DREPTUL INTERNAȚIONAL ȘI PROVOCĂRILE CLIMATICE

Lect.univ.dr. Pîrvu Elena-Loredana

1. CONSIDERAȚII GENERALE

Ca domeniu de cooperare interstatală și reglementare internațională protecția mediului a

făcut obiectul dreptului relativ recent1.
Declanșarea crizei ecologice și amplificarea efectelor sale, intensificarea și diversificarea
poluării, degradarea de o manieră generală a stării factorilor de mediu au impus, alături de
acțiunile desfășurate la nivel național, concertarea bi și multilaterală a activității statelor în
direcția soluționării acestor probleme. Cooperarea internațională și reglementarea interstatală
în domeniul protecției mediului au fost astfel determinate de internaționalizarea crescândă a
problematicii ocrotirii patrimoniului natural mondial. La aceasta au contribuit atât factorii fizici,
cât și cei de natură economică, tehnico-științifică, politică etc.
Protecția mediului înconjurător se realizează pentru factorii de mediu care se află sub
suveranitatea statului sau pentru factorii de mediu situați în afara jurisdicției naționale, protecție
care are loc în conformitate cu tratate internaționale în vigoare.
Accentuarea necesității de cooperare este determinată de înmulțirea și diversificarea
tipurilor de poluare, a surselor poluante și a gradului periculos al unor poluanți.
Un prim factor care a acționat într-o asemenea direcție a fost, fără îndoială, caracterul
„transfrontalier” al numeroaselor forme de poluare.
În mod semnificativ, unul dintre primele documente internaționale relative la mediu,
respectiv Carta europeană a apei, proclamată de Consiliul Europei în mai 1968, a formulat un
principiu, devenit fundamental, potrivit căruia apa nu cunoaște frontiere. Treptat, ideea că nici
unul dintre elementele componente ale mediului nu cunoaște frontiere, nici mările, nici
atmosfera, nici fauna și flora sălbatică, nici măcar solurile, s-a generalizat. Activități desfășurate
pe teritoriul unui anumit stat pot să producă efecte poluante asupra unor regiuni mai apropiate
sau mai îndepărtate. Practic, orice impact mai important asupra mediului poate produce efecte
în afara cadrului unui stat; poluarea atmosferică la lungă distanță, mareele negre, masacrele la
care au fost supuse speciile migratoare etc. sunt exemple elocvente. Prevenirea și/sau
combaterea unor asemenea efecte presupun, cu necesitate, acțiuni de cooperare între state2.
În același context, se poate observa că nu numai consecințele poluărilor, dar și situația
anumitor factori de mediu pot reclama o conlucrare interstatală. Astfel, protecția apelor unui
fluviu internațional sau de frontieră, a unui lac divizat între mai multe țări, a resurselor naturale
partajate etc. necesită o coordonare între aceste state, care poate să privească elaborarea unor
reglementări adecvate, controlul în comun al aplicării și respectării dispozițiilor acestora ori
realizarea unor lucrări concrete în domeniu ș.a.3
Mai mult decât atât, se poate vorbi astăzi chiar de mondializarea anumitor probleme
ecologice, o dată cu apariția și afirmarea unor fenomene care privesc întreaga omenire, precum:
diminuarea stratului de ozon, efectul de seră, deșertificarea, sărăcirea patrimoniului genetic
mondial etc. Toate acestea presupun, la rândul lor, soluții globale, cu participarea egală și
directă a tuturor statelor și popoarelor lumii.
În același timp, cooperarea internațională în materie este cerută și de nevoia protejării și
conservării elementelor de mediu care sunt supuse jurisdicției naționale a unui stat și formează
așa-numitul „patrimoniu comun al umanității”, cum sunt fundurile mărilor și oceanelor situate

1
Al.Kiss, D.Shelton, Traité de droit european de l’environement, Editura Prison-Roche, Paris 1995, pag.8;
2
Accidentul de la Cernobâl, din 26 aprilie 1986, a afectat prin consecințele sale o mare parte din țările continentului
european
3
M. Duțu, s, Editura Economică, București, 2004, pag. 37.
dincolo de zonele naționale, spațiul extraatmosferic ș.a.
Internaționalizarea problemelor poluării și degradării mediului și a căilor lor de
soluționare este determinată și de „solidaritatea” naturală ce unește diferitele componente ale
mediului; așa, de exemplu, o parte a poluării marine este de origine telurică, alta este adusă de
fluvii ori provine din atmosferă, în timp ce poluarea altor factori de mediu înglobează elemente
„împrumutate” din alte zone ale naturii impactul oricăror deteriorări ale mediului asupra faunei
și florei sălbatice etc.4
Dreptul internațional al mediului a apărut și s-a afirmat până acum mai ales sub egida
ONU; documentele și hotărârile celor trei conferințe mondiale: Stockholm (1972), Rio de
Janeiro (1992) și Johannesburg (2002) au reprezentat tot atâtea etape definitorii în dezvoltarea
sa. Fiecare a răspuns unor nevoi de reglementare impuse de evoluția problematicii ecologice, a
exprimat o anumită concepție de abordare a sa și a formulat norme și concepte juridice
corespunzătoare. Ele au reprezentat, totodată, forumuri de dezbatere și adoptare de poziții și
acțiuni în privința unor probleme ecologice devenite globale, la care au participat deopotrivă
reprezentanți ai statelor (societăți politice), organizațiilor neguvernamentale (societății civile),
și numeroși ziariști (opiniei publice), într-un cuvânt, comunitatea internațională în ansamblul
său5.
Sub acest impuls s-au dezvoltat și reglementările internaționale din domenii conexe,
creându-se, astfel, un corpus de norme și principii care guvernează o cooperare internațională
din ce în ce mai diversă, mai specializată și mai eficientă. Născut mai ales din nevoia apărării
omului (societății) față de efectele de bumerang ale acțiunilor sale asupra naturii, dreptul
internațional al mediului a avut și el în matrice o puternică amprentă antropocentristă.
Dacă la Stockholm s-au discutat problemele „mediului uman” și conceptul de
ecodezvoltare, la Rio și Johannesburg s-a continuat în aceeași perspectivă, acordându-se prioritate
dezvoltării durabile, adică acelui tip de dezvoltare care să satisfacă nevoile generațiilor actuale,
fără să compromită capacitatea de a răspunde necesității generațiilor viitoare. Răspunzând mai
ales cerințelor de solidaritate intra- și între generații, conceptul de dezvoltare durabila a fost un
pas înainte spre transformarea și reapropierea dreptului mediului de starea sa naturală, majoră și
necesară de drept al biosferei. Totuși, promovarea sa prin instrumente juridice și mai ales
economice-sociale și politice rămâne încă un deziderat. Mai mult decât atât, evoluțiile din ultimii
ani arată o pervertire a obiectivelor sale sub diverse presiuni, iar documentele ultimului Summitt
verde (2002)6 indică o diluare a conținutului său filosofico-conceptual.
O diplomație verde, o ecopolitică internațională, o democrație ecologică sau e ecoeducație
întregesc panoplia instrumentelor menite să conducă la realizarea obiectivelor menținerii, dacă
nu ameliorării calității unui mediu uman de supraviețuire.

2. OBIECTUL ȘI TRĂSĂTURILE DREPTULUI INTERNAȚIONAL AL

MEDIULUI

Ca domeniu specific al Dreptului internațional public, Dreptul internațional al mediului

are ca obiect reglementarea raporturilor de cooperare dintre state și alte entități internaționale,
în sensul și pentru protecția biosferei împotriva deteriorărilor majore și dezechilibrelor care ar
putea să-i perturbe funcționarea sa normală7.
Inițial biosfera a făcut obiectul ocrotirii juridice numai în înțelesul său de resurse naturale,

4
Această realitate și-a găsi expresia juridică într-o serie de documente internaționale, precum Convenția ONU
privind dreptul mării din 10 decembrie 1982, care stabilește obligația de a evita deplasarea prejudiciului ori
riscurilor privind mediul de la un sector către altul și de a înlocui un tip cu altul (art. 195).
5
M. Duțu, op. cit. pag. 38;
6
Conferința de la Johanesbourg privind mediul și dezvoltarea durabilă, 26 august-6 septembrie, 2002.
7
M. Duțu, Dreptul mediului, C.H. Beck, București, 2007, pag. 87.
explorate, exploatate și folosite de către societate. Este cazul tipic al Declarației Conferinței
ONU privind mediul și dezvoltarea umană de la Stockholm, din iunie 1972, care stabilește că
„resursele naturale ale planetei, inclusiv aerul, apa, pământul, flora și fauna și, în particular,
eșantioanele reprezentative ale ecosistemelor naturale vor trebui prezervate în interesul
generațiilor prezente și viitoare printr-o planificare sau o gestiune atentă, după necesități”.
Treptat însă, și în anumite proporții, a început să se recunoască o valoare intrinsecă și
componentelor mediului. Astfel, Convenția de la Berna, din 19 septembrie 1979, privind
conservarea vieții sălbatice și a mediului natural al Europei, definea deja, în preambulul său,
flora și fauna sălbatică drept „un patrimoniu natural de o valoare estetică, științifică, culturală,
recreativă, economică intrinseca, care este necesar a fi conservat și transmis generațiilor
viitoare”.
La rândul său, Carta mondială a naturii, adoptată la 28 octombrie 1982, de Adunarea
Generală a ONU a recunoscut că „orice formă de viață este unică și merită să fie respectată,
oricare ar fi utilitatea sa pentru om, și, în scopul recunoașterii altor organisme vii a acestei valori
intrinseci, omul trebuie să se ghideze după un cod moral de acțiune”.
Ca regulă generală, obiectivele cele mai concrete ale Dreptului internațional al mediului
evoluează în timp și devin mai numeroase o data cu creșterea cunoștințelor asupra fenomenelor
naturale și interacțiunilor între diferitele activități ale omului și mediului uman. Ele depind, de
asemenea, de creșterea populației, densitatea acesteia, de tehnologia care utilizează substanțe
mai periculoase și de sărăcirea resurselor.

3. TRĂSĂTURILE SPECIFICE DREPTULUI INTERNAȚIONAL AL MEDIULUI

Prin particularitățile naturii sale și specificul problemelor abordate Dreptul Internațional

al Mediului a adus importante inovații și dezvoltări dreptului internațional tradițional; principii
ca responsabilitatea comună, dar diferențiată a statelor, dreptul și obligația corelativă de a nu
prejudicia mediul altor țări sau din spații neaflate sub jurisdicția unui stat, dreptul la ingerință
ecologică, răspunderea obiectivă pentru prejudiciu ecologic ș.a. ori concepte precum:
patrimoniu natural și cultural al umanității, drepturile generațiilor viitoare, dezvoltarea durabilă
ș.a. îi aparțin și au transgresat deja „granițele" celorlalte ramuri ale dreptului, aplicându-le
amprenta ecologică. Totodată, apărute adesea sub șocul unor catastrofe ecologice sau sub
presiunea evenimentelor, reglementările internaționale privind mediul cunosc proceduri mai
simplificate și mai rapide de adoptare și aplicare: cutuma nu mai are timp să zăbovească sute
de ani spre a se impune ca izvor de drept, reparația daunei nu mai așteaptă complicatele
proceduri de cuantificare și se apelează la asigurarea și/sau garanția statului etc8.
Analiza actualului stadiu de dezvoltare a Dreptului internațional al mediului relevă o serie
de trăsături specifice, care decurg mai ales din obiectul și natura sa.
Inițial, abordarea juridică a problemelor protecției și conservării mediului a fost făcută în
termenii tradiționali ai reglementărilor interstatale. Ca atare, metoda de reglementare a fost și
este încă aceea a „conflictului" între suveranități, sub forma dreptului statului de a utiliza în
mod exclusiv teritoriul său și de a autoriza activitățile prin care s-ar putea cauza pagube
mediului altor state (îndeosebi vecine), în concurență cu dreptul fiecărui stat ca teritoriul și
mediul său să fie respectate, Ia adăpost de orice atingere din afară.
Sub raport teoretic, interdicția poluării transfrontaliere, această abordare a condus la
soluții parțiale și, ca atare, insuficiente.
Într-adevăr, mai mult ca în oricare alt domeniu, în materie de mediu este valabil principiul
potrivit căruia „a preveni este mai eficient decât a repara". Evoluții notabile au fost înregistrate,
în acest sens, mai ales la nivelul principiilor cutumiare, sub forma obligației informării

8
M. Duțu, op. cit. pag. 30
prealabile a statului expus la posibile pagube ale mediului său, consultării, aplicării legislației
naționale fără discriminare la toate activitățile care ar putea fi prejudiciabile, indiferent de locul
unde s-ar produce consecințele lor, egalitatea de acces a rezidenților și nerezidenților la
procedurile vizând asemenea activități, informarea rapidă a statului străin de orice eveniment
neprevăzut care poate afecta mediul său9.
Depășirea cadrului relațiilor bilaterale de către reglementarea internațională în materie a
condus la adoptarea unor documente de anvergură regională și chiar mondială.
Dintr-o altă perspectivă, în prima sa etapă de dezvoltare, Dreptul internațional al mediului
s-a caracterizat printr-o reglementare „sectorială”, după marile domenii ale mediului: ape
continentale, mări și oceane, atmosferă, faună și floră sălbatică.
Treptat însă, o dată cu aceste importante dezvoltări în cadrul sectoarelor tradiționale, a
avut loc o „tranziție” spre a doua etapă, cea a problemelor globale, „transversale”, cele ale
poluărilor care se manifestă în mai multe medii ori transgresează de la unul la altul. Este vorba,
de exemplu, de mișcările transfrontaliere de substanțe chimice și, în special, de deșeurile toxice
ori periculoase, radiațiile ionizante etc.
Deși reglementările de acest gen sunt încă în curs de sedimentare și generalizare, o a treia
etapă își face simțită deja prezența sub forma multiplicării regulilor planetare, de aplicație
generală nu numai la nivelul relațiilor dintre state, ci chiar în interiorul acestora. Apariția unor
probleme precum modificările climatului global, diminuarea stratului de ozon, sărăcirea rapidă
a patrimoniului genetic mondial etc. reclamă norme juridice cu o valoare obligatorie generală.
În acest context, trebuie remarcat faptul că istoria relativ scurtă a apariției și dezvoltării
reglementărilor interstatale vizând cooperarea referitoare la protecția, conservarea și
dezvoltarea mediului face ca normele imperative (jus cogens) să fie relativ reduse în cadrul
Dreptului internațional al mediului. Fără îndoială însă că importanța excepțională a valorilor
proteguite, participarea tot mai activă a tuturor statelor la procesul normativ mondial, cât și
conștientizarea crescândă a caracterului vital al problematicii ecologice și a dimensiunii sale
universale vor determina, în scurt timp, transformarea a numeroase reguli ale Dreptului
internațional al mediului în norme imperative (jus cogens)10.
În concluzie, ca parte integrantă a, Dreptului internațional al mediului urmărește
realizarea protecției mediului, apărând astfel ca un drept de finalitate, în sensul că aplicarea
normelor sale trebuie să ajungă la un rezultat concret.
Această finalitate este definită uneori de o manieră precisă, chiar cantitativă.
Semnificative sunt, din acest punct de vedere, convențiile internaționale privind poluarea
atmosferică ori cele referitoare la protecția împotriva poluării fluviilor.
Așa, de exemplu, Protocolul de la Montreal, din 16 septembrie 1987, relativ la protecția
păturii de ozon (care completează Convenția de la Geneva din 13 noiembrie 1979 asupra
poluării atmosferice la lungă distanță), stabilea ca obiectiv reducerea emisiilor de
clorofluorocarbonați (CFC) cu 50 la sută până la sfârșitul secolului al XX-lea, iar Protocolul de
la Kyoto (1997) prevede stabilizarea, în 2012, a nivelului gazelor cu efect de seră emise în
atmosferă la plafonul existent în 1990.

