Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Facultatea de drept
Anul III
PARTEA I
CONTRACTE SPECIALE
I. CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE
După cum rezultă din însăşi definiţia contractului, vânzarea este un contract si-
nalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ, consensual şi translativ de proprietate.
Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite inte-
rese patrimoniale, adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se o-bligă.
Vânzătorul urmăreşte să primească preţul, iar cumpărătorul urmăreşte să pri-
mească bunul cumpărat în schimbul preţului stabilit.
A. Consimţământul
2
La fel ca şi cea unilaterală,este un antecontract, cu singura deosebire că în a-
cest caz oricare dintre părţi poate cere încheierea contractului.
c) Pactul de preferinţă
d) Dreptul de preemţiune
În cazul în care proprietarul unui teren agricol din extravilan intentionează să-l
vândă, legea conferă un drept prioritar la cumpărare (drept de preemţiune) coproprietarilor,
proprietarilor vecini, arendaşului şi statului (art. 48-49 din Legea nr. 18/1991 a fondului
funciar si art. 9 din Legea arendării nr. 16/1994).
B. Capacitatea părţilor
Conform art. 1306 C. civ. , pot cumpăra toţi cei cărora nu le este oprit prin le-
ge. Deci, regula este capacitatea, iar incapacitatea, excepţia. De aceea, cazurile de
incapacitate sunt expres si limitativ prevazute de lege.
b) Conform art. 1308 pct. 1 C. civ., tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor
de sub tutela lor (cât timp socotelile definitive ale tutelei n-au fost date şi primite);
c) Mandatarii, atât convenţionali, cât şi legali, împuterniciţi a vinde un lucru, nu
pot să-l cumpere (art. 1308 pct. 2 C. civ.);
3
municipiilor sau judeţelor nu pot cumpăra bunurile aflate în administrarea lor (art. 1308
pct. 3 C. civ.);
g) Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunuri imobile care se vând prin lici-
taţie publică (art. 535 C. pr. Civ.);
C. Obiectul contractului
În lipsa acestor elemente, sau dacă ele nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de lege,
contractul de vânzare-cumpărare nu poate fi considerat valabil încheiat.
a) Lucrul să fie în comerţ (în circuitul civil). Conform regulii generale prevă-
zute în art. 963 C. civ., numai lucrurile aflate în comerţ (in commercio) pot forma o-biectul
unui contract;
c) Lucrul să fie determinat sau determinabil, licit şi posibil, ca la orice act ju-
ridic;
4
b) Preţul să fie determinat sau determinabil;
A. Obligaţiile vânzătorului
B. Obligaţiile cumpărătorului
a) Plata preţului
5
Corelativ cu obligaţia de predare a vânzătorului, cumpărătorul este obligat să
ia în primire lucrul vândut la locul şi la termenul la care vânzătorul este obligat să-l predea,
suportând şi cheltuielile ridicării de la locul predării.
4. Varietăţi de vânzare
6
D. Vânzarea pe gustate
Este o vânzare supusă unei condiţii rezolutorii exprese, care constă în facultatea pe
care şi - o rezervă vânzătorul de a relua lucrul vândut- restituind preţul şi cheltuielile făcute
de cumpărător- într-un anumit termen.
Este un contract prin care titularul unui drept succesoral înstrăinează cu titlu oneros
acest drept altei persoane (art. 1399-1401 C. civ.). De reţinut că ea poate avea loc numai
după deschiderea moştenirii. Moştenirea nedeschisă nu poate fi înstrainată, sub sancţiunea
nulităţii absolute (nulla est viventis hereditas), nici chiar cu consimţământul persoanei despre
a cărei moştenire este vorba.
Dreptul litigios, supus unei contestaţii juridice, poate forma obiectul vânzării
(cesiunii) indiferent că este un drept real sau de creanţă. Dacă s-a făcut o asemenea
înstrăinare, adversarul cedentului (pârât sau reclamat în proces) are posibilitatea de a
elimina din proces pe cesionar, plătindu-i suma cu care a cumpărat dreptul litigios împreună
cu cheltuieli şi dobânzi (art. 1402 C. civ.). Această operaţiune se numeşte retract litigios, iar
cel ce îl exercită, retractant.
Potrivit art. 1405 C. civ., schimbul este un contract prin care părţile – numite
copermutanţi – îşi dau, respectiv, un lucru unul altuia.
7
Echivalentul schimbului nu poate fi o sumă de bani, caz în care contractul nu mai
este de schimb, ci de vânzare-cumpărare. Dar dacă ambele prestaţii au ca obiect o sumă de
bani, nu mai avem, vânzare (un lucru în schimbul preţului – art. 1294 C.
civ.), ci un contract de schimb.
Din aceste precizări şi din definiţia de mai sus, rezultă că schimbul, ca şi vân-
zarea, este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros, comutativ şi consen-
sual. De asemenea, schimbul este un contract translativ de proprietate, dar asemănă- tor
vânzării – poate mijloci şi transmiterea altor drepturi reale sau drepturi de creanţă.
3. Reguli speciale
În cazul în care se dovedeşte că, în cadrul unei operaţiuni de schimb, unul din-
tre contractanţi nu este proprietar al lucrului pe care l-a predat, copermutantul primitor este
îndreptăţit să refuze predarea lucrului promis în schimb, putând fi con-
strâns numai a întoarce pe cel primit (art. 1407 C. civ.).
Rezultă implicit că, schimbul lucrului altuia este nul şi refuzul de predare nu este
condiţionat de anularea contractului. În materie de vânzare, legea prevede numai
posibilitatea suspendării plăţii preţului dacă există vreun pericol de evicţiune, dar numai
până ce vânzătorul va face să înceteze tulburarea sau va da o cauţiune, ceea ce nu se aplică
la schimb.
În materie de schimb, potrivit art. 1408 C. civ., copermutantul evins are alegerea între
două acţiuni:
4. Schimbul de imobile
8
Întrucât imobilele (inclusiv terenurile) nu sunt scoase din circuitul civil, ele pot
forma obiectul contractului de schimb, fie că se schimbă proprietatea a două imobile, cu sau
fără sultă, fie că în schimbul transmiterii proprietăţii asupra unui imobil în-
străinătorul primeşte alte drepturi.
Pentru toate ipotezele în care un teren se schimbă cu un alt teren, legea preci-
zează că fiecare teren dobândeşte situaţia juridică a terenului pe care îl înlocuieşte, cu
respectarea drepturilor reale (art. 51 din Legea fondului funciar).
Dacă un teren este înstrăinat în schimbul unui alt lucru, drepturile reale asupra
terenului se menţin, regulile de publicitate imobiliară fiind aplicabile şi în materie de
schimb.
Aşa cum rezultă din însăşi definiţia contractului, acestea sunt: caracterul uni-
lateral; caracterul de gratuitate; irevocabilitatea; caracterul translativ de proprietate şi
solemnitatea.
Dar, irevocabilitatea donaţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa
obligatorie a oricărui contract, în sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu
9
numai efectele, ci însăşi esenţa contractului, fiind o condiţie de valabilitate pentru
fomrmarea lui.
A. Obiectul contractului
Astfel, dintre lucrurile viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot forma obiectul
donaţiei (art. 702 si 965 C. civ.). După deschiderea succesiunii, moştenitorul poate înstrăina
universalitatea dobândită, respectiv cota-parte indiviză, inclusiv cu titlu gratuit, deci prin
donaţie.
