RĂSPUNDEREA MORALĂ ȘI JURIDICĂ ÎN RAPORT CU

DETERMINISMUL ŞI LIBERUL ARBITRU

3.1 Determinism, indeterminism şi liberul arbitru

3.2 Răspunderea în faţa legii versus determinism
3.3 Determinism, libertate şi culpă morală
3.4 Consecinţele aplicării principiului cauzalităţii în determinism.
Critici la adresa determinismului
3.5 Complexitatea noţiunii de responsabilitate morală
3.6 Salvarea liberului arbitru prin intermediul teoriilor biologiste
şi al mecanicii cuantice

OBIECTIVE

 însuşirea ideilor de determinism, indeterminism şi liber arbitru;

 aptitudinea de a înţelege consecinţele acceptării
determinismului pentru răspunderea juridică;
 cunoaşterea consecinţelor aplicării principiului cauzalităţii in
determinism şi insuşirea unor critici aduse tezei
determinismului;
 însuşirea noţiunii de responsabilitate morală;
 însuşirea unor idei moderne cu privire la liberul arbitru.
 3.1 Determinism, indeterminism şi liberul arbitru

Ce exprimă determinismul? Acesta arată că acele părţi ale

universului deja stabilite în mod absolut stabilesc şi decretează ceea
ce pot fi alte părţi. Viitorul nu are niciun fel de posibilităţi ambigue
ascunse în sânul său: acea parte pe care o numim prezent este
compatibilă cu o singură totalitate. Orice alt complement viitor
decât cel fixat de eternitate este imposibil. Întregul se regăseşte în
fiecare şi în toate părţile şi se unifică cu restul într-o unitate
absolută, un bloc de oţel în care nu poate fi niciun echivoc sau
umbră a întoarcerii... Nedeterminismul, din
contră , spune că părţile au un anumit rol mobil una asupra
celeilalte, astfel încât ceea ce este stabilit pentru una din ele nu
determină în mod necesar ceea ce celelalte trebuie să fie.
William James – The Dilemma of Determinism

Primul aspect care se impune a fi analizat atunci când realizăm un demers filosofic este
căutarea unei definiţii; pentru a dezbate problema determinismului şi a indeterminismului
trebuie să ne oprim asupra definiţiilor acestor concepte. Determinismul ne apare ca fiind mai
uşor de definit decât indeterminismul. Conform unei prime analize putem afirma că, prin
determinism înţelegem aceea că toate evenimentele au o cauză, sunt determinate cauzal.
Desigur că această primă definiţie pare foarte uşor de înţeles, dar atrage după sine
necesitatea de a explica noţiunile de eveniment şi cauză. Prin eveniment se înţelege „orice
schimbare sau stabilitate a unei stări sau poziţii”1. Mai departe, se consideră că un eveniment C
este cauza unui alt eveniment E dacă aceste două evenimente sunt atât de strâns legate între ele
încât, dacă evenimentul C nu ar fi avut loc înainte, nici evenimentul E nu s-ar fi putut produce
ulterior.2 Concepţia indeterministă susţine exact contrariul şi anume, că există evenimente care
au loc fără ca nicio cauză anterioară să fie necesară. Nu faptul că toate evenimentele nu sunt
determinate cauzal, ci doar că există anumite evenimente care se produc fără a fi predeterminate
de cauze necesare. Acceptarea determinismului este pentru mulţi dintre noi echivalent cu negarea
liberei voinţe, a liberului arbitru. Dacă totul este determinat ce se întâmplă cu alegerile noastre de
tip moral, cu voinţa noastră? De asemenea, indeterminismul este susţinut de noile teorii din fizica
cuantică. Acestea ar fi, pe scurt, principalele argumente ale indeterminiştilor.

1Brand Blanshard – The Case for Determinism, vol. Determinism and Freedom, Collier – Macmillan,
London, p.19;
2 Ibidem.
 Determinismul poate însemna lipsa oricărei libertăţi în alegerile pe care le facem. Aleg să
ridic mâna sau nu în momentul în care cunosc răspunsul corect la o intrebare. Dacă am considera
că totul este determinat, nu ar mai exista nicio libertate în acest gest, el ar fi produs de cauze
necesare care nu ţin cont de voinţa personală. Însă psihanaliza a relevat că există cauze pentru
acţiunile noastre, de care nu suntem conştienţi, de care nu ne dăm seama, iar un asemenea aspect
introduce, într-un fel, determinismul în acţiunile sau inacţiunile noastre.
Pe de altă parte, în momentul în care o persoană face o alegere, nu are în vedere cauzele
care stau la baza acelui gest ci, mai degrabă, scopul urmărit. De exemplu, când luăm decizia de a
cumpăra un nou laptop ne preocupă modul în care îl vom folosi, faptul că ne va uşura munca,
banii pe care îi vom cheltui, cu alte cuvinte, viitorul, nu evenimentele din trecut, este acela care
ne-au condus la decizia de a achiziţiona un astfel de obiect. Din acest motiv ne simţim liberi în
alegerile noastre, pentru că nu privim spre trecut, adică spre cauze, ci spre viitor, către scopurile
pe care le avem în vedere.
În ceea ce priveşte indeterminismul la nivel cuantic, acesta nu poate fi negat. Este
adevărat că nu putem prezice comportamentul unei particule decât cu probabilitate. Dar la nivel
macrocosmic obiectele compuse din aceste particule se comporta conform legilor mecanicii, deci
într-un mod care poate fi prezis în mod precis. Probabilitatea ca la nivel macro obiectele
compuse din microparicule să se comporte altfel decât prezic legile mecanicii este aproape
inexistentă. Prin analogie, în momentul în care o persoană ia o decizie sunt implicaţi foarte mulţi
factori: evenimente anterioare, personalitatea, scopurile urmărite, momentul în care se ia decizia,
etc. Cu alte cuvinte, un număr foarte mare de factori intervin în mecanismul de decizie şi
indeterminismul din fizica cuantică nu are de ce să fie aplicabil domeniului alegerilor libere pe
care le fac oamenii.3
Un alt argument invocat de către susţinătorii indetermismului implică alegerile de ordin
moral. Omul este liber în aceste alegeri, nu determinat, acesta este tot scopul într-o conduită
morală. Blanshard argumentează în favoarea determinismului chiar şi în acest domeniu al
moralei, susţinând că există legi ale moralei, idealuri etice pe care oamenii le respectă când iau
asemenea decizii. În realitate vorbim despre mai multe niveluri ale cauzalităţii. În alegerile
morale nu întâlnim cauzalitatea de tip mecanicist din ştiinţele naturii (aceea pe care David Hume
a numit-o regularitate) ci un alt tip de cauzalitate care respectă legile şi idealurile morale. In acest

3 Ibidem, p.25;
sens, R. Blanshard realizează o analogie arătând că şi creaţia artistică este guvernată de anumite
legi pe care creatorii le respectă în momentul conceperii celor mai valoroase opere de artă. Există
şi în acest domeniu o cauzalitate, diferită de cauzalitatea din ştiinţele naturii.
În alegerile lor morale oamenii se simt liberi; ei respectă legi şi idealuri, dar acest lucru
nu înseamnă că nu se iau şi decizii greşite, uneori. Nu putem nega determinismul atunci când
este vorba despre alegerile morale, dar trebuie să fim conştienţi că ne supumen unor alte legi – de
tip etic şi nu acţionăm ca nişte marionete în mâna legilor fizicii, prin urmare, că libera voinţă,
liberul arbitru, există.
Principalul motiv pentru care foarte mulţi gânditori contestă determinismul este acela că,
acceptarea acestei teorii are drept consecinţă negarea libertăţii, a creaţiei, a noului. De vreme ce
totul poate fi dinainte prezis sau este stabilit de la început, ce se întâmplă cu creativitatea, cu
noutatea? Explicaţia oferită de Blanshard este, cu siguranţă, interesantă. Se face vorbire despre
un alt tip de legi, specifice creaţiei artistice, un alt tip de necesitate izvorâtă din legile
fundamentale ale esteticii. Ei bine, o asemenea explicaţie nu a fost acceptată cu uşurinţă de către
adepţii indeterminismului. Unul dintre cei care au criticat acest punct de vedere a fost William
Barrett în articolul Determinism and novelty. Pornind de la teza deterministă dacă evenimentul A
are loc, atunci şi evenimentul B trebuie să se producă sau, cu alte cuvinte, de la ideea de
predictibilitate, Barrett analizează determinismul în raport cu matematica, fizica, creaţia artistică
şi istoria.
În ceea ce priveşte matematica, Gödel a demonstrat incompletitudinea acestei ştiinţe, ceea
ce înseamnă că, dacă matematicienii îşi păstrează creativitatea, sunt intotdeauna expuşi la
rezultate impredictibile4. Dacă matematicienii ar fi fost întrebaţi, cu privire la această chestiune,
înainte de a cunoaşte rezultatul obţinut de Gödel, răspunsul lor ar fi fost exact, inversul
rezultatului demonstraţiei. Dar explicaţia în această situaţie constă în diferenţa care există între
raţionamentele de tip logic şi predicţiile psihologice. Orice rezultat al unui raţioament, de îndată
ce înţelegem mecanismul producerii lui, ne apare ca o necesitate, dar anterior cunoaşterii
fundamentelor logice, oricare rezultat poate părea plauzibil sau probabil într-o anumită măsură.
Din punctul de vedere al filosofului Patrick Suppes nu se poate admite determinismul în
nicio situaţie, susţinând că aceasta nu este o teorie viabilă nici din punct de vedere ştiinţific, nici

4 William Barrett - Determinism and novelty, Collier – Macmillan, London, p.49;

din punct de vedere filosofic. Motivul acestui scepticism, expus iniţial în lucrarea Probabilistic
Metaphysics, este reluat în articolul Determinism or Instability, Does It Matter?
Motivul principal pentru scepticism este incapacitatea noastră remarcabilă de a prezice în
mod complet orice fenomen care ne interesează şi, mai mult decât atât incapacitatea noastră de a
scrie ecuaţii diferenţiate care să descrie aceste fenomene. Să luăm de exemplu, o simplă adiere
de vânt şi efectele pe care aceasta le produce asupra firelor de iarbă, asupra crengilor unui copac
sau asupra firelor de praf pe care le face să se mişte. Pare aproape imposibil să descriem aceste
efecte în detaliu. Mai mult decât atât, nu avem nicio speranţă să descriem din punct de vedere
matematic aceste comportamente. Totuşi, în ceea ce priveşte particulele de praf, ar exista
posibilitatea să le descriem matematic comportamentul având în vedere că putem considera că
ecuaţiile mişcării browniene le sunt aplicabile. Dar exemplul mişcării browniene dă naştere unei
alte probleme. Concepţia standard a fizici clasice este că toate fenomenele sunt de tip
determinist şi tocmai din cauza acestei concepţii noi nu putem analiza corect anumite
fenomene. Rezultatele standard ale teoriei mişcării browniene sunt obţinute datorită numărului
foarte mare de coliziuni dintre particule. [....] Este un fapt cunoscut al mecanicii clasice acela că,
coliziunile dintre particule creează mari dificultăţi teoremelor deterministe. Rezultatul pe care îl
obţinem în urma analizei mişcării browniene nu este doar dificil, ci este lipsit de orice speranţă,
dacă ar fi să analizăm toate coliziunile dintre particule. Deci, dacă trebuie să descriem
comportamente de tip brownian, determinismul este eliminat. 5
În concluzie, pentru comportamente care trebuie descrise în detaliu, determinismul nu
poate fi folosit. Suppes oferă, în acest sens, exemple care se referă la imposibilitatea de a
descrie, în mod determinist, procese complexe cum ar fi văzul, auzul, mirosul, etc. Mecanismul
văzului, de pildă, este unul extrem de complex, chiar dacă la o analiză superficială nu ar părea.
Descoperirile ştiinţifice au demonstrat că există stări aleatorii în interiorul sistemelor
deterministe. Aleatorul şi instabilitatea se caraterizează prin complexitate. Complexitatea unei
secvenţe finite de simboluri este dată de lungimea minimă a unui program de computer care
trebuie să explice acea secvenţă. Dacă complexitatea secvenţei este mare, programul ar trebui să
tindă la infinit.

5Patrick Suppes - Determinism or Instability, Does It Matter?, în culegerea Causality, Method and
Modality – Gordon G. Brittan, Kluwer Academy Publisher,1991. p. 5-6.
 De ce sunt secvenţele întâmplătoare? Sunt cazurile limită pentru secvenţele deterministe
complexe. Şi ce rezultă din aceasta? Separarea dintre determinism şi predictibilitate. Cele mai
complexe sisteme deterministe au comportamente imposibil de prezis. Înteligenţa superioară
despre care vorbea Laplace ar trebui să nu fie finită. Ar trebui să poată efectua calcule extrem de
complicate într-un timp foarte scurt. Pentru a da o formulare modernă ideii lui Laplace propun
următoarea formulare: aleatorul este expresia cauzelor deterministe celor mai complexe. 6
Pentru un determinist, progresul în ştiinţă se traduce printr-un grad din ce in ce mai mare
de predictibilitate, dar nu de puţine ori în istoria ştiinţei, anumite descoperiri mai degrabă au dat
peste cap sistemul, în loc să-l ordoneze într-o măsură mai mare. Iar Gödel a demonstrat că şi în
matematică există un grad foarte mare de imprevizibilitate, concluzie care loveşte puternic
concepţia deterministă asupra lumii.
În fizica modernă s-a demonstrat de către specialişti că există fenomene care se petrec
fără a avea o cauză; de altfel nu vom mai insista aici asupra acestor teorii, dat fiind faptul că au
fost dezbătute pe larg în capitolul anterior.
Creaţia artistică este un domeniu în care cu greu se poate accepta determinismul, chiar şi
în forma prezentată de profesorul Blanshard (admiţând existenţa unor legi ale creaţiei artistice,
principii fundamentale ale esteticii, etc.). Dar chiar şi atunci când avem in vedere creaţii
ştiinţifice intervine un element de impredictibilitate. Henri Poincaré, unul dintre cei mai
cunoscuţi oameni de ştiinţă din sec. al XVIII –lea, a descoperit rezultatul unei probleme care îl
frământa de mai multe luni, pe neaşteptate, în momentul în care s-a urcat într-un autobuz.
Desigur că era cel mai probabil ca el să fie cercetătorul care descoperea soluţia, dat fiind faptul
că s-a preocupat foarte mult de această problemă, dar nici chiar el nu poate explica momentul în
care i-a venit in minte soluţia.
De asemenea, sunt numeroase situaţiile în care, unor artişti le-a apărut în vis un poem, o
piesă muzicală, pe care ulterior le-au scris. Barrett oferă exemplul poetului Coleridge care
susţine că a visat cuvânt cu cuvânt un poem - Kubla Khan – şi, după ce s-a trezit a început să îl
transcrie. În timp ce efectua această operaţiune, un vecin l-a întrerupt cu o discuţie şi, ulterior,
când a reluat scrisul a constatat că uitase restul poemului visat şi l-a terminat într-o altă manieră.
Desigur că acest vis îşi avea originea inlecturile anterioare ale poetului şi se pot regăsi in

6 Ibidem, p. 16.
versurile sale influenţele şi anumite surse de inspiraţie. Dar creaţia însăşi, modul de îmbinare a
versurilor este unic, original şi nu se poate spune că a fost copiat sau plagiat.
Din acest motiv Barrett susţine că nu putem accepta determismul în acest domeniu, chiar
dacă vorbim de o necesitate de tip estetic, diferită fireşte de necesitatea din fizica clasică.7.
Istoricii moderni, cu excepţia celor marxişti, se feresc să mai introducă noţiunea de
determinism în domeniul lor de cercetare. Determinismul în ştiinţa istoriei a fost dominant în
secolul al – XIX – lea şi mai mult pentru a susţine ideologia acelor vremuri decât pentru vreun
alt motiv.

3.2 Răspunderea în faţa legii versus determinism

Nu cred că oamenii ajung la închisoare pentru că merită să fie acolo...

eu cunosc cauzele vieţii emoţionale..Şi mai ştiu că unii dintre noi sunt lăsaţi
întotdeauna fără vreun suport emoţional. Şi fără acest suport emoţional ei nu se
pot comporta ca ceilalţi oameni, nu pot interacţiona norma l cu ei.
Nu pot trece peste şocurile emoţionale cu ajutorul celorlalţi pentru că nu
primesc niciodată un asemenea ajutor. Este acel om vinovat că mintea lui este o
maşinărie imperfectă? Cine poartă vina pentru un asemenea lucru?
Nu ştiu nu am fost niciodată prea interesat să rezolv această problemă,
în schimb m-a preocupat întotdeauna salvarea oamenilor de la pedepsele şi
vina care li se impută. Nu sunt suficient de înţelept încât să-i vindec.
Clarence Darrow – The Speech for the Defense in the Loeb – Leopold Case.

