Despre libertatea cuvântului şi a gândirii

„Despre libertate” – John Stuart Mill

 CUPRINS

1. INTRODUCERE.....................................................................................pg.3
2. DESPRE LIBERTATEA CUVÂNTULUI ŞI A GÂNDIRII.........................pg.3
3. CONCLUZII............................................................................................pg.8
4. BIBLIOGRAFIE......................................................................................pg.9
INTRODUCERE
John Stuart Mill (20 mai 1806 - 8 mai 1873) , o personalitate
multilaterală: a fost filosof englez, a scris tratate de economie şi logică, a
dezvoltat filosofia utilitaristă şi a fost cel mai important dintre liberalii secolului al
XIX-lea. A perfecţionat metodele inductive de cercetare a cauzalităţii, dar a
absolutizat inducţia, rupând-o de deducţie.
Printre publicaţiile de succes ale lui Mill, se numără şi „Despre
libertate”(1859), carte scrisă cu ajutorul soţiei sale, Hariet Taylor, publicată după
ce aceasta a decedat, şi, totodată, dedicată ei. Tema acestei lucrări, după cum
precizează şi autorul, este: “Tema acestui eseu nu este aşa-numita Libertate a
voinţei [...] ci este Libertatea Civilă sau Socială: natura şi limitele puterii ce poate
fi exercitată în mod legitim de către societate asupra individului.” [1]

Cartea cuprinde 4 capitole:

I – Introducere
II – Despre libertatea cuvântului şi a gândirii
III – Despre individualitate, ca unul dintre elementele bunei-stări
IV – Despre limitele autorităţii sociale asupra individului
V –Aplicaţii

A constrânge un om înseamnă a-l împiedica să fie liber – dar liber faţă de

ce? Aproape toţi moraliştii au făcut de-a lungul istoriei omeneşti elogiul libertăţii.
Precum fericirea sau binele, precum natura sau realitatea, înţelesul acestui
termen este atât de cuprinzător încât toate interpretările sunt la prima vedere,
posibile.
În cel de-al doilea capitol se regăsesc motivele care fac necesară
libertatea fiinţei umane de a-şi forma opinii şi de a le exprima fără nici o rezervă,
precum şi de urmările păgubitoare pentru natura intelectuală(şi pentru cea
morală a omului) atunci când această libertate nu este acordată sau măcar
afirmată în ciuda tuturor interdicţiilor.