3.1. La nivelul tehnicilor juridice, Dreptul internațional al mediului a influențat în

mod deosebit actele, organele și procedurile Dreptului internațional clasic.

Astfel, în domeniul protecției mediului au fost elaborate și adoptate numeroase declarații,

carte, strategii, planuri și programe, coduri de conduită etc., care, des: nu prezintă încă valoare
juridică propriu-zisă, constituie acel „soft law” ori „droit á l'état gazeux, cu importante funcții

9
Daniela Marinescu, Tratat de Dreptul mediului, Ed. „Universul juridic”, București, 2007.
10
Al. Kiss, Preore Beuxiex, Droit internationel de l'environnement, Pedone Paris 2 editions, 2000.
pentru procesul internațional de codificare a normelor de drept11.
În privința organismelor, frecvent pentru aplicarea documentelor și controlul respectării
lor, s-au instituit structuri speciale, în unele cazuri, convențiile necesită stabilirea unui sistem
complex de rețele și stații de observare care să permită culegerea de informații, prelucrarea și
difuzarea acestora spre cei interesați. De asemenea, în domeniul marin, de pildă, majoritatea
convențiilor încheiate prevede crearea unei „comisii” de supraveghere și control general.
În sfârșit, referitor la proceduri, se remarcă un ritm alert al „diplomației mediului”, datorat
mai ales accidentelor ecologice marine. Astfel, accidentul Torre Canyon din 1967 a determinat
evoluții rapide în sensul adoptării unor convenții internaționale în materie de poluare prin
hidrocarburi, iar accidentul de la Cernobîl, din 1986, a determinat în numai câteva luni
adoptarea a două convenții importante în materie12.

3.2. O dimensiune inedită imprimă Dreptul internațional al mediului și problemei

clasice a raportului dintre dreptul internațional și dreptul intern

Datorită naturii specifice acestuia, dreptul intern devine, „un fel de regulament de
aplicare” a Dreptului internațional al mediului.
Reluând obligațiile și măsurile asumate prin tratate internaționale, legiuitorul intern le
concretizează și adaptează la condițiile concrete ale sistemului juridic și mediului natural
național.

3.3. Dezvoltarea și evoluția Dreptului internațional al mediului sunt strâns legate de

progresul tehnico-științific

Problemele mediului au fost stimulate de evoluțiile științei (Conferința de la Stockholm

din 1972 fiind o prelungire a Anului geofizic internațional și a Programului biologic mondial),
iar cercetarea științifică a fost favorizată de preocupările internaționale relative la protecția
mediului (semnificative fiind, în acest sens, Programul MAB al UNESCO13 și o serie de
convenții internaționale, precum cea privind poluarea atmosferică la lungă distanță, de la
Geneva, din 1979).

3.4. Mediul și reglementările sale reprezintă și un factor de dezvoltare a cooperării

internaționale.

In sfârșit, dar nu în ultimul rând, mediul și reglementările sale reprezintă și un factor de

dezvoltare a cooperării internaționale. Astfel, problematica ecologică a reprezentat un element
important al dialogului mondial.
De asemenea, în acest domeniu au fost promovate noi forme de cooperare internațională,
precum cooperarea transfrontalieră, cooperarea marină regională etc.
Ca nou domeniu de reglementare interstatală și cooperare internațională, Dreptul
mediului a consolidat ideea resurselor comune și necesitatea utilizării lor în interesul
generațiilor prezente și viitoare, a intensificat cooperarea regională, conturându-se ca un
veritabil drept de cooperare și de solidaritate.
Prezentate într-o asemenea perspectivă, trăsăturile Dreptului internațional al mediului ne
arată un domeniu nou al cooperării internaționale și reglementării interstatale, aflat în plin
proces de dezvoltare și afirmare. Desigur, nu trebuie ignorate nici o serie de „deficiențe”, unele
poate inerente etapei actuale de dezvoltare a sa. Procesul de elaborare a regulilor uneori prea

11
Michel Prieur, Droit de lénvironnement, Ed. Dalloz, 2001, pag. 41;
12
M. Duțu, op. cit. pag. 40
13
Programul internațional „Omul și Biosfera”, lansat în anul 1970.
îndelungat, ezitările statelor în ratificarea și, mai ales, exprimarea în reguli interne, lentoarea
aplicării (întrucât controlul respectării este mai greu și mai complex, iar în unele cazuri, pot fi
necesare acțiuni de studii și cercetări) fac ca regulile juridice internaționale în materie să fie
privite uneori cu neîncredere, ca fiind „prea slabe” pentru atingerea scopului propus.
În concluzie, Dreptul internațional al mediului este un domeniu nou al Dreptului
internațional public, o parte componentă a Dreptului mediului și prezintă un caracter
interdisciplinar, intersectându-se mai ales cu științele ecologice.

4. CONCEPTE ȘI PRINCIPII

Anumite concepte și principii au fost consacrate în jurisprudența internațională și în

doctrină cu peste trei decenii înaintea Declarației din 1972. Acestea se refereau la mediu, privit
ca o componentă a teritoriului de stat.
Poluarea a fost combătută, în cadrul unor tratate, încă din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, dar nu se urmărea o combatere a poluării per se, ci numai în măsura în care apa
poluantă devenea nocivă pentru piscicultură.
În general, se invoca principiul latin sic utere ut alienum non laedas (folosește ceea ce
îți aparține în așa fel încât să nu producă daune altuia).
Lucrările Comisiei de Drept Internațional:
Din 1978, CDI începe lucrările de codificare în domeniu. Lucrările s-au concretizat în
proiectul de articole privind „Răspunderea internațională pentru consecințe
prejudiciabile decurgând din activități care nu sunt interzise de dreptul internațional”.
Lucrările la acest proiect au fost finalizate în 1990 și cuprindeau 36 de articole. CDI a reluat
examinarea proiectului, accentul fiind pus pe factorul de prevenție.
La sesiunea a 53-a a CDI (2001) au fost definitivate lucrările pentru proiectul de articole
privind „Prevenirea daunelor transfrontaliere ale activităților periculoase”, recomandând
Adunării Generale elaborarea unei Convenții pe baza proiectului CDI.
La sesiunea din 2002, CDI a decis să continue să lucreze asupra problemei răspunderii
internaționale (international liabilitiy) pentru situațiile în care statul nu reușește să prevină
prejudiciile decurgând din daune transfrontaliere rezultate din activități periculoase, în
completarea activității anterioare finalizate în 2001. CDI a arătat că intenționează să examineze
responsabilitatea statului (fie că e vorba de statul de origine, statul care a autorizat și monitorizat
operația, statul beneficiar al operației sau statul de naționalitate al operatorului), a operatorului,
a victimei inocente, dar și rolul entităților private, cum ar fi companiile de asigurări sau
trusturile industriale.
În 2006 CDI a adoptat, în cadrul celei de-a 58-a sesiuni, proiectul de „Principii privind
atribuirea răspunderii pentru pagube în cazul daunelor transfrontaliere ale activităților
periculoase”
În 2008, CDI a adoptat, în cadrul celei de-a 60-a sesiuni, proiectul de articole privind
„Dreptul aplicabil aquiferelor transfrontaliere” (aquiferul transfrontalier fiind definit ca o
formațiune geologică permeabilă care deține apă, ale cărui componente sunt aflate în două sau
mai multe state). Proiectul propune reguli privind utilizarea rezonabilă și echitabilă a resurselor
de apă transfrontaliere, inclusiv obligația de a nu provoca daune, de a coopera, de a schimba
date și informații în mod regulat, de a proteja și conserva ecosistemele (inclusiv prevenirea,
reducerea și controlul poluării).
Până în prezent, în dreptul internațional nu a fost consacrat un principiu de drept
convențional sau cutumiar (după unii autori) în materie. Conform planului de acțiune pentru
perioada 1973-1977, pentru probleme de mediu un asemenea principiu ar trebui să exprime
obligația statului de a se asigura că activitățile desfășurate pe teritoriul său sau în zone
aflate în mod legal sub jurisdicția sau controlul statului nu vor produce daune mediului
înconjurător și altor state sau unor zone situate dincolo de jurisdicția națională.
În plan instituțional se creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediu Înconjurător
(PNUE), Uniunea Internațională pentru Conservarea Naturii (UICN), Agenția pentru Protecția
Mediului a Comunităților Europene, care ia naștere în urma amendării din 1987 a Tratatului de
la Roma.

5. OBLIGAȚII ALE STATELOR ÎN DOMENIUL PROTECȚIEI MEDIULUI

5.1. Obligații cu caracter general în domeniul protecției mediului

În Dreptul internațional al mediului una dintre obligațiile cu caracter general se referă

la angajamentul statelor de a preveni și reduce riscul care implică un grad sporit de
periculozitate precum și la angajamentul de a preveni și reduce poluarea14.
Impactul problematicii ecologice asupra izvoarelor Dreptului internațional se manifestă
sub acțiunea a doi principali factori: „tehnicitatea” domeniului care face obiectul reglementării
și cerința rapidei adaptări a normelor juridice la evoluțiile socio-economico-tehnice și naturale.
Practic, normativitatea tehnică ocupă aici o pondere aproape egală cu cea juridică, diminuând
considerabil rolul unor factori tradiționali în instruirea reglementărilor interstatale, precum cei
de natură politică ori militar-strategică, în favoarea intereselor comune de salvgardare a calității
mediului15.
Într-adevăr, particularitățile cooperării internaționale privind protejarea mediului și mai
ales specificitatea domeniului supus reglementării își pun puternic amprenta asupra procesului
de formare și dezvoltare a dreptului internațional al mediului în general și a celui convențional
în special.
Ca și în cazul celorlalte ramuri ale dreptului internațional contemporan, tratatul rămâne
principalul izvor și câștigă teren în privința rolului său ca sursă a Dreptului internațional al
mediului. În același timp, însă, dimensiunile, natura și implicațiile problemelor ecologice
determină o serie de particularități evidente ale tratatelor internaționale în materie. Astfel,
„neutralitatea” subiectului si raportarea directă și egală a tuturor indivizilor, popoarelor și
statelor la problematica protecției mediului fac ca, cel mai adesea, convențiile să nu presupună
reciprocitatea între semnatari în privința obligațiilor asumate, statele contractante acceptând
obligații fără o contrapartidă imediată.
De asemenea, acordurile internaționale în materie cuprind frecvent proceduri suple de
amendare și completare, reclamate de dinamica realităților socionaturale.
Tot în acest context, documentele juridice propriu-zise stabilesc, în vederea aplicării lor,
elaborarea și implementarea de programe și planuri de acțiune cu măsuri concrete și de natură
diversă, menite să contribuie la atingerea scopurilor generale propuse și asumate.
Din punctul de vedere al tehnicii juridice, se recurge adesea, cu tendința de generalizare,
la soluția acordurilor-cadru, care sunt completate pe orizontală, în privința detalierii tehnice,
prin protocoale adiționale, iar pe verticală, ca urmare a cerinței actualizării permanente, prin
mecanismul reuniunilor periodice ale conferințelor părților, pe calea acordurilor suplimentare,
în sfârșit, pentru aplicarea lor efectivă, dispozițiile tratatelor internaționale privind mediul sunt
încorporate în dreptul intern (național) al statelor-părți prin măsuri legislative interne, ceea ce
le conferă statutul de „non self-executing treaties”16.

14
D. Popescu, A. Năstase, Fl. Coman, Drept internațional public, Editura ȘANSA S.R.L. București, 1994, p.
191
15
M. Duțu, op. cit. pag 38.
16
Al. Kiss, Droit internațional de l'environnement, Ed. Pedane, Paris, 1989, p. 50-58; Al. Kiss, D. Shelton, op.
cit., p. 25; Mircea Duțu, Dreptul mediului, tratat, vol. II, Ed. Economică, București, 1998, p. 78-79; Jean-Marc
Lavieitle, Droit international de l'environnement, Ed. Ellipsses, Paris, 1998, pp. 32-36.
 O comparație cu tratatele aparținând dreptului internațional general arată o serie de
caracteristici proprii. Astfel, pe calea convențiilor-cadru, statele-părți își asumă o serie de
obligații, dar care prezintă un caracter marginal ori auxiliar în raport cu obiectivul principal al
documentului. Este vorba, de exemplu, despre informarea și consultările reciproce,
comunicarea datelor relevante, cercetarea științifică, cooperare ș.a., în timp ce scopul urmărit
este acela de a preveni și/sau a combate poluarea și degradarea mediului. De asemenea, statele
nu sunt în măsură să-și asume angajamente stricte și precise, obligații de rezultat, ci mai degrabă
de diligentă. Obligațiile bine cuantificate și exprimate legal sunt fixate ulterior, pe calea
deciziilor periodice, și exprimate prin protocoale completatoare sau acorduri speciale, în acest
mod, convențiile inițiale nu stabilesc decât cadrul juridic și mecanismul instituțional care să
asigure declanșarea procesului de reglementare a cooperării internaționale, baza pentru
adoptarea măsurilor concrete hotărâte ulterior și pe etape. În sfârșit, deși numeroase și diverse,
acestea din urmă au un preponderent caracter tehnic, stabilesc obiective intermediare legate de
un anumit stadiu de dezvoltare a cunoașterii științifico-tehnice și de afirmare a cooperării
internaționale.
Printre cele mai cunoscute documente internaționale de acest tip se numără: Convenția
asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi (1979), Convenția privind
protecția stratului de ozon (1985), Convenția-cadru asupra schimbărilor climatice (1992)17. În
același timp, se manifestă diferite variante ale convenției-cadru tip din rațiuni diferite, legate
adesea de particularitățile subiectului supus reglementării ori de conjunctura internațională în
care s-a încheiat documentul18.
Toate aceste documente privesc probleme ecologice globale, transfrontaliere, care
implică sub o formă sau alta toate țările lumii: poluare atmosferică transfrontalieră, inclusiv
ploile acide, starea de ozon, efectul de seră și schimbările climatice. Ca o consecință directă a
acestui fapt, a nevoii unei cooperări globale, la aceste convenții sunt părți multe state și
organizații internaționale19.
Obiectivul îl constituie, în toate cele trei cazuri, limitarea, reducerea treptată și stabilizarea
poluării atmosferice la lungă distanță, a substanțelor care afectează și distrug stratul de ozon și
a gazelor cu efect de seră, care influențează clima. Documentele inițiale se rezumă Ia prevederi
cu caracter general, care stipulează obligații imprecise, de elaborare de politici și strategii,
recurgerea la schimburi de informații, consultări, cercetare și dezvoltare etc. Rolul de a
concretiza și a stabili obiective precise revine protocoalelor de dezvoltare, adaptate consecutiv
sau mai ales succesiv: cinci în cazul Convenției din 1979, Protocolul de la Montreal (1987),
Aranjamentele și amendamentele de la Londra (1990), Copenhaga (1992) și Viena (1995) în
cazul Convenției din 1985 și Protocolul de la Kyoto (1997) în privința Convenției-cadru din
1992.
Mecanismul de realizare a acestei adaptări permanente a conținutului tehnico-concret al
acestor tratate este relativ simplu: reunirea periodică a conferinței părților contractante, la
propunerea și în urma analizelor și propunerilor formulate de către organismele tehnice cu
caracter permanent. Metoda protocoalelor dezvoltătoare succesive permite o anumită suplețe în
evoluția progresivă a reglementărilor: în funcție de conjunctură și prioritățile fiecărei etape, se
poate admite și promova principiul responsabilității comune, dar diferențiate a statelor, se pot

