TEMA 3-4: SUBIECTELE DREPTULUI INTERNAŢIONAL

PUBLIC

PLAN:
1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului internaţionale public
2. Recunoaşterea statelor şi guvernelor
3. Succesiunea şi neutralitatea statelor
4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă pentru eliberare
naţională ca subiecte de drept internaţional public

1. Noţiuni generale privind subiectele dreptului

internaţionale public

Subiectul de drept internaţional public este o entitate care participă la raporturile

juridice reglementate nemijlocit de D.I.P. Trăsăturile esenţiale a subiectului D.I.P.
o constituie capacitatea lor de a fi titulare de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional. Subiectele originare tipice fundamentale care au capacitate deplină a
D.I.P. sunt statele. Pe lângă state ca subiecte primare a D.I.P. figurează
organizaţiile internaţionale, care sunt create de stat, naţiunile care luptă pentru
eliberare naţională şi Vaticanul. Dintre subiectele de D.I.P. statul îşi asumă
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional. Calitatea de subiect al
D.I.P. a statului este rezultatul firesc al suveranităţii sale şi nu depinde de
recunoaşterea lui de alte state. Suveranitatea aparţine statelor indiferent de puterea,
mărimea ori gradul lor de dezvoltare. Potrivit doctrinei D.I.P. statul ca persoană
internaţională trebuie să îndeplinească condiţiile:
1. O populaţie permanentă care reprezintă totalitatea indivizilor ce locuiesc pe
teritoriul unui sau altui stat la un moment dat în limitele acestuia potrivit
reglementărilor de drept intern ale statului. Deşi numărul populaţiei variază de la
un stat la altul aceasta nu are nici o importanţă pentru calitatea statelor de
subiecte ale D.I.P.
2. Teritoriul determinat ce constituie baza materială, indispensabilă a existenţei
statului. Teritoriul unui stat cuprinde: spaţiul terestru, spaţiul acvatic, spaţiul
aerian. Dimensiunea teritoriului unui stat precum şi structura sa nu sunt relevate
pentru existenţa acestuia.
3. Puterea publică ce se concretizează prin existenţa unui guvern care asigură
conducerea treburilor interne şi externe autoritatea efectivă asupra populaţiei şi
teritoriului.
4. Capacitatea de a intra în relaţii cu alte state. Statul fiind unicul subiect de D.I.P.
dotat suveranitate posedă capacitatea de a acţiona în conformitate cu normele
stabilite de acesta.
Unele din capacităţile statului le putem enumera:
a. De a produce acte juridice internaţionale;
b. De a reclama repararea daunelor suferite în urma comiterii unei fapte
internaţionale ilicite de către un stat terţ;
 c. De a deveni membru şi de a participa în mod plenar la viaţa
organizaţiilor internaţionale;
d. De a avea acces la procedurile contencioase internaţionale;
e. De a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.