DESPRE LIBERTATEA CUVÂNTULUI ŞI A GÂNDIRII

Ideile proeminente cărora Mill le acordă cea mai mare importanţă sunt
următoarele: Oamenii doresc să restrângă libertăţile altor oameni: fie pentru că
doresc să-şi impună puterea lor asupra altora; fie pentru că vor să impună
conformitatea – ei să nu gândească diferit de alţii, şi nici alţii diferit de ei; fie, în
cele din urmă, pentru că au convingerea că la întrebarea: „cum trebuie să ne
ducem viaţa?” nu există(ca de altfel la orice întrebare autentică) decât un singur
răspuns ce poate fi găsit cu ajutorul raţiunii, al intuiţiei sau prin „unitatea teoriei
cu practica”. Mill trece repede peste primele două motive, căci ele nu formulează
nimic din ce ar putea fi respins prin argumente raţionale. Singurul motiv pe care
doreşte să-l trateze cu seriozitate este cel din urmă: că finalităţile ultime ale vieţii
pot fi descoperite, iar cei care se impun acestor adevăruri şi răspândesc minciuni
ce pot cauza răul, trebuie reduşi la tăcere. Replica lui este că oamenii nu sunt
infailibili; că presupusele vederi ce pot fi periculoase s-ar putea dovedi, până la
urmă, adevărate. Cei ce i-au ucis pe Socrate şi pe Cristos erau convinşi că
aceştia răspândeau neadevăruri periculoase, fiind ei înşişi demni de respect aşa
cum sunt mulţi oameni din zilele noastre.
Ştim cu toţii că Socrate a intrat în conflict cu autorităţile şi cu opinia publică de pe
acea vreme; se ştie că el a fost cel dintâi care a propovăduit virtutea. Acestui
mare maestru, dacă îl pot numi aşa, convieţuitorii săi i-au scurtat viaţa, fiind
condamnat pentru impietate şi imoralitate; impietate pentru că a negat zeii
recunoscuţi de stat, şi imoralitate pentru că prin doctrinele sale ar fi instigat
coruperea tineretului. Astfel, tribunalul socotind aceste motive întemeiate, l-au
găsit vinovat pe cel care ,,merita cel mai mult recunoştinţa oamenilor de până
atunci, şi nu numai". Concluzia exemplului: folosindu-se de braţul legii,
autoritatea a refuzat dreptul la exprimarea opiniei.
Aşa cum un mare cârmuitor, Marc Aureliu, a autorizat persecuţia creştinismului
pentru că reprezenta un pericol moral şi social. Am greşi dacă am presupune că
persecuţia nu omoară niciodată adevărul. „Nu e decât o dovadă de
sentimentalism găunos” observă Mill „dacă adevărul, doar pentru că este adevăr,
ar avea vreo putere pe care eroarea nu o are, de a triumfa asupra temniţei şi a
rugului”. Avantajul adevărului ar fi acela că atunci când o opinie este adevărată,
ea poate fi combătută o data, de două sau de mai multe ori, însă pe parcursul
timpului se vor găsi oameni care să o redescopere, până când o astfel de
redescoperire va nimeri o epocă în care împrejurările o vor ajuta să scape de
persecuţii, răspândindu-se atât de mult, încât să poată rezista împrejurărilor de
suprimare. Persecuţia – istoria a demonstrat-o – e mult prea eficientă. „Ca să nu
vorbim decât de opiniile religioase: Reforma a izbucnit de cel puţin douăzeci de
ori înaintea lui Luther, şi a fost înăbuşită. Arnold de Brescia a fost reduc la tăcere.
La fel, Fra Dolcino, Savonarola, albigenzii, valdensii, lolarzii, huşiţii...În Spania,
Italia, Flandra, Imperiul Austric, protestantismul a fost eradicat; la fel s-ar fi
întamplat paote şi în Anglia dacă regina Maria ar fi trăit sau dacă regina
Elisabeta ar fi murit...Nici o persoană rezonabilă nu se poate îndoi că ţi
creştinismul ar fi putut fi stârpit din Imperiul Roman”[2]. Sigur se poate obiecta că,
tocmai pentru că am greşit în trecut, ar fi o laşitate să nu lovim răul atunci când îl
localizăm în prezent de teamă să nu mai greşim încă o data; Obiecţia mai poate
fi spusă şi astfel: cu certitudine, nu suntem infailibili, dar dacă vrem să
supravieţuim, trebuie să luăm decizii şi să acţionăm fără a avea certitudinea
absolută, bazându-ne doar pe propriile noastre gânduri conştiente.
Judecata este dată omului pentru ca acesta să o folosească. Şi dacă judecata e
folosită greşit ce facem? Asta nu înseamnă că trebuie să recomandăm să nu o
folosim. A interzice ceea ce credem că este periculos nu înseamnă că suntem
scutiţi de greaşeală. Noi trebuie să acţionăm conform propriilor gânduri
conştiente, chiar cu riscul de a greşi. Pentru că dacă nu am acţiona niciodată
conform impulsurilor proprii pentru că pot fi greşite ar însemna ca toate interesele
noastre să rămână nesatisfăcute. Este de opinia indivizilor să-şi formeze opinii
cât mai aproape de adevăr, şi să nu le impună altora decât dacă sunt foarte
siguri că au dreptate. Dar fiind siguri nu fac altceva decât să dea dovadă de
laşitate, pentru că dacă ar recunoaşte că au greşit într-o privinţă, neacţionând
conform opiniilor proprii, nu ar însemna decât să dea înapoi, adică să admită alte
doctrine şi răspândirea lor, doar pentru că alţi oameni, din alte vremuri mai puţin