Tot astfel, dacă donaţia se realizează prin transcrierea dreptului de proprietate asupra
altei persoane, decât cea care plăteşte preţul imobilului, ceea ce se donează este preţul, iar
nu imobilul, dar numai dacă donaţia este concomitentă cu plata preţu-
lui către vânzător.
B. Condiţii de formă
Conform art. 813 C. civ., toate donaţiile se fac prin act autentic. Ceea ce în-
seamna că, prin derogare de la regula consensualismului consacrată prin art. 969 C.civ., în
materia contractelor, art. 813 C. civ. impune contractului de donaţie cerinţa ad validitatem a
formei autentice, simplul consimţământ al părţilor nefiind suficient pentru naşterea
contractului de donaţie.
Cum însă, în momentul în care ia fiinţă contractul de donaţie este cel al acceptării
ofertei de donaţie, realizarea acordului de voinţe al părţilor prezintă diferenţe după cum se
face între persoane prezente sau între absenţi.
10
a) Ipoteza realizării simultane a acordului de voinţe nu ridică, în principiu,
probleme, donatorul şi donatarul prezentându-se la notar, unde îşi dau consimţămân-
tul fiecare şi semnează actul autentic, părţile putând încheia actul şi prin mandatari, situaţie
în care se cere, totuşi, ca mandatul să fie autentic, întocmai ca şi actul de do-
naţie însuşi.
C. Capacitatea părţilor
Aşa cum rezultă din art. 129 alin. 1-3 si art. 133 alin. 3 combinat cu dispoziţii-
le art. 105 alin. 3 si art. 142 din Codul familiei, minorii şi persoanele puse sub inter-dicţie
judecătorească nu pot încheia contract de donaţie, în calitate de donatori, nici prin
reprezentanţii legali (părinţi sau tutore) şi nici personal cu încuviinţarea ocrotito-
rului legal (şi chiar dacă s-ar obţine autorizaţia autorităţii tutelare.
În această privinţă trebuie avute în vedere mai multe dispoziţii legale, şi anu-
me:
- Potrivit art. 808 C. civ. , „este capabil de a primi prin donaţiune între
vii oricine este conceput în momentul donaţiunii”. Per a contrario, rezultă că sunt incapabile
de a primi prin donaţie persoanele fizice neconcepute. În ceea ce priveşte persoanele juridice,
acestea, în principiu, nu au capacitatea de a primi donaţii până în momentul în care
dobândesc personalitate juridică în condiţiile legii.
11
alin. 2 C. civ. , că aceleaşi reguli menţionate mai sus sunt aplicabile şi preoţilor care asistă pe
donator în cursul ultimei sale boli.
Liberalităţile între vii sunt, prin esenţa lor, irevocabile. Irevocabilitatea dona-
ţiilor are un caracter special, mai accentuat decât forţa obligatorie a oricărui contract, în
sensul că în materie de donaţii irevocabilitatea priveşte nu numai efectele, ci însăşi esenţa
contractului, fiind o condiţie de validitate pentru formarea lui (irevocabilitate de gradul II).
Dacă este valabil încheiată, donaţia, fiind un contract unilateral, naşte, în prin-
cipiu, obligaţii doar în sarcina donatorului. Prin excepţie, însă, donaţia poate da naş-
12
tere la unele obligaţii şi în sarcina donatorului. De asemenea, există şi efecte care se în
raporturile cu terţii.
a) Obligaţiile donatorului
b) Obligaţiie donatarului
În cazul donaţiilor pur gratuite, donatarului nu-i incumbă nici o obligaţie faţă
de donator, afară de aceea de recunoştinţă, care este sancţionată cu revocarea donaţiei
pentru ingratitudine (art. 831 C.civ.).
În cazul donaţiilor cu sarcina (sub modo), însă, donatarul este ţinut să le exe-
cute întocmai ca debitorii din contractele sinalagmatice.
A. Donaţiile simulate
a) Donaţia este deghizată când, conform actului public, ea apare încadrată în-
tr-o operaţiune juridică cu titlu oneros. Deci, în acest caz, actul public este simulat,
neadevărat şi ascunde o donaţie (deghizare totală, prin care se ascunde natura gratuită a
contractului secret).
B. Donaţiile indirecte
Actele cele mai întrebuinţate pentru realizarea unei „donaţii” indirecte sunt:
renunţarea la un drept, remiterea de datorie şi stipulaţia în folosul altuia.
13
C. Darurile manuale
d) Locaţiunea este un contract consensual, care se încheie prin acordul – fie şi tacit –
al părţilor (solo consensu), fără vreo formalitate.
A. Capacitatea părţilor
În cazul imobilelor, însă, dacă durata locaţiunii depăşeşte termenul de 5 ani, ea este
considerată de lege ca un act de dispoziţie şi, în consecinţă, părţile trebuie să aibă
14
capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile cerute de lege pentru a face acte de
dispoziţie.
B. Obiectul contractului
a) Lucrul închiriat – total sau parţial – poate fi un lucru mobil sau imobil,
corporal sau incorporal (de exemplu, dreptul de proprietate industrială), dar în toate cazurile
cu condiţia să nu se distrugă sau să nu se consume prin folosinţă. Aceasta înseamnă că
obiectul locaţiunii îl formează lucruri nefungibile (individual determinate). Un lucru viitor
poate forma obiectul contractului, cu excepţia bunurilor dintr-o moştenire nedeschisă (art.
965 C. civ.).
A. Obligaţiile locatorului
a) Obligaţia de predare
15
inclusiv viciile de construcţie şi la părţi comune ale imobilului folosite de mai mulţi
locatari).
d) Viciile lucrului
B. Obligaţiile locatarului
Conform art. 1429 C. civ., locatarul trebuie să plătească preţul locaţiunii la ter-
menele stipulate. În lipsă de stipulaţie contrară, plata se face – conform regulilor generale
(art. 1104 C. civ.) – la domiciliul debitorului (fiind cherabilă, iar nu portabilă.
c) Restituirea lucrului
4. Încetarea locaţiunii
a) Denunţarea unilaterală
16
Dacă părţile sau legea n-au determinat durata locaţiunii, contractul ia sfârşit
prin denunţarea unilaterală de către oricare dintre părţi, cu condiţia respectării terme-
nului de preaviz (art. 1436 alin. 2 C. civ.).
b) Expirarea termenului
Dacă termenul locaţiunii a fost determinat prin convenţia părţilor sau, în lipsa
clauzei, de lege (art. 1450-1451 C. civ.), locaţiunea încetează de drept prin simpla trecere a
termenului, fără a mai fi nevoie de o inştiinţare prealabilă.
d) Pieirea lucrului
Dacă pieirea este totală, contractul este desfăcut de drept, căci locatorul nu mai
poate asigura locatarului folosinţa lucrului. Dacă lucrul a pierit numai în parte, rezilierea este
judiciară, locatarul putând cere, după împrejurări, fie o scădere de preţ, fie desfacerea
contractului, dacă partea pierită din lucru este atât de însemnată, încât se poate prezuma că
fără acea parte locatarul n-ar fi consimţit – iniţial – la încheierea contractului.
e) Desfiinţarea (desfacerea) titlului locatorului atrage desfacerea contractu-
lui de locaţiune, căci locatorul nu mai este în măsură să asigure locatarului folosinţa
lucrului.
Conform art. 1416 C. civ., dacă locatorul vinde lucrul închiriat, cumpărătorul
– chiar dacă nu s-a obligat în acest sens – este obligat să respecte locaţiunea făcută înainte
de vânzare.
