EXAMEN

SOANA IOAN LUCIAN

 Adevărul este o proprietate a unei propoziții declarative sau șir de propoziții al cărui sau
al căror conținut poate fi verificat și confirmat prin observație, prin experiență, sau prin
demonstrație logică, matematică sau numai discursiv argumentantă. Atribuirea acestei
proprietăți numai propozițiilor, în contrast cu proprietățile care sunt prezente în
interiorul/structura propozițiilor, indică apartenența acestei proprietăți la metalimbaj.
O altă modalitate de a pune problema este felul în care Socrate o face, întrebându-se Ce
e curajul, ce e pietatea, ce e cunoaşterea? Mulţi filosofi punproblema adevărului într-un mod
asemănător lui Socrate şi răspunsurile pe care ei le formulează nu sunt altceva decât „concepţii
despre adevăr”.
Liviu Stan afirmă că adevărul prin tot ce cuprinde şi prin rostul său, ne apare ca o
imagine a perfecţiunii, care se răsfrânge şi ajunge să constituie în chipul fiecăruia un ideal
pentru viaţa omenească. Adevărul este principiul seprem pozitiv, care nu cuprinde în sine nicio
contradicţie în ordinea faptelor şi relaţiilor libere şi conştiente ale vieţii omeneşti, realizând
astfel o ordine morală perfectă.
Dreptul este o valoare superioară, dependentă de adevăr, care tinde să înlăture orice
contradicţie în ordinea faptelor şi relaţiilor omeneşti externe, libere şi conştiente, având un
caracter social şi dorind să realizeze astfel o ordine juridicăperfectă. Ori, prin aplicarea
dreptului, se realizează binele, sau cel puţin acest lucruse doreşte, binele fiind de fapt
conformitatea cu adevărul în ordinea faptelor şi relaţiilor libere şi conştiente ale vieţii omeneşti.
Faţă de conceptul de adevăr, atitudinile pot fi diferite.
Acceptarea sau ignorarea adevărului se pot produce în funcţie de interese, nevoi sau
aspiraţii. Rostirea adevărului poate depăşi planul gnoseologic şi poate primi semnificaţii
valorice. Încă de la Platon, unde Binele este o valoare complexă, supremă, Adevărul este alături
de Frumos, conţinutul parţial al Binelui de-a lungul timpului au fost formulate o serie de
întrebări cu privire la adevăr, întrebări care s-au concretizat apoi în concepte despre adevăr.
Statutul adevărului este comparabil cu cel al unui vârf de munte, care este întotdeauna
sau aproape întotdeauna învăluit în nori. Alpinistul nu va şti niciodată dacă a ajuns pe vârf: nici
când e pe vârf, el nu va fi sigur dacă nu cumva se găseşte pe vreo creastă secundară. Dar că a
ajuns pe vârf, acest lucru îi va fi mult mai uşor să ştie, când vede că în faţa lui se înalţă un perete
de stâncă.
Cunoaşterea adevărului este idealul spre care aspiră omul, dar ceea ce putem şti sigur
nu este că am atins adevărul, ci doar, precum alpinistul în faţa unui perete de stâncă, faptul că
am greşit şi că suntem în situaţia de a elimina o eroare, acesta fiind un moment esenţial al
procesului cunoaşterii.
 Problematica mărturiei judiciare şi a martorului, trebuie subliniat că literatura de
specialitate avertizează asupra dificultăţilor legate de probaţiunea testimonială şi asupra
efectelor de infidelitate şi nesinceritate a mărturiilor între care: erorile involuntare pe care
martiorii le comit în mod frecvent, reţinerile unor martori de a depune mărturie de teama
consecinţelor, afacerile judiciare aranjate, sistemul justiţiei tranzacţionale (specific justiţiei
penale americane), instrucţiunile date de avocaţi martorilor pentru ca mărturia să sune într-un
anume fel. Adevărul stabilit de un magistrat judecător în baza pieselor dosarului, reprezintă un
concurs de conexiuni și silogisme juridice, operă intelectiv-cognitivă.
Adevărul judiciar – cel stabilit de judecător – poate să nu fie întotdeauna identic cu
adevărul absolut. Acesta poate coincide sub majoritatea aspectelor, însă poate depăși, ori
necuprinde toate premisele adevărului absolut.
Sarcina de a face justiție nu este una ușoară, dovezile de la un termen conduc în mod
flagrant la o anumită soluție, la fel de bine cum, la următorul termen de judecată partea
adversă poate aduce și numai o singură probă care răstoarnă întreaga situație de fapt.
Adevărul judiciar – cel stabilit de judecător – poate să nu fie întotdeauna identic cu
adevărul absolut. Acesta poate coincide sub majoritatea aspectelor, însă poate depăși, ori
necuprinde toate premisele adevărului absolut. Sarcina de a face justiție nu este una ușoară,
dovezile de la un termen conduc în mod flagrant la o anumită soluție, la fel de bine cum, la
următorul termen de judecată partea adversă poate aduce și numai o singură probă care
răstoarnă întreaga situație de fapt.
Conform noului Cod de procedură civilă, în art. 22 alin. (2): „Judecătorul are îndatorirea
să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeal privind aflarea adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei
hotărâri temeinice și legale”.
Așa fiind, judecătorul stabilește adevărul judiciar numai în baza probelor din dosar, fapt
pentru care rămânerea în pasivitate a părții, poate conduce procesul pe o cale eronată, iar
adevărul judiciar să nu coincidă cu cel absolut.
Tehnologia și adevărul
Poligraful este un instrument care măsoară diverși parametri fiziologici în încercarea de
a detecta anxietatea care s-ar manifesta odată cu spunerea unui neadevăr.
Proiectul PHEME își propune să analizeze veridicitatea datelor, mesajelor, apelurilor și