luminate au spus opinii care azi sunt considerate adevăruri.
Guvernele au fixat taxe, impozite grele, au dus războaie...asta înseamnă că şi
ele au greşi. Ar trebui oare să nu mai existe impozite şi nici războaie? Guvernele
acţionează cât de bine pot, dar totuşi certitudinea absolută nu există, dar pentru
scopurile noastre avem destule garanţii de siguranţă. Putem şi trebuie, pentru a
ne călăuzi conduita, să presupunem că opinia noastră este adevărată(asta
facem şi când îi oprim pe cei răi să pervertească societatea, nu facem nimic
altceva decât: să presupunem). Mill spune: „făcând asta, oamenii merg mult mai
departe cu presupunerile. Este o diferenţă enormă între a presupune că o opinie
este adevărată, pentru că, deşi au existat ocazii, ea nu a fost contestată, şi
afirmarea adevărului ei cu scopul de a nu se permite respingerea ei”[3]. În
momentele în care vrem să-i combatem pe ,,oamenii răi să pervertească
societatea cu vederi false sau pernicioase", trebuie să dăm oamenilor libertatea
de a nega că ceea ce noi numim rău, pernicios sau pervertit este altfel; în caz
contrar, convingerea noastră nu este raţională, ci pur şi simplu dogmatică, ea
neputând fi analizată sau modificată în urma apariţiei unor noi fapte şi idei.
Adevărul depinde de rezultatul cântăririi a două mulţimi de temeiuri ce se
confruntă. Mill a luat drept exemplu la această afirmaţie cazul marelui Cicero.
Acesta se spune că întotdeauna studia pledoaria adversarului său cu aceaşi
ardoare cu care-şi realiza propria pledoarie. Astfel putem spune că cine cunoaşte
numai propriul punct de vedere asupra chestiunii în cauză, cunoaşte puţin lucru,
pentru că dacă el nu ştie temeiurile adverse, nu are cum să prefere una dintre
opinii. Dacă nu stai sa asculţi ambele opinii asupra unei judecăţi, dacă nu te pui
în poziţiile intelectuale ale celor ce gândesc altfel decât tine şi nu ai examinat
argumentele care le-ar putea aduce partea adversă, înseamnă că nu cunoşti cu
adevărat doctrina profesată. Această regulă este foarte importantă pentru
întelegerea reală a chestiunilor morale ale vieţii omului. Mill este atât de convins,
încât nu ezită să declare că, în absenţa unui oponent pentru fiecare adevăr de
seamă, el trebuie neapărat imaginat şi trebuie înzestrat cu cele mai puternice
argumente pe care ar putea să le incove cel care joacă rolul de ,, avocat al
diavolului", astfel încât să ne putem păstra vigoarea intelectuală.
În absenţa dezbaterilor libere, se pierd nu numai temeiurile opiniei ci,
chiar şi sensul acesteia. În locul unei înţelegeri vii şi al unei convingeri puternice,
nu rămân decât câteva vorbe învăţate pe de rost. Astfel, în loc de a fi ca la
început, mereu în alertă, fie pentru a se apăra împotriva oamenilor, fie pentru a-i
căuta pe oameni, aceştia se mulţumesc cu un conformism pasiv şi nici nu aud
argumentele formulate împotriva lor.
Cât de des se-ntâmplă ca omul care suferă datorită unei experienţe dureroase,
unui necaz, sau dezamăgiri neaşteptate, să-şi amintească de vreun proverb pe
care-l ştia de mic, dar al cărui sens dacă l-ar fi trăit mereu cu adevărat aşa cum îl
simte acum , l-ar fi salvat de nenorocire. O altă explicaţie a fenomenului ar fi
acea că oamenilor înclină înspre a înceta să se mai gândească la un lucru atunci
când în legătură cu el numai există nici o îndoială; aceasta este cauza a jumătate
din greşelile pe care noi le facem.
De aici putem prea bine explica, dacă există, preponderenţa de opinii. Ea se
datorează calităţii omului de a-şi îndrepta greşelile. Greşelile se îndreaptă pe
baza discuţiilor şi a experienţei; discuţiile sunt necesare pentru a vedea cum
trebuiesc interpretate experienţele. Întreaga valoare a judecăţii omului depinde
de calitatea de a putea fi îndreptat când greşeşte; de abia atunci putem spune că
judecata lui este demnă de încredere dacă mijloacele pentru îndreptarea ei sunt
mereu la îndemână. Judecata poate ajunge demnă de încredere prin păstrarea
sufletului deschis la criticile aduse opiniei şi conduitei sale. Astfel omul realizează
că singura cale pentru o fiinţă unamă să se poată apropia de cunoaşterea
absolută a unui lucru este să asculte tot ce pot spune asupra lui persoanele cu
cele mai diverse opinii şi să cerceteze toate unghiurile din care acel lucru poate fi
privit; aceasta este şi modalitatea prin care au dobândit înţelepţii înţelepciunea;
este singura cale de a ajunge la înţelepciunea sufletului.
Astfel în momentul în care stai, asculţi păreri, le combaţi cu ale tale şi nu te temi
să le pui în practică, eşti îndreptăţit să spui că aprecierea ta este cea mai bună,
mai bună decât cele care nu a trecut printr-un asemenea proces.(ex.: biserica
romano-catolică ascultă şi ,,avocatul diavolului").
Oare ar putea cineva calcula cât pierde lumea, societatea, în cazul celor
