Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
COMENTARII BECK
Codul penal
Comentariu pe articole
I
Codul penal. Comentariu pe articole
BODORONCEA, Georgina
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; Institutul Naţional al Magistraturii; doctorand
în drept al Universităţii Bucureşti.
Activitate: procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; membru în Comisia de
elaborare a proiectului Legii de punere în aplicare a noului Cod penal; formator INM.
CIOCLEI, Valerian
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; diplomă de studii aprofundate în specializarea
Drept penal - Ştiinţe criminale, ca bursier al guvernului francez (Montpellier I); doctor în drept al
Universităţii Bucureşti, precum şi al Universităţii Montpellier I – Franţa.
Activitate: profesor universitar la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti; membru în Comisia
pentru elaborarea Proiectului noului Cod penal; avocat.
KUGLAY, Irina
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; doctor în drept; studii postdoctorale.
Activitate: judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; conferenţiar universitar la Facultatea de Drept,
Universitatea din Bucureşti.
MANEA, Teodor
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; Institutul Naţional al Magistraturii; doctorand
în drept al Universităţii Bucureşti.
Activitate: procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; asistent universitar la
Facultatea de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti.
NEDELCU, Iuliana
VASILE, Francisca-Maria
II
Cuprins
Codul penal
Comentariu pe articole
Georgina Bodoroncea
Valerian Cioclei
Irina Kuglay
Lavinia Valeria Lefterache
Teodor Manea
Iuliana Nedelcu
Francisca-Maria Vasile
III
Art. 1 Codul penal. Comentariu pe articole
Contribuţia autorilor:
Georgina Bodoroncea – art. 32-45, 266-309, 329-333, 342-351
Valerian Cioclei – art. 188-227, 394-403
Valerian Cioclei şi Lavinia Valeria Lefterache – art. 352-359
Irina Kuglay – art. 46-52, 228-256, 360-366
Lavinia Valeria Lefterache – art. 1-14, 53-106, 135-151, 172-187
Iuliana Nedelcu – art. 15-31, 152-171, 310-328, 367-384, 438-446
Teodor Manea – art. 334-341, 385-393, 404-412
Francisca Maria Vasile – art. 107-134, 257-265, 413-437
Editura C.H. Beck este acreditată CNATDCU şi este considerată editură cu prestigiu
recunoscut.
Codul penal. Comentariu pe articole
Copyright © 2014 – Editura C.H. Beck
Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii C.H. Beck.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.
IV
Cuprins Art. 1
Cuprins
Prefață .......................................................................................................................IX
Abrevieri .......................................................................................................................XI
Art. Pag.
V
Codul penal. Comentariu pe articole
Art. Pag.
Titlul IV. Măsurile de siguranţă.....................................................107-112 ............. 243
Capitolul I. Dispoziţii generale ......................................................107-108 ............. 244
Capitolul II. Regimul măsurilor de siguranţă ................................109-1121 ............. 247
Titlul VII. Cauzele care înlătură răspunderea penală .................152-159 ............. 313
Titlul IX. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării .........165-171 ............. 353
VI
Cuprins
Art. Pag.
Capitolul II. Tâlhăria şi pirateria .......................................................233-237 ............. 491
Capitolul III. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii ......................................................................................238-248 ............. 501
Capitolul IV. Fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice .......................................................249-252 ............. 539
Capitolul V. Distrugerea şi tulburarea de posesie...........................253-256 ............. 546
Titlul III. Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat .....257-265 ............. 555
Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii ........................................257-261 ............. 555
Capitolul II. Infracţiuni privind frontiera de stat ............................262-265 ............. 562
VII
Codul penal. Comentariu pe articole
Art. Pag.
VIII
Abrevieri
Prefaţă
Lucrarea îşi propune o explicare aprofundată a textelor noului Cod penal, o adnotare
selectivă cu exemple jurisprudenţiale, precum şi o prezentare aplicată a fiecărei instituţii
de drept substanţial. Structura lucrării a fost concepută astfel încât aceasta să reprezinte
un comentariu unitar, pertinent şi actual asupra legii penale în vigoare. Explicaţiile
semnalează aspectele de continuitate, dar se concentrează asupra textelor modificate
sau nou introduse, marcând, în primul rând, originea şi raţiunea acestora. Punctual, sunt
semnalate deficienţele unor texte sau problemele de interpretare pe care acestea le ridică
şi se propun soluţii. Problemele ridicate de aplicarea în timp a legii penale sunt şi ele
avute în vedere. Adnotările reflectă măsura în care soluţiile privind probleme importante,
de regulă controversate, din practica judiciară, îşi menţin sau nu actualitatea. Această
componentă este în mod voit redusă la aspectele esenţiale, deoarece trebuie să permită
dezvoltarea lucrării în ediţiile viitoare prin adăugarea jurisprudenţei semnificative.
Intrarea în vigoare a noului Cod penal a scos deja la iveală, în practică, unele dificultăţi
de interpretare, atât în privinţa noilor texte, cât şi în privinţa relaţiilor dintre noua şi
vechea reglementare, în special cu privire la aplicarea legii penale în timp. Lucrarea aduce
explicaţiile teoretice necesare şi propune soluţii practice pentru rezolvarea problemelor
deja semnalate, dar, în acelaşi timp, identifică alte potenţiale controverse încercând să
anticipeze răspunsurile potrivite.
Comentariul are avantajul de a putea evalua un prim impact concret al aplicării
noilor reglementări, prezentând, într-un mod elaborat, „întâlnirea” dintre vechiul şi noul
Cod penal, astfel încât fiecare text beneficiază de o analiză din perspectivă teoretică şi
jurisprudenţială.
Trecerea de la un sistem de norme la altul este un proces dificil, în care problemele
de interpretare şi aplicare a legii sunt inerente. În acest context, lucrarea îşi propune să
răspundă multora dintre situaţiile controversate apărute în perioada scursă de la intrarea
în vigoare a noului Cod penal, realizând nu numai o trecere în revistă a unor astfel de
probleme, ci şi, mai ales, o sistematizare a lor, oferind explicaţii şi propunând soluţii în
ideea facilitării interpretării şi aplicării unitare a legii.
Lucrarea este destinată în primul rând specialiştilor ce activează în domeniul dreptului
penal: judecători, procurori, avocaţi, consilieri de probaţiune, poliţişti etc., însă poate fi
utilă şi pentru studenţi sau absolvenţi ai facultăţilor de drept, interesaţi de o abordare
aprofundată a domeniului penal, în vederea pregătirii examenelor de parcurs universitar
sau de accedere în profesiile juridice.
Autorii
IX
Abrevieri
Abrevieri
I. Abrevieri uzuale
alin. – alineat(ul)
A.N.P.C. – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
apud – citat după
art. – articol(ul)
B.J. – Buletinul jurisprudenţei
B.J. – C.P.J. – Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară
B.N.R. – Banca Naţională a României
B.Of. – Buletinul Oficial al României
cf. – (lat.) confer (compară cu)
C.A. – Curtea de Apel
CAAS – Convention d’application de l’Accord de Schengen
Cas. – Curtea de Casaţie şi Justiţie a României
C.civ. – Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată, în vigoare de la
1 octombrie 2011)
C.civ. din 1864 – Codul civil din 1864 (în prezent abrogat)
C.pen. – Codul penal (Legea nr. 286/2009, în vigoare de la
1 februarie 2014)
C.pen. din 1968 – Codul penal din 1968 (în prezent abrogat)
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată,
în vigoare de la 15 februarie 2013)
C.proc.civ. din 1865 – Codul de procedură civilă din 1865 (în prezent abrogat)
C.proc.pen. – Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, în vigoare
de la 1 februarie 2014)
C.proc.pen. din 1968 – Codul de procedură penală din 1968 (în prezent abrogat)
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
C.silvic – Codul silvic (Legea nr. 46/2008)
C.vamal – Codul vamal (Legea nr. 86/2006)
C.D. – Culegere de decizii
CE – Comunitatea Europeană
Convenţia – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale
CEDH – Cour Européenne de Droits de l’Homme
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
C.J.U.E. – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C.P.I. – Curtea Penală Internaţională
C.P.J. – Culegere de practică judiciară
C.P.J.P. – Culegere de practică judiciară în materie penală
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
XI
Codul penal. Comentariu pe articole
XII
Abrevieri
XIII
Codul penal. Comentariu pe articole
XIV
Abrevieri
XV
Lavinia Valeria Lefterache
Principii generale Art. 1
Partea Generală
Titlul I
Legea penală și limitele ei
de aplicare
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; T. Toader
şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Udroiu,
V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă. Observaţii. Ghid
de aplicare. Legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu,
Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; C. Voicu,
A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Principii generale
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual din art. 1 reglementează principiul legalităţii 1
incriminării prevăzut în art. 2 C.pen. din 1968 (legalitatea incriminării) şi art. 11 C.pen.
din 1968 (neretroactivitatea legii penale).
2. Principiul legalităţii. Acest principiu constituie baza sistemului juridic, impunând 2
atât ca legea să fie respectată de cei cărora le este destinată, dar şi ca actele autorităţilor să
fie autorizate de lege. În materie penală principiul presupune ca niciun comportament să nu
fie incriminat şi nicio pedeapsă să nu fie stabilită sau aplicată în lipsa unei legi în vigoare la
data actului de conduită. În consecinţă, orice ingerinţă în drepturile individuale trebuie să
decurgă dintr-o lege, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu
scopul urmărit. Limitarea oricărui drept fundamental (de exemplu, dreptul la libertate, ca
urmare a aplicării unei sancţiuni privative ori restrictive de liberate, drepturile patrimoniale,
ca urmare a aplicării unei măsuri de siguranţă) poate fi dispusă doar în baza unei legi.
Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puţin a 3
unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 din
sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza
lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste
contradicţii de jurisprudenţă” (CEDO, Beian c. România, §37, M.Of. nr. 616 din 21 august
2008).
17 În cazul infracţiunilor care presupun o desfăşurare în timp, securitatea raporturilor
juridice impune ca actele ce compun acea infracţiune şi antrenează răspunderea penală
să fie stabilite în mod clar în actul de acuzare. La rândul său, decizia pronunţată de către
instanţă trebuie să stabilească în mod clar că faptele pentru care acuzatul este condamnat
sunt cele pentru care s-a efectuat urmărirea penală (CEDO, Zeyrek c. Turcia, §33; Rohlena
c. Cehia, §32). Instanţa trebuie să stabilească, în funcţie de structura fiecărei infracţiuni,
data la care, în raport de elementele constitutive, fapta are caracter penal şi atrage o
sancţiune. Convenţia nu interzice acest tip de interpretare jurisprudenţială atunci când
consecinţele sunt prevăzute în mod rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii (CEDO,
Previti c. Italia, §283; Rohlena c. Cehia, §34).
18 Legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărân-
du-se previzibilitatea (CEDO, S.W. c. Marea Britanie; Cantoni c. Franţa). În acest sens, nu
poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite
cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în
materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele
speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
19 Un viciu de redactare poate afecta garanţiile constituţionale privind dreptul la un
proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi în care se
include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile
în care (…) judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai
multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil
(D.C.C. nr. 573/2011 cu privire la art. 741 C.pen. din 1968, M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011).
20 În considerarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta
o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele
categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc
prin forţa lucrurilor de formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate
excesivă şi pentru a se putea adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea
acestor texte depind de practică.
21 Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce
ar putea rămâne în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia
practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii
şi rezonabil de previzibil (CEDO, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, §36-37,
M.Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
22 7. Rolul interpretării. Interpretarea legilor nu reprezintă un proces rigid. Cel care
interpretează legea dispune de o marjă de apreciere care îi permite să adopte unul sau altul
dintre sensurile actului normativ şi să îşi aleagă argumentele pentru susţinerea punctului
de vedere. Astfel participă la crearea dreptului. Libertatea interpretării este însă limitată,
trebuind să se integreze în ordinea juridică şi să ţină seama de acquis-ul de doctrină şi
jurisprudenţă în domeniul interpretării. Jurisprudenţa însăşi trebuie să fie, de asemenea,
previzibilă. Interdicţia aplicării legii prin analogie pentru instanţele de judecată este
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal actual dezvoltă principiile
reglementate de art. 2 şi art. 11 C.pen. din 1968. Spre deosebire de predecesorul său,
atunci când se referă la legalitatea sancţiunilor, Codul actual face referire expresă atât la
pedepsele aplicabile, cât şi la măsurile educative, respectiv măsurile de siguranţă.
2 Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.
3 Totodată, conform art. 11 din aceeaşi lege, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda
care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior
intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale
mai favorabile.
4 2. Noţiunea de lege. Chiar dacă noţiunea de lege nu a avut întotdeauna acelaşi înţeles
(a se vedea pct. 4 de la comentariul art. 1), conceptul a inclus actele autorităţilor (legiuitoare
şi judecătorească) prin care este reglementată într-o manieră generală şi obligatorie
conduita cetăţenilor.
5 3. Principiul legalităţii sancţiunilor. Categorii de sancţiuni. Legea penală regle-
mentează ca sancţiuni pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
6 3.1. Stabilirea şi aplicarea sancţiunii. Atât stabilirea sancţiunii (pentru fiecare infrac-
ţiune în parte), cât şi aplicarea sancţiunii (în cazul unei pluralităţi de infracţiuni) trebuie să
fie concordante cu principiul legalităţii.
7 3.2. Limite generale. Principiul legalităţii sancţiunilor reglementează explicit inter-
dicţia de a stabili şi aplica o pedeapsă în afara limitelor generale cu consecinţe atât în
ceea ce priveşte sancţiunea stabilită în cazul fiecărei infracţiuni în parte, cât şi asupra
sancţiunilor aplicate în cazul pluralităţii de infracţiuni. Legea prevede, în cazul concursului
de infracţiuni şi recidivei, o situaţie specială de înlocuire a pedepsei închisorii aplicate
conform regulilor pluralităţii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Atunci când prin pedeapsa
rezultantă s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii,
iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În
toate celelalte cazuri în care s-ar depăşi, ca urmare a regulilor de la concurs, maximul
general, pedeapsa aplicată se va reduce la acest maximum (a se vedea şi comentariul de
la art. 39 C.pen.).
Capitolul II
Aplicarea legii penale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul este identic cu cel din Codul penal anterior, astfel
încât jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea textului de lege din art. 10 C.pen. din 1968 îşi
produce efectele.
2 2. Data săvârşirii faptei. Data săvârşirii infracţiunii este data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii. Ca o excepţie de această regulă, Codul prevede (art. 154) ca dată a infrac-
ţiunii: a) în cazul infracţiunilor continue – data încetării acţiunii sau inacţiunii; b) în
cazul infracţiunilor continuate – data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni; c) în cazul
infracţiunilor de obicei – data săvârşirii ultimului act.
3 3. Intrarea în vigoare a legii. Intrarea în vigoare a legii şi perioada de activitate sunt
reglementate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative (art. 12, art. 58-68);
- legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice,
începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24:00 a celei
de-a treia zi de la publicare;
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă
să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară;
- actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cu excepţia legilor
şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca
intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative
trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.
4 După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni
diferite evenimente legislative cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea,
suspendarea sau altele asemenea. De asemenea, actele normative de importanţă şi
complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea
emitentă şi în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse
să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia conţinutul art. 12 alin. (1)
C.pen. din 1968, astfel încât jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea textului de lege anterior
este în continuare actuală.
2 Articolul din Codul penal actual este explicat în Legea de punere în aplicare a Codului
penal, Legea nr. 187/2012: dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezin-
criminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul
legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii. Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care
fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire
(art. 3); ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni
prevăzute de Codul penal din 1968 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile
prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de
legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive (art. 7).
3 2. Abrogarea. Conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, abrogarea unei dispoziţii
sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de
abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile
din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin
lege de către Parlament.
4 3. Dezincriminarea. Abrogarea unei norme nu presupune şi dezincriminarea faptei
descrise de respectivul text de lege. Dezincriminarea există atunci când, odată cu abrogarea
normei, incriminarea nu se mai regăseşte în alte texte de lege.
5 3.1. Distincţia dintre dezincriminare şi abrogare. Pentru constatarea dezincriminării
nu are relevanţă dispariţia denumirii sub care a fost incriminată fapta sau abrogarea normei.
De exemplu, deşi primirea de foloase necuvenite incriminată în art. 256 C.pen. din 1968
nu mai este prevăzută distinct în Codul penal actual, fapta este incriminată în art. 289
C.pen. ca luare de mită. În mod similar abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
(art. 246 C.pen. din 1968), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.pen.
13 e) art. 328 C.pen. din 1968 – Prostituţia. Fapta a fost dezincriminată. Conform
art. 2 pct. 3 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme
de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, constituie contravenţie atra-
gerea de persoane, sub orice formă, săvârşită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte
locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obţine foloase
materiale, precum şi îndemnul sau determinarea, în acelaşi scop, a unei persoane la
săvârşirea unor astfel de fapte;
14 f) art. 348 C.pen. din 1968 – Sustragerea de la serviciul militar. Fapta a fost dezincri-
minată, fiind menţinută săvârşirea faptei în timp de război sau pe durata stării de asediu,
în art. 432 C.pen.
15 5. Dezincriminarea unor fapte prevăzute ca infracţiuni în legi speciale. Respectarea
principiului minimei intervenţii care guvernează legislaţia penală a oricărui stat de drept
impune recurgerea la mecanismul penal de protecţie doar în situaţiile în care protecţia
oferită de reglementările altor ramuri de drept (în speţă, de drept contravenţional) este
insuficientă. Cu titlu exemplificativ menţionăm:
a) faptele prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului (publicată în
M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934, cu modificările şi completările ulterioare) au fost trecute în
sfera contravenţiilor;
b) art. 36 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii
şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau
instituţiilor publice (publicată în B.Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările
ulterioare), în considerarea gradului de pericol social redus pe care îl prezintă fapta;
c) art. 11 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 61/1991 şi art. 93 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 107/1996
au fost trecute în rândul contravenţiilor, iar fapta prevăzută în art. 31 din O.U.G. nr. 1/1999
privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (publicată în M.Of. nr. 22 din
21 ianuarie 1999, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 453/2004) a fost
dezincriminată;
16 d) art. 1397 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (publicată
în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare), o astfel de
incriminare fiind în vădită contradicţie cu principiul dreptului la tăcere;
e) fapta prevăzută la art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe (publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi
completările ulterioare) a fost contravenţionalizată, practica arătând că, datorită pericolului
social redus pe care îl prezintă, încadrarea ei ca o contravenţie este suficientă. În acest
sens, a fost introdusă o nouă lit. f) în cuprinsul art. 1392 din lege, text ce reglementează
doar contravenţii;
17 f) art. 10 alin. (1) din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor
încadrate în muncă incrimina stabilirea repetată a unui salariu sub salariul minim brut pe
ţară garantat în plată, faptă acoperită de contravenţia prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea
nr. 53/2003 – Codul muncii şi art. 5 din H.G. nr. 1051/2008 pentru stabilirea salariului
de bază minim brut pe ţară garantat în plată, sancţiunile acolo prevăzute fiind suficiente
pentru asigurarea unei reacţii eficiente şi rapide împotriva acestui gen de fapte;
g) introducerea contravenţiei de la art. 53 lit. c) din Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea
prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii
armelor chimice şi distrugerea acestora (republicată în M.Of. nr. 116 din 10 februarie
12 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 4
2004, cu modificările şi completările ulterioare), întrucât lipsa de previzibilitate a normei
prevăzute de art. 58 alin. (3) făcea inoportună sancţionarea ei ca infracţiune;
h) fapta prevăzută la art. 55 alin. (1) teza I din Legea nr. 3/2000 privind organizarea 18
şi desfăşurarea referendumului (M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000), cu modificările şi
completările ulterioare) a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă
o nouă literă f) în cuprinsul art. 49 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este regle-
mentată contravenţional în toată legislaţia electorală;
i) art. 111 din Legea nr. 76/2002, care incrimina simpla neexecutare a unei obligaţii 19
fiscale, faptă ce nu poate constitui prin ea însăşi infracţiune, ea fiind supusă regimului
sancţionator prevăzut de legislaţia fiscală;
j) art. 110 alin. (1) teza I din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale (republicată în M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările
ulterioare) a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă
ţ) în cuprinsul art. 103 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată
contravenţional în toată legislaţia electorală;
k) fapta preşedintelui consiliului de administraţie ori a directorului unei organizaţii sau
federaţii de a nu depune la Oficiul de reglementare situaţia veniturilor anuale şi situaţiile
financiare auditate, prevăzută de art. 82 lit. b) din Legea nr. 138/2004, nu justifică o sanc-
ţiune penală, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale fiind suficientă;
l) art. 36 alin. (3) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice
şi a campaniilor electorale (republicată în M.Of. nr. 510 din 22 iulie 2010, cu modificările
şi completările ulterioare), incriminarea fiind mult prea largă, iar pericolul social al faptei
nu sugerează necesitatea intervenţiei dreptului penal;
m) art. 5 din O.U.G. nr. 28/2009 privind reglementarea unor măsuri de protecţie socială
referitor la folosirea neautorizată a sintagmei „comitet sectorial” trebuie abrogat, fapta nefiind
de natură a produce urmări care să impună o intervenţie prin mijloace penale (Expunerea de
motive a Legii nr. 187/2012, http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf).
6. Lipsa dezincriminării. Art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 C.pen. din 1968. 20
Faptele prevăzute de art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 C.pen., nefiind
dezincriminate (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 12/HP/2014). Legătura dintre dispoziţiile art. 323 şi art. 167 C.pen.
din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale
nr. 1132 din 23 septembrie 2010 (M.Of. nr. 753 din 11 noiembrie 2010), în considerentele
căreia se reţine că „dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare
prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care
nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...] Or, aşa cum se
poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că
infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor de lege în care sunt incriminate”.
În condiţiile actualei reglementări, care a mărit în mod evident sfera de aplicare a normei
de incriminare, având în vedere şi consideraţiile făcute anterior în analiza infracţiunilor
art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, distincţia dintre art. 7 din Legea
nr. 39/2003 şi acestea fiind dată chiar de elementele la care legiuitorul a înţeles să renunţe
Lavinia Valeria Lefterache 13
Art. 5 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea defini vă a cauzei
(1) În cazul în care de la săvârșirea infracţiunii până la judecarea defini vă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică și actelor norma ve ori prevederilor din acestea
declarate necons tuţionale, precum și ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu
modificări sau completări ori respinse, dacă în mpul când acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Este reluat principiul descris de art. 13
C.pen. din 1968 şi sunt aduse clarificări în ceea ce priveşte situaţiile generate de declararea
ca neconstituţionale a unor texte de lege care şi-au produs efectele mai favorabile faptelor
comise anterior deciziei Curţii (a se vedea cazul art. 741 C.pen. din 1968 care a continuat
să fie aplicat faptelor comise anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai
2011, publicată în M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011) sau comise între data ordonanţei de
urgenţă şi până la intrarea în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă.