17
Ca şi locaţiunea, închirierea este un contract sinalagmatic (bilateral), cu titlu oneros,
comutativ, de regulă consensual, cu executare succesivă, care transmite drep-
tul de folosinţă temporară a suprafeţei locative.
Aşadar, în prezent, Legea nr. 5/1973 fiind în cea mai mare parte abrogată, rămân
aplicabile numai dispoziţiile sale privitoare la normarea şi închirierea suprafe-
ţelor locative – cu destinaţie de locuinţă sau cu altă destinaţie – care fac parte din fondul
locativ de stat (fostă „proprietate socialistă de stat”, în prezent proprietatea statului, unităţilor
administrativ-teritoriale, regiilor autonome sau societăţilor comer-
ciale cu capital majoritar de stat).
Cu privire la regimul juridic actual al folosinţei şi închirierii locuinţelor proprie-
tate particulară – în lumina modificărilor adoptate prin Legea nr. 114/1996 – se im-
pun următoarele precizări:
18
- Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/1994, prelungirea (reînnoirea) de
drept a contractelor de închiriere nu se aplică contractelor de închiriere încheiate de chiriaşi
cu proprietari particulari după 1 ianuarie 1990.
A. Obligaţiile locatorului
B. Obligaţiile locatarului
b) Întreţinerea locuinţei
19
mutare trebuie să o predea în stare de folosinţă şi de curăţenie, ţinându-se seama de starea în
care a fost închiriată şi cu obiectele de inventar trecute în procesul-verbal de predare-primire
la mutarea sa în locuinţă.
Locatarul este obligat să plătească cu regularitate cotele ce-i revin din cheltuie-
lile de întreţinere şi reparare a părţilor şi instalaţiilor de folosinţă comună ale clădirii şi în
întregime, pentru toate persoanele cu care locuieşte (cheltuielile pentru apă, canalizare,
iluminat, încălzire, precum şi alte cheltuieli ce decurg din folosirea părţilor şi instalaţiilor
comune ale clădirii).
d) Plata chiriei
Chiria datorată pentru locuinţa deţinută în clădirile din fondul locativ de stat se
reţine pe ştatul de plată din retribuţia lunară. În celelalte cazuri, chiria trebuie să fie plătită
în condiţiile prevăzute în contract.
20
B. Evacuarea locatarului
21
g) Arendarea este un contract solemn, întrucât Legea arendării prevede ca pen-
tru naşterea sa valabilă (deci, ad validitatem) este necesară respectarea anumitor formalităţi.
a) Părţile contractante
Potrivit Legii arendării, părţile contractante pot fi persoane fizice sau juridice
(art. 3 alin. 1).
- În calitate de arendaş, contractul poate fi încheiat numai de către persoane fizice care
sunt cetăţeni români cu domiciliul în România, iar dacă arendaşul este persoană juridică, el
trebuie să aibă naţionalitate română, sediul în România şi ca obiect de activitate exploatarea
bunurilor agricole (art. 3 alin. 2 si 3).
b) Obiectul contractului
- Bunul arendat
Potrivit legii, prin bunuri agricole care pot fi arendate se înţeleg terenurile cu
destinaţie agricolă (arabile, viile, livezile, pepinierele viticole, pomicole, arbuştii fructiferi,
plantaţiile de hamei şi duzi), păşunile împădurite, terenurile ocupate cu construcţii şi
instalaţii agrozootehnice, amenajări piscicole etc., precum şi animalele, construcţiile de
orice fel, maşinile, utilajele şi alte asemenea bunuri destinate exploatării agricole (art. 1).
22
Spre deosebire de Codul civil, care a lăsat la libera apreciere a părţilor stabilirea
preţului arendării, fie sub forma unei sume de bani (arendarea pe bani), fie sub forma unei
cantităţi de produse (arendarea pe fructe), Legea nr. 16/1994 prevede stabilirea arendei într-
o cantitate determinată de produse agricole, cuprinsă între un minim şi un maxim din producţie.
c) Termenul arendării
A. Obligaţiile arendatorului
B. Obligaţiile arendaşului
b) Plata arendei;
23
A. Reguli de drept comun. Derogări
Aşa cum am văzut, în cazul neexecutării obligaţiilor se poate cere prin justiţie
rezilierea contractului, potrivit dreptului comun. În caz de pieire – totală sau parţială – a
bunurilor arendate, precum şi în cazul desfiinţării titlului arendatorului sunt aplicabile, de
asemenea, regulile dreptului comun.
B. Expirarea termenului
24
2. Condiţiile de validitate ale contractului de antrepriză
A. Problema riscurilor
a) Riscul lucrului
B. Recepţia lucrării
C. Răspunderea antreprenorului
25
dreptului comun (clauza penală, daune-interese, fiind posibilă şi obligarea antreprenorului la
executarea lucrării sub sancţiunea plăţii daunelor cominatorii).
4. Încetarea contractului
În afară de aceste reguli speciale, cât priveşte încetarea contractului, se aplică regulile
generale. De exemplu, ca orice contract sinalagmatic, antrepriza poate fi rezolvită la cererea
uneia din părţi pentru neexecutarea obligaţiilor de către cealaltă parte.
26
Relaţiile contractuale se întemeiază pe încrederea reciprocă a părţilor (de unde şi
caracterul intuitu personae).
În ce priveşte întinderea, mandatul poate fi special sau general (art. 1535 C. civ.).
Mandatul este special când se dă pentru o singură operaţie juridică (procuratio unicus rei) şi
în general când mandatarul primeşte împuternicirea de a se ocupa de toate treburile
mandantului (procuratio omnium bonorum).
B. Forma mandatului
Mandatul este, de regulă, un contract consensual, care ia naştere prin simplul a-cord
de voinţă al părţilor, fără a fi supus vreunei forme speciale. Mandatul poate fi dat în
formă scrisă sau chiar verbal ori în mod tacit (art. 1535 C. civ.).
În practică, mandatul este constatat de obicei printr-un înscris numit procură sau
împuternicire.
C. Dovada mandatului
Dacă mandatul este expres şi legea specială nu prevede altfel, dovada se face după
regulile dreptului comun, atât între părţi, cât şi de către terţul care contractează cu
mandatarul. Prin urmare, dacă actul în vederea căruia s-a dat mandatul expres are o valoare
mai mare de 250 lei sau cerinţa formei scrise este prevăzută de lege indiferent de valoare,
dovada se va face prin înscris, fiind aplicabile şi dispoziţiilor privitoare la existenţa unui
început de dovadă scrisă (art. 1197 C. civ.) şi la imposibilitatea – materială sau morală – de
procurare a unei dovezi scrise (art. 1198 C. civ.).
D. Capacitatea părţilor
27
plinire îl însărcinează pe mandatar. Deci, capacitatea mandantului se apreciază în funcţie de
natura actului juridic care urmează să fie încheiat prin mandatar (act de conservare, de
administrare, de dispoziţie).
I. Obligaţiile mandatarului
28
bligat să plătească suma stipulată, chiar dacă operaţia în vederea căreia a fost conferit
mandatul nu a putut fi efectuată (art. 1547 C. civ.).