În materia legii penale există aşa-numitele cauze care exclud caracterul penal al
faptei (în legislaţia noastră este vorba despre prevederile art. 44 – 51 din Codul penal) şi constă
în : anumite stări, situaţii sau împrejurări a căror existenţă în timpul săvârşirii faptei fac
imposibilă realizarea uneia din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii8 şi anume vinovăţia, ducând la
excluderea caracterului penal al faptei. Aceste cauze sunt: legitima apărare, starea de necesitate,
constrângerea fizică şi morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea făptuitorului şi
eroarea de fapt. Prin intervenţia acestor cauze se exclude vinovăţia, întrucât fapta este săvârşită
sub imperiul unei stări speciale de constrângere, ca în cazul legitimei apărări, a stării de

7 Ibidem, p. 53;
8 Art. 17 din Codul penal defineşte infracţiunea ca fiind „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu
vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.
necesitate, a constrângerii fizice sau morale, când se înlătură libertatea de hotărâre şi acţiune,
premise ale vinovăţiei; ori este săvârşită sub influenţa erorii, adică a necunoaşterii împrejurărilor
de care depinde caracterul penal al faptei – eroarea de fapt -, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu a
acţionat cu vinovăţie, lipsind elementul intelectiv şi volitiv. Aceste elemente lipsesc şi în cazul
iresponsabilităţii, fapta săvârşită sub imperiul acestei stării fiind doar prevăzută de legea penală
şi nu infracţiune. 9
Prevederi similare se găsesc şi în reglementările de drept penal ale celorlalte state. Dacă
persoana în cauză, autorul unei infracţiuni, nu se găseşte într-una din situaţiile prevăzute anterior,
atunci înseamnă că în mod conştient, voluntar, a acţionat într-un mod pe care legea îl
incriminează şi îl pedepseşte. Desigur că dacă ne aflăm în situaţia, de exemplu, a legitimei
apărări, persoana a acţionat în mod deliberat, conştient, dar nu cu scopul de a încălca legea ci de
a se apăra, de a-şi conserva viaţa sau integritatea fizică. La fel şi in cazul stării de necesitate: se
încalcă, de exemplu, norme privind protecţia patrimoniului: se distruge o uşă pentru a se
pătrunde în locuinţă şi a salva viaţa unei persoane sau un tablou foarte valoros de la un incendiu,
etc. Exonerarea de răspundere penală îşi are aici explicaţia prin valorile protejate, în ideea că
omul respectiv nu a urmărit să încalce legea, să creeze un prejudiciu, a acţionat pentru a salva, fie
propria viaţă, fie pe a altuia, fie un bun foarte valoros, etc.
Consideraţiile de mai sus produc, desigur, efecte asupra teoriei deterministe. Trebuie să
admitem că, pentru a putea fi pedepsit, omul acţionează conform propriei sale voinţe. Nu are
niciun sens să vorbim despre răspundere penală şi pedeapsă penală, dacă individul nu are
libertate de acţiune. De altfel am şi arătat că orice situaţie care limitează sau anihilează libertatea
de acţiune a individului constituie o situaţie care înlătură caracterul penal al faptei şi orice formă
de răspundere, deci şi aplicarea unei pedepse.
Similar răspunderii penale, există situaţii prevăzute în materie civilă, comercială şi de
dreptul familiei care determină nulitatea actelor încheiate, în condiţii în care voinţa uneia dintre
părţi a fost viciată: eroarea, dolul şi violenţa. De exemplu, dacă o persoană se află în eroare 10 cu
privire la natura actului juridic: crede că este vorba despre o donaţie, când în realitate se încheie
un act de vânzare –cumpărare, actul astfel încheiat este lovit de nulitate. La fel, în situaţia

9C. Bulai – Manual de drept penal. Partea generală, Editura All Educational SA, Bucureşti, p.236;
10Nu orice fel de eroare, ci aceea cunoscută în literatura de specialitate sub denumirea de eroare
obstacol. Gabriel Boroi , Liviu Stănciulescu – Drept civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 56 şi
urm;
incheierii unei căsătorii există cauze de nulitate absolută11 (atunci când lipseşte consimţământul
viitorilor soţi conform art. 16 din Codul familiei – de exemplu, atunci când căsătoria s-a incheiat,
deşi la întrebarea pusă de către ofiţerul stării civile viitorul soţ nu a răspuns sau a răspuns în sens
negativ – o condiţie cerută de lege fiind exprimarea liberă şi în public a consimţământului cu
privire la încheierea căsătoriei) şi cauze de nulitate relativă ( de exemplu, eroarea cu privire la
identitatea celuilalt soţ, dolul – unul dintre soţi suferea de o boală gravă cu caracter de durată şi,
pentru a induce în eroare pe celălalt, a prezentat un certificat prenupţial emis de medic pe baza
examenului medical al unei rude)12.
Toate aceste exemple au menirea să indice faptul că vicierea liberei voinţe de
acţiune/inacţiune a unei persoane produce consecinţe şi în planul răspunderii juridice în materie
penală, sau a ducerii la îndeplinire a obligaţiilor asumate prin contracte civile, comerciale, de
dreptul familiei, etc. Astfel, dacă persoana în cauză nu a acţionat conform liberei sale voinţe şi în
cunoştinţă de cauză, nu poate fi trasă la răspundere penală şi nu poate fi ţinută la executarea
obligaţiilor asumate. În plan filosofic, urmează să analizăm cum poate subzista determinismul, în
condiţiile în care libera voinţă a omului este un element esenţial pentru tragerea sa la răspundere,
atât din punct de vedere legal, cât şi din punct de vedere moral.
În ceea ce priveşte formele vinovăţiei, dreptul nostru penal – ca şi al celorlalte state -
instituie două forme ale acesteia: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar
culpa, cu prevedere sau fără prevedere.13 Prin urmare, legiuitorul sancţionează atât
comportamentul intenţionat cât şi pe cel din culpă atunci când este vorba de încălcarea legii.

11 In legislaţia noastră – art. 19 şi art. 4 din Codul familiei – căsătoria a fost incheiată cu incălcarea
dispoziţiilor referitoare la vârsta matrimonială (16 ani femeia, 18 ani bărbatul, cu excepţiile de rigoare);
art. 19 şi art. 5 C.fam. – căsătoria încheiată de o persoană deja căsătorită.
12 Ion P. Filipescu; Andrei I. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p.

187 şi urm.;
13 Art. 19 Cod penal. – Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie

sau din culpă.

1) Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui.
2) Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în
lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din
culpă, afară de cazul în care legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.
Desigur că pedepsele sunt mai mari pentru infracţiunile intenţionate decât pentru cele săvârşite
din culpă.
Intenţia directă este cea mai gravă formă de vinovăţie: autorul faptei prevede rezultatul
acţiunilor sale, cunoaşte legătura de cauzalitate dintre acţiune şi rezultatul generat de ea şi
urmăreşte obţinerea acelui rezultat. Persoana trebuie să prevadă condiţiile de săvârşire a faptei,
condiţii esenţiale pentru existenţa infracţiunii, constitutive ale conţinutului ei.14 Dacă însă este în
eroare asupra acestor împrejurări, se exclude vinovăţia sub formă de intenţie. De exemplu, pentru
a răspunde de conţinutul agravat al unei infracţiuni făptuitorul trebuie să prevadă , pe lângă
conţinutul de bază şi circumstanţele speciale agravante, în caz contrar răspunzând numai pentru
infracţiunea simplă. Astfel, pentru a răspunde pentru omor deosebit de grav, prevăzut de art. 176
lit. e) C.pen. – omorul săvârşit asupra unei femei gravide – infractorul trebuie să cunoască
această stare specială a victimei sale.
Intenţia indirectă este a doua modalitate a intenţiei – făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale, pe care nu-l urmăreşte dar acceptă posibilitatea că s-ar putea întâmpla. Această formă de
intenţie caracterizează, în general, acţiunile care, datorită modului sau împrejurărilor în care sunt
săvârşite, pot produce două sau mai multe rezultate: unul, a cărui producere este certă şi
urmărită de făptuitor, faţă de care urmează a se reţine intenţia directă şi altul sau altele a căror
producere este eventuală (posibilă)15 şi a căror producere este acceptată de către infractor.16
Cele două forme ale intenţiei se asemănă sub aspectul momentului cu prevedere – în
ambele cazuri se prevede rezultatul – dar se deosebesc prin aceea că la intenţia directă se
urmăreşte producerea rezultatului, pe când la intenţia indirectă se acceptă producerea lui.17
Vinovăţia sub forma culpei presupune culpa cu prevedere şi culpa fără prevedere. Culpa
cu prevedere există în situaţia în care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale, pe care însă nu-l
acceptă, socotind fără temei că nu se va produce.18 Culpa simplă, sau fără prevedere, se
caracterizează prin aceea că făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l

14 George Antoniu – Codul penal comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.117 şi urm.
15 De exemplu, infractorul trage mai multe focuri de armă, urmărind uciderea unei anumite persoane, iar
incidentul are loc într-o zonă foarte populată, autorul fiind conştient că gloanţele ar putea ucide sau
vătăma un alt individ care se afla acolo.
16 Maria Zolyneak – Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p.133.
17 Unele infracţiuni pot fi comise numai cu intenţie directă, aceasta decurgând din includerea scopului în

conţinutul legal – de exemplu, furtul (art. 208 – 209 C.pen.

18 De exemplu, şoferul unui autovehicul , care se angajează într-o depăşire neregulamentară; date fiind

condiţiile de risc în care a acţionat el prevede posibilitatea producerii unui accident, însă speră să evite
rezultatul periculos ce se profilează, bazându-se pe calităţile sale şi pe promtitudinea cu care va acţiona.
prevadă. Posibilitatea de prevedere constituie o condiţie subiectivă şi presupune că făptuitorul,
în împrejurările în care a acţionat, a avut posibilitatea de a prevedea că activitatea sa ar putea
conduce la un rezultat periculos19; posibilitatea de prevedere se verifică în raport cu fiecare
persoană în parte, ţinându-se seama de pregătirea profesională, de instruirea sa, de
particularităţile psiho-fizice, de experienţa de viaţă, etc. Dacă în împrejurările concrete se
constată că făptuitorul nu a avut posibilitatea de a prevedea rezultatul- imposibilitate subiectivă,
nu obiectivă – nu va răspunde penal, deoarece se va considera că a acţionat fără vinovăţie.
Cea mai complexă formă de vinovăţie este praeterintenţia sau intenţia depăşită, care
reprezintă un proces psihic complex, în structura căruia se reunesc cele două forme de
vinovăţie.20 Infracţiunea cu formă complexă de vinovăţie se caracterizează printr-o faptă iniţială
săvârşită cu intenţie, faptă care produce un rezultat mai grav, pe lângă cel iniţial urmărit şi
acceptat, care se atribuie făptuitorului pe bază de culpă.21
Continuând acest raţionament, putem concluziona că, la baza răspunderii penale se află
vinovăţia individului, într-una din formele expuse anterior. Dacă însă, în favoarea făptuitorului
se reţine una din cauzele care înlătură răspunderea penală, vinovăţia lipseşte şi, pe cale de
consecinţă, nu se va aplica nicio pedeapsă autorului faptei. Desigur că unele din cauzele care
înlătură răspunderea penală sunt mai uşor de dovedit decât altele. În anumite situaţii factorul
intelectiv, subiectiv este extrem de important, dar nu chiar atât de uşor de demonstrat22. Există
situaţii în care fiinţa umană, deşi îşi poate controla muşchii, corpul fizic, este totuşi atât de
dominată de furie sau ură încât nu se poate abţine de la săvârşirea unor anumite gesturi.
Aşa cum există cauze care înlătură răspunderea penală, există în materie civilă, cauze de
nulitate ale actelor civile încheiate de către o persoană dacă aceasta se afla într-o stare de
alienaţie mentală în momentul încheierii actului, nu a înţeles natura juridică a actului astfel
încheiat (de exemplu, s-a incheiat un contract de vânzare cumpărare, dar partea crede că este
vorba despre un contract de donaţie). Este foarte clar de ce legiuitorul a instituit aceste aspecte

19 De exemplu, fapta unei persoane care instalează un mecanism electric, fără să ia măsurile de protecţie
necesare, provocând astfel moarte prin electrocutare a unui individ.
20 George Antoniu - Codul penal comentat şi adnotat, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p.182 şi urm.
21 Exemplul clasic in acest sens este infracţiunea prevăzută de art. 183 C.pen. – lovituri cauzatoare de

moarte- când infractorul a urmărit lovirea sau vătămarea corporală (fapta intenţionată), dar care, datorită
condiţiilor in care a fost săvârşită fapta - stare de boală, bătrâneţe, ebrietate, etc. a victimei – a generat
moartea victimei (care i se impută pe bază de culpă).
22 De exemplu, este foarte greu de dovedit că o anumită persoană nu ştia că arma pe care o ţinea în

mână era încărcată.

legate de voinţa omului de a acţiona într-un anume fel: cauzele care înlătură răspunderea penală
şi cauzele de nulitate absolută sau relativă a actelor juridice civile.
În ceea ce priveşte căsătoria, una dintre cele mai importante instituţii juridice ale
societăţii, legiuitorul român (şi nu numai, aceste prevederi regăsindu-se în majoritatea
legislaţiilor) distinge între cauzele de nulitate absolută şi acelea de nulitate relativă. În momentul
în care se constată nulitatea căsătoriei, fie ea relativă sau absolută, efectul juridic constă în
repunerea părţilor în situaţia iniţială, ca şi cum căsătoria nu s-ar fi încheiat. Prima cauză de
nulitate absolută a căsătoriei este constituită de nerespectarea vârstei legale pentru încheierea
acesteia (conform art. 19 alin. 4 din Codului familiei: 16 ani pentru femei şi 18 ani pentru
bărbaţi23); cu alte cuvinte, legiuitorul apreciază că persoana în cauză, datorită vârstei fragede, nu
are capacitatea de a-şi manifesta voinţa în mod valabil şi de a-şi asuma obligaţiile aferente
întemeierii unei familii. Vârsta până la care o persoană nu răspunde penal pentru faptele sale este
14 ani (în legislaţia noastră). Între 14 şi 16 ani va răspunde pentru faptele sale numai dacă se
dovedeşte că a acţionat cu discernâmânt în situaţia dată, iar de la 16 la 18 ani se prezumă că a
acţionat cu discernământ, şi nu va răspunde penal decât dacă se dovedeşte contrariul.24
Persoana care nu are o anumită vârstă nu poate fi trasă la răspundere penală şi nu îşi
poate asuma anumite obligaţii civile, considerându-se, pe bună dreptate, că nu acţionează în mod
liber, că este foarte uşor de manipulat şi că nu realizează consecinţele faptelor sale. Încă o dată
ne apare foarte clar ideea că tragerea la răspundere a oricărei persoane nu are sens şi nu se poate
face decât dacă acea persoană a acţionat în mod liber şi conştient.
De asemenea, este lovită de nulitate absolută căsătoria încheiată de alienatul sau debilul
mintal (art. 19 alin. 9 din Codul familiei). O asemenea căsătorie este lovită de nulitate absolută
indiferent dacă persoana în cauză este pusă sub interdicţie sau s-a aflat intr-un moment pasager
de luciditate. Legiuitorul a considerat că aceste persoane nu se pot căsători în primul rând,
datorită incapacităţii lor de a-şi exprima în mod valabil consimţământul, dar şi din motive de
ordin biologic. Deci, chiar dacă căsătoria se încheie într-un moment de luciditate pasageră, ea nu
este valabilă deoarece ulterior acestui moment, persoana bolnavă psihic nu poate să onoreze

23 Căsătoria se poate încheia şi de către minora care a implinit 15 ani cu obţinerea unei dispense speciale
şi numai dacă este însărcinată. Nulitatea se acoperă în următoarele situaţii: soţul care nu avea vârsta
legală a împlinit-o între timp, soţia a dat naştere unui copil până la constatarea nulităţii (pentru a proteja
interesele copilului) sau dacă, în această perioadă de timp (până la constatarea nulităţii) soţia a rămas
însărcinată.
24 Art. 50 şi 99 şi următoarele din Codul penal.
obligaţiile ce decurg din încheierea respectivei căsătorii. Mai există însă şi situaţia persoanelor
care sunt lipsite, în mod vremelnic de discernământ. Aceste persoane nu pot încheia o căsătoria
doar în perioada în care sunt lipsite de discernământ, perioadă în care nu pot consimţi în mod
valabil. În ceea ce priveşte cauzele de nulitate relativă, acestea se referă la viciile de
consimţământ: eroarea25, dolul26 şi violenţa27.
Pentru a fi trasă la răspundere, fiinţa umană trebuie să fie responsabilă pentru faptele sale,
trebuie să fie conştienţă de caracterul lor reprobabil şi de consecinţele care se produc sau s-ar
putea produce (la infracţiunile de pericol). Pentru a putea fi pedepsit, un act trebuie să fie
reprobabil din punct de vedere moral.
Profesorul Jerome Hall, în lucrarea Principles of Criminal Law, arată că vinovăţia morală
este fundamentul răspunderii penale. Indiferent dacă o infracţiune se săvârşeşte pentru motive
bune sau rele – aspect care poate fi relevant sau nu în stabilirea vinovăţiei – principiul tragerii la
răspundere penală a unei persoane presupune săvârşirea unei fapte incorecte din punct de vedere
moral. Sau, cu alte cuvinte, săvârşirea în mod voluntar a unui fapt interzis de legea penală.
Practic la baza răspunderii penale se află pedepsirea acelor persoane care în mod deliberat au
încălcat legea penală. De altfel, infracţiunile săvârşite cu intenţie sunt mult mai aspru pedepsite
decât cele săvârşite din culpă. Practic, ceea ce rezultă din tot acest discurs este faptul că binele
moral sau valorile morale, stau la baza ordinii şi siguranţei în societate. Desigur că teza
profesorului Hall28 este astăzi depăşită într-o oarecare măsură. Nu orice încălcare a normelor
morale dintr-o societate constituie infracţiune şi este incriminată de legea penală. Există acte
reprobabile din punct de vedere moral pe care societatea le tolerează şi le acceptă, pentru care nu
este prevăzută vreo pedeapsă. De asemenea există situaţii juridico-economice (cum ar fi
monopolul de stat pentru anumite produse sau servicii) care sunt legal instituite sau permise, deşi

25 Dar numai asupra identităţii fizice a celuilalt soţ. S-a considerat că faptul necunoaşterii de către
reclamant, la data incheierii căsătoriei cu pârâta, că aceasta este însărcinată, nu constituie un motiv de
anulare a căsătoriei, neputând fi vorba de vicierea consimţământului prin eroare cu privire la identitatea
fizică a celuilalt soţ, din moment ce s-a dorit ca pârâta să fie cea cu care să se încheie căsătorie. Ion
Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Editura ALL BECK, Bucureşti, 2002, p.199;
26 S-a dispus anularea căsătoriei pentru dol (inducere în eroare prin mijloace viclene) în situaţia în care

unul dintre soţi suferea de o boală gravă cu caracter de durată şi, pentru a-l induce în eraore pe celălalt, a
prezentat un certificat medical prenupţial emis de un medic pe baza examenului medical al unei rude, din
care rezultă că este clinic sănătos. Ibidem, p. 200;
27 S-a admis anularea căsătoriei pentru cauză de violenţă în situaţia în care consimţământul unuia dintre

soţi a fost viciat prin violenţă de către tatăl acestuia. Violenţa trebuie să aibă un grad de intensitate şi
gravitate care să pună pe cel în cauză în situaţia obiectivă, unanim acceptată de a nu se opune
căsătoriei. Ibidem, p. 201.
28 Jerome Hall – Principles of Criminal Law, London, Stevens, 1953.
ar fi discutabile din punct de vedere moral, iar cel care încalcă o asemenea prevedere legală nu
poate fi învinovăţit din punct de vedere moral, nu comite vreun păcat.
Se pune problema dacă la baza răspunderii penale trebuie să stea doar incălcarea unei
norme de tip moral sau simplul fapt că, conduita infractorului constituie o încălcare a legii
penale, dincolo de aspectul moral al problemei, dincolo de întrebarea dacă fapta aceluia
constituie sau nu un păcat. Profesorul Hall a elaborat această teorie a culpei morale ca temei al
răspunderii penale, mai ales pentru a combate teoriile obiective cu privire la răspunderea penală,
teorii care fuseseră elaborate de alţi specialişti ai vremii şi care au fost considerate exagerate şi
necorespunzătoare realităţii. Cel mai important susţinător al teoriei obiective cu privire la
răspunderea penală a fost judecătorul Holmes29. Holmes era de părere că legea nu trebuie să ia in
considerare la administrarea pedepsei penale ceea ce a intenţionat să facă sau să obţină
făptuitorul, ci conduita pe care un om obişnuit, normal ar fi trebuit să o aibă în situaţia dată. S-a
făcut adeseori confuzie intre elementele psihice, mentale implicate în conduita infracţională şi
culpa morală, ceea ce a generat confuzii. Dacă s-ar lua in considerare elementele psihice ale
conduitei criminale numai pentru a descoperi vina morală sau a nu le lua in considerare deloc.
Dar acţiunea voluntară a individului care incalcă legea cuprinde şi elemente care exced cadrului
moralităţii. Nu putem pedepsi din punct de vedere penal un individ care a incălcat doar o normă
morală (nefiind vorba despre o faptă prevăzută şi sancţionaţi de legea penală).
Faptul că există totuşi o strânsă legătură între normele morale şi legea penală, nu
înseamnă că ori de câte ori o normă morală este ]ncălcată trebuie să se aplice o pedeapsă penală
şi nici că orice ]ncălcare a legilor înseamnă automat şi o ]ncălcare a principiilor morale ale
societăţii.
Atragerea răspunderii penale pentru săvârşirea unei infracţiuni sau, cu alte cuvinte,
aplicarea unei pedepse se realizează faţă de autorul unei infracţiuni, numai dacă acesta nu se
găseşte ]ntr-una din situaţiile pe care toate legislaţiile penale din lume le numesc cauze care
exclud caracterul penal al faptei30. Unul dintre autorii care s-a ocupat de această problemă a fost
Jeremy Bentham în lucrarea Principles of Morals and Legislation. Prima categorie de astfel de
situaţii constituie, conform acest autor, aceea în care ameninţarea cu pedeapsa nu poate constitui