În relaţiile cu alte state după structura lor statele pot fi: state permanente
neutre, federaţii, confederaţii. Potrivit D.I. contemporan neutralitatea are
următoarele caracteristici:
1. Caracterul permanent. Statul care adoptă un astfel de statut îi este interzis să
participe la orice conflict armat sau să devină teatrul unor ostilităţi militare.
2. Neutralitatea se aplică entităţilor statale şi nu unor teritorii.
3. Neutralitatea constituie un statut juridic şi nu o simplă stare de
fapt.
Statul permanent neutru are o serie de drepturi şi obligaţii.
Drepturile acestora sunt:
a) Dreptul la suveranitate şi integritate teritorială.
b)Dreptul de a deveni parte la tratate.
c)Dreptul la autoapărare.
Obligaţiile statelor sunt:
a) De a nu participa la nici un conflict armat.
b) De a-şi păstra starea de neutralitate în timp de război.
c)De a nu participa la alianţe militare.
d) De a nu admite folosirea teritoriului său pentru instalarea de baze militare
străine.
e) De a nu deţine, produce şi experimenta arme nucleare.
f) De a promova relaţii de pace prietenie şi cooperare.
Federaţia este un stat compus din mai mulţi membri ai federaţiei
care dispun de anumite atribuţii pe plan local dar nu beneficiază de dreptul
constituţional de a exercita atribuţii în domeniul relaţiilor externe şi nu sunt
subiecte de D.I.P. Doar federaţia este singurul subiect de D.I.P.
Practica constituţională contemporană cunoaşte exemple de federaţii ale căror
subiecte au dreptul de a încheia cu consimţământul guvernului federal acorduri
internaţionale.(URSS a permis Ucrainei să participe în relaţiile externe)
O altă formă de stat este confederaţia. Confederaţia este o asociere a două sau
mai multor state participante fiecare păstrându-şi independenţa şi calitatea de
subiect de D.I.P. Practica internaţională a arătat că confederaţia este formă
premergătoare creării federaţiilor. Ex. Confederaţia SUA din 1781 care peste 7 ani
se transformă în stat federal. Spre deosebire de statul federal confederaţia este
alcătuită din două sau mai multe state suverane, ele participând de sine stătător sau
împreună la viaţa internaţională. În prezent confederaţii nu mai există.

2.Recunoaşterea statelor şi guvernelor

În dreptul internaţional public recunoaşterea poate fi definită ca un act unilateral