Mandantul, deşi absent, a fost reprezentat de mandatar şi, prin urmare, toate efectele
legale ale actului încheiat de mandatar cu terţul se răsfrâng asupra mandantului; el devine
personal creditorul, respectiv debitorul terţului ori titularul dreptului real dobândit prin actul
încheiat.
a) Revocarea mandatului
Mandatul este, în principiu, revocabil; mandantul poate revoca (denunţa unilateral)
mandatul oricând, chiar dacă este cu termen şi poate să-l constrângă pe mandatar a-i restitui
procura (art. 1553 C. civ.).
b) Renunţarea mandatarului
29
Fără deosebire după cum mandatul este cu titlu gratuit sau cu titlu oneros, mandatarul
poate renunţa la mandat, notificând mandantului renunţarea sa.
IX.ÎMPRUMUTUL DE FOLOSINŢĂ
(COMODATUL)
A. Obiectul contractului
Comodatul poate avea ca obiect numai lucruri nefungibile (individual determinate),
întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea lor. Astfel fiind, pot constitui
obiectul contractului lucrurile neconsumptibile a căror folosire nu implică, la prima
întrebuinţare, consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.
30
C. Capacitatea părţilor
A. Obligaţiile comodatarului
a) Conservarea lucrului
d) Restituirea lucrului
e) Răspunderea comodatarului
31
Comodatarul răspunde pentru deteriorarea sau pieirea – în tot sau în parte – a lucrului,
dacă nu dovedeşte că deteriorarea sau pieirea s-a produs fortuit sau că deteriorarea este
consecinţa folosirii potrivit destinaţiei şi fără culpă din partea sa.
B. Obligaţiile comodantului
b) Plata despăgubirilor
b) Prin reziliere
X. ÎMPRUMUTUL DE CONSUMAŢIE
(PROPRIU-ZIS)
32
a) Împrumutul de consumaţie (mutuum) – ca şi împrumutul de folosinţă (comodatul) –
este un contract real, pentru încheierea lui fiind necesare atât rezilierea acordului de voinţă,
cât şi predarea (tradiţiunea) lucrului care formează obiectul contractului.
A. Obiectul contractului
Spre deosebire de comodat – care poate avea ca obiect numai lucruri nefungi-
bile (individual determinate), întrucât urmează să fie restituite în natură, în individualitatea
lor - obiectul împrumutului de consumaţie (propriu-zis) îl formează lucruri care sunt
deopotrivă fungibile şi consumptibile potrivit naturii lor.
C. Capacitatea părţilor
33
Împrumutatul trebuie şi el să aibă capacitatea, respectiv, să îndeplinească condiţiile
cerute de lege pentru acte de dispoziţie. Această cerinţă se explică prin pericolul la care se
expune împrumutatul de a fi obligat – după consumarea lucrurilor împrumutate – să restituie
din patrimoniul său o valoare echivalentă.
A. Obligaţiile împrumutatului
B. Obligaţiile împrumutătorului
a) Prin plată
34
a) Depozitul este un contract real care se formează (se perfectează) numai prin şi din
momentul predării (tradiţiunii) lucrului care formează obiectul contractului de la deponent
la depozitar.
Dacă depozitul este cu titlu oneros, întrucât părţile îşi asumă – din momentul
încheierii contractului – obligaţii reciproce şi interdependente, raporturile dintre părţi vor fi
guvernate de regulile aplicabile contractelor sinalagmatice (bilaterale).
Depozitul propriu-zis, care este în toate cazurile convenţional şi poate avea ca obiect
numai lucruri mobile litigioase, are trei variante: depozitul obişnuit, depozitul necesar şi
depozitul neregulat.
a) Obiectul contractului
Depozitul propriu-zis nu poate avea ca obiect decât lucruri mobile. Dată fiind
necesitatea tradiţiunii, aceste lucruri mobile trebuie să fie corporale. Totuşi, pot forma
obiectul contractului şi creanţele constatate printr-un titlu la purtător, asimilate lucrurilor
mobile corporale.
Pe lângă predarea lucrului se mai cere ca depozitul (acordul de voinţă dintre părţi) să
fie constatat printr-un înscris (art. 1597 C. civ.).
35
Cerinţa formei scrise vizează numai proba contractului de depozit, adică a re-
miterii şi deţinerii lucrului cu acest titlu. Se admite, în schimb, că remiterea lucrului – fiind
un fapt juridic stricto sensu – poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
c) Capacitatea părţilor
a) Obligaţiile depozitarului
b) Obligaţiile deponentului
În cazul în care părţile au convenit ca depozitul să fie remunerat, când deci s-a
încheiat un contract sinalagmatic, deponentul are următoarele obligaţii contractuale:
- Plata remuneraţiei. Când depozitul este cu titlu oneros deponentul are obli-
gaţia de a plăti depozitarului remuneraţia stipulată.
36
Având în vedere caracterul necesar al depozitului, depozitul se poate dovedi prin
martori şi orice alt mijloc de probă admis de lege, indiferent de valoarea lucrurilor
depozitate, căci, datorită întâmplării neprevăzute, deponentul nu avea posibilitatea
preconstituirii unei probe scrise.
C. Depozitul neregulat
Persoana care efectuează o primă depunere pe numele altei persoane poate cere
introducerea în favoarea sa a unei clauze de împuternicire. Prin aceasta ea devine însă
titulară a libretului şi nu păstrează dreptul de proprietate asupra sumei, deoarece prin
întocmirea libretului pe numele altei persoane a predat, în fapt, suma la CEC şi,
concomitent, a transmis posesia juridică titularului libretului care, în exercitarea dreptului
său de dispoziţie, poate retrage suma. Această clauză are valoarea unui mandat şi, ca atare,
se înscrie în cererea titularului libretului.
37
Din caracterul de mandat al acestei clauze rezultă, pe de o parte, că persoana pentru
care s-a înscris clauza de restituire nu are drept propriu asupra depunerii, ea fiind obligată
să dea socoteală mandantului, iar pe de altă parte, că împuternicirea este limitată la sumele
ce reprezintă depuneri şi fructele civile ale acestora, adică la dobânzi. Această limitare
derivă din chiar contractul de depozit încheiat între titularul libretului şi CEC pentru o sumă
determinată, corespunzătoare valorii soldului.
Sub sancţiunea nulităţii, legea interzice atribuirea foloaselor sau suportarea riscului
pierderilor numai către unul sau unii dintre asociaţi.
Dacă scopul (sau obiectul) societăţii este ilicit (de exemplu, înlesnirea contra-
bandei etc.), contractul este nul absolut.
38
2. Caracterele juridice ale contractului de societate civilă
c) Societatea civilă este un contract sinalagmatic (bi sau multilateral) în sensul că fiecare
asociat se obligă faţă de ceilalţi să-şi aducă aportul social şi să desfăşoare activitatea la care
s-a obligat.
d) Societatea civilă este un contract cu titlu oneros, întrucât fiecare parte urmăreşte să
obţină un avantaj.
f) Societatea civilă este un contract consensual, care se încheie prin acordul părţilor (solo
consensu), fără vreo formalitate.
g) Societatea civilă este un contract cu executare succesivă, asociaţii fiind obligaţi între ei
pe toată durata societăţii.
h) În sfârşit, societatea civilă este un contract încheiat intuitu personae, încadrându-se în
categoria societăţilor de persoane (iar nu de capitaluri, cum sunt majoritatea societăţilor
comerciale).
Cât priveşte dovada contractului, între părţi ea se face după regulile dreptului comun.
