UNIVERSITATEA DE STAT ‘’ALECU RUSSO’’ DIN BĂLȚI

FACULTATEA DREPT ȘI ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

TEMA: FORME ȘI NIVELURI ALE CUNOAȘTERII

Referat la Filosofie
a studentei gr. AP21R,
anul II Russu Victoria

Consultant ştiinţific:
OLGA JACOTA

1
 PLAN

Introducere………………………3-4

1. Nivelurile cunoașterii…………..………4-6

2.Nivelul teoretic de cunoștințe și metodele acestuia…….......6-7

3. Forme de cunoaștere teoretică. Problemă. Ipoteză. Lege. Teorie.

…..7-9

3.1 Problema adevărului….9-12

Concluzie……………12
Bibliografie……………………………13

2
INTRODUCERE
Ce este filosofia? Înainte de a fi studiată filosofia, răspunsul la o asemenea
întrebare ar putea fi ambiguu. Tot ceea ce priveşte acest domeniu îmbracă o aură
de mister şi de aşteptare încrezătoare. După ce se trece prin filosofie, ciudat, dar
răspunsul parcă nu se apropie, ci, dimpotrivă, misterul pare a se accentua. De fapt,
întregul parcurs al filosofiei oferă un măreţ tablou al contradicţiilor şi al
incertitudinilor, terenul ei fiInd unul al disputelor permanente (bellum omnium
contra omnes*). Se poate spune, de exemplu, că, pentru unii, filosofia este ceva
comun, banal (la o adică, toţi se pricep să filosofeze!), în timp ce, pentru alţii,
respectiv pentru cei care fac din ea un stil de viaţă, precum Platon, ea apare drept
cel mai preţios bun ce le-a fost oferit muritorilor de către zei. Dintre reproşurile
aduse filosofiei, menţionăm: inutilitatea (nu oferă raspunsuri exacte), ermetismul
(din pricina limbajului), ineficienţa (terenul ei este unul al luptelor permanente) ş.a.
În acest context, analiza temeiurilor, a scopurilor, a rosturilor filosofiei şi
prezentarea genurilor şi a stilurilor pe care aceasta le-a cunoscut de-a lungul
istoriei sunt absolut necesare; acestea permit, în ultimă instanţă, înţelegerea omului
şi a esenţei lui. S-ar putea spune că definiţia clasică a omului trebuie completată,
pentru a surprinde întregul specific al fiinţei umane, cu aceea de zóon
philosophicus. Etimologic, filosofia înseamnă iubire de înţelepciune. Vechii greci
au considerat-o astfel, iar termenul s-a încetăţenit (e drept, ajungând, în timp, să
capete o varietate de înţelesuri). A accepta această afirmaţie este similar cu a
împinge originile filosofiei mult în urmă pe scara istoriei, iar dacă ar trebui să luăm
în calcul prezenţa ei doar în spaţiul occidental, aceste începuturi s-ar plasa acum
cca. douăzeci şi şase de secole. Evident, filosofia nu este o acumulare de
cunoştinţe; deşi poate fi privită şi din această perspectivă, ea este, mai degrabă, un
mod de a privi, de a înţelege sau de a evalua viaţa şi lumea în ansamblu, care
porneşte chiar de la formularea întrebării. Este o năzuinţă către cunoaştere, nu
deţinerea de cunoaştere. „Platon – afirmă K. Jaspers – spunea că originea filosofiei
ar fi uimirea”, iar Aristotel că „oamenii, când au început să filosofeze au fost
mânaţi de mirare mai întâi faţă de problemele mai la îndemână, apoi, progresând
încetul cu încetul, faţă de problemele mai mari, cum sunt, de pildă, fazele lunii,
cursul soarelui şi al aştrilor şi naşterea Universului. Uimirea, ne spune Jaspers, este
scânteia filosofiei.. Filosofia este domeniul celui care este îndrăgostit de viaţă, de
cunoaştere, al celui care este atent la semnalele lumii (pământeşti şi divine), al
celui care – cum ar spune Platon – cultivă în natura lui muritoare gândirea cea
nemuritoare. Ca să faci filosofie, îţi trebuie demonul filosofiei. Cei care nu dispun
de el, filosofează pentru alţii, nu pentru sine, scriu ca să predea, nu ca să se
lămurească, deci filosofează fără dragoste, fără să simtă durerea inimii. Iar fără
3
dragoste, nu există cu adevărat filosofie. În mod firesc, filozofii s-au întrebat, mai
întîi, ce cunoaştem sau, altfel spus, care este obiectul cunoaşterii ? Cunoaştem
lumea fizică, reală sau sîntem prizonierii propriilor noastre senzaţii şi reprezentări,
dobîndite în contact cu obiectele lumii externe ? Prima soluţie a fost apărată, cu
argumente şi mijloace diferite, de filozofiile materialiste ; cea de-a doua a
reprezentat, în toate timpurile, poziţia idealismului subiectiv în gnoseologie ; în
sfîrşit, s-a manifestat, de la Platon pînă la Hegel, şi o altă poziţie fundamentală, cea
a idealismului obiectiv, care susţine că obiectul cunoaşterii îl constituie orizontul
conceptelor şi ideilor, distinct deopotrivă de lumea obiectelor fizico-naturale şi de
obiectivitatea agentului cunoscător.

