Sunteți pe pagina 1din 10

Cursul IV

POLITICI DE AFACERI ALE U.E. II

POLITICA COMERCIALA A U.E .


Piață U.E. (piața internă) oferă un teritoriu lipsit de frontiere și bariere naționale, astfel încât
persoanele, mărfurile și serviciile pot circula liber, în temeiul Tratatului de instituire a Comunităţii
Europene. Piaţa internă este esenţială pentru prosperitate, creştere şi ocuparea forţei de muncă în
UE, contribuind la realizarea obiectivelor Uniunii în contextul Strategiei de la Lisabona.
Pentru ca fiecare cetăţean sau întreprindere să poată profita pe deplin de avantajele pieţei
unice, UE se concentrează asupra eliminării obstacolelor care încă obstrucţionează funcţionarea
acesteia. UE caută să armonizeze diferitele legislaţii pentru a face faţă mai bine provocărilor
globalizării şi pentru a se adapta la progrese, cum ar fi noile tehnologii.
Politicile comerciale proportionale de stimulare a exporturilor constau in ansamblul
masurilor si instrumentelor adoptate de stat si de agenţii economici exportatori în vederea
influenţarii importatorilor potenţiali, creşterea competitivităţii mărfurilor exportate si creşterea
exportatorilor.
Formele concrete privind masurile promotionale sunt: acordurile comerciale sî de plaţi
precum si acordurile de cooperare economica internaţionala, participarea la târguri si expoziţii
internaţionale, reprezentante comerciale organizate in tarile importatoare, prestarea unor servicii
de informare si orientare a clienţilor externi, consultanta si asistenta tehnica de specialitate si
diverse alte activităţi de promovare. Masurile promotionale sunt de natura bugetara, fiscala,
financiar-bancara, valutara.
Politica comercială comună reprezintă ansamblul de măsuri, instrumente, politici
aplicate în domeniul relaţiilor comerciale externe al Uniunii Europene.
Obiectivul principal al politicii comerciala a UE- a fost crearea Uniunii Vamale prin
aplicarea tarifului vamal extern unic. Crearea pietii unice intermediara a facut necesara unificarea
politicilor netarifare din care fac parte standardele aplicate. UE a incheiat mai multe tipuri de
acorduri cu caracter preferential:
- acorduri bilaterale pentru crearea de zone libere cu tarile AELS; - acorduri de asociere cu
tarile ex comuniste;
- acordul cu tarile in curs de dezvoltare membre ACP. UE este membra a SGP (sistem
generalizat de preferinte vamale nereciproce si nediscriminatorii prin care se aplica taxe vamale
preferentiale la importurile din tarile in curs de dezvoltare).
Politica comerciala comună are în vedere câteva obiective majore:
– dezvoltarea exporturilor comunitare de bunuri şi servicii, inclusiv prin deschiderea şi
consolidarea unor noi pieţe de destinaţie;
– asigurarea unei protecţii adecvate pentru industria europeană de bunuri şi servicii, în special prin
măsuri de combatere a concurenţei neloiale cauzate de anumite importuri din ţări terţe;