Sunt aplicabile şi dispoziţiile privitoare la existenţa unui început de dovadă scrisă (art. 1197
39
C. civ.), nu însă şi cele privitoare la imposibilitatea procurării dovezii scrise (art. 1198 C.
civ.).
a) Societatea civilă încetează prin expirarea termenului pentru care a fost contrac-
tată (art. 1523 C. civ.).
c) Prin pierderea (pieire, epuizare etc.) a fondului social sau prin realizarea scopu-
lui (inclusiv ipoteza în care scopul a devenit imposibil de realizat).
d) Prin moartea sau declararea judecătorească a morţii unui asociat, dacă nu s-a stipulat
că societatea continuă cu moştenitorii asociatului decedat.
e) Prin punerea sub interdicţie sau prin insolvabilitatea (falimentul) unuia dintre asociaţi
(recunoscută prin hotărâre judecătorească).
b) Deşi renta viageră se constituie în mod obişnuit cu titlu oneros, ea poate fi constituită
şi cu titlu gratuit, prin donaţie sau prin testament (art. 1640-1641 C. civ.).
c) Renta viageră este un contract sinalagmatic, întrucât naşte obligaţii pentru ambele
părţi, şi consensual, încheindu-se prin simplul consimţământ al părţilor.
40
d) Contractul de rentă viageră este translativ de proprietate, credirentierul fiid ţinut de
obligaţia de garanţie a vânzătorului şi, în consecinţă, se bucură de privilegiul recunoscut de
lege în favoarea acestuia.
Dacă persoana în favoarea căreia renta a fost constituită încetase din viaţă în
momentul constituirii, contractul este lovit de nulitate absolută, deoarece nu există şanse de
câştig-pierdere pentru ambele părţi, ceea ce face să nu existe cauza juridică a contractului.
Contractul este lovit de nulitate şi în cazul constituirii rentei în favoarea unei persoane
afectate de o boală de care a murit în interval de 20 de zile de la data încheierii contractului
(art. 1645 C. civ.).
a) Plata rentei
b) Sancţiunea neexecutării
c) Prescripţia
În ceea ce priveşte prescripţia dreptului la acţiune prin care se reclamă ratele de rentă
neplătite, se aplică termenul general de prescripţie de 3 ani (art. 3 din Decretul nr.
167/1958).
41
numai de natura contractului, astfel că este posibilă încheierea unui contract de întreţinere
cu titlu gratuit.
- renta viageră este transmisibilă (poate forma obiectul unei cesiuni), în schimb,
creanţa de întreţinere are caracter personal şi, deci, nu se transmite moştenitorilor sau altei
persoane;
42
- renta viageră este, de regulă, urmăribilă, în timp ce întreţinerea nu poate fi urmărită
de creditori.
43
urmăreşte un avantaj patrimonial (cel puţin, evitarea pierderii procesului şi a cheltuieliilor
de judecată), iar avantajele avute în vedere sunt cunoscute de părţi de la încheierea
contractului şi nu depind, ca în contractele aleatorii, de un eveniment viitor şi incert , care ar
face să existe şanse de câştig şi pierdere pentru părţile contractante.
b) Tranzacţia nu poate avea ca obiect bunuri scoase din circuitul civil (inalienabil), de
exemplu: imobilele şi bunurile care fac parte din domeniul public al statului, statutul civil al
persoanei, pensia alimentară etc.
a) Efecte extinctive
Este neîndoielnic că, odată încheiată, tranzacţia împiedică părţile să formuleze din
nou pretenţii cu privire la drepturile stinse sau recunoscute prin tranzacţie, ea având efect
extinctiv.
b) Efecte declarative
44
Tranzacţia produce, de regulă, efecte declarative, iar nu constitutive sau trans-
lative, întrucât nu are ca scop să confere părţilor drepturi noi, ci numai să recunoască
drepturi preexistente şi să le consolideze.
d) Efecte relative
45
PARTEA a II-a
DREPTUL DE MOŞTENIRE
1. NOŢIUNI GENERALE
A. Noţiunea de moştenire
B. Felurile de moşteniri
Prin urmare, moştenirea, succesiunea sau ereditatea poate fi, după izvorul ei,
legală sau testamentară.
a) Moştenirea este denumită legală atunci când transmiterea ei din cauză de moarte
se săvârşeşte în puterea legii. Ea se mai numeşte în acest caz şi moştenire ab intestat,
deoarece nu priveşte decât patrimoniile celor ce au murit fără a face vreun testament
(intestati). Altfel spus, moştenirea legală intervine numai atunci când cel care lasă
moştenirea nu a dispus prin testament de bunurile sale în favoarea unei sau unor
persoane.
46
b) În cazul în care defunctul nu a dispus de averea sa, pentru timpul când nu va mai
fi, prin unul sau mai multe acte unilaterale de ultimă voinţă numite legate, moştenirea se
numeşte testamentară, căci legatele nu se pot face decât prin testament. În acest caz,
moştenitorii sunt desemnaţi chiar de cel care lasă moştenirea.
47
Aceasta înseamnă că moştenirea alcătuieşte, în principiu, o singură masă
succesorală; ea nu se frânge într-o pluralitate de moşteniri şi, ca urmare, este guvernată
de aceleaşi norme juridice, fără a se face deosebire între bunurile succesorale după
natura şi originea lor (bunurile paterne, ale rudelor tatălui şi cele materne, ale rudelor
mamei etc.).
3. Deschiderea moştenirii
Potrivit legii, numai moartea persoanei are ca efect deschiderea moştenirii (art. 651
C. civ.). Dispariţia unei persoane, chiar constatată judecătoreşte, nu poate avea un
asemenea efect, deoarece "cel dispărut este socotit a fi în viaţă dacă nu a intervenit o
hotărâre declarativă de moarte, rămasă definitivă" (art. 19 din Decretul nr. 31/1954).
Deschiderea moştenirii are loc în momentul morţii celui care lasă moştenirea. Deci,
moştenirea se deschide în chiar clipa morţii defunctului.
Locul deschiderii moştenirii celui interzis sau a minorului aflat sub tutelă va fi la
domiciliul tutorelui (art. 14 alin. 3 din Decretul nr. 31/1954).
48
1. Capacitatea succesorală
Dacă au capacitate succesorală şi, deci, pot moşteni numai persoanele care există la
data deschiderii moştenirii, per a contrario rezultă că nu au capacitate succesorală
persoanele care nu mai sunt în viaţă la această dată, respectiv neconcepuţii şi predecedaţii.
Potrivit art. 654 C. civ., "copilul conceput este considerat că există. Copilul născut
mort este considerat că nu există".
Prin urmare, copilul care este conceput la data deschiderii moştenirii are capacitate
succesorală şi poate moşteni, cu condiţia să se nască viu. Legea noastră civilă nu cere ca
el să fie şi viabil, adică să aibă aptitudinea de a trăi. Oricât de puţin ar fi trăit, chiar dacă
ar fi respirat numai o singură dată, copilul este considerat că a existat şi este capabil de a
culege moştenirea deschisă după conceperea lui.
2. NEDEMNITATEA SUCCESORALĂ
Legea (art. 655 C. civ.) prevede limitativ trei cazuri de nedemnitate, şi anu-
me:
Potrivit art. 655 alin. 1 C. civ., este nedemn sau nevrednic "condamnatul pentru că
a omorât sau a încercat să omoare pe defunct".
49
Pentru a opera acest caz de nedemnitate, este necesar să fie îndeplinite cu-
mulativ trei condiţii, şi anume:
Art. 655 alin. 2 C. civ., prevede că este nedemn sau nevrednic "acela care a făcut în
contra defunctului o acuzaţie capitală, declarată de judecată calomnioasă".