17
Convenția asupra poluării atmosferice transfrontaliere pe distanțe lungi a fost semnată la Geneva la 13
noiembrie 1979, a intrat în vigoare la 16 martie 1983 și a fost ratificată de România prin Legea nr. 8/1991;
Convenția privind protecția stratului de ozon a fost adoptată la Viena la 22 martie 1985, a intrat în vigoare la 22
septembrie 1988, iar România a aderat prin Legea nr. 84/1993. Convenția-cadru privind schimbările climatice a
fost semnată în iunie 1992 (în cadrul Conferinței ONU de la Rio de Janeiro), a intrat în vigoare la 21 martie 1994
și a fost ratificată de România prin Legea nr. 24/1994.
18
Este cazul, de pildă, al Convenției ONU pentru combaterea deșertificării, încheiată la Paris la 17 iunie 1994 și
ratificată de România prin Legea nr. 111/1998.
19
Ca exemplu: Convenția –cadru privind schimbările climatice ? ; Convenția de la Viena, 171.
adopta norme de reducere ori mecanisme financiare.
Dincolo de asemenea aspecte pozitive, convențiile-cadru prezintă și o serie de
inconveniente. Așa, de exemplu, mecanismul decizional rămâne cel clasic, ceea ce implică
reluarea sa cu ocazia adoptării fiecărui amendament sau protocol adițional al procesului
convențional. Cu ocazia fiecărei etape pot să se manifeste interese divergente, ducând la
negocieri dificile și diluarea rezultatelor așteptate. De asemenea, chiar dacă convențiile de bază
sunt ratificate de un număr mare de state, multe dintre acestea nu acceptă ori nu aplică
protocoale adiționale.
Legat de conținutul lor juridic și al tehnicii normative, se remarcă preponderența a două
tipuri de obligații internaționale asumate de către state, manifestate relativ recent în Dreptul
internațional public. Este vorba, mai întâi, despre un amestec consecutiv de obligații de mijloc
(de diligentă, comportament) si obligații de rezultat, exprimat într-un fel de clauză-stil prezentă
în aproape toate instrumentele juridice internaționale vizând protecția mediului: „Părțile
contractante vor lua toate măsurile necesare în vederea...”. Ca atare, pe lângă caracterul de
convenție-cadru, tratatele internaționale în materie cuprind, deopotrivă, obligații juridice
depline, angajamente ferme în sens clasic și, respectiv, „soft law”, „droit mou”, altfel zis, o
sumă de intenții pe care statele-părți se obligă să le traducă în norme obligatorii20.
În al doilea rând, o categorie tot mai importantă este reprezentată de așa-zisele obligații
de „stand still”, bazate pe capacitatea de a anticipa viitorul și prudența ori precauția care se
impun pentru a nu-l compromite. Asemenea norme anticipatoare și preventive satisfac cerințele
a două principii ale dreptului mediului: cel al prevenirii și, respectiv, al precauției.
Datorită caracterului lor imperativ, ocrotind interese de maximă importanță și
generalitate, normele Dreptului internațional al mediului au un caracter erga omnes, respectarea
lor impunându-se indiferent de conținutul diverselor tratate internaționale21.

5.2. Obligații specifice

O categorie importantă de obligații o constituie cele cu conținut determinat, instituind

măsuri și acțiuni specifice concrete. Obligații de acest gen sunt cuprinse în protocoalele la
Convenția privind poluarea transfrontalieră din 197922.

Actul internaţional de referinţă privind prevenirea poluărilor atmosferice

transfrontaliere la mare distanţă este Convenţia de la Geneva din 1979 asupra poluării
atmosferice transfrontaliere la mari distanţe .
Principiile fundamentale ale convenţiei sunt:
- protejarea omului şi a mediului înconjurător contra poluării atmosferice în care scop,
părţile contractante se obligă să limiteze şi, în măsura posibilului, să reducă în mod treptat şi să
prevină poluarea atmosferică transfrontalieră pe distanţe lungi;
- combaterea introducerii substanţelor poluante pentru aer prin consultări, schimb de
informaţii, activităţi de cercetare şi supraveghere, politici şi strategii ţinând seama de
eforturile întreprinse la nivel naţional şi internaţional;
- organizarea de către părţi a schimbului de informaţii şi verificarea politicilor şi
activităţilor economice, precum şi a măsurilor de ordin tehnic care vizează combaterea
introducerii de substanţe poluante pentru aer, care au efect dăunător şi duc la poluarea aerului;
- acordarea unor consultaţii, la cerere, la intervale scurte, părţii sau părţilor
contractante afectate în mod efectiv de poluarea atmosferică transfrontalieră la mari distanţe sau

20
M. Duțu, op. cit. pag. 100.
21
În opinia separată formulată în cazul „Slovacia contra Ungaria” (soluționat de către Curtea Internațională de
Justiție de la Haga în septembrie 1997), vicepreședintele Weeramontry.
22
D. Popescu, A. Năstase, Dreptul internațional public, Editura ȘANSA S.R.L. București 1997, pag. 286
care sunt expuse la un risc semnificativ de o astfel de poluare şi părţii sau părţilor contractante
pe teritoriul şi sub jurisdicţia cărora se desfăşoară activităţi poluante.
Pe baza cercetărilor, a schimburilor de informaţii şi a activităţilor de supraveghere şi
ţinând seama de costul şi eficacitatea măsurilor locale de remediere şi a altor măsuri pentru
combaterea poluării atmosferice, fiecare parte contractantă se angajează să elaboreze cele mai
bune politici şi strategii, inclusiv sisteme de control a calităţii aerului şi, în cadrul acestor sisteme,
măsuri de control care să fie compatibile cu o dezvoltare echilibrată, recurgând la cele mai
bune tehnici disponibile şi aplicabile din punct de vedere economic şi care produc puţine sau
nici un fel de deşeuri.
Reprezentanţii părţilor contractante s-au obligat să constituie, în cadrul consilierilor
guvernamentali ai ţărilor Comunităţii Europene pentru problemele mediului înconjurător,
organul executiv al convenţiei, reunindu-se cel puţin o dată pe an.
În cadrul organului executiv sau pe cale bilaterală şi în interesul lor comun, părţile
contractante s-au obligat să schimbe informaţii privind nivelul emisiilor, potrivit unei
periodicităţi stabilite, a poluanţilor atmosferici conveniţi, începând cu bioxidul de sulf, plecând
de la unităţi teritoriale de dimensiuni convenite sau asupra fluxurilor de poluanţi atmosferici
care traversează frontierele statelor; să se informeze reciproc asupra principalelor schimbări
survenite în politicile naţionale şi în dezvoltarea industrială în general şi asupra efectelor lor
posibile, de natură să provoace modificări importante ale poluării atmosferice transfrontaliere
la mari distanţe; asupra tehnicilor de reducere a poluării atmosferice; asupra costului
prevăzut al acţiunilor, la nivelul ţărilor, îndreptate contra emisiilor de compuşi sulfuroşi şi a
altor poluanţi atmosferici principali; asupra datelor meteorologice şi fizico-chimice referitoare
la fenomenele survenite în timpul transportului poluanţilor23.
Părţile au subliniat necesitatea aplicării „Programului concertat de supraveghere şi
de evaluare a transportului pe distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa", fiind
vorba de lărgirea acestui program şi convenind să pună accentul pe: supravegherea continuă a
bioxidului de sulf şi a substanţelor înrudite; utilizarea, atunci când este posibil, de metodologii
de supraveghere comparabile sau normalizate; amplasarea staţiilor de supraveghere continuă
şi colectarea de date sub jurisdicţia statelor în care sunt situate; stabilirea unui program-cadru
concertat de supraveghere continuă a mediului înconjurător care să fie fondat pe programele
naţionale, subregionale şi regionale şi celelalte programe internaţionale actuale şi viitoare care
ţin seama de acesta.
Textul-cadru al convenției a fost urmat de mai multe protocoale adiționale, cu caracter
mai concret, adoptate în perioada 1984-1999, respectiv
Primul Protocol adoptat la Geneva la 28 noiembrie 1984, priveşte finanţarea pe
termen lung a Programului de cooperare pentru supravegherea şi evaluarea transportului pe
distanţe lungi a poluanţilor atmosferici în Europa24.
Al doilea Protocol a fost încheiat la Helsinki la 8 iulie 1985 şi s-a referit la reducerea
emisiilor de sulf sau transmiterii acestora cu cel puţin 30 de procente.
Îngrijorate de faptul că emisiile de substanţe poluante în importante părţi ale Europei
şi Americii de Nord produc pagube bogăţiilor naturale, de importanţă vitală pentru mediu şi
economie, precum păduri, terenuri, ape, monumente istorice şi repercusiuni dăunătoare asupra
sănătăţii umane, părţile se angajează să reducă emisiile de sulf şi răspândirea transfrontalieră
a acestora, cel mai târziu până în anul 1993 cu cel puţin 30 de procente, luând ca etalon nivelul
anilor '80.
Al treilea Protocol a fost încheiat la 31 decembrie 1988, la Sofia, şi se referea la
combaterea emisiilor de oxizi de azot sau răspândirea acestora la scară mare.

23
Art.8 lit. a) - g) din Convenţia de la Geneva, 1979 privind poluarea atmosferică transfrontalieră la mari distanţe.
24
România a aderat la acest Protocol prin Legea nr. 652 din 7.12.2002, publicată în M. Of. nr. 911 din 14.12.2002.
 Obligaţiile fundamentale ce revin părţilor din acest document, sunt: să adopte, cât
mai curând posibil, măsuri eficiente de limitare sau reducere a emisiilor anuale naţionale de
oxizi de azot sau răspândirea lor pe scară largă; să asigure, în termen de doi ani de la data
intrării în vigoare a protocolului: l) valorile limită ale emisiei, la nivel naţional, din sursele noi,
mari şi fixe şi/sau din categorii de surse, pe baza celor mai bune tehnici; 2) să aplice valori de
emisie limită pe surse noi mobile, în cazul tuturor categoriilor mari de surse, pe baza celor mai
bune tehnologii disponibile, eficiente din punct de vedere economic, 3) să adopte măsuri de
combatere a poluării în cazul surselor mari existente.
Al IV-lea Protocol la Convenţia din 1979 a fost semnat la Aarhus la 24 iunie
1998 şi are ca obiect: combaterea emisiilor de compuşi organici volatili sau a răspândirii
transfrontaliere a acestora, prin care părţile au hotărât să adopte măsuri eficiente de combatere
şi reducere a emisiilor anuale de compuşi organici volatili şi a răspândirii transfrontaliere a
acestora, prin folosirea unor valori naţionale şi internaţionale limită pentru aceste emisii din
surse noi, mobile şi fixe, precum şi pentru limitarea substanţelor care emit compuşi organici
volatili.
Al V-lea Protocol, protocolul referitor la reducerea acidifierii, eutrofizarea și ozonul
troposferic (semnat la Gothenburg, la 1 decembrie 1999), priveşte substanţele care epuizează
ozonul atmosferic.
În martie 1977, la iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, 33 de naţiuni şi
Uniunea Europeană adoptă în cadrul reuniunii, „Planul mondial de acţiune pentru stratul de
ozon" care cuprinde recomandări privind cercetarea pentru chimia atmosferică, efectele
asupra fiinţelor umane şi a mediului, fiind concentrat asupra cooperării internaţionale în
domeniu.
A fost constituit Comitetul pentru stratul de ozon, un grup de lucru format din
experţi din Agenţii guvernamentale şi organizaţii nonguvernamentale.
Protocoalele adiționale de aplicare a Convenției, în special cele referitoare la diferite
forme de poluare atmosferice transfrentiere pe distanțe lungi și sau tipuri de poluanți pornesc
de la compatibilizarea exigențelor dreptului suveran al fiecărui stat de a-și exploata resursele
proprii conform propriilor politici de mediu și dezvoltare cu cele ale obligației de a acționa
astfel încât activitățile efectuate în limitele jurisdicției sau sub controlul lor să nu pună în
pericol mediul altor state sau al zonelor situate dincolo de jurisdicțiile naționale ale statelor. Ele
relevă necesitatea unei acțiuni globale.

5.3. Reglementări internaționale privind poluanții determinați

Anumite texte internaționale prevăd măsuri vizând anumite tipuri de poluare care provin
de la poluanți specifici ori care emană de la surse determinate, precum vehiculele cu motor. Din
această categorie fac parte mai ales, Convenția pentru protecția stratului de ozon, Convenția–
cadru privind schimbările climatice.
Cea de-a doua categorie este constituită din instrumente rezultate din activitatea Comisiei
economice ONU pentru Europa – care încă din 1950 s-a preocupat de soluționarea problemelor
poluării cauzată de gazele de eșapament provenite de la vehicule cu motor.
Afirmată în ultimele decenii ca o problemă globală, protecția stratului de ozon face
obiectul reglementării Convenției pentru protecția stratului de ozon adoptată la 22 martie 1985,
la Viena, sub egida PNUM, în care obligațiile concrete fiind asumate de către statele-părți
(producătoare de CFC- cluorofluorocarbonați) și stipulate în protocoalele adiționale ulterioare.
Scopul documentului este acela de a proteja stratul de ozon (definit ca stratul de ozon atmosferic
de deasupra stratului-limită planetar) prin reglementarea, limitarea, reducerea ori prevenirea
activităților umane care au ori sunt susceptibile să aibă un efect distructiv asupra stratului de
ozon.
 O preocupare principală în acest sens o reprezintă utilizarea de tehnologii și echipamente
alternative (a căror folosire face posibilă reducerea sau eliminarea emisiilor de substanțe care
au sau pot provoca efecte adverse asupra stratului de ozon) și de substanțe alternative (care
reduc, elimină sau evită efectele adverse asupra stratului de ozon). Statele-părți se obligă să
coopereze, „după mijloacele de care dispun și după posibilități”, în diferitele domenii aferente,
prin observații, evaluări, cercetări științifice, schimb de informații, adoptarea de măsuri
legislative și administrative și coordonarea acestora la nivel internațional.
Principalul act de concretizare a convenției, în privința datelor tehnice și măsurilor
concrete, este Protocolul, încheiat la 16 septembrie 1987 la Montreal, privind substanțele care
diminuează stratul de ozon25, completat și modificat prin amendamentele de la Londra (29
iunie 1990), Copenhaga (25 noiembrie 1992), Montreal (17 septembrie 1997) și Beijing (3
decembrie 1999). Orice amendament trebuie să țină seama, printre altele, de considerente
științifice și părțile sunt ținute să facă toate eforturile pentru a le adopta prin consens.