1
– combaterea oricăror măsuri de discriminare sau împiedicare a accesului şi dezvoltării
exporturilor de bunuri şi servicii comunitare pe terţe pieţe;
– asigurarea unui cadru legal şi instituţional favorabil investiţiilor străine directe, cu protejarea
adecvată a investitorilor şi a investiţiilor;
– susţinerea acestor obiective în cadrul organizaţiilor internaţionale, în timpul negocierilor
comerciale multilaterale;
– dezvoltarea armonioasă a comerţului mondial, abolirea progresivă a restricţiilor din comerţul
internaţional şi reducerea barierelor vamale;
– dezvoltarea durabilă prin integrarea unui număr cât mai mare de ţări în ansamblul comerţului
mondial;
– asigurarea includerii în politica de dezvoltare a componentei mediului înconjurător.
În sens restrâns, politica comercială comună presupune crearea unei uniuni vamale între
statele membre ale Uniunii Europene, aplicarea unor principii uniforme cu privire la modificarea
taxelor vamale, stabilirea de taxe vamale şi încheierea de acorduri comerciale cu ţările terţe
(nemembre UE), elaborarea şi implementarea politicii vizând regimul comun de import şi export
etc.
În sens larg, politica comercială comună derivă în mare măsură din regulile cuprinse în
acordurile încheiate în cadrul OMC. Baza politicii comerciale comune o constituie tariful vamal
comun aplicat în relaţiile cu ţările terţe. Regulile comune de export şi de import sunt completate şi
sprijinite de reglementările comune cu privire la măsurile anti-dumping şi de salvgardare, măsurile
împotriva subvenţiilor la import sau a practicilor ilicite de comerţ, precum şi restricţiile cantitative
şi interdicţiile comerciale în probleme de politică externă .
Politica comercială comună este implementată cu ajutorul instrumentelor de politică
comercială, respectiv tariful vamal de import, măsuri de apărare comercială, reglementări privind
măsurile sanitare şi fito-sanitare, respectarea drepturilor de proprietate intelectuală începând cu
momentul vămuirii, limitări cantitative la import sau la export, sisteme de licenţe de import/export,
documente de supraveghere la import/export, regimul comerţului cu bunuri cu dublă utilizare şi
acorduri de recunoaştere reciprocă etc.
Elaborarea şi implementarea politicii comerciale comune vizează: modificări ale nivelului
taxelor vamale, încheierea acordurilor comerciale (preferenţiale, nepreferenţiale, de cooperare
vamală), uniformizarea şi nediscriminarea măsurilor de liberalizare a comerţului, politica în
domeniul exportului şi aplicarea măsurilor de apărare comercială (precum cele luate în caz de
dumping sau subvenţii), dar şi adoptarea de măsuri vizând întărirea cooperării vamale între statele
membre UE şi între acestea şi Comisia Europeană.
Politica comercială comună a UE operează pe două planuri complementare. Pe planul
multilateral se plasează activitatea în cadrul Organizaţiei Mondiale a Comerţului (O.M.C.), UE
implicându-se activ în stabilirea regulilor de organizare a unui sistem multilateral al comerţului
global. În plan bilateral, UE negociază propriile acorduri comerciale bilaterale cu ţările sau grupuri
regionale de ţări unde interesul de dezvoltare a schimburilor este important.
Politica comercială a fiecărui stat trebuie să indeplinească trei funcţii principale:

2
1. promovarea relaţiilor economice externe, adică impulsionarea exporturilor;
2. protejarea economiei nationale de concurentă straina, ceea ce presupune reglementări şi
controlul asupra importurilor;
3. urmărirea pentru a realiza un echilibru dinamic în balanţa comercială şi balanţa de plăţi,
concomitent cu sporirea rezervei valutare a statului.
Din aceste obiective pe termen lung se desprind obiective pe termen scurt şi mediu:
•perfecţionarea structurii schimburilor comerciale externe;
•fie restrângerea/stimularea comerţului cu anumite produse sau grupe de produse;
•orientarea geografică a fluxurilor comerciale internaţionale: restrângerea acestor fluxuri cu unele
ţări şi dezvoltarea lor cu altele;
•îmbunătăţirea raportului de schimb prin sporirea puterii de cumpărare a exportului.
În domeniul politicii comerciale, în general, se acţionează cu ajutorul a trei categorii
principale de instrumente si măsuri:
1. măsuri de natură tarifară (vamală) pentru import;
2. măsuri de natura netarifară, inclusiv paratarifară- pentru import;
3. măsuri de natură promoţională (de promovare şi stimulare)- pentru export.
Măsuri- la nivel macroeconomic- care influenţeaza potenţialilor clienţi externi.
-negocierea şi încheierea de tratate de comerţ şi navigaţie, acorduri comerciale şi de plăţi,
acorduri de cooperare economică, care include clauza naţiunii celei mai favorizate sau clauza
regimului naţional; ele reprezintă baza juridică a schimburilor comerciale, asigurând stabilitate şi
continuitate.
-participarea la târguri şi expoziţii internaţionale sau organizarea lor în ţară, pentru o mai
bună cunoaştere a concurenţilor.
-organizarea de agenţii şi reprezentanţe comerciale în străinătate pentru o mai bună
cunoaştere a pieţei partenerilor; în prezent, reţeaua de reprezentare economică oficială cuprinde
secţiile economice din cadrul ambasadelor şi consulatelor. Pe lângă reprezentarea oficială, firmele
îşi pot crea în ţările partenere propria reţea de promovare a schimburilor, prin filiale, sucursale,
comis-voiajori, societăţi mixte etc.
-asigurarea unor servicii de informare şi orientare a clienţilor externi, nconsultanţă şi
asistenţă de specialitate, pentru o mai bună informare cu privire la potenţialul de export al ţării
care acordă asistenţa.
-folosirea diverselor modalităţi de publicitate externă.
Măsuri de stimulare a exporturilor cuprind măsuri care se pot lua la nivel macroeconomic şi care
au ca scop creşterea competitivităţii mărfurilor destinate exportului, creşterea gradului de
cointeresare a producţiei şi exportului:
-subvenţiile directe la export = sume de bani acordate de stat anumitor ramuri economice pentru a
le rentabiliza activitatea, în cazul în care costurilor lor depăşesc preţurile de pe piaţa mondială. Se
acordă selectiv, de regulă pentru:
• ramurile aflate în declin (industria carboniferă, siderurgică, textilă),
ramuri sensibile la concurenţa străină;

