de dispoziţie.

B. Obiectul contractului

Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere la două obligaţii (reci- proce): obligaţia locatorului are ca obiect lucrul închiriat, iar obligaţia locatarului are ca obiect preţul locaţiunii.

a) Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil,

corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile

cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă. Aceasta înseamnă că obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual determinate). Un lucru viitor poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă (art. 965 C. civ.).

b) Preţul pe care locatarul îl plăteşte în schimbul folosinţei lucrului se numeş-

te chirie. Chiria se fixează în raport cu durata contractului, fie global, fie pe unităţi de timp

(ziua, luna, anul etc.) şi se plăteşte la termenele stipulate, de regulă în mod succesiv.

3. Efectele contractului de locaţiune

Prin efectele unui contract se înteleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante.

A. Obligaţiile locatorului

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că locatarului folosinţa lucrului în tot timpul locaţiunii.

a) Obligaţia de predare

acesta

trebuie

să asigure

Predarea lucrului dat în locaţiune se poate cere la termenul convenit de părţi (imediat dacă nu s-a prevăzut un termen) şi – în lipsă de stipulaţie contrară – la locul unde se găsea lucrul în momentul contractării şi cu cheltuiala locatorului.

b) Obligaţia efectuării reparaţiilor

Locatorul trebuie să menţină lucrul în stare de a servi la întrebuinţarea pentru care a fost închiriat (art. 1421 alin. 2 C. civ.). Pentru aceasta, locatorul trebuie să efectueze reparaţiile necesare în tot timpul locaţiunii, dacă în cursul ei bunul are nevoie de reparaţii (reparaţii capitale, degradări provenind din uzul normal al lucrului sau cauzate fortuit,

inclusiv viciile de construcţie şi la părţi comune ale imobilului folosite de mai mulţi locatari).

c) Obligaţia de garanţie de care este ţinut locatorul se aseamănă cu obligaţia

de garanţie a vânzătorului, cu deosebirea că, în caz de vânzare, dreptul transmis şi garantat este proprietatea, iar în caz de locaţiune, dreptul transmis şi garantat este fo- losinţa liniştită şi utilă a lucrului.

În virtutea obligaţiei de garanţie, locatorul răspunde de tulburările provenite:

din propria sa faptă; de la terţi; din viciile lucrului, dacă prin aceste tulburări se aduce o atingere serioasă folosinţei.

d) Viciile lucrului

Locatorul răspunde pentru viciile (defectele, stricăciunile) ascunse ale lucrului care îi împiedică locatarului întrebuinţarea (art. 1422 C.civ.).

B. Obligaţiile locatarului

Locaţiunea – fiind un contract sinalagmatic – dă naştere unor obligaţii corela- tive şi în sarcina locatarului.

a) Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar şi potrivit desti-

naţiei (art. 1429 alin. 1 C. civ.). Obligaţia de a întrebuinţa lucrul ca un bun proprietar

implică obligaţia de a întreţine lucrul în tot timpul locaţiunii în stare de întrebuinţare astfel cum a fost predat.

b) Plata chiriei

Conform art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la ter- menele stipulate. În lipsă de stipulaţie contrară, plata se face – conform regulilor generale (art. 1104 C. civ.) – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă.

c) Restituirea lucrului

După încetarea locaţiunii, locatarul trebuie să restituie lucrul în starea în care a fost predat conform inventarului făcut.

4. Încetarea locaţiunii

Pe lângă acordul de voinţă al părţilor (rezilierea convenţională), contractul de lo- caţiune încetează prin:

a) Denunţarea unilaterală

Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia respectării terme- nului de preaviz (art. 1436 alin. 2 C. civ.).

b) Expirarea termenului

Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor sau, în lipsa clauzei, de lege (art. 1450-1451 C. civ.), locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a termenului, fără a mai fi nevoie de o inştiinţare prealabilă.

c) Rezilierea pentru neexecutare

Neexecutarea obligaţiilor de către una din părţi dă dreptul celeilalte părţi de a cere – după punerea în întârziere a debitorului –rezilierea contractului cu daune-inte- rese (art. 1453 C. civ).

d) Pieirea lucrului

Dacă pieirea este totală, contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai poate asigura locatarului folosinţa lucrului. Dacă lucrul a pierit numai în parte, rezilierea este judiciară, locatarul putând cere, după împrejurări, fie o scădere de preţ, fie desfacerea contractului, dacă partea pierită din lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că fără acea parte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la încheierea contractului.

e) Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului atrage desfacerea contractu-

lui de locaţiune, căci locatorul nu mai este în măsură să asigure locatarului folosinţa lucrului.

f) Efectele înstrăinării lucrului (imobilului) prin acte între vii

Conform art. 1416 C. civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul – chiar dacă nu s-a obligat în acest sens – este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte de vânzare.