Protectia juridică a stratului de ozon

Având în vedere impactul dăunător al modificării stratului de ozon asupra sănătăţii

umane şi a mediului înconjurător, precum şi activitatea şi studiile întreprinse pentru protecţia
acestuia de către organizaţiile internaţionale şi naţionale şi, mai ales, în Planul Mondial de
Acţiune pentru stratul de ozon al Programului Naţiunilor Unite pentru Mediul Inconjurător, la
22 martie 1985 s-a încheiat la Viena Conventia privind protecţia stratului de ozon.
Prin Legea nr. 84 din 3 decembrie 1993 România a aderat la Convenţia de la Viena,
1985 privind protecţia stratului de ozon şi la Protocolul privind substanţele care epuizează
stratul de ozon, adoptat la Montreal, la 16 septembrie 1987 şi pentru accepatrea
Amendamentului la Protocolul de la Montreal, privind substanţele care epuizează stratul de
ozon, adoptat la cea de a doua reuniune a partilor de la Londra, din 22-27 septembrie 1990.
Scopul general al Conventiei este protejarea sănătăţii umane şi a mediului înconjurător
împotriva efectelor adverse care rezultă sau pot rezulta din activităţi umane, care modifică sau
ar putea modifica stratul de ozon. Stratul de ozon este stratul de ozon atmosferic de deasupra
stratului limită planetar.
Prin intermediul observaţiilor sistematice, al cercetării şi al schimbului de informaţii,
partile vor coopera pentru o mai bună evaluare a efectelor adverse26a activităţii umane asupra
stratului de ozon, adoptând măsuri legislative şi administrative pentru controlul, limitarea,
reducerea sau prevenirea activităţilor umane cu astfel de efecte, aflate sub jurisdicţia sau
controlul lor.
Direct sau prin intermediul organizaţiilor internaţionale, părţile consideră oportun să
iniţieze şi să coopereze pentru efectuarea evaluărilor ştiinţifice şi a cercetărilor care privesc:
procesele fizice şi chimice ce influentează stratul de ozon; sănătatea umană şi alte efecte
biologice ce derivă din modificările stratului de ozon, în special cele rezultate din schimbările
radiaţiilor ultraviolete având efecte biologice; efectele climatice ce derivă din orice modificări
ale stratului de ozon; substanţele, practicile, procesele şi activităţile ce pot influenţa stratul de
ozon şi efectele lor cumulate.
Cooperarea părţilor se realizează în special prin:

25
Protocolul a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1989. România a aderat prin Legea nr. 84/1993

26
Sunt schimbari intervenite in mediul inconjurator, fizic sau biotic incluzand schimbarile de clima, care au
efecte nocive asupra sanatatii umane sau asupra compozitiei, rezistentei si productivitatii ecosistemelor naturale
si artificiale sau asupra materialelor folositoare omenirii
- înlesnirea achiziţionării tehnologiilor şi echipamentelor alternative27[9] de către alte părţi;
-asigurarea informaţiilor asupra tehnologiilor şi echipamentelor alternative;
-facilitarea cercetării şi observaţiilor sistematice.
În anul 1987 (16 septembrie) a fost adoptat la Montreal, Protocolul privind substantele
care epuizeaza stratul de ozon, document care completează Conventia de la Viena 1985 şi care
se referă la unele măsuri concrete la care se angajează părtile pentru controlul emisiilor totale
de substanţe ce contribuie la epuizarea stratului de ozon.
Pentru aplicarea măsurilor preconizate de Conventia de la Viena 1985, în tara
noastră, prin Hotararea Guvernului nr. 243 din 17 aprilie 199528 a fost înfiinţat Comitetul
Naţional pentru Protecţia Stratului de ozon, organism interministerial, fără personalitate
juridică, a cărui activitate este coordonată de Ministerul Mediului.
Dintre atribuţiile ce revin acestui organism, menţionăm: analizează şi propune spre
aprobare Guvernului oportunitatea aderării României la actele internaţionale în domeniul
protecţiei stratului de ozon, precum şi încheierea de înţelegeri bilaterale şi regionale în domeniul
activităţii cu substanţe aflate sub incidenţa Protocolului de la Montreal, echipamente şi produse
finite care conţin în ele substanţele în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe;
propune, în condiţiile legii, Programul Naţional de cercetare ştiinţifică şi tehnologică privind
protecţia stratului de ozon; colaborează cu Ministerul Mediului la elaborarea sau avizarea, după
caz, a proiectelor de acte normative privind producţia, importul, exportul, reciclarea,
recuperarea, regenerarea, distrugerea, comercializarea, utilizările stabilite ca fiind esenţiale
pentru substanţele prevăzute de Protocolul de la Montreal.
Comitetul Naţional pentru Protectia Stratului de Ozon este alcătuit din reprezentanţi ai
ministerelor ale caror activităţi au legatură cu producerea, comercializarea şi utilizarea
substanţelor menţionate în anexele Protocolului de la Montreal, adoptat în 1987 şi al
amenadmentelor ulterioare, a echipamentelor şi a produselor finite care conţin în interiorul lor
substanţe în cauză sau care sunt obţinute cu ajutorul acestor substanţe.
În concluzie, se poate spune că desi aprecierea poluării aerului, ca prejudiciu public sau
privat, datează de mai multe secole, confirmarea ei stiintifică, ca factor nociv, s-a facut abia în
secolul nostru. Ca urmare şi legislatia de protecţie ce s-a adoptat, atat pe plan naţional cat şi
internaţional, a fost fie indulgentă, fie incompletă, fie nerespectată.
Protocolul de la Montreal vizează protejarea stratului de ozon, luând măsuri de precauție
pentru reglementarea echitabilă a volumului mondial total de emisii de substanțe cu efect
distructiv, obiectivul final fiind eliminarea acestora în funcție de evoluția cunoștințelor
științifice și ținând seama de considerentele tehnice și economice, precum și de nevoile țărilor
în curs de dezvoltare în materie.
Ca atare, sunt stipulate măsuri de ajustare și de reducere a producției și/ori consumului de
substanțe reglementate, precum CFC, halogeni ș. a.
Amendamentele ulterioare și completatoare au prevăzut mai ales reducerea termenelor
(la sfârșitul producției și consumului de CFC și diverse alte substanțe); sunt, de asemenea,
stipulate dispoziții privind schimburile comerciale cu statele terțe, iar țările în curs de dezvoltare
beneficiază de un regim particular care să le permită să amâne pentru câțiva ani aplicarea
măsurilor concrete stabilite de document, Statele industrializate se angajează să le faciliteze
transferul de tehnologie, în scopul de a pune la dispoziția lor produsele de substituție, pentru
aceasta creându-se în 1991 un fond special.
Toate aceste modificări și completări au transformat radical obiectivele ansamblului
convențional. Aplicarea calendarului reducerii ori eliminării substanțelor distructive pentru

27
Acestea sunt tehnologii si echipamente a caror utilizare face posibila reducerea sau eliminarea emisiilor de
substante care au sau pot avea efecte adverse asupra stratului de ozon
28
Publ. In M.Of. nr.87 din 9 V 1995
ozonul stratosferic a fost progresiv accelerată, pe măsura apropierii termenului în care producerea
și consumul substanțelor care reduce stratul de ozon trebuia să înceteze. Ca regulă generală, dar
cu excepții prevăzute pentru țările în curs de dezvoltare, oprirea completă a producerii și
consumului a avut următorul calendar: halonii - la 1 ianuarie 1994; CFC - la 1 ianuarie 1996,
tetraclorura de carbon - la 1 ianuarie 1996; metyl cloroformul - la 1 ianuarie 1996; bromura de
metil - la 1 ianuarie 2005 și hidroclorofluorocarbonii - la 1 ianuarie 2030, după o reducere
progresivă care să atingă 90 la sută la 1 ianuarie 2015 în raport cu nivelul din 1989.
Adoptat în 1987, Protocolul de la Montreal a stimulat un progres major în protejarea
stratului de ozon al lumii în ultimul sfert de secol. Misiunea sa nu s-a încheiat încă, dar succesele
sale și modul în care au fost obţinute ar putea oferi lecţii valoroase pentru a rezolva alte
provocări globale cum sunt schimbările climatice.
Schimbările climatice reprezintă astăzi cea mai importantă provocare legată de tratat de
mediu. Acum 25 de ani, însă, epuizarea stratului de ozon, prin creșterea concentraţiilor
atmosferice de chimicale artificiale și pericolele pe care acest lucru le prezentau pentru planetă
a declanșat o alarmă și mai mare.
Protocolul de la Montreal – singurul tratat care a ajuns să fie universal ratificat – s-a
dovedit a contribui cu mare succes la vindecarea stratului de ozon. Acesta a condus la
eliminarea treptată a 98% din producţia și consumul de substanţe care epuizează stratul de ozon
(SDO). SDO au fost folosite în aplicaţii comune, cum sunt refrigerarea, aerul condiţionat și
izolaţia. În condiţiile în care protocolul continuă să fie aplicat în totalitate, stratul de ozon ar
trebui să se refacă total, revenind până la jumătatea secolului la nivel existent înainte de 1980.
Realizările au adus beneficii enorme asupra sănătăţii, contribuind la evitarea a milioane
de cazuri fatale de cancer de piele și afecţiuni cum este cataracta. De asemenea, au contribuit
la lupta împotriva schimbărilor climatice, evitând emisii echivalente cu peste 135 de miliarde
de tone de dioxid de carbon.
În ciuda acestui progres, efortul iniţiat de Protocolul de la Montreal este departe de a se
fi terminat. Guvernele trebuie să se asigure că restricţiile existente sunt corect puse în aplicare,
iar SDO din frigidere, aparate de aer condiţionat și spume izolante încă trebuie să fie eliminate
în mod corespunzător, prin recuperarea și distrugerea eficientă. Vigilenţa va fi, bineînţeles,
imperativă pentru a preveni orice comerţ ilegal cu SDO.
Hidrofluorocarburile (HFC) constituie o nouă ameninţare. Acestea nu afectează stratul
de ozon, dar sunt gaze cu efect de seră puternic, contribuind astfel la schimbările climatice.
Uniunea Europeană dorește să extindă Protocolul de la Montreal pentru a acoperi reducerea lor
treptată.
Experienţa și caracteristicile Protocolului s-ar putea dovedi instructive pentru viitorul
tratat climatic global. Protocolul creează obligaţii din punct de vedere juridic, nu constituie pur
și simplu o serie de angajamente politice. Acesta conţine un calendar clar al obiectivelor, dintre
care multe au fost atinse de UE înainte de termen. Acestea pot fi, de asemenea, ajustate pentru
a reflecta cele mai recente progrese în cunoașterea știinţifică. Au fost puse la dispoziţie resurse
financiare pentru a ajuta ţările în curs de dezvoltare să-și respecte angajamentele.
Protocolul include și dispoziţii care împiedică părţile implicate să tranzacţioneze SDO
cu ţări care nu și-au asumat respectarea anumitor reguli. Aceste dispoziţii contribuie la a face
neatractivă opţiunea unor ţări de a fi paraziţi și de a încerca să profite de beneficii fără a participa
la efortul comun.
În concluzie, Protocolul de la Montreal a condus la eliminarea treptată a 98% din
producţia și consumul de substanţe care epuizează stratul de ozon.

5.4. Efectul de seră și schimbările climatice

Fenomenul efectului de seră și consecința sa directă, schimbările climei, în sensul

încălzirii acesteia, sunt reglementate la nivelul cooperării internaționale prin Convenția-cadru
privind schimbările climatice, adoptată la New York la 9 mai 1992/și deschisă semnării în
cadrul Conferinței de la Rio de Janeiro, la 5 iunie 199229 ().
Efectul de încălzire globală are o desfăşurare constantă şi, fără luarea unor măsuri concrete
pentru reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, cele mai „optimiste scenarii" estimează că
temperatura medie la nivel global va creşte cu 1.8 până la 4.0°C până în anul 2100, antrenând
totodată modificări semnificative de natură climatică, cum ar fi fenomene meteorologice
extreme, valuri de căldură, precipitaţii frecvente şi cu un volum semnificativ mărit.
Reglementarea juridică globală a protecţiei climei şi atmosferei a concentrat
preocupările statelor lumii la Conferinţa de la Rio de Janeiro din 5 iunie 1992, care au semnat
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice30.
„Odată cu Conferinţa de la Rio s-a declanşat o etapă deosebit de importantă
caracterizată prin recomandările adresate statelor, în sensul reexaminării activităţilor pe
care le întreprind în domeniul climatului, la scară naţională şi internaţională, de o manieră
care să concretizeze recomandările formulate în programul „Agenda 21" şi să răspundă la
cerinţele enunţate în Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice "31.
Obiectivul final al Convenţiei este de a realiza stabilirea concentraţiei gazelor cu efect
de seră în atmosferă la un nivel care să prevină imixtiuni periculoase ale omului în sistemul
climatic. Un asemenea nivel trebuie atins într-o perioadă de timp suficientă pentru a permite
ecosistemelor să se adapteze în mod natural la schimbările de climă, să ofere garanţia că
producţia de alimente nu este ameninţată şi să ofere dezvoltării economice posibilitatea de a
acţiona într-o manieră susţinută.
Confruntată cu pericolul încălzirii globale şi conştientă de necesitatea adoptării unor
măsuri urgente în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, Uniunea Europeană, se
situează printre cei mai activi actori implicaţi în acest efort de anvergură internaţională32.
Protecţia globală a climei în beneficiul generaţiilor umane, prezente şi viitoare, pe
baza conceptului dezvoltării durabile, echităţii şi în conformitate cu responsabilităţile comune
sau diferenţiate şi posibilităţile proprii presupune răspunsul la următoarele exigenţe:
a) acordarea unei atenţii deosebite nevoilor şi condiţiilor specifice ale
ţărilor-părţi în curs de dezvoltare, în special celor vulnerabile la efectele
negative ale schimbărilor climatice;
b) adoptarea de măsuri de precauţie pentru a anticipa, preveni sau
minimaliza cauzele schimbărilor climatice şi a le diminua efectele negative;
c) cooperarea pentru promovarea unui sistem economic deschis şi de
ajutorare care să conducă la o dezvoltare economică susţinută a tuturor
părţilor, în speciala celor în curs de dezvoltare.
d) inventarierea propriilor surse de emisie a gazelor cu efect de seră şi
a posibilităţilor de contracarare;
e) aplicarea de procese şi tehnologii pentru controlul emisiilor în toate
sectoarele relevante;
f) gospodărirea şi conservarea rezervelor ce conţin gaze cu efect de seră.
Regimul juridic de protecţie a climei este guvernat de următoarelor principii:
ocrotirii sistemului climatic; prevederii, prevenirii şi atenuării cauzelor schimbărilor climaterice;

29
intrată în vigoare la 21 martie 1994 și ratificată de România prin Legea nr. 24/1994
30
Convenţia a fost ratificată de România prin Legea nr. 24 din 6.05.1994, publicată în M. Of. nr. 119 din
12.05.1994
31
Action pour le climat', Reunion intergouvernementale sur le Program Climatologique Mondial, Geneve, 14-16
avril 1993
32
Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 155
dezvoltării durabile; cooperării între state, a căror naştere şi consolidare le vom analiza în
continuare.

A. Principiul ocrotirii sistemului climatic

Acest principiu pune în evidenţă existenţa unei relaţii de tip global între climă şi
civilizaţie, de care se ocupă în mod constant istoricii climei punând în evidenţă relaţia cauzală
dintre evoluţia şi modelarea omenirii.
Cu privire la acest aspect, fostul vicepreşedinte al S.U.A., ecologistul Al Gore apreciază:
„Rolul climatului în modelarea istoriei omenirii este, desigur, extrem de complex, iar
istoricii climei dezbat adesea gradul în care i s-ar putea atribui un rol determinist. Ea
interacţionează întotdeauna cu factorii economici, politici şi sociali care domină abordarea
tradiţională a istoriei dar, în anumite împrejurări, unele mutaţii climatice par să fie extrem de
importante, chiar factorul dominant în formarea stărilor de spirit şi atitudinilor colective, imediat
înaintea mişcărilor politice, şi exempli causa Al Gore continuă.
Aşa cum enormele suferinţe provocate de climă între 1816 şi 1819 au contribuit
evident la instabilitatea politică din Europa, apare clar că suferinţele induse de climă în Franţa, de
la 1783 până în 1789, au jucat un rol major în înrăutăţirea situaţiei politice în care a avut loc
revoluţia franceză. Cu toate acestea, este tot atât de clar că schimbările de climă au fost doar una
dintre cauzele multiple care au condus la aceste evenimente. Şi numai pentru faptul că, în mare
măsură, a fost ignorată clima în prezentarea istoriei nu înseamnă că trebuie, dintr-o dată, să i se
acorde un rol explicativ exclusiv.
Cu toate acestea, efectele modificărilor de climă asupra stabilităţii sociale şi politice a
civilizaţiei sunt puternice şi întrucât examinăm posibilitatea omenirii de a schimba acum clima
pe întregul glob, într-o măsură mult mai mare şi mult mai rapidă - decât oricând în istoria
umanităţii, ar fi bine să analizăm unele lecţii pe care ni le-a dat natura"33 - lecţii obiective ce nu
pot fi contestate.
Vicisitudinile istoriei, îndeosebi marile contradicţii din lumea contemporană în
relaţiile dintre om şi natură, inclusiv cele bazate pe aprecierea eronată privind capacitatea de
rezilianţă absolută a naturii, în sensul că „natura suportă totul", în contactul cu factorii antropici
distructivi readuc în atenţie marea problemă a relaţiei dintre protecţia integrată a climei şi
evoluţia civilizaţiei umane.