3
• pentru ramuri considerate de interes pentru economia naţională (în
cazul cărora pierderea pieţelor ar putea dezechilibra balanţa de plăţi);
• în majoritatea ţărilor, pentru agricultură.
- măsuri de stimulare de natură fiscal- urmăresc creşterea competitivităţii exporturilor prin
reducerea sau eliminarea acelor componente de cost datorate diferitelor taxe şi impozite şi, prin
aceasta, creşterea câştigului net al exportatorilor.
- măsuri de stimulare de natură financiar-bancară se realizează prin intermediul sistemului bancar
naţional şi / sau al unor instituţii publice sau private, specializate în acordarea, asigurarea şi
garantarea creditelor de export.
-măsuri de stimulare a exporturilor de natură valutară; primele valutare sunt sume suplimentare
acordate exportatorilor la preschimbarea valutei, prin oferirea unui curs de schimb mai avantajos
decât cursul de schimb oficial, respectiv cursul de schimb cuprimă, se acordă diferenţiat, pe grupe
de mărfuri, zone geografice.
Politica comercială comună (PCC) a Uniunii Europene s-a integrat în perspectiva
dezvoltării armonioase a comerţului mondial. Ideea unei politici comune conduce la recunoaşterea
unor prerogative speciale Comunităţii Europene şi, în mod implicit, Consiliului şi Comisiei.
Totuşi, Tratatul nu reglementează acest aspect. Curtea de Justiţie a fost solicitată să precizeze când
are Comunitatea, în principiu, o competenţă exclusivă. Nu ar fi admisibil ca statele membre să
pună în aplicare politici divergente de politica comună a CE, cu excepţia cazului în care sunt
abilitate special de către autorităţile UE.
Liberalizarea schimburilor sau politica exporturilor nu se limitează decât la mărfuri.
Serviciile pot fi avute în vedere de politica comercială comună, reţinând competenţa exclusivă a
UE, deşi în acordurile negociate serviciile sunt considerate, în mod analog, mărfurilor.
Principalele măsuri şi acţiuni prevăzute de art. 131 şi următoarele ale Tratatului sunt:
-liberalizarea schimburilor, în special prin armonizarea ajutoarelor pentru exporturi şi încheierea
acordurilor tarifare sau comerciale.
- măsurile de protecţie, cu sancţionarea anumitor procedee neloiale şi clauzele de salvgardare în
caz de deturnare de trafic sau de dificultăţi economice în anumite state membre, pe de altă parte.
Liberalizarea schimburilor
Mărfuri şi servicii . Liberalizarea este de actualitate atât pentru importul în cadrul Uniunii
Europene, cât şi pentru activitatea de export;această politică priveşte şi prestaţiile de servicii
transfrontiere, fără deplasarea persoanelor, care prezintă multe similitudini cu circulaţia mărfurilor.
Importurile. Importurile cu destinaţia Uniunea Europeană pentru anumite produse, statele
membre pot fi autorizate să adopte contingente cantitative.
Exporturile . În ceea ce priveşte exporturile, există un regim comun -restricţii acceptabile şi
informarea reciprocă a statelor .
Acorduri internaţionale. Acordurile multilaterale încheiate în cadrul OMC şi GATT au ca
obiect realizarea unei uniuni vamale sau unei anumite zone economice.
Clauza de salvgardare naţională. Tratatul permite statelor membre să solicite Comisiei
Europene să ia anumite măsuri restrictive în două situaţii principale :

