ACADEMIA DE POLIȚIE ”Alexandru Ioan Cuza”

FACULTATEA DE ȘTIINȚE JURIDICE ȘI ADMINISTRATIVE

RELAȚII ȘI ORGANIZAȚII INTERNAȚIONALE ÎN DREPTUL
CONTEMPORAN

RELAȚIILE UNIUNII EUROPENE CU STATELE TERȚE

- UNIUNEA EUROPEANA-RUSIA -

Masterand: ȘERBAN ADELA

 Relatiile UE-Rusia

Politica europeană privind relaţiile cu Rusia vizează în primul rând asigurarea

unui cadru politic şi economic stabil, o condiţie esenţială pentru însăşi stabilitatea
regiunii.
Rusia este cel de-al treilea principal partener comercial al UE. La rândul său, UE
reprezintă cea mai mare piaţă de export pentru Rusia, care ne furnizează o treime din
cantitatea de ţiţei şi aproape un sfert din cantitatea de gaz pe care o folosim.
Aceste importuri sunt esenţiale pentru nevoile Uniunii, dar nu au fost
întotdeauna furnizate constant. De aceea, Europa încearcă să-şi asigure securitatea
aprovizionării printr-o strategie energetică . În paralel, urmăreşte să evite situaţiile în
care problemele de aprovizionare afectează consumatorii, aşa cum s-a întâmplat în
2009.
Relaţiile dintre UE şi Rusia nu se limitează doar la comerţ şi energie. Începând
din 1991, UE i-a acordat Rusiei asistenţă financiară în valoare de aproximativ 2,8
miliarde de euro. Pe măsură ce economia rusă s-a dezvoltat, UE s-a reorientat către
cofinanţarea unor proiecte din patru domenii de cooperare:
-economie şi comerţ - stimulează investiţiile şi schimburile comerciale prin
asigurarea unei mai mari compatibilităţi între sistemele economice şi de reglementare
-libertate, securitate şi justiţie - vizează justiţia şi afacerile interne, statul de
drept şi drepturile omului în Rusia
-securitate externă - vizează gestionarea crizelor, neproliferarea armelor
nucleare şi de altă natură şi cooperarea bilaterală şi globală
-cercetare şi educaţie - susţin cooperarea în materie de inovare şi cultură
În prezent, cooperarea dintre UE şi Rusia se face în baza unui acord din 1997.
Negocierile privind un nou tratat sunt în curs de desfăşurare. Acesta ar urma să
consolideze cooperarea în domeniul comerţului, al investiţiilor şi al energiei.
De asemenea, negocierile vizează posibilitatea eliminării vizelor şi sprijinul UE
cu privire la solicitarea de aderare a Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului.
În plan internaţional, atât Rusia cât şi Uniunea Europeană promovează
multilateralismul şi diplomaţia preventivă, în cadrul oferit de Consiliul de Securitate
al ONU. Multilateralismul este considerat o expresie a multipolarismului ce
caracterizează sistemul internaţional în prezent. Totuşi, relaţia dintre Rusia şi UE este
caracterizată de un parteneriat strategic în termeni neclari. UE încearcă să integreze
Rusia în sfera sa economică, însă nu şi în cea politică. Eşecul adoptării Constituţiei
Europene a dus la o reconfigurare a intereselor din regiune. Rusia are un puternic
simţ
al suveranităţii, însă susţine o Europă coerentă şi deschisă cooperării. În Rusia nu
există încă o strategie coerentă a modernizării, mai ales în domeniile drepturilor
omului şi combaterii crimei organizate. De aceea cooperarea cu UE este esenţială,
pentru ca, peste 10 ani, ambele părţi să fie în câştig şi nu în pierdere.
Criza relaţiei Uniunea Europeană-Rusia este încă actuală, fiind adâncită de
evenimentele recente din Ucraina, controversele legate de proiectul energetic North
Stream 2, de războiul din Siria şi criza refugiaţilor. Cu toate acestea, e periculos a
intra sub incidenţa tiparelor care reclamă univocitatea unor modele pentru că ele atrag
subiectivismul şi „mitizarea” modelului asumat şi, respectiv, „demonizarea”
modelului respins. Însă, deşi subiectul este mult prea complex pentru a-mi permite să
fiu exhaustivă, câteva consideraţii merită să fie aduse.
Imediat după „punctul Crimeea”, analiştii de relaţii internaţionale atât din
ţară, din străinătate, dar şi din Rusia au privit starea de tensiune instalată ca o revenire
în era Războiului Rece. Era o viziune comodă, justificată de experienţa recentă a
faliilor ce au împărţit lumea şi argumentată de „refuzul Rusiei de a fi o democraţie
liberală”. De cealaltă parte, Rusia şi-a afirmat triumful făurit cu instrumentele chiar a
acelei democraţii liberale, aceea pe care nu a experimentat-o niciodată în istoria sa şi
faţă de care are o ezitare structurală, justificată şi confirmată de sincopele şi crizele cu
care se confruntă statele din Europa.
În această stare de confuzie survenită, cea mai importantă determinantă este
înţelegerea. În general, în cercul diplomaţiei mondiale, diplomaţilor ruşi le este
recunoscut profesionalismul, buna pregătire, determinarea şi creativitatea. În mod
specific, însă, logica existentă în spaţiul public de la noi, care afirmă antagonismul
implicit reieşit din binomul „noi suntem buni - ceilalţi sunt răi”, este prezentă şi în
cadrul dezbaterilor publice din Rusia. Prezentarea opţiunilor de politică externă prin
prisma determinismelor istorice, a fatalismelor şi a monismului procesului istoric, dar
şi a lipsei dezbaterilor serioase pe marginea orientărilor de politică externă crează
erori în perceperea discursului politic, a actorilor, reducându-se, în acest mod, şansele
înţelegerii corecte şi obiective a concepţiilor, a opoziţiei, şi a intereselor.
Aserţiunile discursive ale liderilor politici de la Kremlin prezintă aceste
determinisme sub forma soluţiei unice: „am reacţionat aşa pentru că nu am avut o
altă alegere”/„am fost obligaţi să reacţionăm aşa” etc. Bineînţeles, dincolo de acest
argument care vine să justifice publicului, electoratului o anumită acţiune de politică
externă, investind-o cu sens legitimator, aceste aserţiuni relevă o slabă dezbatere pe
marginea temelor importante de politică externă. Se creează în acest fel o percepţie
unilaterală, cea promovată de elitele politice, faţă de aceste subiecte, chiar dacă
existenţa opoziţiei ar putea asigura o inversiune şi o deplasare a accentelor asupra
conceptelor şi a intereselor în politica externă.