2 Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal precizează expres soluţia
de urmat în cazuri speciale:
- norme incomplete (art. 5)
favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul
pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea,
influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă,
recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere
atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare
la pedeapsă. (...) Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru
care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie
(NB, Codul actual prevede asemenea dispoziţii tranzitorii). Acest fapt nu este însă de
natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în
art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2)
din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate
fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi
cunoscute de destinatarii lor” [D.C.C. nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) din Codul de procedură penală];
10 d) deciziile din 2014 vorbesc despre legea mai favorabilă cu referire la o instituţie
(cea referitoare la confiscarea extinsă) şi cu referire la aplicarea globală (cea referitoare la
concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată şi prescripţia răspunderii penale): „Curtea
constată că sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor
la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele
de drept penal material (substanţial) şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt
de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată)
în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală
persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate
pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Prin lege penală
se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis,
adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic,
în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria
normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin
care se aplică normele dreptului substanţial. Analizând conţinutul întregii reglementări
referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii
penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii (...). În concluzie, Curtea
constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică
aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Aceasta
nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiţiei, nu
este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situaţia în care urmează
a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată” [D.C.C.
nr. 78/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi
art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a
dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1968].
11 3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. a) În aplicarea art. 5 C.pen., sta-
bileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia
pedepsei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 2/HP/2014). Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C.pen. trebuie
16 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
interpretate inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală
mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie
2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 21/HP/2014).
b) Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen. nu
sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 4/HP/2014).
c) În aplicarea art. 5 C.pen. se are în vedere aplicarea globală a legii penale mai favora- 12
bile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea
şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare
ale infracţiunii în formă continuată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, Decizia nr. 5/HP/2014).
d) Respinge ca inadmisibilă sesizarea pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă, în 13
sensul de a stabili dacă în aplicarea art. 5, determinarea legii penale mai favorabile se
face prin alegerea uneia dintre legile succesive ce se va aplica global întregului litigiu
penal, în raport de anumite criterii (cum ar fi limite de pedeapsă, tratament penal
aplicabil pluralităţii de infracţiuni, prescripţie etc.) ori prin alegerea pentru fiecare
aşa-numită instituţie juridică autonomă a dispoziţiei penale mai favorabile dintre legile
penale succesive (de exemplu, pentru infracţiunea tip dispoziţia penală mai favorabilă,
pentru tratamentul aplicat pluralităţii de infracţiuni, dispoziţia mai favorabilă etc.), iar în
măsura în care se stabileşte că legea penală mai favorabilă este evaluată folosind criteriul
instituţiilor juridice autonome, dacă reprezintă instituţii de drept penal autonome în raport
de infracţiunea tip forma continuată a infracţiunii, concursul de infracţiuni, prescripţia
şi prescripţia specială (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 9/HP/2014).
e) Stabileşte că în aplicarea art. 5 C.pen., circumstanţele atenuante se apreciază global
în raport de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce
aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante,
circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate
distinct faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situ- 14
aţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 418 C.proc.pen., atunci când, în concret,
pentru aceeaşi faptă se stabileşte o sancţiune mai puţin severă (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
4. Controverse decurgând din rezolvarea divergentă a problemei de drept atât în 15
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi
a) Curtea Constituţională susţine două concepţii de aplicare a legii penale mai favorabile: în
cadrul instituţiilor autonome (D.C.C. nr. 214/1997), respectiv global (D.C.C. nr. 265/2014);
b) Înalta Curte a stabilit un mecanism de aplicare a legii penale mai favorabile în
cadrul instituţiilor autonome concordant cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 217/1997.
Cronologic, Decizia Înaltei Curţi nr. 2/HP din 14 aprilie 2014 pronunţată în mecanismul
de unificare a practicii judiciare, hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de
drept (prin care s-a stabilit că mecanismul de aplicare a legii mai favorabile se raportează
Lavinia Valeria Lefterache 17
Art. 5 Legea penală şi limitele ei de aplicare
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arată: „Conţinutul normei juridice, în
interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate,
asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii
(…). În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de
lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces
care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea
statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate”
(D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014, pct. 53). (…)
25 În jurisprudenţa CEDO, s-a pus problema interpretării noţiunii de lege, în sensul
autonom de izvor al unei reguli de conduită, generală şi obligatorie.
26 Verificând condiţiile în care jurisprudenţa ar putea genera o normă de drept, CEDO
a statuat că, în măsura în care practica judecătorească este constantă şi cunoscută, ea are
această aptitudine, regulile desprinse din aceasta având caracter accesibil şi previzibil,
întocmai ca şi norma cuprinsă în „lege”, în sensul formal al acestei din urmă noţiuni.
27 Pronunţate iniţial în legătură cu sistemele de Common law, aceleaşi considerente au
fost apoi explicit transpuse şi în ceea ce priveşte sistemele de drept romano-germanic;
cu titlu de exemplu: „În acest scop, Curtea aminteşte că a înţeles întotdeauna termenul
«lege» în accepţia sa «materială» şi nu «formală». (…) Reclamanţii nu pretind ca termenii
«prevăzută de lege» să ceară un asemenea text în toate cazurile. Ei invocă numai faptul
că tribunalele interne nu au făcut aplicarea jurisprudenţei constante privind modalităţile
de constituire a dreptului (…), ceea ce afectează direct principiul siguranţei juridice (…).
Reiese în mod evident că ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor nu are
bază în dreptul intern” (CEDO, Bock şi Palade c. România, 15 februarie 2007, §61-63).
28 Rezultă că, în sensul autonom al Convenţiei, noţiunea de lege include şi jurisprudenţa,
în măsura în care aceasta este cunoscută (publicată) şi constantă, ca atare aptă, pe de o
parte, să reclame anume conduite din partea destinatarilor legii şi, pe de altă parte, să
legitimeze aşteptarea acestora ca în toate cazurile similare autoritatea să aibă acelaşi
(previzibil) comportament.
29 Dacă atare trăsături fac ca practica judecătorească „de caz” să fie asimilată, în sens
convenţional, legii, atunci cu atât mai mult trebuie recunoscută aceeaşi valoare unui act
jurisprudenţial căruia caracterul general obligatoriu îi este conferit chiar prin lege.
Revenind la problema de drept supusă în cauză dezlegării, constatăm că interpretările
succesive date art. 5 C.pen., întrucât au făcut ele însele obiectul unor acte cu putere de
lege, sunt supuse exigenţelor decurgând din principiul legii penale mai favorabile.
30 Astfel, au putere de lege:
- pe de o parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia
nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei supreme priveşte:
• stabilirea legii penale mai favorabile prin raportare la instituţiile de drept substanţial
autonome; aceasta constituie premisa, fundamentul rezolvării date de instanţa supremă
problemei de drept privind prescripţia răspunderii penale;
• caracterul autonom al instituţiei răspunderii penale în raport cu cea a pedepsei;
- pe de altă parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia
nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei
de contencios constituţional priveşte:
20 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
• aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea dispoziţiilor
unei singure legi cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente.
(…) după publicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, efectele deciziei
Înaltei Curţi îşi încetează, pentru viitor, efectele, ea devenind inaplicabilă faptelor comise
după acest moment.
În ceea ce priveşte însă faptele anterior comise, interpretarea dată prin decizia instanţei
supreme are caracter de lege mai favorabilă, ea urmând a fi aplicată, în considerarea acestui
caracter, situaţiilor care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.
Aceeaşi este soluţia chiar şi în măsura în care interpretarea dată prin decizia instanţei 31
supreme este considerată neconstituţională ori în situaţia în care, aşa cum „recomandă” Curtea
Constituţională, ea ar face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate: rămâne aplicabilă,
ca fiind cea mai favorabilă din cadrul acestei succesiuni de norme, pentru aceleaşi raţiuni care
stau şi la baza art. 5 alin. (2) C.pen., text care consfinţeşte, de altfel, o jurisprudenţă constantă
în sensul că un act declarat neconstituţional continuă să se aplice, dacă este mai favorabil,
situaţiilor născute sau aflate la un moment dat sub imperiul lui (de exemplu, practica instanţelor
privind aplicarea art. 741 C.pen. din 1968, declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573 din
3 mai 2011, publicată în M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011). Pentru identitate de raţiune, regula
se va aplica oricăror acte cu putere de lege, prin urmare şi hotărârilor prealabile” [Concluzii
formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza nr. 7/1/2014/
HP/P a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de
drept referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii (sesizarea a
fost însă respinsă ca inadmisibilă), http://www.mpublic.ro/concluzii_hp/2014/c10.pdf].
6. Instituţii autonome. Instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de apli- 32
care funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă
sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. În consecinţă,
o instituţie este autonomă în raport de alta atunci când efectele lor nu sunt generate de
acelaşi tip de fapt juridic.
Existenţa instituţiilor autonome este recunoscută de Curtea Constituţională în aplicarea
Codului penal din 1968 (D.C.C. nr. 214/1997) şi negată în aplicarea actualului Cod penal
(D.C.C. nr. 265/2014).
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului din
1968 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
- efectele depind de o pluralitate de infracţiuni şi nu de unitatea infracţională: recidivă,
concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;
- efectele se produc deopotrivă atât în cazul unităţii cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni:
suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii,
minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret al faptei prevăzute de legea
penală;
- efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea
extinsă;
- efectele se produc şi în cazul în care nu aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă.
7. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către legiuitor, 33
incidentă în situaţii tranzitorii. Unele dintre exemplele următoare (comentariile art. 6
şi art. 7) se referă la aplicarea legii cazurilor definitiv judecate. Au fost citate ca exemple
de lege penală mai favorabilă în cazul situaţiilor tranzitorii pentru identitate de raţiune
(legiuitorul a comparat două legi şi a stabilit care dintre acestea este mai favorabilă. Efec-
tele se produc cu atât mai mult în situaţii tranzitorii, pentru care criteriile de evaluare a
legii mai favorabile sunt mai diverse):
a) art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul
infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere
pentru determinarea legii penale mai favorabile (art. 13 LPACP);
b) în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotă-
rârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a
fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa comple-
mentară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior
intrării în vigoare a acestuia (art. 12 LPACP);
c) regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei inclusiv sub aspectul revocării
sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968 (art. 15 LPACP).
34 8. Exemple de lege penală mai favorabilă incidentă în situaţii tranzitorii, cu privire
la minori, stabilită ca atare de către legiuitor (a se vedea şi comentariul introductiv de
la pct. 7). a) În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită
în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului
penal din 1968, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de
libertate prevăzută de Codul penal (art. 17 LPACP).
35 b) Măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din
1968 se execută potrivit dispoziţiilor acestuia. Dacă măsura se revocă după intrarea în
vigoare a Codului penal din altă cauză decât comiterea unei infracţiuni, libertatea supra-
vegheată se înlocuieşte cu internarea într-un centru educativ pe o perioadă de un an. În
cazul revocării libertăţii supravegheate dată fiind săvârşirea unei noi infracţiuni, instanţa
va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură educativă privativă
de libertate prevăzută de Codul penal (art. 18 LPACP).
36 c) Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru
infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de
recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. Infracţiunile comise în timpul minorităţii,
pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei
sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior
condamnării definitive.
37 d) Măsura educativă a internării într-un centru educativ este mai favorabilă faţă de
măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal
din 1968, dacă se dispune pe aceeaşi perioadă (mutatis mutandis, art. 19 LPACP).
38 e) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână este mai favorabilă decât
pedeapsa amenzii (mutatis mutandis, art. 20 LPACP).
39 f) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie este mai favorabilă decât
pedeapsa închisorii cu o durată egală.
40 g) Internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani este mai favorabilă
decât pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani (mutatis mutandis, art. 21 LPACP).
41 h) Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1968
pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a
22 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
Codului penal. În cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea
prevăzute de codul anterior se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni,
pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ
pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani. În acest caz,
pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu măsura educativă a
consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.
9. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către jurisprudenţă, 42
incidentă în situaţii tranzitorii. a) Calculul termenului de prescripţie specială se calculează
până la 20 mai 2014, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 în
Monitorul Oficial, conform deciziei I.C.C.J. nr. 2/HP/2014 care reglementează prescripţia
răspunderii penale ca o instituţie autonomă în raport de incriminare şi sancţiune (I.C.C.J.,
Secţia penală, dosar nr. 493/36/2013, decizia din 3 iulie 2014). Ulterior, la 6.10.2014,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că
inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este aplica-
bilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost
încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 21/HP/2014).
b) Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind înca- 43
drarea juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu
de reţinut conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi
reţinute circumstanţele atenuante dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de
cealaltă lege (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
c) Nu este posibil ca o pluralitate de infracţiuni să fie calificată drept pluralitate 44
intermediară potrivit legii noi, potrivit legii vechi constituind recidivă, dar să i se aplice
tratamentul prevăzut pentru aceasta de legea veche.
d) Regula că legea dispune numai pentru viitor admite ca unică excepţie legea penală 45
mai favorabilă. Aceste reguli referitoare la succesiunea legilor penale privesc atât legea în
ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării
condiţionate. Situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte dacă de la data
săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict, şi până la încetarea
sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate,
iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una
sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este totdeauna legea cea mai favorabilă [D.C.C.
nr. 214/1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1)
din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal].
e) În legătură cu (…) încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, 46
Curtea reţine că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau
contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare” (D.C.C. nr. 932/2006).
f) „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum 47
ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud
sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele
privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii
Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea defini vă a cauzei
(1) Când după rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare și până la executarea
completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai
ușoară, sancţiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă și
până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa
închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut
pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată
se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau
în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educa ve neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul și limitele prevăzute de
aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare
și măsurile de siguranţă neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare
sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul și limitele prevăzute de legea
nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse defini v aplicate, se ţine seama,
în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă
sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6).
Lavinia Valeria Lefterache 25
Art. 6 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul renunţă la aplicarea facultativă a
legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte faptele definitiv judecate pe considerente ce
ţin de neconstituţionalitatea unui text de lege care derogă de la retroactivitatea obligatorie
a legii penale noi mai favorabile.
2 Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub impe-
riul Codului penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal,
nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP). Dispoziţiile se
aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, pentru fapte incriminate de actele normative
prevăzute în titlul II al acestei legi (art. 8 LPACP).
3 2. Criterii de apreciere a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv jude-
cate. Criteriile de apreciere a legii mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate sunt:
a) sancţiunea stabilită conform legii vechi se compară cu sancţiunea prevăzută de
legea nouă;
b) pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub
imperiul Codului penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul
penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP);
c) în cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1968, aplicarea
obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu
suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum
de referinţă pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei. Dispoziţiile anterioare se aplică în
mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz
cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137
alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de 2.000 lei (art. 13 LPACP).
4 3. Mecanismul de aplicare a legii mai favorabile cu privire la pedepse definitiv
aplicate:
- sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim;
- dacă până la executarea pedepsei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune;
- dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată
se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul
sau în parte executarea amenzii;
- pedepsele complementare neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută,
iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta;
- dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare,
acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
5 4. Jurisprudenţa Înaltei Curţi în stabilirea maximului pedepsei prevăzute de
lege conform art. 6 C.pen. Maximul pedepsei prevăzute de lege este explicat (într-o
jurisprudenţă la fel de dinamică precum cea a Curţii Constituţionale în cazul situaţiilor
Comentariu comun
1. Norme conflictuale. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu sunt reglementate 1
de norme conflictuale, prin care se rezolvă concursul de legi intervenit atunci când, referitor
la acelaşi raport juridic penal, sunt incidente legi aparţinând unor state diferite (statul al
cărui cetăţean este făptuitorul, statul pe teritoriul căruia se comite infracţiunea, statul al
cărui cetăţean este persoana vătămată), indicând sistemul de drept aplicabil ca lex causae,
normele materiale ce guvernează raportul juridic penal de conflict.
Legea penală română devine incidentă atunci când fapta este comisă pe teritoriul 2
României (principiul teritorialităţii) sau, în cazul faptelor săvârşite în afara teritoriului
României, atunci când infractorul este cetăţean român sau persoană juridică română
(principiul personalităţii), respectiv, atunci când infracţiunea este îndreptată contra statului
român, unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române (principiul realităţii) sau
atunci când intervenţia legii penale române se impune în considerarea unor angajamente
asumate în plan internaţional (principiul universalităţii). În consecinţă, dreptul naţional
se aplică raportului juridic de conflict atunci când există o legătură între faptă şi statul
român. Această legătură poate fi locul săvârşirii infracţiunii (pe teritoriul ţării) sau în cazul
faptelor comise în afara teritoriului României, calitatea subiectului activ (cetăţean român
sau persoană juridică română) sau calitatea subiectului pasiv (statul român, persoană
juridică română sau un cetăţean român) ori un angajament asumat de către stat.
Lavinia Valeria Lefterache 31
7
Art. 8 Legea penală şi limitele ei de aplicare
aşadar, puterea de a sancţiona persoana condamnată deja pentru această faptă. Prin urmare,
principiul menţionat este indisolubil legat de principiile autorităţii de lucru judecat, precum
şi al proporţionalităţii pedepselor, în temeiul căruia sancţiunea trebuie să fie proporţională
cu gravitatea faptelor urmărite.
Ne bis in idem este destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a exe-
cutat pedeapsa, aceasta şi-a „achitat datoria” faţă de societate şi poate astfel să îşi reia locul
fără să se teamă de noi procese. Prin urmare, acesta răspunde unei duble cerinţe de echitate
şi de securitate juridică.
Principiul s-a consolidat în mod treptat şi s-a extins prin evoluţia dreptului penal în
cadrul societăţilor moderne în ceea ce priveşte, în special, rolul sancţiunii. Astfel, evoluţia
modernă a dreptului penal, comună tuturor statelor membre, transformă reinserţia întro
funcţie fundamentală a pedepsei. Prin urmare, aceasta nu mai are ca scop doar să fie aflictivă
şi descurajantă, ci are de asemenea ca scop să favorizeze reinserţia condamnatului. Această
reinserţie presupune în mod necesar ca dauna să fie considerată ca definitiv reparată, iar
persoana interesată care a fost judecată definitiv să nu mai aibă motiv de a se teme de lege
(Concluziile avocatului general, cauza C-261/09 §27, 28, 29, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009CURTEACONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
11 Noţiunea de idem face trimitere la elementele care trebuie considerate ca fiind deja
judecate. Poate fi vorba, într-o concepţie favorabilă persoanelor, numai despre identitatea
actelor materiale sau chiar, într-o accepţiune mai restrictivă, despre identitatea infracţiunilor,
şi anume a acestor fapte încadrate juridic.
12 În ceea ce priveşte bis, Curtea a interpretat condiţia conform căreia sancţiunea pronunţată
de o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare” în
sensul că aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii
cu suspendare. În schimb, această noţiune nu acoperă cazul în care inculpatul a fost pentru
scurt timp reţinut şi/sau arestat preventiv, inclusiv când, potrivit legislaţiei statului de
condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din durata pedepsei închisorii ce va
fi executată ulterior (CJUE, Kretzinger, C-288/05).
Curtea a declarat, de asemenea, că principiul ne bis in idem se aplică unei hotărâri a unei
instanţe dintr-un stat contractant, pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii penale, prin care
inculpatul este achitat definitiv din cauza prescrierii faptei penale care a stat la baza urmăririi
penale (CJUE, Gasparini şi alţii).
13 În mod similar, acest principiu se aplică unei hotărâri definitive de achitare pentru
lipsa probelor (CJUE, Van Straaten, C-150/05) şi acoperă o hotărâre în lipsă, pronunţată
de autoritatea judiciară a unui stat membru în afara teritoriului reglementat de CAAS
(Convention d’application de l’Accord de Schengen – n.n.) (CJUE, Bourquain, C-297/07).
În ceea ce priveşte autorul hotărârii care poate determina aplicarea principiului ne bis
in idem, Curtea a considerat că acest principiu se aplică în egală măsură procedurilor de
stingere a acţiunii penale prin care ministerul public al unui stat membru pune capăt, fără
intervenţia unei instanţe, acţiunii penale începute în acest stat, după ce inculpatul şi-a
îndeplinit anumite obligaţii şi, în special, a achitat o sumă de bani stabilită de ministerul
public (Gözütok şi Brügge). (Concluziile avocatului general, Cauza C-261/09 §42-46,
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009CURTEA
CONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul reia modul în care Codul penal din 1968 reglementa
principiul teritorialităţii, dar include în acelaşi articol şi ubicuitatea legii penale, respectiv
definiţia unor noţiuni ca faptă comisă pe teritoriul României, teritoriu, care erau reglemen-
tate în Codul anterior în titlul dedicat înţelesului unor termeni din legea penală.
2 2. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre.
Aceasta presupune: calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române; condiţiile
răspunderii penale stabilite potrivit legii penale române; stabilirea, aplicarea şi executarea
sancţiunilor pentru potrivit legii penale române. Făptuitorul, cetăţean străin, nu poate pretinde
să fie judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării
sale. În acelaşi timp însă, o persoană nu va mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă
a fost judecată şi condamnată pe teritoriul altui stat (a se vedea pct. 5 din comentariul comun
al Secţiunii a 2-a – Aplicarea legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat internaţional prevede
altfel (art. 12 C.pen.), ori dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.).
3 3. Faptă comisă pe teritoriul României. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României
se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul sau pe o navă sub pavilion românesc ori
pe o aeronavă înmatriculată în România, atunci când într-unul dintre locurile enumerate
anterior pe acest loc s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori
s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii. A fost adoptat criteriul ubicuităţii, potrivit
căruia infracţiunea se consideră săvârşită oriunde s-a comis un act al ilicitului penal, fie şi
numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.
4 4. Navă. Prin navă, în sensul Legii nr. 17/1990, se înţelege orice construcţie maritimă, indi-
ferent de pavilion, inclusiv ambarcaţiunile cu aripi portante, vehiculele cu pernă de aer, sub-
mersibilele, mijloacele plutitoare şi platformele fixe sau plutitoare. În consecinţă, acelaşi regim
juridic îl au şi infracţiunile săvârşite pe platformele de foraj maritim sub pavilion român.
5 5. Jurisdicţia în zona economică şi în zona contiguă. În zona sa economică, România
are jurisdicţie exclusivă asupra insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor, inclusiv
dreptul de a exercita controlul pentru prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări privind
legile şi reglementările sale în domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al imigraţiei, precum şi în
legătură cu legile şi regulamentele privind securitatea (art. 16 din Legea nr. 17/1990). În
zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor,
pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al
trecerii frontierei de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).
6 5.1. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite pe teritoriul român de către persoane
îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale. Conform art. 26 din
Legea nr. 17/1990, jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune
săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei
asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime
interioare.
38 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 8
5.2. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite la bordul unei asemenea nave, pe 7
timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare.
Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri
comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul
acesteia, cu excepţia cazurilor când: a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român
sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României; b) infracţiunea
este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei
persoane rezidente pe teritoriul României; c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea
şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române
este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;
e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
5.3. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite în zona economică exclusivă. Juris- 8
dicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor Legii nr. 17/1990 cu
privire la zona economică exclusivă a României de către persoane îmbarcate la bordul
navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de
condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni.