V. CONTRACTUL DE ÎNCHIRIERE A SUPRAFEŢELOR LOCATIVE

1. Noţiunea şi caracterele juridice ale contractului de închiriere

Închirierea este un contract prin care o persoană, numită locator, se obligă să asigure altei persoane, numită locatar (chiriaş), folosinţa temporară, totală sau parţială, a unei suprafeţe locative în schimbul unei sume de bani, numită chirie.

Ca şi locaţiunea, închirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, de regulă consensual, cu executare succesivă, care transmite drep- tul de folosinţă temporară a suprafeţei locative.

Rezultă că închirierea se deosebeşte de locaţiunea de drept comun prin obiec- tul ei specific: suprafaţa locativă. Astfel, închirierea este calificată în literatura de specialitate ca o varietate a contractului de locaţiune de drept comun, iar nu contract special distinct.

2. Domeniul de aplicare a legislaţiei locative

În prezent, Legea locuinţei (Legea nr. 114/1996), completată prin Normele metodologice de punere în aplicare a prevederilor acestei legi, înlocuieşte şi abrogă (în cea mai mare parte) Legea nr. 5/1973 privind administrarea fondului locativ şi reglementarea raporturilor dintre proprietari şi chiriaşi.

Aşadar, în prezent, Legea nr. 5/1973 fiind în cea mai mare parte abrogată, rămân aplicabile numai dispoziţiile sale privitoare la normarea şi închirierea suprafe- ţelor locative – cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie – care fac parte din fondul locativ de stat (fostă „proprietate socialistă de stat”, în prezent proprietatea statului, unităţilor administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comer- ciale cu capital majoritar de stat). Cu privire la regimul juridic actual al folosinţei şi închirierii locuinţelor proprie- tate particulară în lumina modificărilor adoptate prin Legea nr. 114/1996 – se im- pun următoarele precizări:

a) Locuinţele proprietate particulară situate în mediul rural au fost şi sunt su-

puse închirierii potrivit dreptului comun prevăzute în Codul civil referitoare la naşterea, exercitarea şi încetarea dreptului de folosinţă, inclusiv posibilitatea denun- ţării unilaterale a contractului de locaţiune încheiat pe timp nedeterminat sau reînnoit tacit în cazul celui încheiat pe termen.

b) În ce priveşte, însă, folosinţa şi închirierea locuinţelor proprietate particula-

ră situate în mediul urban (oraşe, municipii), urmează a deosebi între regimul juridic al

contractelor încheiate de chiriaşi cu proprietari particulari până la data de 1 ianua- rie 1990 şi cel al contractelor de închirierea încheiate după această dată:

- Întrucât contractele de închiriere având ca obiect locuinţe proprietate

particulară încheiate până la 1 ianuarie 1990, aflate în curs de executare la data intră- rii în vigoare a Legii nr. 17/1994, au fost prelungite (reînnoite) de drept pe o perioadă de 5 ani, dreptul de folosinţă al chiriaşului încetează după expirarea acestui termen şi proprietarul va putea relua folosinţa şi dispune de locuinţă în condiţiile prevăzute de lege pentru locuinţele proprietate particulară.

Potrivit art. 5 din

Legea nr. 17/1994, prelungirea (reînnoirea) de

- drept a contractelor de închiriere nu se aplică contractelor de închiriere încheiate de chiriaşi cu proprietari particulari după 1 ianuarie 1990.

3. Efectele contractului de închiriere

Prin efectele unui contract se înţeleg obligaţiile pe care contractul le crează în sarcina părţilor contractante.