„Europenizarea” Rusiei şi „rusificarea” Europei

După destrămarea Uniunii Sovietice, elita politică de la Kremlin a pledat

pentru un dialog bilateral cu Uniunea Europeană ca de la egal la egal. În anii 1994,
atunci cand a fost stabilit parteneriatul preferenţial cu Rusia pe cele patru domenii
importante, decidenţii politici de la Moscova au fost puşi în faţa acceptării faptului că
regulile jocului vor fi cele ale aquis-ului comunitar. În fapt, acest lucru nu sfida logica
funcţionării relaţiilor internaţionale şi nici principiile negocierii - ambii parteneri au
câştigat ceea ce au dorit. Doar că „europenizarea” Rusiei şi „rusificarea” Europei a
fost sortită eşecului datorită acestei diferenţe de concepţie care, în fapt, a redus ceea
ce Rusia a dorit să obţină. Această neînţelegere a format creuzetul viitoarelor
resentimente.
O altă diferenţă de concepţie se referă la logica funcţionării piramidei
politicului. Se consideră că schimbarea survenită de sus va genera, prin efectul
dominoului, transformarea tuturor celorlalte nivele. În acest caz, chiar dacă la nivel
oficial întâlnirile demnitarilor europeni cu omologii ruşi au fost foarte frecvente,
aceastea nu au creat premisele necesare pentru depăşirea formalismului reuniunilor şi
evoluţia spre concretizarea unor acţiuni.
De asemenea, este necesară şi o perspectivă şi sondare din interior a erorilor de
înţelegere. Viziunea neomarxistă care afirmă rolul primordial al economiei în
structurarea relaţiilor între parteneri este încă destul de puternică în mediul politic de
la Moscova. Este o situaţie firească şi de înţeles, pentru că destrămarea URSS-ului
este încă un eveniment de dată recentă, iar demnitarii de stat, în marea lor majoritate,
au fost şcoliţi în acea perioadă. Cu toate acestea, nu trebuie să cădem în capcana
justificărilor. Aşadar, această concepţie a făcut ca liderii ruşi să privească Uniunea
Europeană prin prisma factorului economic. În această logică, se credea că economia
va fi capabilă să diminueze efectele viitoarelor posibile crize politice survenite între
cei doi parteneri. Cazul sancţiunilor aplicate Rusiei după anexarea Crimeii au dorit să
demonstreze că abordarea aceasta ar trebui nuanţată, dacă nu schimbată în totalitate.