5.4. Măsuri dispuse de autorităţile române. Jurisdicţia penală la bordul unei nave 9
sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord
similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora.
În exercitarea jurisdicţiei României organele române competente vor putea dispune, 10
în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, reţinerea sau sechestrarea unei nave
străine folosite în scopuri comerciale şi vor putea lua măsuri de executare silită împotriva
unei asemenea nave care se găseşte în marea teritorială, în apele maritime interioare sau
în zona contiguă a României, pentru asigurarea executării obligaţiilor contractate sau a
altor obligaţii asumate de nava respectivă în timpul sau în legătură cu trecerea sa prin
marea teritorială sau prin apele maritime interioare ale României, precum şi pentru alte
pretenţii rezultând din evenimente de navigaţie care au avut ca urmare avarii ale navei sau
încărcăturii, ori rezultând din abordaje, asistenţă sau salvare, precum şi pentru despăgubiri,
taxe şi altele asemenea. În cazul încălcării drepturilor suverane ale statului român de
explorare, exploatare, protecţie, conservare şi gestionare a mediului şi a resurselor biologice
din zona economică exclusivă, autorităţile române vor putea lua măsurile necesare, în
conformitate cu dispoziţiile legale române în vigoare şi cu convenţiile internaţionale la
care România este parte, inclusiv inspectarea sau reţinerea unei nave străine folosite în
scopuri comerciale. Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea
unei cauţiuni sau a unei alte garanţii corespunzătoare (art. 29 din Legea nr. 17/1990).
5.5. Deversarea de substanţe poluante de pe o navă străină. În măsura în care nu 11
contravine prevederilor dreptului internaţional, jurisdicţia penală a României se aplică
şi pentru faptele de deversare de substanţe poluante de pe o navă săvârşite de pe nave
străine: a) în zona economică exclusivă a României sau într-o zonă echivalentă stabilită în
conformitate cu dreptul internaţional; b) în afara teritoriului României şi a zonei economice
exclusive, dar care au cauzat sau riscă să cauzeze poluare pe teritoriul său ori în zona sa
economică exclusivă, iar nava se află în mod voluntar într-un port sau terminal în larg al
României; c) în marea liberă, iar nava se află în mod voluntar într-un port sau terminal în
larg al României (art. 50 din Legea nr. 17/1990).
Lavinia Valeria Lefterache 39
Art. 8 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual diferă faţă de art. 4 C.pen. din 1968 prin faptul că 1
se introduce dubla incriminare, condiţie existentă în Codul penal din 1936 şi abandonată
de Codul din 1968. În acelaşi timp art. 9 reprezintă şi lege penală mai favorabilă în raport
de art. 4 C.pen. din 1968, având în vedere condiţia dublei incriminări, nou introdusă.
2. Conţinutul principiului. Principiul personalităţii sau naţionalităţii (cetăţeniei 2
active) conţine regula conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice totdeauna
faţă de subiecţii săi, chiar şi atunci când au săvârşit infracţiuni în străinătate, deoarece sunt
obligaţi să respecte legile statului ai cărui cetăţeni sunt.
3. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale faţă de 3
infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, potrivit principiului personalităţii presupune:
Lavinia Valeria Lefterache 41
Art. 9 Legea penală şi limitele ei de aplicare
calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române şi pedeapsa prevăzută de legea
română să fie detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani atunci când dacă
a fost comisă într-un loc supus jurisdicţiei altui stat sau fapta să fie incriminată potrivit
legii penale române, fără condiţii referitoare la pedeapsă, dacă a fost comisă într-un loc
care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat. Pentru celelalte cazuri legea penală română
este incidentă doar dacă există dubla incriminare. Condiţiile răspunderii penale, pedeapsa
aplicabilă şi condiţiile executării acesteia sunt cele prevăzute de legea penală română.
Făptuitorul nu poate pretinde să fie judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile
cuprinse în legea penală a ţării pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. În acelaşi
timp însă, o persoană nu va mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă a fost judecată
şi condamnată pe teritoriul altui stat (a se vedea pct. 5 din comentariul comun la aplicarea
legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat internaţional prevede altfel (art. 12 C.pen.), ori
dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.). De asemenea, legea cere respectarea
unor reguli de procedură (a se vedea pct. 5 din comentariul comun al Secţiunii).
4 4. Faptă comisă în afara teritoriului României. Prin infracţiune săvârşită în afara
teritoriului României se înţelege orice infracţiune comisă în afara teritoriului arătat în
art. 8 alin. (2) C.pen. sau pe o navă care nu navighează sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă care nu este înmatriculată în România. Infracţiunea se consideră însă săvârşită
pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc
sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare
sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
5 5. Prezenţa în ţară a infractorului. Nu constituie o condiţie de aplicare a legii române,
judecata putând avea loc şi în lipsa acestuia.
6 6. Condiţii de procedură. Lipsa autorizării prealabile a procurorului general al parche-
tului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat
sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau depăşirea termenului în care procurorul poate emite autorizarea (180 de zile)
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
7 7. Egalitate în faţa legii. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţiona-
litate a art. 4 C.pen. din 1968 (principiul personalităţii din Codul penal anterior). Curtea
a reţinut că aceste dispoziţii nu pot fi considerate contrare prevederilor art. 123 alin. (1)
din Constituţie, care consacră principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii, deoarece
tocmai conform principiului legalităţii instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice
legea penală tuturor cetăţenilor români ori apatrizilor care au domiciliul în România şi
care au săvârşit fapte penale în afara teritoriului ţării. Textul de lege criticat nu numai că
nu contravine prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, dar contribuie la îndeplinirea
de către cetăţenii români a uneia dintre îndatoririle lor fundamentale, prevăzute la art. 51
din Constituţie, şi anume respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, îndatorire
de care nu sunt exoneraţi, conform art. 17 din aceeaşi Lege fundamentală, nici atunci
când se află în străinătate, deoarece cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia
statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt
compatibile cu absenţa lor din ţară. Totodată, Curtea constată că respectarea legii penale
române în străinătate de către cetăţenii români nu reprezintă o obligaţie incompatibilă cu
absenţa lor din ţară. Din aceeaşi perspectivă, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 C.pen.
din 1968 nu contravin nici prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, referitoare la
42 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 10
rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public repre-
zintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, deoarece personalitatea legii penale, prevăzută de textul de lege
criticat, nu reprezintă o încălcare a rolului Ministerului Public, ci, dimpotrivă, o exercitare
a acestui rol, întrucât atât interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, cât şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor impun cercetarea penală şi trimiterea în judecată penală
a acelor cetăţeni români sau apatrizi cu domiciliul în ţară, care săvârşesc infracţiuni în
afara teritoriului ţării. În acelaşi timp Curtea observă că tocmai neaplicarea legii penale
acestor infracţiuni ar aduce atingere valorilor menţionate, valori reprezentate şi apărate de
Ministerul Public (D.C.C. nr. 233/2001, M.Of. nr. 554 din 5 septembrie 2001).
8. Cetăţean român. Data dobândirii cetăţeniei. Data săvârşirii faptei. Calitatea de 8
cetăţean român, dobândită potrivit Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, trebuie să existe
în persoana făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii. Calitatea de persoană juridică
română trebuie să existe la data săvârşirii infracţiunii (a se vedea pct. 1 de la comentariul
art. 3, cu privire la data săvârşirii infracţiunii).
9. Cooperare internaţională prevăzută de Legea nr. 17/1990. Autoritatea publică cen- 9
trală pentru protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la
decizia României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de Legea
nr. 17/1990, săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite
penal la locul în care au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu
intră sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul
unei persoane juridice al cărei sediu social este situat pe teritoriul său (art. 54 din Legea
nr. 17/1990).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Principiul realităţii sau al protecţiei reale 1
(cetăţeniei pasive) conţine regula conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice
totdeauna faţă de cei care au săvârşit în străinătate infracţiuni contra statului respectiv ori
contra cetăţenilor acestuia sau a unei persoane juridice a statului respectiv. Spre deosebire de
Codul penal din 1968 (art. 5), Codul penal actual nu mai restricţionează aplicarea legii penale
române la anumite categorii de infracţiuni (contra siguranţei unui cetăţean român, contra
vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean român). Codul actual se referă doar la calitatea subiectului pasiv, orice
faptă îndreptată împotriva statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române putând atrage aplicarea legii penale române.
Spre deosebire de principiul teritorialităţii şi personalităţii care vizează în mod egal 2
săvârşirea de infracţiuni de către o persoană fizică sau persoană juridică, principiul
Lavinia Valeria Lefterache 43
Art. 11 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1 1. Ne bis in idem. Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă
în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi
dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată
sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate
sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi a
expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) C.pen., respectiv termenul de supraveghere
prevăzut la art. 84 C.pen., fără a interveni revocarea sau anularea acestora. Dispoziţiile
anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive,
pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac
prevăzute de Codul de procedură penală al României. Dispoziţiile nu se aplică în cazul
în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile
sub aspectul principiului non bis in idem (art. 8, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, republicată).
2 2. Convenţii consulare sau acorduri similare. Jurisdicţia penală la bordul unei nave
sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord
similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora.
3 Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării terito-
riale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României prevede reguli
specifice cu privire la faptele care cad sub incidenţa sa:
- în aplicarea art. 230 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, ratificată prin Legea
nr. 110/1996, faptele de deversare de substanţe poluante de pe o navă (prevăzute la
art. 49 din Legea nr. 17/1990) săvârşite de pe o navă străină în afara teritoriului României
se pedepsesc cu amendă în cazurile în care jurisdicţia penală a României se aplică conform
regulilor de drept intern sau internaţional;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele de deversare
de substanţe poluante de pe o navă [prevăzute la art. 49 alin. (1), (2) şi (4) din Legea
nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al
zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României] săvârşite de pe o navă străină
în marea teritorială a României se pedepsesc cu amendă (art. 51 din Legea nr. 17/1990);
46 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care provin de
la navele de război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând
statului român ori altui stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul deversării
exclusiv pentru un serviciu public, necomercial;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care au fost
produse în condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de
regulile 13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau
de echipajul navei, dacă deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile
prevăzute de Regula 4.2 din anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la
Convenţia Marpol 73/78;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării,
încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele prevăzute la art. 49
alin. (1), (2) şi (4) săvârşite de pe o navă străină în marea teritorială a României se pedepsesc
cu amendă (prin derogare de la dispoziţiile legale care prevăd şi pedeapsa închisorii).
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni 4
prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni
care cauzează ori poate cauza o poluare iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte
state membre susceptibile de a fi expuse acestor prejudicii, precum şi Comisia Europeană.
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute
de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni, care
poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de îndată respectivul
stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată statului
de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi.
În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state membre, România, prin 5
autorităţile centrale competente, va coopera cu statele membre implicate, în special în
ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de urmărire penală, precum şi a normelor privind
asistenţa judiciară reciprocă. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la decizia României de a aplica
jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege, săvârşite de unul
dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la locul în care au fost
săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră sub nicio jurisdicţie
teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei persoane juridice al
cărei sediu social este situat pe teritoriul său.
Comentariu
1. Imunitatea membrilor Parlamentului naţional. Deputaţii şi senatorii nu pot 1
fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului [art. 72 alin. (1) din Constituţia României]. În ceea ce priveşte
jurisprudenţa referitoare la limitele imunităţii, potrivit Curţii Europene a Drepturilor
Omului, dacă libertatea de exprimare este importantă pentru orice persoană, ea este cu atât
mai importantă pentru cel care îşi reprezintă alegătorii, semnalează preocupările acestora
şi le apără interesele. Într-o democraţie, Parlamentul sau organele comparabile reprezintă
tribune indispensabile dezbaterii politice (CEDO, Jerusalem c. Austria, §36 şi 40), Curtea
menţionată subliniază şi relevanţa aprecierii imunităţii în lumina unor împrejurări speciale,
iar nu a unei examinări in abstracto (CEDO, Padovani c. Italia, §24). Este compatibilă
cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
o imunitate care acoperea declaraţiile făcute în cursul dezbaterilor parlamentare în
cadrul camerelor legislative şi urmărea protecţia intereselor Parlamentului în ansamblu,
spre deosebire de cele ale membrilor săi luate individual (CEDO, A. c. Regatul Unit,
§84 şi 85). Absenţa unei legături evidente cu o activitate parlamentară necesită o interpretare
strictă a noţiunii de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate. Este aşa în
special atunci când restrângerile dreptului de acces decurg dintro deliberare a unui organ
politic. A ajunge la o altă concluzie ar echivala cu restrângerea întrun mod incompatibil cu
art. 6 alin. (1) din Convenţie a dreptului particularilor de acces la o instanţă judecătorească
de fiecare dată când declaraţiile contestate în justiţie au fost făcute de un membru al
Parlamentului European (CEDO, Cordova c. Italia, §61 şi 62).
2 Imunitatea nu urmăreşte să protejeze un membru al parlamentului atunci când acesta nu
acţionează în această calitate. Conduita unui deputat putea să nu fie legată de exercitarea
funcţiilor sale parlamentare stricto sensu şi, mai ales, nu putea, prin chiar natura sa, să fie
comparată cu un act care intră sub incidenţa funcţiilor parlamentare. Respectivul compor-
tament se înscria mai degrabă în cadrul unei dispute între particulari, iar într-un asemenea
caz, nu se poate justifica un refuz al accesului la justiţie (CEDO, Cordova c. Italia,
§61 şi 62).
3 Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care
nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului,
dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau
senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat
pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri
[art. 72 alin. (2), (3) din Constituţia României].
4 2. Imunitatea Preşedintelui. Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile
art. 72 alin. (1) se aplică în mod corespunzător [art. 84 alin. (2) din Constituţia României].
5 3. Imunitatea judecătorului şi grefierului de la Curtea Europeană. În afara privile-
giilor şi imunităţilor prevăzute la art. 18 din Acordul general, judecătorii se bucură, atât
personal, cât şi în privinţa soţiilor (soţilor) şi copiilor lor minori, de privilegiile, imunităţile,
scutirile şi facilităţile acordate, conform dreptului internaţional, trimişilor diplomatici.
Termenul judecători desemnează atât judecătorii aleşi conform art. 22 din Convenţie,
cât şi orice alt judecător desemnat ad-hoc de un stat interesat, în baza art. 27 parag. 2
din Convenţie. Pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare şi o totală
48 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
independenţă în îndeplinirea funcţiilor lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte
cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să le fie
acordată chiar şi după încheierea mandatului lor.
Curtea, reunită în şedinţă plenară, este singura care are calitatea de a pronunţa ridicarea 6
imunităţilor; ea are nu numai dreptul, ci şi datoria de a ridica imunitatea unui judecător în
toate cazurile în care, după părerea sa, păstrarea imunităţii ar împiedica realizarea justiţiei
şi în care imunitatea poate fi ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată.
Dispoziţiile art. 1, 3 şi 4 din Protocol se aplică grefierului Curţii şi unui grefier adjunct, 7
atunci când îndeplineşte funcţia de grefier şi acest lucru a fost notificat oficial statelor-părţi
la Convenţie. Dispoziţiile art. 3 din Protocol şi ale art. 18 din Acordul general se aplică
unui grefier adjunct al Curţii. Secretarul general al Consiliului Europei este competent
să pronunţe, cu acordul Preşedintelui Curţii, ridicarea imunităţii celorlalţi membri ai
grefei, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Acordul general şi ţinând seama, în mod
corespunzător, de consideraţiile cuprinse în paragraful 3 din Protocol [Legea nr. 6/1999
pentru ratificarea celui de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile
şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1996, M.Of. nr. 9 din
18 ianuarie 1999 (art. 1-4)].
4. Imunitatea membrilor Parlamentului European. Normele comunitare referitoare 8
la imunităţile membrilor Parlamentului European trebuie interpretate în sensul că, într-o
acţiune în despăgubiri introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile
exprimate de acesta:
- în cazul în care instanţa naţională care trebuie să judece o astfel de acţiune nu a
primit nicio informaţie privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European
având ca obiect apărarea imunităţii prevăzute la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, aceasta nu este obligată să solicite
Parlamentului European să se pronunţe asupra existenţei condiţiilor privind imunitatea;
- în cazul în care instanţa naţională este informată despre faptul că acest deputat a adre-
sat Parlamentului European o cerere de apărare a imunităţii respective, în sensul artico-
lului 6 alin. (3) din Regulamentul intern al Parlamentului European, aceasta trebuie să
suspende procedura jurisdicţională şi să solicite Parlamentului European emiterea unui
aviz în termenul cel mai scurt posibil;
- în cazul în care instanţa naţională consideră că deputatul european beneficiază de
imunitatea prevăzută la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor
Europene, aceasta este obligată să respingă acţiunea introdusă împotriva deputatului
european vizat [CJUE, Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 21 octombrie 2008 (cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Corte Suprema di Cassazione – Italia)
– Alfonso Luigi Marra/Eduardo De Gregorio (C-200/07), Antonio Clemente (C-201/07)].
5. Imunităţi decurgând din Tratate. Articolul 8 din Protocolul privind privilegiile 9
şi imunităţile Uniunii Europene, anexat la TUE, TFUE şi TCEEA, trebuie interpretat în
sensul că o declaraţie efectuată de un deputat european în afara incintei Parlamentului
European şi care a condus la declanşarea urmăririi penale în statul membru de origine sub
aspectul infracţiunii de denunţare calomnioasă nu constituie o opinie exprimată în cadrul
exercitării funcţiilor parlamentare care să fie apărată de imunitatea prevăzută la această
dispoziţie decât atunci când această declaraţie corespunde unei aprecieri subiective care
prezintă o legătură directă şi evidentă cu exercitarea unor asemenea funcţii. Revine
Lavinia Valeria Lefterache 49
Art. 13 Legea penală şi limitele ei de aplicare
instanţei de trimitere competenţa de a stabili dacă în cauza principală sunt întrunite aceste
condiţii (CJUE, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunale
di Isernia – Italia – Procedură penală împotriva lui Aldo Patriciello, cauza C-163/10).
10 Articolele 8 şi 9 din Protocol pot acoperi uneori aceleaşi acte, în condiţiile în care acestea
funcţionează în mod cumulativ şi ar trebui coroborate. Articolul 9 din Protocol vizează
adeseori acte care constituie crime sau delicte de drept comun care nu intră în domeniul de
aplicare al articolului 8 din Protocol, în special acte care nu pot fi calificate drept opinii sau
voturi, fie că sunt exprimate în cadrul Parlamentului European sau în afara acestuia.
11 6. Reprezentanţii diplomatici. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis
agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica
invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea
demnităţii acesteia. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc
acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul niciunei
percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii (art. 22 din Decretul nr. 566/1969).
12 Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar
afla (art. 24 din Decretul nr. 566/1969). Persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
El nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează
cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice
atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale (art. 29 din Decretul nr. 566/1969).
Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi
ocrotire ca şi localurile misiunii. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva
paragrafului 3 al articolului 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate
(art. 30). Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului
acreditar. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate
scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant (art. 31 din Decretul nr. 566/1969).
Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37, membrii familiei agentului
diplomatic care fac parte din gospodăria sa, membrii personalului administrativ şi tehnic
al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective.
Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Dacă un agent diplomatic sau o persoană
care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în baza articolului 37 intentează o acţiune, el
nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nicio cerere reconvenţională direct
legată de cererea principală. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune
civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea
privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă
(art. 36 din Decretul nr. 566/1969).
13 Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de
privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-36 din Decretul nr. 566/1969, cu condiţia
să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. Membrii personalului administrativ şi tehnic al
misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective,
beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa
lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-35 din Decretul
nr. 566/1969, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar
menţionată la parag. 1 al articolului 31 din Decretul nr. 566/1969 nu se aplică actelor
50 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile
menţionate la parag. 1 al articolului 36 din Decretul nr. 566/1969 în ceea ce priveşte
obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Membrii personalului de serviciu al
misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă
beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea
de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scu-
tirea prevăzută la art. 33 din Decretul nr. 566/1969. Oamenii de serviciu particulari ai
membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa
lor permanentă, sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru
serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia
asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii (art. 37 din Decretul nr. 566/1969). Exceptând cazul în care privilegii
şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază
de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor sale. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă
nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de
acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane
în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii (Decretul
nr. 566/1969 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la
Viena la 18 aprilie 1961, B.Of. nr. 89/1969).
7. Nave militare străine. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor mariti- 14
me interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României, (M.Of. nr. 252 din 8 aprilie 2014), art. 30-31: Navele militare străine, subma-
rinele şi celelalte vehicule submersibile, precum şi navele sub pavilion străin folosite
pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi şi rade numai cu
aprobarea prealabilă a Guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire
de furtună. Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 de zile înainte de data la care ar urma
să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepţia
cazurilor când între România şi statul pavilionului s-a convenit altfel (art. 30). Submarinele
şi celelalte vehicule submersibile străine în trecere prin marea teritorială sunt obligate să
navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional. Cele care se vor afla în imersiune
vor fi constrânse să iasă la suprafaţă. În cazul când, din cauza unei avarii nu pot ieşi la
suprafaţă, acestea sunt obligate să semnalizeze, prin toate mijloacele, despre situaţia în
care se află (art. 31). Dacă o navă militară străină încalcă legile şi reglementările României
în apele maritime interioare sau în marea teritorială şi nu ţine seama de avertismentul ce i-a
fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat marea teritorială a
României (art. 32). Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o navă
militară străină ori de orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau
în scopuri necomerciale, precum şi de către persoane care fac parte din echipajul acestor
nave, pe timpul când nava respectivă s-a aflat în porturi, în apele maritime interioare,
în marea teritorială şi în zona economică exclusivă ale României, revine statului sub al
cărui pavilion se află nava (art. 33). Sub rezerva excepţiilor prevăzute în secţiunea A şi
Lavinia Valeria Lefterache 51
Art. 13 Legea penală şi limitele ei de aplicare
a condiţiilor art. 30-33, navele militare străine şi alte nave de stat străine folosite pentru
servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se află în
porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României.
15 Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat
o convenţie consulară sau un alt acord similar se exercită cu respectarea prevederilor
acestora. Nu intră sub incidenţa legii române deversările de substanţe poluante care
provin de la navele de război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave
aparţinând statului român ori altui stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul
deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial. Nu intră sub incidenţa legii
deversările de substanţe poluante care au fost produse în condiţiile prevăzute de regulile
15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile 13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II
revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa legii faptele săvârşite de
proprietar, de comandant sau de echipajul navei, dacă deversarea de substanţe poluante
a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din anexa I revizuită sau de Regula
3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51
deversările de substanţe poluante care provin de la navele de război, de la navele de război
auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui stat sau exploatate de
acesta şi utilizate în momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial.
Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care au fost produse
în condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile
13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa
art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau de echipajul navei, dacă
deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din
anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78
(art. 52). În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni
prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni
care cauzează ori poate cauza o poluare iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte
state membre susceptibile de a fi expuse acestor prejudicii, precum şi Comisia Europeană.