prin care un stat sau mai multe state i-au act de existenţa unui fapt sau unei situaţii
juridice nou apărute în comunitatea internaţională de natură să determine raporturi
juridice între acestea şi situaţia sau entitatea recunoscută de el. În calitate de
obiecte ale recunoaşterii internaţionale pot fi statul nou apărut, guvernul instalat pe
cale ne constituţională, mişcările de eliberare naţională.
Prin recunoaşterea unui stat se înţelege actul prin care un stat admite că o entitate
statală terţă în virtutea elementelor sale constitutive întruneşte condiţiile necesare
pentru posedarea personalităţii juridice depline în ordinea internaţională.
Recunoaşterea se poate exprima printr-o notă diplomatică, o declaraţie de
recunoaştere precum şi prin mesaje, telegrame de felicitare emise de şeful statului,
ministrul afacerilor externe sau de la guvern. Ea poate fi făcută printr-un tratat
bilateral sau multilateral după cum poate proveni din partea unui stat sau a unui
grup de state în baza unui tratat multilateral. Dreptul internaţional nu consacră
obligaţia statelor de a recunoaşte state noi care apar pe arena internaţională, ci
aceasta constituie o facultate sau un drept al statului a cărui exercitare rămâne la
aprecierea sa. Totodată ne recunoaşterea unui stat poate fi considerată ne amicală
creând obstacole în cadru normalizării relaţiilor dintre state. Recunoaşterea este un
act declarativ şi nu constitutiv în sensul că prin acest act se constată existenţa unui
stat nou care există ca efect al creării sale şi nu ca rezultat al actului de
recunoaştere. Recunoaşterea nu conferă personalitate internaţională statului nou
recunoscut dar îl ajută la promovarea, dezvoltarea relaţiilor de drept internaţional
de către noul stat. Aşadar din momentul recunoaşterii statul nou recunoscut
beneficiază de drepturi şi obligaţii internaţionale.
Principalele drepturi şi obligaţii sunt:
a. Stabilirea de relaţii diplomatice ori consulare.
b. De a intenta acţiune judiciară la instanţele celuilalt stat cu privire la
bunurile sale aflate pe teritoriul statului care la recunoscut.
c. Acceptarea legislaţiei interne şi a hotărârilor judecătoreşti ale statului
recunoscut.
Participarea unui stat nerecunoscut la conferinţe internaţionale sau admitere într-
o organizaţie nu echivalează cu recunoaşterea sa individuală sau colectivă din
partea altor state. Totodată practica statelor a consacrat existenţa mai multor forme
de recunoaştere calificate după următoarele criterii:
1)După modul de exprimare:
a. Expresă(declaraţie, telegramă)
b. Tacită(admiterea misiunilor diplomatice pe teritoriul său)
2)După întinderea efectelor:
a. De iure recunoaşterea este definitivă şi produce totalitatea efectelor
recunoaşterii, statele vizate stabilind relaţii diplomatice, încheind
tratate politice economice.
b. De facto este provizorie şi revocabilă ea produce efecte limitate.
3) După numărul de subiecte:
Individuală este rezultatul manifestării de voinţă doar a unui singur stat.
b. Colectivă rezultatul unor manifestări de voinţă comune şi
concomitente ale mai multor state.
În practica statelor este unanim acceptat că recunoaşterea statelor implică şi
recunoaşterea guvernelor. În situaţia în care un guvern accede la putere pe alte căi
decât cele constituţionale sau în cazul schimbării formei de guvernământ se pune
problema recunoaşterii guvernelor. Recunoaşterea unui guvern este definită ca
fiind un act liber al unui stat sau al mai multor state prin care se manifestă intenţia
de a întreţine relaţii oficiale cu acesta şi implicit de încetare a unor astfel de
raporturi cu vechiul guvern. Recunoaşterea guvernelor are un caracter declarativ
adică actul de recunoaştere se rezumă la dorinţa de a întreţine raporturi cu noul
guvern asupra legitimităţii guvernului respectiv, atitudine care ar putea fi calificată
drept amestec în treburile interne. Practica arată că recunoaşterea unui nou guvern
este supusă întrunirii mai multor criterii:
a. Activitatea noului guvern să fie sprijinită de populaţie.
b. Să corespundă voinţei acestuia.
c. Capacitatea guvernului de a se achita de obligaţiile sale internaţionale.
d. Instaurarea unui regim politic democratic capabil să garanteze
respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
e. Absenţa amestecului în treburile interne ale statului în procesul de
instalare a noului guvern.
Pe lângă recunoaşterea statelor şi guvernelor în dreptul internaţional s-a conturat
şi idea de recunoaştere a mişcărilor de eliberare naţională care răspunde cerinţelor
de a asigura popoarelor coloniale ce se aflau pe punctul de a accede la statutul de
stat independent, o capacitate juridică internaţională pe măsură să accelereze
procesul în curs. În urma recunoaşterii statutului mişcărilor de eliberare a
înregistrat elemente de consolidare ceia ce le-a permis stabilirea de relaţii oficiale
cu statul care o recunoaşte, le-a oferit posibilitatea de a participa la unele
organizaţii internaţionale în calitate de observator.
3. Succesiunea şi neutralitatea statelor

În dreptul internaţional succesiunea reprezintă substituirea unui stat de către

altul în limitele unui teritoriu determinat şi cu privire la populaţia respectivă. În
calitate de obiecte ale succesiunii statelor pot fi: tratatele internaţionale, bunurile
de stat, datoriile de stat, arhivele, frontierele, calitatea de membru în organizaţii
internaţionale.

Problema succesiunii statelor apare în următoarele cazuri:

1. Crearea unui stat independent ca rezultat al decolonizării.
Potrivit Convenţiei de la Viena din 1978 un nou stat independent
nu este obligat să menţină un tratat sau să devină parte la acesta numai pentru
simplu fapt că la data succesiunii statelor tratatul era în vigoare în privinţa
teritoriului la care se referă acea succesiune. Astfel în ceia ce priveşte tratatele
bilaterale statul succesor nu este ţinut să devină parte la tratatele încheiate de statul
predecesor pe care le poate denunţa. În privinţa tratatelor multilaterale noul stat
independent urmează printr-o notificare să-şi stabilească calitatea de parte la un
tratat multilateral care la data succesiuni statelor era în vigoare pentru teritoriul în
cauză, cu excepţia cazurilor în care rezultă din tratat sau se stabileşte că aplicarea
tratatului de statul nou ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatul. Bunurile de
stat mobile şi imobile ale statului predecesor trec în proprietatea statului succesor.
Noul stat independent nu moşteneşte datoria de stat a statului predecesor doar dacă
nu intervine un acord între cele două state care să prevadă astfel. ex. statele de pe
continentul african.
2. Succesiunea în caz de dezmembrare sau de separare a unea sau mai
multor părţi din teritoriul unui stat.
Atunci când o parte sau mai multe părţi din teritoriul unui stat se separă pentru a
forma unul sau mai multe state şi independent de faptul dacă statul predecesor
continuă să existe sau nu, orice tratat în vigoare la data succesiunii statelor privitor
la ansamblu teritoriului statului predecesor rămâne în vigoare în privinţa fiecărui
stat succesor astfel format. În privinţa bunurilor de stat Convenţia de la Viena din
1983 face distincţie între bunurile mobile şi imobile. În timp ce bunurile imobile
situate pe teritoriul ce face obiect al succesiunii trec în întregime la statul succesor,
cele mobile doar în proporţii echitabile cu luarea în consideraţie anume a
contribuţiei teritoriului dat la crearea lor. Ex. Iugoslavia, URSS.
3. Succesiunea în caz de unificare a statelor.
Aceasta are loc atunci când două sau mai multe state se unesc pentru a forma un
singur stat - statul succesor. În ceia ce priveşte tratatele statelor predecesoare
încheiate cu statele terţe, ele continuă să rămână în vigoare pentru statul succesor
cu excepţia cazurilor când din tratat rezultă sau este stabilit că aplicarea acestuia ar
fi incompatibilă cu obiectul sau scopul tratatului. Bunurile de stat şi arhivele
statelor predecesoare trec la statul succesor, acelaşi lucru se întâmplă cu datoriile
de stat. ex. Germania.
4. Succesiunea în cazul transmiterii unei părţi din teritoriul unui stat altui
stat.
În acest caz se aplică principiul valabilităţii teritoriale a limitelor tratatelor
internaţionale. Conform acestuia tratatele internaţionale ale statului predecesor îşi
încetează efectele asupra teritoriului transferat, iar tratatele internaţionale ale
statului sub a cărui suveranitate a trecut teritoriul în cauză încep să-şi producă
efectele sale cu excepţia cazurilor când aplicarea tratatelor arătate în privinţa
teritoriului transmis ar fi incompatibilă cu obiectul şi scopul tratatului. Totodată
tratatele încheiate cu statele terţe referitor la frontierile teritoriului transferat îşi
