Universitatea București Acristinei Silviu

Facultatea de Drept Grupa 116

Determinism vs Liber arbitru

O vastă dezbatere filosofică nu poate începe nicicum mai bine decât plecând de la o

poveste. Grecia Antică, cunoscută pentru bogata moștenire culturală lăsată în cele mai

variate domenii, surprinde atât prin aptitudinile științifice, cât și prin capacitatea de a

condensa în mituri și legende esențe ale existenței umane. Astfel, conform unei vechi

povestiri, Laios, rege peste cetatea Teba, aflând de la un oracol o predicție conform căreia

fiul lui îl va omorî, ordonă la nașterea acestuia să fie abandonat pe muntele Cithaeron, cu

picioarele rănite (Oedip - “cel ce are picioarele umflate”). Odată cu vârsta maturității

însă, Oedip îl întâlnește întâmplător pe Laios, cu care are o încăierare ce se finalizează

evident cu moartea lui Laios, fără ca Oedip să bănuiască identitatea adevărată a acestuia.

Continuându-și drumul, Oedip se întâlnește cu Sfinxul, vestit pentru chestionarea

trecătorilor, în vederea rezolvării unei ghicitori, care, în cazul unui răspuns greșit, ducea

la uciderea lor. Oedip reușește să deslușească răspunsul corect, Sfinxul ajungând să se

sinucidă, iar eroul primind drept recompensă tronul cetății și, implicit, mâna mamei sale,

cu care sfârșește a avea patru copii. Finalul istorisirii, pe lângă inevitabila nuanță tragică a

aflării adevărului (Iocasta se sinucide spânzurându-se, iar Oedip, după o lungă rătăcire, își

găsește sfârșitul în luptă), ne lasă întrebându-ne dacă deciziile protagonistului au

influențat în vreun fel cursul vieții sale sau au fost simple iluzii, amăgiri prin care urma să

ajungă indiferent la sfârșitul sortit pe care îl dezvăluise oracolul înainte ca el chiar să se

nască.
Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

Dacă alegem să ne raliem la prima alternativă din cele prezentate mai sus, ne putem

autoproclama adepți ai teoriei liberului-arbitru, concept definit sintetic de către

Dicționarul explicativ al limbii române drept “capacitate a unei persoane de a se detașa de

orice constrângere interioară și de a alege un curs al acțiunii din mai multe variante

posibile”.

A doua viziune aparține majoritar curentului determinist, conform căruia orice eveniment

fizic este, în totalitatea sa, efectul unor alte evenimente care l-au precedat, împreună cu

legile naturii. Într-o definiție mai elaborată, oferită de Mark Balaguer, “determinismul

este punctul de vedere conform căruia o expunere completă a legilor naturii, împreună cu

o descriere completă a universului la un anumit moment, implică, în mod logic, o

descriere completă a universului în toate momentele sale ulterioare”.

Într-o concepție absolut fatalistă asupra vieții, ne-am putea întreba de la bun început “De

ce ar trebui să ne pese dacă oamenii au sau nu liber arbitru?”. Răspunsul s-ar putea

rezuma în două concepte (aprig dezbătute de asemenea în filosofie) care includ valențe

politice, religioase și sociale vaste, dar care totuși nu trebuie confundate și anume:

libertatea de a acționa și responsabilitatea morală. Portretizarea unei lumi sau,

restrângând, a unei societăți, în care cele două lipsesc sau sunt ignorate în totalitate, dă

naștere unor imagini distopice. Drepturi fundamentale, valori precum responsabilitatea

sau libertatea rămân suspendate într-un cadru nesigur, lipsit de orice punct de referință. În

cadrul mai multor experimente realizate de Departamentul de Psihologie, Universitatea

Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

British Columbia, s-a constatat că, utilizând mai multe argumente deterministice pentru a

influența convingerile subiecților asupra liberului arbitru, s-a înregistrat un număr de

consecințe negative precum sporirea cazurilor de adulter și agresiune, reducerea

comportamentelor de ajutorare interumană, diminuarea sentimentelor de recunoștință și a

dorinței de a dona pentru cauze caritabile. Oamenii de știință sunt de părere că aceste

rezultate se datorează unei accentuate senzații de lipsă a controlului, o scădere majoră a

responsabilității morale referitoare la consecințele propriilor acțiuni.