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute
de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni, care
poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de îndată respectivul
stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată statului
de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi (art. 53). În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state
membre, România, prin autorităţile centrale competente, va coopera cu statele membre
implicate, în special în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de urmărire penală, precum
şi a normelor privind asistenţa judiciară reciprocă. Autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la decizia
României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege,
săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la
locul în care au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră
sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei
persoane juridice al cărei sediu social este situat pe teritoriul său (art. 54).
16 8. Lipsa pertinenţei calităţii oficiale. Statutul Curţii Penale Internaţionale se aplică
tuturor în mod egal, fără nicio distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia cu unele modificări art. 9 C.pen. din 1968. S-a renunţat 1
la folosirea termenului de convenţie folosit anterior în favoarea celui de tratat pentru a se
realiza punerea de acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor,
cât şi cu Legea nr. 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de tratat
reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaţionale interstatale, indiferent de
denumirea dată acestora (convenţie, acord etc.). De asemenea, a fost reglementată predarea
către sau de către statul român a unei persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii
Europene, dar şi predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional.
2. Forme de cooperare internaţională în materie penală. În afara extrădării, legea 2
specială, Legea nr. 302/ 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementează: predarea în baza unui mandat european de arestare; transferul de proceduri în
materie penală; recunoaşterea şi executarea hotărârilor; transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară internaţională
în materie penală. Modalităţile specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă,
potrivit legii, nu se află sub control judiciar, nu sunt reglementate de Legea nr. 302/2004.
3. Curtoazia internaţională şi reciprocitatea. În lipsa unei convenţii internaţionale, 3
cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea
transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii
dată de autoritatea competentă a acelui stat, caz în care Legea nr. 302/2004 constituie dreptul
comun în materie pentru autorităţile judiciare române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să
se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:
a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor
forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei suspectului,
inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea
situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
4. Persoane supuse extrădării. Pot fi extrădate din România, în condiţiile Legii 4
nr. 302/2004, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite
penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în
vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a
instanţei penale în statul solicitant.
5 5. Excepţii. Sunt exceptaţi de la extrădare: solicitanţii de azil, beneficiarii statutului
de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea
loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în
pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante; c) persoanele
străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele
stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale; d) persoanele străine citate
din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi, martori sau experţi
ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor
conferite prin convenţie internaţională. Calitatea de solicitant de azil sau beneficiar al
statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare în România se apreciază la data rămânerii
definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data
rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va
pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
6 6. Extrădarea cetăţeanului român. Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România
în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana
extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis
fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene,
dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. În cazurile prevăzut la literele
a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a
judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca
suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei
în România. Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe
bază de reciprocitate. Calitatea de cetăţean român se apreciază la data rămânerii definitive
a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii
definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă
hotărâre în cauză.
7 7. Refuzul extrădării. Extrădarea va fi refuzată dacă:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma
la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu,
ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi
sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii
politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la litera b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare,
altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea
executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
părăsit teritoriul statului român. Autorităţile române vor lua măsurile necesare în vederea,
pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de
altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei române, inclusiv recurgerea la o
procedură în lipsă.
Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana
extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale
infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură
de acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare.
20 14. Probe. Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea
formula apărările oral şi în scris; totodată, va putea propune probe. Opoziţia nu poate
fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru extrădare.
21 15. Extrădarea temporară. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va
menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole.
22 16. Remiterea de obiecte. În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte,
se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar.
23 17. Predarea amânată. În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal
de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea
definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei,
predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până
la executarea pedepsei la termen.
Predarea poate fi amânată atunci când: a) se constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea
imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate
se va ameliora; b) persoana extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În
acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel
încât predarea să fie posibilă; c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată
ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz,
predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
24 18. România ca stat solicitant. Dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător în
cazul în care România are calitatea de stat solicitant. În afara condiţiei privind gravitatea
pedepsei, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei
persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie
pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă este dată de
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, la cererea statului solicitat.
25 19. Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau conse-
cinţele condamnării. În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării
pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant. Amnistia
acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută
de legea penală este de competenţa instanţelor române. Absenţa unei plângeri prealabile
sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii
române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare.
Titlul II
Infracţiunea
Bibliografie: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010; G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii „Tempus”, Bucureşti, 1996; G. Antoniu,
Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995; G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate,
în R.D.P. nr. 4/1997; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de incriminare şi conceptului de infracţiune, în R.D.P
nr. 4/2010; G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003; G. Antoniu,
Infracţiunea de omisiune, în R.R.D. nr. 6/1982; G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte,
în R.R.D. nr. 12/1974; Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului, Comentariu pe articole, Vol. I – Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; M. Basarab,
Unele aspecte privind sancţionarea concursului omogen de infracţiuni şi a infracţiunii continuate, Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1981; S. Bogdan, Legitimă apărare. Caracterul atacului, în
R.D.P nr. 2/2002; C. Bulai, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul penal. Probleme ale pluralităţii
de infracţiuni, în S.C.J. nr. 1/1985; C. Bulai, Recidiva în dreptul penal român, în S.C.J. nr. 1/1966;
C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti,
1992; C. Butiuc, Raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni în cazul infracţiunii
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 2/1997; V. Cioclei, Drept penal. Partea
specială. Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A. Cocaină, Recidiva în dreptul
penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992; D. Ciuncan, Graţiere. Recidivă, în R.D.P. nr. 4/1998;
H. Diaconescu, Din nou cu privire la modul de stabilire a recidivei atunci când unele din infracţiunile
concurente care alcătuiesc primul termen al acesteia au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1995;
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972; F. Ivan, Unele probleme legate
de mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul prevăzut în art. 39 alin. (3) din Codul penal, în Dreptul
nr. 3/1994; L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, în R.R.D. nr. 2/2004; L. Lefterache,
Drept penal. Partea generală, Curs pentru studenţii anului II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
R. Lupaşcu, Cu privire la exceptarea de la graţiere a inculpaţilor cu „statut de recidivist”, în Dreptul
nr. 8/1998; D. Maniu, Probleme de încadrare juridică în materia infracţiunilor de protecţia muncii, în
R.R.D. nr. 8/1972; A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1994; Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei postcondamnatorii, în Dreptul nr. 9/1994;
Gh. Mateuţ, Individualizarea post judicium a stării de recidivă, în Dreptul nr. 1/1995; Gh. Mateuţ,
Efectele reabilitării asupra recidivei, în Dreptul nr. 4/1993; Gh. Mateuţ, Unele probleme speciale
privind săvârşirea infracţiunii înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării
pedepsei, în Dreptul nr. 4/1995; Gh. Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea recidivei mici,
în Dreptul nr. 8/1993; I. Mihăilescu, S. Munteanu, I. Poenaru, Recidivă postcondamnatorie. Săvârşirea
unei infracţiuni în timpul executării unei pedepse cu închisoarea. Evadare. Comiterea unei alte infracţiuni
după evadare. Mecanismul aplicării pedepsei globale, în Dreptul nr. 1-2/1990; A. Motoarcă, Graţiere,
recidivişti. Cazuri de aplicare a art. 5 din Legea nr. 137/1997 privind graţierea pedepselor, în Dreptul
nr. 5/1998; V. Papadopol, Unitatea de rezoluţie, criteriu de deosebire a infracţiunii continuate de concursul
de infracţiuni, în R.R.D. nr. 8/1985; I. Pascu, Tâlhărie. Pluralitate de subiecţi pasivi, în R.D.P. nr. 3/2004;
V. Pătulea, Regimul sancţionator al recidivei în cazul revocării concomitente a graţierii condiţionate şi
a liberării condiţionate, privind pedepse pronunţate pentru infracţiuni concurente, în Dreptul nr. 6/1991;
V. Pătulea, Diferenţa infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni, în R.R.D. nr. 3/1986;
L. Popoviciu, O privire asupra cauzelor justificative în materia cauzelor de violenţă sportivă, în C.D.P.
Iuliana Nedelcu 61
Art. 15 Infracţiunea
nr. 2/2006; M. Petrovici, V. Pătulea, Discuţii în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în cazul
recidivelor multiple postcondamnatorii, în R.R.D. nr. 9/1988; M. Petrovici, Aspecte teoretice şi practice
cu privire la instituţia pluralităţii de recidive, în Dreptul nr. 12/2005; M. Petrovici, Unele aspecte ale
necorelării dispoziţiilor legale referitoare la pluralitatea intermediară şi cele privind recidiva, în Dreptul
nr. 9-12/1990; J. Pradel, Droit pénal général, 16é édition, Ed. Cujas, 2006/2007; Gh. Radu, Graţierea
condiţionată a pedepsei aplicate pentru o infracţiune care constituie primul termen al recidivei. Înţelesul
conceptelor folosite în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 543/2002 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5129/2003.
Rezumat şi comentariu), în C.J. nr. 3/2004; M.-L. Rassat, Droit pénal général, 2e éd., Ellipses, Paris,
2006; H. Roland, L. Boyer, Adages du droit français, 4-ème éd., Litec, Paris, 1999; C. Sima, Codul penal
adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996; C. Stătescu, Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; F. Streteanu,
Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.
I, ed. a II-a, Tipografia Curierul Judiciar, 1924; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin
raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; Gh. Voinea (I), S. Şerban (II), Modul
de stabilire a pedepsei în caz de recidivă postexecutorie, atunci când una sau unele dintre infracţiunile
concurente care alcătuiesc primul termen al recidivei au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1994;
G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv. Posibilitatea imputării unei fapte prevăzute
de norma penală, în C.D.P. nr. 2/2010; T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; Compendio di diritto penale, Parte generale e speciale, VIII Edizione,
edizioni Simone, 2004; Codice penale e leggi complementari, Ed. Il Sole 24 Ore S.p.A, 2004.
Capitolul I
Dispoziţii generale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Elemente de drept comparat. Textul are corespondent în
art. 17 C.pen. din 1968 şi păstrează aceeaşi structură de reglementare: definiţia conceptului
de infracţiune, în primul alineat, respectiv enunţarea principiului potrivit căruia infracţiunea
este cauza şi temeiul răspunderii penale, în alineatul al doilea. Astfel, art. 15 alin. (1),
definind conceptul de infracţiune, stabileşte trăsăturile esenţiale ale acesteia (prevederea
faptei în legea penală, caracterul nejustificat şi caracterul imputabil), trăsături care sunt
parţial diferite de cele stabilite de Codul penal din 1968 (art. 17). Au fost menţinute
prevederea faptei de legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie (aceasta din urmă, nu
drept trăsătură distinctă, ci ca element al prevederii faptei de către legea penală, conform
pct. 2.4 şi 2.5 ale Expunerii de motive), dar s-a renunţat la pericolul social; totodată, s-au
adăugat două trăsături esenţiale noi, respectiv caracterul nejustificat şi cel imputabil al
faptei. Caracterul nejustificat şi cel imputabil, ca trăsături esenţiale, sunt primite cu rezerve
sau chiar criticate de o parte a doctrinei (G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de
incriminare şi conceptului de infracţiune, loc. cit., p. 24, 25).
62 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 15
Pe de altă parte, reglementarea este o continuare a concepţiei instituite odată cu Codul 2
penal din 1968, respectiv aceea de a da o definiţie legală a infracţiunii; deosebit însă de
acesta, este adoptată o definiţie formală (este avută în vedere reacţia ordinii juridice la
săvârşirea unor asemenea fapte) a infracţiunii. Dreptul penal român interbelic nu a con-
sacrat definiţii ale infracţiunii în Codurile penale din 1864 ori 1936. Acest rol a revenit
doctrinei care a definit infracţiunea ca fiind „acţiunea sau inacţiunea care fiind socotită
doloasă sau culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte” (I. Tanoviceanu, Tratat de
drept…, op. cit., 1924, p. 251).
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii au cunoscut, în doctrina străină, numeroase clasi- 3
ficări. Doctrina germană distinge între actul agentului, elementul material care presupune
o componentă obiectivă (comportamentul prevăzut de lege, legătura de cauzalitate) şi o
componentă subiectivă, elementul injust reprezentat de antijuridicitate sau absenţa cauzei
justificative, elementul moral compus din imputabilitate (absenţa iresponsabilităţii, de
exemplu) şi culpabilitate (mobilul, cunoaşterea antijuridicităţii). Doctrina franceză distinge
un element legal (care include cauzele justificative concepute ca aspectul negativ al acestui
element), un element material şi un element moral sau psihologic ori intelectual (care
include intenţia şi culpa, iar nu şi cauzele de neimputabilitate) (J. Pradel, op. cit., p. 276).
În funcţie de numărul trăsăturilor pe care le consideră esenţiale, există teoria bipartită
– conform căreia infracţiunea are două trăsături sau elemente esenţiale, respectiv fapta
tipică (conduita umană, urmarea produsă de faptă şi legătura de cauzalitate) şi vinovăţia
şi teoria tripartită care adaugă ca trăsătură esenţială şi antijuridicitatea (Compendio di
diritto penale, p. 50, 51).
Art. 15 alin. (2) C.pen. este identic cu art. 17 alin. (2) C.pen. din 1968, al cărui conţinut 4
îl preia, enunţând principiul conform căruia infracţiunea este temeiul unic al răspunderii
penale. Termenul de infracţiune este folosit în accepţiunea pe care legiuitorul o dă acestei
noţiuni în art. 174 C.pen.
2. Prevederea faptei în legea penală. Tipicitate. Vinovăţie. Prevederea faptei în legea 5
penală este o expresie a principiului legalităţii incriminării [art. 7 parag. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, art. 23 alin. (12) din Constituţie, art. 1 alin. (1) C.pen.].
Presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau
ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile
faptei concrete şi cele ale modelului legal de incriminare). Prevederea faptei în legea penală
realizează modelul legal abstract (tip) în raport cu care se verifică tipicitatea (concordanţa)
faptelor concrete. În practică se va proceda la o comparare a faptei concrete cu modelul
abstract descris în norma de incriminare; concordanţa dintre fapta concretă şi fapta abstractă
descrisă în norma de incriminare reprezintă caracterul de tipicitate.
Altfel spus, prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a 6
fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma
de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă,
o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de
incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât 7
şi pe cele de ordin subiectiv (forma de vinovăţie); această chestiune este precizată expres
în Expunerea de motive (pct. 2.4). Este clarificată astfel (prin interpretarea autentică,
aparţinând legiuitorului) ambiguitatea creată de faptul că vinovăţia, fiind prevăzută în
Iuliana Nedelcu 63
Art. 15 Infracţiunea
definiţia infracţiunii, a fost considerată o trăsătură esenţială distinctă (G. Antoniu, Unele
reflecţii asupra conceptului de incriminare şi conceptului de infracţiune, loc. cit., p. 23);
consecinţa ar fi aceea că prevederea faptei de către legea penală priveşte numai elementele
obiective, nu şi pe cele subiective care ar urma să fie verificate în cadrul altei trăsături a
infracţiunii, respectiv vinovăţia.
8 Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice. O faptă
prevăzută de legea penală nu este infracţiune decât dacă prezintă şi celelalte trăsături
esenţiale ale infracţiunii: săvârşirea cu vinovăţie, caracterul nejustificat (antijuridic) şi
imputabil. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care este şi nejustificată, duce
la aplicarea unor sancţiuni de drept penal [măsuri de siguranţă, art. 107 alin. (2) C.pen.],
chiar dacă nu îndeplineşte şi celelalte trăsături ale infracţiunii.
9 Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un element care ţine
de prevederea faptei în legea penală, aşa cum rezultă din Expunerea de motive (pct. 2.4
şi, mai ales, 2.5). Vinovăţia presupune atribuirea actului de conduită conştiinţei şi voinţei
autorului acestui act. Reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracţiune. Vinovăţia
cunoaşte forme şi modalităţi diferite (a se vedea infra art. 16). Vinovăţia nu se confundă
cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a înţelege şi a voi în
momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia sau culpabilitatea şi imputabilitatea sunt, ambele,
elemente subiective, consecinţa lor fiind responsabilitatea.
10 Existenţa vinovăţiei se verifică după ce, în prealabil, s-a verificat existenţa trăsăturilor
esenţiale obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală (tipicitatea) şi antijuridici-
tatea, precum şi a stării de imputabilitate.
11 3. Antijuridicitatea. Caracterul nejustificat. Concepţia tripartită cu privire la infrac-
ţiune caracterizează ilicitul prin tipicitate şi antijuridicitate (G. Antoniu, Tipicitate şi
antijuridicitate, loc. cit., p. 19). Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi ordinea
juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune, trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să
corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare) şi, totodată, să nu fie
permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică (ilicită). Dacă fapta este doar tipică,
însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică.
Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative
(numite şi cauze de liceitate). Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele
justificative, motiv pentru care este definită şi ca absenţă a cauzelor justificative. O faptă
tipică nu este cu necesitate şi antijuridică; tipicitatea este un indiciu al antijuridicităţii
[F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 331; G. Antoniu (coord.), Noul
Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 218].
12 Caracterul nejustificat reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, neper-
mis de ordinea juridică. Va exista caracter nejustificat ori de câte ori fapta este tipică şi
nu există cauze justificative. Prevăzând distinct caracterul nejustificat, art. 15 C.pen. dă
expresie concepţiei tripartite asupra trăsăturilor sau elementelor esenţiale ale infracţiuni.
Din perspectiva concepţiei tripartite, existenţa unei cauze justificative va înlătura
antijuridicitatea, fapta continuând să fie tipică, în vreme ce, din perspectiva concepţiei
bipartite, cauza justificativă ar fi înlăturat însăşi fapta tipică.
13 4. Caracterul imputabil. Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa
unor condiţii intelectuale şi spirituale în care agentul este conştient de ceea ce face (T. Pop
în Codul penal Carol al II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală, p. 302) sau imputabilitate
64 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 15
există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică şi
socială (caracterul delictuos/antisocial) a actului său, de a aprecia motivele care îl stimu-
lează la acela sau îl reţin de la acela şi de a se determina conform acestei aprecieri; în
doctrina naţională, în locul noţiunii de imputabilitate se întrebuinţează mai mult termenul
de responsabilitate (T. Pop II, p. 318, 321).
Legea română nu cunoaşte o definiţie a imputabilităţii, aşa cum există, de pildă, în 14
Codul penal italian, art. 85 – Capacitatea de a înţelege şi de a voi. Nimeni nu poate fi
pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei
fapte, nu era responsabil. Este responsabil acela care are capacitatea de a înţelege şi de a
voi (Codice penale e leggi complementari, p. 101, 102).
În absenţa unei definiţii legale, condiţiile existenţei imputabilităţii pot fi deduse, pe baza 15
raţionamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea şi care sunt
prevăzute expres (a se vedea infra Titlul II, Capitolul III, art. 23-31 – constrângerea fizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit); absenţa acestor cauze echivalează cu existenţa
imputabilităţii sau imputabilitate există ori de câte ori făptuitorul a putut să îşi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale şi a putut să le controleze.
Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii şi al punerii ei în practică. 16
Imputabilitatea nu este necesară şi în momentul producerii rezultatului. „Imputabilitatea
trebue să existe în tot timpul în care agentul poate influenţa procesul cauzal, deci pînă în
momentul în care mai poate modifica cursul dat al procesului cauzal; influenţa pe care o
poate exercita agentul asupra procesului cauzal iniţiat, poate consista în aceea, că îl opreşte,
îi dă altă direcţiune sau împiedecă producerea rezultatului” (T. Pop II, p. 325 urm.).
De la regula enunţată mai sus fac excepţie acele situaţii denumite actio libera in causa 17
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 560-565; G. Antoniu, Vinovăţia
penală, op. cit., p. 234-236) şi în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai
analizează în raport de momentul acţiunii. Doctrina interbelică considera că există actio
libera in causa în două cazuri: „1. Când rezoluţia se ia în stare de imputabilitate, iar
acţiunea sau omisiunea se săvârşeşte în stare de neimputabilitate; 2. Când cineva poate
prevede că în stare de neimputabilitate se dedă la acţiuni sau omisiuni sancţionate penal
şi nu ia precauţiunile menţionate, anume cu scopul ca să le comită” (T. Pop II, p. 328,
329). Aceste două situaţii sunt recunoscute şi de doctrina actuală, adăugându-li-se o a
treia situaţie, controversată: făptuitorul îşi provoacă starea de iresponsabilitate fără a
prevedea, deşi putea şi trebuia să prevadă că într-o asemenea stare va comite o infracţiune
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 563).
5. Inexistenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Consecinţe. Infracţiunea va 18
exista numai dacă există şi trăsăturile sale esenţiale; absenţa oricăreia dintre trăsături
determină absenţa infracţiunii. În aceste ipoteze acţiunea penală nu poate fi exercitată,
iar dacă a fost exercitată nu mai poate continua. Potrivit Codului de procedură penală,
absenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii se regăseşte în art. 16 alin. (1) lit. b) (fapta
nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) şi
d) (există o cauză justificativă sau de neimputabilitate), soluţiile procesuale fiind clasarea
[art. 315 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] ori achitarea [art. 396 alin. (5) raportat la art. 16
alin. (1) lit. b), d) C.proc.pen.].
Iuliana Nedelcu 65
Art. 16 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Articolul reprezintă o reglementare cu
caracter general a vinovăţiei şi cuprinde definiţiile formelor şi modalităţilor acesteia, având
corespondent, parţial, în art. 19 C.pen. din 1968. Vinovăţia este unul dintre elementele prin
prisma cărora se analizează concordanţa dintre modelul descris de legiuitor în norma de
incriminare şi fapta concret săvârşită (Expunere de motive, pct. 2.5), respectiv tipicitatea,
prevederea faptei în legea penală. În raport cu reglementarea anterioară (art. 19 C.pen. din
1968) s-a introdus o dispoziţie [art. 16 alin. (1) C.pen.] care, potrivit Expunerii de motive
(pct. 2.5), subliniază importanţa elementului subiectiv în structura infracţiunii.
2 O noutate o constituie faptul că intenţia depăşită (praeterintenţia) este prevăzută
expres ca formă a vinovăţiei, alături de intenţie şi culpă – art. 16 alin. (2) C.pen. De
asemenea, reglementarea cuprinde şi o definiţie a intenţiei depăşite – art. 16 alin. (5)
C.pen. Caracterul de noutate se limitează la nivel formal, al consacrării normative, la nivel
jurisprudenţial şi doctrinar, intenţia depăşită fiind deja recunoscută ca formă a vinovăţiei
(I. Oancea în Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 115).
3 Reglementarea actuală – art. 16 alin. (6) C.pen. – unifică regimul sancţionator prevăzut
pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie (Expunere de motive,
pct. 2.5), preluând concluziile doctrinei (G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, op. cit.,
p. 98; G. Antoniu, Infracţiunea de omisiune, loc. cit., p. 36, 37) care a susţinut că acţiunea
şi inacţiunea – ca modalităţi normative – ar trebui să aibă tratament normativ identic sub
raportul vinovăţiei. Se face o diferenţiere bazată nu pe distincţia fapte de acţiune/ fapte de
inacţiune, ci pe distincţia intenţie/culpă. Se instituie regula potrivit căreia faptele săvârşite
cu intenţie, indiferent că este vorba de acţiune sau inacţiune, vor constitui infracţiuni –
art. 16 alin. (6) fraza I C.pen. şi excepţia conform căreia faptele săvârşite din culpă, de
asemenea, indiferent că sunt de acţiune sau de inacţiune, vor constitui infracţiuni numai
dacă legea prevede acest lucru în mod expres – art. 16 alin. (6) fraza a II-a C.pen.