la care însuşirile intelectuale pronunţate se împletesc cu firea timidă şi care nu
îndrăznesc să urmeze nici o linie de gândire curajoasă şi independentă de teamă
ca nu cumva ea să conducă la ceva considerat împotriva credinţei sau imoral??
Nici un om nu poate fi mare gânditor dacă nu recunoşte că, în calitate de
gânditor, prima sa datorie este de a urma drumul propriei sale raţiuni, indiferent
la ce concluzii va ajunge.
Libertatea de gândire este necesară nu în primul rând pentru a creea
mari gânditori. Ba din contră, ea este la fel de indispensabilă pentru a da fiinţelor
omeneşti posibilitatea de a ajunge la dezvoltarea mintală de care sunt capabile.
Dacă nu ne afirmăm libertatea de spirit, nu putem conta pe un nou început al
ideilor şi a tot ceea ce ne înconjoară.
Încă o dată, e foarte posibil ca , fără o totală libertate de discuţie,
adevărul să nu iasă la iveală. Dar acesta este doar o condiţie necesară, nu şi
suficientă, pentru descoperirea lui; s-ar putea ca adevărul, cu toate eforturile
noastre, să rămână îngropat în adâncuri, în timp ce cauzele cele mai nocive
triumfă, cu efecte distructive enorme pentru umanitate.
Într-un mod curajos pentru un utilitarist declarat, Mill observă că ştiinţele
umane(adică sociale) sunt prea confuze şi nesigure pentru a fi calificate adecvat
drept ştiinţe: nu găsim în ele nici legi şi nici generalizări valide, de aceea nu
putem prezice nici predicţii şi nici principii de acţiune. În realitate ceea ce Mill
încercă sa promoveze este diversitatea de opinii ca o valoare în sine. El vorbeşte
de nevoia de ,,a fi corecţi cu toate faţetele adevărului"[6] - o exprimare pe care
nu ar folosi-o un om dacă ar crede ca primii utilitarişti , în adevăruri simplu şi
complete.
Mill credea că omul este o fiinţă spontană, că dispune de o libertate de
alegere, că îşi modelează singur caracterul, că din relaţiile sale cu alţi oameni şi
cu natura ceva nou apare fără încetare,şi că tocmai această noutate este
elementul cel mai carateristic şi cel mai uman în el.
Argumentele următoare sunt încă şi mai firave. El spunea că, dacă nu este
contestat, adevărul riscă să degenereze în dogmă sau prejudecată; oamenii nu-l
vor mai simţi ca pe un adevăr viu; e nevoie se opoziţie pentru a-l ţine în viaţă.
,,Atât predicatorii, cât şi cei ce-i ascultă, adorm în post îndată ce pe câmpul de
luptă nu se mai găseşte nici un inamic"[4] copleşiţi cum sunt de ,,somnul adânc
al opiniei consacrate"[5].
Mill mai dezvăluie, de asemenea, şi cauzele principale care fac ca
diversitatea opiniilor să fie avantajoasă: a). fie una este falsă, iar cealaltă este
adevărată; b). opinia unanim admisă este adevărată, ceea ce face din
confruntarea cu opinia opusă un lucru esenţial pentru a înţelege clară şi trăirea
profundă a ei.; c). doctrinele aflate în confruntare îşi împart adevărul între ele,
opinia nonconformistă fiind necesară pentru a furnizar restul de adevăr.
Legat de ultima cauză, Mill alege un exemplu controversat, şi de
asemenea discutat in zilele noastra prin deja celebra carte a lui Dan Brown,
“Codul lui Da Vinci”. Astfel, Mill spune în felul următor: moralitatea creştină face
se încadrează în a 3-a categorie enumerată mai sus, şi nu dezvăluie cu
exactitate toată faţada adevărului. Spusele lui Isus conţin şi au fost menite să
conţină numai o parte din adevăr; că multe componente esenţiale ale celei mai
înalte moralităţi nu au fost oferite, şi nici nu a existat intenţia de a fi oferite, în
spusele ce ni s-au transmis de către Întemeietorul creştinismului, ele fiind
complet ignorate în sistemul etic edificat pe baza cuvântului lui Isus de către
Biserica Creştină. Datorită acestora, Mill crede că este o mare greşeală să
căutăm în doctrina creştină acel cod complet pentru îndrumarea noastră pe care
povăţuitorul intenţiona să-l statornicească şi să-l transpună-n viaţă, oferindu-l
însă numai parţial; acesta, în opinia lui Mill, nu este altceva decât o teorie îngustă
care tinde să devină practica unui mare rău, sărăcăcind mult conţinutul educaţiei
şi intruirii morale. Astfel, prin încercarea de a forma spiritul şi simţămintele
exclusive pe un calapod religios şi prin înlăturarea normelor laice, care până
acum ceva vreme, coexistau cu etica religioasă şi o completau, rezultatul va fi un
tip uman josnic, servil, supunându-se de bine de rău faţă de ce el socotea a fi
Voinţa Supremă, este incapabil de a se ridica la ideea Binelui Suprem. Sistemul
creştin nu face excepţie de la regulă: atunci când starea în care se află spiritul
uman nu este una de perfecţiune, interesele adevărului cer o diversitate de
opinii. Cu toate aceste păreri ale sale, Mill, nu pretinde că folosirea unei libertăţi
neîngrădite de exprimare a tuturor opiniilor posibile, va pune capăt acestor rele,
izvorâte din dârjeniea cu care împătimiţii cred în doctrinele religioase şi filosofice.
 CONCLUZII