Judecând restrictiv situația, se pare că sursa problemelor este chiar determinismul sau cel

puțin, o subcategorie a acestuia. De-a lungul timpului au fost descrise patru tipuri de

determinism: determinismul logic sau rațional (viitorul este stabilit și rămâne

nemodificabil, asemenea trecutului), determinismul teologic (din moment ce Dumnezeu

este omniscient, El știe absolut tot, inclusiv viitorul), determinismul psihologic (existe

anumite legi ale psihologiei pe care începem să le descoperim și care ne permit să

anticipăm, de obicei pe baza unor experiențe trăite în copilărie, cum va reacționa un adult

în diferite situații ivite pe parcursul vieții sale) și determinismul fizic (multiple dovezi

științifice din psihologie și neuroștiință care sugerează că deciziile noastre conștiente sunt

cauzate de evenimente care au precedat alegerea, care sunt în afara capacității noastre de

a le controla și de care nu suntem conștienți.

Apreciind poate prea tranșant sau incisiv situația, există șanse să cădem în păcatul

extremismului. Așadar, ca orice subiect controversat, este necesară și o analiză a

Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

nuanțelor de gri, a zonei aceia în care cele două concepte se întâlnesc și chiar se

intersectează. Se pune problema unei compatibilități care a împărțit de-a lungul timpului,

cel puțin conceptual, părerile între, bineînțeles, incompatibiliști (cei care consideră că

liberul arbitru nu poate exista într-o lume deterministă) și compatibiliști (susțin că cele

două abordări pot coexista fără a se anula reciproc).

Adesea, noțiunea de “liber arbitru” se utilizează cu sensul de sau se înlocuiește cu

“libertate” în mod total greșit. În variantele sale inițiale, Dicționarul limbii franceze,

cunoscut și ca Littré, ajunsese la impresionantul număr de douăzeci și patru de înțelesuri

pentru cuvântul “libertate”, evocând bogăția perspectivelor din care poate fi privit.

Liberul arbitru afirmă că singura cauză posibilă a voinței umane nu este alta decât chiar

voința umană. Chiar și după o lungă înșiruire de motive expuse, închipuirea noastră

rămâne cea care dă cursul acțiunilor ce vor avea loc, deoarece voința e străină de orice

lege sau regulă, este schimbătoare, chiar capricioasă am putea spune, este incomparabilă,

fiind singurul concept care nu se supune unor legi clare. Încheind explicația, am putea

stabili că sinonimul mai apropiat de “liber arbitru” este “bunul plac” și nu “libertatea”. La

rândul său, bunul plac nu e nici mai mult, nici mai puțin decât un simplu joc al capriciului

ce nu poate fi explicat, e o direcție ce nu poate fi determinată de nicio prezumție sau

intuiție. Cum poate fi catalogat un om care se bucură de o astfel de capacitate? Este acela

un om liber, care se detașează de constrângerile deterministe sau este mai degrabă o

primejdie absolută, ale cărei gânduri și acțiuni nu trec prin filtrul rațiunii?
Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

Liberul arbitru capătă nuanțe și nuanțe mai ales atunci când este dezbrăcat cu oarecare

brutalitate, dar, totodată, onestitate, de formalismul în care adesea îmbrăcat,

transformându-se dintr-o deviză într-un compromis. Mascarea și împachetarea lui în

felurite forme și fraze impresionante poate avea un efect real asupra mulțimii, dar aceasta

rămâne în fapt alimentată de aceleași amăgiri și se îndepărtează sistematic de adevăr.