A. Obligaţiile locatorului

Toate obligaţiile locatorului decurg din principiul că el trebuie să asigure folo- sinţa normală a locuinţei în tot timpul închirierii (obligaţie de a face). Pentru aceasta:

a) Locatorul este obligat să predea suprafaţa locativă închiriată în stare de nor-

mală folosinţă;

b) Locatorul trebuie să menţină suprafaţa locativă în stare de a servi la între-

buinţarea pentru care a fost închiriată. Pentru aceasta, proprietarul este obligat să întreţină, să repare şi să înlocuiască, parţial sau total, elementele de instalaţii aferente clădirii, şi anume, ascensorul, hidroforul, instalaţiile de încălzire centrală şi de preparare a apei calde, punctele termice şi crematoriile, astfel încât să asigure o bună funcţionare a acestora pe toată durata închirierii.

B. Obligaţiile locatarului

În mod corelativ, locatarului îi revin următoarele obligaţii:

a) Folosirea locuinţei potrivit destinaţiei

El nu are dreptul să execute modificări de spaţii sau alte modificări constructi- ve şi nici să schimbe în mod abuziv destinaţia spaţiului închiriat.

b) Întreţinerea locuinţei

Locatarul trebuie să întreţină în bune condiţii suprafaţa locativă, întrucât la

mutare trebuie să o predea în stare de folosinţă şi de curăţenie, ţinându-se seama de starea în care a fost închiriată şi cu obiectele de inventar trecute în procesul-verbal de predare-primire la mutarea sa în locuinţă.

c) Plata cotelor din cheltuielile comune

Locatarul este obligat să plătească cu regularitate cotele ce-i revin din cheltuie- lile de întreţinere şi reparare a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii şi în întregime, pentru toate persoanele cu care locuieşte (cheltuielile pentru apă, canalizare, iluminat, încălzire, precum şi alte cheltuieli ce decurg din folosirea părţilor şi instalaţiilor comune ale clădirii).

d) Plata chiriei

Chiria datorată pentru locuinţa deţinută în clădirile din fondul locativ de stat se reţine pe ştatul de plată din retribuţia lunară. În celelalte cazuri, chiria trebuie să fie plătită în condiţiile prevăzute în contract.

4. Încetarea contractului de închiriere

A. Încetarea contractului prin act unilateral de voinţă

a) Denunţarea contractului de către locator

În materia specială a legislaţiei locative, locatorul nu poate denunţa unilateral contractul de închiriere. El poate cere desfacerea contractului şi evacuarea chiriaşului numai pentru motivele şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 24 din Legea nr. 5/1973).

Denunţarea contractului de către locator poate produce efecte numai în cazul contractelor care sunt guvernate de dispoziţiile Codului civil şi care au fost încheiate pe durată nedeterminată. Acesta este cazul contractelor de închiriere având ca obiect locuinţa proprietate particulară, al contractelor de subînchiriere şi al locuinţelor cu destinaţie specială (de serviciu, de intervenţie ori de protocol).

b) Denunţarea contractului de către locatar

Spre deosebire de locator, locatarul are dreptul să denunţe unilateral contrac- tul, cu condiţia de a anunţa, în scris, locatorul cu cel puţin 30 de zile înainte de mutarea din locuinţa închiriată.

B. Evacuarea locatarului

a)Evacuarea pe cale administrativă a persoanelor care ocupă o suprafaţă locativă din fondul locativ de stat poate avea loc numai în cazurile expres prevăzute de lege, şi anume:

- evacuarea prin decizia organelor administraţiei publice locale;

- evacuarea prin hotărâre a Guvernului;

- Evacuarea pe cale judecătorească (evacuarea din suprafeţele locative

cu destinaţie specială, ca urmare a încetării raporturilor de muncă; evacuarea ca urmare a pierderii dreptului de folosinţă prin neuz; evacuarea pentru săvârşirea de fapte culpabile etc.).