1. Nivelurile cunoașterii
Formele și metodele de cunoaștere științifică sunt un sistem unic creat de om
pentru generalizarea și sistematizarea cunoașterii în sfere. Cu toate acestea, toate
au o "sursă" comună. Fenomenul cunoașterii științifice și analiza ei ne permit să
distingem două metodologii de activitate de același fel: Mijloace inerente
cunoașterii omului, pe baza căreia se creează cunoștințe practice și științifice:
metode universale de cunoaștere. Mijloace care sunt supuse numai tipului științific
de cunoaștere. Ele sunt împărțite în metode empirice și teoretice ale științei. Toate
formele de cunoștințe științifice provin din principiul fundamental, nivelurile de
teoretică și empirism menționate mai sus. Ultimul (empirismul) este orientat direct
spre lucrul cu obiectul studiat și este realizat cu ajutorul observațiilor și
experimentelor. Cunoașterea teoretică reprezintă un cerc generalizat de cunoaștere
ideologică și ipotetică, precum și legi și principii. Ca obiect al cunoașterii, știința a
ales natura și la toate nivelurile posibile de complexitate a organizării materiei.
Cunoștințele științifice încearcă să clarifice și să stabilească în mod clar relația
dintre realitate, cunoaștere și credință a subiectului și obiect al cunoașterii.
Formele cunoștințelor teoretice științifice nu sunt izolate una de alta. Toate
disciplinele sunt în mare parte împletesc între ele și să definească problemele
asociate cu anumite (ontologia) și doctrina numărului general al legilor existenței,
cunoașterii (dialectica) și metodologia. Funcționarea normală a teoriei cunoașterii
este posibilă numai cu un sistem clar de metode. În primul rând, un set de discuții
filosofice și metode (fenomenologia dialectic, hermeneutică), un număr de
instrumente generale științifice (analiză și sinteză, operație inductive și
caracteristici de deducție deductive și simulare similare). Metodele științifice
reprezintă un sistem de prevederi fundamentale care pot fi reglementate. De
asemenea, acestea sunt diferite metode și modalități de a realiza cunoașterea
obiectivă a realității în limitele acțiunilor științifice și cognitive. Studiul metodelor
4
de activitate științifică și cognitivă, capacitățile și limitele lor de aplicare sunt
integrate prin metodologia științei.
Formele cunoașterii și cunoștințele științifice, indiferent de tipologia cercetării
științifice, se bazează pe trei principii fundamentale - obiectivitate, sistematism și
reproductibilitate:
 Obiectivitatea este înstrăinarea formei cognitive subiective (emoționale și /
sau stereotipizate) de obiect. Cu alte cuvinte, nu ar trebui să permitem
prejudecăților să influențeze procesul științific cognitiv.
 Sistematicitatea este activitatea ordonată a tipului științific-cognitiv. Implică
punerea în aplicare a unui set sistematic și ordonat de acțiuni.
 Reproductibilitatea este capacitatea de a repeta toate etapele și fazele