29 Chief Justice Holmes – The Common Law, The Criminal Law, op.cit. Sidney Hook – Determinism and
Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 103.
30 Acestea sunt prevăzute în Codul penal român, în capitolul „Cauze care înlătură caracterul penal al

faptei” (art. 44 – 51 inclusiv).

un motiv de impiedicare a persoanei să acţioneze în sensul încălcării legii (fapta care este
săvârşită de un minor care nu răspunde penal – în legislaţia noastră până la paisprezece ani –
minoritatea31, în stare de iresponsabilitate32 sau de beţie33). Aceste categorii de fapte au în
comun aceea că sunt săvârşite de către persoane care nu au reprezentarea gravităţii faptelor lor şi
nici a consecinţelor acestora din diferite motive.
Există şi fapte justificative: legitima apărare34 şi starea de necesitate35. Săvârşirea unei
infracţiuni sub imperiul uneia dintre aceste două situaţii nu atrage răspunderea penală faţă de
făptuitor. În starea de legitimă apărare persoana în cauză acţionează în mod agresiv pentru a se
apăra de un atac direct, material, imediat şi injust. Apărarea trebuie să fie proporţională cu atacul
(realizată cu arme similare, de exemplu nu se reţine legitima apărare dacă agresorul are asupra sa
o bâtă, iar cel care se apără are un pistol, diferenţa fiind evidentă). Apărarea trebuie să se
realizeze prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (altfel nu s-ar pune problema
răspunderii penale) şi să fie necesară pentru a înlătura atacul. De asemenea, fapta trebuie să fie
proporţională cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Legitima
apărare se reţine şi în situaţia în care se intervine pentru salvarea unei alte persoane. Nu se cere
ca între cele două persoane să existe o legătură de rudenie sau afecţiune ci, pur şi simplu, trebuie
să intervină în anumite condiţii de timp şi anume, în momentul în care atacul este iminent şi până

31 Art. 50 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită de un minor care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condiţiile legale pentru a răspunde penal.”
32 Art. 48 C.pen. „nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în momentul

săvârşirii faptei, fie din cauza alienaţiei mintale, fie din alte cauze, nu putea să-şi dea seama de acţiunile
sau inacţiunile sale, ori nu puea fi stăpân pe ele.”
33 Art. 49 C.pen.: „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei se găsea, datorită unor împrejurări independente de voinţa sa, în stare de beţie
completă produsă de alcool sau de alte substanţe.
Starea de beţie voluntară completă produsă de alcool sau de alte substanţe nu înlătură
caracterul penal al faptei. Ea poate constitui, după caz, o circumstanţă atenuantă sau agravantă.”
34 Art. 44 C.pen. Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de legitimă

apărare.
Este în stare de legitimă apărare acela care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, a altuia sau iîpotriva unui interes obştesc, şi care pune în
pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc.
Este de asemenea în legitimă apărare şi acela care din cauza tulburării sau temerii a depăşit
limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul.”
35 Art. 45 – „Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, săvârşită în stare de necesitate.

Este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi
care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală, sau sănătatea sa, a altuia sau un bun
important al său, ori al altuia sau un inters obştesc.
Nu este în stare de necesitate persoana care în momentul în care a săvârşit fapta şi-a dat seama
că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.
la momentul consumării sale.36 În ceea ce priveşte excesul de apărare, legiuitorul român distinge
între excesul justificat şi excesul scuzabil. Excesul justificat apare atunci când persoana atacată
sau care a intervenit în favoarea celui atacat reacţionează mai violent decât ar fi impus
împrejurările concrete din cauza tulburării sau a temerii. De exemplu, s-a reţinut legitima apărare
în cazul unei persoane în vârstă în locuinţa căreia a încercat să pătrundă noaptea un infractor.
Persoana vârstnică locuia singură în casă şi, în momentul în care a înţeles intenţia infractorului a
intrat în panică, şi, pentru a se apăra, a conectat un cablu la priză şi apoi la clanţa uşii de la
intrare, ceea ce a avut drept efect moartea prin electrocutare a intrusului. S-a admis că este
legitimă apărare (un exces justificat) datorită vârstei înaintate a persoanei care a intrat în panică
şi nu a ştiut ce altceva să facă.
Excesul scuzabil apare atunci când apărarea, disproporţionată cu atacul, nu se datorează
temerii sau panicii ci unui sentiment de revoltă, de furie, etc. Excesul scuzabil nu-l exonerează pe
autor de răspundere penală, dar constituie o circumstanţă atenuantă – depăşirea limitelor
legitimei apărări.
În ceea ce priveşte starea de necesitate, aceasta este reglementată penal deoarece, s-a
observat că, există situaţii când anumite valori ocrotite de lege sunt puse în pericol şi nu pot fi
salvate decât prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală. Exemplul clasic este acela al
persoanei care pătrunde într-o locuinţă în care are loc un incendiu, prin efracţie, distrugând uşa,
pentru a salva viaţa unui copil care se afla înăuntru. Într-o atare situaţie, viaţa sau integritatea
fizică a copilului sunt mult mai importante decât valoarea patrimonială constituită din uşa
locuinţei. O asemenea cauză de nepedepsire figurează în majoritatea legislaţiilor statelor lumii şi
este justificată de protejarea celor mai importante valori ale societăţii, chiar cu riscul lezării altor
asemenea valori. În fiecare caz în parte, se stabileşte de către organele competente dacă a existat
o stare de pericol. Pericolul trebuie să fie iminent, inevitabil şi să ameninţe una din valorile
indicate concret de către legiuitor.37 Cât despre actul de salvare, acesta presupune săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală, faptă care să fi constituit unicul mijloc de evitare a stării de
pericol şi să fi fost necesară pentru înlăturarea lui. De asemenea, se cere ca săvârşirea faptei să
nu fi produs urmări periculoase, mai grave decât acelea care s-ar fi produs dacă pericolul nu era
înlăturat.

36 Zolyneak – Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p 265 şi urm.
37 Maria Zolyneak – Drept penal. Partea generală, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1999, p 271 şi urm.
 Această a doua categorie de fapte, pentru care nu intervine răspunderea penală, nu
vizează minori sau iresponsabili ci, din contră, persoane conştiente, mature, care au libertate de
mişcare, îşi pot exprima liber voinţa şi care acţionează rapid şi eficient pentru prevenirea unor
pericole mai mari, îndreptate împotriva propriei lor persoane, a altora sau a unor valori
importante. Atenţia legiuitorului dreptului penal, din toate statele, se îndreaptă şi către situaţii în
care indivizii nu au de ales şi trebuie să acţioneze în mod agresiv pentru o cauză justă.
Cea de a treia categorie de situaţii in care persoanele în cauză nu pot fi trase la răspundere
penală, se referă la situaţia în care o persoană săvârşeşte o faptă prevăzută de legea penală nu
pentru că nu ar fi conştientă de gravitatea acelei fapte ci, pentru că, în situaţia dată nu are
libertate de mişcare şi acţiune şi este constrânsă să acţioneze într-un anumit mod (de exemplu,
constrângerea fizică şi/sau morală).
În situaţiile descrise mai sus, aplicarea unei pedepse penale nu are niciun sens, nu poate
fi vorba de atingerea scopurilor legii penale: preventiv şi represiv. Ameninţarea cu pedeapsa este
principalul element de împiedicare a persoanelor să săvârşească infracţiuni. Desigur că această
ameninţare are un caracter general şi vizează pe toţi membrii societăţii. Faţă de majoritatea
acestora, ameninţarea va avea efect, dar faţă de o parte din ei nu va fi suficientă pentru a-i ţine la
distanţă de o asemenea conduită. Nu se poate şti dinainte care persoane se vor feri de încălcarea
legii şi care nu. Însă aceia care suferă de boli psihice, care au drept consecinţă lipsa
discernământului, pot fi depistaţi prin teste ştiinţifice şi, o dată depistaţi, urmează să fie trataţi în
centre specializate şi nu pedepsiţi ca indivizii normali, care sunt conştienţi de gravitatea faptelor
săvârşite şi de consecinţele acestora. În multe fiinţe umane există, la un moment dat, impulsul de
a săvârşi fapte pe care legea le interzice. Ameninţarea pedepsei ar trebui să domine acest impuls
criminal38, dar nu se întâmplă aşa întotdeauna. Iar în momentul în care se săvârşeşte o
infracţiune, nu are rost să ne întrebăm dacă ameninţarea cu pedeapsa ar fi putut să-l oprească pe
infractor în conduita sa, pentru că este clar că acest lucru nu s-a întâmplat. Se pune doar
problema dacă are discernământ şi era conştient de pedeapsă în momentul săvârşirii faptei.
Mai există şi un alt aspect al problemei: dacă neaplicarea unei pedepse faţă de o persoană
care a săvâşit o infracţiune are consecinţe dăunătoare asupra societăţii, asupra siguranţei
membrilor ei, etc. Desigur că, a nu-l pedepsi pe acela care este conştient de faptele sale, va leza
societatea. Există în orice legislaţie penală, circumstanţe de individualizare a pedepsei (atenuante

38 Glanville Williams – The Crimminal Law, London, Stevens, 1953.

şi agravante). Uneori, dacă fapta săvârşită nu este foarte gravă (de exemplu a produs un
prejudiciu modic care s-a şi recuperat), sau dacă persoana se află la primul impact cu legea
penală, dacă a recunoscut şi a regretat săvârşirea faptei, instanţa de judecată poate considera că
scopul legii penale poate fi atins şi fără aplicarea unei pedepse sau fără executarea efectivă a
pedepsei aplicate.39 Întotdeauna, când se aplică o pedeapsă penală, judecătorul trebuie să aibă în
vedere şi posibilitatea reintegrării în societate a individului care a săvârşit o infracţiune. Este mai
bine pentru societate ca membrii ei să conştientizeze erorile săvârşite şi să se reîntoarcă în
societate ca cetăţeni responsabili, capabili să-şi asigure existenţa prin muncă şi care, o dată
ispăşită pedeapsa, să nu mai constituie o ameninţare pentru valorile sociale protejate prin lege.
Din acest motiv nu se poate susţine că la baza răspunderii penale se află doar ameninţarea
pedepsei. Caracterul punitiv, represiv al legii penale este, desigur, foarte important pentru
respectarea normelor juridice, dar nu este unicul şi nici cel mai important. Nu poate fi ignorată
nici latura morală care de asemenea constituie, aşa cum am mai arătat, un element important al
tragerii la răspundere penală. Pentru a explica mai clar acest punct de vedere trebuie să luăm în
considerare faptul că, aceleaşi cauze care duc la înlăturarea răspunderii penale şi, prin urmare, a
pedepsei, conduc, în materia dreptului privat (civil, comercial, dreptul familiei) la nulitatea
actelor incheiate în atari condiţii. De exemplu, este lovit de nulitate un act juridic încheiat de un
alienat mintal (căsătoria unei asemenea persoane, cu condiţia ca starea de alienare să fi existat în
momentul încheierii căsătoriei). De asemenea, nu este valabil un act juridic obţinut dacă una din
părţi se afla în eroare cu privire la natura actului juridic (eroarea obstacol) sau se afla sub
influenţa dolului (a fost indusă în eroare de către cocontractant sau o terţă persoană cu privire la
actul juridic incheiat). Este lovit de nulitate orice act juridic obţinut prin constrângere fizică sau
psihică exercitată asupra unei persoane în vederea încheierii actului juridic respectiv. Un act
juridic de dispoziţie, încheiat de un minor, nu este valabil. Toate situaţiile descrise anterior
denotă faptul că, într-un fel sau altul, libertatea de voinţă şi acţiune a persoanelor a fost afectată
iar decizia luată de către aceştia nu este una valabilă deoarece li s-a încălcat dreptul la libera
alegere. În mod similar, şi în materie penală, orice faptă care a fost săvârşită sub imperiul altor
factori decât libera voinţă a omului nu poate atrage răspunderea penală şi nici aplicarea pedepsei.

39Instituţia suspendării condiţionate a executării pedepsei consacrată în legislaţia noastră de art. 86 şi

urm. din Codul penal.
 Se spune adeseori că pedeapsa aplicată pentru săvârşirea unei infracţiuni este preţul plătit
de către infractor pentru satisfacţia obţinută prin săvârşirea infracţiunii (răzbunare, folos
material, etc.). Dar o asemenea teorie implică faptul că infractorul îşi asumă consecinţele care ar
putea rezulta din aplicarea pedepsei pentru a obţine un anumit gen de satisfacţie. Dar în
momentul în care autorul unei infracţiuni foarte grave este prins de către organele de cercetare
ale poliţiei şi urmează să răspundă penal, iar pedeapsa este una foarte gravă, satisfacţia pe care o
obţinuse din săvârşirea infracţiunii cu greu ar putea compensa ispăşirea unei pedepse foarte
aspre. În fine, o astfel de teorie imprimă un caracter imoral asupra legii penale şi contrazice cele
susţinute până acum – caracterul moral al legii penale şi sancţiunea aplicabilă pentru încălcarea
acestora. Considerăm că nu poate fi acceptat acest caracter imoral al legii penale, că nu aceasta a
fost intenţia legiuitorului în momentul în care a instituit pedepse penale şi a considerat că frica de
pedeapsă va constitui un motiv important pentru abţinerea de la săvâşirea faptelor care lezează
valorile protejate de societate (viaţa, intergritatea fizică şi morală, patrimoniul, apărarea statului,
justiţia, relaţiile economice, etc.).
Desigur că există şi legi penale care nu au fost bine gândite la momentul elaborării lor, în
sensul că dozarea pedepsei s-a realizat în mod eronat (pedepse prea grave în raport cu faptele
comise, sau invers). Dar niciun sistem juridic nu este perfect, toate fiind, nu-i aşa, perfectibile.
De altfel, de-a lungul timpului au intervenit modificări drastice în sistemul de pedepsire a
indivizilor vinovaţi de săvârşirea unor infracţiuni. Nu trebuie decât să menţionăm faptul că, la
ora actuală, pedeapsa cu moartea este legiferată în foarte puţine state din lume şi doar pentru
săvârşirea de infracţiuni foarte grave. În trecut, cu doar câteva secole în urmă, pedeapsa cu
moartea se aplica şi pentru cele mai uşoare infracţiuni, în modalităţi pline de cruzime şi în pieţe
publice, de faţă cu publicul larg, pentru a constitui un exemplu.40

40 Aplicarea pedepselor penale în Franţa este descrisă foarte edificator de către Michel Foucault în
lucrarea Surveller et punir, lucrare care a apărut şi in limba română. Michel Foucault – A supraveghea şi
a pedepsi, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005.
La început, pedepsele aplicate erau adevărate suplicii prin care trebuia să treacă condamnatul
până în momentul morţii.
La 2 martie 1757, Damiens a fost condamnat să-şi recunoască public greşeala, în faţa intrării
principale a bisericii din Paris unde trebuia să fie „dus şi purtat într-un cărucior, cu capul descoperit,
îmbrăcat numai cu o cămaşă, purtând o torţă de ceară aprinsă în greutate de două livre”, apoi, în
amintitul cărucior, în Place de Gréve, pe un eşafod ce va fi înălţat în acel loc, urma să-i fie smulsă cu un
cleşte înroşit în foc carnea de pe piept, braţe, coapse şi pulpele gambelor, mâna dreaptă, arătând tuturor
cuţitul cu care a comis paricidul, trebuind să-i fie arsă în foc de pucioasă, iar în locurile de unde i se va fi
smuls carnea urmând să se arunce cu plumb topit, ulei încins, smoală de răşină arzând, ceară şi sulf
 Dacă se constată într-o anumită societate, că într-o perioadă dată numărul de infracţiuni
dintr-o anumită categorie a dobândit o amploare deosebită, se procedează la luarea de măsuri în
scopul diminuării, atât a numărului unor astfel de fapte, cât şi a gradului de lezare a valorilor
sociale lezate. Pentru a realiza acest lucru, cel mai la îndemână mijloc este sporirea cuantumului
pedepsei.41
Mai există şi alte metode care ţin de dreptul execuţional penal şi se referă la modalitatea
efectivă de executare a pedepsei. În acest sens, sistemele de drept execuţional penal al diferitelor
state prevăd modalităţi diversificate de executare a pedepselor, în funcţie de fapta comisă şi
circumstaţele individuale ale făptuitorului. De la regimul de penitenciar de maximă securitate,
pentru infractorii deosebit de periculoşi, sistemul închis, semi - deschis şi până la desfăşurarea de
muncă în folosul comunităţii, în contul pedepsei aplicate.
Din punctul de vedere al legii, cea mai mare pedeapsă este lipsirea de libertate, detenţia.
În trecut era, desigur, condamnarea la moarte, pedeapsă care astăzi este considerată inumană şi
nu se mai aplică decât cu caracter excepţional, doar în unele state şi pentru anumite infracţiuni
foarte grave. În trecut însă era la ordinea zilei şi pentru fapte cu grad de pericol sociale foarte
scăzut.
Întemniţarea pe care o asigură [lipsirea de libertate] a conţinut dintotdeauna un proiect
tehnic. Trecerea de la suplicii, cu ritualurile lor ostentative, cu arta lor îmbinată cu ceremonia
suferinţei, la pedepsele cu închiderea în temniţe, îngropate în arhitecturi masive şi păzite de
secretul administraţiilor, nu este trecerea spre o penalitate nediferenţiată, abstractă şi confuză;
este trecerea de la o artă de a pedepsi la alta, cu nimic mai puţin savantă decât prima. Mutaţie
tehnică. Un simptom şi un rezultat al acestei deplasări: înlocuirea în 1836 a lanţului ocnaşilor
cu furgonul celular.42

amestecate, după care corpul trebuia să-i fie ars şi dezmembrat de patru cai, iar membrele corpului să-i
fie arse în întregime, preschimbate în cenuşă, iar cenuşa risipită în vânt.”
Nu întotdeauna lucrurile funcţionau cum trebuie. De exemplu, în cazul de faţă, ruperea în bucăţi a
durat foarte mult deoarece caii nu erau învăţaţi să tragă şi au fost aduşi şase în loc de patru, aşa cum
relatează ziarele vremii. p. 7.
41 Un exemplu în acest sens îl constituie creşterea limitelor de pedeapsă pentru infracţiunile de furt şi

tâlhărie în legislaţia penală românească în ultimii cincisprezece ani. Din cauza numărului enorm de mare
de astfel de fapte care lezează patrimoniul (cauza fiind, probabil, sărăcia oamenilor) s-a ajuns la maxim
20 de ani pentru furtul care a produs consecinţe deosebit de grave şi 25 de ani pentru tâlhărie (art. 209 şi
211 Cod penal) ceea ce înseamnă pedepse la fel de mari ca la omorul calificat, faptă ce aduce atingere
vieţii omeneşti, valoare socială, totuşi, mult mai importantă decât patrimoniul, fie că este el public sau
privat.
42 Michel Foucault – A supraveghea şi a pedepsi, Editura Paralela 45, Bucureşti, 2005, p.325.
 Ceea ce s-a introdus în 1837, pentru a înlocui lanţul, a fost o adevărată închisoare pe roţi.
Celula nu are nicio fereastră deschisă spre exterior şi este în întregime dublată cu tablă. Exista
doar o ferestruică, alcătuită dintr-o sită metalică, care nu avea alt rol decât să lase să treacă aerul.
Era prevăzută cu celule astfel încât codamnaţii nu se puteau vedea între ei (aşa încât puteau fi
transportaţi laolaltă bărbaţi, femei şi copii fără ca aceştia să ştie, sau să se poată vedea), iar
fiecare celulă avea vizetă pentru ca gardienii să-i poată supraveghea oricând şi să poată auzi tot
ce vorbesc.
Închisoarea a fost, încă de la început, considerată de foarte mulţi, marele eşec al justiţiei
penale. Dar nu a fost vorba de un proces firesc de evoluţie în care lucrurile să se fi făcut într-un
anumit fel, care ulterior să fie revizuit sau reformat înspre bine. Pur şi simplu se pare că încă de
la început, şi apoi întotdeauna, acest sistem al detenţiei a cuprins şi cuprinde lacune de nedepăşit.
Dincolo de detaliile arhitectonice înfricoşătoare, orice specialist care activează în acest domeniu
al executării pedepselor privative de libertate (jurist, medic, psiholog, preot) va spune că
închisoarea nu este nimic altceva decât şcoala crimei, locul unde condamnaţii învaţă şi mai bine
şi mai temeinic săvârşirea de noi infracţiuni, violenţă, umilinţe şi oroare. Rolul pedepsei penale,
de a reintegra în societate pe cel care a săvârşit infracţiuni, după executarea pedepsei, devine o
simplă iluzie.
Este pe deplin demonstrat că detenţia provoacă recidivă. După ce a ieşit din închisoare,
are mai multe şanse decât înainte să revină în închisoare. Statistic vorbind, aproape 40% dintre
condamnaţi sunt recidivişti. De exemplu, între anii 1828 şi 1834, în Franţa, din aproape 35.000
de condamnaţi pentru crimă, aproximativ 7400 erau recidivişti.
Închisoarea nu poate să nu producă recidivişti, îi produce chiar pe bandă rulantă prin
modul de existenţă pe care îl impune deţinuţilor.43 Metodele pentru atingerea acestui scop nefast
sunt din cele mai diverse: îi ţine închişi în celule, izolaţi, îi pune la munci inutile a căror învăţare
nu le va folosi când vor fi liberi; există, la ora actuală, şi cursuri şcolare pentru cei care doresc
să-şi continue studiile, dar eficacitatea lor lasă de dorit, poate tocmai din cauza mediului ostil
educaţiei unde se desfăşoară. Regimul de penitenciar îl obligă pe om la o existenţă inutilă şi
periculoasă în afara normalului şi a societăţii. Închisoarea produce delicvenţi pentru că foloseşte