păstrează valabilitatea. Fac excepţie de la această regulă tratatele localizate adică
acelea care se referă la o anumită regiune sau localitatea dintr-un anumit stat.
Celelalte obiecte ale succesiunii statelor a căror soartă urmează să fie reglementată
odată cu transmiterea unei părţi din teritoriul unui stat altui stat fac obiectul
acordului referitor la transmiterea acestui teritoriu. Un caz aparte îl reprezintă
succesiunea statelor care sau format după dezmembrarea fostei URSS. Procesul de
dezmembrarea a URSS a dus la apariţia pe teritoriul ocupat cândva de aceasta a
trei categorii de state. Ca atare numai una poate fi considerată ca relevând
succesiunea clasică. Federaţia Rusă este unica succesoare clasică a URSS ea
preluând toate angajamentele internaţionale contractante de către URSS, datoriile
externe şi activele situate în afara uniunii. Printre statele succesoare o poziţie de
osebită o ocupă Ucraina şi Belorusia care până la dezmembrarea URSS posedau o
personalitate juridică internaţională restrânsă care sa lărgit odată cu dezmembrarea
URSS. Celelalte state care s-au format după dezmembrarea URSS participă la
tratatele internaţionale în mod variat.
Neutralitatea reprezintă o formă de manifestare a voinţei unor state de a sta
temporar sau permanent în afara desfăşurării războaielor dintre alte state. Putem
distinge mai multe forme de neutralitate:
1. Neutralitatea imparţială a fost reglementată de Declaraţia de la Paris din
1856 apoi de Convenţiile de la Haga din 1899 şi 1907. Conform acestor
documente statul neutru în timp de război se obligă să adopte o poziţie egală
faţă de beligeranţi ne favorizând pe nici unul dintre ei. Statul neutru este
supus următoarelor cerinţe:
 Abţinerea care îl obligă să nu participe la ostilităţi;
 Prevenirea adică împiedicarea desfăşurării oricăror operaţiuni militare
pe teritoriul său;
 Imparţialitatea adică tratarea în mod egal a părţilor în conflict;
2. Neutralitatea diferenţiată reprezintă ne participarea unui stat la un conflict
armat cât şi atitudinea diferită adoptată faţă de victimă şi agresor într-un
război de agresiune. Atitudinea dată se manifestă prin acordarea de asistenţă
unuia sau unora dintre beligeranţi care au statut de victimă a unei agresiuni
militare dar fără participarea la operaţiunile militare.
3. Neutralitatea eventuală reprezintă atitudinea de neutralitate a unuia sau mai
multor state faţă de un anumit război. Ex. atitudinea Japoniei şi a Turciei faţă
de conflictul dintre Israel şi statele arabe din 1967.
4. Neutralitatea permanentă-statut internaţional special al unui stat
caracterizată prin:
a. Ne participarea la alianţe militare, politice care au drept scop
pregătirea războiului;
b. Ne admiterea folosirii propriului teritoriu pentru pregătiri militare,
inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite;
c. Interdicţia de a deţine, produce şi experimenta arme nucleare;
d. Provocarea unei politici de colaborare activă cu toate statele;
Printre statele cu statut de neutralitate permanentă se numără şi Republica
Moldova care conform art. 11 al Constituţiei şi-a proclamat neutralitatea sa
permanentă. În acelaşi articol este menţionat că Republica Moldova nu admite
dislocarea de trupe militar ale altor state pe teritoriul său, dar aceste prevederi ale
Constituţiei nu sunt respectate de statele terţe.