procesului de analiză în formă științifică. Este important să existe
probabilitatea de a repeta experimente sau experimente sub controlul și
reglementarea altor cercetători.
Cunoaşterea ştiinţifică în evoluţie evidenţiază două niveluri fundamentale care
reprezintă căile pe care oricare dintre ştiinţele naturii le parcurge: nivelul empiric-
perceptiv şi nivelul teoretic-raţional, iar specific este faptul că ele se
intersectează, se despart se întâlnesc din nou fără ca să indice locul unde se duc .La
nivelul empiric-perceptiv cunoştinţele ştiinţifice sunt formate din termeni
(noţiuni, concepte, legi etc.) care descriu starea, caracteristicile, proprietăţile unor
obiecte, procese, fenomene etc., dobândite prin intermediul simţurilor dând naştere
în conştiinţa individului/subiectului a unor senzaţii şi percepţii. De rând cu
percepţiile senzoriale ale individului un rol important în construirea cunoaşterii
ştiinţifice îl are experimentul. Prin urmare, la acest nivel obiectul cunoaşterii este
supus unei cercetări primare prin intermediul metodelor directe, observaţionale şi
experimentale. Acestea sunt nişte cunoştinţe elementare despre mediul înconjurător
,,formulate în limbaj natural, transmise de la o generaţie la alta.La acest nivel
cunoaşterea este nefundamentată obiectiv şi ştiinţific limitată, sărăcăcioasă,
incompletă. În procesul de învăţământ cunoaşterea este folosită ca punct de plecare
în demersurile de învăţare treptată şi sistemică de către elevi. La nivelul teoretic-
raţional cunoştinţele ştiinţifice sunt formate din termeni (noţiuni, concepte, legi
etc.) teoretici de două categorii: - termenii care desemnează obiecte,
caracteristici/proprietăţi sau stări care nu pot fi cunoscute, de exemplu: se acceptă
că electronii sunt obiecte reale, că lungimea de undă este o proprietate a radiaţiei
electromagnetice etc.; - termeni care nu sunt decât idealizări care nu există în
realitate. De exemplu: gaz ideal, punct material etc., care se formează printr-o
activitate complexă a gândirii umane, numite ,,idealizări”. Cunoştinţele teoretice
au un caracter sistemic, ele se schimbă odată cu modificarea unor elemente de
bază, pe când cele empirice pot fi acceptate sau respinse fără a provoca modificări
în ansamblul informaţional. Deosebirea dintre cunoaşterea empirică-perceptivă şi
5
teoretică-raţională nu exclude unitatea lor: cunoaşterea empirică nu poate exista
fără cunoaştere teoretică, iar fără cunoaştere teoretică cea empirică nu va avea un
caracter ştiinţific superior . Deci, între nivelul empiric-perceptiv şi teoretic-raţional
al cunoaşterii ştiinţifice există o conexiune foarte puternică, deoarece este greu de
precizat că un termen este teoretic sau nu, adică graniţa între ceea ce este
observabil şi ceea ce este teoretic este vag. Aceste două niveluri sunt strâns legate
între ele, reprezentând două trepte ale procesului unic al cunoaşterii ştiinţifice.