4
- în caz de deturnare de traseu (import prin intermediul unui stat terţ sau al UE pentru a ocoli
măsurile de politică comercială ale statului membru de destinaţie a mărfurilor).
- atunci când conformitatea politicii comerciale a acelui stat cu dreptul unional ar conduce la
disparităţi de politică comercială între statele membre care vor antrena dificultăţi economice într-
unul sau mai multe state membre.
Măsuri de protecţie comună. Prin măsurile de protecţie comună sunt vizate procedeele
neloiale sau prejudiciabile practicate de către întreprinderile din statele terţe; nu sunt avuţi în
vedere resortisanţii statelor membre ale AELS.

POLITICA U.E. IN DOMENIUL CONCURENTEI


Principalul beneficiar al unei politici in domeniul concurentei este cetateanul in tripla sa
ipostaza de: consumator; participant la piata fortei de munca; actionar.
Politica in domeniul concurentei include toate masurile relevante privind concurenta pe
piata, incluzand politica comerciala, politicile de reglementare si masurile adoptate de catre
guverne cu privire la politicile anticoncurentiale ale firmelor atat din sectorul privat cat si din cel
public.
Obiectivul primordial al politicii in domeniul concurentei : crearea unei concurente reale pe
piata comuna prin masuri referitoare la structurile pietei si la comportamentul actorilor acesteia.
Politica in domeniul concurentei se concentreaza pe patru domenii de activitate:
-eliminarea acordurilor care au ca efect diminuarea concurentei si aparitia
abuzurilor de pozitie dominanta;
-controlul fuziunilor dintre firme(reglementari antitrust);
-liberalizarea sectoarelor economice monopoliste
-monitorizarea ajutoarelor acordate de catre stat (subventii pentru unele firme );
Politicile anticoconcurentiale sunt de patru tipuri:
1) acordurile de restrictionare orizontala a concurentei
- cartelurile pentru import si alte aranjamente similare;
- cartelurile de export si alte aranjamente similare;
-cartelurile internationale(concurenta este limitata, preturile sunt ridicate, productia este
restrictionata, pietele sunt alocate in beneficiul privat unor firme;
2) acordurile de restrictionare verticala a distributiei prin care firmele straine
pot fi impiedicate sa aiba acces la retelele de distributie controlate de catre
furnizorii interni;
3) abuzul de pozitie dominanta practicata pentru a mentine, acapara sau
exploata o pozitie dominanta pe piata.
4) fuziunile care pot fi:
-fuziunile orizontale care comaseaza doua sau mai multe firme din acelasi mediu de afaceri sau de
pe aceeasi piata geografica;
-fuziunile verticale-implica firme angajate in diferite stadii ale productiei si comercializarii din
cadrul unei anumite industrii;

5
-fuziunile agregate -integreaza firme care opereaza in domenii necorelate.
Masuri pentru perfectionarea reglementarilor in domeniul concurentei
1) intarirea reglementarilor concurentiale si de aplicare riguroasa a legii
concurentei;
2) descentralizarea efectiva prin implicarea autoritatilor si a instantelor din statele membre;
3) simplificarea procedurilor de aplicare si reducere a birocratiei incepand din
interiorul companiilor si continuand la nivelul parteneriatului social.
Politica concurenţială a U.E.(distinctă de politicile concurenţiale ale statelor membre)
este direcţionată împotriva următoarelor activităţi anticoncurenţiale :
1. Acorduri comerciale restrictive încheiate între întreprinderi independente, în măsură să afecteze
comerţul între statele membre şi să distorsioneze concurenţa în interiorul pieţei comune : art. 81.
Pot fi încheiate acorduri restrictive, de ex., în scopul de a fixa preţuri sau de a controla pieţele de
bunuri sau servicii.
2. Practici abuzive (anticoncurenţiale) a unor mari întreprinderi, care domină pieţele de bunuri sau
servicii, ce pot afecta comerţul între statele membre : art. 82, firmele cu o poziţie dominantă sunt
în măsură să fixeze preţuri excesive clienţilor lor.
3. Dat fiind faptul că acestea pot conduce la condiţii de dominare a pieţei sau pot consolida o astfel
de poziţie, amplele fuziuni între întreprinderi sunt subiecte de control prin regulamentul
Consiliului 4064/89.
Obiective de bază ale politicii concurenţiale comune :
1.O piaţă deschisă şi unificată – fără a fi împărţită prin acorduri restrictive, anticoncurenţiale
încheiate între firme ;
2. Un grad suficient de concurenţă eficientă pe pieţe ce nu se caracterizează prin concentrări peste
limită şi abuzuri ale firmelor dominante ;
3.Corectitudine pe pieţe – sprijin pentru încurajarea afacerilor mici şi mijlocii, măsuri de protecţie
a consumatorului şi atacul la adresa ajutoarelor de stat ilegale.
4.Menţinerea unei poziţii competitive a Comunităţii faţă de principalii săi rivali (SUA si Japonia)
în economia mondială.
Conform reglementărilor unionale, politica în domeniul concurenţei nu reprezintă un scop
în sine, ci o condiţie necesară realizării pieţei interne.TFUE subliniază faptul că scopul urmărit
este acela de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în cadrul pieţei interne,
concurenţa nu este distorsionată”.
Obiectivele politicii în domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:
1. Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea pieţei interne
şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze comerţul intracomunitar şi
manifestarea liberă a concurenţei (înţelegeri şi practici concertate);
2. Politica în domeniul concurenţei urmăreşte să împiedice situaţiile în care una sau mai multe
firme caută să exploateze de o manieră abuzivă puterea lor economică în raport cu alte firme
mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă).
3. De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor membre care