43 Michel Foucault, p. 336.

metode violente, constrângeri uriaşe. Teoretic are drept scop să-i înveţe pe oameni despre legi,
respectarea şi aplicarea acestora, dar funcţionează, pe nimic altceva, decât pe abuzul de putere.
Sentimentul de injustiţie pe care îl încearcă un prizonier este una din principalele
cauze care-l pot îndârji. Când se vede în felul acesta supus unor suferinţe pe care legea nu le-a
ordonat, şi pe care nici măcar nu le prevede, el intră într-o stare obişnuită de agresivitate faţă de
tot ce-l înconjoară; nu vede decât călăi în tot ce e reprezentant al autorităţii; nu mai crede în
vinovăţia sa: acuză însăşi justiţia.44
Principala problemă care a existat dintotdeauna şi cu care se confruntă sistemul
penitenciarelor, şi în România, se referă la faptul că un număr de câteva zeci de gardieni
supraveghează mii de prizonieri, de condamnaţi. Astfel, ei nu pot asigura un minim de securitate
decât bazându-se pe delaţiune şi pe corupţie. De regulă, gardienii înşişi sunt oameni violenţi şi
foarte puţin instruiţi.
Atunci când sunt puşi la muncă, în regimul de penitenciar, condamnaţilor li se scade, din
pedeapsa pe care o au de executat numărul de zile lucrate. Pentru aceasta există diferite modele
de calcul în sistemele de drept penal ale statelor. Retribuţia pentru aceste munci este foarte mică
şi, de cele mai multe ori, punerea lor la muncă nu este nimic altceva decât un act de exploatare,
ceea ce, din start, exclude orice caracter educativ. Exista în trecut şi condamnarea la muncă
forţată, în sensul de ocnă, aceşti condamnaţi fiind supuşi la munci foarte grele în condiţii
inumane, exercitându-se asupra lor cruzimi, care, pentru lumea din afară, sunt de neimaginat.
Regimul de penitenciar favorizează crima, creează complicităţi ulterioare şi dă naştere, în
minţile condamnaţilor, la noi şi noi infracţiuni, din ce în ce mai grave. Prima dorinţă a unui tânăr
delicvent, ajuns în penitenciar, este să înveţe de la cei cu experienţă cum că ocolească cu mai
multă pricepere rigorile legii. Se va inspira din politica infractorilor care consideră societatea ca
pe un duşman. Ororile şi monstruozităţile cu care intră în contact îi va fi imposibil să le
numească sau să le povestească cuiva. În momentul în care a intrat acolo, el s-a schimbat pentru
totdeauna. În rău.
Când iese din închisoare, posibilităţile de reintegrare în societate sunt minime. Aproape
că nu există. Societatea însăşi îl va împinge din nou, în cel mai scurt timp, la delicvenţă şi la
crimă. De regulă, prea multă pregătire nu are şi nimeni nu se grăbeşte să îl angajeze. Uneori li se

44 F. Bigot Preameneau - Rapport au consil général de la société des prisons, 1819, op. cit. Michel
Foucault, p. 336.
interzice să revină în mediul natal, alteori li se oferă foarte puţină libertate de mişcare, sunt mai
tot timpul supravegheaţi de poliţie. Nu sunt puţine poveştile de viaţă ale condamnaţilor care s-au
reapucat de furat pentru că nu îi angaja nimeni şi riscau să moară de foame. Sau atunci când au
fost angajaţi primeau atât de puţini bani încât nu le ajungeau nici pentru mâncare.45
Închisoarea produce delicvenţi şi în mod indirect, lăsându-le pradă mizeriei familiile
deţinuţilor. Sentinţa prin care capul familiei este trimis la închisoare, îi condamnă, de cele mai
multe ori, şi pe ceilalţi care nu mai au cu ce se întreţine, se trezesc înfometaţi şi abandonaţi.
Foarte puţin se face realmente pentru ei chiar şi acum, în lumea civilizată prin sistemele de
protecţie socială ale minorilor. Copii astfel abandonaţi, devin delicvenţi (hoţi şi cerşetori) de la
cele mai fragede vârste, pentru a nu muri de foame.
Nefiind corectivă şi nedând cu adevărat condamnaţilor posibilitatea de a se reintegra
ulterior în societate, închisoarea îşi pierde şi caracterul punitiv. În faţa disperării şi a
imposibilităţii de a supravieţui, de a-şi creşte copiii, dispare şi frica de pedeapsă. În regimul de
detenţie ar trebui să se lupte pentru schimbarea comportamentului individului, pentru inocularea
de valori pe care să aibă ulterior posibilitatea de a le respecta şi pune în aplicare. Ar trebui să nu
mai existe abuzuri şi cruzimi, ar trebui să fie învăţaţi carte şi meserii din care să poată trăi, ar
trebui cu adevărat să fie iertaţi pentru ceea ce au făcut, o dată ce îşi ispăşesc pedeapsa.
De asemenea, este imperios necesar ca infractorii periculoşi să fie ţinuţi separat de
infractorii primari, pentru a nu exercita asupra acestora violenţe sau influenţe prea mari. În
sistemele de drept execuţional penal ale statelor se înncearcă atingerea acestor deziderate, dar
procesul este dificil şi anevoios.
Odată ieşit din închisoare, deţinutul ar trebui supravegheat, dar nu în sensul negativ al
termenului ci în sensul de a-l ajuta să se reintegreze în societate şi de a urmări, pas cu pas,
această reintegrare, pentru a-l sprijini.
Dreptul execuţional penal, prin formele de excutare a pedepselor pe care le cuprinde, are
rolul de a reprima săvârşirea de noi infracţiuni. Eşecul înregistrat de regimul privativ de libertate

45 Michel Foucault redă povestea adevărată a unui tânăr aurar care a fost condamnat pentru furt. După
ce şi-a ispăşit pedeapsa s-a întors în societate cu dorinţa sinceră de a deveni un om cinstit. Dar nimeni
nu a vrut să-l angajeze pentru că avea cazier. De asemenea, era obligat să rămână în regiunea Rouen.
S-a văzut în situaţia în care aproape că murea de foame. A mers la Primărie şi a cerut să i se dea un loc
de muncă. I s-a oferit, dar suma de bani pe care o primea era de 14 bani pe zi. Dar el avea nevoie de
mâncare, măcar două pâini pe zi, una costând 5 bani. În aceste condiţii nu putea să îşi asigure nici
mâncarea, cu atât mai puţin să se întreţină. În disperare, s-a întâlnit cu un coleg de închisoare şi i-a venit
ideea nenorocită să fure din nou. Multe istorii sunt aşa.
a fost recunoscut de toată lumea. S-au încercat, de-a lungul timpului, realizarea de reforme
menite să atenueze efectele negative şi să se apropie de scopul final. Probabil suntem însă
departe de atingerea acestui scop, cel puţin în ceea ce priveşte penitenciarele din România şi
condiţiile în care funcţionează acestea.

În concluzie, care este factorul determinant în respectarea legilor: caracterul moral al

acestora, pe care îl conştientizăm şi-l respectăm, sau frica de pedeapsă? Nu puţine au fost vocile
care au susţinut că a respecta o normă care nu presupune o pedeapsă sau pentru care nu va fi
aplicată o pedeapsă este un act de mare naivitate. Din încălcare legii se pot obţine foarte multe
avantaje, injuste desigur. Platon46, a fost unul dintre gânditorii care au abordat această problemă
atunci când a scris despre inelul lui Gyges. Întrebarea de la care se porneşte este următoarea: cei
care practică dreptatea o fac fără voie, din pricina neputinţei de a face nedreptăţi sau de frica
pedepsei care ar urma săvârşirii unei nedreptăţi? Care dintre noi, se întreabă Platon, ar acţiona
conform legilor moralei şi justiţiei, dacă nu ar exista pericolul unei pedepse sau ostracizarea
socială? Pentru a stabili adevărul nu trebuie nimic altceva decât să dăm posibilitatea, atât omului
drept cât şi celui nedrept, să facă ce vor, fără ameninţarea vreunei pedepse. Şi pentru a ilustra
experimentul, Platon introduce în text o legendă. Este desigur vorba despre mitul lui Gyges în
care, personajul principal avea asupra sa un inel care îi permitea să săvârşească orice faptă,
indiferent de gravitatea sau imoralitatea sa, fără a exista riscul unei pedepse. Alegerea
personajului este evidentă. Aproape nimeni, pentru că a spune că nimeni ar însemna
nedreptăţirea unei mici categorii de persoane care respectă normele moralei şi ale justiţiei
conform naturii lor interne şi fără a avea în vedere frica de pedeapsă.
Concluzia filosofului sau, mai precis, teza pe care a dorit încă de la început să o
demonstreze, constă în aceea că nimeni nu este drept de bună voie, ci doar silnic. Toţi oamenii
gândesc în sinea lor că nedreptatea este mult mai profitabilă decât dreptatea. Şi oricare individ
care este drept şi corect de bună voie va fi ironizat de către ceilalţi, chiar dacă în faţă îi vor lăuda
virtutea. Astfel privind lucrurile frica de pedeapsă ne apare a fi cel mai puternic argument în
favoarea respectării legii.

46 Platon – Republica, Opere vol. V, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

 O soluţie pentru protejarea populaţiei unei societăţi de comportamentul criminal al unor
persoane periculoase este propusă tot de către Platon în dialogurile sale. În această situaţie nu
este vorba numai de a avea o atitudine de respect faţă de dreptate, ci de fapte mult mai grave.
Unul din personajele din dialogul Legile propune următoarea soluţie: săvârşirea de infracţiuni,
nerespectare normelor penale şi morale constituie o boală a indivizilor. Asemenea celorlalte boli,
şi aceasta ar putea fi descoperită înainte ca persoana să fi apucat să încalce legea. Odată
descoperite tendinţele criminale ale unei persoane aceasta ar trebui internată într-un sanatoriu şi
tratată acolo până la vindecare sau, dacă vindecarea nu este posibilă, persoana în cauză ar trebui
să rămână acolo toată viaţa pentru a nu constitui un pericol pentru societate. Desigur că o
asemenea soluţie nu poate fi aplicabilă. Nimeni nu poate fi tras la răspundere inainte de a fi
săvârşit o faptă periculoasă pentru simplul temei că există posibilitatea ca în viitor să încalce
legea. Într-o măsură mai mare sau mai mică toţi suntem pasibili de acest lucru în anumite
circumstanţe ale vieţii. În acest context se poate discuta şi despre determinism, despre ideea de
destin care nu poate fi evitat, şi aşa mai departe.
Pentru ca un individ să fie obligat la tratament este necesar să fi săvârşit o faptă prin care
să fi pus în pericol viaţa sau integritatea psihică a unei persoane sau vreo altă valoare socială.
Desigur că odată întâmplat acest lucru se investighează motivele conduitei criminale şi, fie se
aplică o pedeapsă (dacă pesoana răspunde din punct de vedere penal), fie se dispune aplicarea
unui anumit tratament (dacă individul a acţionat iresponsabil, sub imperiul unei boli psihice).
Această teză platoniană, care propune descoperirea tendinţelor criminale ale unui individ
dinainte ca acesta să constituie un pericol pentru societate, este foarte interesantă şi ar fi de dorit
să se întâmple un asemenea lucru. Însă, aşa cum am mai spus anterior, instituirea pedepselor
pentru încălcarea legii are un caracter general, vizează pe toţi membrii societăţii. Pentru marea
majoritate, frica de pedeapsă va acţiona ca un factor inhibitor al comportamentului criminal.
Pentru alţii însă, nu; aceştia îşi vor asuma riscul pedepsei în vederea dobândirii unui lucru mai
important pentru ei: un bun material, răzbunare, situaţie socială, etc.
Ulterior, specialişti criminologi, au reluat această teorie platoniană, în sensul că au
încercat să găsească anumite trăsături specifice minţii criminale pentru a descoperi indivizii
periculoşi înainte ca aceştia să apuce să vatăme societatea în vreun fel. Celebru in acest sens a
fost Cesare Lombroso care, după cercetări îndelungate, a elaborat mai multe lucrări47 de
criminologie în care a descris trăsăturile fizice ale criminalului. Studiul său a fost foarte apreciat
la vremea respectivă, dar ulterior s-a constatat că trăsăturile fizice nu pot fi un criteriu sigur de
depistare a infractorilor, deşi unii dintre criminali corespundeau descrierii celebrului specialist.
Pentru Lombroso, comportamentul criminal constituie un fenomen natural care este determinat
ereditar. Criminalul ereditar poate fi descoperit printr-o serie de stigmate fizice: faţă asimetrică,
urechi foarte mari sau foarte mici, frunte retrasă şi îngustă, barbă îngustă, sprâncene
proeminente, maxilarul şi obrajii proeminenţi. Toate aceste trăsături erau considerate a fi
atavisme, moştenite de la cele mai îndepărtate, in timp, specii umane. Pe lângă aceste trăsături
fiziologice, Lombroso a descoperit şi o serie de caracteristici psihice: insensiblitate la durere, o
mare asemănare între sexe, lenea, lipsa completă a ruşinii, onoarei, etc.
Concluziile medicului italian au fost că, în baza celor descoperite, printr-o atitudine
viguroasă a societăţii, comportamentul criminal poate fi restrâns, dacă nu chiar anihilat în
totalitate. Desigur că Lombroso a fost indus în eroare de faptul că studiul său s-a realizat într-un
penitenciar în care majoritatea deţinuţilor erau italieni şi, din acest motiv, aveau o tipologie fizică
similară.48
În fine, exemplele în acest sens ar putea continua, dar să ne întoarcem către principalul
subiect de discuţie şi anume, temeiul răspunderii penale: încălcare normelor morale sau frica de
pedeapsă. Aplicarea de măsuri punitive, înainte ca persoana să fi încălcat legea, nu poate fi un
lucru just, chiar dacă se descoperă în individ anumite tendinţe criminale. Atât din punct de
vedere moral cât şi din punct de vedere legal, este corectă tragerea la răspundere penală sau
pedepsirea celor care au săvârşit infracţiuni şi care nu se află într-una din situaţiile pe care legea
le instituie ca fiind cauze care exclud caracterul penal al faptei. Aceasta, desigur, având în vedere
analiza din punct de vedere legal a determinismului, cauzalităţii şi răspunderii omului pentru
faptele sale. Din punct de vedere moral, probleme este mult mai complexă de atât.

3.3 Determinism, libertate şi culpă morală

47 Cesare Lombroso – Omul criminal, Crima:cauze şi remedii. Investigaţiile sale au fost efectuate între
anii 1864 – 1868, având drept subiecţi, personal militar şi deţinuţi ai închisorilor militare italiene din Sicilia.
48 Mitrofan, Nicolae; Zdrenghea, Voicu; Butoi, Tudorel – Psihologie judiciară, Casa de editură şi presă

„Şansa” SRL, Bucureşti, 1997, p.31 şi urm.

 Eu numesc liber un lucru care există şi lucrează
numai din necesitatea naturii sale, iar constrâns acela care
e determinat de altul să existe şi să lucreze într-un fel anumit
şi determinat.
Spinoza – Scrisoarea nr. 58 către G. H. Schuller

De-a lungul timpului, doctrina deterministă a cunoscut mai multe variante, forme mai
rigide sau mai flexibile. Determinismul absolut, conform căruia fiinţa umană nu are liberate
de alegere şi, în fiecare moment, acţionează conform unor legi imuabile cărora nu li se
poate opune, a fost susţinut de gânditori celebri, printre care amintim pe Arthur
Schopenhauer, Sigmund Freud, etc.
Fiecare om, fiind ceea ce este şi plasat în circumstanţele date la un anumit moment,
circumstanţe care ele însele sunt rezultatul unor cauze necesare, nu ar putea să facă nimic
altceva decât ceea ce face în acel moment. De asemenea, întreg cursul vieţii acelui om, în toate
aspecte sale majore sau minore, sunt la fel de precis determinate ca mersul unui ceasornic.