2.Nivelul teoretic de cunoștințe și metodele acestuia

Cunoașterea teoretică reflectă fenomene și procese din punctul de vedere al

conexiunilor și modelelor lor interne universale, cuprinse prin prelucrarea rațională
a datelor empirice ale cunoștințelor.

Sarcină: realizarea adevărului obiectiv în toată concretetatea și completitatea

conținutului său.

Trasaturi caracteristice:

dominație moment rațional- concepte, teorii, legi și alte forme de gândire,

cunoașterea senzorială este un aspect subordonat al concentrării asupra
sinelui (studiul procesului de cunoaștere în sine, formele sale, tehnicile,
aparatul conceptual).

Metode: vă permit să faceți un studiu logic al faptelor colectate, să dezvoltați

concepte și judecăți și să trageți concluzii.

1. abstractizare- distragerea atenției de la o serie de proprietăți și relații ale

obiectelor mai puțin semnificative, cu alocarea simultană a unora mai
semnificative, aceasta este o simplificare a realității.

2. Idealizare- procesul de creare a obiectelor pur mentale, efectuarea de modificări

obiectului studiat în conformitate cu obiectivele studiului (gazul ideal).

3. Formalizarea– afișarea rezultatelor gândirii în termeni exacti sau declarații.

6
4. Axiomatizarea- bazat pe axiome (axiomele lui Euclid).

5. Deducere- mişcarea cunoaşterii de la general la particular, ascensiunea de la

abstract la concret.

6. Ipotetic-deductiv- deducerea (deducerea) concluziilor din ipoteze ale căror

adevărate valori sunt necunoscute. Cunoașterea este probabilistică. Include relația
dintre ipoteze și fapte.

7. Analiză- descompunerea întregului în părţile sale componente.

8. Sinteză- combinarea rezultatelor analizei elementelor într-un sistem.

9. Modelare matematică– sistemul real este înlocuit cu un sistem abstract ( model

matematic, formată dintr-un set de obiecte matematice) cu aceleași relații,
problema devine pur matematică.

10. Reflecţie– din punct de vedere științific – activitati de cercetare, considerată

într-un context cultural și istoric larg, include 2 niveluri - obiectiv (activitatea
vizează cunoașterea unui set specific de fenomene) și reflexiv (cogniția se referă la
sine)

Cunoștințele teoretice se reflectă cel mai adecvat în gândire (proces

activ generalizat şi mediat reflectii ale realitatii), și aici se trece de la gândirea în
cadrul stabilit, după model, la o izolare tot mai mare, o înțelegere creativă a
fenomenului studiat.

3.Forme de cunoaștere teoretică. Problemă. Ipoteză. Lege. Teorie.

Principala formă de organizare a cunoștințelor la nivel teoretic este teoria. În mod

preliminar, se poate da următoarea definiție a teoriei: teoria este cunoașterea
domeniului, care acoperă subiectul în general și în special și este un sistem de idei,
concepte, definiții, ipoteze, legi, axiome, teoreme etc., conectate într-un mod strict
logic. Care este structura teoriei, cum se formează - principala problemă a
metodologiei științei.

7
Problemă. Cunoașterea nu începe cu observații și fapte, ea începe cu probleme, cu
tensiunea dintre cunoaștere și ignoranță, notează L.A. Mikeshin. O problemă este o
întrebare la care teoria în ansamblu este răspunsul. După cum subliniază K.
Popper, știința nu începe cu observații, ci cu probleme, iar dezvoltarea ei trece de
la o problemă la alta - altele mai profunde. O problemă științifică se exprimă în
prezența unei situații contradictorii. Chiar și Platon a observat că întrebarea este
mai dificilă decât răspunsul. Influența decisivă asupra formulării problemei și a
metodei de soluționare are natura gândirii epocii, nivelul de cunoaștere despre
acele obiecte pe care problema le privește: „în problema alegerii unei probleme,
tradiția, cursul joc de dezvoltare istorică rol esential» . Problemele științifice ar
trebui să fie distinse de neștiințifice (pseudo-probleme), un exemplu al cărora este
problema mașină cu mișcare perpetuă. A. Einstein a remarcat importanța
procedurii de a pune o problemă în cercetarea științifică: „Formularea unei
probleme este adesea mai semnificativă decât soluția ei, care nu poate fi decât o
chestiune de artă matematică sau experimentală. Punerea de noi întrebări,
dezvoltarea de noi posibilități, luarea în considerare a vechilor probleme dintr-un
unghi nou necesită imaginație creativă și reflectă succesul real în știință. Pentru a
rezolva problemele științei se propun ipoteze.