4. Organizaţiile internaţionale şi naţiunile care luptă

pentru eliberare naţională ca subiecte de drept
internaţional public

Organizaţiile internaţionale reprezintă forme instituţionalizate de cooperare a

statelor. Scopul înfiinţării lor este de a coordona colaborarea statelor în diverse
domenii ale relaţiilor internaţionale. Actualmente personalitatea juridică
internaţională este recunoscută tuturor organizaţiilor internaţionale interstatale. În
dispoziţiile statelor lor se vorbeşte de capacitatea lor juridică. Organizaţiile
internaţionale dispun de următoarele capacităţi:
a. Dreptul de a încheia contracte inclusiv de muncă cu funcţionarii săi.

b. Dreptul de a dispune de bunuri mobile şi imobile.

c. Dreptul de a apărea în justiţie.
Organizaţiile internaţionale sunt subiecte de drept internaţional derivate întru cât
ele sunt produsul acordului de voinţă al statelor care le-au constituit şi subiecte
limitate deoarece ele îşi desfăşoară activitatea şi îşi exercită competenţele numai în
limitele prevederilor statutului lor. Statutele şi convenţiile arată că organizaţiile
internaţionale se bucură pe teritoriul statelor membre de capacitate juridică pentru
îndeplinirea funcţiilor şi realizarea scopurilor. Totodată din jurisprudenţa Curţii
Internaţionale de Justiţie decurge că organizaţia internaţională este un organ de
colaborare a statelor şi nu o putere suprastatală.
Dreptul internaţional contemporan garantează personalitate juridică internaţională
naţiunilor care luptă pentru eliberare şi formarea statului lor independent. Calitatea
de subiect de drept internaţional se dobândeşte din momentul în care naţiunea care
luptă pentru eliberare şi-a creat anumite organe proprii. Naţiunile care luptă pentru
eliberare naţională li se aplică principiul neintervenţiei în treburile lor, dreptul la
autoapărare, iar forţelor lor armate li se aplică regulile de drept internaţional
umanitar. A se sublinia că o mişcare de eliberare poate accede la statutul de
participant la raporturile juridice internaţionale numai ca urmare a recunoaşterii ei
din partea statelor şi organizaţiilor internaţionale. Mişcările de eliberare naţională o
dată recunoscute obţin un statut juridic special adică calitatea de subiect de D.I.P.
limitat ce le permite să beneficieze de următoarele drepturi:
a. De a desfăşura acţiuni fie paşnice fie armate pentru emanciparea lor naţională.
b. De a întreţine relaţii oficiale cu alte subiecte de D.I.P. în special cu acele state şi
organizaţii care le-au recunoscut. Întreţinerea relaţiilor oficiale cu O.N.U. se
manifestă prin faptul că în cadrul acesteia mişcărilor de eliberare naţională li se
acordă statutul de observator. În alte organizaţii dacă actele lor constitutive
prevăd acest lucru mişcărilor de eliberare li se poate acorda statutul de membri
asociaţi. Ex. U.N.E.S.C.O, O.M.S. În unele organizaţii aceste mişcări pot fi
admise în calitate de membri cu drepturi depline în aceste organizaţii.
c. De a participa la lucrările unor conferinţe sau reuniuni internaţionale organizate
de state sau organizaţiile care le-au recunoscut.

d. De a participa la încheierea tratatelor cu alte subiecte de D.I.P.

e. De a primi asistenţă materială, financiară şi diplomatică din partea statelor sau
organizaţiilor. Ca urmare a constituirii majorităţii popoarelor coloniale în state
independente, calitatea de subiecte de D.I.P. a mişcărilor de eliberare naţională
este în descreştere ceia ce probabil va duce cu timpul la dispariţia lor definitivă.

TEME DE MEDITAŢIE PENTRU STUDENŢI:

1. Statul federal şi confederaţia ca subiecte de drept internaţional public.

2. Succesiunea statelor asupra bunurilor, tratatelor şi arhivelor.
3. Statutul de stat permanent neutru a Republicii Moldova.
4. Vaticanul ca subiect de drept internaţional public.
5. Poziţia persoanei fizice în dreptul internaţional public.
6. Statutul Mişcării de eliberare naţională a Palestinei.

Bibliografia:

1. Balan O, Serbenco E, „Drept internaţional public‖, Vol. I, Chişinău,

Tipografia „Reclama‖, 2001
2. Geamănu G., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. Didactică, Bucureşti,
1981.
3. Moca Gh., „Drept internaţional public‖, vol.1, Bucureşti,1989.
4. Ecobescu N., Duculescu V., „Drept internaţional public‖, ed. „Hyperion‖,
Bucureşti, 1993.
5. Diaconu I., „Curs de drept internaţional public‖, ed. „Şansa‖, Bucureşti,
1993.
6. Andronovici C., „Drept internaţional public‖, ed. „Graphix‖, Iaşi, 1993.
7. Niciu M., „Drept internaţional public‖, vol.1, ed. „Chemarea‖, Iaşi, 1993.
8. Năstase Popescu D., A, „Drept internaţional public‖, Bucureşti, 1993.
9. Miga-Besteliu R., „Drept internaţional, introducere în dreptul
10.internaţional public‖, ed. „ALL‖, Bucureşti, 1997.
11. Niciu M., „Organizaţii internaţionale‖, ed. „Chemarea‖, Iaşi,1992.