6
pot falsifica regulile jocului liber al pieţei, prin discriminări în favoarea întreprinderilor de stat
sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din sectorul de stat/privat (ajutoarele de
stat).

Politica U.E. in domeniul consumului


Politica U.E. in domeniul consumului acţioneaza în domeniul protecţiei consumatorilor,
deoarece, pe masură ce consumatorii vor beneficia de graniţe deschise şi de o piaţă competitivă la
nivelul Uniunii, trebuie să crească grija pentru protejarea şi promovarea pe scena europeană a
drepturilor legitime ale acestora.
Au fost adoptate la nivelul Uniunii Europene o serie de directive care se transpun în
reglementări cu caracter obligatoriu, ce au în vedere securitatea produselor, reclama înşelătoare,
responsabilitatea producătorilor pentru produsele cu defecte, creditul pentru consumatori,
denumirea si etichetarea produselor.
În vederea realizării opţiunilor U. E. în asigurarea drepturilor şi a protecţiei consumatorilor,
au fost create structuri instituţionale corespunzătoare care să raspundă de problemele
consumatorilor, inclusiv de atribuirea unei competenţe generale şi orizontale în domeniul
drepturilor consumatorilor unei singure autorităţi cu responsabilităţi şi iniţiative în domeniu şi care
coordonează acţiunile întreprinse de autorităţi în aplicarea altor politici.
Au fost create structuri consultative-generale- Comitetul Consultativ al Consumatorilor din
Uniunea Europeană- specifice, care reprezintă interesele consumatorilor şi asigură participarea
acestora la procesul decizional. Directivele Uniunii Europene privind creditul de consum, clauzele
abuzive din contractele încheiate cu consumatorii, călătoriile cu preţ forfetar, dreptul de proprietate
multiplă asupra bunurilor imobiliare cu divizarea duratei de folosintă şi contractele incheiate
înafara unitaţilor comerciale impun noi obligatii ale producătorilor, importatorilor şi vanzătorilor.
Toate fac parte din responsabilităţile ce definesc mediul legal în care firmele trebuie să-şi
desfasoare activitatea pe piată.
Edificator pentru opţiunile Uniunii Europene privind protecţia consumatorilor rămâne Carta
Alba privind pregătirea ţărilor asociate din centrul şi estul Europei pentru integrarea în piaţa internă
a Uniunii Europene care, precizând condiţiile minime absolut necesare în materie legislativă ce
trebuie însuşite de fiecare ţară în parte pentru a asigura funcţionarea pieţei interne, scoate în
evidenţă obiectivele şi masurile ce trebuie întreprinse în vederea asigurării drepturilor şi
protecţiei consumatorilor, ele referindu-se în principal la:
- protecţia vieţii, sănătăţii şi securităţii consumatorilor;
- protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
- formarea specialistilor în domeniul protecţiei şi educarii consumatorilor;
- accesul consumatorilor la justiţie;
-crearea şi dezvoltarea asociatiilor consumatorilor şi sprijinirea activităţii;
- perfecţionarea cadrului legislativ şi instituţional;
- elaborarea de programe pentru educarea consumatorilor.