Determinismul relativ se regăseşte în operele unor gânditori precum David Hume

şi John Stuart Mill. Conform acestui tip de determinism nu există nicio contradicţie între
acceptarea, împreună cu ideea de determinism, a tezei că, fiinţa umană acţionează uneori
în mod liber. O acţiune liberă nu înseamnă o acţiune lipsită de cauze; înseamnă că fiinţa
umană, în acel caz particular, a acţionat fără să fi fost constrânsă de o forţă exterioară.
Există situaţii – la care am făcut referire în secţiunea anterioară – în care fiinţa umană acţionează
silită de împrejurări ( legitimă apărare, stare de necesitate, constrâgere fizică sau morală) sau fără
a-şi da seama de faptele sale şi de consecinţele acestora (iresponsabilitatea, beţia, minoritatea).
Dar există şi situaţii în care omul acţionează liber, conform dorinţelor sale. Deosebirea dintre
acţiunile libere şi cele impuse nu rezidă în absenţa sau prezenţa cauzelor, ci în categoriile de
cauze care stau la baza diverselor activităţi şi decizii.
De asemenea, adepţii acestor teorii consideră că nu există contradicţii între determinism
şi responsabilitate morală. O persoană răspunde din punct de vedere moral (şi nu numai) pentru
faptele sale, dacă a acţionat în mod liber atunci când a săvârşit acele acte. Libertatea nu
înseamnă nimic altceva decât alegerea pe care o face fiinţa umană atunci când urmăreşte
atingerea scopurilor sale. Susţinătorii indeterminismului găsesc această teorie foarte fragilă. Iată
cum, spun ei, putem fi şi determinişti (acceptând ideea de legi imuabile) dar putem fi şi liberi, în
sensul de a trage la răspundere şi a pedepsi, pe aceia care au un comportament incorect. John
Stuart Mill susţinea că, omul se poate strădui să devină mai bun, mai virtuos, în mod conştient şi
prin libera sa alegere, ceea ce este fireşte lăudabil. Libertatea există şi formarea caracterului este
posibilă. Deterministmul absolut nu acceptă o asemenea teză. Uneori, fiinţa umană are impresia
că este liberă, dar această libertate nu este nimic altceva decât o iluzie. Omul care se consideră
liber este asemenea unui fluture care zboară şi crede că poartă cu sine întreg Universul pe când,
de fapt, Universul este cel care îl poartă.
Omul urmăreşte, de-a lungul vieţii, îndeplinirea unor dorinţe şi atingerea unor scopuri.
Dar în alegerea acestor dorinţe el nu este liber. El va alege o cale sau alta pentru a-şi îndeplini
dorinţa, dar nu poate alege dorinţa însăşi. Pasiunile îl domină. Nu este cu adevărat liber în
acţiunile lui, chiar dacă pare a fi astfel, în anumite circumstanţe. Acestea sunt, pe scurt, câteva
din argumentele schopenhaueriene în favoarea determinismului absolut. Omul ştie sigur ce
anume doreşte să facă, dar nu-şi poate stăpâni dorinţele.
Determinismul, fie el absolut sau relativ, susţine că omul, uneori, prin dorinţele sale şi
alegerile pe care le face, poate influenţa destinul; dar chiar şi aşa, în viziunea unora dintre adepţii
determinismului absolut, nu este responsabil din punct de vedere moral pentru faptele sale. De
fapt, aceasta este principala deosebire dintre determinismul absolut şi determinismul relativ.
C. A. Campbell, în lucrarea “Is Free Will a Pseudo-Problem?”49, tratează problema
responsabilităţii morale, din punctul de vedere al persoanei cu un nivel intelectual mai scăzut, pe
de o parte, şi, din punctul de vedere al persoanei cu grad intelectual ridicat, pe de altă parte.
Persoana care problematizează mai puţin viaţa şi are o gândire mai simplă, va considera că un
om acţionează liber şi răspunde moral pentru faptele sale dacă nu există niciun factor exterior
care să îl constrângă să ia o anumită decizie sau să facă un anumit lucru. Intelectualul este de
părere că, pentru ca răspunderea morală să fie posibilă, nu numai că nu trebuie să existe nicio
forţă de constrângerea din exterior ci şi că individul trebuie să aibă posibilitatea să îşi aleagă şi să
îşi formeze caracterul, adică, cu alte cuvinte, să nu existe nici forţe interioare care să îl
constrângă pe om să acţioneze într-un anumit fel, mai degrabă decât în altul.

49C. A. Campbell - Is Free Will a Pseudo-Problem?, Mind, 1951, op. cit. Sidney Hook - Determinism and
Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 122 şi urm.
 În concluzie, din punctul de vedere al omului superficial răspunderea morală există, din
punctul de vedere al omului profund, nu. Această distincţie însă nu este chiar obiectivă. Omul
profund, interesat de religie, ştiinţă sau cultură poate acţiona şi gândi superficial atunci când el
însuşi se află sub imperiul unor emoţii puternice: frică, ură, răzbunare, etc. La fel, şi omul mai
puţin interesat de aspectele ştiinţifice sau culturale ale existenţei, dacă este calm şi gândeşte
raţional îşi dă seama cât sunt de importante forţele interioare care ne domină, dorinţele noastre,
etc. Deciziile pe care le ia fiecare dintre noi sunt influenţate de mediul în care am trăit şi ne-am
format şi de experienţele trecutului. Nu este nicio exagerare să considerăm că, anumite
circumstanţe ale vieţii ar determina în oricare din noi aceleaşi reacţii sau acţiuni. Această opinie
este deseori uzitată în sistemul judiciar anglo- saxon, în care vinovăţia sau nevinovăţia unei
persoane este decisă de către juraţi. Avocaţii, adesea pledează în favoarea inculpaţilor cu
următorul tip de argumente: oricare om, dacă ar fi dus viaţa pe care a dus-o inculpatul (lipsit de
dragoste şi atenţie din partea familiei, lipsit de educaţie, traiul într-un mediu ostil şi agresiv în
care nu a avut cine să-i insufle valorile morale, etc.), dacă ar fi trăit ce a trăit el, ar fi luat aceleaşi
decizii nefericite. Şi s-a întâmplat, nu o dată, ca asemenea pledoarii să convingă un juriu format
din persoane care poate nu aveau un nivel moral sau educaţional prea ridicat. Îndoiala se
strecoară în sufletul omului şi, realmente, niciunul dintre noi nu poate fi sigur cum ar fi procedat
dacă viaţa sau destinul i-ar fi fost atât de potrivnice. Acela care este fără de păcat să arunce
primul cu piatra.
Influenţa inconştientului (adică a unor factori care ne afectează în mod determinant
acţiunile şi deciziile şi de care nu ne dăm seama) asupra reacţiilor oamenilor a fost luată în
considerare de filosofi de-a lungul timpului (şi amintim, în acest sens, mai ales pe Friedrich
Nietzsche sau Arthur Schopenhauer). Conceptul, ca atare, a fost consacrat de Sigmund Freud şi a
căpătat o importanţă majoră o dată cu studiile de patologie realizate, în zillele noastre, de către
medicii psihiatri. Studiile asupra minţii umane (şi nu ne referim aici la omul care suferă de boli
psihice grave şi care nu îşi dă seama nici de gravitatea faptelor sale şi nici de consecinţele
acestora) au relevat faptul că ceea ce îndeobşte era considerat a fi alegerea liberă a fiinţei umane
este de fapt, o consecinţă a influenţelor unor factori extrem de puternici de care, în majoritatea
cazurilor, nu ne dăm seama. De exemplu, în alegerea partenerului de viaţă, o persoană poate să
ezite foarte mult, să cântărească diverse aspecte a situaţiilor, să ia decizia după multe deliberări,
crezând că, a ales în cunoştinţă de cauză şi în mod matur şi conştient. De fapt, alegerea sa a fost
determinată de traumele din copilărie, de modelul patern pe care l-a avut sau care i-a lipsit, de
temerile şi fanteziile care i-au dominat primii ani de viaţă. Iată cum, ceea ce părea a fi o alegerea
liberă şi conştientă, nu este altceva decât rezultatul influenţei unor factori de care persoana în
cauză nici nu îşi dă seama, de cele mai multe ori.
John Hospers în eseul “What Means This Freedom?” se întreabă care este temeiul
răspunderii morale a individului, a libertăţii de alegere, în condiţiile in care suntem influenţaţi de
aceşti factori inconştienţi iar acţiunile noastre numai libere nu sunt.
De multe ori, răspunderea morală este asociată cu premeditarea şi, se consideră că ceea
ce este premeditat poate atrage aplicarea unei pedepse, dacă se încalcă legea, desigur. Dar nu
întotdeauna faptele morale sunt premeditate. De exemplu, dacă o persoană este martorul unui
accident auto foarte grav, nu trece nepăsător, sună la 112, încearcă să acorde ajutor persoanelor
implicate, poate chiar salvează vieţi omeneşti prin reacţiile sale promte, dar o asemenea atitudine
nu este premeditată şi nici gândită în prealabil; este doar o reacţie spontană şi firească.
De asemenea, în materia dreptului penal, faptele săvârşite cu premeditare sunt mai aspru
pedepsite de către legiuitor. Infracţiunea săvârşită pe fondul unui conflict spontan, care nu
denotă planuri criminale anterioare, este considerată mai puţin gravă decât planificarea cu sânge
rece a unei crime. Dar şi această premeditare poate ascunde motive inconştiente, adică, acele
motive care stau la baza acţiunii criminale şi care nu atrag vinovăţia făptuitorului, cel puţin în
opinia adepţilor determinismului absolut.
Se mai poate considera că suntem responsabili moral pentru acelea dintre acţiunile
noastre pe care le putem explica raţional. Dar nici acest criteriu nu este concludent: puterea de
argumentare a oamenilor diferă de la un individ la altul şi găsirea de motive raţionale pentru
acţiunile noastre nu înseamnă deloc că acestea nu sunt influenţate de factori inconştienţi.
Rămâne certă ideea că acţionăm liber atunci când nu suntem constrânşi de anumiţi
factori, într-un sens sau altul. Uneori, constrângerea este evidentă, în sensul că un factor exterior
ne determină să luăm anumite decizii. De exemplu, atunci când suntem atacaţi, agresaţi fizic,
situaţia însăşi, atitudinea celuilalt ne obligă să fim agresivi, la rândul nostru, pentru a ne apăra.
Acelaşi lucru se întâmplă şi cu un neurotic care are mania de a se spăla non stop pe mâini, însă
impulsul îi vine din interiorul minţii50, de la o traumă de care nu îşi dă seama în mod conştient.
Ar putea găsi o explicaţie raţională pentru conduita sa: se spală pe mâini pentru a înlătura
microbii şi a nu se îmbolnăvi, dar cauza reală nu este aceasta.
O alternativă pentru a descoperi care din acţiunile noastre atrag răspunderea morală ar fi
următoarea: să presupunem că suntem responsabili pentru toate acţiunile noastre care nu sunt
determinate de cauze inconştiente, traume din copilărie. Omul nu poate fi ţinut responsabil
pentru faptele sale de la vârsta matură dacă aceste fapte, oricât de reprobabile ar fi ele, sunt
rezultatele unor tratamente traumatizante care i-au fost administrate de către alţi adulţi (părinţi,
tutore, educatori, etc.) în primii lui ani de viaţă. El nu sunt astăzi deviant pentru că a ales, în mod
liber, această atitudine, ci pentru că în trecut i s-a făcut un rău la care el doar răspunde sau care îi
influenţează drastic comportamentul şi reacţiile. Dar şi această încercare de a descoperi actele şi
faptele pentru care fiinţa umană este moralmente responsabilă nu conduce la rezultate
concludente deoarece majoritatea acţiunilor şi inacţiunilor au la bază şi cauze inconştiente sau,
mai ales, cauze inconştiente.
Teoria aceasta este cât se poate de plauzibilă. Este dovedit că fiinţa umană acţionează
greşit, face rău, pentru că i s-a făcut rău la un moment dat în trecut. Însă nu poate fi vorba despre
exonerarea de pedeapsă pentru acest lucru. În primul rând, se poate afirma că tocmai răul suferit
trebuie să-l facă pe individ conştient de consecinţele anumitor fapte şi să-l determine să nu se
comporte şi el, la rândul lui, în acelaşi mod reprobabil. Pe de altă parte, admiterea unei asmenea
teorii ar avea drept consecinţă posibilitatea de a săvârşi mai multe abuzuri sub diferite pretexte.
Despre mulţi dintre pacienţii supuşi la terapie psihanalitică s-a dovedit că anumite lucruri despre
care pretindeau că li s-ar fi întâmplat erau de fapt fantezii, nu avuseseră loc în realitate.51
A înţelege cauzele comportamentului criminal nu înseamnă absolvirea de sancţiunea
penală. Dar are totuşi efecte, din punctul de vedere al răspunderii morale, în sensul că nu ni se
mai pare atât de responsabil moral pentru faptele sale. Este dovedit că neputinţa şi furia cauzată
de lipsa de dragoste şi atenţie în primii ani de viaţă afectează în mod iremediabil fiinţa umană şi

50 „O reprezentare inconştientă este, deci, una pe care nu o observăm, dar a cărei existenţă suntem totuşi
gata să o admitem pe baza altor semne sau dovezi.” Sigmund Freud - Psihologia inconştientului, Editura
Trei, Bucureşti, 2000, p. 25.
51 „Cu greu se poate pune la îndoială faptul că lumea fantasmei joacă în psihoză acelaşi rol, că ea

reprezintă şi aici cămara din care este luat materialul sau modelul pentru construirea noii realităţi. Însă
noua lume exterioară, fantasmatică, a psihozei vrea să se pună în locul realităţii exterioare...” Sigmund
Freud - Psihologia inconştientului, Editura Trei, Bucureşti, 2000, p. 280.
poate genera consecinţe foarte grave, marea majoritate a criminalilor în serie au un astfel de
trecut. A înţelege înseamnă a ierta, în parte măcar. La urma urmei, întreaga societate este
vinovată, din punct de vedere moral, pentru destinele unora dintre membrii săi. Ei răspund penal
pentru faptele lor, în anumite state fiind instituită, chiar şi acum, pedeapsa cu moartea pentru
anumite infracţiuni, dar întrebările cu privire la răspunderea lor morală subzistă. Sunt ei oare cu
adevărat vinovaţi? Au avut realmente şansa de a alege un alt drum în viaţă? Iată întrebări care
rămân pentru totdeauna fără răspuns.
Este necesară existenţa, în orice societate, a unui sistem judiciar, a unei legislaţii penale
şi a sancţiunilor corespunzătoare.52 Chiar dacă suntem de acord cu teza deterministă că oamenii
nu sunt moralmente responsabili pentru faptele şi acţiunile lor, totuşi, din punct de vedere
utilitarist, observăm necesitatea sistemului judiciar în orice societate: pentru a preveni
eventualele abuzuri, pentru a proteja pe nevinovaţi, pentru a ne simţi în siguranţă în lumea în
care trăim. Este nevoie să se aplice pedepse, este nevoie să fie înlăturaţi cei care, din motive care
le sunt sau nu imputabile, prezintă un pericol pentru acea societate, pentru oamenii din jur. Altfel
s-ar pierde însuşi scopul pentru care oamenii trăiesc în comunitate şi respectă legile, limitându-şi
astfel libertatea de mişcare şi acţiune.
Replica moraliştilor faţă de argumentul că nu se poate vorbi de responsabilitate morală a
oamenilor, este că totuşi, există persoane care au crescut fără atenţie şi afecţiune, chiar în
orfelinate şi care nu au ajuns criminali. Deci se poate să depăşeşti aceste traume, afirmă
moraliştii. Prin urmare, nu există scuze pentru ceilalţi.
Dar lucrurile nu stau chiar aşa din păcate. Unii indivizi sunt pur şi simplu mai norocoşi
decât alţii şi reuşesc să treacă peste traumele suferite în primii ani de viaţă. Nu este o chestiune
de forţă; este doar o chestiune de noroc, tot aşa cum este un noroc să te naşti si să creşti într-o
familie normală în care eşti iubit, educat, sprijinit, învăţat să depăşeşti anumite probleme
emoţionale. Poate părea superficială explicaţia că norocul este cheia pentru acţiunile oamenilor,
că nu ţine de libertatea de acţiune, nu ţine de voinţa individului ci, pur şi simplu, de ceva numit
noroc, datorită căruia ne naştem şi creştem într-un anumit mediu, datorită căruia depăşim
anumite carenţe din educaţie, datorită căruia ajungem sau nu criminali, dar o altă explicaţie mai
bună, mai plauzibilă este greu de găsit.

52Richard Brandt – Determinism and the Justifiability of Moral Blame, op. cit. Sidney Hook - Determinism
and Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 149 şi urm;
 Moralistul care stă la adăpostul lumii lui, căruia nu i s-a întâmplat niciodată nimic prea
rău, care nu a avut de făcut alegeri dificile, care nu a pierdut nimic important, judecă foarte uşor:
cel care este vinovat, să plătească. Eu nu am făcut nimic rău, deci nu am pentru ce să fiu
condamnat. Dar ştiinţa a demonstrat că niciodată răul nu este gratuit, că toate acţiunile umane
sunt determinate de factori care au acţionat şi au modelat caracterul şi comportamentul uman cu
mult înainte ca răul să fi fost făcut. Influenţa răului în viaţa omului este, de multe ori, mai
puternică decât a binelui. Este mult mai greu să rezişti să faci rău decât să faci bine, iar o
asemenea afirmaţie nu este nicidecum o sentinţă, ci un fapt constatat.
Nu trebuie să te uiţi măcar o dată la rău şi la corupţie; uneori nu te poţi împiedica să te uiţi la
aşa ceva, nu eşti totdeauna avertizat să nu o faci. Nu e nici măcar faptul că trebuie să le rezişti
întotdeauna. Pentru că trebuie să începi mult mai devreme decât atât. Trebuie să fii deja pregătit
să-i rezişti, să-i spui nu cu mult înainte de a-l vedea; trebuie să-i fi spus nu cu mult înainte să ştii
ce înseamnă asta: răul.53
La încălcări mai mici ale regulilor de conduită socială suntem mai înţelegători desigur.
Iertăm cu uşurinţă un comportament nepoliticos al cuiva dacă ni se spune că a reacţionat aşa din
cauza unei suferinţe fizice sau a unor probleme de sănătate, din cauza lipsei de odihnă, sau altele
asemenea. Nu este greu de înţeles de ce o persoană care are o puternică durere de măsea se
comportă arţăgos, poate chiar şi ţipă chiar dacă nimeni din jur nu a făcut nimic care să justifice
un asemenea gest. Toate aceste reacţii şi comportamente ni se par normale o dată ce cunoaştem
cauza. Le scuzăm şi le înţelegem, ni s-ar putea întâmpla oricăruia dintre noi. Din fericire, nu la
fel de frecvente sunt evenimentele care traumatizează iremediabil un copil în primii ani de viaţă.
Poate de aceea suntem mai intoleranţi şi inţelegem mai greu; la majoritatea dintre noi nu ni s-a
întâmplat niciodată nimic asemănător măcar, am fost iubiţi, am crescut în mijlocul unor familii
unite, am fost educaţi, ajutaţi, protejaţi şi încurajaţi mereu. Ni se pare ceva normal, pentru că am
avut aceste lucruri dintotdeauna. Nu ne-au fost negate niciodată şi, din acest motiv, nu am
realizat că totul a fost, mai degrabă, noroc decât orice altceva.
Un ultim pericol care trebuie semnalat în referire la această teorie a lipsei răspunderii
morale se referă la unele consecinţe inevitabile pe care le produce54. Dacă acceptăm că toate
acţiunile oamenilor sunt predeterminate de predispoziţiile genetice, dar mai ales de condiţiile din

53William Faulkner – Requiem for a Nun, Editura Universul, Bucureşti,

54Richard Brandt – Determinism and the Justifiability of Moral Blame, op. cit. Sidney Hook - Determinism
and Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 149 şi urm
primii ani ai copilăriei, înseamnă că: (1) oamenii nu ar trebui să simtă niciodată dezgust sau
dezaprobare faţă de comportamentul celorlalţi şi să nu-i judece în nicio situaţie; (2) nu ar trebui
niciodată să pedepsim pe nimeni pentru faptele din trecut; (3) cei care au săvârşit fapte grave nu
ar avea de ce să regrete ceea ce au făcut sau să simtă remuşcări pentru ele, deoarece nu le sunt
imputabile din punct de vedere moral; (4) nimeni nu ar avea de ce să se mândrească vreodată
pentru lucrurile foarte dificile pe care le-a dus la îndeplinire, acestea fiind parte a destinului lor;
(5) nu am avea de ce să admirăm pe nimeni pentru asemenea fapte, din motivul expus anterior;
(6) nu ar trebui să existe recompense pentru faptele bune şi greu de dus la îndeplinire, pentru
sacrificiile personale, etc.
Problema rămâne totuşi deschisă. Teoria lipsei răspunderii morale conţine argumente de
a căror validitate nu avem de ce să ne îndoim. Dar are şi consecinţe greu de acceptat. Până la
urmă există persoane care comit fapte grave, crime îngrozitoare, din cauza mediului în care au
crescut şi s-au format. Nu au fost niciodată protejaţi sau iubiţi. Dar eliminarea răspunderii nu
este posibilă şi, de altfel, nu se aşteaptă nimeni la un asemenea lucru. Probabil că ar trebui să fim
mai atenţi la oamenii din jur, la creşterea şi educarea copiilor şi, o asemenea conduită la nivel
social, ar trebui să aibă drept consecinţă scăderea ratei criminalităţii şi un număr mai mare de
indivizi realizaţi, normali din punct de vedere psihic, cu înclinaţii mult mai mici către a face rău
celor din jur (a răspunde cu rău la rău).
Misiunea filosofului este să se întrebe, iar întrebarea dacă există sau nu cu adevărat
răspundere morală, dacă există sau nu libertate de acţiune, este una foarte interesantă şi care
suscită la rândul ei multe alte întrebări. Cred că ne interesează până la urmă care sunt cauzele
răului şi cum pot fi ele evitate? Sau, şi mai grav: pot fi ele evitate?