Ipoteză. O ipoteză este o presupunere despre proprietățile, cauzele, structura,

relațiile obiectelor studiate. Caracteristica principală a unei ipoteze constă în natura
sa conjecturală: nu știm dacă se va dovedi adevărată sau falsă. În procesul
verificării ulterioare, ipoteza poate fi confirmată și dobândește statutul de
cunoaștere adevărată, dar este posibil ca verificarea să ne convingă de falsitatea
presupunerii noastre și să fim nevoiți să o renunțăm. O ipoteză științifică diferă de
obicei de o simplă presupunere într-un anumit grad de validitate. Setul de cerințe
pentru o ipoteză științifică poate fi rezumat astfel: 1. Ipoteza trebuie să explice
faptele cunoscute; 2. Ipoteza nu trebuie să aibă contradicții care sunt interzise de
logica formală. Dar contradicțiile, care sunt o reflectare a contrariilor obiective,
sunt destul de admisibile; 3. Ipoteza trebuie să fie simplă („briciul lui Occam”); 4.
O ipoteză științifică trebuie să poată fi verificată; 5. Ipoteza trebuie să fie euristică
(„destul de nebun” N. Bohr).

Lege. Conceptul de „lege” este unul dintre principalele în sistemul viziunii

științifice asupra lumii și reflectă geneza științei în contextul culturii. Credința în
existența legilor fundamentale ale naturii se întemeia pe credința în legi divine, atât
de caracteristică tradiției iudeo-creștine: „Dumnezeu guvernează toate lucrurile
8
prin legea nemiloasă a sorții, pe care a stabilit-o și căreia El însuși se supune. " A.
Whitehead, punând sarcina de a înțelege cum a apărut ideea legii științei, a arătat
că credința în posibilitatea legi științifice a fost un derivat al teologiei medievale.
În sistemul lumii, desemnat ca Univers și înțeles ca o integritate ierarhizată,
existentul este caracterizat prin principiul universalismului. În contextul
stoicismului, au fost stabilite principii abstracte ale dreptului care întruchipau
tradiția dreptului imperial și au fost apoi traduse din dreptul roman într-o viziune
științifică asupra lumii. Legea (din grecescul „nomos” - lege, ordine) se opune
fusis, așa cum omul se opune naturalului.

Teorie. Teoria în greacă înseamnă „contemplare” a ceea ce este cu

adevărat. cunoștințe științifice epoca Antichității era teoretică, dar sensul acestui
termen era complet diferit, teoriile grecilor antici sunt speculative și, în principiu,
nu sunt concentrate pe experiment. LA stiinta clasica Teoria timpului nou începe
să fie înțeleasă ca un sistem simbolic conceptual construit pe baza experienței. În
structura cunoștințelor teoretice se disting teoriile fundamentale și cele particulare.

Potrivit lui V.S. Stepin, în structura teoriei, ca bază, există o schemă teoretică
fundamentală asociată formalismului matematic corespunzător. Dacă obiectele
empirice pot fi comparate cu obiectele reale, atunci obiecte teoretice sunt
idealizări, se numesc constructe, sunt reconstrucții logice ale realității. „La baza
unei teorii stabilite, se poate găsi întotdeauna o rețea reciproc consistentă de
obiecte abstracte care determină specificul acestei teorii. Această rețea de obiecte
se numește schema teoretică fundamentală. Deci, teoria este un model conceptual
abstract-generalizat, construit constructiv, integral și care se desfășoară logic al
obiectului de studiu, care este o cunoaștere abreviată logic cu abilități explicative și
euristice.În ansamblu, nivelurile empirice și teoretice ale cercetării științifice
considerate mai sus reprezintă etape condiționate ale unui proces științific holistic.
Edificiul științei astfel caracterizat se sprijină pe o fundație, desemnată drept
fundamente ale științei.

3.1 Problema adevărului.

Cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului.