7
"Programul preliminar al CEE pentru protecţia consumatorilor şi politica de informare" s-a
focalizat pe protecţia a cinci drepturi de bază ale consumatorilor.
1. dreptul la protecţia sănătăţii şi a siguranţei;
2. dreptul la protecţia intereselor economice ale consumatorilor;
3. dreptul la informare sigură şi la educaţie;
4. dreptul la despăgubiri;
5. dreptul la reprezentarea consumatorilor la nivel comunitar şi naţional.
Acest program preliminar a scos în evidenţă aspectele orizontale ale politicii de protecţie
a consumatorilor, iar obiectivele sale au fost integrate în alte politici comune ale Comunităţii, cum
sunt politica agricolă comună (PAC), politica mediului, transportului şi energiei, alte politici în
domeniul serviciilor, care afectează consumatorii din UE.
Prevederile tratatului (legislaţia primară) stabilesc cadrul legislativ general al politicii de
protecţie a consumatorilor. Tratatul confera instituţiilor europene responsabilităţii sporite în
promovarea drepturilor consumatorilor la informare şi educaţie şi, mai mult, dreptul de a se
organiza pentru a-şi asigura o protecţie mai bună, ceea ce este o recunoastere oficială rolului
esenţial pe care îl au organizaţiile consumatorilor. Legislaţia secundară în domeniul protecţiei
consumatorilor este în prezent extrem de diversificată, acopera un spectru larg de probleme şi
implica contribuţia a numeroase organizaţii şi utilizarea unor instrumente variate.

Politica de distributie a U.E.


Valorificarea oportunitatilor pietei si finalizarea efectiva a activitatii intreprinderilor
producatoare de bunuri si servicii sunt conditionate de ajungerea acestora la consumatorii sau
utilizatorii finali, de satisfacerea nevoilor pentru care au fost concepute. Rezultatele intreprinderii
se integreaza in mod specific unui anumit tip de oferta de piata – oferta de produse sau oferta de
servicii, oferta de prod- factori sau oferta de satis-factorI, oferta de produse/servicii noi sau oferta
de produse/serviciitraditionale etc.-dupa gradul de prelucrare si valorificare a resurselor
intreprinderii si dupacaracteristicile si modul de satisfacere a nevoilor de consum carora le sunt
destinate aceste rezultate. In spatial si timpul care separa incheierea productiei de intrarea
produselor (serviciilor) in consum sedesfasoara un ansamblu de operatiuni si procese economice.
Orientarea lor cat mai eficienta formeaza obiectul celei de a treia componente a mixului de
marketing – politica de distributie.
Continutul si rolul distributiei
Pentru a desemna continutul si mecanismul sferei economice care acopera spatial si timpul
dintreproductie si consum, stiinta marketingului a optat pentru notiunea de distributie – o notiune
cuprinzatoare, incluzand procese si activitati eterogene. In teminologia economica se folosesc in
mod frecvent alte notiuni pentru activitatea desfasurata in sfera economica in discutie intre
care:“miscarea marfurilor”, “circulatia marfurilor”, “comercializarea marfurilor”.
Conceptul de distributie
Conceptul de distributie se refera, mai intai la circuitul pe care il parcurg marfurile pe piata,
pana ajung la consumatori; producatorul, intermediarii si consumatorul – participanti la deplasare