3.4 Consecinţele aplicării principiului cauzalităţii în determinism.

Critici la adresa determinismului

Adepţii determinismului absolut susţin, aşa cum am arătat în paragrafele anterioare, că

toate deciziile şi acţiunile oamenilor sunt rezultate ale unor cauze anterioare şi nu ale liberului
arbitru al persoanei. Cu alte cuvinte, totul este predeterminat, iar răspunderea morală şi aplicarea
pedepselor nu sunt altceva decât soluţii utilitariste pentru a proteja societatea în ansamblul ei.
Determinismul absolut preia din ştiinţă principiul cauzalităţii şi îl foloseşte pentru
explicarea conduitei umane. Cu alte cuvinte raportul cauză - efect predomină şi comportamentul
uman şi se aplică la fel ca şi în ştiinţele naturii. 55
Acţiunile fiinţei umane, ca şi toate deciziile
acesteia nu sunt altceva decât consecinţe necesare ale factorilor ereditari, factorilor de mediu
care i-au construit caracterul, întâmplărilor din trecut, etc. În acest context nici nu poate fi vorba
de liber arbitru, ceea ce exclude, implicit, şi răspunderea morală a individului pentru oricare din
faptele sale.
Totuşi, principiul cauzalităţii stă la baza tuturor deciziilor pe care le ia fiinţa umană, ceea
ce înseamnă că au fost enunţate argumente solide şi pentru filosofii care neagă cu insistenţă
ideea că libera alegere a omului nu există. Deciziile se iau urmărindu-se anumite scopuri,
avându-se în vedere anumite situaţii.
Majoritatea problemelor, susţin adversarii determinismului, pornesc de la faptul că
mintea umană şi caracterul uman (modul în care acesta se formează şi se modelează) ascund încă
foarte multe mistere. Psihologia, psihanaliza, psihiatria, antropologia, sunt ştiinţe care au
cunoscut o evoluţie spectaculoasă în ultimele decenii, dar nu suficientă. Există foarte multe
fenomene la nivel psihic pentru care nu s-au formulat încă explicaţii (cu privire la apariţia lor,
modificare, etc.) şi, din acest motiv, determinismul apare ca o soluţie. Dar, în ciuda acestor
teorii, fiinţa umană insistă, cu orice preţ, să îşi păstreze credinţa că alege în mod liber, că îşi
poate urmări liber scopurile. Este necesară această credinţă pentru a nu cădea în fatalism, pentru
a-şi menţine raţiunea întreagă şi pentru că, în fond, fiecare om se consideră un individ liber.
Unul din argumentele adversarilor determinismului este acela că, probabil, nivelul
insuficient al cunoaşterii umane, al ştiinţei, creează impresia că totul este predeterminat, că nu
avem cu adevărat libertate de decizie şi acţiune.
A susţine că o persoană nu este responsabilă moral pentru faptele sale implică stabilirea
situaţiilor în care totuşi această responsabilitate există. Sunt multe situaţii de viaţă extrem de
dure şi nefericite care generează drame: numeroase crime, mai ales între membrii unor familii în
care, după mulţi ani de violenţe, victima se transformă în călău. Frate care nu mai suportă

55Howard W. Hinty – Some Further Reflections on Moral Responsability, , op. cit. Sidney Hook -
Determinism and Freedom in the Age of Modern Science, New York University, 1970, p. 177.
abuzurile şi bătăile pe care celălalt frate i le aplica atât lui cât şi părinţilor şi într-o bună zi îl
omoară; un părinte care, la fel, nu mai poate tolera abuzurile unui fiu şi îl ucide mai mult pentru
a se apăra. Violenţa domestică dă naştere unor criminali care ani la rând au fost victime ale unor
abuzuri şi atrocităţi de neînchipuit. Uneori instanţele de judecată reţin legitima apărare. Dar
destul de rar. Aceste infracţiuni apar aproape premeditate, ucigaşul nu mai poate suporta
abuzurile şi, în disperare, plănuieşte o crimă împotriva călăului său.
Cele descrise mai sus le-am oferit cu titlu de exemplu. Există în primul rând cazurile în
care, în mod vădit, lipseşte vinovăţia (iresponsabilitatea, minoritatea, beţia, legitima apărare,
starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, etc.), apoi situaţiile de genul celor despre
care am vorbit anterior, în care se poate obţine achitarea inculpatului, ce-i drept, mai uşor în
sistemele cu juraţi decât în celelalte. Dar totuşi trebuie să existe şi o categorie de situaţii în care
oamenii răspund din punct de vedere moral pentru faptele lor, pentru că vinovăţia şi nevinovăţia
morală nu au sens decât împreună.56 Astfel, dacă acceptăm teza deterministă că niciun om nu
este moralmente responsabil pentru faptele sale, nu mai are niciun sens să vorbim despre
responsabilitate şi iresponsabilitate. Pentru ca una dintre ele să existe, trebuie ca şi cealaltă să
existe. Pentru a accepta că există situaţii – multe sau puţine, nu contează – în care omul nu
răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale, trebuie să stabilim şi acele situaţii în care
situaţia inversă poate fi reţinută. Altfel, ambele concepte sunt golite de orice sens sau conţinut.
A fi nevinovat, din punct de vedere moral, pentru comiterea unei fapte rele implică faptul
că persoana nu este moralmente responsabilă pentru săvârşirea faptei respective, iar vinovăţia
morală înseamnă că persoana este moralmente responsabilă pentru fapta comisă. Profesorul
Edwards a susţinut că omul ar răspunde din punct de vedere moral pentru faptele sale dacă ar
avea posibilitatea să-şi modeleze şi să-şi aleagă singur caracterul. Dar o asemenea afirmaţie ne
atrage într-un cerc vicios: alegerea caracterului şi modelarea lui implică existenţa unei entităţi
responsabile care să facă această alegere. Or, dacă caracterul, la momentul la care se pune
problema formării lui, încă nu există, cum putem vorbi despre o alegere corectă? Pentru a evita o
asemenea problemă C. A. Campbell57 vorbeşte despre distincţia dintre eul persoanei şi caracter.
Eul ar fi cel care ia deciziile pentru formarea şi modelarea caracterului, dar omul nu poate fi ţinut
responsabil pentru puterile native ale eului său. Se naşte cu ele nu le alege în vreun fel, astfel

56 Sidney Hook – Necesity, Indeterminism and Sentimentalism, , New York University, 1970, p 187,
57 Ibidem, p. 188;
încât nici la acest moment nu se poate găsi vreo posibilitate raţională de a explica autoformarea
caracterului şi deci, posibilitatea obiectivă de a lua decizii libere şi de a răspunde moral pentru
ele.
Răspunderea morală rămâne astfel un concept vag şi greu de explicat. Sunt stabilite clar
situaţiile în care omul nu răspunde din punct de vedere moral (iresponsabilitatea, minoritatea,
beţia, legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică şi morală, etc.). În general, se
consideră că răspunde moral persoana care a acţionat în mod liber, fiind conştientă de faptele
sale şi de consecinţele acestora. Distincţia între responsabilitate şi iresponsabilitate morală este
uşor de realizat: nimeni nu învinovăţeşte un copil mic care varsă un bidon de benzină şi
declanşează un incendiu deoarece, în mod evident, nu cunoaşte proprietăţile benzinei. Dar nu
acelaşi lucru se poate spune despre un adult care asigură un imobil la o valoare mai mare decât
aceea reală, după care, în mod deliberat, incendiază imobilul pentru a încasa banii pe asigurare.
Un prim criteriu, pentru a distinge între responsabilitatea şi iresponsabilitatea morală,
constă din diferenţele de conduită care apar atunci când se urmăreşte obţinerea unui premiu sau a
unei recompense, sau atunci când se încearcă evitarea unei pedepse sau a blamului moral. Dar se
poate obiecta că acest sistem al pedepsei şi recompensei nu este totuşi edificator, pentru a stabili
răspunderea morală, deoarece se aplică şi în cazul animalelor. Este clar pentru oricine că un
animal nu poată răspundere morală pentru faptele sale. El însă este dresat prin acest sistem de
recompense şi pedepse şi, la un anumit nivel, ştie ce are voie să facă şi ce nu are voie. Pentru a
evita consecinţele negative, adică pedepsele, el va învăţa un anumit comportament.
Se impune atunci introducerea unui alt element sau criteriu: comportamentul raţional.
Copilul mic este asemenea unui animăluţ. El reacţionează la pedepse şi recompense şi învaţă un
anumit comportament. Dar, pe măsură ce creşte, mintea lui se dezvoltă şi are tendinţa de a se
comporta într-un mod valid din punct de vedere raţional.
Al treilea element necesar, pentru atribuirea responsabilităţii morale, ar fi presupunea că
un comportament voluntar este aprobat de către persoana în cauză. Un individ este responsabil,
din punct de vedere moral, pentru faptele sale dacă le aprobă şi le urmăreşte. Dacă în mod sincer
îşi dezaprobă propria conduită pe care o consideră greşită deşi, totuşi, o săvârşeşte înseamnă că a
acţionat în urma unui impuls pe care nu l-a putut controla.
 Mai există multe alte elemente în funcţie de care putem stabili dacă acţiunea sau
inacţiunea unei persoane atrage răspunderea morală a acesteia: accidentul, starea de boală,
demnitatea, etc.
În concepţia lui Sidney Hook determinismul absolut promovat de Paul Edwards şi Brand
Blanshard, implică prea multă milă nejustificată faţă de anumite persoane care săvârşeşc fapte
foarte grave şi cade în sentimentalism. Prea multă milă faţă de criminalul care nu este văzut
decât ca victimă a unor circumstanţe în care a trăit şi s-a format. Principiul cauzalităţii este
folosit aici pentru a justifica atât crimele deja comise de indivizi periculoşi, cât şi cele care vor fi
comise în viitor în baza aceleiaşi moşteniri genetice şi a aceloraşi circumstanţe care i-au clădit
caracterul. Există o diferenţă destul de mare între a blama şi a pedepsi, dar există de asemenea, şi
o mare legătură: este greu să pedepseşti pe cineva pe care nu ai motive să-l învinovăţeşti, din
punct de vedere moral, pentru faptele sale. De multe ori, obţinerea achitării pentru unii criminali,
salvarea lor de la ispăşirea unei pedepse, în ciuda dovezilor privind vinovăţia lor, a dus la
cruzimi şi mai mari faţă de alte victime, care nu aveau nicio legătură cu dramele şi nenorocirile
care l-au adus pe criminal în postura de a ucide.
Dar pedeapsa care i se aplică, susţin determiniştii nu ar fi altceva decât o cruzime în plus
care se adaugă celor care au fost deja săvârşite faţă de acea persoană de-a lungul timpului. Chiar
dacă un individ ar putea să-şi formeze singur caracterul şi ar ajunge apoi să săvârşească fapte
grave, de care să fie moralmente responsabil, şi care să implice aplicare unei pedepse, acea
pedeapsă ar fi greşită şi inutilă dacă nu ar avea ca efect împiedicarea săvârşirii unor alte
asemenea fapte în viitor şi nu ar da naştere posibilităţii de reabilitare şi de reintegrare în societate
a persoanei sancţionate.
Unul dintre principalele scopuri ale pedepsei este acela de a preveni săvârşirea de
infracţiuni, de a proteja populaţia. Un criminal este pedepsit pentru fapta sa, nu pentru că are un
caracter reprobabil. Dacă ar fi avut acelaşi caracter, dar nu ar fi comis nicio infracţiune, nu ar fi
fost pedepsit. De asemenea, nu se vorbeşte la nivel de societate despre pedepsirea celor care au
contribuit, într-un fel sau altul, la clădirea unor asemenea caractere. Pe de altă parte, dacă
individul săvârşeşte o infracţiune fiind conştient de pedeapsa pe care o va primi şi acceptând-o
încă de la început ca pe un preţ pentru satisfacţia obţinută de pe urma faptei sale, atunci aplicarea
pedepsei nu şi-a atins scopul. Scopul pedepsei penale nu era considerarea acesteia ca un preţ
pentru săvârşirea infracţiunii ci, un motiv de a se abţine de la săvârşirea ei, o modalitate de
protejare a comunităţii de răul care s-ar putea produce.
Criticii determinismului susţin că, în ultimă instanţă, a admite că nu există
responsabilitate morală a individului nu înseamnă nimic altceva decât a deschide calea către
numeroase abuzuri: situaţii în care oamenii ar pretinde că nu ar fi putut să se comporte altfel
decât s-au comportat, că nu ar putea să realizeze lucrurile mai bine, pe scurt, şi-ar găsi mult mai
uşor scuze pentru lene, lăcomie şi alte asemenea defecte. Noi totuşi răspundem pentru ceea ce stă
în puterea noastră să facem. De multe ori, nici nu ştim de câte lucruri nu suntem capabili până
când ne străduim din răsputeri să evităm un rău sau să facem un bine. Este incorect şi copilăresc
să punem totul în seama norocului, atât la nivel de individ cât şi la nivel de istorie a umanităţii.

3.5 Complexitatea noţiunii de responsabilitate morală

Câteodată, oamenii sunt stăpânii propriului destin.

William Shakespeare – Iulius Cesar

S-a făcut, până acum, vorbire despre posibilitatea asumării responsabilităţii morale de
către indivizi pentru faptele lor. Părerile filosofilor au fost împărţite; de pildă, profesorul Paul
Edwards a susţinut că nu putem vorbi despre responsabilitate morală deoarece, pentru a fi
moralmente responsabilă, fiinţa umană ar trebui să aibă posibilitatea de a-şi alege şi forma
singură caracterul, ceea ce implică mari contradicţii.
 Pe de altă parte, un alt adept al determinismului - Brand Blanshard - a susţinut că fiinţa
umană este liberă în alegerile pe care le face, dar că nu poate alege alegerea, dacă ne putem
exprima astfel.
Salvarea responsabilităţii morale a preocupat mulţi gânditori, care s-au străduit să
construiască argumente pentru a salva libertatea de acţiune a omului. Printre aceştia se află şi
Alfred Schultz, cu eseul Some Equivocations of the Notion of Responsability. În lucrarea
amintită anterior, autorul observă că trebuie realizată distincţia dintre următoarele expresii: a fi
responsabil pentru ceva şi a fi responsabil faţă de cineva - în speţă faţă de autorităţile care trag
la răspundere persoanele vinovate de săvârşirea unor infracţiuni. De asemenea, o altă diferenţă
care apare este următoarea: „Persoana X este responsabilă pentru săvârşirea cutărui lucru” şi
„Mă simt responsabil pentru cutare sau cutare lucru” (de exemplu, pentru a nu le fi oferit o
educaţie adecvată copiilor mei).
Orice analiză a conceptului de responsabilitate, rămâne incompletă dacă nu ia în
considerare toate aceste nuanţe ale termenului. Atunci când o persoană „se simte responsabilă”
pentru ceva – avem în vedere aspectului subiectiv al conceptului de responsabilitate – adică
sensul pe care o anumită acţiune îl are pentru autor sau pentru persoana sau persoanele implicate
într-o anumită situaţie. Aspectul obiectiv al conceptului de responsabilitate se referă la
persoanele care nu sunt direct implicate în situaţia dată, la omul de ştiinţă, filosoful sau
psihologul care o analizează, de exemplu.
Fiecare individ se simte responsabil pentru lucrurile pe care le-a făcut, indiferent dacă
acestea sunt sau nu reprobabile sau de natură să atragă critica altor persoane. Legea ne poate
face responsabili pentru anumite acţiuni pe care noi totuşi ne simţim obligaţi să le realizăm (de
exemplu, conflictul Antigonei care încalcă legile cetăţii pentru a-şi respecta propriile valori).
Oamenii sunt de acord să fie traşi la răspundere de către autorităţi pentru anumite fapte ale lor,
dar realmente se simt răspunzători pentru ceea ce fac doar în faţa lui Dumnezeu şi a propriei lor
conştiinţe.
Orice normă juridică are sensuri diferite pentru toţi cei implicaţi: legiuitor, cel care
respectă legea, cel care o încalcă, judecătorul chemat să o interpreteze şi agentul procedural care
are obligaţia să o pună în aplicare. Iar diferitele sensuri ale responsabilităţii morale şi ale normei
juridice trebuie să fie avute în vedere de către cercetătorii care se apleacă asupra problemei
determinismului şi libertăţii de acţiune a individului.
 Pe de altă parte, noţiunile de liber arbitru şi responsabilitate morală sunt părţi ale unei
adevărate teorii care ne ghidează acţiunile. S-ar putea ca tot ceea ce facem să fie determinat de o
mare teorie unificată.58 Dacă o astfel de teorie, care are caracter determinist şi explică toate
fenomenele din univers, spune că vom muri spânzuraţi, înseamnă că nu ne vom înneca. 59 Dar ar
trebui să fim foarte siguri de felul în care vom muri, ca să ne aventurăm pe mare în furtună într-
o bărcuţă. Stephen Hawking a observat, foarte bine şi cu foarte mult umor, că până şi oamenii
cei mai fatalişti se uită în stânga şi în dreapta înainte de a traversa strada. Motivul ar putea fi
acela că oamenii care nu sunt atenţi când trec strada nu supravieţuiesc pentru a-şi spune propria
poveste.
În realitate, comportamentul oamenilor nu se poate baza pe ideea că totul a fost
predeterminat, din simplul motiv că nu ştie ce anume a fost predeterminat. Astfel, se impune
utilitatea acceptării ideii că există liber arbitru şi că oamenii sunt responsabili pentru ceea ce fac.
Mai există un alt motiv pentru care ar fi mai bine să acceptăm ideea responsabilităţii
morale şi a liberului arbitru. Oamenii responsabili, care formează o comunitate sau o societate,
au mai multe şanse de a se adapta la modificările mediului şi de a supravieţui, decât ceilalţi. Este
un argument darwinist, dar perfect valabil, deoarece este un fapt acceptat că toate speciile se
luptă pentru supravieţuire şi îşi cultivă, mai ales, acele calităţi care facilitează scopul urmărit.
S-ar putea replica că şi furnicile lucrează bine împreună deşi nu au liber arbitru. Dar
avem în vedere aici (la furnici) o societate statică, care nu poate răspunde la situaţiile neobişnuite
şi nu poate folosi ocaziile nou apărute. Un grup de indivizi care cooperează pentru evoluţia
societăţii lor pot descoperi un şir de inovaţii şi pot obţine o societate prosperă.
Liberul arbitru nu este un concept care să aparţină ştiinţei. Dacă el ar fi descris prin legile
ştiinţei şi ar putea fi prezis, simplul fapt de a face predicţia va modifica ceea ce se întâmplă.
Dacă am cunoaşte viitorul am putea schimba evenimentele, lucru care va altera însuşi acel viitor
pe care noi deja îl cunoaştem.
O concepţie interesantă corelativă cu acest concept de liber arbitru a elaborat Immanuel
Kant, în lucrarea sa – Critica raţiunii practice. Astfel, filosoful german arată că natura, care l-a
înzestrat pe om cu raţiune, ridicându-l astfel deasupra celorlalte fiinţe, i-a deschis privirea spre o