Încercarea de a rezuma în idei mai concise ideile pe care Mill a ştiut

să le afirme, ar fi de prisos, pentru că măiestria autorului a lăsat loc diversităţii
interpretărilor, conform ideii de bază a cărţii, libertatea fiinţei umane de a-şi
exprima opiniile precum de unde şi diversitatea opiniilor.
Eseul ,,Despre libertate” tratează probleme sociale prescise, susţinute
cu exemple extrase din realitatea tulbure a zilelor sale; dar principiile şi
concluziile sale rămân pertinente, în parte pentru că ele decurg din crizele
morale acute care survin în existenţa unui om, apoi dintr-o viaţă petrecută în
apărarea unor cauze concrete şi în adoptarea unor poziţii sincere – şi de aceea
câteodată, periculoase. Mill s-a preocupat astfel, de probleme care l-au afectat în
mod direct, n-a avut nevoie de ochelarii vreunei ortodoxii pentru a privi realitatea.

Idei esenţiale legate de libertatea cuvântului şi a gândirii:

• Din moment ce am fost înzestraţi cu judecată, trebuie neapărat să o
folosim, cu risul chiar de a greşi, pentru că dacă nu o facem putem ori să
rămânem cu toate interesele nesatisfăcute(şi dacă facem acest lucru, zic
eu, la ce bun să mai trăieşti dacă nu faci şi nu afirmi nimic din ceea ce iţi
doreşti şi iţi place?) ori să riscăm să fim luaţi drept răufăcători si pernicioşi
ai lumii în care trăim.
• Certitudinea absolută a unui lucru nu există, dar putem totuşi să ne
apropiem de ea prin presupunerea unui adevăr ca fiind adevărat, nu
numai pentru a ne facilita munca şi pentru că nu vrem noi să gândim altfel,
ci pentru că a rezistat tuturor încercărilor de a-l combate.
• Trebuie întotdeauna să cunoaştem toate faţetele ideii abordate, pentru ca
astfel să putem să ne oprim asupra uneia dintre ele. Dacă adevărul
nostru nu este contestat, adevărul riscă să degenereze în dogmă sau
prejudecată, învăţată pe de rost.
• Omul este o fiinţă spontană, care dispune de o libertate de alegere, care
îşi modelează singur caracterul, care din relaţiile sale cu alţi oameni şi cu
natura apare fără încetare ceva nou, şi tocmai această noutate este
elementul cel mai carateristic şi cel mai uman în el(fiinţa umană). Din
această dorinţă a individului de a fi singurul lui stăpân rezultă înţelesul
pozitiv al libertăţii(libertatea pozitivă).
• Autoritatea nu trebuie să ţină prea din scurt libertatea de exprimare;
trebuie să existe o arie minimală de libertate personală care, sub nici un
motiv, să nu poată fi violată. Dacă oamenii nu sunt lăsaţi să trăiască aşa
cum doresc, ,,într-un mod ce nu-i priveşte decât pe ei”, civilizaţia nu poate
progresa; în lipsa unui comerţ liber de idei, adevărul nu va ieşi la lumină;
nu va mai fi loc pentru spontaneitate, originalitate, pentru energie
intelectuală. Apărarea libertăţii are deci un scop ,,negativ”(libertate
negativă): a îndepărta orice ingerinţe exterioare.
 Bibliografie

John Stuart Mill, “Despre libertate”, editura Humanitas, Bucureşti 1994, traducere
de Adrian-Paul Iliescu, p.24- p.72

[1] John Stuart Mill, “Despre libertate”, editura Humanitas, Bucureşti 1994,
traducere de Adrian-Paul Iliescu, p. 7
[2] p. 40-41
[3] p.29
[4]p. 58
[5] ibidem
[6] p.64