Cultul ierarhiei

Un alt aspect ce merită punctat în această argumentaţie despre necesitatea

înţelegerii asumate şi obiective se referă la un aspect structural al statului rus. Tradiţia
politică a Rusiei este iremediabil şi organic legată de cultul ierarhiei. Din acest punct
de vedere, o structură atât de complexă şi de birocratică cum este Uniunea Europeană
a creat dificultăţi de percepţie în rândul strategilor de la Moscova. Concentrarea
atenţiei pe cooperarea cu „partenerii istorici” şi pe aşa-numitul „nucleu dur european”
a părut că oferă dezlegarea dilemei legate de înţelegerea logicii funcţionării structurii
Uniunii Europene. Se credea că cooperarea cu Germania, Franţa şi Italia va oferi
premisele necesare reglementării bunelor relaţii de cooperare cu toate statele membre
ale Uniunii Europene. Chestiunea delicată legată de trecutul comunist a Europei
Centrale şi a Ţărilor Baltice va putea fi vizualizată dintr-o altă perspectivă în acest
context. Pe de altă parte, însă, dublul standard practicat de Europa şi tendinţa de a
naţionaliza efectele unor iniţiative reuşite au erodat logica acestei viziuni. La acest
complex de factori se adaugă şi faptul că Rusia, spre deosebire de Germania, după
încheierea Războiului Rece, nu şi-a recunoscut şi asumat vina pentru atrocităţile
comunismului din ţările Europei Centrale şi nici nu a pretins la restabilirea bunelor
relaţii cu vecinii săi, admiţând adâncirea faliei între Rusia şi capitalele acestor ţări. În
acest mod, ţările aşa-numitei Mitelleuropa prin nivelul integrării sociale, economice
şi politice atinse în cadrul Uniunii Europene manifestă reticenţe în relaţia cu
Moscova.
Problematica centrală a deficitului de înţelegere între acesti doi parteneri constă
în slaba articulare a concepţiilor axiologice ale fiecăruia. Rusia consideră discursul
despre liberalism un act de ipocrizie al Occidentului, iar decidenţii europeni cred că
KGB-ul este partea structurală, organică şi indispensabilă a statului rus. Aceste erori
asupra valorilor fiecărui partener, ca parte nepreţuită şi asumată a unui parcurs istoric
specific, a unei moşteniri filosofice şi politice unice, conduc la crearea unor pecepţii
deformate care nu au nicio legătură cu realitatea, fiind responsabile cu instaurarea
crizei în relaţia bilaterală.
Din această perspectivă, definiţia geopolitică a Europei „de la Atlantic la Ural”
ca asociere a unor state şi naţiuni independente - idee susţinută fervent de generalul
Charles de Gaulle - trebuie să capete un nou sens în actualul context internaţional.
Criza identităţii europene poate fi combătută prin reconsiderarea originilor sale
intelectuale, filosofice şi politice ale părinţilor fondatori ai comunităţii europene. De
cealaltă parte, Rusia, în decursul istoriei sale, s-a definit printr-o intimă raportare la
Europa manifestând o eternă fascinaţie şi teamă faţă de „bătrânul continent”, fiind
sensibil legată de toate crizele conştiinţei europene. Viziunea fatalistă asupra lumii pe
care Rusia şi-a asumat-o pe parcursul evoluţiei sale istorice, dar şi ceea ce Alain
Besancon numea „minciună” sau ,,fantasmă”, face parte din structura sa identitară la
care apelează atunci când se simte ameninţată. La fel ca şi Europa, Rusia astăzi se
confruntă cu o criză a identităţii. Doar că, spre deosebire de Europa, Rusiei îi este
greu să găsească reperul potrivit din propria istorie. Dincolo de interpretările
epistemice, de numeroasele teorii care încearcă să explice logica funcţionării
 sistemice a actorilor care nu fac altceva decât să înalţe „turnul de fildeş”, între
societate şi nivelul ştiinţific şi cel al politicului este necesară abandonarea viziunilor
clişeistice şi coborârea la nivelul înţelegerii simple, argumentate şi raţionale ca soluţie
unică pentru crizele existente la nivel individual, naţional şi internaţional.

Bibliografie:
• www.euractiv.ro
• www.scribd.ro
• www.wikipedia.ro
• https://adevarul.ro/international/foreign-policy/despre-relatia-rusia-
uniunea-europeana-radiografie-acrizei-
1_570f618d5ab6550cb8f9153a/index.html