- plângerea, denunţul sau mărturia să fi fost capitale, adică să fi privit fapte care ar
fi putut atrage pedeapsa cu moartea a celui care lasă moştenirea;
Aşa cum prevede art. 655 alin. 3 C. civ., este nedemn sau nevrednic "moştenitorul
major care, având cunoştinţă de omorul defunctului nu a denunţat aceasta justiţiei".
50
- moştenitorul să fie deplin capabil;
În dreptul civil actual, legiuitorul este cel care stabileşte cazurile de nedemnitate. El
nu lasă instanţei judecătoreşti altă competenţă decât aceea de a constata dacă cerinţele
legale privitoare la nedemnitate sunt îndeplinite.Ca urmare, ea loveşte de drept pe
moştenitorul culpabil de a fi săvârşit faptele care, potrivit legii, atrag pedeapsa decăderii
din dreptul de a moşteni.Aşadar, nedemnitatea operează de drept, în puterea legii, dacă
sunt îndeplinite condiţiile arătate.
O persoană poate avea vocaţie (chemare) la moştenire, fie în temeiul legii, fie în temeiul
testamentului.
Moştenirea se poate însă transmite şi în temeiul ultimei voinţe a celui care lasă
moştenirea, voinţa declarată în formele solemne ale testamentului.
51
Codul civil român nu a adoptat sistemul rigid al unităţii moştenirii, recunoscând că
existenţa unei dispoziţii testamentare nu exclude şi devoluţia succesiunii legale.
Astfel, moştenitorul rezervator care este instituit şi ca legator, participă la succesiune
în dublă calitate: de moştenitor rezervator- când vine în concurenţă cu alţi
moştenitori- şi de moştenitor testamentar, preluând totodată şi legatul.
Aşa cum vom arăta în cele ce urmează, principiile devoluţiunii succesorale legale
se pot rezuma astfel:
- dacă sunt mai multe rude din aceeaşi clasă şi în acelaşi grad, ele vin
deopotrivă la moştenire, având drept la părţi egale.
Legiuitorul împarte pe succesibili în mai multe grupe, denumite clase sau ordine,
chemate la succesiune una în lipsa celeilalte, după o scară de preferinţă:
52
Folosind criteriul enunţat, legea stabileşte principiul general al devoluţiunii
succesorale legale că moştenirea este deferită clasei preferată de lege. Altfel spus,
succesibilii sunt chemaţi la moştenire în ordinea claselor de moştenitori. Succesorii
din clasa de rang preferabil înlătură de la moştenire pe cei din clasele următoare,
chiar dacă aceştia din urmă ar fi rude de grad mai apropiat cu defunctul.
GRADUL DE RUDENIE
Gradul de rudenie este, deci, distanţa dintre două rude măsurată pe linia legăturii de
rudenie, după numărul naşterilor. Ea se stabileşte astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul naşterilor (generaţiilor) care despart două rude;
astfel, fiul şi tatăl sunt rude de gradul întâi; nepotul de fiu şi bunicul sunt rude de
gradul al doilea etc;
b) în linie colaterală, se numără naşterile urcând de la una dintre rude până la
ascendentul comun şi coborând apoi de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii
sunt rude de gradul al doilea; unchiul şi nepotul în gradul al treilea; verii primari în
gradul al patrulea.
3. REPREZENTAREA SUCCESORALĂ
53
A. Natura juridică şi rostul instituţiei
C. Condiţiile reprezentării
a) Locul celui reprezentat trebuie să fie vacant; potrivit legii civile, locul
celui reprezentat nu poate fi vacant decât dacă acesta este mort la des-
chiderea moştenirii;
54
Condiţii cerute în persoana celui care reprezintă:
D. Efectele reprezentării
Fac parte din această clasă, atât copiii din căsătorie, cât şi cei din afara
căsătoriei a căror filiaţie a fost stabilită potrivit legii (art. 63 C. fam.), precum şi
copiii adoptaţi.
Descendenţii culeg întreaga moştenire, dacă vin singuri la succesiune, sau 3/4
din moştenire, când există ca moştenitor soţul supravieţuitor al defunctului.
55
b) Clasa ascendenţilor privilegiaţi şi a colateralilor privilegiaţi (clasa a II-
a) este alcătuită din tatăl şi mama defunctului, fraţii şi surorile lui şi descendenţii
acestora din urmă.
În cazul în care părinţii vin singuri la moştenirea copilului lor, mort fără
posteritate, ei vor culege întreaga moştenire, fiecare luând câte o jumătate, dacă vin
în concurs, sau supravieţuitorul luând întreaga avere succesorală, dacă cel despre a
cărui moştenire este vorba a lăsat un singur părinte.
Cota succesorală la care au dreptul este diferită după cum vin singuri la
moştenire sau în concurs cu ascendenţii privilegiaţi ai defunctului:
56
Aceştia vin la moştenire indiferent de sex şi de linie, cel mai apropiat în grad de
defunct înlăturându-i pe ceilalţi, potrivit cu regula proximităţii gradului de rudenie;
cei de acelaşi grad au drept la părţi egale din moştenire (art. 670 C. civ.).
În temeiul Legii nr. 319, din 10 iunie 1944, soţul rămas în viaţă este chemat la
moştenirea soţului său predecedat, indiferent dacă este bărbat sau femeie, dacă are
ori nu mijloace de existenţă, dacă din căsătorie s-au născut sau nu copii, dacă soţii
convieţuiau la data deschiderii moştenirii sau dacă, dimpotrivă, ei erau atunci de
fapt despărţiţi. Singura cerinţă a legii este ca la deschiderea moştenirii tovarăşul de
viaţă al defunctului să aibă calitatea de soţ.
Legea nr. 319, din 10 iunie 1994, acordă soţului supravieţuitor o porţiu-
ne succesorală a cărei câtime variază în funcţie de clasa de moştenitori cu ca- re
soţul vine în concurs:
b) Soţul supravieţuitor are drept la 1/3 din moştenire dacă vine în concurs cu
părinţii defunctului sau cu unul dintre ei, cât şi cu fraţii şi surorile defunctului ori cu
descendenţii acestora, fără a deosebi după cum aceştia sunt din căsătorie, din afara
căsătoriei sau din adopţie.
57
C. Drepturile succesorale accesorii ale soţului supravieţuitor
Fac parte din gospodăria casnică bunurile care întrunesc cumulativ următoarele
însuşiri:
- să fie bunuri mobile; imobilele, fie ele chiar prin destinaţie, nu pot
aparţine acestei gospodării;
b) Darurile de nuntă
Prin daruri de nuntă se înţeleg acele bunuri care au fost dăruite soţilor cu ocazia
căsătoriei. Şi în acest caz, dreptul de moştenire special al soţului supravieţuitor are ca
obiect numai darurile făcute în comun ambilor soţi la cerebrarea căsătoriei, şi anume partea
indiviză cuvenită soţului predecedat din aceste bunuri. Cealaltă parte din aceste daruri se
cuvine soţului supravieţuitor în baza dreptului său propriu.
58
- să nu aibă locuinţă proprie;
- casa în care a locuit să facă parte din moştenirea soţului decedat;
Art. 680 C. civ. prevede că „în lipsă de moştenitori legali sau testamentari,
bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului”.
Potrivit unei opinii, statul culege bunurile moştenirii vacante în temeiul suveranităţii
sale teritoriale, prin exercitarea unui drept de desherenţă, după cum culege orice bun fără
stăpân aflat pe teritoriul său.