Adevăr este categoria filozofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu
obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care
reproduc obiectul aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă. Fiind
9
rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa
lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie
filozofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul
cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre
despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă.
Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut. Adevărul se
referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea
vericidităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu
obiectul. Adevărul nu depinde de om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De
exemplu, din faptul, că ideea indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX
era susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era adevărată. Cunoaşterea
lumii obiective niciodată nu poate fi definitivă, ea permanent se perfecţionează, se
completează cu nou conţinut. În acest sens evidenţiem adevăr absolut şi relativ -
categorii filozofice, care oglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe
incomplete la cele complete. Adevăr absolut - categorie filozofică ce vizează
coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Aceste cunoştinţe
nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii sociale de aceea sînt adevăruri
eterne. Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor,
faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născut la 15 ianuarie
1850 şi a.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din atomi,
conştiinţa e funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă şi a.). Adevărurile
absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări particulare ale lumii.
Adevăr relativ - categorie filozofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii
cu obiectul. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu
cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În
procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut.
Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în adevărul
relativ se conţin elemente ale adevărului absolut (aceea ce se păstrează şi se
completează ulterior). Totodată adevărul există ca ceva concret, valabil în anumite
condiţii şi în anumit timp. Adevăr abstract nu există. Orice teză a ştiinţei, orice
judecată despre lume va fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenţei
temporal - spaţiale concrete. De exemplu, judecata “ploaia e folositoare” este
adevărată în condiţiile de secetă, şi nicidecum cînd plouă necontenit 20 zile la rînd.
La fel şi teza “conştiinţa e funcţie a creerului” este adevăr absolut în condiţiile
noastre, pe Pămînt. 4. Metodele cunoaşterii. Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte
de cunoaşterea obişnuită prin aceea că ea este o activitate specifică socială,
presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe şi orientată spre
10
atingerea scopurilor respective. Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea,
acumularea şi generalizarea faptelor ştiinţifice. Faptul ştiinţific este un fragment al
realităţii obiective inclus în activitatea omului, în atenţia şi gîndirea subiectului, în
sistemul de cunoştinţe. Faptul este nu realitatea ca atare, ci cunoştinţe despre ea, el
este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului cunoaşterei şi exprimării lui în
limbaj în formă de diferite judecăţi. Faptul ştiinţific este imaginea subiectivă a
realităţii obiective. De aceea faptele, ca şi orice cunoştinţe pot fi adevărate ori
false, precise ori aproximative, complete ori incomplete. Pentru ele este obligatoriu
obiectivitatea, veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului). Observaţia - metodă
a cunoaşterii empirice, care are scopul de a culege, acumula şi descrie faptele
ştiinţifice. Ea furnizează materialul primar pentru cercetarea ştiinţifică. Observaţia
este studierea intenţionată, planificată, sistematică a realităţii. Metoda observaţiei
foloseşte diferite procedee, ca compararea, măsurarea ş.a. Dacă observaţia
obişnuită ne dă informaţia despre particularităţile calitative ale obiectului, atunci
măsurarea ne dă cunoştinţe mai precise, caracterizează obiectul din punct de
vedere cantitativ. Observaţia cu ajutorul diferitor aparate şi mijloace tehnice
(microscop, telescop, aparatul roentgen ş.a.) ne dă posibilitatea de a lărgi simţitor
diapazonul realităţii studiate. În acelaşi timp observaţia ca metodă de cunoaştere
este limitată, observatorul numai constatează aceea, ce se petrece în realitatea
obiectivă, fără a interveni ori produce careva schimbări în ea. Experiment (din lat.
experimentum - încercare, experienţă) - procedeu de cercetare a unor fenomene
printr-o acţiune activă asupra lor cu ajutorul creării unor noi condiţii, care să
corespundă scopurilor cercetării, sau prin modificarea procesului în direcţia
necesară. Experimentul este aşa metodă de cunoaştere cînd cercetătorul acţionează
asupra obiectului, formînd condiţii artificiale pentru evidenţierea anumitor
trăsături, cînd conştient se schimbă desfăşurarea proceselor naturale ori cînd
obiectul sau procesul se reproduc artificial. Experimentul permite studierea
obiectului în stare “pură“ (cînd se exclud factorii secundari) şi în condiţii
extremale. Experimentul poate fi repetat de cîte ori e nevoie. Dacă în condiţii reale
noi depindem de mersul natural al proceselor şi fenomenelor, în experiment noi
putem repeta aceste procese şi fenomene atîtea ori, cît este necesar pentru
căpătarea informaţiei adevărate. Este imposibil ca ştiinţa contemporană să se
dezvolte fără folosirea experimentului. Experimentele se folosesc cu scop de
cunoaştere, pentru rezolvarea unor probleme ştiinţifice, verificarea cărorva ipoteze
şi în scopuri didactice. Cu alte cuvinte, sunt experimente de cercetare, de verificare
şi demonstrare. După modul de acţiune deosebim experiment fizic, clinic, biologic,
psihologic, medical, social ş.a. În dependenţă de condiţiile în care se petrece
11
experimentul se divizează în experiment de laborator şi natural. Experimentul de
laborator se petrece pe modele materiale (animale, plante, microorganisme ş.a.), ori
modele ideale (matematice, informaţionale ş.a.)