B. Principiul prevederii, prevenirii şi atenuării cauzelor schimbărilor climaterice

Potrivit Convenţiei, părţile trebuie să ia măsuri de precauţie pentru a prevedea, a

preveni sau a atenua cauzele schimbărilor climatice şi a limita efectele nefaste ale acestora.
Când există riscul unor perturbări grave sau ireversibile, absenţa certitudinii
ştiinţifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru amânarea adoptării unor asemenea
măsuri, fiind stabilit că politicile şi măsurile pe care le atrag măsurile climatice reclamă un bun
raport cost-eficacitate care să garanteze avantajele globale la cel mai scăzut cost cu putinţă.
Pentru a atinge acest scop este necesar ca aceste politici şi măsuri să ţină seama de
diversitatea contextelor socio-economice, să fie globale, să se extindă la toate sursele, la toţi
absorbanţii şi la toate rezervoarele de gaze cu efect de seră. Iniţiativele întreprinse pentru a se
putea face faţă schimbărilor climatice vor putea face obiectul unei acţiuni a părţilor interesate.

C. Principiul dreptului de dezvoltare durabilă

33
Al Gore, op cit., Cap. III - Climă şi civilizaţie: o scurtă istorie, pag. 59.
 Convenţia prevede dreptul părţilor de a acţiona pentru o dezvoltare durabilă. Este
necesar ca politicile şi măsurile destinate protejării sistemului climatic împotriva schimbărilor
provocate de om să fie adaptate la situaţia proprie a fiecărei ţări şi să fie integrate în programele
naţionale de dezvoltare.
Sursele de poluare se localizează la nivelul economiei, iar agenţii poluanţi îşi au
originea şi sunt produşi ai acesteia în forma externalităţilor negative, motiv pentru care războiul
împotriva emisiilor de gaze care produc efectul de seră este un război al economiilor în sens de
domeniu al activităţilor antropice. Astfel, este necesar a fi soluţionată dilema „alegerii" între
prosperitate economică şi soluţionarea problemei schimbărilor climaterice. Până la urmă,
întreprinderile şi ţările vor fi cele care se vor decide asupra acestei dileme, întreprinderile care se
adaptează prompt la cerinţele unei viitoare economii cu consum scăzut de carbon pot obţine un
avantaj competitiv.
Protocolul de la Kyoto îşi propune să încetinească procesul de încălzire globală prin
limitarea emisiilor de gaze care produc efectul de seră. Obiectivul principal al protocolului este
deosebit de ambiţios şi totodată greu de atins având în vedere faptul că acesta urmăreşte
reducerea globală cu aproximativ 5% a emisiilor mondiale de gaze cu efect de seră până în anul
2012.
Ţările care au semnat protocolul s-au angajat la reducerea emisiilor de gaze cu efect de
seră în procentele prevăzute de acesta. Astfel, piaţa internaţională a carbonului va deveni
operaţională. Protocolul permite părţilor să comercializeze reducerile de emisii obţinute, ţinând
seama de anumite principii şi proceduri. Ţările industrializate semnatare s-au angajat să-şi reducă
emisiile totale de gaze cu efect de seră (CO2, CH4, N2O, PFC şi SF6) în prima perioadă de
angajament 2008-2012, faţă de anul de bază 1990.
Patru ţări industrializate nu au ratificat protocolul de la Kyoto: Australia, Statele Unite
ale Americii, Liechtenstein şi Monaco. Australia şi S.U.A., care împreună însumează
aproximativ o treime din emisiile de gaze cu efect de seră ale ţărilor industrializate, au declarat
deja că nu intenţionează să ratifice acest document.
Ţările în curs de dezvoltare, incluzând Brazilia, China, India şi Indonezia sunt şi ele
părţi la Protocol, dar nu au angajamente de reducere a emisiilor întrucât nu sunt vinovate de
emisiile din ultimii 150 de ani care au produs încălzirea globală prezentă.
Tratatul a fost semnat de 141 de ţări, din care 30 puternic industrializate. S.U.A. şi
Australia nu au ratificat protocolul susţinând că acesta le-ar împovăra prea tare economiile, în
plus, fostul preşedintele George W. Bush şi-a exprimat în public îndoiala faţă de cercetările
privind încălzirea globală34, dar ideea că pământul se încălzeşte este contestată de foarte puţini
oameni de ştiinţă. Temperatura medie globală a crescut cu 0,6°C, în perioada 1900-1990, putând
să crească până în 2100 cu încă 5,8°C, în funcţie de cât dioxid de carbon va fi prezent în
atmosferă35.
Protocolul de la Kyoto prevede anumite obligaţii pentru părţile semnatare, precum
necesitatea elaborării unui plan naţional de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
elaborarea de politici şi măsuri în concordanţă cu circumstanţe naţionale, care să conducă la
îndeplinirea angajamentelor, cooperarea cu alte părţi pentru mărirea eficienţei politicilor şi
măsurilor, înfiinţarea, până în anul 2007, a unui sistem naţional pentru estimarea emisiilor
antropogenice de gaze cu efect de seră.
La nivelul anului 2010, pornind de la necesitatea dezvoltării durabile, Grupul G-836 şi
G8+5 şi-au asumat rolul de ghid la nivel internaţional, atât pentru a sensibiliza lumea privind

34
Ştefan Ţarcă, op.cit., p 249.

36
Grupul celor Opt (G8) reprezintă un forum internaţional al guvernelor din statele democratice cele mai dezvoltate
din punct de vedere economic, tehnologic şi militar: Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Rusia, Regatul
anvergura problemei, cât şi pentru a propune căi de soluţionare, inclusiv în ceea ce priveşte
măsurile tehnologice necesare pentru a elimina această ameninţare, pentru integrare reală în
Protocolul de la Kyoto, din perspectiva dezvoltării durabile.
Nici o ţară nu va putea scăpa de impactul schimbării climaterice, în acest context notăm
că România a fost prima ţară cuprinsă în Anexa I a Protocolului de la Kyoto care a ratificat prin
Legea nr. 3/2001 convenţia, obligându-se astfel la o diminuare cu 8%, în perioada 2008-2012,
fată de anul de bază 1989, în vederea armonizării cu măsurile Uniunii Europene, de reducere cu
acelaşi procent. Cum după anul 1989 industria românească a înregistrat un recul considerabil,
economiile făcute de ţara noastră pe planul emisiilor de dioxid de carbon au fost
considerabile, depăşind cu mult cei 8%.
Potenţialul de reducere a emisiilor de gaze este mai mare în cazul României, ceea
ce îi permite transferul unor unităţi de reducere a emisiilor de gaze prin proiecte comune cu alte
ţări, care au nevoie să achiziţioneze asemenea unităţi de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră. Odată cu intrarea în vigoarea a acestui protocol, România poate vinde altor state semnatare
dreptul de a emite gaze cu efect de seră în limita cotei alocate ţării noastre.
Acesta s-a materializat în memorandumuri de înţelegere semnate cu Elveţia, Olanda,
Norvegia, Austria, Danemarca, Suedia, Franţa şi Banca Mondială.

D. Principiul cooperării între state

Convenţia stabileşte obligaţia părţilor de a lucra de comun acord la un sistem

economic internaţional deschis care să conducă la o creştere economică şi la o dezvoltare durabilă
a tuturor ţărilor, în special a ţărilor în curs de dezvoltare, pentru a le permite să studieze mai bine
problemele ridicate de schimbările climatice. Trebuie să se evite ca măsurile luate pentru a lupta
împotriva schimbărilor climatice, inclusiv măsurile unilaterale, să constituie un mijloc de
impunere a unor discriminări arbitrare sau nejustificate pe planul comerţului internaţional sau
unor obstacole deghizate în calea acestui comerţ.
Un aspect de o importanţă excepţională care vizează în mod nemijlocit valoarea
principiului cooperării are în vedere că prin creşterea temperaturii s-a ajuns la o înălţare a
nivelului mării care, în cazul că va continua în acest ritm, va însemna ca sute de milioane de
persoane să fie tot mai mult expuse riscului inundaţiilor. Dar schimbarea climaterică merge
dincolo de creşterea generală a temperaturilor: alte fenomene climaterice extreme, tot mai puţin
previzibile, precum furtunile şi seceta, vor avea un cost împovărător în termeni umani şi
economici.
Printre consecinţele acestei schimbări climaterice se numără fenomenul privind
refugiaţii ecologici, constând în exodul a milioane de persoane ce îşi părăsesc propriile locuinţe -
cu efectele politice şi sociale pe care le implică acest fenomen -, o scădere a productivităţii
agricole şi o devastare extinsă a celor mai vulnerabile ecosisteme. Toate acestea induc ideea
rolului şi valorii principiului solidarităţii umane, a susţinerii acestuia printr-un sistem
instituţional activ şi eficient la nivel naţional, interregional şi internaţional, şi o cooperare
internaţională calitativă, după modelul convenţiilor internaţionale privind protecţia împotriva
consecinţelor accidentelor nucleare (de ex. accidentul de la Cernobîl - 1986).

Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite ale Americii. împreună, acestea, deşi cuprind
aproximativ 14% din populaţia lumii, însumează 60% din produsul intern brut la nivel mondial. De asemenea, ele
totalizează aproximativ 72% din cheltuielile militare din lume, iar patru din cele opt, adică Franţa, Rusia, Marea
Britanie şi Statele Unite ale Americii deţin peste 95% din armamentul nuclear al lumii. G8+5 este format din şefii
de guvern din G8, plus şefii de guvern a următoarelor cinci economii emergente, respectiv Brazilia, India, China,
Mexic şi Africa de Sud.
5.4.1. Instituţionalizarea convenţiei – cadru a naţiunilor unite asupra schimbărilor climatice

Confruntată cu pericolul încălzirii globale şi conştientă de necesitatea adoptării unor

măsuri urgente în vederea reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, Uniunea Europeană, se
situează printre cei mai activi actori implicaţi în acest efort de anvergură internaţională37.
Conştiente de mult de complexitatea şi gravitatea fenomentului încălzirii globale şi
schimbărilor climatice, statele membre ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, printre alte
documente importante, au adoptat în cadrul Conferinţei Mondiale de la Rio de Janeiro din 1992,
Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, convenţie ratificată şi
de România prin Legea nr. 24/1994 publicată în Monitorul Oficial nr. 119 din 12 mai 1994.
„Odată cu Conferinţa de la Rio s-a declanşat o etapă deosebit de importantă
caracterizată prin recomandările adresate statelor, în sensul reexaminării activităţilor pe
care le întreprind în domeniul climatului, la scară naţională şi internaţională, de o manieră
care să concretizeze recomandările formulate în programul „Agenda 21" şi să răspundă la
cerinţele enunţate în Convenţia-cadru asupra schimbărilor climatice "38.
Fiind inspirată din Convenţia pentru protecţia stratului de ozon din 1985 şi Protocolul
de la Montreal privind substanţele care epuizează stratul de ozon, Convenţia-cadru a Naţiunilor
Unite asupra Schimbărilor Climatice, a fost rezultatul primei acţiuni conjugate pe plan
internaţional prin care s-a recunoscut şi s-a pus în discuţie problema modificărilor sistemului
climatic la nivel mondial, care a fost sesizată din timp de către Grupul Interguvernamental de
Experţi privind Schimbările Climatice şi Organizaţia Mondială de Meteorologie, înfiinţate încă
din anul 1988 din iniţiativa Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu, din cadrul ONU.
Fiind cel mai important instrument juridic în domeniul schimbărilor
climatice, Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice a intrat în vigoare
la 21 martie 1994 şi până în prezent a fost ratificată de către 195 de state părţi la Convenţie.
Obiectivul declarat al convenţiei a fost de a stabiliza concentraţiile de gaze cu efect
de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice o perturbare antropică periculoasă a sistemului
climatic într-un interval de timp suficient pentru ca ecosistemele să se poată adapta natural la
schimbările climatice, pentru ca producţia alimentară să nu fie ameninţată, iar dezvoltarea
economică să se poată desfăşura în mod durabil.
Toate părţile Convenţiei şi-au asumat responsabilităţi comune, dar diferenţiate, ţinându-
se cont de specificitatea priorităţilor lor naţionale şi regionale de dezvoltare, de obiectivele şi
de situaţia lor, angajamente dintre care vom prezenta pe scurt pe cele mai importante.
Astfel, părţile s-au obligat în primul rând să limiteze emisiile de gaze cu efect de seră,
să inventarieze situaţia acestor gaze, să publice şi să pună la dispoziţia organului suprem al
Convenţiei Conferinţă Părţilor, inventarele naţionale ale emisiilor antropice, întocmite pe baza
surselor acestora şi ale absorbanţilor tuturor gazelor cu efect de seră, nereglementate de
Protocolul de la Montreal, recurgând la metode comparabile care vor fi aprobate de Conferinţa
Părţilor.
S-a stabilit iniţierea unor programe naţionale şi, dacă este cazul, regionale, care să
conţină măsuri vizând atenuarea schimbărilor climatice, ţinând cont de emisiile antropice şi de
diminuarea de către absorbanţi a gazelor cu efect de seră, nereglementate de Protocolul de la
Montreal, precum şi măsuri vizând facilitarea adaptării corespunzătoare la schimbările
climatice.
Părţile Convenţiei au hotărât ca prin cooperarea lor, să încurajeze şi să susţină punerea
la punct, aplicarea şi difuzarea – în special pe calea transferului – de tehnologii, practici şi