8
succesiva a marfurilor de-a lungul acestui traseu – alcatuiesc ceea ce in terminologia marketingului
se numeste un “canal de distributie” (exista insa si canale fara intermediari). Conceptul de
distributie se refera la ansamblu operatiunilor (vanzare, cumparare, concesiune, consignatie, etc.)
care marcheaza trecerea succesiva a marfurilor de la un agent de piata la altul, pana la intrarea lor
definitive in sfera consumatiei. El include lantul proceselor operative la care sunt supuse marfurile
in traseul lor spre consumator; este vorba de “distributia fizica” sau “logistica” marfurilor.
Notiunea de distributie se mai refera la reteaua de unitati, dotari, personal, care realizeaza
asemenea procese si operatiuni.
Distributia se refera a circuitul fizic si la cel economic al marfurilor, la sistemul de relatii
care intervin intre agentii de piata, la activitati ale unei mase largi si eterogene de unitati, apartinand
mai multor profile economice.
Obiectul activitatii de distributie il formeaza marfurile (produse si servicii), fluxul
neintrerupt al lor de la producator pana la consumator. Dirijarea acestora,miscarea lor fizica spre
consummator este insotita, precedata sau urmata si de alte fluxuri care leaga intre ei pe participantii
la procesul de ansamblu al distributiei : fluxul negocierilor, al tranzactiilor (tratativelor) de piata;
fluxul titlului de propietate, respective transferal lui succesiv cu fiecare operatiune de vanzare-
cumparare a produsului; fluxul informational, referitor la circulatia in ambele sensuri a
informatiilor (evidente,statistici) referitoare la dimensiunile, structura, modalitatile de desfasurare
a activitatilor de distributie, rezultatele economico-financiare ale acestora; fluxul promotional,
cuprinzand mesajele si informatiile adresate pietei, cumparatorului potential, care preced sau
insotesc fluxul produsului, pregatind realizarea lui. Daca acestor fluxuri li se mai adauga fluxurile,
in ambele sensuri, ale finantarii si riscului si fluxurile de la consummator la producator ale
comenzilor si platilor (decontarilor), se contureaza ansamblu si configuratia relatiilor in care intra
agntii de piata in procesul de distributie
Structura participantilor este extreme de eterogena :actioneaza in secvente diferite ale
procesului de distributie, cu roluri, preocupari si interese particulare si desfasoara activitati variate
ca profil, amploare, complexitate, forma de organizare.
Rolul economic si social al distributiei
Prin pozitia pe care o ocupa in mecanismul proceselor economice – ca activitate de
intermediere intre producator si consumator – distributia indeplineste un deosebit de important rol
economi si social.
Prin intermediul distributiei se finalizeaza activitatea economica a intreprinderilor,se incheie
ciclul economic al produselor: intreprinderea producatoare (comerciala) redobandeste in forma
baneasca resursele investite in producerea (comercializarea) produselor impreuna cu un profit
pentru activitatea desfasurata, iar consumatorul intra in posesia bunurilor necesare.
In economia moderna, productia si consumul nu mai sunt practice posibile fara prezenta
distributiei. Cat de importanta este aceasta prezenta, rezulta din examinarea legaturii realizate de
distributie intre productie si consum pe fiecare din cele doua planuri ale ei: spatial si temporal. Sub
raport spatial, distributia pune in contact centrele de productie cu cele de consum – aflate, uneori,
la distante apreciabile –, conecteaza la circuitul economic national si international diferitele zone,

9
cu profilul lor specific in ceea ce priveste productia si consumul. Abordata pe plan temporal,
distributia apare ca un regulator intre productie si consum, sprijinindu-le desfasurarea lor specifica
– concentrata temporal, sezoniera sau uniforma – “amortizand” efectele nesincronizarii lor.
In realizarea legaturii dintre producator si consummator, distributia nu se limiteaza la rolul
unui intermediar pasiv;dimpotriva, isi asuma rolul de exponent al preocuparilor acestora,
informand si influentand atat pe producator cat si pe consumator, sporind sansele vanzarii
produselor si satisfacerii cerintelor de consum.
Rolul economic si social al distributiei este in continua crestere si se raporteaza la
activitatea desfasurata in sfera distributiei, la dinamismul fortelor de productie si al productiei
materiale ori al consumului.
Contributia distributiei in viata economica a societatii moderne poate fi apreciata prin
prisma proportiei in care aceasta sfera economica antreneaza fondurile materiale si resursele
umane ale societatii, ca si a ponderii pe care o detine in pretul final al produselor. Aceste ponderi
sunt diferite in functie de structura pe ramuri a unei economii si de nivelul ei de dezvoltare.
Modul in care marfurile parcurg traseul distributiei, pentru a ajunge la consumatorii finali,
prezinta importanta nu numai pentru functionarea mecanismului economic al societatii, in general,
dar si pentru soarta fiecarei intreprinderi in parte.
Problematica eterogena a distributiei se remarca in doua domenii esentiale:
a) stabilirea si functionarea canalelor de distributie, a formelor de distributie, de circulatie
economica a marfurilor specifice acestor canale;
b) distributia fizica a marfurilor, respective, a proceselor operative prin care marfurile trec succesiv
pentru a ajunge la consumatori.

10