58 Stephen Hawking – Visul lui Einstein şi alte eseuri, Editura Humanitas, Bucureşti, 2005, tratează
problema posibilităţii efective de a formula o teorie care să unifice teoria generală a relativităţii cu
mecanica cuantică şi care ar urma să explice absolut toate fenomenele din întregul univers.
59 Ibidem, p. 135.
altă menire a sa. Una supranaturală. Prin raţiune, omul nu numai că a cunoscut răul, dar a fost
aruncat în braţele acestuia, a fost împins să sporească răul din lume, spre propria sa nefericire.
Aceeaşi raţiune însă, îi dezvăluie omului, în acelaşi timp, prin legea morală, drumul spre o
fericire care, dacă nu poate fi atinsă în această lume şi în scurta viaşă individuală, va putea fi
înfăptuită de individ dincolo de mormânt, iar de omenirea întreagă, în cursul istoriei ei. Iată o
soluţie morală salvatoare.
Legile fizicii nu pot explica comportamentul uman deoarece acesta din urmă dă naştere
unor ecuaţii imposibil de observat. Chiar dacă s-ar depăşi la un moment dat această problemă,
realizarea predicţiei ar modifica viitorul. Este mult mai uşor ca, în baza teoriei selecţiei naturale,
să acceptăm ideea liberului arbitru. Dacă acceptăm că fiecare individ îşi determină singur
acţiunile putem accepta şi faptul că uneori acţionează constrâns de forţe şi evenimente exteriore.
Prezenţa liberului arbitru, acceptarea răspunderii morale, implică şi faptul că, uneori, nu suntem
vinovaţi pentru unele din acţiunile noastre.
Sursa confuziei poate fi aceea că oamenii tind să creadă că se poate ghici care
comportare este mai probabil să fie aleasă de un individ, cu ideea că acea alegere nu este liberă.
Este foarte probabil ca fiecare din noi să cineze, dar este liberul arbitru al fiecăruia dacă vrea să
adoarmă cu stomacul gol.
Doctrina responsabilităţii limitate este un exemplu de asemenea eroare. Se consideră de
către adepţii acestei teorii, că oamenii tind să comită acte anti –sociale atunci când se află în stări
de stres. Unii dintre noi sunt mai sensibili la stres decât alţii, motiv pentru care săvârşeşc mai
uşor asemenea fapte, dar ar trebui, pentru că sunt mai sensibili, să fie mai uşor pedepsiţi.
Micşorarea pedepsei în atare situaţie nu face altceva decât să crească probabilitatea săvârşirii
faptului interzis.
Agresivitatea, care este cauza săvârşirii unui număr mare de infracţiuni, este o trăsătură a
omului pe care, totuşi, selecţia naturală a conservat-o. De ce oare? Explicaţia care ni se oferă este
aceea că, într-o anumită epocă, forţa individului şi agresivitatea erau foarte importante pentru
supravieţuire. Agresivitatea a persistat pentru că este înscrisă în ADN-ul uman, iar modificarea
lui este un proces foarte lent, care are loc la o scară a timpului de milioane de ani.
Este totul predeterminat? se întreabă Stephen Hawking şi tot el oferă un răspuns
utilitarist, bine argumentat. Da, s-ar putea foarte bine să fie. Dar acest lucru oricum nu ne
foloseşte la nimic, pentru că noi nu ştim în ce constă predeterminarea.
 3.6 Salvarea liberului arbitru prin intermediul teoriilor biologiste
şi al mecanicii cuantice

Ori de câte ori eşti solicitat să-şi foloseşti mintea

şi eşti împiedicat a o avea deloc,
cel mai bun mod de a rezolva dilema îl vei găsi
pur şi simplu dând cu banul
Nu fiindcă aşa norocul va hotărî problema
în timp ce stai liniştit bombănind;
dar în momentul în care banul este sus,îin aer,
tu afli la ce trebuie să speri.
Piet Hein

Despre liberul arbitru există două şcoli principale. Prima - reprezentată de compatibilişti
– susţine că putem vorbi despre existenţa liberului arbitru dacă ne simţim noi înşine liberi, adică
dacă suntem conştienţi de faptul că nu există nicio constrângere exterioară asupra noastră şi a
acţiunilor noastre.60
Conform celei de a doua şcoli – a libertarienilor – liberul arbitru există numai dacă
acţiunile noastre sunt determinate de noi şi numai de noi, adică suntem liberi în ceea ce facem şi,
implicit, răspundem pentru ceea ce facem numai dacă deciziile noastre reale nu sunt determinate
de restul universului, trecut prezent sau viitor, şi, în schimb, noi înşine suntem sursa ultimă şi
ireductibilă a deciziilor noastre. Frank Tipler consideră că aceste teorii care se luptă una cu
cealaltă sunt, de fapt, ambele adevărate iar marea problemă constă din lipsa de comunicare dintre
adepţii celor două curente filosofice.
Aspecte care să susţină fie una fie alta din cele două teorii am formulat şi noi de-a lungul
capitolului de faţă. Problema, mai veche, care se pune este aceea a existenţei divinităţii, adică a
unei Fiinţe care cunoaşte întreg trecutul, prezentul şi viitorul. S-a susţinut că Dumnezeu există
numai în măsura în care viitorul domină prezentul, deoarece viitorul decide ceea ce va rezulta
din ceea ce există în prezent. Puterea viitorului nu îi răpeşte omului libertatea de acţiune, de a
transcede oricărei stări de lucruri.

60 Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, p. 231.

 Nedeterminismul este o proprietate a teoriilor cuantice cosmologice pentru care funcţia
de undă universală include în domeniul său sistemul tuturor varietăţilor compacte cu patru
dimensiuni. Nedeterminisul este valabil şi în teoria cosmologică, elaborată de Hawking, dar este
vorba despre un nedeterminism epistemologic (nedeterminismul se află în cunoştinţele noastre,
nu în universul obiectiv), nu ontologic (adică un indeterminism ireductibil prin însăşi natura sa).
Nedeterminismul ontic se regăseşte în realitatea însăşi şi nu are nimic de-a face cu cunoaşterea
noastră omenească, sau cu lipsa acesteia.
Distincţia dintre cele două noţiuni este foarte importantă deoarece de-a lungul timpului,
filosofii şi oamenii de ştiinţă au argumentat că, nedeterminismul epistemologic al universului
determină şi nedetermismul ontic, ceea ce este fals. De exemplu, în ceea ce priveşte haosul
clasic61 – acesta implică faptul că universul este nedeterminist, din punct de vedere
epistemologic, dar determinist din punct de vedere ontologic, deoarece aparatul matematic
conţine ecuaţii de control finale care sunt deterministe. Deşi noi nu putem stabili, pe termen
lung, ceea ce se va întâmpla, oricât de precise ar fi condiţiile iniţiale, totuşi fiecare acţiune a
noastră ar putea fi determinată riguros, iar noi am fi sudaţi într-un bloc de oţel, dacă am trăi într-
un asemenea univers.
Dacă teoriile actuale sunt corecte înseamnă că există un nedeterminism intrinsec în
fiecare regiune de spaţiu –timp. Este foarte posibil, spune Tipler, ca acest nedeterminism să fie
folosit în procesul uman de luare a deciziilor, în existenţa sau inexistenţa liberului arbitru.
Orice algoritm de luare a deciziei (program de calculator) cu o suficientă putere de a
utiliza problemele lumii reale, trebuie să cuprindă şi un element aleatoriu (nesemnificativ).
Acest element, nesemnificativ, se va dovedi a fi extrem de important în procesul de luare a
deciziei. O alegere aleatoare este importantă pentru evitarea dilemei simbolizată prin exemplul
„măgarului lui Buridan”. Măgarului lui Buridan i s-au dat două căpiţe de fîn şi el se afla la
jumătatea distanţei dintre ele. Ambele căpiţe erau identice. Măgarul era foarte înfometat şi nu
avea niciun motiv să mănânce dintr-o căpiţă mai degrabă decât din alta. Şi, astfel, neputând să ia

61 În primul rând, prin haos se înţelege instabilitate. Cu alte cuvinte, dacă într-un asemenea sistem se
produce o modificare cât de mică, evoluţia viitoare a sistemului deviază exponenţial de la cea prevăzută.
Un sistem stabil nu va fi afectat în evoluţia sa viitoare de o uşoară modificare. Mişcarea haotică a unei
particule arată astfel: să presupunem că mutăm o particulă doi metri mai departe de locul unde se afla
iniţial. După o secundă particula se află la doi metri de unde ar fi trebuit să fie în absenţa deplasării.
Abaterea acestui sistem haotic de la poziţia sa neperturbată este de 2t , unde t este timpul exprimat în
secunde. După 60 de secunde, particula se va afla la zeci de ani lumină făţa de locul prezis în absenţa
perturbaţiei. Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, p. 77 şi următoarele.
nicio decizie, el a rămas flămând şi, până la urmă, a murit de foame. Este clar că o alegere
aleatoare ar fi fost mult mai bună decât nicio alegere.
În viaţa reală, luarea unei decizii aleatoare este un lucru absolut esenţial. Majoritatea
deciziilor noastre se iau în condiţia unei incertitudini. Nu avem aproape niciodată informaţia
totală despre toate avantajele şi dezavantajele fiecărei alternative. Incertitudinea persistă din
cauza costului fiecărei informaţii. Obţinerea informaţiei totale despre o alternativă, chiar dacă ar
fi posibilă (şi de multe ori chiar este), ar necesita foarte mult timp şi foarte multe eforturi (uneori
chiar o viaţă întreagă), lucru care nu se justifică. De aceea, mult înainte de a avea informaţia
totală, ar trebui să adunăm toate informaţiile. Luarea deciziei nu este altceva decât un joc dual pe
care fiecare individ îl joacă împotriva restului realităţii. De exemplu, dacă la aruncare unei
monede trebuie să alegem capul sau pajura, este mult mai indicat să alegem aleator. Dacă
încercăm să alegem după un algoritm, inevitabil, vom da greş la un moment dat. În jocul vieţii,
au avut cel mai mult de câştigat fiinţele care au „un anumit fel de generator aleator în aparatul
său de luare a deciziei”.62
Sistemul nervos uman este capabil să utilizeze fluctuaţiile cuantice drept sursă de aleator
într-un astfel de generator aleator care seamănă cu hardul unui computer. Roger Penrose a
evidenţiat că retina broaştei râioase este atât de sensibilă încât un singur foton de lumină poate
declanşa un impuls nervos. La oameni există mecanisme de atenuare a semnalului slab, astfel
încât sunt necesari minim şapte fotoni pentru ca un subiect uman adaptat la întuneric să îşi dea
seama de impactul acestora. Sistemele nervoase ale broaştelor râioase şi ale oamenilor sunt
suficient de asemănătoare, din perspectiva evoluţiei lor, astfel încât, nu avem niciun motiv să ne
îndoim de faptul că şi în creierul uman există o sensibilitate la un singur foton.
Generatorul aleator, despre care s-a făcut vorbire mai devreme, poate fi readus la o
secvenţă de alegeri binare aleatoare, unde o alegere binară aleatoare este reprezenată de
principiul de a acţiona, dacă evenimentul aleator se întâmplă şi de a nu reacţiona, dacă
evenimentul aleator nu se întâmplă. Ochiul uman ar putea fi asemănat cu un asemenea aparat:
opacitatea materiei asupra unui grup de celule ale retinei ar putea fi ajustată astfel încât
probabilitatea să fie de ½ ca un singur foton să lovească retina într-un ciclu temporal al celulei
nervoase (care este de aproximativ 10-2 secunde) şi de ½ ca niciun foton să nu lovească, în
condiţiile unei iluminări normale. Dacă un foton este detectat, alegerea trebuie să acţioneze, dacă

62 Ibidem, p. 243.
niciun foton nu este detectat, atunci alegerea nu va acţiona. Dacă funcţia de undă a atomilor
incidenţi este, astfel încât, aproximaţia clasică ( descrisă prin ecuaţiile lui Maxwell) este valabilă,
atunci sosirea sau nu a unui foton este asemenea incertitudinii din mecanica cuantică a atenuării
unui atom particular într-o clasă de atomi radioactivi.
Generatorul aleator al deciziei nu este în ochi, deoarece oamenii orbi posedă putere de
decizie. Un alt motiv ar fi acela că puterea de iluminare este prea variabilă pentru a trage o astfel
de decizie. Generatorul aleator ar trebui să lucreze asupra anumitor caracteristici ale mediului
(care pot fi externe sau interne ale sistemului nervos) care este în mod esenţial constant. Dar, în
tot cazul, ar trebui să funcţioneze aşa cum se descrie în modelul de mai sus.
O explicaţie mult mai bine susţinută a fost elaborată de către un neuropsiholog, laureat al
premiuliului Nobel – Sir John Eccles. Pentru a înţelege mecanismul trebuie mai întâi descris
mecanismul ştiinţific: în exorciza sinaptică deplasarea unei particule de masă 10 -18 g poate iniţia
o activare a neuronului şi a argumentat că o astfel de activare s-ar datora unor fluctuaţii cuantice.
De asemenea, oferă şi o sugestie explicită cu privire la localizarea acestor fluctuaţii în cadrul
neuronului: în clusterii dendritelor apicale ale celulelor piramidale din straturile V şi III-II.63
Este demonstrat că sistemul nervos uman poate utiliza incertitudinile mecanicii cuantice
nerelativiste pentru a genera aleatorul; aceasta nu înseamnă că el poate accesa regimul gravitaţiei
cuantice. Liberul arbitru autentic va avea nevoie de incertitudinile gravitaţiei cuantice deoarece
există o ecuaţie deterministă care controlează incertitudinea nerelativistă.
Conform oamenilor de ştiinţă, există două modalităţi prin care sistemul nervos uman
poate fi capabil să acceseze regimul gravitaţiei cuantice în procesul aleator. Un prim mecanism a
fost sugerat de către Roger Penrose, conform căruia, dacă o regiune substanţială a creierului ar
trebui să acţioneze ca şi cum aceasta ar fi într-o stare cuantică coerentă, ea ar putea fi capabilă să
amplifice un semnal de la scara Planck până la nivelul macroscopic. Puterea de amplificare
cunoscută a sistemului nervos uman – amplificarea energiei unui singur foton până la energiile
de puls nervos reprezintă o amplificare de 1020 - este insuficientă printr-un factor de 108 , astfel
încât până la ora actuală, propunerea lui Penrose rămâne pur speculativă.
O a doua posibilitate constă din aceea că generatorul aleator poate utiliza fluctuaţiile
vidului din interiorul creierului uman. Un sistem care poate să detecteze un singur foton, este
foarte sensibil. Dar înregistrarea densităţii energiei vidului este încă una din problemele

63 Ibidem, p. 245.
nerezolvate ale fizicii particulelor elementare. Dacă se neglijează fluctuaţiile din topologie,
valoarea calculată este mai mare cu un factor de ordinul 1054. Rezolvarea acestei probleme se
face, de obicei, prin includerea fluctuaţiilor topologice în calcule şi se pare că acestea pot anula
factorul de 1054. Dar dacă acesta este un mecanism de anihilare, atunci fluctuaţiile reziduale în
densitatea de energie a vidului ar trebui să reflecte incertitudinile gravitaţiei cuantice, şi astfel,
un generator aleator bazat pe aceste fluctuaţii ar fi ontologic nedeterminist. O tranziţie de stare a
creierului uman, în acest caz, ar fi total impredictibilă; pe cale de consecinţă am fi siguri că avem
liber arbitru ontologic.
În tot cazul, a avea liber arbitru nu înseamnă doar noroc sau şansă. Şansa ca un anumit
lucru să se întâmple nu înseamnă doar iraţionalitate. Teoria modernă a jocurilor a arătat că în
circumstanţe care apar în mod necesar în cursul luării unor decizii normale, utilizarea şansei în
alegerea unui curs al acţiunii este un lucru cerut de raţionalitate. De asemenea, teoria modernă
evoluţionistă include şansa în apariţia tuturor speciilor noi a căror apariţie este dată de
mecanismele de şansă ale mutaţiei şi ale recombinării.
Jacques Monod – în lucrarea Chance and Necestity - expune teoria de mai sus într-un
limbaj inteligibil pentru nespecialişti. Teoriile specialiştilor în domeniu cu privire la această
problemă sunt similare, singurele diferenţe subzistând cu privire la rolul sau cuantumul şansei în
raport cu selecţia naturală care determină mutaţiile genetice. Se susţine chiar, că originalitatea
ideilor minţii umane este datorată unui amestec aleator de idei în mintea creatorului uman, cu
eliminarea subconştientă (prin selecţie naturală) a ideilor proaste.
Generatorul aleator lucrează la un nivel mult inferior conştiinţei vii. La acest nivel nu
există niciun factor conştient şi niciun factor care acţionează. La nivelul conştiinţei noi nu avem
nicio idee despre cum acţionează generatorul aleator, la fel cum nu avem nicio ideea despre
activarea neuronilor. Noi credem că am luat o decizie liberă, nedeterminată, pentru că la nivelul
generatorului aleator exact acest lucru se întâmplă.
În mintea fiinţei umane, diferite niveluri de implementare interacţionează unul cu celălalt.
Nivelul conştient elaborează comenzi pentru nivelurile inferioare, astfel că generatorului aleator
i se cere tot timpul să modifice ponderile probabilităţii în matricea de decizie. O decizie
importantă este una în care factorul preponderent este prezent mai mult timp. Un asemenea
factor face ca decizia să nu acţioneze imediat, ci să considere consecinţele acţiunii mai detaliat.
Nivelul de conştientizare trimite în jos comenzi spre nivelurile inferioare, pentru a oferi
conştiinţei orice informaţie stocată în memorie, informaţie car11e ar putea fi relevantă în luarea
deciziei.
Multe niveluri acţionează în manieră deterministă controlate de programe deja codificate
în memorie care integrează o astfel de informaţie. Dar generatorul aleator este şi el activ şi
trasează legături între diferite puncte din memorie, care anterior nu erau corelate, la întâmplare şi
transmite aceste corelări la niveluri superioare, care acţionează într-o manieră deterministă.
Majoritatea acestor conexiuni sunt nefolositoare şi sunt respinse de îndată ce ajung la nivelurile
superioare. Foarte puţine sunt luate în considerare de către programele deterministe superioare şi
sunt trimise către nivelul conştient pentru o evaluare ulterioară. În timpul evoluţiei acestui
proces, noi luăm decizii în care ar fi utilă deţinerea unei cantităţi cât mai mari de informaţii.
Astfel, comanda este trimisă în jos, sugerându-i să caute cât mai multe informaţii.
Cele mai multe sugestii sunt efectuate de către algoritmi determinişti şi, din nou,
generatorul aleator efectuează sugestii nepotrivite. Ponderile probabiliste sunt asociate acestor
sugestii ridicole de către algoritmii determinişti şi trimise înapoi la generatorul aleator care le
selectează pe unele dintre ele, conform acestor ponderi probabiliste.
Toate propunerile sunt trimise la nivelul de conştientizare, care le analizează integral.
Informaţia este prelucrată de algoritmi determinişti, concluziile sunt trimise spre nivelul de
conştientizare, care în mod determinist şi prin utilizarea unor algoritmi, selectează ponderile
probabiliste finale pentru a produce diferite acţiuni posibile. Dacă ponderile probabiliste sunt
diferite de zero, pentru mai mult decât o posibilitate, atunci informaţia se trimite din nou în jos
către generatorul aleator care, în conformitate cu ponderile probabiliste date, va emite o decizie
finală pe care o va trimite către nivelurile superioare. Decizia luată reprezintă, până la urmă, un
amestec de şansă şi de necesitate, un rezultat al feed –back-ului şi comunicării permanente dintre
nivelurile inferioare şi cele superioare. Aceste interacţiuni sunt foarte rapide şi pot avea loc mai
multe pe secundă, modificându-se reciproc în urma fiecărei interacţii. Decizia finală o ia
individul, omul, iar personalitatea umană este o unitate a acestor niveluri.
A fost demonstrat de către specialişti că creierul unei persoane acţionează în sensul ueni
decizii luate înainte ca persoana să fie conştientă de hotărârea de a acţiona într-un anume sens.
Dacă ne întoarcem acum la cele două teorii, expuse la început, putem să concluzionăm
că, în conformitate cu compatibiliştii, liberul arbitru este o proprietate care există – sau nu există
- la nivelul luării deciziei conştiente. În conformitate cu libertarienii, liberul arbitru poate exista
numai dacă există şansa în luarea deciziei conştiente: decizia reală nu este determinată ontologic
de restul universului prezent, trecut sau viitor. Dacă acceptăm aceste două variante înseamnă că
liberul arbitru al omului, trebuie să satisfacă două condiţii:
I. Factorul conştient trebuie să simtă el însuşi că ia decizia în mod liber. Prin
urmare, factorul conştient trebuie să fie inconştient de prezenţa oricărei
constrângeri externe sau interne, în luarea deciziei.
II. Decizia conştientă a factorului trebuie să fie nedeterminată la nivelul fizic de
bază. Acest lucru se evaluează prin următorul algoritm: s-a implicat generatorul
aleator în timpul procesului de luare a deciziei şi a accesat generatorul aleator la
nivel cuantic gravitaţional nedeterminist din punct de vedere ontologic?