4 2. Elemente de identitate, de continuitate. Se regăsesc cele două forme ale
vinovăţiei, intenţia şi culpa, precum şi modalităţile lor (intenţie directă/ intenţie indirectă
sau eventuală şi culpa cu prevedere sau uşurinţa/culpa fără prevedere ori culpa simplă
66 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 16
sau greşeala), reglementate şi în Codul penal anterior [art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi b)
C.pen. din 1968 îşi are corespondentul în art. 16 alin. (3) lit. a) şi b) C.pen., iar art. 19
alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) C.pen. din 1968, în art. 16 alin. (4) lit. a) şi b) C.pen.]; acestea
sunt prevăzute în aceeaşi redactare. În aceste condiţii, de identitate de reglementare, sunt
excluse dificultăţile de aplicare.
3. Intenţia depăşită. Art. 16 alin. (2) C.pen. consacră intenţia depăşită ca formă de 5
vinovăţie, definind-o în art. 16 alin. (5). Este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei în
raport cu acţiunea iniţială/ primum delictum şi culpei în raport cu infracţiunea mai gravă/
maius delictum. Definiţia cuprinsă în actuala reglementare este o preluare a definiţiilor
doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept penal..., op. cit., 2008, p. 460; C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 122) care, de altfel, au şi fost valorificate în practică
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 431/1995, în C.P. Ad., p. 27).
Chiar dacă art. 16 alin. (5) C.pen. apare ca o reglementare nouă, de fapt, nu reprezintă 6
decât o preluare normativă a contribuţiilor doctrinare şi jurisprudenţiale, transformarea unei
norme de drept de origine doctrinară şi jurisprudenţială într-o normă de origine legislativă.
Există, aşadar, o continuitate în lege a definirii acestei forme a vinovăţiei; conceptul
de lege este avut în vedere în accepţiunea stabilită de jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cantoni c. Franţa, §29).
Datorită acestui caracter de continuitate, dificultăţile de aplicare sunt excluse. Pe de altă
parte, această aparentă noutate se situează exclusiv la nivelul dispoziţiilor cu caracter
general, întrucât, anterior, intenţia depăşită era consacrată de unele incriminări din Partea
specială [art. 197 alin. (2) lit. c) şi alin. (3), art. 211 alin. (21) lit. e) şi alin. (3), art. 218
C.pen. din 1968].
3.1. Structura intenţiei depăşite. Este structurată prin combinarea intenţiei cu culpa. 7
În măsura în care textul legal, în definirea intenţiei depăşite, operează doar cu noţiunile
de intenţie şi culpă, fără a face distincţii în raport de modalităţile acestora, rezultă că
în structura praeterintenţiei se pot regăsi ambele modalităţi, atât ale intenţiei, cât şi ale
culpei. Această opţiune a legiuitorului reprezintă, de altfel, şi poziţia majoritară a doctrinei
(V. Dongoroz I, p. 204; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 184; F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 461). În consecinţă, infracţiunea mai uşoară (respectiv,
rezultatul dorit) se comite în oricare dintre modalităţile intenţiei, directă sau indirectă, iar
infracţiunea mai gravă (rezultatul mai grav decât cel dorit), în oricare dintre modalităţile
culpei, simplă sau cu prevedere.
În practică, cel mai adesea, praeterintenţia se structurează sub forma intenţiei directe 8
şi a unei culpe fără prevedere. Variantele intenţie directă – culpă cu prevedere ori intenţie
indirectă – culpă au o frecvenţă mai redusă.
Art. 16 alin. (5) C.pen. face o precizare importantă, aceea că rezultatul mai grav de 9
datorează culpei făptuitorului. Aceasta înseamnă că făptuitorul nu va răspunde pentru
rezultatul mai grav, adică acesta nu îi va fi imputabil decât în măsura în care l-a prevăzut sau
ar fi putut să îl prevadă. Prin această precizare se marchează opţiunea fermă a legiuitorului
pentru răspunderea subiectivă (spre deosebire de răspunderea obiectivă în care rezultatul
mai grav este imputat făptuitorului, indiferent dacă era previzibil sau nu, numai pentru că
este cauzal legat de rezultatul voit de acesta, de actul ilicit iniţial). Consecinţa opţiunii
pentru răspunderea subiectivă constă în aceea că, în măsura în care rezultatul mai grav nu
putea fi prevăzut, făptuitorul nu va răspunde pentru un asemenea rezultat. Deşi aceasta era
Iuliana Nedelcu 67
Art. 16 Infracţiunea
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea nu are corespondent în 1
legislaţia penală anterioară. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.5), infracţiunea comisivă
prin omisiune, recunoscută de doctrină şi practică, este pentru prima dată consacrată
într-un text de lege, inspirat de art. 11 din Codul penal spaniol. Textul stabileşte condiţiile în
care inacţiunea este asimilată acţiunii; se asigură în acest mod conformitatea cu exigenţele
principiului legalităţii, mai ales cu criteriul previzibilităţii – art. 7 din Convenţia europeană
a drepturilor omului. Pe lângă conformitatea cu Convenţia, textul reprezintă şi un răspuns
la criticile doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 50).
2. Infracţiuni comisive (de acţiune). Infracţiuni omisive (de omisiune/inacţiune). 2
Norma penală poate fi prohibitivă, interzicând, sau imperativă, ordonând ceva. Încălcarea
normei prohibitive (să nu furi, să nu ucizi etc.) se realizează printr-o acţiune (faci
ceea ce legea opreşte), iar încălcarea normei imperative, printr-o atitudine pasivă, prin
inacţiune, omisiune (nu faci ceea ce legea ordonă). În primul caz, ne aflăm în prezenţa
unor infracţiuni comisive, iar în al doilea, este vorba de infracţiuni omisive. De regulă,
infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, prin comisiune, iar cele omisive prin
inacţiune, omisiune. Există însă şi infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune,
aspect unanim recunoscut. Acestea sunt denumite şi comisive prin omisiune sau omisive
improprii. Un exemplu de infracţiune comisivă care se poate săvârşi şi prin omisiune
l-a reprezentat art. 314 C.pen. din 1968, respectiv punerea în primejdie a unei persoane
în neputinţă de a se îngriji. În cazul infracţiunilor omisive improprii trebuie să existe
obligaţia autorului de a acţiona, de a nu rămâne în pasivitate; o asemenea obligaţie poate
avea diferite surse. Posibilitatea însă ca infracţiuni omisive să fie săvârşite prin comisiune
este controversată (recunosc o asemenea posibilitate V. Dongoroz I, p. 178, C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 131; neagă posibilitatea T. Pop II, p. 220, F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 398).
Iuliana Nedelcu 69
Art. 17 Infracţiunea
70 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 18
Capitolul II
Cauzele jus fica ve
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Articolul 18 reglementează o instituţie 1
nouă, respectiv conceptul de cauză justificativă. Formal nu există un precedent legislativ,
practic însă, sub denumirea de cauze justificative sunt reunite două instituţii care se regăseau
şi în Codul penal anterior; acestea sunt legitima apărare şi starea de necesitate (calificate,
în reglementarea anterioară, drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei).
Alături de acestea apar alte două cauze – exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei 2
obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate – instituţii care nu figurau în Codul penal
anterior cu caracter general. Nici aceste din urmă cauze nu au un caracter de noutate
absolută, ele fiind recunoscute de practică şi doctrină sau chiar consacrate legislativ drept
cauze speciale.
2. Conceptul de cauză justificativă. Cauza justificativă înlătură o trăsătură esenţială 3
a infracţiunii, aceea a antijuridicităţii (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 15).
În absenţa unei trăsături esenţiale, fapta nu constituie infracţiune, nu are caracter penal.
Acest caracter al cauzelor justificative a fost surprins constant de doctrina interbelică.
„Cauzele justificative conduc la înlăturarea ilegalităţii faptului legitimând comiterea lui”
(V. Dongoroz I, op. cit., p. 306) sau „cauzele justificative exclud ilegalitatea actului (…)
exclud caracterul injust fiindcă legea admite sau chiar ordonă fapta comisă” (T. Pop II,
p. 389, 390) ori „legea în mod excepţional permite sau chiar porunceşte fapte pe care ea
în regulă generală o interzice. Aceste cazuri se numesc de penalişti fapte justificative,
iar autorul lor când le comite poate spune: feci sed iure feci” (I. Tanoviceanu, Tratat de
drept…, op. cit., 1924, p. 879). Deşi nu există un precedent legislativ, există însă un
precedent doctrinar.
Capitolul II, sub denumirea de cauze justificative, tratează numai acele cauze care au 4
caracter general şi, prin urmare, operează în toate cazurile. Pe lângă cauzele justificative
cu caracter general, există şi cauze cu caracter special şi care sunt incidente numai în
ipotezele pentru care sunt prevăzute. Astfel de cauze justificative cu caracter special au
fost reglementate atât sub Codul penal anterior (art. 207 – proba verităţii) şi continuă să
fie reglementate şi în actualul Cod penal [art. 201 alin. (6) – avortul terapeutic; art. 202
alin. (6); art. 203 alin. (2); art. 277 alin. (4); art. 302 alin. (5) etc.].
3. Efectele cauzelor justificative. Existenţa unei cauze justificative înlătură caracterul 5
infracţional al faptei (fapta nu constituie infracţiune). Înlăturând natura injustă, ilicită a
actului, cauzele justificative fac să dispară nu numai responsabilitatea penală, dar şi aceea
Iuliana Nedelcu 71
Art. 18-19
19 Infracţiunea
civilă (T. Pop II, p. 392). De fapt, existenţa unei cauze justificative înlătură posibilitatea
aplicării nu numai a unei sancţiuni penale, dar şi a oricăror sancţiuni de drept penal sau a
unor sancţiuni civile [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 223].
Cu privire la sancţiunile civile s-a precizat că prezenţa cauzelor justificative sau absenţa
antijuridicităţii nu este un impediment care să împiedice în mod absolut impunerea unor
obligaţii civile. În acest sens, s-a exemplificat cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat
victimei în stare de necesitate, obligaţie întemeiată pe raţiuni de echitate, fără caracter
sancţionator (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 476).
6 Cauzele justificative înlătură caracterul antijuridic, nejustificat al faptei, nu însă şi
caracterul tipic al faptei; fapta rămâne tipică, prevăzută de legea penală, dar nu mai contra-
vine ordinii de drept care o justifică.
7 Prezenţa cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat
de lege; în aceste condiţii, împotriva unei fapte permise de lege nu poate fi concepută
legitima apărare.
8 Cauzele justificative au caracter obiectiv, acţionează in rem, producând o justificare cu
caracter general. Aceasta înseamnă că prezenţa unei cauze justificative poate fi invocată de
către toţi participanţii. Aceasta este semnificaţia extinderii efectelor cauzelor justificative
şi asupra participanţilor, cuprinsă în art. 18 alin. (2).
9 Dacă sfera de incidenţă a cauzelor justificative este depăşită (depăşirea limitelor legitimei
apărări, a stării de necesitate), faptele devin nejustificate, antijuridice (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 476). În acest caz, asemenea fapte (tipice şi antijuridice) nu
sunt imputate autorului lor datorită unor situaţii excepţionale şi care nu permit un reproş la
adresa celui ce le-a comis (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 477). Este
vorba de cauze de neimputabilitate (a se vedea art. 26 – excesul neimputabil).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare a legitimei
apărări este, în cea mai mare măsură, asemănătoare celei din Codul penal anterior, având
corespondent în art. 44. În acest context, pentru elementele preluate din vechea reglemen-
tare, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2 În ceea ce priveşte diferenţele, una dintre acestea o reprezintă conţinutul alineatului
(1) unde este valorificat normativ caracterul de cauză justificativă al legitimei apărări, cu
efecte in rem, iar nu in personam, aşa cum era în vechea reglementare. Prin extinderea
efectelor şi asupra participanţilor, conform art. 18 alin. (2) C.pen., actuala reglementare
constituie o lege penală mai favorabilă. O altă diferenţă o reprezintă înlăturarea unui
72 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
aspect de redundanţă pe care îl conţinea fosta reglementare; este vorba de eliminarea
enumerării care circumscria sfera valorilor care făceau obiectul atacului (îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc) şi care oricum se regăsea, prin
repetare, în sfera valorilor care erau puse în pericol grav (persoana sau drepturile celui
atacat – cel atacat putând fi acelaşi cu cel care se apără, ori cel care ripostează la atac este
altul decât cel atacat, şi în favoarea căruia intervine –, interesul obştesc). O diferenţă
semnificativă o reprezintă eliminarea caracterului grav al pericolului, preluându-se
propunerile făcute de către doctrină (S. Bogdan, Legitimă apărare…, loc. cit., p. 69-73)
care a criticat restrângerea efectelor legitimei apărări doar la pericolul grav şi pe care a
apreciat-o ca inechitabilă. În noile condiţii, raportul dintre gravitatea pericolului generat
de atac şi acţiunile întreprinse pentru înlăturarea lui vor fi analizate din perspectiva
proporţionalităţii dintre atac şi apărare (nu va mai fi verificată condiţia ca atacul să fi pus în
pericol grav persoana şi drepturile acesteia, precum şi condiţia proporţionalităţii apărării,
ci analiza va purta, exclusiv, asupra condiţiei proporţionalităţii). Înlăturarea caracterului
grav al pericolului generat de atac lărgeşte sfera de incidenţă a legitimei apărări, motiv
pentru care poate constitui o lege penală mai favorabilă.
De asemenea, la nivelul diferenţelor se situează şi înlocuirea noţiunii de interes 3
obştesc cu cea de interes general. Conceptul de interes obştesc a fost criticat în doctrină
pentru gradul ridicat de imprecizie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 488) care creează dificultăţi în identificarea valorilor ce pot face obiectul atacului,
unii dintre autorii care au definit interesul obştesc părând că includ în sfera acestuia şi
persoanele juridice de drept privat, în timp ce alţi autori par a exclude asemenea persoane.
Înlocuirea interesului obştesc cu cel general a figurat şi în Legea nr. 301/2004 privind
Codul penal (art. 22 privind legitima apărare). În contextul acestei legi şi analizând această
noţiune, s-a identificat interesul general cu interesul statului sau al altor persoane juridice
de drept public, deci cu excluderea clară a persoanelor juridice de drept privat [G. Antoniu
(coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 235]. S-a arătat (ibidem) că nu poate fi
apărat legitim un interes general nedeterminat (ordine publică, ordine de drept etc.) decât
dacă sunt puse în pericol şi interese individualizate, determinate; argumentul îl constituie
faptul că apărarea în general a ordinii de drept revine organelor de stat şi nu cetăţenilor. În
contextul celor precizate, înlocuirea interesului obştesc cu cel general rămâne o modificare
formală, care nu înlătură controversa, ci o menţine.
Există unele diferenţe şi la nivelul legitimei apărări prezumate, respectiv al spaţiilor 4
vizate de aceasta (a se vedea infra pct. 3).
O altă diferenţă semnificativă este reprezentată de faptul că actuala reglementare nu 5
mai tratează în cadrul legitimei apărări aşa-numitul exces justificat de legitimă apărare.
Noua abordare este firească deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, excesul justificat nu
are natura unei cauze justificative (T. Pop II, p. 530; F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 503), ci este o cauză care înlătură vinovăţia. În considerarea acestui
caracter, s-a impus tratarea sa în cadrul cauzelor de neimputabilitate (a se vedea art. 26).
2. Condiţiile legitimei apărări 6
2.1. Atacul. Atacul poate consta şi într-o omisiune, în ipoteza în care exista pentru 7
autor obligaţia de a acţiona, inacţiune care creează un pericol pentru valoarea socială
ocrotită (dacă autorul se află în poziţie de garant cu privire la valoarea socială ocrotită),
opinie larg împărtăşită de către doctrină (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 351; C. Bulai, Drept
Iuliana Nedelcu 73
Art. 19 Infracţiunea
penal român…, op. cit., 1992, p. 243; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 267; F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 479). Atacul trebuie să provină de
la o persoană fizică; nu există atac din partea forţelor naturii, a lucrurilor, animalelor
(dacă acestea nu sunt folosite de către o persoană fizică). Actele de apărare împotriva
forţelor naturii, a forţelor mecanice sub care acţionează lucrurile etc. pot fi justificate pe
alt temei, acela al stării de necesitate. În cazul unui atac provenit de la o persoană fizică
iresponsabilă, se face distincţie după cum cel atacat cunoaşte existenţa iresponsabilităţii;
în cazul cunoaşterii, nu poate fi invocată legitima apărare, ci starea de necesitate; în cazul
necunoaşterii, va opera legitima apărare [C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992,
p. 244; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 228, 229]. În această
ipoteză, alţi autori (T. Pop II, p. 506, 516; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 486) consideră că există legitimă apărare indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea
iresponsabilităţii autorului atacului, soluţie echitabilă şi, de asemenea preferabilă, având
în vedere consecinţele in rem ale cauzei justificative în raport cu consecinţele in personam
ale cauzei de neimputabilitate. Legea impune ca atacul să fie exclusiv material; nu poate
fi invocată legitima apărare împotriva unui atac imaterial (verbal, de pildă). Deşi criticat
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 480), acest caracter al atacului a
fost menţinut. Criticat a fost şi caracterul direct al atacului (ibidem), însă şi acesta a fost
menţinut. Atacul imediat este un atac pe cale să se producă sau iminent ori un atac deja
în desfăşurare sau actual. Apărarea este legitimă atâta vreme cât are loc între momentul în
care atacul devine iminent şi momentul în care acesta s-a epuizat. Intervenind între aceste
momente, apărarea are caracter necesar. Atacul nu este neapărat identic (ca întindere în
timp) cu eventuala infracţiune pe care o configurează. Astfel, dacă infracţiunea are un
caracter reversibil, atacul nu se epuizează odată cu consumarea infracţiunii; atacul poate
continua atâta vreme cât există posibilitatea înlăturării rezultatului (doctrina oferă exemplul
unei infracţiuni de furt, ipoteză în care proprietarul poate urmări hoţul şi exercita violenţe
asupra acestuia pentru a-şi recupera bunul, chiar după ce infracţiunea de furt s-a consumat,
sub condiţia unei anumite unităţi de timp şi, eventual, de loc). Dacă urmarea atacului
este ireversibilă şi totală, nu mai este legitimă apărarea după consumarea infracţiunii
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 482). Nu există legitimă apărare
împotriva atacului consumat, apărarea nemaifiind necesară pentru înlăturarea unui rău
deja produs; prin excepţie, există legitimă apărare şi împotriva atacului consumat, dacă
persistă pericolul că atacul va fi reluat sau se va intensifica (T. Pop II, p. 513). Atacul
viitor, de fapt o apărare anticipată împotriva unui pericol viitor (utilizarea anticipată a
unor mijloace, mecanisme de protecţie), este recunoscută ca apărare legitimă cu condiţia
ca aceste mecanisme să acţioneze în momentul declanşării atacului; nu este un veritabil
atac viitor deoarece apărarea nu precede atacul, ceea ce este anterior atacului este numai
pregătirea apărării (T. Pop II, p. 514, 515; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 483, 484). Atacul este injust indiferent că se prezintă sau nu sub forma unei
infracţiuni; noţiunea atacului injust este mai largă decât a infracţiunii, ele nu se suprapun.
Se păstrează caracterul injust şi dacă atacul a fost prevăzut de către cel atacat. Legitima
apărare poate avea loc, în principiu, şi împotriva atacului provocat de către cel care se
apără. Dacă provocarea constă într-o faptă antijuridică care a impus apărarea, ea va exclude
legitima apărare (T. Pop II, p. 516-518; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 497 – ipoteza în care persoana comite un act provocator împotriva alteia, în scopul ca
74 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
aceasta să riposteze violent, declanşând un atac care îi va oferi provocatorului ocazia de
a comite fapta prevăzută de legea penală împotriva celui provocat, la adăpostul legitimei
apărări). Actul autorităţii care are, în mod vădit, caracter ilegal, arbitrar constituie un
atac (T. Pop II, p. 518-521; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 484),
exemplificându-se cu ipoteza în care o persoană arestată se va putea opune agentului forţei
publice dacă acesta va încerca să îl brutalizeze. În absenţa caracterului evident ilegal,
actului autorităţii nu i se poate opune rezistenţă. Având în vedere fragilitatea criteriului
ilegalităţii manifeste, evidente a actului autorităţii, doctrina franceză a imaginat un sistem
bazat pe natura bunului ameninţat de actul ilegal al autorităţii: dacă agresiunea este
îndreptată împotriva bunurilor, de pildă un sechestru nelegal, riposta nu este justificată,
dacă însă este îndreptată împotriva persoanei, de pildă lovirea unei persoane arestate,
riposta va fi justificată. Împotriva legitimei apărări nu există legitimă apărare (R. Merle,
A. Vitu, Traité de droit criminel, tome I, Cujas, 1997, no 458 apud J. Pradel, op. cit.,
p. 312). Atacul poate avea ca obiect persoana fizică, respectiv bunurile personale – viaţa,
integritatea corporală, libertatea individuală – ale celui atacat sau ale altuia, precum şi
bunurile patrimoniale – proprietatea, posesia, detenţia – ca drepturi ale persoanei. Bunurile
şi interesul general pot fi, de asemenea, obiect al atacului [G. Antoniu (coord.), Noul Cod
penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 234, 235].
2.2. Apărarea trebuie să fie întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală. Ea poate fi 8
săvârşită cu oricare dintre formele de vinovăţie. Astfel, în practica judiciară s-a decis că
există legitimă apărare şi atunci când făptuitorul s-a apărat lovind cu pumnii şi picioarele
pe victima agresoare care, datorită stării de ebrietate în care se găsea, a căzut şi s-a lovit cu
capul de solul îngheţat, suferind leziunile ce i-au provocat moartea (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2415/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 235). Soluţia este pe deplin
justificată, doctrina franceză aducând un argument practic care pune în evidenţă caracterul
inechitabil al soluţiei contrare – victima ameninţată de o persoană va fi în legitimă apărare
dacă va lovi intenţionat agresorul, dar i se refuză această cauză justificativă atunci când
victima se limitează a-l respinge pe agresor de aşa manieră încât acesta cade, se loveşte,
decedând în urma leziunii provocate de lovirea prin cădere – şi un argument psihologic
– trebuie distins între voinţa de a săvârşi actul de apărare şi care este întotdeauna, în mod
obligatoriu, intenţionat şi consecinţele acestui act, căci verificarea existenţei condiţiilor
legitimei apărări vizează voinţa de a săvârşi actul, iar nu aceea de a produce rezultatul
(M.-L. Rassat, op. cit., p. 383; J. Pradel, op. cit., p. 314; în acelaşi sens, a se vedea
F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 491, respectiv distincţia
act-rezultat cu privire la faptă). Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului,
dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fie singura posibilitate de acest fel. „Necesitatea
apărării nu înseamnă proporţionalitate între valoarea bunului atacat şi valoarea bunului
lezat prin apărare. Dacă apărarea este necesară, ea se poate executa prin lezarea unui
bun de valoare mai mare decât valoarea bunului atacat, adică apărarea poate fi mai gravă
dacă este necesară. Necesitatea trebuie să existe în mod obiectiv; aceasta se judecă însă
in concreto” (T. Pop în Codul penal Carol al II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală,
p. 331; T. Pop II, p. 532). Apărarea trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului şi nu
împotriva unei terţe persoane; lezarea unei terţe persoane ar putea fi justificată pe temeiul
stării de necesitate. Lezarea bunurilor unei terţe persoane, bunuri care nu au servit ca
instrument al atacului, este, de asemenea, justificată pe temeiul stării de necesitate. Dacă
Iuliana Nedelcu 75
Art. 19 Infracţiunea
însă bunurile terţei persoane au servit ca instrument al atacului, acţiunea de apărare care a
dus la lezarea lor rămâne în sfera legitimei apărări (T. Pop II, p. 526). În cazul unei apărări
care prejudiciază un terţ, celui ce se apără i se impută doar faptele săvârşite din culpă
(idem, p. 501).