Potrivit unei alte opinii, statul culege bunurile moştenirii vacante în temeiul unui
drept de moştenire.
Testamentul, potrivit art. 8022 C. civ., este un act juridic unilateral, personal şi
solemn, esenţialmente revocabil cât timp testatorul este în viaţă, prin care acesta
dispune, în tot sau în parte, din avutul său, pentru timpul cât nu va mai fi.
b) Testamentul este un act juridic unilateral, căci este rodul unei singure voinţe,
aceea a testatorului.
e) Testamentul este un act din cauză de moarte, deoarece, izvorând din vo-
inţa testatorului de la data când acest act este întocmit, va produce efecte numai
la moartea celui care a testat.
B. Cuprinsul testamentului
60
Potrivit Codului civil român, cuprinsul principal al testamentului îl constituie
actele de dispoziţie cu titlu gratuit privitoare la bunurile ce testatorul va lăsa la moartea
sa, adică legatele.
Aşadar, testamentul cuprinde legate. Dar, potrivit legii, el mai poate cuprinde:
a) sarcini impuse legatarului, adică anumite obligaţii pentru cel gratificat prin
legat;
f) recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei (art. 57 din Codul familiei).
În principiu, orice persoană poate dispune prin testament sau primi o asemenea
liberalitate dacă legea nu o opreşte; capacitatea este, aşadar, regula şi incapacitatea
excepţia.
61
Persoanele cărora legea le ridică, în tot sau în parte, chiar dreptul de a dispune
prin testament sunt minorii şi interzişii.
Nu pot dispune prin testament nici persoanele care, deşi sunt capabile, potrivit
legii, de a face liberalităţi, nu au avut voinţă conştientă în momentul întocmirii
testamentului (incapacitate naturală). Este vorba de legatul făcut de un alienat sau de
un slab de minte neinterzis, sau de o persoană în stare vremelnică de inconştienţă, din
cauza bolii, a hipnozei, a beţiei alcoolice, a celei provocate prin stupefiante sau a altor
asemenea cauze.
- Minorii şi interzişii, care nu pot accepta donaţii sau legate decât prin
reprezentantul lor legal sau cu încuviinţarea prevăzută de lege;
- Surdomuţii care nu-şi pot exprima voinţa; sunt însă cazuri când surdomutul
îşi poate declara şi comunica voinţa de a accepta un legat, astfel: dacă surdomutul ştie
să scrie; dacă nu ştie să scrie, dar se poate înţelege prin semne, el va putea accepta
legatul prin înscris autentic, cu ajutorul interpretului.
Pentru ca legatul să fie valid, nu este îndestulător ca voinţa liberală, adică aceea
de a procura altuia un folos fără a urmări primirea în schimb a unui echivalent să fie
62
conştientă şi să emane de la o persoană capabilă. Mai trebuie ca această voinţă să nu
fie viciată prin eroare, dol sau violenţă.
a) Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
C. Cauza testamentului
Codul civil instituie două condiţii de formă: testamentul să fie scris şi să fie
făcut printr-un act separat (interdicţia testamentului conjunctiv).
a) Forma scrisă
63
Dispoziţia testamentară este un act juridic solemn, aşadar, la a cărui încheiere
manifestarea de voinţă trebuie să îmbrace o anumită formă, cerută de lege. Aceasta nu
înseamnă însă că ea va trebui să fie întotdeauna îmbrăcată în formă autentică.
Articolul 857 C. civ. interzice ca două persoane să testeze prin acelaşi act, una în
favoarea celeilalte sau în favoarea unei terţe persoane. Un asemenea testament-
denumit conjunctiv – aduce atingere caracterului unilateral şi personal al
testamentului şi, deci, este lovit de nulitate.
Testamentul olograf, al cărui nume vine din greceşte, este acela care trebuie să fie
în întregime scris, datat şi semnat (subscris) de mâna testatorului (art. 859 C. civ.).
B. Testamentul autentic
64
este însă asigurată, de vreme ce un exemplar rămâne în păstrarea biroului notarial.
Adăugăm că acest testament este singurul care poate fi folosit de cei care nu ştiu sau
nu pot să citească şi să scrie sau cel puţin să semneze.
Este acel testament semnat de testator, strâns şi sigilat şi care este prezentat
judecătoriei pentru îndeplinirea unor formalităţi (art. 864 C. civ.).
Acest testament este forma testamentară cea mai puţin folosită, căci răspunde
unei adevărate nevoi. Singurul folos pe care el îl înfăţişează este acela de a pune la
dispoziţia celui care, neştiind să scrie, nu poate recurge la forma testamentului
olograf, dar care ştie să semneze şi să citească, o formă testamentară ce ocroteşte intr-
o măsură mai largă decât testamentul autentic secretul dispoziţiilor de ultimă voinţă.
D. Testamentele privilegiate
Textul se referă la militarii în activitate cât timp sunt pe teritoriul străin ori
prizonieri la inamic sau se află pe teritoriul ţării intr-o localitate asediată, fără
comunicaţie cu exteriorul, ori în luptă cu o armată de invazie (art. 868-871 C. civ.).
c) Testamentul maritim
Un alt testament privilegiat este cel făcut în cursul unei călătorii pe mare fie de
către membrii echipajului, fie de călători (art. 874-884 C. civ.).
65
Agent instrumentator va fi comandantul vasului sau un înlocuitor al acestuia,
asistat de ofiţerul intendent de bord sau de un înlocuitor al lui.
1. LEGATUL
Legatul este actul juridic cuprins într-un testament prin care testatorul
desemnează una sau mai multe persoane care, la decesul său, vor primi întregul
patrimoniu, o fracţiune din patrimoniu sau anumite bunuri lăsate de defunct.
A. Desemnarea legatarului
Deoarece legatul produce efecte numai dacă este cuprins în testament, în-
seamnă că pentru a dobândi ce i-a lăsat testatorul:
B. Clasificarea legatelor
66
a) Legatul universal este acela care conferă legatarului chemare sau vo-
caţie la întreaga moştenire;
c) Legatul cu titlu particular sau singular este legatul care conferă vo-
caţie la unul sau mai multe bunuri succesorale singulare, privite ca bunuri izo-
late (ut singuli).
a) Legatul pur şi simplu este legatul care îşi produce efectele la data morţii
testatorului;
a) Nulitatea legatelor
Cauzele de nulitate sau anulare a legatelor sunt cele care privesc orice act
juridic: incapacitatea persoanei care face actul, viciile de consimţământ, lipsa
formei cerute de lege pentru valabilitatea actului etc.
b) Caducitatea legatelor
67
- incapacitatea legatarului de a primi legatul (art. 928 C. civ.);
- pieirea în întregime a bunului care face obiectul legatului (art. 927 C. civ.).
c) Revocarea legatelor
Ineficacitatea legatelor poate rezulta din revocarea lor prin voinţa testatoru-
lui sau prin hotărâre judecătorească.
68
- ingratitudinea legatarului (legatele pot fi revocate în două din cele trei
cazuri prevăzute pentru donaţii: a) dacă gratificatul a atentat la viaţa dispunătorului;
b) dacă faţă de acesta el s-a făcut vinovat de cruzimi, delicte sau injurii grave);
d) Dreptul de acrescământ
A. Certificatul de moştenitor
Dar după cum rezultă din însuşi caracterul procedurii succesorale notariale,
certificatul de moştenitor, care se eliberează numai dacă cel interesat îl cere, nu
reprezintă temeiul legal al dreptului de moştenire, ci constituie doar o probă
69
preconstituită cu privire la calitatea de moştenitor, la întinderea chemării la
moştenire şi la compunerea masei succesorale, a cărei putere de dovadă rezistă până
la proba contrară.