37
Nicoleta Diaconu, Dumitru Adrian Crăciunescu, Dreptul Uniunii Europene privind politicile economice,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 155
38
Action pour le climat', Reunion intergouvernementale sur le Program Climatologique Mondial, Geneve, 14-16
avril 1993
procedee care permit să controleze, să reducă sau să prevină emisiile antropice de gaze cu efect
de seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, în toate sectoarele pertinente, inclusiv
cele privind energia, transporturile, industria, agricultură, pădurile şi gospodărirea deşeurilor.
De asemenea, prin Convenţie, s-a stabilit că în politicile şi acţiunile lor sociale,
economice şi de mediu statele părţi să ţină cont, în măsură posibilului, de consideraţii legate de
schimbările climatice şi să utilizeze metode corespunzătoare, de exemplu studii de impact,
formulate şi definite pe plan naţional pentru a reduce la minimum efectele – dăunătoare
economiei, sănătăţii publice şi calităţii mediului – proiectelor sau ale măsurilor pe care ele le
întreprind în vederea atenuării schimbărilor climatice sau adaptării la acestea.
Statele şi-au asumat angajamente comune şi în domeniul cercetării, obligându-se
să încurajeze şi să promoveze, prin cooperarea lor, lucrările de cercetare ştiinţifică,
tehnologică, socio-economică şi altele, observaţia sistematică şi constituirea de arhive de date
asupra sistemului climatic, care permit să se înţeleagă mai bine cauzele, efectele, amploarea şi
eşalonarea în timp a schimbărilor climatice, precum şi consecinţele economice şi sociale ale
diverselor strategii de răspuns, demersuri care să reducă sau să înlăture incertitudinile care
există în privinţa schimbărilor climatice.
Dorind să creeze o nouă atitudine faţă de problemele de mediu şi să formeze o conştiinţă
în acest sens, părţile Convenţiei şi-au asumat obligaţia de a încuraja şi susţine educaţia,
formarea şi sensibilizarea publicului în domeniul schimbărilor climatice şi
promovarea participării pe o scară largă la acest proces, mai ales prin intermediul organizaţiilor
neguvernamentale.
Organul suprem al Convenţiei este Conferinţa părţilor, care face bilanţul aplicării
Convenţiei-cadru şi a celorlalte instrumente juridice conexe. De asemenea, Conferinţa părţilor
ia, în limitele mandatului său, hotărârile necesare pentru aplicarea efectivă a Convenţiei-cadru.
Conferinţa părţilor adoptă propriul său regulament interior şi pe cel al organelor
subsidiare create. Ea ţine sesiuni extraordinare ori de câte ori se consideră că este necesar sau
dacă părţile o cer, în scris, cu condiţia ca cererea acestora să fie sprijinită de cel puţin o treime
din părţi.
Atribuţiile Conferinţei părţilor sunt:
- examinarea periodică a obligaţiilor părţilor şi a dispoziţiilor instituţionale ce decurg
din Convenţie;
- încurajarea şi facilitarea schimbului de informaţii asupra măsurilor adoptate şi a
efectelor acestora, ţinând cont de diversitatea situaţiilor, de responsabilităţile şi
mijloacele părţilor;
- facilitarea coordonării măsurilor adoptate de ţările-părţi pentru a face faţă schimbărilor
climatice şi efectelor acestora.
Conferinţa a încurajat şi îndrumat :
- activitatea de perfecţionare a metodelor vizând inventarierea emisiilor de gaze cu efect
de seră şi reducerea lor cu ajutorul absorbanţilor, precum şi evaluarea eficacităţii
măsurilor luate pentru a limita emisiile şi a accentua absorbţia acestor gaze cu efect de
seră;
- evaluarea, pe baza informaţiilor comunicate de părţi, a efectelor de ansamblu ale
măsurilor luate, mai ales a efectelor ambientale, economice şi sociale;
- examinarea şi adoptarea rapoartelor periodice asupra aplicării Convenţiei-cadru;
- elaborarea de recomandări privind problemele aplicării Convenţiei;
- mobilizarea resurselor financiare; crearea de organe subsidiare considerate
necesare;
- examinarea rapoartelor organelor subsidiare şi emiterea de directive pentru acestea;
- solicitarea şi utilizarea, dacă este cazul, a serviciilor şi concursului organizaţiilor
internaţionale şi ale organismelor interguvernamentale competente;
 - exercitarea şi a altor funcţii necesare atingerii obiectivelor sale;
- desemnarea unui secretariat permanent şi emiterea de dispoziţii necesare funcţionării
sale.
Instituţiile specializate ale Naţiunilor Unite şi Agenţia Internaţională de Energie
Atomică, precum şi toate statele-membre şi observatorii de pe lângă aceste organizaţii pot fi
reprezentate la sesiunile Conferinţei părţilor în calitate de observatori.
Orice organ sau organism internaţional sau naţional, guvernamental sau
neguvernamental competent poate fi admis să fie reprezentat la o sesiune a Conferinţei
părţilor, dacă cel puţin o treime din părţile prezente la sesiune nu fac obiecţie..

5.4.2. Protocolul de la Kyoto

Reafirmându-şi hotărârea de a continua şi întări eforturile depuse în vederea reducerii

emisiilor de gaze cu efect de seră părţile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice, în cea de-a treia sesiune a Conferinţei Părţilor (COP3) au hotărât la
dată de 11 decembrie 1997, în Japonia, adoptarea Protocolului de la Kyoto.
Protocolul de la Kyoto a intrat în vigoare la data de 16 februarie 2005, şi în prezent, din
cele 195 de părţi ale Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice, 192
au ratificat şi Protocolul de la Kyoto.
Ca şi în cadrul Convenţiei, prin Protocolul de la Kyoto părţile şi-au asumat
responsabilităţi şi angajamente comune, însă diferenţiate în funcţie de situaţia fiecăreia, astfel
încât Protocolul a prevăzut două anexe, în anexa I fiind incluse statele dezvoltate şi puternic
industraializate, iar din anexă II făcând parte statele membre în curs de tranziţie.
Pe baza Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite privind schimbările climatice, a fost
adoptat Protocolul de la Kyoto, ratificat de România prin Legea nr.3/200139, care întăreşte
obligaţia părţilor de a-şi reduce emisiile antropice de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5% sub
nivelul calculat pentru producţia anului 1990, până în perioada 2008-2012.
Protocolul de la Kyoto constituie unul din cele mai importante documente internaţionale
consacrate realizării obiectivelor privind reducerea efectului de seră, care au generat aşa-numita
strategie post-Kyoto.
Potrivit unei comunicări a Comisiei din anul 199840, elementele cheie ale strategiei post-
Kyoto sunt: consistenţă şi eficienţă operaţională (această strategie să fie aptă să conducă la
atingerea nivelului de reducere a emisiilor asumat, în termenul fixat), eficienţă financiară
(costurile pe termen mediu şi lung să nu fie excesive, mai mult să existe şi beneficii colaterale),
acceptul politic al tuturor statelor membre (deoarece aplicarea strategiei are efecte mai severe în
unele sectoare de activitate sau zone ale Uniunii), adaptabilitate (strategia trebuie să prevadă
răspunsuri la eventualele modificări ce pot surveni în aplicarea ei), universalitate (strategia
trebuie să cuprindă instrumente utilizabile în toate sectoarele economice vizate).
Principalul obiectiv pe care părţile Protocolului l-au stabilit a fost acela de a-şi reduce
fiecare emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 5 % sub nivelul din anul 1990 până în
perioada 2008-2012.
Uniunea Europeană a depus instrumentele de ratificare a Protocolul de la Kyoto în
anul 2002 şi şi-a asumat obligaţia de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră cu cel puţin 8 %
sub nivelul din anul 1990 până în perioada 2008-2012. In acest scop, la nivelul Uniunii
Europene o serie de programe-cadru cu scop similar, se elaborează studii de impact şi alte
documente de genul cărţilor albe şi verzi, în care sunt abordate problemele specifice fiecărui

39
M. Of. nr. Partea I nr. 81 din 16/02/2001.
40
Comunicarea Comisiei intitulată: Climate-change — Towards an EU post-Kyoto strategy (COM(1998)0353).
sector economic „responsabil" pentru emisii de gaze cu efect de seră şi care cuprind totodată
diverse recomandări către statele membre. Dintre acestea, menţionăm:
1. Programul European privind Schimbările Climatice
2. Cartea verde privind comercializarea emisiilor de gaze
3. Schema comunitară privind comercializarea unităţilor de emisii de gaze cu efect
de seră
4. Mecanismul comunitar de monitorizare a emisiilor de gaze cu efect de seră
5. Cel de-al 6-lea Program Comunitar de Acţiune pentru Mediu
6. Strategia privind limitarea schimbărilor climatice la 2 grade Celsius - calea de urmat
până în 2020 şi ulterior
7. Cartea verde privind Adaptarea la schimbările climatice în Europa - posibilităţile
de acţiune ale Uniunii Europene
8. Comunicarea Comisiei Europene intitulată „De două ori 20 până în 2020 - Şansa
oferită Europei de schimbările climatice" şi pachetul de măsuri legislative propuse de
Comisie în 2008.
În scopul limitării cantitative şi reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră, pe lângă
obligaţiile care le revin în temeiul Convenţiei, părţile Protocolului şi-au asumat noi
angajamente, în ceea ce priveşte elaborarea şi implementarea unor politici de mărire a eficeinţei
energetice în sectoarele semnificative ale economiei naţionale şi de promovare a unor forme
durabile de agricultură în lumina consideraţiilor privind schimbările climatice, precum
şi cercetarea, promovarea, valorificarea şi folosirea crescândă a formelor noi de energie
regenerabilă, a tehnologiilor de reţinere a bioxidului de carbon şi a tehnologiilor noi, avansate,
favorabile protecţiei mediului.
Totodată părţile Protocolului s-au obligat la reducerea progresivă sau eliminarea gradată
a imperfecţiunilor pieţei, stimularea fiscală, reducerea de taxe şi de subvenţii în toate sectoarele
producătoare de gaze cu efect de seră şi care acţionează, în vederea îndeplinirii obiectivelor
convenţiei, precum şi la măsuri de limitare şi/sau de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră, nereglementate de Protocolul de la Montreal, în sectorul de transport.
Pentru a sistematiza şi a da o formă organizată şi coerentă a angajamentelor asumate de
către părţi, prin Protocol s-au instituit trei mecanisme flexibile apte să ducă la atingerea
obiectivelor propuse: Implementare în Comun (Joint Implementation), Dezvoltare Curată
(nepoluantă) (Clean Development Mechanism), şi Comercializare Internaţională a Emisiilor
(Emision Trading).
Prima perioadă a angajamentului de limitare cantitativă şi reducere a emisiilor de gaze
cu efect de seră din cadrul Protocolului de la Kyoto a fost între anii 2008-2012.
În decembrie 2012, la a opta sesiune a Conferinţei părţilor care funcţionează ca reuniune
a părţilor la Protocolul de la Kyoto ce a avut loc în Doha, Qatar, s-a adoptat Amendamentul
Doha la Protocolul de la Kyoto. Prin acest Amendament, părţile au stabilit o a două perioadă
de angajament cu privire la reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră, ce va avea loc în
intervalul 2013-2020, perioada în care părţile se vor obliga să îşi reducă emisiile de gaze cu
efect de seră cu cel puţin 18 % faţă de nivelul din anul 1990.Odată cu aceste noi obligaţii, prin
amendamentul Doha s-a revizuit şi lista gazelor cu efect de seră (România si-a asumat, alături
de toate Statele Membre UE, angajamente obligatorii sub Protocolul de la Kyoto până în anul
2020, care se traduc în eforturi şi costuri relevante pentru cetăţenii României).
În perioada 11-22 noiembrie 2013, la Warşovia, Polonia, a avut loc a 19-a sesiune de
lucru a Conferinţei Părţilor la Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor
Climatice, dar şi a 9-a Conferinţă a Părţilor la Protocolul de la Kyoto.
Miza majoră a Conferinţei de la Varşovia o reprezintă viitorul acord global în domeniul
schimbarilor climatice, care se urmăreşte a fi semnat în anul 2015 si va cuprinde angajamente,
acţiuni şi măsuri pentru aproape 200 de State-Părţi semnatare ale Convenţiei Natiunilor Unite
privind Schimbările Climatice (UNFCCC).
În perioada 30 noiembrie – 12 decembrie 2015, a avut loc la Paris cea de-a XXI-a
Conferinţă a Părţilor la Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbări
climatice. La data de 12 decembrie 2015 a fost adoptat la Paris de către 196 de state Părţi la
Convenţia-cadru a Organizaţiei Naţiunilor Unite privind schimbările climatice un nou acord
internaţional în domeniu, care vizează consolidarea răspunsului internaţional la riscurile pe
care le implică schimbările climatice şi care se va aplica de la 1 ianuarie 2021.
Acordul de la Paris în domeniul schimbărilor climatice, adoptat urmare a unui amplu şi
intens proces de negociere ,impune obligaţii juridice tuturor Părţilor pentru realizarea
obiectului global pe termen lung de menţinere a creşterii temperaturii globale sub 2°C faţă de
nivelul din perioada pre-industrială în funcţie de capacităţile şi responsabilităţile şi capacităţile
de care dispun. Elementul inedit al Acordului este reprezentat de ţinta de 1,5 °C pentru limitarea
creşterii temperaturii medii globale, respectiv posibilitatea realizării unui obiectiv global de
menţinere a creşterii temperaturii globale sub 1.5°C, având în vedere că astfel s-ar reduce
semnificativ riscurile şi efectele negative al schimbărilor climatice.

Elementele principale ale noului Acord de la Paris:

 obiectiv pe termen lung: guvernele au convenit să mențină creșterea temperaturii medii

la nivel mondial mult sub 2°C peste nivelurile preindustriale și să continue eforturile de
a o limita la 1,5°C
 contribuții: înainte și în timpul Conferinței de la Paris, țările au prezentat planuri de
acțiune naționale cuprinzătoare privind clima în vederea reducerii emisiilor lor
 ambiție: guvernele au convenit ca, la fiecare 5 ani, să comunice contribuțiile lor pentru
a stabili obiective mai ambițioase
 transparență: acestea au acceptat, de asemenea, să se informeze reciproc, precum și
publicul cu privire la rezultatul eforturilor lor de realizare a obiectivelor pe care și le-au
propus, pentru a asigura transparența și supravegherea
 solidaritate: UE și alte țări dezvoltate vor continua să ofere finanțare pentru combaterea
schimbărilor climatice, pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să reducă emisiile,
dar și să își consolideze capacitatea de rezistență la efectele schimbărilor climatice

În cadrul ultimului summit G20 (4-5 septembrie 2016, Hangzhou, China), s-a remarcat
anunţul comun al SUA şi China privind ratificarea Acordului de la Paris, emisiile celor 2 state
reprezentând cca. 38 % din totalul emisiilor de gaze cu efect de seră generat la nivel global.
Conform prevederilor Acordului de la Paris, acesta va intra în vigoare în cea de-a 30-a
zi după depunerea instrumentelor de ratificare de către cel puţin 55 din Părţile la Convenţia-
cadru a Naţiunilor Unite privind Schimbările Climatice, care reunesc cel puţin 55% din emisiile
de gaze cu efect de seră la nivel global.
Din punct de vedere politic, având în vedere rolul de lider pe care UE l-a jucat în
adoptarea Acordului de la Paris şi în lupta împotriva schimbărilor climatice în general, prin
anunţul comun al celor 2 mari state, presiunea intrării în vigoare a acordului a fost transferată
asupra UE, care, la 4 octombrie 2016, a adoptat Decizia de ratificare, de către UE, a Acordului
de la Paris. În acest context, depunerea instrumentului de ratificare al UE, împreună cu cele ale
unor SM care au finalizat procedurile la nivel naţional, s-a realizat în data de 7 octombrie 2016
şi a permis marcarea unui moment istoric, respectiv intrarea în vigoare a Acordului de la Paris
în mai puţin de un an de zile de la adoptarea sa.
În mai 2017 Donald Trump a anunţat că SUA se retrag din Acordul de la Paris, atrăgând
critici din partea comunităţii internaţionale şi a unor companii importante. SUA se află pe
locul doi pe lista țărilor după emisiile de dioxid de carbon, în spatele Chinei. Susținătorii
acordului de la Paris și-au exprimat anterior îngrijorarea că retragerea SUA ar putea
determina alte țări să renunțe la angajamentele luate în lupta privind schimbările
climatice sau chiar să se retragă.
Canada, Uniunea Europeană și China au afirmat însă că vor păstra angajamentele
luate la Paris, chiar dacă SUA se retrag. Totodată, India ar urma să respecte și ea în
continuare acordul.
În timp ce o parte a naţiunilor dezvoltate (inclusiv toate Statele Membre UE) derulează
până în anul 2020 un set de acţiuni, politici şi raportări obligatorii sub Protocolul de la Kyoto,
având ţinte obligatorii de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, circa 85% din emisiile
globale sunt generate în ţările care nu au obligaţii sub acest Protocol. Mari economii, printre
care principalii emiţători globali, China şi Statele Unite, nu au obligaţii asumate sub Protocolul
de la Kyoto41.
Marea Britanie conduce detașat în topul țărilor cu cele mai multe emisii de gaze, fiind
urmată de Grecia, Germania și Finlanda. La polul opus se află România, Bulgaria și Ungaria,
care au cele mai mici cantități de emisii. La nivel mondial, România se situa pe locul 40, cu
90,425 tone de emisii anuale de carbon, adică 0,3% din totalul emisiilor globale. Cele mai multe
emisii de carbon vin din SUA (6,049,435 tone - adică 22% din totalul emisiilor) și China
(5,010,170 tone - 18,4% din totalul emisiilor), motiv pentru care retragerea Statelor Unite din
Acordul de la Paris va avea un impact atât de mare asupra lumii și mediului.
Pe acest fundal, un raport dat publicităţii la începutul lunii noiembrie 2013 consemnează
o dimensiune fără precedent a emisiilor globale de CO2 provenite din combustibili fosili: 36 de
miliarde de tone în anul 2013, în crestere cu 61% faţă de anul 1990, anul de referinţă al
Protocolului de la Kyoto şi al negocierilor climatice globale.
În cadrul Conferinţei ONU privind schimbările climatice au fost discuţii cu
reprezentanţii Grupului de Creştere Economică Verde (Green Growth Group / GGG) care s-au
concentrat pe viitorul cadru 2030, în domeniul energiei şi schimbărilor climatice, cu accent pe
beneficiile pe care acţiunile privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră le vor avea
asupra creşterii economice şi a cetăţenilor. S-a evidenţiat, de asemenea, rolul pe care îl poate
avea GGG în ceea ce priveşte asigurarea unui cadru pentru schimbul de informaţii şi bune
practici în implementarea măsurilor de combatere a schimbărilor climatice.
România prin Ministrul Mediului a subliniat, în context, importanta definirii unei
strategii pentru crearea de locuri de muncă verzi, ca parte a dezvoltării durabile, propunerea
ministrului roman fiind primită cu entuziasm de statele membre prezente la dialog.
GGG este un grup informal, constituit din miniştrii Mediului din 14 State Membre UE,
precum: Marea Britanie, Germania, Franţa, Italia, Spania, Olanda, Belgia, Portugalia, Suedia,
Danemarca, Finlanda, Slovenia, Estonia şi România. Scopul GGG este promovarea unei agende
UE ambiţioase şi eficiente în privinţa costurilor pe care le implica trecerea la o economie cu
emisii reduse de carbon.