9 Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. Aprecierea proporţiona-
lităţii se realizează în raport cu împrejurările concrete în care s-a acţionat, pornind de la
raportul dintre urmarea pe care ar fi produs-o atacul, urmarea dorită de cel care s-a apărat
şi urmarea care s-a produs, cu luarea în considerare şi a raportului de forţe dintre cel care
atacă şi cel care se apără, valorile sociale aflate în conflict, mijloacele folosite în atac şi,
respectiv, în apărare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 493). În ceea
ce priveşte compararea valorilor sociale în conflict, se face distincţia după cum acestea
sunt omogene sau neomogene. În primul caz, analiza proporţionalităţii se va întemeia pe
comparaţia vătămărilor produse valorilor omogene; în al doilea caz va fi avută în vedere
ierarhia acestor valori. Pentru ipoteza valorilor neomogene este acceptat, ca regulă, că nu
se justifică uciderea unei persoane pentru a înlătura un atac asupra bunurilor [Explicaţii
I, ed. I, 1969, p. 356; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 274; F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 495; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 28/1975;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 358/1977 apud G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal,
vol. I, op. cit., 2006, p. 235]. Această poziţie doctrinară şi jurisprudenţială este în consens cu
dispoziţiile art. 2 parag. 2 lit. a) din Convenţie (moartea nu este considerată ca fiind cauzată
prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă […] pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale),
dispoziţie convenţională care se referă la legitima apărare (C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului…, op. cit., 2005, p. 193), dar care nu s-a reflectat încă în jurisprudenţă.
S-a arătat (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 496) că art. 2 al Convenţiei
este compatibil cu reţinerea legitimei apărări atunci când apărarea patrimoniului a condus la
uciderea din culpă sau praeterintenţionată a agresorului.
10 3. Legitima apărare prezumată. Reglementarea cuprinsă de art. 19 alin. (3) C.pen. este
similară cu cea a art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968. În raport cu reglementarea anterioară,
cea actuală prezintă diferenţe. Astfel, spaţiile vizate de prezumţia de legitimă apărare
nu mai prevăd şi locul delimitat prin semne de marcare, limitându-se la locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta. S-a revenit la formularea pe care
art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968 o avusese iniţial, înainte de modificarea adusă prin Legea
nr. 247/2005. Sfera de incidenţă a prezumţiei, prin noua reglementare care înlătură locul
delimitat prin semne de marcare şi care impune condiţia ca locul împrejmuit să fie legat
de un domiciliu, se restrânge. Din această perspectivă, în abstract, legea veche va constitui
legea penală mai favorabilă. Conţinutul actualei reglementări, în ceea ce priveşte spaţiile
vizate de prezumţie, este identic cu cel al infracţiunii de violare de domiciliu (a se vedea
art. 224 C.pen.). Totodată, valorifică şi criticile aduse de doctrină (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 502) referitoare la consecinţele absurde pe care aplicarea
fostei reglementări le-ar fi putut produce, având în vedere că nu instituia condiţia legăturii
de/cu un domiciliu a locului împrejmuit sau delimitat.
11 S-a precizat caracterul nelegal al modalităţilor de pătrundere; precizarea ar putea
părea inutilă având în vedere că există deja precizat caracterul fără drept al pătrunderii,
context în care, pentru celelalte modalităţi, altele decât violenţa, viclenia, efracţia,
76 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
operând clauza de analogie cu caracter omogen (în acest caz toate situaţiile reglementate
au caracter omogen, respectiv toate se referă la modalităţi de pătrundere fără drept, astfel
încât criteriul avut în vedere de legiuitor poate fi dedus cu uşurinţă – F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 50, 51). Altfel spus, câtă vreme pătrunderea este fără drept,
şi modalităţile de realizare a pătrunderii se vor contamina de acest caracter, vor fi şi ele
fără drept, adică nelegale. Legiuitorul a dorit însă să realizeze conformitatea reglementării
cu principiul legalităţii şi din această perspectivă, criteriul implicit de determinare a
ipotezelor avute în vedere în cazul altor modalităţi de pătrundere fiind transformat
într-unul expres prevăzut. Sintagma „alte asemenea modalităţi nelegale” vine să înlocuiască
sintagma „alte asemenea mijloace”.
S-a adăugat la enumerarea exemplificativă a modalităţilor de pătrundere şi cea efectuată 12
în timpul nopţii; pentru identificarea nopţii vor fi aplicabile criteriile deja instituite de
doctrină şi consacrate de practică, respectiv caracterul concret al lăsării întunericului,
iar nu cel astronomic al răsăritului şi apusului. Precizarea pare să fi fost inspirată de
art. 122-6 din Codul penal francez care prezumă a fi în legitimă apărare pe acela care
a săvârşit fapta pentru a respinge pătrunderea în timpul nopţii, săvârşită prin efracţie,
violenţă sau viclenie, într-un loc locuit (lieu habité – J. Pradel, op. cit., p. 320). Este de
observat că, potrivit textului francez, pătrunderea săvârşită în timpul nopţii trebuie să fie,
în acelaşi timp, şi realizată prin efracţie, violenţă, viclenie; condiţiile sunt cumulative,
aspect rezultat din modul de redactare a textului, din analiza gramaticală. Potrivit textului
românesc, pare că este suficientă pătrunderea fără drept în timpul nopţii, nefiind necesar
să fie şi săvârşită prin modalităţi violente, viclene ori care implică efracţia; concluzia pare
justificată tot de analiza gramaticală. Astfel, potrivit legii române, în timpul nopţii este
o caracteristică a pătrunderii, aşa cum sunt şi violenţa, viclenia, efracţia; potrivit legii
franceze, violenţa, viclenia, efracţia sunt caracteristici nu ale unei simple pătrunderi, ci ale
unei pătrunderi în timpul nopţii. Comparaţia trebuie să aibă însă în vedere faptul că legea
română conţine, în plus, în raport cu legea franceză, condiţia generică ca pătrunderea să
fie fără drept; violenţa, viclenia, efracţia, în timpul nopţii sunt explicitări exemplificative
ale caracterului fără drept al pătrunderii. Pătrunderea poate fi atât în curs de a se produce,
încercată, cât şi consumată.
Prezumţia are caracter relativ, sarcina probei revenind celui ce acuză. Cel care 13
invocă legitima apărare prezumată nu trebuie să facă proba că atacul îndeplinea condiţiile
prevăzute de art. 19 alin. (2), că riposta sa era necesară şi proporţională; cel care neagă va
trebui să dovedească neîndeplinirea condiţiilor referitoare la atac şi apărare.
4. Legitima apărare putativă există atunci când o persoană crede în mod eronat că 14
este supusă unui atac (de precizat că este vorba de eroare asupra premiselor de fapt ale
legitimei apărări) şi, în aceste condiţii, desfăşoară o apărare. În opinia obiectivă conform
căreia condiţiile legitimei apărări trebuie să existe în mod real, obiectiv, o legitimă apărare
putativă este o eroare şi, prin urmare, o cauză de neimputabilitate. În opinia subiectivă
potrivit căreia este suficientă pentru configurarea legitimei apărări existenţa condiţiilor
în mod subiectiv, în mintea agentului, legitima apărare putativă este o apărare legitimă
şi, prin urmare, o cauză justificativă (T. Pop II, p. 504, 505, 530, 531). Doctrina actuală
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 242] consideră că este
vorba de o eroare de fapt. În doctrină (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 359; C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 247) s-a afirmat că legitima apărare putativă are, datorită
Iuliana Nedelcu 77
Art. 20 Infracţiunea
erorii de fapt, aceleaşi efecte ca legitima apărare propriu-zisă. Afirmaţia se susţine sub
imperiul Codului penal din 1968 când atât legitima apărare, cât şi eroarea erau cauze
care înlăturau caracterul penal al faptei, având, deci, efecte identice. Potrivit reglementării
actuale, eroarea este o cauză de neimputabilitate; nu justifică fapta aşa cum o face legitima
apărare, ridicându-i caracterul antijuridic, producând efecte in rem, ci înlătură imputa-
bilitatea, producând efecte in personam. Din această perspectivă, a întinderii efectelor,
caracterizarea legitimei apărări ca fiind o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate
prezintă interes.
15 5. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). O faptă comisă în legitimă
apărare nu atrage aplicarea unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal; este
înlăturată şi răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 496). În ipoteza lezării bunurilor unei terţe persoane
trebuie făcută distincţia după cum acestea au fost folosite de atacator ca instrumente
pentru atac sau nu. În primul caz, lezarea unor asemenea bunuri este justificată de legitima
apărare, pe când în cel de al doilea caz, justificarea s-ar întemeia pe starea de necesitate
(idem, p. 497; T. Pop II, p. 526). Art. 1360 alin. (1) C.civ., în contextul reglementării
răspunderii delictuale pentru fapta proprie, reglementează şi legitima apărare drept cauză
care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „nu datorează despăgubire cel care,
fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea actuală este cvasi-
identică cu cea precedentă şi conţinută de art. 45 C.pen. din 1968. Unele diferenţe sunt
minime şi constau în înlocuirea unor termeni (pericol iminent cu pericol imediat, interes
obştesc cu interes general – a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 19), respectiv
unele modificări terminologice, prin înlocuirea sintagmei „a/al altuia” ce determina
enumerarea valorilor vizate de pericol şi care fac obiectul acţiunii de apărare cu sintagma
„a altei persoane”. Se menţine în domeniul cauzei justificative, ca şi în reglementarea
anterioară, ipoteza în care urmarea produsă de acţiunea de salvare depăşeşte, fără să fie
vădit, urmarea ce s-ar fi produs în absenţa intervenţiei. Este vorba de art. 45 alin. (3) C.pen.
din 1968, devenit art. 20 alin. (2) teza finală C.pen. În ciuda criticilor aduse de doctrină
şi care au precizat inconvenientele (caracterul cvasi-inconciliabil cu fundamentul stării
de necesitate şi lipsa unei protecţii adecvate pentru terţul care suportă consecinţele faptei
comise în stare de necesitate) unei asemenea opţiuni (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 524, 525), este perpetuat caracterul de cauză justificativă al excesului
de apărare care nu este vădit. Diferenţa majoră o constituie consacrarea caracterului
de cauză justificativă a stării de necesitate (care va opera in rem, înlăturând şi pentru
78 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 20
participanţi caracterul antijuridic, ilicit al faptei), spre deosebire de caracterul său de cauză
care înlătura vinovăţia subiectului, a autorului faptei, aşa cum era potrivit Codului penal
anterior. Prin urmare, nu sunt modificate condiţiile de existenţă ale stării de necesitate, nici
efectele acesteia, ci întinderea acestor efecte şi la nivelul participanţilor (extindere care
operează prin conferirea caracterului de cauză justificativă şi care a înlocuit caracterul de
cauză care înlătură vinovăţia). Această diferenţă va fi determinantă în identificarea legii
penale mai favorabile, atunci când va fi vorba de participanţi.
Art. 45 alin. (3) C.pen. din 1968 (excesul de acţiune salvatoare sau excesul în materie 2
de stare de necesitate) a devenit (într-o formulare pozitivă) o cauză de neimputabilitate,
conform art. 26 alin. (2) C.pen. Acest exces a fost calificat de doctrină drept o cauză de
înlăturare a vinovăţiei (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 523), astfel
încât actuala sa plasare în cadrul cauzelor de neimputabilitate este deplin justificată.
Caracterizând starea de necesitate drept cauză justificativă s-a optat pentru teoriile 3
obiective cu privire la fundamentului acesteia (T. Pop II, p. 541).
2. Condiţiile stării de necesitate. Diferenţa în raport cu legitima apărare. Atât în 4
cazul legitimei apărări, cât şi al stării de necesitate există un pericol care ameninţă valoarea
protejată de lege şi care nu poate fi salvat decât prin săvârşirea unei infracţiuni. Diferenţa
constă în aceea că, în cazul legitimei apărări, atacul este provocat prin actul voluntar şi
injust al unei persoane, pe când, în cazul stării de necesitate, pericolul este provocat de un
fenomen natural, întâmplare sau indirect prin actul unei persoane. În cazul legitimei apărări
este apărat un drept de o agresiune nedreaptă; există un conflict între just şi injust. În cazul
stării de necesitate nu se stabileşte obligatoriu un astfel de conflict, ci coliziunea se stabileşte
între just şi just (T. Pop II, p. 535; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 507). Această diferenţă determină o altă caracteristică proprie stării de necesitate:
acţiunea de salvare trebuie să fie singura cale de înlăturare a pericolului, spre deosebire de
acţiunea de apărare care nu trebuie să fie singura posibilitate de înlăturare a atacului.
2.1. Pericolul vizează aceleaşi valori, este supus aceloraşi condiţii ca în reglementarea 5
anterioară. Prin urmare, nesuferind modificări, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa
anterioare. Pericolul trebuie să constituie o realitate efectivă, evaluarea existenţei sale
realizându-se printr-un examen obiectiv, făcându-se distincţie după cum situaţia evalu-
ată presupune sau nu cunoştinţe de specialitate (idem, p. 508). Gravitatea pericolului
presupune că acesta trebuie să aibă o anumită intensitate ale cărei limite nu sunt presta-
bilite, ci urmează a fi evaluate cu prilejul stabilirii proporţionalităţii acţiunii de salvare
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 507, 508). Principiul în materia
evaluării gravităţii pericolului vizează existenţa unui sacrificiu pe care legea nu îl poate
impune, nu se poate cere în mod rezonabil sacrificiul bunului ameninţat de respectivul
pericol (T. Pop II, p. 543). Pericolul trebuie să fie iminent (imediat), iar nu trecut
(salvarea nu mai are obiect) sau viitor (caz în care pot fi luate măsuri de prevenire). Totuşi,
se consideră iminent (actual, imediat) şi un pericol al cărui rezultat prejudiciabil nu s-a
produs încă, ci urmează să se producă, însă, pe măsura trecerii timpului, prevenirea sa
presupune riscuri crescânde (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 289; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 509). Pericolul este inevitabil când nu există
decât săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca modalitate de înlăturare a sa; răul
nu poate fi evitat în alt fel decât prin sacrificarea bunului altuia. Cauza pericolului este
datorată unor acţiuni non-umane (fenomene naturale, animale, întâmplări) sau umane
Iuliana Nedelcu 79
Art. 20 Infracţiunea
fără vinovăţie, din culpă sau intenţionate. Cel care a provocat intenţionat un pericol
şi apoi desfăşoară o activitate de salvare nu poate invoca starea de necesitate; în acest
caz este suficientă intenţia cu privire la starea de pericol, nu şi cu privire la provocarea
stării de necesitate. S-a susţinut şi poziţia contrară, a invocării stării de necesitate de
cel care a provocat pericolul în mod intenţionat. Recunoaşterea posibilităţii invocării
stării de necesitate de către cel care a provocat pericolul din culpă este, de asemenea,
controversată; doctrina susţine recunoaşterea unor efecte limitate ale stării de necesitate
în acest caz. Astfel, va fi justificată fapta intenţionată, dar va fi atrasă răspunderea pentru
fapta din culpă, în măsura în care este incriminată şi în ipoteza săvârşirii din culpă
(V. Dongoroz I, p. 355; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 290, 291; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 513).
Toate condiţiile vor fi verificate în mod obiectiv, dar şi în raport cu persoana celui
constrâns.
6 2.2. Acţiunea de salvare este supusă îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi în reglementarea
anterioară. Acţiunea de salvare va trebui să fie o faptă prevăzută de legea penală, al cărei
element subiectiv îl reprezintă conştientizarea pericolului, urmărindu-se înlăturarea
acestuia. Acest element subiectiv nu este identic cu elementul subiectiv al infracţiunii pe
care o configurează acţiunea de salvare, astfel încât starea de necesitate poate fi reţinută atât
la infracţiunile intenţionate, cât şi la cele din culpă ori praeterintenţionate. Acţiunea
de salvare poate fi comisă de persoana supusă pericolului sau de orice altă persoană.
Acţiunea de salvare are un caracter de cvasi-exclusivitate, respectiv săvârşirea sa, în
raport cu împrejurările cauzei şi cu ansamblul faptelor prevăzute de legea penală, apare ca
fiind fapta necesară pentru înlăturarea pericolului iminent. Caracterizarea faptei ca fiind
necesară pentru înlăturarea pericolului depinde de caracteristicile obiective şi subiective
ale cazului concret şi se stabileşte în funcţie de starea psihică a persoanei care a desfăşurat
acţiunea de salvare (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 367). Existenţa unei modalităţi licite de
înlăturare a pericolului exclude starea de necesitate, însă eficienţa acesteia trebuie să fie
similară cu cea a modalităţii ilicite. Existenţa sau nu a unei alte modalităţi de înlăturare
a pericolului se apreciază în mod obiectiv, în concret. Dacă o asemenea modalitate a
existat, dar autorul acţiunii de salvare nu a cunoscut-o, va opera eroarea, iar dacă avea
posibilitatea să o cunoască, va răspunde pentru faptele săvârşite din culpă. Dacă existau
mai multe modalităţi de înlăturare a pericolului care toate presupuneau săvârşirea unei
fapte penale, acţiunea de salvare trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puţin grave
(T. Pop II, p. 548; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 511). În ipoteza
mai multor posibilităţi de salvare, dintre care cel puţin una mai puţin gravă, se va reţine
starea de necesitate dacă cel care a desfăşurat acţiunea de salvare nu a întrevăzut această
altă modalitate în situaţia concretă în care s-a aflat (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit.,
p. 292). Doctrina precizează şi caracterul adecvat al acţiunii de salvare, respectiv aceasta
trebuie să fie aptă să înlăture starea de pericol; în absenţa unui asemenea caracter, fapta
comisă nu va fi justificată; şi acest caracter se apreciază tot în concret (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 515). Acţiunea de salvare nu trebuie să producă urmări
vădit mai grave decât cele pe care le-ar fi produs pericolul, ceea ce reprezintă condiţia
proporţionalităţii. În aprecierea proporţionalităţii (care va avea loc în concret) s-au
propus drept criterii valoarea bunurilor/intereselor în conflict (salvat/sacrificat), caracterul
reparabil sau nu al prejudiciului cauzat, importanţa socială a bunului (F. Streteanu, Tratat
80 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 516, 517). Starea de necesitate există şi atunci când
urmarea produsă de acţiunea de salvare depăşeşte urmarea pe care ar fi produs-o pericolul,
însă această depăşire nu este vădită. Persoana care a desfăşurat acţiunea de salvare nu trebuie
să fie dintre acele persoane care au obligaţia de a înfrunta pericolul, în virtutea profesiei
sau ocupaţiei lor. Excluderea acestor persoane din sfera de incidenţă a stării de necesitate se
referă la ipoteza când o astfel de persoană ar acţiona pentru a se salva pe sine cu încălcarea
obligaţiilor ce îi reveneau. Deşi nu pot invoca starea de necesitate pentru propria lor salvare,
o pot invoca pentru salvarea unor terţi [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit.,
2006, p. 253; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 522].
3. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). Este înlăturată aplicarea 7
unei sancţiuni sau a oricărei alte măsuri cu caracter penal. Nu este înlăturată răspunderea
civilă în măsura în care se creează un prejudiciu unui terţ care nu are nicio legătură cu
pericolul. Cel obligat la despăgubiri va fi cel în favoarea căruia s-a intervenit (fie că el
însuşi a desfăşurat activitatea de salvare, fie că aceasta a fost desfăşurată de un terţ).
În art. 1361 C.civ. este reglementată starea de necesitate drept cauză care înlătură, de
principiu, caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „cel care, aflat în stare de necesitate, a
distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză” (pentru îmbogăţirea fără justă cauză, a se vedea
art. 1345-1347 C.civ.). În contextul acestei reglementări, starea de necesitate înlătură
răspunderea pentru un delict civil, dar poate angaja răspunderea pentru săvârşirea unui
fapt ilicit conform regulilor aplicabile pentru îmbogăţirea fără justă cauză (făptuitorul
nu se face vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite în condiţiile stării de necesitate, dar, cu
toate acestea, va răspunde pentru faptul ilicit constând în aceea că s-a îmbogăţit fără justă
cauză în asemenea situaţii) [L.R. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1432]. Se recunoaşte pentru cel prejudiciat printr-o acţiune
săvârşită în stare de necesitate un drept la acţiunea de recuperare a pierderii împotriva
celui care a săvârşit fapta prejudiciabilă (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 157).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive (2.6), 1
reprezintă o formulare modernă a cauzei justificative din Codul penal din 1936, respectiv
ordinul legii şi comanda autorităţii legitime (art. 137). În Codul penal din 1968 nu a
existat o astfel de cauză justificativă; s-a considerat că este de domeniul evidenţei carac-
terul justificativ (o faptă ordonată de lege sau autoritatea legitimă nu este infracţiune),
Iuliana Nedelcu 81
Art. 21 Infracţiunea
astfel încât o reglementare în acest sens ar fi redundantă (V. Dongoroz II, p. 44). În acest
context, în raport cu Codul penal anterior, reglementarea actuală care prevede expres o
asemenea cauză justificativă este mai favorabilă. Expunere de motive (pct. 2.6) precizează
că întinderea acestei cauze justificative este identică cu cea a celei prevăzute în Codul
penal din 1936. Sub aceeaşi denumire cauza justificativă reglementată de prezentul articol
se regăseşte în legislaţia europeană [art. 20 alin. (7) din Codul penal spaniol, art. 51
alin. (1) din Codul penal italian].