Încercându-se să se păstreze o direcție pragmatică a demersului teoretic, unii sunt de

părere că liberul arbitru, demontat și atacat continuu de determiniști, merită să-i fie lăsat

un colțișor, oricât de mic, în care el poate coexista în pace și la adăpost de argumente.

Este aceasta o variantă plauzibilă sau unica soluție este o delimitare clară, în care fie

liberul arbitru este în unanimitate acceptat, fie este abolit în întregime?

Să presupunem că există o situație de mijloc, de compromis, în care liberul arbitru există,

dar uneori, stă câțiva pași în spate și admite că există motive mai puternice decât el. În

mod logic, situația aceasta ne-ar conduce la concluzia că acțiunile pot fi de două feluri:

unele motivate și altele care pur și simplu există (vreau pentru că vreau). Pe lângă

nestăvilita nevoie a creierului nostru de a stabili care este cauza lucrurilor ce ne

înconjoară, nevoie care nu va fi stopată, ba dimpotrivă, va fi potențată de incertitudinea

premisei, ne-am putea întreba dacă există situații în care liberul arbitru este mai

“puternic” și alte cazuri în care rămâne pasiv. Admițând, totuși, că un fapt s-a întâmplat

pentru un oarecare motiv, nu reușim să anulăm însuși liber arbitrul, transformându-l într-

unul determinat.
Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

Un alt argument vast din punct de vedere al retoricilor ce pot fi făcute se bazează pe

existența omului, raportată la Univers. Departe de izolare și solitudine, conviețuim alături

de alte milioane de viețuitoare, dar avem curajul să afirmăm că noi suntem singura

excepție care nu-și supune viața unui set clar de reguli. O astfel de afirmație pare că își

pierde din validitate pe măsura trecerii timpului. Prin simplul fapt că am dobândit dreptul

de viață și de moarte asupra animalelor din jurul nostru, putem afirma că puterea omului

a căpătat un caracter absolut? Putem demonstra aplicabilitatea acestei afirmații atât în

teorie cât și în practică? Dacă începem să descoasem firele acestei concepții, actualitatea

ideilor se estompează. Totul a fost creat pentru om începând de la cer, mare, foc, stele și

până la fructe, piper, grâne, iar omul este apogeul creației. Idei digerabile într-o eră în

care nu se cunoștea că lumea nu se învârte în jurul nostru, ci noi ne învârtim în jurul unui

corp ceresc numit Soare, dar acum această perspectivă este exagerată și neconformă.

Știința a arătat că omul nu este decât un fir de nisip într-o grădină infinită, care găzduiește

milioane de alte stele mai mari și poate mai complexe decât cele pe care le cunoaștem.

Văzându-se în situația în care nu se mai poate autoproclama un centru absolut al

universului, omul își păstrează mândria stăruitoare și caută să găsească noi înțelesuri,

ajungând la această idee potrivit căreia aparținem naturii ca oricare altă ființă, dar ne

ridicăm mai presus de ea.

Mergând pe același fir al gândirii, exemplele ce reies din lumea care ne înconjoară sunt

determinate; totul, de la valurile mării care se mișcă după o anumită ciclicitate (maree),

stelele care orbitează după legi pe care am ajuns să le cunoaștem până la mărul care cade
Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

din copac și antilopa care fuge de prădătorul ei, poate fi văzut care un mare ansamblu de

cauză și efect. Cu toate acestea, omul e singurul privilegiat, este singurul care se află în

posesia unui liber arbitru care îl face să fie independent și superior, adăpostindu-l într-o

mantie demiurgică și măgulitoare. A-l plasa pe om într-o lume dominată de determinism

înseamnă a-l detrona din locul în care chiar el s-a așezat, pentru a-i demonstra că nimic

din ceea ce el întreprinde nu se poate datora unui hazard decizional. Rezultatul poate fi

aducerea lui pe un făgaș mai umil, în care rolul omului scade, dar poate fi și doborârea lui

de pe un piedestal de cristal, degradându-l și demonstrându-i că ființa nobilă atât de

frumos promovată nu e decât un paravan înșelător.