Astfel, moştenitorii legali îşi pot dovedi chemarea succesorală făcând dovada
că sunt rude ale celui care lasă moştenirea ori soţ supravieţuitor al acestuia. Dovada
se va face cu ajutorul actelor de stare civilă. Practica judecătorească a decis că, în
caz de imposibilitate de prezentare a actelor de stare civilă, dovada se va putea face
prin orice mijloc de probă admis de lege.
Legatarii îşi pot dovedi calitatea lor de moştenitori cu ajutorul testamentului
întocmit de către cel care lasă moştenirea.
2. Petiţia de ereditate
A. Noţiune
70
Uneori, din diferite motive, bunurile moştenirii sunt deţinute de o persoană
străină. În asemenea cazuri, pentru a intra în posesia moştenirii, adevăratul
moştenitor are la îndemână o acţiune denumită petiţie de ereditare.
Prin urmare, petiţia de ereditate este o acţiune prin care un moştenitor cere
instanţei judecătoreşti recunoaşterea titlului său de moştenitor legal sau
testamentar şi obligarea celui care deţine bunurile succesorale să le restituie.
C. Termenul de prescripţie
71
X. PROCEDURA SUCCESORALĂ NOTARIALĂ
72
lor
Potrivit art. 72 alin. 2 şi art. 73 alin. 3 din Legea nr. 36/1995, pentru
administrarea bunurilor succesorale notarul public poate întocmi un curator.
Custodele sau curatorul au obligaţia de a restitui bunurile succesorale şi de a da
socoteală notarului public la finalizarea procedurii succesorale sau atunci când
notarul consideră că aceasta este necesar.
a) Citarea moştenitorilor
Potrivit art. 76 alin 1 din Legea nr. 36/1995, „în cadrul procedurii succe-
sorale, notarul public stabileşte calitatea moştenitorilor şi legatarilor, întinderea
drepturilor acestora, precum şi compunerea masei succesorale”.
73
- când au trecut 6 luni de la deschiderea succesiunii şi succesibilii, deşi au fost
legal citaţi, nu s-au prezentat ori au abandonat procedura succesorală, fără a cere
eliberarea certificatului de moştenitor ;
- când succesibilii îşi contestă unul altuia calitatea sau nu se înţeleg cu privire
la compunerea masei succesorale ori la întinderea drepturilor ce li se cuvin ;
- când moştenitorii sau alte persoaane interesate prezintă dovada că s-au adresat
instanţei de judecată pentru stabilirea drepturilor lor.
1. Indiviziunea succesorală
Când la succesiune vin mai mulţi moştenitori, moştenirea se transmite asupra lor
în stare de indiviziune. Fiecare dintre moştenitori dobândeşte, de la moartea
defunctului, o cotă-parte ideală şi abstractă din întreaga moştenire.
- Fiecare coindivizar poate dispune liber de cota sa parte ideală din moş-
tenire;
74
anumit bun din indiviziune, înseamnă că actele privind un anumit bun trebuie făcute
cu consimşământul unanim al coindivizarilor.Aceasta este ceea ce se cheamă regula
unanimităţii.
2. Împărţeala moştenirii
Prin partaj (împărţeală) se înţelege acea operaţie juridică prin care se pune capăt
stării de indiviziune, în sensul că bunurile stăpânite în comun, pe cote-părţi, sunt trecute,
potrivit cu întinderea cotelor cuvenite copărtaşilor, în proprietatea exclusivă a fiecăruia
dintre coindivizari. Astfel, dreptul exclusiv asupra cotei ideale din masa bunurilor
indivize devine un drept exclusiv asupra unui anumit bun sau asupra unor anumite
bunuri, determinate în materialitatea lor, fiecare coindivizar devenind, aşadar,
proprietarul exclusiv al bunului sau bunurilor ce i-au fost atribuite.
B. Cererea de împărţeală a moştenirii
75
torită consecinţelor pe care le poate avea asupra patrimoniului copărtaşilor, legea o
asimilează, în privinţa capacităţii, cu un act de înstrăinare. Drept urmare, cel care cere
împărţeala trebuie să aibă capacitatea pentru a face acte de dispoziţie, adică să aibă
capacitate deplină de exerciţiu.
C. Obiectul împărţelii
E. Raportul succesoral
76
Potrivit Codului civil, raportul succesoral este o operaţie de reducere (raporta-
re), de către anumiţi moştenitori, la masa succesorală a bunurilor pe care le-au primit cu titlu
de donaţie, precum şi a datoriilor pe care le-au avut faţă de cel care lasă moştenirea.
Raportul donaţiilor
1. Noţiune
77
Potrivit art. 751 C. civ., cel obligat la raport este ţinut să raporteze „tot ce a
primit de la defunct prin dar, atât direct cât şi indirect”. Afară de cazul când donatorul
a dispus altfel.
Prin urmare, sunt supuse raportului toate donaţiile, indiferent de forma în care au
fost realizate (donaţii directe, indirecte ori simulate).
De la regula potrivit căreia toate donaţiile sunt supuse raportului există anumite
excepţii, şi anume:
Această acţiune poate fi făcută separat ori în cadrul unei acţiuni pentru
ieşirea din indiviziune.
Raportul datoriilor
78
Potrivit art. 738 C. civ. , fiecare moştenitor este obligat să raporteze la masa
succesorală donaţiile pe care le-a primit şi „sumele ce este dator către succesiune”.
Sunt supuse raportului următoarele datorii: împrumutul acordat de către cel care
lasă moştenirea unui moştenitor şi nerestituit; suma datorată de un moştenitor cu titlu
de despăgubiri, pentru prejudiciul cauzat celui care lasă moştenirea etc.
F. Formele împărţelii
a) Împărţeala moştenirii prin bună învoială este permisă dacă toţi co-
moştenitorii sunt prezenţi şi cad de acord asupra împărţirii bunurilor între ei (art.
730 C. civ.). Desigur, se cere să fie prezenţi comoştenitorii care au acceptat
moştenirea.
Legea nu prevede nici o condiţie de formă pentru realizarea împărţelii prin bună
învoială. Aceasta se poate face verbal ori se poate constata printr-un înscris. Forma
scrisă serveşte numai pentru probă şi nu pentru validitatea împărţelii. Excepţional,
când în masa succesorală se află terenuri, împărţeala trebuie să îmbrace – sub
sancţiunea nulităţii absolute a partajului – forma înscrisului autentic.
Instanţa va hotărî dacă împărţeala se va face în natură ori dacă bunurile sau
anumite bunuri se vor vinde, urmând ca preţul lor să fie împărţit. Potrivit legii,
vânzarea la licitaţie a unui bun supus împărţelii constituie o modalitate de excepţie a
lichidării stării de indiviziune, ea putându-se dispune numai când împărţeala nu se
poate realiza prin celelalte modalităţi prevăzute de lege.
79
numai în valoare, ci şi în natură, Codul civil dispune că la alcătuirea loturilor să se
repartizeze fiecărui copărtaş aceeaşi cantitate de mobile, imobile, de drepturi şi
creanţe de aceeaşi natură şi valoare (art. 741 C. civ.).
G. Efectele împărţelii
80