2 2. Aspecte generale. Precizări asupra naturii juridice. O parte a doctrinei interbelice
(T. Pop II, p. 554 şi urm.) caracterizează această cauză ca fiind justificativă; executarea
legii sau ordinul autorităţii a fost considerat însă şi drept cauză de neimputabilitate
(V. Dongoroz I, p. 369). Potrivit actualei reglementări este afirmat expres caracterul de
cauză justificativă. Cu toate acestea, se impune precizarea că exercitarea unui drept are o
natură juridică dublă; este atât cauză justificativă, dar şi cauză care înlătură tipicitatea
în ipoteza incriminărilor care prevăd condiţia săvârşirii faptei pe nedrept, în mod ilegal
– lipsirea de libertate (art. 205), violarea de domiciliu (art. 224), violarea vieţii private
(art. 226), divulgarea secretului profesional (art. 227), falsul informatic (art. 325),
nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art. 342). Prezentul articol reglementează
însă exclusiv cauza justificativă. Doctrina franceză (M.L. Rassat, op. cit., p. 373) consideră
că nu este necesar un text expres, specific fiecărei activităţi prejudiciabile, dar justificate.
Motivul îl constituie caracterul evident al faptului că, odată ce legea organizează o profesie,
o activitate susceptibile de anumite atingeri ale ordinii juridice, aceste atingeri sunt implicit
justificate (organizarea activităţii de medicină care implică lezarea intenţionată a integrităţii
corporale a altei persoane şi care, prin forţa lucrurilor, este exonerată de calificare penală);
toate dispoziţiile legale justifică ceea ce impun, prescriu sau autorizează.
3 3. Exercitarea unui drept. Exercitarea unui drept este exemplificată în doctrină
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 540-543) prin autoritatea parentală/
dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori, exercitarea unor drepturi constituţionale,
autorizarea oficială, exercitarea unor drepturi ale creditorului. Doctrina interbelică (T. Pop
II, p. 563-566) oferea aceleaşi exemple. În ceea ce priveşte autoritatea parentală/ dreptul
de corecţie, în prezent se consideră că are caracter justificativ numai în raport cu fapte care
nu lezează demnitatea minorului, nu influenţează negativ creşterea şi educarea acestora;
poate fi delegat altor persoane. Contrar doctrinei interbelice, nu se recunoaşte existenţa unui
drept de corecţie asupra unui copil străin sau, altfel spus, dreptul de corecţie nu poate fi
exercitat de persoane străine care nu au delegare în acest sens. Autorizarea oficială are rol
de cauză justificativă atunci când absenţa sa nu apare ca element constitutiv al infracţiunii
[deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării –
art. 342 alin. (2) C.pen.]; se exemplifică cu autorizarea reţinerii corespondenţei unui deţinut
[art. 45 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, în prezent abrogată, existând însă corespondent în
art. 63 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal]. Exercitarea unor
drepturi constituţionale este ilustrată cu libertatea presei (libertatea de expresie); în dreptul
italian (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 82, 83), vocaţia justificativă a libertăţii presei
este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, iar exerciţiul unei asemenea libertăţi este supus
unor condiţii dintre care una este utilitatea socială a informaţiei (trebuie să existe un interes
public care să justifice divulgarea acesteia).
82 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
4. Îndeplinirea unei obligaţii. Îndeplinirea unei obligaţii, ca şi cauză justificativă, 4
îşi poate avea originea atât într-o lege [art. 21 alin. (1) C.pen.], cât şi într-o dispoziţie a
autorităţii [art. 21 alin. (2)] şi presupune un comportament care este impus agentului. Un
exemplu de obligaţie izvorâtă din lege îl reprezintă activitatea de menţinere a ordinii
publice de către forţele de poliţie, jandarmerie şi în îndeplinirea căreia pot fi săvârşite
fapte care pot fi încadrate ca infracţiuni contra integrităţii corporale; aceasta cu atât
mai mult cu cât există norme exprese care permit folosirea forţei, inclusiv a armelor de
foc [art. 34 alin. (3) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române (M.Of. nr. 307 din 25 aprilie 2014) – Folosirea armamentului din dotare
pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de
lege, înlătură caracterul penal al faptei]. Este vorba de acte în sine delictuoase, ordonate
printr-o obligaţie de funcţiune sau profesiune (T. Pop II, p. 555). Ordinul legii justifică
necondiţionat; ceea ce legea ordonă nu poate fi decât just. Alteori însă, pentru justificarea
actului în sine delictuos este necesar, pe lângă ordinul legii, şi ordinul expres al autorităţii
legitime/competente. Aşadar, o obligaţie impusă de autoritatea competentă presupune
un ordin al acesteia; de pildă, arestarea unei persoane nu poate avea loc decât în baza
mandatului de arestare emis de către judecător. Potrivit doctrinei italiene (Compendio di
diritto penale, op. cit., p. 86), ordinul reprezintă manifestarea de voinţă a unui superior
adresată unui inferior ierarhic în scopul de a-l determina la un anumit comportament, ceea
ce presupune un raport de subordonare de drept public; s-a admis şi un ordin întemeiat
pe un raport de muncă de drept privat în ipoteza în care cel care îl execută nu îşi poate
da seama de pericolul generat de această executare. S-a decis, de asemenea, că ordinul
trebuie să provină de la un funcţionar public (persoanele care exercită o funcţie legislativă,
judiciară sau administrativă conform art. 357 din Codul penal italian) sau de la o persoană
însărcinată cu un serviciu public (art. 358 din Codul penal italian) (ibidem). Şi doctrina
românească, referindu-se la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 301/2004 privind Codul penal,
a exprimat aceeaşi poziţie: comanda autorităţii legitime/ obligaţia impusă de autoritatea
competentă nu poate fi invocată decât de o persoană care are statut de funcţionar public în
momentul săvârşirii faptei şi care trebuie să îndeplinească un ordin; cei care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unor persoane juridice de drept privat, chiar aflaţi în raporturi de
subordonare, nu pot invoca comanda autorităţii legitime, ci, eventual, constrângerea morală
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 268]. Ordinul legal al
autorităţii competente justifică întotdeauna actul în sine delictuos; este nevoie, deci, de
îndeplinirea condiţiilor de competenţă privind autoritatea emitentă a ordinului, precum şi a
condiţiilor de legalitate, de conformitate cu legea a ordinului. Aşadar, ordinul autorităţii
justifică în mod condiţionat de îndeplinirea acestor condiţii. Ordinul care nu îndeplineşte
aceste cerinţe nu are caracter justificativ (a se vedea infra pct. 7).
5. Lege. Identificarea acestei noţiuni s-ar putea face prin raportare la noţiunea de lege 5
penală cuprinsă în art. 173 C.pen., respectiv lege organică, ordonanţă de urgenţă sau
alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Art. 173 C.pen. se
referă numai la legea organică pentru a asigura conformitatea cu art. 73 alin. (3) lit. h) din
Constituţie (infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează numai
prin lege organică); în cazul de faţă – al dreptului recunoscut de lege, al obligaţiei impuse
de lege, al formei prevăzute de lege – nu se justifică limitarea la legea organică, urmând a
fi avută în vedere şi legea ordinară. Poate fi avută în vedere şi Constituţia în măsura în
Iuliana Nedelcu 83
Art. 21 Infracţiunea
care recunoaşte şi garantează anumite drepturi (liberă circulaţie, liberă exprimare, dreptul
la învăţătură etc.) şi cu precizarea că reglementarea detaliată a drepturilor recunoscute
constituţional este realizată prin legi de nivel infra-constituţional. De altfel, doctrina
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 263] propune interpretarea
noţiunii de lege în sens larg (actele normative sub forma legii propriu-zise, indiferent
că sunt constituţionale, organice sau ordinare, cât şi actele normative date în baza legii).
Actele normative inferioare legii au fost considerate şi de doctrina interbelică (T. Pop
II, p. 555) ca izvor de drept care justifică un act. Doctrina interbelică cita regulamentul,
iar cea contemporană citează hotărârea de guvern în măsura în care a fost emisă pentru
a preciza condiţiile de aplicare a unei legi (T. Pop II, supracit.). Această din urmă opinie
este exprimată, de altfel, de doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 298; M.L. Rassat,
op. cit., p. 372), în condiţiile în care art. 122-4 din Codul penal francez se referă expres
la dispoziţii regulamentare. Recunoaşterea caracterului justificativ al actelor normative
inferioare legii (regulamente, decrete, hotărâri ale administraţiei) este supusă unor cerinţe:
să nu îşi depăşească domeniul şi să nu contrazică o normă care le este superioară, să
reprezinte o regulă de drept şi nu o simplă practică administrativă, să emane de la o
autoritate publică şi nu de la un organism oarecare (M.L. Rassat, op. cit., p. 372). Opinia
se regăseşte şi în doctrina italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 82) care are
în vedere legea, regulamentul, contractul, cu precizarea că art. 51 din Codul penal italian
foloseşte noţiunea de normă juridică, şi nu de lege.
6 6. Autoritate competentă. Noţiunea de autoritate competentă se regăsea şi în art. 137
din Codul penal din 1936. În legislaţiile care se referă la autoritatea legitimă [at. 24 alin. (2)
din Legea nr. 301/2004, art. 112-4 din Codul penal francez] doctrina, citând jurisprudenţa
(J. Pradel, op. cit., p. 299) a arătat că aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii. În
primul rând, o autoritate este legitimă dacă este superioară şi publică (civilă sau militară),
fiind exclusă autoritatea privată (de pildă, prefectul este considerat o autoritate legitimă). În
al doilea rând, autoritatea trebuie să fie competentă, abilitată să emită ordine referitoare atât
cu privire la situaţiile în care urmează a se aplica legea, cât şi cu privire la modul de aplicare
a acesteia [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 268].
7 7. Ordinul. Pentru ca ordinul să aibă caracter justificativ este nevoie de îndeplinirea
următoarelor condiţii: a fost emis de autoritatea competentă (competenţa a quo), cel care
a primit şi executat ordinul să fi fost competent să îl execute (competenţa ad quem), ordi-
nul să fi fost emis în forma prevăzută de lege, ilegalitatea ordinului să nu fi fost vădită
[V. Dongoroz I, p. 374; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 270]. Ordinul ilegal nu are caracter justificativ, cu excepţia situaţiei în care prezintă
aparenţa de legalitate (a fost emis în forma prevăzută de lege şi nu este vădit ilegal). În
soluţionarea problemei răspunderii pentru ordinul ilegal au fost emise mai multe teorii şi
sisteme. Doctrina românească este partajată între sistemul controlului formal combinat
cu cel al ilicităţii vădite [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 270-272] şi sistemul ilegalităţii vădite (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 544-545). Potrivit primei opinii, agentul executor are dreptul şi obligaţia să exercite
un control formal al legalităţii ordinului (legalitatea formală a ordinului implică existenţa
unei autorităţi competente de la care emană ordinul, competenţa subordonatului de a
executa ordinul şi emiterea ordinului în forma prescrisă de lege, acestea fiind şi condiţiile
pe care executantul trebuie să le verifice). Verificarea legalităţii formale a ordinului este
84 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
obligatorie, executarea unui ordin care nu îndeplineşte această condiţie atrage răspunderea
atât a celui care a executat ordinul, cât şi a celui ce a emis un asemenea ordin [G. Antoniu
(coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 272]; se exemplifică cu ipoteza unei
ordonanţe de reţinere, susţinându-se că executantul trebuie să verifice dacă există probe
sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de către cel faţă de
care s-a dispus reţinerea. Potrivit celeilalte opinii, cea a ilegalităţii vădite, atâta vreme cât
există aparenţa de legalitate, nu va fi atrasă răspunderea celui ce execută un astfel de ordin;
se exemplifică cu ipoteza unui poliţist care pune în executare un mandat de arestare emis
de judecător, dar cu încălcarea normelor de competenţă materială şi care va fi exonerat de
răspundere chiar dacă îşi dă seama de acest viciu (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 544-545).
8. Violenţa exercitată în sport. Controverse. Unii autori consideră că violenţa 8
exercitată în sport poate fi justificată pe temeiul autorizării legii (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 546), în timp ce alţi autori argumentează caracterul justificat
şi pe un consimţământ al părţii vătămate (G. Zlati, Problematica violenţei exercitate
într-un joc sportiv…, loc. cit., p. 104). Violenţa exercitată în sport, problematica sa complexă
face obiectul unor studii doctrinare (L. Popoviciu, O privire asupra cauzelor justificative…,
loc. cit., p. 148; G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv…, loc. cit.,
p. 84-110).
9. Efecte civile. În art. 1364 C.civ. se prevăd cazurile în care poate fi angajată 9
răspunderea civilă delictuală în cazul îndeplinirii unei activităţi impuse ori permise
de lege – făptuitorul a putut să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale; aprecierea
vinovăţiei civile în această ipoteză ar urma să fie făcută conform art. 1358 C.civ. – „pentru
aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul,
străine de persoana autorului faptei (...)”. Rezultă că, de regulă, îndeplinirea unei activităţi
impuse ori permise de lege este o activitate legală, iar nu o faptă ilicită care să atragă
răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile care s-ar putea produce. Aducerea la
îndeplinire a ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei şi, implicit, răspunderea
civilă delictuală, dacă a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale,
dacă acest ordin nu este vădit ilegal ori abuziv, iar modul de exercitare nu a fost ilicit
(M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 158-159).
Art. 1353 C.civ. reglementează exerciţiul drepturilor drept cauză exoneratoare 10
de răspundere civilă, instituind şi excepţia exerciţiului abuziv al dreptului când
răspunderea civilă este angajată. Abuzul de drept a fost definit de doctrina civilă ca
exerciţiul anormal, excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe a drepturilor subiective,
care obligă făptuitorul la restabilirea situaţiei anterioare, prin încetarea acţiunilor sau
inacţiunilor abuzive, repararea prejudiciilor şi a consecinţelor de altă natură produse
(L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ipoteză distinctă de
răspundere civilă în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 67). Abuzul de drept are
şi o definiţie legală, art. 15 C.civ. prevăzând că niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar
bunei-credinţe.
Iuliana Nedelcu 85
Art. 22 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Funcţii. Fundament. Consimţământul persoanei vătămate este
o instituţie nouă, fără precedent în legislaţia anterioară care apela, pentru a nu sancţiona
anumite fapte consimţite (de regulă, săvârşite de anumiţi profesionişti, de exemplu, medici),
la lipsa vinovăţiei sau la lipsa de pericol social al faptei. Reglementând consimţământul
persoanei vătămate drept cauză justificativă cu caracter general care produce efecte in rem,
legea nouă este mai favorabilă.
2 Legislaţia penală anterioară, inclusiv Codul penal din 1936, a considerat că, în dreptul
penal, consimţământul victimei nu poate avea incidenţă generală întrucât represiunea penală
are ca scop satisfacerea interesului general, iar nu a celui particular. S-a admis însă că, prin
consimţământul victimei, sunt justificate actele săvârşite asupra bunurilor, drepturilor de
care victima poate dispune în mod absolut (T. Pop II, p. 573). Aceasta este şi poziţia actuală a
dreptului penal francez care exclude consimţământul victimei drept cauză justificativă, însă
îl admite cu alt titlu (ca absenţă a elementului constitutiv – furtul sau violarea de domiciliu
care există ca infracţiuni doar în ipoteza absenţei consimţământului persoanei vătămate
sau ca imposibilitate de urmărire a infracţiunii – ipotezele în care legiuitorul consideră că
represiunea nu interesează colectivitatea şi, în consecinţă, lasă victimei dreptul de a urmări
infracţiunea, respectiv infracţiunile urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
J. Pradel, op. cit., p. 508, 513- 515; M.L. Rassat, op. cit., p. 395). Aceste exemple, valabile
şi în cazul legislaţiei naţionale, pun problema delimitării funcţiei de cauză justificativă a
consimţământului victimei de alte funcţii pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, consim-
ţământul îndeplineşte funcţia de element constitutiv (absenţa acestuia, formulată expres
sau implicit – infracţiunile de furt, violare de domiciliu, viol); în acest caz este înlăturată
tipicitatea [T. Pop II, p. 573; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 275, 276; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 525, 526]. Consimţământul
poate fi şi cauză de atenuare a răspunderii penale – forma atenuată de omor, respectiv
infracţiunea de ucidere la cererea victimei prevăzută de art. 190 C.pen.; art. 468 din
Codul penal din 1936 (T. Pop II, p. 573, 574; Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 101;
F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 526).
3 Alte legislaţii recunosc consimţământului victimei caracterul de cauză justificativă;
de pildă, art. 50 din Codul penal italian al cărui conţinut pare să fi inspirat şi redactarea
articolului 22 din Codul penal român.
4 Cu privire la fundamentul (volenti non fit injuria) acestei cauze justificative s-au
exprimat teorii multiple: cedarea unui drept (cel care consimte cedează unei persoane
dreptul de a exercita o acţiune contra sa; consimţământul echivalează cu o autoleziune, cu
exercitarea unui drept propriu prin intermediul unui terţ; consimţământul are caracterul
unei convenţii, motiv pentru care această teorie este numită şi teoria actului juridic),
renunţarea la un drept (titularul valorii sociale îşi pierde interesul pentru aceasta,
86 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 22
renunţând la ea; în consecinţă, şi statul trebuie să renunţe la valoarea socială respectivă),
renunţarea la protecţia legii (V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept…, op. cit.,
1924, p. 961; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 527, 528).
2. Valori sociale disponibile. Valori sociale indisponibile. Caracterul disponibil al 5
valorii sociale asupra căreia poartă consimţământul este, de fapt, o condiţie de valabilitate a
acestuia, exprimată în partea finală a alineatului (1) al art. 22. Doctrina italiană consideră
că nu există un criteriu absolut care să permită o delimitare netă între valorile/drepturile
disponibile şi cele indisponibile; în principiu, sunt considerate indisponibile drepturile
aparţinând colectivităţii (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 77-79). Doctrina
franceză consideră că uciderea la cerere, sterilizarea, castrarea solicitate de către un
transsexual, în absenţa unei necesităţi terapeutice, rămân pedepsibile. În alte cazuri în
care valoarea socială este, în principiu, disponibilă, consimţământul este considerat fapt
justificativ fondat pe permisiunea tacită a legii: ucidere, vătămarea corporală în cazul
intervenţiilor chirurgicale, desfăşurate conform artei şi deontologiei medicale, într-un
scop curativ. O asemenea finalitate a fost considerată ca fiind dificil de stabilit în cazul
chirurgiei estetice unde, cel mai adesea, este vorba de întinerire sau de cochetărie; pentru
acest motiv, consimţământul nu are un caracter justificativ; dacă este vorba de refacerea
figurii unui rănit, consimţământul are caracter justificativ (H. Roland, L. Boyer, op. cit.,
p. 960). Doctrina naţională consideră ca fiind disponibile drepturile care nu au utilitate
socială imediată şi ca indisponibile pe cele cu caracter colectiv [G. Antoniu (coord.),
Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 278-280; F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 531-533]. Astfel, sunt disponibile drepturile patrimoniale, însă cu excepţiile
prevăzute de lege [de exemplu, art. 253 alin. (5) C.pen. – distrugerea bunului propriu atunci
când face parte din patrimoniul cultural sau este săvârşită prin incendiere, explozie sau alt
asemenea mijloc de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri etc.; este vorba de
acele ipoteze în care efectul justificativ al consimţământului este exclus de lege – art. 22
alin. (2) teza finală C.pen.]. Sunt disponibile, în principiu, dreptul la sănătate, integritate
corporală, libertate (în cazul integrităţii corporale sau sănătăţii, consimţământul nu este
valabil dacă s-ar ajunge la o diminuare permanentă a integrităţii fizice sau sănătăţii). Este
indisponibil dreptul la viaţă, caracter prevăzut expres de art. 22 alin. (2) teza I C.pen.
3. Condiţii de valabilitate a consimţământului. Pentru a avea caracter justificativ, 6
consimţământul victimei trebuie să fie dat anterior sau concomitent cu actul consimţit
(actualitatea consimţământului nu se confundă cu un consimţământ ulterior, ceea ce
înseamnă o iertare – T. Pop II, p. 575), trebuie să fie liber exprimat, respectiv să nu fie
obţinut prin dol, violenţă sau eroare, trebuie să emane de la o persoană capabilă. Viciile
consimţământului nu vor fi analizate cu aceeaşi rigoare ca şi în dreptul civil; există şi
cazuri în care consimţământul va produce efecte chiar dacă a fost dat din eroare sau smuls
prin dol (nu va exista infracţiunea de viol dacă autorul a folosit manopere dolosive în
obţinerea consimţământului – F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 529).
Consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite, nefiind exclusă
posibilitatea exprimării acestuia prin reprezentant pentru ipotezele în care valoarea socială
nu este indisolubil legată de persoana titularului; se admite consimţământul reprezentantului
în cazul persoanei care suferă de alienaţie mintală; este obiect de discuţie vârsta minorului
de la care acesta poate consimţi, susţinându-se fie că instanţele vor verifica în fiecare caz
dacă minorul care a consimţit a putut să îşi dea seama de actul la acare a consimţit, fie că
Iuliana Nedelcu 87
Art. 22 Infracţiunea
ar trebui aplicate regulile dreptului civil privind capacitatea unei persoane de a dispune de
drepturile sale [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 280].
7 4. Consimţământ prezumat este considerat o cauză justificativă aflată între consimţă-
mântul efectiv şi starea de necesitate (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 537). În doctrina italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 80, 81) au fost
elaborate două teorii cu privire la ipotezele în care operează consimţământul prezumat:
teoria obiectivă conform căreia consimţământul prezumat operează numai atunci când
fapta este săvârşită în interesul valorii sociale (de pildă, va fi justificată fapta persoanei care
pătrunde prin efracţie într-un domiciliu pentru a închide apa sau gazul lăsate deschise),
respectiv teoria subiectivă potrivit căreia consimţământul prezumat operează şi atunci
când titularul valorii sociale nu şi-a putut exprima consimţământul (medicul amputează
membrul unei persoane grav rănite şi aflate în stare de inconştienţă). Ambele teorii par să
considere incident consimţământul prezumat numai atunci când acţiunea se săvârşeşte în
interesul titularului valorii sociale care nu îşi exprimă voinţa, fie pentru că nu este prezent,
fie se află într-o stare care nu îi permite acest lucru. Jurisprudenţa a manifestat şi ea aceeaşi
poziţie restrictivă în reţinerea consimţământului prezumat ca şi cauză justificativă – de
pildă, se consideră exclusă prezumarea consimţământului atunci când autorul ia bunurile
unui terţ în considerarea raporturilor de prietenie, de familiaritate cu acesta. Doctrina
naţională (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 538) consideră incident
consimţământul nu doar în ipoteza în care acţiunea are loc în interesul titularului valorii
sociale, ci şi atunci când aceasta se face în interesul autorului; în această din urmă ipoteză,
lezarea valorii sociale aparţinând terţului trebuie să fie redusă şi să existe elemente pe care
să se bazeze probabilitatea consimţământului. Se exemplifică cu situaţia în care cineva
ia bicicleta prietenului său pentru a face o deplasare urgentă – pe baza acestor relaţii de
prietenie este posibilă prezumarea consimţământului pentru luarea bunului; dimpotrivă,
se consideră că nu ar putea fi prezumat consimţământul atunci când bicicleta ar fi fost
luată de o persoană pe care proprietarul acesteia o cunoaşte din vedere.