5.4.3. Schimbări climatice la nivel U.E.

Schimbările climatice reprezintă o provocare globală care presupune o abordare
responsabilă, întreprinderea de acţiuni concrete la nivel internaţional, regional, naţional şi local.
O abordare realistă a acestui fenomen necesită cooperarea tuturor actorilor internaţionali în
vederea identificării căilor de acţiune optime, a instrumentelor necesare stopării creşterii
temperaturii globale.

41
www.rovanaplumb.ro
 La Consiliul European din 17 iunie 2010, Comisia Europeană a prezentat Comunicarea
privind analiza trecerii la un obiectiv de reducere al gazelor cu efect de seră mai mare de 20%,
în perspectiva unui angajament suplimentar al Uniunii, care să impulsioneze şi alte state care
au o responsabilitate importantă în privinţa poluării la nivel global. Analiza Comisiei scoate în
evidenţă avantajele, atât la nivel politic, cât şi economic ale trecerii la un obiectiv de reducere
de 30%. Principala preocupare la nivelul UE rămâne decuplarea creşterii economice de
utilizarea energiei, în acelaşi timp cu creşterea competitivităţii, crearea de noi locuri de muncă
şi întărirea securităţii energetice a Europei. De asemenea, în cadrul Consiliului European din
23-24 octombrie 2014, a fost agreat Cadrul 2030 privind politicile în domeniul energiei şi
schimbărilor climatice, care vizează:
 ţintă de reducere la nivel UE a emisiilor de gaze cu efect de seră de 40% faţă de nivelul din
1990. Această ţintă va implica o reducere cu 43% a emisiilor aferente sectoarelor industriale
care intră sub incidenţa ETS (ex. producerea energiei, petro-chimia, siderurgia, producerea
cimentului, etc.) şi, respectiv, cu 30% pentru sectoarele din afara schemei (ex. transporturi,
agricultură, eficienţa energetică a clădirilor, gestionarea deşeurilor), comparativ cu anul 2005.
Ţinta privind reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră (GES) va contribui la realizarea
celorlalte ţinte în domeniul energiei din surse regenerabile (RES) şi al eficienţei energetice
(EE).
 un nivel minim obligatoriu la nivel UE de 27% pentru ponderea energiei din surse
regenerabile în totalul consumului de energie, ce urmează să fie atins prin
angajamente/contribuţii corespunzătoare ale statelor membre.
 ţintă indicativă pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice de cel puţin 27% la nivel UE ce
va fi revizuită până în 2020 în eventualitatea unui nivel crescut la 30% în 2030.
Noul pachet privind Cadrul 2030 în domeniul energiei-schimbărilor climatice lansat
Comisia Europeană în ianuarie 2014 este o continuare a pachetului 2020, bazându-se pe
experienţa acumulată din prevederile acestuia. Cadrul 2030 se înscrie şi în perspectiva pe
termen lung a politicii UE cu orizont 2050 fiind în linie cu viziunea prezentată de Comisie în
„Foaia de parcurs privind tranziţia până în 2050 către o economie cu un conţinut scăzut de
carbon”, „Foaia de parcurs privind energia în orizont 2050” şi Cartea Albă în domeniul
transporturilor.
Toate aceste documente reflectă obiectivului UE de reducere a emisiilor de GES cu 80-
95% până în 2050 ca parte angajamentului de reducere a emisiilor cumulate ale ţărilor
dezvoltate de cel puţin 80-95%, până în 2050.
Pentru a transpune decizia şefilor de stat şi de guvern de la Consiliul European din
octombrie 2014 privind viitorul Cadru 2030 în iulie 2015, Comisia Europeană (COM) a lansat
propunerea legislativă referitoare la revizuirea Directivei 87/2003/CE privind schema UE de
comercializare a certificatelor de emisii de gaze cu efect de seră. Totodată, în iulie 2016, pentru
a completa măsurile care asigură punerea în practică a deciziei şefilor de stat şi de guvern din
octombrie 2014 privind Cadrul 2030, COM a lansat iniţiativele care compun Pachetul non-ETS.
Problematica schimbărilor climatice se menţine pe agenda de priorităţi a Uniunii
Europene, subiectul revenind în atenţia şefilor de state şi de guverne în cadrul reuniunii
Consiliului European din luna martie 2016. Concluziile Consiliului European din martie 2016
subliniază necesitatea ratificării acordului de către UE şi statele sale membre cât mai curând
posibil.

5.4.4. Strategia privind Schimbările Climatice- tipuri de măsuri

Strategia privind Schimbările Climatice propune tipuri de măsuri cheie, care trebuie
implementate în fiecare sector. Scopul acestor măsuri este reducerea emisiilor de gaze cu efect
de seră (GES) şi adaptarea la efectele schimbărilor climatice. Iată domeniile vizate:
 Eficienţă energetică:
- Schimbarea comportamentului consumatorilor casnici, ceea ce poate determina economii de
1-15% prin utilizarea corectă a aparatelor electrocasnice, a sistemelor de iluminat
şi a regulatoarelor termostatice pentru energie termică;
- Atragerea investiţiei private în proiecte municipale, prin utilizarea contractului de
performanţă, cu economii estimate de 15% pentru clădiri publice şi de 25-30% pentru proiecte
de iluminat public;
- Reducerea consumului de energie în industrie cu minimum 10%, prin îmbunătăţirea
managementului energetic şi aplicarea unor măsuri de tip „low-cost/no-cost”.
- Promovarea managementului energetic în industrie prin:
- informarea şi formarea profesională pentru managerii energetici autorizaţi;
- dezvoltarea unui nou model de curs de pregătire pentru universităţile agreate, în vederea
pregătirii pentru autorizare a managerilor şi auditorilor energetici.
Transport
Încurajarea utilizării transportului feroviar ca alternativă la transportul Rutier i
orientarea transporturilor rutiere de mărfuri către transportul Feroviar.
Auto
- Autovehicule echipate cu motoare convenţionale (cu ardere internă), dar cu emisii poluante
foarte reduse;
- Autovehicule echipate cu motoare convenţionale (cu ardere internă), care utilizează parţial
sau integral combustibili alternativi (în general biocarburanţi lichizi, biogaz, GPL, GNC etc);
- Autovehicule cu altă sursă de energie (hibride, electrice, cu hidrogen etc).
Aviaţie
- Îmbunătăţirea managementului de transport;
- Optimizarea rutelor de zbor;
- Dezvoltarea Transportului Intermodal;
- Încurajarea şi promovarea transportului nemotorizat;
- Dezvoltarea unei infrastructuri adecvate pentru ciclism.
Urban
- Imbunătăţirea performanţei termice a clădirilor. Va fi continuată, de pildă, reabilitarea termică
a clădirilor existente, pentru care sunt avute în vedere două mecanisme de finanţare;
- Încurajarea dezvoltării de proiecte care vizează casele ecologice, casele pasive
şi/sau active.
Programul demarat în anul 2010, vizând instalarea sistemelor de încălzire care utilizează
energie regenerabilă, inclusiv înlocuirea sau completarea sistemelor clasice de încălzire,
denumit “Programul Casa Verde” va fi îmbunătăţit şi implementarea lui va continua în anii
următori;
- Implementarea unui program de sprijin pentru îmbunătăţirea eficienţei energetice
în clădirile ocupate de persoanele cu venituri reduse;
- Modernizarea infrastructurii de transport şi distribuţie a energiei termice în sisteme
centralizate;
- Implementarea proiectului vizând perdelele forestiere pentru protejarea oraşelor mari din
zonele de câmpie.
Agricultură
- Introducerea tehnologiilor agricole moderne de utilizare a soiurilor de plante rezistente la
secetă,
boli şi dăunători, pentru care sunt necesare mai puţine lucrări agrotehnice;
- Protejarea materiei organice în sol, în mod special în solurile bogate în carbon (mlaştini,
turbării etc);
- Implementarea tehnologiilor de colectare şi valorificare a reziduurilor agricole;
- Realizarea de microinstalaţii de obţinere a biogazului în fermă sau în grupuri de ferme;
- Creşterea suprafeţei forestiere, prin stoparea tăierilor ilegale, reconstrucţia ecologică
forestieră.
Adaptare:
- Actualizarea instrumentelor de estimare meteo şi a scenariilor climatice;
- Instrumente de management al riscului;
- Agricultura este în mod particular vulnerabilă la schimbările de temperatură şi precipitaţii
care, pe termen lung, fac ca industria alimentară să fie, a rându-i, vulnerabilă. Pot apărea
probleme în sectorul energetic, în special în ceea ce priveşte producerea de hidroenergie, dacă
fenomenele de secetă vor creşte în România (pe timpul verii, creşte şi consumul energetic
datorită utilizării pe o scară mai largă a aparatelor de aer condiţionat, în cazul temperaturilor
mari).
- Necesitatea folosirii unor soiuri de culturi mai bine adaptate şi mai rezistente la
condiţii de temperaturi ridicate şi la secetă;
- Necesitatea accesului la serviciile de intervenţie activă în atmosferă, servicii cu caracter
preventiv care acţionează în sensul eliminării/reducerii pagubelor produse de fenomene
meteorologice periculoase (grindină, furtuni, ploi abundente etc.);
- Identificarea zonelor şi a sectoarelor vulnerabile şi evaluarea necesităţii şi a
oportunităţii de alternanţă a culturilor şi a schimbării soiurilor, ca reacţie la schimbările
climatice;
- Sprijinirea cercetării agricole şi a producţiei experimentale, în vederea selectării culturilor şi
a dezvoltării celor mai bune soiuri, mai potrivite cu noile condiţii climatice.

5.4.5. Riscurile schimbărilor climatice şi beneficiile măsurilor de combatere a acestora

Riscurile schimbărilor climatice

- Ultimele date ştiinţifice ne arată că globul pământesc se încălzeşte, clima noastră se modifică,
iar oamenii sunt responsabilii principali pentru emisiile de gaze cu efect de seră
- Oamenii de ştiinţă au arătat că, deşi la nivel global se reduce în mod substanţial nivelul acestor
emisii, ne îndreptăm spre o creştere a temperaturii medii la nivel global către un nivel periculos,
cu consecinţe severe pentru societatea şi economiile noastre.
- Vedem deja semnele acestor schimbări climatice, cum ar fi creşterea temperaturilor medii la
nivel global, creşterea nivelului mării şi micşorarea calotei glaciare sau creşterea evidentă a
frecvenţei fenomenelor meteorologice extreme.
- În aceleaşi timp, studiile arată că aceste costuri datorate schimbărilor climatice ar putea ajunge
pentru fiecare locuitor al globului la un nivel de circa 14% din consumul mediu.
- Schimbările climatice au ajuns să fie considerate ameninţarea principală pentru
stabilitatea şi securitatea globală de către mulţi experţi în domeniu.
- În Europa, se poate observa deja o creştere a nivelului şi intensităţii precipitaţiilor, valuri de
căldură cu o frecvenţă şi durată din ce în ce mai mare şi acutizarea fenomenului de secetă în
sudul Europei. În acelaşi timp, în centrul şi nordul Europei se pot observa creşteri la nivelul
precipitaţiilor, care conduc la inundaţii intense pe cursurile de apă şi în zona costieră.
Evenimentele meteorologice extreme sunt legate din ce în ce mai frecvent de schimbările
climatice.

Beneficiile măsurilor de combatere a schimbărilor climatice:

- Adiţional beneficiilor evidente, de evitare a instabilităţii, insecurităţii şi a creşterii costurilor
cu schimbările climatice sunt şi beneficii economice şi strategice, dar şi beneficii sociale
majore, care pot decurge din măsuri ambiţioase de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră.
- Piaţa globală pentru bunuri şi servicii verzi şi cu emisii scăzute de carbon a ajuns la peste
4.000 miliarde euro şi este într-o creştere continuă cu peste 4% pe an. Aceste aspecte o
transformă într-una dintre cele mai dinamice şi prospere sectoare la nivel global. Prin urmare,
reprezintă o oportunitate enormă pentru aceste sectoare deja moderne şi inovative, să crească şi
mai mult şi să ajute la crearea de noi locuri de muncă verzi. Măsuri ambiţioase în domeniul
schimbărilor climatice pot asigura un loc de frunte Europei în ceea ce priveşte beneficiile
obţinute din această creştere a cererii de bunuri şi servicii verzi şi cu conţinut scăzut de dioxid
de carbon, la nivel global.
- De asemenea, vor asigura un avantaj Europei în ceea ce priveşte inovarea şi dezvoltarea
tehnologiilor de vârf, menţinând astfel competitivitatea industriei şi mediului de afaceri.
Acest lucru poate fi realizat prin punerea pe piaţă cele mai performante tehnologii cu emisii
scăzute de carbon la nivel mondial.
- Stabilirea unor măsuri clare şi timpurii în ceea ce priveşte politicile de schimbări climatice, va
pune capăt incertitudinii actuale care întârzie investiţiile din sectorul energetic de
care avem nevoie urgentă şi vor ajuta la creşterea economiilor noastre, precum şi la
dezvoltarea unei infrastructuri cu emisii scăzute de carbon moderne şi competitive.
- Măsuri ambiţioase în domeniul schimbărilor climatice sunt necesare şi pentru a întări
securitatea energetică. Se poate observa o descreştere a resurselor de combustibili fosili la
nivelul Europei, aspect care ne transformă într-una dintre cele mai dependente zone de
importurile acestor combustibili. În prezent, Europa importă peste 80% din necesarul de petrol
şi peste 60% din necesarul de gaze naturale.
Prognozele Agenţiei Internaţionale pentru Energie arată că până în 2035 acestea vor
creşte până la 95% pentru petrol şi 80% pentru gaze naturale. Mai mult, cererea la nivel
global în ceea ce priveşte necesarul de energie este în continuă creştere, aspect care ar lăsa
Europa expusă la o evoluţie volatilă şi crescătoare a preţului energiei datorită instabilităţii unor
zone de pe Glob. Prin politicile privind schimbări climatice putem dezvolta surse de energie
curată la nivel intern şi putem utiliza această energie mult mai eficient, crescând astfel
securitatea energetică şi noi locuri de muncă.
- Există şi alte beneficii indirecte ale acestor măsuri de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră, cum ar fi: prin reducerea utilizării combustibililor fosili putem asigura şi o reducere a
poluării aerului şi costurile în domeniul sănătăţii, putem scădea facturile la energie a populaţiei
prin creşterea eficienţei energetice a locuinţelor. În acelaşi timp, putem creşte gradul de
conservare a biodiversităţii, prin protejarea şi menţinerea principalelor rezervoare de carbon,
cum sunt pădurile.