Deciziile libere ale tuturor factorilor trecuţi, prezenţi şi viitori generează în mod colectiv
totalitatea existenţei. Teoria liberului arbitru, dezvoltată de Tipler, se bazează pe teoria Lumilor
– Multiple. Dar orice teorie a liberului arbitru care are un factor determinist drept finalitate
ontologică, se bazeză pe o ontologie a Lumilor – Multiple. Factorul deter-minist pretinde că este
cu adevărat real faptul că s-ar fi putut acţiona altfel. Dar singura cale să credem că s-ar fi putut
acţiona altfel este ca factorul să fi acţionat altfel. Cu alte cuvinte, este necesar ca factorul să
realizeze două sau mai multe acţiuni contradictorii simultan. Dar simultan, realizarea acestui
lucru este posibil numai într-un Univers al lumilor posibile.
Exemplul oferit în acest sens este cel al persoanei aflate sub hipnoză căreia i se spune să
nu deschidă ochii. Desigur că ea ar putea face acest lucru şi ştie că poate, dar nu o va face pentu
a nu rupe vraja. Dar, a-ţi spune tot timpul că aş putea să fac cutare lucru, însă nu îl fac pentru că
nu vreau, este tot una cu a spune că nu pot face acel lucru. Condiţia la limită a punctului Omega,
acolo unde se unesc toate teoriile ştiinţifice moderne din mecanica cuantică şi teoria relativităţii,
afirmă că uneori poţi să faci oricare dintre cele două acţiuni contradictorii, deoarece tu eşti cel
care le faci, dar în lumi diferite. Această acţiune dublă nu este codificată nicăieri în Univers,
fiind cu adevărat nedeterminată şi contingentă.
Foarte multe secole conceptul de cauzalitate a fost analizat în strânsă legătură cu teo-riile
deterministe. Fie că a fost vorba despre determinismul absolut, determinismul relativ sau
indeterminism, inevitabil s-a pus pe tapet şi problema cauzalităţii.
 Problema angajării răspunderii morale şi, eventual, penale a individului pentru faptele
sale, admiterea sau nu a libertăţii de acţiune, a liberului arbitru, toate sunt în strânsă conexiune cu
admiterea determinismului, cu existenţa unor cauze care produc în mod necesar anumite efecte şi
nu se mai poate stabili dacă, într-adevăr, este rezonabil să tragem oamenii la răspundere sau nu.
Dacă totul este dinainte predeterminat, într-o serie de cauze şi efecte, mai are vreun sens să
vorbim despre liberul arbitru? Şi chiar dacă am admite existenţa liberului arbitru, descoperirile
din psihanaliză au indicat faptul că există cauze ale acţiunilor noastre de care noi nu suntem
conştienţi, de care nu ne dăm seama.
Relaţia dintre determinism şi răspunderea în faţa legii a suscitat multe discuţii
contradictorii de-a lungul timpului. Există teorii deterministe conform cărora, omul ar fi
responsabil pentru faptele sale dacă ar avea posibilitatea singur să-şi formeze caracterul, ceea ce,
în mod evident, nu se poate.
În ceea ce priveşte formele vinovăţiei, dreptul nostru penal – ca şi al celorlalte state -
instituie două forme ale acesteia: intenţia şi culpa. Intenţia poate fi directă sau indirectă, iar
culpa, cu prevedere sau fără prevedere.64 Prin urmare, legiuitorul sancţionează atât
comportamentul intenţionat cât şi pe cel din culpă, atunci când este vorba de încălcarea legii.
Desigur că pedepsele sunt mai mari pentru infracţiunile intenţionate decât pentru cele săvârşite
din culpă. Toate formele de vinovăţie au fost analizate în cuprinsul celei de a doua secţiuni a
capitolului trei.
Aşa cum există cauze care înlătură răspunderea penală, există, în materie civilă, cauze de
nulitate ale actelor civile încheiate de către o persoană, dacă aceasta se afla într-o stare de
alienaţie mentală în momentul încheierii actului, nu a înţeles natura juridică a actului astfel
încheiat (de exemplu, s-a încheiat un contract de vânzare - cumpărare, dar partea crede că este

64 Art. 19 Cod penal. – Vinovăţie există când fapta care prezintă pericol social este săvârşită cu intenţie
sau din culpă.
2) Fapta este săvârşită cu intenţie când infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii
lui.
2) Fapta este săvârşită din culpă când infractorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va
produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale deşi putea şi trebuia să-l prevadă.
Fapta constând într-o acţiune săvârşită din culpă constituie infracţiune numai atunci când în
lege se prevede în mod expres aceasta.
Fapta constând într-o inacţiune constituie infracţiune fie că este săvârşită cu intenţie, fie din
culpă, afară de cazul în care legea sancţionează săvârşirea ei numai cu intenţie.
vorba despre un contract de donaţie). Este foarte clar de ce legiuitorul a instituit aceste aspecte
legate de voinţa omului de a acţiona într-un anume fel: cauzele care înlătură răspunderea penală
şi cauzele de nulitate absolută sau relativă a actelor juridice civile.
Dar problema răspunderii, a vinovăţiei morale, nu are sens decât împreună cu contrariul
ei. Dacă admitem ideea că omul nu poate fi tras la răspundere pentru faptele sale, atunci nu are
sens să vorbim despre vinovăţie şi nevinovăţie. Profesorul Jerome Hall, în lucrarea Principles of
Criminal Law, arată că vinovăţia morală este fundamentul răspunderii penale. Indiferent dacă o
infracţiune se săvârşeşte pentru motive bune sau rele – aspect care poate fi relevant sau nu în
stabilirea vinovăţiei – principiul tragerii la răspundere penală a unei persoane presupune
săvârşirea unei fapte incorecte din punct de vedere moral. Sau, cu alte cuvinte, săvârşirea în mod
voluntar a unui fapt interzis de legea penală. Practic, la baza răspunderii penale se află
pedepsirea acelor persoane care, în mod deliberat, au încălcat legea penală. De altfel,
infracţiunile săvârşite cu intenţie sunt mult mai aspru pedepsite decât cele săvârşite din culpă.
Practic, ceea ce rezultă din tot acest discurs este faptul că binele moral sau valorile morale, stau
la baza ordinii şi siguranţei în societate. Desigur că teza profesorului Hall65 este astăzi depăşită
într-o oarecare măsură. Nu orice încălcare a normelor morale dintr-o societate constituie
infracţiune şi este incriminată de legea penală. Există acte reprobabile din punct de vedere moral
pe care societatea le tolerează şi le acceptă, pentru care nu este prevăzută vreo pedeapsă. De
asemenea, există situaţii juridico-economice (cum ar fi monopolul de stat pentru anumite
produse sau servicii) care sunt legal instituite sau permise, deşi ar fi discutabile din punct de
vedere moral, iar cel care încalcă o asemenea prevedere legală nu poate fi învinovăţit din punct
de vedere moral, nu comite vreun păcat.
De asemenea, am realizat o expunere a cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei
prin lipsa vinovăţiei: legitima apărare, starea de necesitate, minoritatea, beţia completă, etc., în
forma în care cum sunt consacrate aceste instituţii în dreptul penal român.
Se regăsesc în parcursul acestui capitol multe referiri la justificările de ordin juridic ale
vinovăţiei, la cauzele care înlătură caracterul penal al faptei. Toate aceste problematizări se
datorează formaţiei mele actuale de jurist. Prin intermediul cercetării doctorale am menţinut
legătura cu filosofia, deşi în viaţa de zi cu zi, de mai mult de patru ani am profesat doar în
domeniul ştiinţelor juridice, atât la catedră cât şi în instanţele de judecată. Probabil, pe alocuri

65 Jerome Hall – Principles of Criminal Law, London, Stevens, 1953.

juristul ia locul filosofului şi încearcă să explice cât mai clar anumite probleme legate de
vinovăţia şi nevinovăţia penală, despre cauzele care determină nulitatea absolută sau relativă a
actelor juridice civile sau comerciale. Toate precizările mi s-au părut interesante şi chiar
necesare. Anagajarea răspunderii penale a unui individ, stabilirea vinovăţiei sale cu privire la
producerea unor fapte grave, produce consecinţe importante asupra vieţii acelei persoane şi nu
numai. Din acest motiv, luarea unor asemenea măsuri necesită o întemeiere solidă, atât din punct
de vedere juridic, cât şi din punct de vedere moral, filosofic.
De asemenea, am făcut referiri şi la pedepse, atât din punct de vedere istoric cât şi în
contextul actual, în care, pentru majoritatea legislaţiilor, pedeapsa cea mai grea care se aplică
este privarea de libertate, detenţiunea. Am arătat că acest sistem al executării pedepselor
cuprinde foarte multe deficienţe, că era foarte crud în trecut (cuprinzând suplicii care astăzi sunt
de neînchipuit). De foarte puţine ori este atins scopul educativ al pedepsei, închisoarea fiind mai
degrabă o şcoală a crimei, decât un mediu de reeducare şi reintegrare ulterioară în societate.
Deţinuţii învaţă mai degrabă cum să săvârşească infracţiuni decât meserii pe care să le practice
ulterior, după ce şi-au ispăşit pedeapsa.
Închisoarea a fost, încă de la început, considerată de foarte mulţi, marele eşec al justiţiei
penale. Dar nu a fost vorba de un proces firesc de evoluţie în care lucrurile să se fi făcut într-un
anumit fel, care ulterior să fie revizuit sau reformat înspre bine. Pur şi simplu se pare că încă de
la început, şi apoi întotdeauna, acest sistem al detenţiei a cuprins şi cuprinde lacune de nedepăşit.
Dincolo de detaliile arhitectonice înfricoşătoare, orice specialist care activează în acest domeniu
al executării pedepselor privative de libertate (jurist, medic, psiholog, preot) va spune că
închisoarea nu este nimic altceva decât şcoala crimei, locul unde condamnaţii învaţă şi mai bine
şi mai temeinic săvârşirea de noi infracţiuni, violenţă, umilinţe şi oroare. Rolul pedepsei penale,
de a reintegra în societate pe cel care a săvârşit infracţiuni, după executarea pedepsei, devine o
simplă iluzie.
Admiterea determinismului absolut ne spune că omul nu este liber în acţiunile sale şi,
prin urmare, nu este nici vinovat. Va fi pedepsit cu închisoarea, va fi marginalizat din motive
utilitariste, pentru ca restul societăţii să se simtă în siguranţă. Este acesta un temei valabil pentru
a lipsi pe cineva de libertate? Sau chiar pentu a-l condamna la moarte, cum se făcea în trecut?
Problema rămâne totuşi deschisă. Teoria lipsei răspunderii morale conţine argumente de
a căror validitate nu avem de ce să ne îndoim. Dar are şi consecinţe greu de acceptat. Până la
urmă există persoane care comit fapte grave, crime îngrozitoare, din cauza mediului în care au
crescut şi s-au format. Nu au fost niciodată protejaţi sau iubiţi. Dar eliminarea răspunderii nu
este posibilă şi, de altfel, nu se aşteaptă nimeni la un asemenea lucru. Probabil că ar trebui să fim
mai atenţi la oamenii din jur, la creşterea şi educarea copiilor şi, o asemenea conduită la nivel
social, ar trebui să aibă drept consecinţă scăderea ratei criminalităţii şi un număr mai mare de
indivizi realizaţi, normali din punct de vedere psihic, cu înclinaţii mult mai mici către a face rău
celor din jur (a răspunde cu rău la rău).
Misiunea filosofului este să se întrebe, iar întrebarea dacă există sau nu cu adevărat
răspundere morală, dacă există sau nu libertate de acţiune, este una foarte interesantă şi care
suscită la rândul ei multe alte întrebări. Cred că ne interesează până la urmă care sunt cauzele
răului şi cum pot fi ele evitate? Sau, şi mai grav: pot fi ele evitate?
Indeterminiştii au încercat cu orice preţ să salveze liberul arbitru şi, în acest sens, cele
mai recente argumente susţin că, la nivelul creierului, în procesul de luare a deciziilor, intervin
fenomene de tip cuantic, care neagă determinismul şi salvează libertatea de alegere a omului.
De asemenea, Stephen Hawking a formulat o teorie pragmatică, conform căreia la
întrebarea: este totul predeterminat? Răspunsul ar fi următorul: da, s-ar putea foarte bine să fie.
Dar acest lucru oricum nu ne foloseşte la nimic pentru că noi nu ştim în ce constă
predeterminarea. Sursa confuziei poate fi aceea că oamenii tind să creadă că se poate ghici care
comportare este mai probabil să fie aleasă de un individ, cu ideea că acea alegere nu este liberă.
Este foarte probabil ca fiecare dintre noi să cineze, dar este liberul arbitru al fiecăruia dacă vrea
să adoarmă cu stomacul gol.
Liberul arbitru nu este un concept care să aparţină ştiinţei. Dacă el ar fi descris prin legile
ştiinţei şi ar putea fi prezis, simplul fapt de a face predicţia va modifica ceea ce se întâmplă.
Dacă am cunoaşte viitorul am putea schimba evenimentele, lucru care va altera însuşi acel viitor
pe care noi deja îl cunoaştem.
Legile fizicii nu pot explica comportamentul uman deoarece acesta din urmă dă naştere
unor ecuaţii imposibil de observat. Chiar dacă s-ar depăşi la un moment dat această problemă,
realizarea predicţiei ar modifica viitorul. Este mult mai uşor ca, în baza teoriei selecţiei naturale,
să acceptăm ideea liberului arbitru. Dacă acceptăm că fiecare individ îşi determină singur
acţiunile putem accepta şi faptul că uneori acţionează constrâns de forţe şi evenimente exteriore.
Prezenţa liberului arbitru, acceptarea răspunderii morale, implică şi faptul că, uneori, nu suntem
vinovaţi pentru unele din acţiunile noastre.
Doctrina responsabilităţii limitate este un exemplu de asemenea eroare. Se consideră de
către adepţii acestei teorii, că oamenii tind să comită acte anti –sociale atunci când se află în stări
de stres. Unii dintre noi sunt mai sensibili la stres decât alţii, motiv pentru care săvârşeşc mai
uşor asemenea fapte, dar ar trebui, pentru că sunt mai sensibili, să fie mai uşor pedepsiţi.
Micşorarea pedepsei în atare situaţie nu face altceva decât să crească probabilitatea săvârşirii
faptului interzis.
Agresivitatea, care este cauza săvârşirii unui număr mare de infracţiuni, este o trăsătură a
omului pe care, totuşi, selecţia naturală a conservat-o. De ce oare? Explicaţia care ni se oferă este
aceea că, într-o anumită epocă, forţa individului şi agresivitatea erau foarte importante pentru
supravieţuire. Agresivitatea a persistat pentru că este înscrisă în ADN-ul uman, iar modificarea
lui este un proces foarte lent, care are loc la o scară a timpului de milioane de ani.
Este totul predeterminat? se întreabă Stephen Hawking şi tot el oferă un răspuns
utilitarist, bine argumentat. Da, s-ar putea foarte bine să fie. Dar acest lucru oricum nu ne
foloseşte la nimic, pentru că noi nu ştim în ce constă predeterminarea.
În viaţa reală, luarea unei decizii aleatoare este un lucru absolut esenţial. Majoritatea
deciziilor noastre se iau în condiţia unei incertitudini. Nu avem aproape niciodată informaţia
totală despre toate avantajele şi dezavantajele fiecărei alternative. Incertitudinea persistă din
cauza costului fiecărei informaţii. Obţinerea informaţiei totale despre o alternativă, chiar dacă ar
fi posibilă (şi de multe ori chiar este), ar necesita foarte mult timp şi foarte multe eforturi (uneori
chiar o viaţă întreagă), lucru care nu se justifică. De aceea, mult înainte de a avea informaţia
totală, ar trebui să adunăm toate informaţiile. Luarea deciziei nu este altceva decât un joc dual pe
care fiecare individ îl joacă împotriva restului realităţii. De exemplu, dacă la aruncare unei
monede trebuie să alegem capul sau pajura, este mult mai indicat să alegem aleator. Dacă
încercăm să alegem după un algoritm, inevitabil, vom da greş la un moment dat. În jocul vieţii,
au avut cel mai mult de câştigat fiinţele care au „un anumit fel de generator aleator în aparatul
său de luare a deciziei”.66

66 . Frank J. Tipler – Fizica nemuririi, Editura Tehnică, Bucureşti, 2008, p. 243.