Poate calea cea mai potrivită și înțeleaptă de a ieși din această dezbatere continuă dintre

liber arbitru și determinism a fost găsită de către stoicii din Roma Antică, care au propus

o viziune nouă, în care omul e văzut într-o stare permanentă și fluctuantă situată între cele

două concepte. Dorind să arate că suntem totuși creaturi ce pot produce schimbări

importante prin aportul personal, dar rămânem în același timp dependenți de factori

externi net superiori pe care nu-i putem controla, stoicii au asemănat ființa umană cu un

câine legat de un car imprevizibil. Lesa cu care suntem legați este suficientă de lungă

pentru a ne permite o anumită marjă de libertate, dar nu e suficient de lungă în așa fel

încât să avem posibilitatea să rătăcim pe unde dorim. Câinele, în starea sa naturală, va

merge unde crede de cuviință, dar odată ce nu mai poate alege, este mai bine să urmeze

traseul trăsurii de bunăvoie decât să fie târât și chiar sugrumat de aceasta. Reflectând la

această idee, în care nu ne regăsim niciodată fără lesa ipotetică, reușim să estompăm din
Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

agresiunea cu care tindem să privim evenimentele negative care se petrec în ciuda

intențiilor noastre. Poate suna ca o modalitate prin care să ne păstrăm pasivitatea, dar,

după cum stoicii au afirmat, nu e nimic în neregulă în a accepta ceva ca fiind necesar

atunci când nu este, precum a te răzvrăti împotriva a ceva atunci când este necesar.

Rațiunea noastră este cea care ne conferă un avantaj colosal. Câinelui probabil îi va lua

mult timp să realizeze că este legat de un car și cu siguranță nu va înțelege legătura dintre

mișcarea trăsurii și disconfortul pe care îl va resimți din cauza lesei. Acesta nu va putea

prezice traseul pe care îl urmează și nu va putea să-și coordoneze propria direcție pentru a

fi în conformitate cu cea a corpului pe care, de nevoie, îl urmărește. Noi, pe de altă parte,

prin rațiune, putem concretiza cu o acuratețe considerabilă mișcarea aceasta a destinului,

oferindu-ne șansa de a potența iluzia de libertate și beneficiind, astfel, de o marjă

suficient de mare în care ne putem mișca în falia dintre propriile aspirații și aspectele pe

care nu le putem controla sau modifica. Determinând când dorințele noastre sunt în mod

clar în conflict cu realitatea palpabilă, putem să recurgem de bunăvoie la o atitudine de

acceptare, fără a protesta plini de frustrare și într-un mod violent în fața evenimentelor

care “sunt menite” să se întâmple. Poate că, la finalul dezbaterii, această stare de

seninătate interioară, de pace raportată atât la ființă, cât și la hazard este soluția cea mai

înțeleaptă pe care o putem adopta în așa fel încât să reușim să stopăm, măcar pentru

câteva momente, lupta continuă pe care condiția umană o duce împotriva lucrurilor ce nu

pot fi înțelese. La urma urmei, farmecul filosofie rezidă în drumul parcurs până la aflarea

adevărului, chiar dacă acest ultim pas nu este garantat.

Universitatea București Acristinei Silviu
Facultatea de Drept Grupa 116

Bibliografie:

https://iep.utm.edu/freewill/#H3

https://journals.sagepub.com/doi/full/10.1111/j.1467-9280.2008.02045.x

https://theconversation.com/the-psychology-of-believing-in-free-will-97193

https://www.theschooloflife.com/article/is-free-will-or-determinism-correct/

Mark Balaguer – Free will

John Martin Fischer, Robert Kane, Derk Pereboom, Manuel Vargas – Four views on

free will

Georges Renard – Este omul liber?