Concluzie

Deci în urma celor analizate mai sus pot deduce unele concluzii că, cunoaşterea
este proces de reflectare a realităţii obiective în conştiinţa oamenilor, proces de
activitate creatoare de căpătare, reproducere şi funcţionare a cunoştinţelor.
Cunoaşterea este latura ideală a activităţii umane. Disciplina filozofică care
studiază legităţile, posibilităţile şi formele în care se realizează cunoaşterea se
numeşte teoria cunoaşterei ori gnoseologia. Ca şi pentru filozofie în întregime
problema centrală a gnoseologiei este raportul dintre gîndire şi existenţă. Însă în
gnoseologie ea se formulează specific – cum se referă gândurile noastre despre
lumea obiectivă către această lume însăşi? Este oare în stare gândirea noastră să
cunoască lumea înconjurătoare? Reflectăm noi oare corect lumea? Cunoaşterea şi
cunoştinţele sunt funcţia şi latura internă a practicii. Cunoaşterea este un fenomen
socio-uman foarte complicat, un domeniu al raporturilor dintre om şi realitate. În
cadrul acestor raporturi omul crează un sistem specific de produse prin care el
însuşeşte realitatea, o apropie şi o acomodează la necesităţile sale. Rezultatul
cunoaşterii sînt cunoştinţele în care se fixează experienţa umană, se constituie
planul ideal al activităţii. Cunoaşterea este un proces de activitate spirituală a
oamenilor.Așa dar , cunoaşterea este un fenomen socio-uman foarte complex, un
domeniu vast al raporturilor dintre om şi realitate. De aceea pentru gnoseologie
important este formularea noţiunilor subiect şi obiect. Subiectul este omul activ
care cunoaşte şi transformă realitatea obiectivă în procesul activităţii sale practice.
Obiectul este existenţa în afară şi independent de conştiinţa noastră, este lumea
exterioară, realitatea inclusă în activitatea practică a subiectului. În toată istoria
filozofiei s-au format două paradigme: empirism şi raţionalism, care se deosebesc
în privinţa izvorului cunoştinţelor şi aprecierea efectivităţii formelor de cunoaştere
respective.

12
Bibliografie

https://criminology.md/wp-content/uploads/2020/06/
ispca_note_curs_d_a14.pdf

https://www.academia.edu/8619966/Despre_conceptul_de_cunoa
%C5%9Ftere

https://ik-ptz.ru/ro/diktanty-po-russkomu-yazyku--5-klass/metody-i-formy-
poznaniya-teoreticheskogo-urovnya-nauki-ii-teoreticheskii-uroven-
nauchnogo-poznaniya-teo.html

https://www.marxists.org/romana/tematica/filozofie/mdi/c07.htm

13