VI. CONTRACTUL DE ARENDARE

1. Caracterele juridice ale contractului de arendare

a) Arendarea este un contract sinalagmatic (bilateral), întrucât dă naştere la o-

bligaţii reciproce între părţi: arendatorul se obligă să asigure folosinţa sau

rea temporară a bunurilor agricole, iar arendaşul se obligă să plătească arenda.

exploata-

b) Arendarea este un contract esenţialmente cu titlu oneros întrucât ambele părţi urmăresc un interes patrimonial propriu, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă.

c) Arendarea este un contract comutativ, întrucât existenţa şi întinderea obliga-

ţiilor părţilor sunt cunoscute din momentul încheierii contractului.

d) Arendarea este un contract cu executare succesivă, în timp.

e) Arendarea este un contract netranslativ de proprietate, ca şi locaţiunea. Aren-

darea transmite doar dreptul de folosinţă a bunurilor agricole pentru o durată determi-

nată.

f) Arendarea este un contract care se încheie intuitu personae în ce priveşte per-

soana arendaşului.

g) Arendarea este un contract solemn, întrucât Legea arendării prevede ca pen-

tru naşterea sa valabilă (deci, ad validitatem) este necesară respectarea anumitor formalităţi.

2. Condiţiile de validitate ale contractului de arendare

După cum am văzut, contractul de arendare trebuie să fie încheiat, ad validitatem, în formă scrisă şi înregistrat la consiliul local. Întrucât în privinţa consimţământului şi cauzei nu se pun probleme deosebite faţă de dreptul comun, urmează să precizăm aici ce condiţii prevede legea privitor la:

a) Părţile contractante

Potrivit Legii arendării, părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice (art. 3 alin. 1).

- În calitate de arendator, contractul poate fi încheiat de către proprietar, uzu-

fructuar sau alt deţinător legal al bunurilor care formează obiectul contractului şi care are

capacitatea, respectiv îndeplineşte conditiile necesare pentru încheierea contractului de locaţiune.

- În calitate de arendaş, contractul poate fi încheiat numai de către persoane fizice care

sunt cetăţeni români cu domiciliul în România, iar dacă arendaşul este persoană juridică, el trebuie să aibă naţionalitate română, sediul în România şi ca obiect de activitate exploatarea

bunurilor agricole (art. 3 alin. 2 si 3).

b) Obiectul contractului

Arendarea, fiind un contract sinalagmatic (bilateral) are un obiect dublu: bunurile arendate şi preţul plătit de arendaş, numit arendă.

- Bunul arendat

Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi, plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole etc., precum şi animalele, construcţiile de orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art. 1).

-Preţul plătit de arendaş, numit arendă

Spre deosebire de Codul civil, care a lăsat la libera apreciere a părţilor stabilirea preţului arendării, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei cantităţi de produse (arendarea pe fructe), Legea nr. 16/1994 prevede stabilirea arendei într-

o cantitate determinată de produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie.

c) Termenul arendării

Spre deosebire de locaţiunea de drept comun (care poate fi contractată fără precizarea termenului), conform Legii nr. 16/1994, contractul de arendare trebuie să prevadă obligatoriu durata arendării (art. 7 alin. 1). Astfel, că regula generală, durata arendării nu poate fi mai mică de 5 ani (art. 7 alin. 2).

3. Efectele contractului de arendare

Legea nr. 16/1994 a consacrat puţine texte reglementării obligaţiilor părţilor în contractul de arendare. În completarea lor se aplică regulile de drept comun privind locaţiunea.

A. Obligaţiile arendatorului

Potrivit art. 8 alin. 1, arendatorul are următoarele obligaţii:

a) Obligaţia de predare a bunurilor arendate la termenul şi în condiţiile stabili-

te;

b) Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii totale sau parţiale provenind din

propria faptă sau de la terţi;

c)

Obligaţia respectării dreptului de preemţiune al arendaşului persoană fizică.

B.

Obligaţiile arendaşului

Potrivit art. 8 alin. 2, arendaşul are următoarele obligaţii:

naţiei;

a)

Obligaţia de a folosi bunurile agricole ca un bun proprietar şi potrivit desti-

b) Plata arendei;

c)

4.

Restituirea bunurilor agricole arendate.

Încetarea contractului de arendare

A. Reguli de drept comun. Derogări

Aşa cum am văzut, în cazul neexecutării obligaţiilor se poate cere prin justiţie rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. În caz de pieire – totală sau parţială – a bunurilor arendate, precum şi în cazul desfiinţării titlului arendatorului sunt aplicabile, de asemenea, regulile dreptului comun.