comunicațiilor, un fel de uriaș detector de minciuni care se verifice în timp real mesajele, să le
compare cu datele existente în bazele de date interconectate din întreaga lume și care să poată
emite, instataneu, o evaluare a veridicității mesajelor.
 Este expresia gradului de certitudine a corespondenței judecății (propoziției logice) cu
starea de fapt vizată de judecată. Valoarea de adevăr originează în incapacitatea spiritului
omenesc de a reproduce în sine ceea ce este în afară de sine manifestată print-o rămânere în
urmă față de realul exterior sieși. Este implicit recunoașterea relativității capacității de
cunoaștere individuală și colectivă a omului. Aceasta situație ar fi exclusă în cazul unei reflectări
absolute în spirit a realității vizate când ar putea exista o singură valoare a judecății făcute și
anume adevărul. Pentru subiectul cunoscător, extrem de riguros, dinamica cunoașterii s-ar
desfășura numai între două valori: adevărul și falsul. Practica vieții umane impune o relativitate
în evaluarea cunoștinței extinzând valorile de adevăr de la două la trei valori: adevărul, falsul,
probabilul. În acest mod ia naștere studiul judecăților cu trei valori, adică logica trivalentă
recunoașterea relativității capacității de cunoaștere individuală și colectivă a omului. Aceasta
situație ar fi exclusă în cazul unei reflectări absolute în spirit a realității vizate când ar putea
exista o singură valoare a judecății făcute și anume adevărul. Pentru subiectul cunoscător,
extrem de riguros, dinamica cunoașterii s-ar desfășura numai între două valori: adevărul și
falsul. Practica vieții umane impune o relativitate în evaluarea cunoștinței extinzând valorile de
adevăr de la două la trei valori: adevărul, falsul, probabilul. În acest mod ia naștere studiul
judecăților cu trei valori, adică logica trivalentă.
Alte aspecte
Este cert că fiecare dintre părți au un adevăr al lor, o variantă proprie, creată în scopul
câștigării procesului, ori pur și simplu realitate obiectivă așa cum au perceput-o ele. Prezentarea
situației de fapt, așa cum partea a trăit-o este reglementată de Codul de procedură civilă în art.
14, care ordonă în alin. (3):
„Părțile au obligația de a expune situația de fapt la care se referă pretențiile și apărările lor în
mod corect și complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute”.
Evident că această cerință a legiuitorului este premisa judecării cauzei cu temeinicie în
scopul pronunțării unei soluții legale și de necasat. Întrucât buna-credință este accesoriul legal
cu care vine la proces fiecare dintre părți, rămâne doar ca reaua-credință să fie dovedită de
adversar fie în mod direct, pe bază de probe certe și palpabile, fie prin excepții, fie pe cale
excepției procesului rău condus – exception mali procesus
Cu privire la această din urmă posibilitate a părții, de a invoca excepția procesului rău
condus, apreciez că în viziunea noului Cod de procedură civilă există câteva pârghii destul de
utile în dovedirea acesteia, grefate pe reaua-credință. Prin distorsionarea voită a situației de
fapt partea a creat deja premisa unei necorelări absolute în stabilirea unei soluții care să nu se
plieze perfect realității care a existat.
 Este cert și faptul că nu putem condamna moral partea care își prezintă situația de fapt
așa cum a trăit-o și cum a perceput- o ex propriis sensibus, fiind condusă și ea de aceeași
dorință legitimă corelativă de a câștiga procesul. Dovedirea pretenției este un proces anevoios,
de cele mai multe ori, fie din cauza probelor pierdute, distruse ori greu de obținut, fie din culpa
părților care uneori știind că prezentând o anumită probă își vor crea o situație procesuală mai
grea.
Probele sunt temeiul stabilirii adevărului judiciar.
Importantă este forța lor probantă, izvorul, calitatea juridică și momentul nașterii lor, nu
volumul de probe administrate de către una dintre părți. Nu putem omite nici ipoteza în care,
ambele ori mai multe părți litigante, într-o înțelegere anterioară sau ulterioară declanșării
procesului, să prezinte împreună instanței o situație de fapt, un temei de drept prin care să
urmărească câștigarea procesului în contradictoriu cu un altul, ori numai între și în interesul lor,
cu scopul unic de a eluda legea.
Un rol deosebit de important în aflarea adevărului îl are și magistratul judecător. Deși
aria lui de acțiune în conducerea procesului s-a restrâns prin intrarea în vigoare a noului Cod de
procedură civilă, raportat la codul de la 1865, nu putem vorbi de transformarea procesului civil
într-unul pur acuzatorial, în care rolul judecătorului este acela de simplu arbitru care primește și
cântărește probele.
Așa fiind, procesul civil român este un sui generis nici acuzatorial și nici inchizitorial. Pe
cale de consecință, judecătorul trebuie să acționeze la momentul oportun, riguros.
Judecătorul nu trebuie să se transforme în avocatul părții, însă nici partea nu trebuie să
uzeze de rolul judecătorului pe care acesta îl are în proces. Codul ordonă părților să-și probeze
pretențiile și apărările, tot astfel suprimă posibilitatea acestora de a invoca în calea de atac
omisiunea instanței de a ordona înfățișarea anumitor probe pe care ele nu le-au propus.
Este, așadar, și în puterea judecătorului să stăruiască în aflarea adevărului.

BIBLIOGRAFIE
WWW.JURIDIC.RO
WWW.DICTIONARJURIDIC.RO
WWW.LEGE.RO