Adaptarea la efectele schimbărilor climatice (asc)

Încălzirea globală implică, în prezent, două probleme majore pentru omenire:
pe de o parte necesitatea reducerii drastice a emisiilor de gaze cu efect de seră în vederea
stabilizării nivelului concentraţiei acestor gaze în atmosferă care să împiedice influenţa
antropică asupra sistemului climatic şi a da posibilitatea ecosistemelor naturale să se adapteze
în mod natural, iar pe de altă parte necesitatea adaptării la efectele schimbărilor climatice, având
în vedere că aceste efecte sunt deja vizibile şi inevitabile datorită inerţiei sistemului
climatic, indiferent de rezultatul acţiunilor de reducere a emisiilor.
În pofida tuturor eforturilor globale de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră,
temperatura medie globală va continua să crească în perioada următoare, fiind necesare măsuri
cât mai urgente de adaptare la efectele schimbărilor climatice. Cel de-al „4-lea Raport Global
de Evaluare a Schimbărilor Climatice (AR4)” pregătit de către IPCC (Intergovernmental Panel
on Climate Change) prezintă în mod cuprinzător ultimele rezultate şi observaţii ştiinţifice cu
privire la cauzele schimbărilor climatice şi la impactul pe termen scurt, mediu şi lung al
acestora.
 Întrucât reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într-un orizont de timp apropiat nu
implică o atenuare a fenomenului de încălzire globală, adaptarea la efectele schimbărilor
climatice trebuie să reprezinte un element important al politicii naţionale.
Concepte-cheie:
Impactul schimbărilor climatice – efectele schimbărilor climatice asupra sistemelor
naturale şi antropice. Trebuie diferenţiate efectele potenţiale şi cele reziduale în cazul
implementării unor măsuri de adaptare.
 Impact potenţial – efectele care apar în urma schimbărilor climatice în viitor, fără a se lua în
considerare măsurile de adaptare.
 Impact rezidual – efectele schimbărilor climatice ce pot apărea după realizarea măsurilor de
adaptare.
Vulnerabilitate – impactul negativ al schimbărilor climatice, inclusiv al variabilităţii
climatice şi al evenimentelor meteorologice extreme asupra sistemelor naturale şi
antropice. Vulnerabilitatea depinde de tipul, amplitudinea şi rata variabilităţii climatice la care
un sistem este expus, precum şi posibilitatea lui de adaptare.
Adaptarea – abilitatea sistemelor naturale şi antropice, de a răspunde efectelor
schimbărilor climatice, incluzând variabilitatea climatică şi fenomenele meteorologice extreme,
pentru a reduce potenţialele pagube, a profita de oportunităţi sau a face faţă consecinţelor
schimbărilor climatice. Se pot distinge mai multe tipuri de adaptare: anticipativă şi reactivă,
privată şi publică, autonomă şi planificată.

5.4.6. Protecţia spaţiului extraatmosferic

Cunoaşterea tainelor cosmosului nu constituie doar urmarea firească a setei de cunoaştere

a oamenilor, ci şi căutarea unui răspuns la necesităţile mereu crescânde ale oamenilor de pe Terra.
Dar, această activitate duce, în acelaşi timp, şi la creşterea pericolului contaminării radioactive,
cu întregul său cortegiu de consecinţe pentru mediul înconjurător şi pentru viaţa însăşi pe pământ.
În scopul reglementării activităţilor desfăşurate în spaţiul extraatmosferic şi în acelaşi
timp, pentru protecţia lui, pe baza unor documente internaţionale deja existente42, a fost încheiat
la 27 ianuarie 1967, Tratatul privind principiile care guvernează activitatea statelor în
exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii şi a celorlalte corpuri
cereşti. .
Recunoscând interesul omenirii în progresul explorării şi folosirii spaţiului
extraatmosferic în scopuri paşnice, tratatul stipulează principiile care guvernează activitatea
tuturor statelor în explorarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic.
Astfel, încă din primul articol, Tratatul consacră principiul potrivit căruia, explorarea
şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, trebuie făcute
spre binele şi în interesul tuturor ţărilor, indiferent de gradul de dezvoltare economică şi ştiinţifică.
Ele aparţin întregii omeniri.
Spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti poate fi explorat şi
folosit în mod liber de către toate statele, în condiţiile de egalitate, fără nici o discriminare, în
conformitate cu dreptul internaţional, inclusiv Cartea O.N.U. şi în interesul menţinerii păcii, al
securităţii internaţionale şi al promovării cooperării şi înţelegerii internaţionale.
Foarte important din punct de vedere al protecţiei juridice a acestui spaţiu, inclusiv Luna
şi celelalte corpuri cereşti, este prevederea înscrisă în articolul IV, după care statele părţi la tratat
se obligă să nu plaseze pe orbită în jurul pământului nici un obiect purtător de arme nucleare sau
orice alte feluri de arme de distrugere în masă, să nu instaleze asemenea arme pe corpuri cereşti
şi să nu plaseze astfel de arme în spaţiul extraatmosferic, în orice alt mod.

42
Ratificat de România prin Decretul nr. 74 din 301 1968
 De asemenea, sunt interzise stabilirea de baze, instalaţii şi fortificaţii militare,
experimentarea oricărui tip de arme şi efectuarea de manevre militare pe corpuri cereşti.
Fiecare stat parte la tratat care lansează sau asigură lansarea unui obiect în spaţiul
extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, şi fiecare stat de pe al cărui teritoriu sau
instalaţii se lansează un obiect, poarta răspunderea internaţională pentru daunele cauzate de obiect
sau de elementele sale componente, pe pământ, în atmosferă sau în spaţiul extraatmosferic,
inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, unui alt stat parte la tratat sau persoanelor fizice sau
juridice de sub jurisdicţia acestuia.
Răspunderea internaţională a statelor pentru activităţile desfăşurate în spaţiul
extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, ia naştere, indiferent dacă aceste
activităţi sunt întreprinse de organisme guvernamentale sau entităţi neguvernamentale, precum
şi în legătură cu supravegherea activităţilor respective. Aceste activităţi trebuie să aibă loc
conform prevederilor înscrise în Tratat, să fie autorizate şi supravegheate în mod continuu de
statul parte la Tratat.
Atunci când organizaţiile internaţionale desfăşoară activităţi în spaţiul extraatmosferic,
inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, răspunderea pentru nerespectarea prevederilor
Tratatului revine organizaţiei internaţionale respective şi statelor părţi la Tratat care fac parte din
această organizaţie.
Studierea spaţiului extraatmosferic, inclusiv a Lunii şi a celorlalte corpuri cereşti de
către statele părţi la Tratat, trebuie să se facă astfel încât să evite contaminarea lor dăunătoare
şi de asemenea, să evite schimbările nocive în mediu terestru, rezultate din introducerea de
substanţe extraterestre şi, în caz de nevoie, să adopte măsurile adecvate în acest scop.
În cazul în care un stat parte la Tratat are motive să creadă că o activitate sau experienţă
plănuită de el sau de resortisanţii lui în spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri
cereşti, ar produce obstacole potenţial dăunătoare activităţii altor state părţi în explorarea şi
folosirea paşnică a spaţiului extraatmosferic, el trebuie să întreprindă consultări internaţionale
înainte de a proceda la o astfel de activitate sau experienţă. Tot astfel, orice stat parte la Tratat
care are motiv să creadă că o acţiune sau experienţă plănuită de către un alt stat parte, în
spaţiul extraatmosferic, inclusiv Luna şi celelalte corpuri cereşti, ar aduce prejudicii altor state
el este obligat să procedeze la consultări referitoare la aceste activităţi.
Obiectele lansate în spaţiul extraatmosferic înscrise în Registrul statului parte la Tratat,
rămân împreună cu personalul lor, sub jurisdicţia şi controlul statului respectiv atât timp cât
sunt în spaţiul extraatmosferic sau pe un corp ceresc.
Statul păstrează dreptul de proprietate asupra obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic - ca întreg sau numai că părţi componente - atât în perioada cât se află în spaţiul
extraatmosferic sau pe un corp ceresc, cât şi atunci când revin pe pământ43. Dacă astfel de
obiecte sau părţi componente sunt găsite în afara frontierelor statului parte la Tratat în a cărui
registru sunt înscrise, ele trebuie să fie înapoiate acestui stat, pe baza datelor de identificare
furnizate de el.

6. CONTROLUL APLICĂRII ȘI RĂSPUNDEREA PENTRU NERESPECTAREA

REGULILOR INTERNAȚIONALE.

Spre deosebire de marea majoritate a reglementărilor Dreptului internațional, cele

aparținând Dreptului internațional al mediului se pretează și sunt supuse adesea unui control
relativ precis vizând modul de aplicare și de respectare a prevederilor sale. Acesta se realizează
în mod diferit, în raport cu cele două mari domenii de referință: conservarea naturii și gestiunea
poluărilor. Astfel, unele convenții privind ocrotirea naturii au creat rețele mondiale de tipuri de

43
Ştefan Ţarcă, op.cit., p 257.
obiective supuse protecției precum: monumente ale patrimoniului mondial natural (Convenția
UNESCO din 1972), zone umede de importanță internațională (Convenția Ramsar din 1971),
rezervații ale biosferei (Programul UNESCO „Omul și biosfera”), supuse unui regim uniform de
ocrotire (de drept intern și internațional) și unui control internațional adecvat, în cazul gestiunii
diferitelor forme de poluare se remarcă elaborarea și implementarea unor proiecte de
supraveghere integrală de anvergură regională ori mondială, precum Global Environment
Monitoring System (GEMS)44.
Totodată, o altă originalitate a Dreptului internațional al mediului constă în integrarea
progresivă a mecanismului răspunderii și, în unele cazuri, a sancțiunilor aferente. Acest fapt este
mai evident, de pildă, în materia răspunderii civile pentru atingerile aduse mediului ori în cea a
răspunderii civile pentru pagube nucleare.
O primă problemă care se ridică este aceea de a ști cine este titularul dreptului de a reclama
responsabilitatea internațională a subiectelor care au încălcat normele Dreptului internațional al
mediului. Este bine cunoscută problema „de procedură” de a ști cine poate formula reclamația
internațională.
Astfel, în cazul unei poluări transfrontaliere, statul lezat va fi cel îndreptățit să ceară
repararea pagubei pe care a suferit-o. în situația în care prejudiciul este cauzat mediului într-un
spațiu aflat în afara jurisdicției naționale - marea liberă, fundurile marine, spațiul cosmic,
Antarctica -, nu există nici un stat care ar putea prezenta o reclamație vorbind în numele
umanității, care este adevărata victimă a unei asemenea daune ecologice. O soluție a fost găsită,
în acest sens, în dreptul mării, prin îndrituirea înaltei autorități create prin convenția din 1982.
În afara acesteia, responsabilitatea pentru pagubele cauzate la res communis ori
patrimoniului comun al umanității nu poate să fie antrenată decât pe o cale indirectă, în cazul
în care există reguli convenționale care să protejeze mediul respectiv.
Astfel, o regulă generală de drept conferă fiecărui stat care este parte la un tratat
îndrituirea de a veghea la aplicarea acestuia de către celelalte părți semnatare; aceasta înseamnă
că, în cazul în care se constată violarea unei prevederi convenționale de către o parte, celelalte
pot să reclame respectarea, chiar dacă nu au suferit nici un prejudiciu direct. Problema rămâne
însă complicată și ridică întrebări suplimentare legate de posibilitatea ca un stat-parte să
acționeze în numele și interesul tuturor celorlalte părți, precum și de dreptul de a cere
despăgubiri în caz de producere de pagubă sau de a se rezuma la un simplu protest.
Pentru a depăși aceste inconveniente legate de viziunea tradițională a problematicii, unele
texte convenționale au recurs la „canalizarea răspunderii” către un stat determinat conform unor
criterii bine stabilite. Este cazul instrumentelor internaționale aplicabile pagubelor cauzate
mediului terestru de obiectele spațiale, care stabilesc responsabilitatea statului care procedează
sau face să se procedeze la lansarea unui asemenea obiect ori celui al cărui teritoriu sau ale cărui
instalații servesc la lansarea obiectelor spațiale (Tratatul spațial din 1967, art. 7, Convenția de la
Geneva din 29 martie 1972 privind responsabilitatea internaționala pentru pagubele cauzate de
obiecte spațiale, art. l și 2). Așadar, în această situație, chiar dacă obiectul în cauză a fost lansat de
către un individ ori o entitate nestatală, se angajează responsabilitatea statului de lansare.
Dacă, la nivel internațional, elementul indispensabil pentru stabilirea responsabilității unui
stat conform regulilor generale, imputabilitatea actului incriminat (intervenția ori omisiunea
agențiilor statului acționând în această calitate), este în general prezent, în marea majoritate a
legislațiilor interne, activitățile care pot să cauzeze poluări importante în afara frontierelor sunt
supuse unei autorizări prealabile. Eliberarea autorizației este suficientă pentru a angaja răspunderea
statului responsabil din punct de vedere teritorial. De pildă, în cazul întreprinderii mixte
americano-ruse Sea Launch, naționalitatea acesteia a permis stabilirea legăturii dintre întreprindere
și stat.

44 Șt. Țarcă, Dreptul mediului, Editura Lumina Lex, București 2005, pag. 381
 Guvernarea globală, ca modalitate de concertare și exprimare a intereselor ecologice
comune ale umanității, în cadrul unui proces complex de evaluare a priorităților și de adoptare
a măsurilor necesare, se realizează mai ales prin intermediul ONU și al agențiilor sale specializate
(care și-a asumat în mod oficial o responsabilitate mondială în domeniu), iar la nivel regional, tot
prin structuri de cooperare tradiționale (precum Consiliul Europei, Organizația Statelor Americane
sau Organizația Unității Africane).
Ideea instituirii unei organizații mondiale pentru probleme de mediu își croiește tot mai
mult drumul spre realitate, inclusiv în varianta preluării acestei sarcini, cu titlu principal, de către
ONU (în condițiile diminuării rolului său politico-militar), însoțită de instituirea unui Consiliu
de Securitate Ecologică (de genul Consiliului de Securitate al Națiunilor Unite).
Mondializarea economică, aflată în plină desfășurare, modifică în termenii săi definitorii
ordinea mondială instaurată în urmă cu șase decenii, pune în discuție bazele sale juridice și
ridică probleme care se cer urgent rezolvate. Ca problemă esențială a devenirii umane, cea
ecologică este una transnațională. Ea nu mai poate fi înțeleasă, abordată și nici soluționată
numai la nivel local și/sau național; dimpotrivă, nivelul mondial devine fundamental și
prioritar. Din această perspectivă, dreptul internațional al mediului, reglementarea mondială
dobândește o importanță tot mai accentuată. Acest fapt presupune însă regândirea întregului
sistem juridic de protejare și conservare a mediului, inclusiv prin „noua democratizare globală”
aferentă mondializării și inerentă problemelor ecologice care readuc omul la starea egalitară
naturală.
În ciuda acestor dezvoltări, dreptul internațional al mediului rămâne încă tributar, în mod
esențial unei concepții antropocentrice, normele sale ocrotind natura numai în măsura în care
interesele omului o cer; arareori elementelor de mediu li se recunoaște o valoare intrinsecă,
independentă de o utilitate umană. El rămâne, așadar, un drept al unei specii izolate - omenirea -, și
nu al unei specii între specii și cu atât mai puțin al tuturor speciilor viețuitoare.
Trecerea la etapa unei abordări ecocentriste și, eventual, într-un viitor previzibil la o alta
biocentristă rămâne un deziderat. Va putea comunitatea mondială să facă efortul esențial de
transformare a dreptului în chiar bazele sale inițiale și de constituire a altuia având ca preocupare
și valoare definitorie protecția mediului și conservarea biosferei? Aceasta este întrebarea
prioritară.