În schimb, denunţarea unilaterală (ca mod de încetare a contractului de locaţiune încheiat pe durată nedeterminată) nu este aplicabilă arendării, deoarece ea se încheie pe o durată determinată.

B. Expirarea termenului

Conform Legii nr. 16/1994, „contractul de arendare poate fi reînnoit potrivit înţelegerii părţilor şi cu respectarea prevederilor prezentei legi” (art. 12 alin. 1).

VII. CONTRACTUL DE ANTREPRIZĂ

1. Caracterele juridice ale contractului de antrepriză

a) Antrepriza este un contract sinalagmatic (bilateral) întrucât dă naştere la obligaţii

reciproce între părţi: antreprenorul se obligă să execute pe riscul său o anumită lucrare, iar

clientul se obligă să plătească antreprenorului preţul lucrării.

b) Antrepriza este un contract cu titlu oneros, în care ambele părţi contractante

urmăresc un interes propriu patrimonial.

c) Antrepriza este un contract comutativ, deoarece existenţa şi întinderea obligaţiilor

reciproce sunt cunoscute de părţi de la încheierea contractului şi nu depind, ca în contractele

aleatorii, de un eveniment viitor şi incert, care face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.

d) Antrepriza este un contract cu executarea succesivă, în timp.

e) Antrepriza este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord

de voinţă al părţilor (solo consensu).

2.

Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză

Deoarece în materia antreprizei sunt aplicabile regulile de drept comun privind condiţiile de validitate ale contractului (obiect, consimţământ, cauză etc.), urmează să facem

numai o precizare referitoare la capacitatea de exerciţiu a părţii contractante.

Clientul trebuie să aibă, respectiv să îndeplinească condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea fie a actelor de administrare, fie a actelor de dispoziţie, după cum contractul reprezintă un act de administrare a patrimoniului (de exemplu, reparaţii curente la un imobil) sau un act de dispoziţie (de exemplu, construirea unei case).

În schimb, antreprenorul trebuie să aibă, exerciţiu.

în

toate

cazurile, capacitatea deplină de

3. Reguli generale cu privire la contractul de antrepriză

A. Problema riscurilor

a) Riscul lucrului

În materia contractului de antrepriză, potrivit regulilor generale, riscul pieirii fortuite a lucrului (materialelor) este suportat de proprietar (res perit domino).

b) Riscul contractului este suportat, în toate cazurile, de antreprenor, deoarece acesta s-a obligat pe riscul său şi este debitorul obligaţiei imposibil de executat (res perit debitori).

B. Recepţia lucrării

Clientul este obligat să recepţioneze şi să ia in primire lucrarea după termina- rea ei integrală. În cazul unui lucru ce se măsoară sau care are mai multe bucăţi, recepţia se poate face şi pe părţi, iar părţile plătite de client se prezumă că au fost verificate, recepţionate (art. 1482 C. civ.).

C. Răspunderea antreprenorului

a) Răspunderea pentru neexecutare

În caz de neexecutare a lucrării, antreprenorul răspunde faţă de client potrivit

dreptului comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea antreprenorului la executarea lucrării sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii).

b) Răspunderea pentru viciile lucrului

Recepţia lucrării din partea clientului fără obiecţii şi rezerve echivalează cu descărcarea antreprenorului şi decade pe client din dreptul de a invoca ulterior viciile aparente ale lucrării. Pentru aceste vicii, răspunderea antreprenorului poate fi angajată numai dacă, potrivit legii sau contractului, el datorează garanţie, în cadrul termenului stabilit, pentru lucrarea efectuată. Antreprenorul răspunde însă, în toate cazurile, pentru viciile ascunse ale materialelor procurate de el şi ale lucrării, după ce a fost recepţionată de către client şi chiar dacă lucrarea nu a fost executată de către el personal (art. 1487 C.civ.).

4. Încetarea contractului

Potrivit Codului civil, contractul de antrepriză încetează („se desfiinţează”) prin moartea meseriaşului, arhitectului sau antreprenorului (art. 1485).

Întrucât contractul se formează intuitu personae aptitudinile antreprenorului având importanţă chiar dac