8 5. Consimţământul în cazul infracţiunilor din culpă este în general admis. Se preci-
zează însă că, în acest caz, consimţământul se referă la acţiunea comisă cu încălcarea
obligaţiei de prudenţă, la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 535-537). Dacă acţiunea consimţită
produce un rezultat mai grav decât cel avut în vedere de persoana care a consimţit, autorul
acţiunii va răspunde pentru acest rezultat mai grav şi care îi va fi imputat cu titlu de culpă.
Art. 22 alin. (1) C.pen. nu distinge între infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă,
referindu-se la fapta prevăzută de legea penală; în aceste condiţii, consimţământul este
admisibil şi în cazul infracţiunilor din culpă, aşa cum deja doctrina a precizat.
88 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 23
Capitolul III
Cauzele de neimputabilitate
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 23 C.pen., fără corespondent în reglementarea anterioară, 1
nu determină noţiunea imputabilităţii şi nici condiţiile sale; în articolele ce îi succed sunt
prevăzute cauzele care o exclud (art. 24-31). Imputabilitatea este una dintre trăsăturile
infracţiunii prevăzute de art. 15 C.pen. (a se vedea comentariul art. 15, în special
pct. 6). Imputabilitatea este situaţia juridică în care se găseşte o persoană căreia i s-a atribuit
un fapt penal, ca fiind săvârşit de ea în mod vinovat, în chip nelegitim (V. Dongoroz I,
p. 334). Imputabilitatea este explicată, de către acelaşi autor (ibidem), ca fiind configurată
de imputaţiunea de fapt (o persoană căreia să îi fie atribuită fapta, respectiv dovada şi
constatarea că fapta a fost săvârşită prin voinţa acelei persoane) şi imputaţiunea psihică
(atitudinea spirituală, actul de conştiinţă – intenţie sau culpă – manifestat nelegitim;
vinovăţia, culpabilitatea).
Doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 428, 429) caracterizează imputabilitatea ca 2
fiind nucleul dur, ireductibil fără de care nu există vină şi, deci, nici responsabilitate.
Imputabilitatea presupune discernământul (sau luciditatea), libertatea de a acţiona şi
cunoaşterea realităţii faptice şi juridice. Prin urmare, cauzele de neimputabilitate, cele
care o exclud, sunt exclusive şi de discernământ, libertate de acţiune şi cunoaştere.
2. Efecte. Absenţa imputabilităţii conduce la inexistenţa infracţiunii; cauzele exclusive 3
de imputabilitate înlătură cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii (Expunere de
motive, pct. 2.7). Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate au
efect numai in personam, limită prevăzută expres de art. 23 alin. (2) C.pen., cu excepţia
cazului fortuit. Cauzele de neimputabilitate privesc persoana care acţionează sub imperiul
lor, iar nu fapta săvârşită de aceasta. Fapta nu îşi pierde caracterul infracţional decât în
raport cu persoana în raport cu care există cauza de neimputabilitate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Constrângerea fizică a fost prevăzută în art. 46 alin. (1) C.pen. 1
din 1968, actualul art. 24 având acelaşi conţinut normativ. Neexistând nicio modificare a
condiţiilor de existenţă, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
Iuliana Nedelcu 89
Art. 24 Infracţiunea
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 25 C.pen. reproduce dispoziţiile art. 46 alin. (2) C.pen. 1
din 1968. Actualul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, reglementează în
articole distincte cele două forme de constrângere. În condiţiile identităţii de reglementare,
doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2. Definiţie. Constrângerea morală (ameninţarea) a fost definită ca presiunea exercitată 2
prin orice mijloace de către o persoană asupra psihicului altei persoane, provocându-i
o temere gravă sub stăpânirea căreia persoana constrânsă săvârşeşte o faptă ilicită
(Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 374). Este afectată libertatea de voinţă a persoanei constrânse.
Aceasta este o primă deosebire de constrângerea fizică, unde este afectată libertatea de
acţiune (persoana constrânsă este un simplu instrument al unei forţe exterioare sau care
nu depinde de voinţa şi conştiinţa persoanei constrânse); constrângerea se exercită asupra
psihicului, iar nu asupra fizicului persoanei constrânse, ca în cazul constrângerii fizice.
O altă deosebire de constrângerea fizică o reprezintă sursa constrângerii care, în cazul
celei morale, nu poate fi decât acţiunea unei persoane.
3. Condiţii. Pe lângă existenţa unei ameninţări exercitate de o persoană asupra 3
psihicului altei persoane, este necesar ca aceasta să poarte asupra unui pericol grav,
iminent, inevitabil şi injust. Gravitatea pericolului se analizează în funcţie de valorile
sociale care sunt ameninţate (valori sociale legate de persoană – viaţă, sănătate, integritate,
libertate), de intensitatea posibilei lezări, de caracterul ireparabil sau greu de remediat al
acesteia (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 378; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 591). Pericolul trebuie să fie susceptibil de a se declanşa într-un interval scurt de
timp, pe cale să se producă, adică să aibă caracter iminent. De asemenea, pericolul trebuie
să fie inevitabil, neexistând alternativa înlăturării decât prin săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală. Inevitabilitatea pericolului anihilează posibilitatea persoanei constrânse
de a-şi determina liber voinţa. Caracterul inevitabil se analizează în funcţie de natura
ameninţării, de mijloacele prin care s-a manifestat, de caracteristicile persoanei constrânse
(emotivitate, măsura în care putea să îşi dea seama de existenţa şi a altor mijloace de a
Iuliana Nedelcu 91
Art. 26 Infracţiunea
evita pericolul şi dacă aceste mijloace erau utilizabile – G. Antoniu, Vinovăţia penală,
op. cit., p. 260), un criteriu mixt (obiectiv şi subiectiv), al omului mediu plasat în situaţia
autorului (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 592). În acest sens, în
practica judiciară s-a decis că nu există constrângere morală dacă inculpatul l-a ajutat pe
altul să delapideze, fiindu-i teamă de ameninţările acestuia că îl va îndepărta din serviciu
deoarece este recidivist (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3834/1971, în R.R.D.
nr. 10/1972, p. 178). Pericolul cu care este ameninţată persoana trebuie să fie injust.
Doctrinar şi jurisprudenţial se consideră că trebuie să existe o proporţie între pericolul
cu care este ameninţat făptuitorul şi cel rezultat din comiterea faptei (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 2052/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 78).
4 4. Efectele sunt aceleaşi ca şi în cazul constrângerii fizice (a se vedea pct. 4 de la
comentariul art. 24).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Art. 26 C.pen. preia, în alin. (1), dispoziţiile art. 44
alin. (3) C.pen. din 1968, iar în alin. (2) reformulează în manieră pozitivă dispoziţiile art. 45
alin. (3) din acelaşi Cod. Excesul neimputabil (denumit, sub imperiul Codului penal anterior,
exces justificat) de legitimă apărare şi cel de stare de necesitate (excesul în acţiunea de
salvare) sunt considerate nu cauze justificative, ci cauze de neimputabilitate. Această natură
juridică a fost, de altfel, subliniată anterior de doctrină (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 503). Alţi autori (T. Pop II, p. 530) au considerat că este vorba de o cauză
de impunitate sau scuză absolutorie, iar nu de o cauză de neimputabilitate deoarece fapta
comisă în astfel de condiţii este infracţiune, dar nu este pedepsit autorul său.
2 2. Definiţie. Excesul justificat de legitimă apărare se configurează pe tiparul legitimei
apărări căreia îi lipseşte însă condiţia proporţionalităţii dintre atac şi apărare datorită
tulburării sau temerii provocate de atac (C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 1954/1999,
în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
p. 31-32). Dacă absenţa proporţionalităţii nu este datorată tulburării sau temerii, este
incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. b) C.pen. – excesul scuzabil.
Excesul în acţiunea de salvare se configurează pe tiparul stării de necesitate căreia îi
lipseşte condiţia proporţionalităţii dintre urmarea acţiunii de salvare şi aceea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. Urmările faptei sunt vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, însă despre aceasta autorul
nu şi-a dat seama în momentul producerii faptei. Dacă autorul şi-a dat seama că produce
urmări vădit mai grave, va fi incidentă nu cauza de neimputabilitate, ci circumstanţa
atenuantă prevăzută de art. 75 lit. c) C.pen.
92 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 26
3. Condiţii. Pentru existenţa excesului justificat de legitimă apărare este necesară 3
îndeplinirea aceloraşi condiţii ca şi în cazul legitimei apărări, mai puţin cea a propor-
ţionalităţii (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1100/1977, decizia nr. 2135/1976,
în Repertoriu…1976-1980, p. 234, 235). Condiţia specifică o reprezintă cauza depăşirii
proporţionalităţii, care este tulburarea sau temerea provocată de atac. Existenţa tulburării
sau temerii se vor analiza în funcţie de împrejurările în care s-a produs atacul şi de condiţia
personală psihofizică a celui care a acţionat în aceste împrejurări (Explicaţii I, ed. I, 1969,
p. 357). În jurisprudenţă s-a decis că a fost depăşită proporţionalitatea ca urmare a tulburării
sau temerii atunci când inculpatul, persoană bolnavă şi cu o vârstă înaintată, a ripostat cu
cuţitul împotriva atacului cu palma şi picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros, cunoscut
ca fiind agresiv; de asemenea, atunci când inculpatul fiind urmărit şi lovit de trei agresori,
a ripostat lovind cu cuţitul pe unul dintre ei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3594/2001,
în R.D.P. nr. 1/2003, p. 176; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1289/2000, în R.D.P.
nr. 3/2001, p. 146; C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 93/A/1996, în R.D.P.
nr. 2/1997, p. 131). Este admisă existenţa cauzei de neimputabilitate atât atunci când
cel care acţionează nu şi-a dat seama de disproporţie, cât şi atunci când a conştientizat
disproporţia, acţionând cu o intenţie eventuală (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 504); dimpotrivă, nu este admisă atunci când depăşirea se face cu intenţie
directă (ibidem) ori atunci când depăşirea proporţionalităţii este vădită (G. Antoniu,
Vinovăţia penală, op. cit., p. 283).
Excesul în acţiunea de salvare implică o acţiune de salvare exagerată; există o 4
disproporţie între consecinţele acţiunii de salvare şi cele ce s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat, disproporţie de care cel care acţionează nu îşi dă seama. Aşadar,
pentru existenţa excesului în acţiunea de salvare se cer întrunite toate condiţiile stării de
necesitate, mai puţin proporţionalitatea acţiunii de salvare.
4. Efecte. Excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea civilă 5
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 505); fapta săvârşită poate prezenta
uneori aspecte juridice nepenale, poate constitui o faptă producătoare de consecinţe
extrapenale – civile, disciplinare, administrative (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 360); „…cineva
în caz de legitimă apărare nu poate fi responsabil în faţa legii penale, dar nici în faţa legii
civile, căci faptul său, săvârşit din cauză de legitimă apărare, nu îi poate fi imputabil nici ca
greşeală, deoarece uzează de un drept acordat lui de lege, afară numai când s-ar dovedi că a
excedat marginile unei legitime apărări, căci în asemenea caz excesul se poate imputa ca o
greşeală şi prin urmare el poate fi civilmente responsabil pentru prejudiciul rezultat din acel
exces” (Cas. II, no. 664/73, în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. I, p. 333).
Excesul neimputabil în acţiunea de salvare produce efecte numai în ceea ce priveşte 6
persoana care nu şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave; ca şi în cazul excesului
neimputabil de legitimă apărare, nu este înlăturată răspunderea civilă.
Art. 1360 alin. (2) C.civ. prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii 7
adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei
apărări. Doctrina civilă [L.R. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1421], în analiza acestei dispoziţii, consideră că, în ceea
ce priveşte legitima apărare, respectiv depăşirea limitelor acesteia, vor fi avute în vedere
definiţiile date de Codul penal. De asemenea, pentru ipoteza depăşirii limitelor legitimei
apărări, când, în majoritatea cazurilor, atacul provine chiar de la victima prejudiciului,
Iuliana Nedelcu 93
Art. 27 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Este reprodus art. 50 C.pen. din 1968, minoritatea fiind
caracterizată drept o cauză de neimputabilitate; în aceste condiţii, îşi vor păstra actualitatea
doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
2 2. Condiţii. Textul nu prevede condiţiile de incidenţă ale cauzei de neimputabilitate;
acestea vor fi determinate prin raportare la dispoziţiile art. 113 C.pen. privind limitele
răspunderii penale, respectiv capacitatea penală (vârsta de la care începe răspunderea
penală a minorului şi condiţiile acestei răspunderi sunt arătate în Titlul V, Capitolul I).
Aceasta este determinată în funcţie de vârstă, existând perioada stării de neimputabilitate
absolută (sub 14 ani) când operează o prezumţie absolută a lipsei de discernământ, fiind
exclusă proba contrarie; perioada stării de neimputabilitate condiţionată (între 14 şi 16
ani, cu condiţia absenţei discernământului) când operează, de asemenea, prezumţia
lipsei de discernământ, dar care poate fi răsturnată prin proba contrarie (trebuie dovedit că
minorul a lucrat cu discernământ) şi perioada imputabilităţii prezumate (peste 16 ani)
când operează o prezumţie de discernământ, dar care poate fi înlăturată, făcându-se proba
iresponsabilităţii ori intoxicaţiei (art. 28, 29). Rezultă că în stabilirea răspunderii penale a
minorilor operează două criterii, vârsta şi discernământul (facultatea de a aprecia bine
lucrurile; aptitudinea de a distinge justul de injust, moralul de imoral – J. Pradel, op. cit.,
p. 429). Dacă se săvârşeşte o pluralitate de fapte, cele două criterii trebuie verificate în
raport cu fiecare dintre acestea.
3 3. Efecte. Minoritatea, cauză de neimputabilitate, produce efecte in personam. De
aceea, în măsura în care la săvârşirea faptei a participat şi un major, vor fi incidente
dispoziţiile privind participaţia improprie. Este exclusă aplicarea unor sancţiuni penale
persoanelor având sub 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi în cazul cărora nu
s-a făcut dovada că au acţionat cu discernământ. Este însă posibilă aplicarea unor măsuri
de siguranţă [art. 107 alin. (2) C.pen.]. În aceste ipoteze este, de asemenea, incidentă Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, respectiv supravegherea
specializată, plasamentul şi plasamentul în regim de urgenţă, conform art. 60 lit. e).
4 Pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei, minoritatea trebuie să existe la momentul
săvârşirii acesteia. În cazul infracţiunilor continue şi continuate, data săvârşirii este
aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, respectiv aceea a comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni; în raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la minoritate
(Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1987, în C.D. 1987, p. 12-17). Această
soluţie de principiu, aplicată ipotezei minorităţii, a fost dezvoltată printr-o altă decizie
de îndrumare (Trib. Suprem, Decizia nr. 9/1972, în C.D. 1972, p. 55-72), stabilindu-se
94 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 28
că: în cazul în care minorul a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din
actele succesive componente ale unei infracţiuni continue sau continuate, sau ale unei
infracţiuni de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit
legii, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în
această ultimă perioadă; în cazul în care a săvârşit, în timpul în care nu răspundea penal,
o faptă prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a
devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală.
Minoritatea produce efecte in personam. Înlăturarea imputabilităţii faptei nu înlătură 5
răspunderea civilă, aceasta revenind persoanelor care îl aveau pe minor în pază şi îngrijire
la data săvârşirii faptei, în temeiul particular al art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 sau în
cel general al art. 998-999 C.civ. din 1864 (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală
pentru fapta altei persoane, op. cit., 1984, p. 24-92). Pentru paguba pricinuită de un minor
care a fugit de la domiciliu sunt răspunzători părinţii sau cei care, potrivit legii, aveau, în
momentul pricinuirii pagubei, îndatorirea de supraveghere, cu excepţia cazurilor în care
dovedesc că şi-au îndeplinit cum se cuvine această obligaţie – asigurându-se ca minorul
să se afle tot timpul la domiciliul lor – sau că fapta păgubitoare s-ar fi produs chiar dacă
supravegherea ar fi fost exercitată cu grija cuvenită (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 37-55). În prezent sunt incidente dispoziţiile art. 1372-1374
C.civ. privind răspunderea pentru fapta altuia.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actualul art. 28 îşi are originea în art. 48 C.pen. din 1968, 1
fiind diferit de acesta prin aceea că iresponsabilitatea devine o cauză de neimputabilitate,
precum şi prin faptul că alienaţia mintală, ca şi cauză a iresponsabilităţii, a fost înlocuită
cu boala psihică.
2. Definiţie. În descrierea conceptului de iresponsabilitate legiuitorul a utilizat metoda 2
mixtă (biologico-psihologică); astfel, există referirea expresă la cauzele ce determină irespon-
sabilitatea (conform metodei biologice) – boala psihică sau alte cauze, cât şi la consecinţele
acestora asupra intelectului şi voinţei subiectului (potrivit concepţiei psihologice) – imposi-
bilitatea persoanei de a a-şi da seama de propriile acţiuni sau inacţiuni (factorul intelectiv),
de a putea să fie stăpână pe acestea, de a le controla (factorul volitiv).
3. Condiţii. Iresponsabilitatea presupune existenţa unei boli psihice sau a altor cauze 3
(somn, somnambulism, stări hipnotice) care înlătură capacitatea de înţelegere şi voinţă.
Este controversată recunoaşterea stărilor emotive sau pasionale (mânie, frică, bucurie,
iubire, ură, gelozie) drept cauze de iresponsabilitate: nu sunt cauze de iresponsabilitate,
chiar dacă afectează capacitatea intelectivă şi volitivă, putând fi avute în vedere ca
circumstanţe atenuante (V. Dongoroz I, p. 317; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 222,
396), respectiv, nu ar trebui respinsă capacitatea acestora de a înlătura responsabilitatea
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 552, 553). Iresponsabilitatea
Iuliana Nedelcu 95
Art. 29 Infracţiunea
trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei, ceea ce, în cazul infracţiunilor cu durată de
consumare, presupune persistenţa sa pe întreaga durată a săvârşirii.
4 Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze, existenţa cauzei de iresponsabilitate la
momentul săvârşirii faptei are un sens dublu, temporal şi cauzal. Din punct de vedere
temporal, expresia legală semnifică faptul că boala psihică (sau altă cauză) este contemporană
cu acţiunea pentru a antrena iresponsabilitatea; prin urmare, nu se va ţine seama de o boală
psihică (sau altă cauză) anterioară sau posterioară acţiunii/inacţiunii prin care se comite
fapta. Sensul cauzal se referă la aceea că boala psihică trebuie să fie în raport cu infracţiunea
comisă; acest aspect îşi relevă importanţa în legătură cu aşa-numitele boli specializate
(cleptomania, piromania, exhibiţionism, paranoia), idei fixe, care conduc la comiterea unei
infracţiuni precise, de pildă un omor provocat de mania persecuţiei (J. Pradel, op. cit.,
p. 439, 440). Aceste boli specializate vor înlătura imputabilitatea numai pentru infracţiunea
specifică (de pildă, cleptomania pentru furt – M.L. Rassat, op. cit., p. 364).
5 4. Efecte. Acestea se produc in personam, motiv pentru care, în ipoteza unei pluralităţi
de infractori, vor fi incidente dispoziţiile privind participaţia improprie. Este exclusă
aplicarea unei pedepse sau măsuri educative datorită absenţei unei trăsături esenţiale a
infracţiunii, imputabilitatea. Este însă posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă, fapt
explicabil prin aceea că se păstrează caracterul antijuridic al faptei [art. 107 alin. (2)
C.pen.]. Din perspectiva răspunderii civile, sunt incidente dispoziţiile art. 1367 alin. (1)
C.civ. – „Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a
săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a
pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Actualele dispoziţii îşi găsesc corespondent în art. 49 alin. (1)
C.pen. din 1968 care prevedea drept cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei beţia
accidentală completă, datorată alcoolului sau altor substanţe. Diferenţa constă în înlocuirea
noţiunii de beţie cu cea de intoxicaţie şi în aceea că nu au mai fost preluate dispoziţiile
referitoare la caracterul altor forme de beţie/intoxicaţie [beţia accidentală incompletă, beţia
voluntară completă – art. 49 alin. (2) C.pen. din 1968] de circumstanţă judiciară bivalentă,
atenuantă sau agravantă. Este posibil însă ca practica judiciară să valorifice starea de
beţie voluntară completă în contextul art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen. privind circumstanţele
atenuante judiciare, motivând că aceasta este o stare care, deşi aflată în afara conţinutului
infracţiunii, este însă în legătură cu persoana infractorului şi, prin aceasta, constituie o
împrejurare legată de fapta comisă care reduce periculozitatea infractorului. Se regăseşte
beţia voluntară (devenită intoxicaţie) drept circumstanţă agravantă în măsura în care a
fost provocată în vederea producerii infracţiunii – intoxicaţia preordinată (o ipoteză de
actio libera in causa – acţiunea [infracţiunea] este rezultatul unei cauze [decizii] libere),
prevăzută de art. 77 lit. f) C.pen.
96 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 30
2. Definiţie. Intoxicaţia este o stare fizică şi psihică anormală determinată de consumul 2
unor substanţe care alterează capacitatea de a înţelege şi voi. În funcţie de modul în care
se produce starea de intoxicaţie, se face distincţie între cea involuntară (accidentală) şi
cea voluntară; în funcţie de intensitate, există intoxicaţie completă (capacitatea de a
înţelege şi voi este înlăturată) şi intoxicaţie incompletă (capacitatea de a înţelege şi voi
este atenuată); în funcţie de frecvenţa consumului de substanţe apte să producă intoxicaţia,
aceasta este simplă sau ocazională (consumul are loc numai cu anumite prilejuri),
obişnuită (consumul are loc oricând, cu orice prilej), cronică (există o dependenţă, o
alterare patologică permanentă a facultăţilor psihice, culminând cu pierderea capacităţii
intelective şi volitive, caz în care va fi incidentă iresponsabilitatea, iar nu intoxicaţia).
3. Condiţii. Intoxicaţia trebuie să fie involuntară (accidentală), cu excluderea voinţei 3
autorului în provocarea acestei stări (din eroare sau fiind constrâns); completă, caracter ce
rezultă din condiţia impusă de lege ca autorul să nu fi putut să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu fi putut să le controleze. Intoxicaţia trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei, iar în cazul infracţiunilor cu durată de consumare, trebuie să se menţină
pe toată durata de săvârşire.
4. Efecte. Nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri educative, însă este posibilă aplicarea 4
unor măsuri de siguranţă, deoarece fapta, deşi nu este imputabilă, îşi păstrează caracterul
antijuridic. În doctrină s-a precizat că posibilitatea aplicării măsurilor de siguranţă este,
mai curând, teoretică, beţia involuntară şi completă fiind o stare pasageră (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 557). Din punct de vedere al răspunderii civile,
sunt incidente dispoziţiile art. 1367 C.civ. – „Cel care a cauzat un prejudiciu nu este
răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar
vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale [alin. (1)]. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă
starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de
alcool, de stupefiante sau de alte substanţe” [alin. (2)].
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actuala reglementare are corespondent în art. 51 C.pen. din 1
1968. De altfel, primele trei alineate ale art. 51 C.pen. din 1968 sunt preluate în primele
Iuliana Nedelcu 97
Art. 30 Infracţiunea
trei alineate ale art. 30 C.pen.; nu există decât diferenţe terminologice minore, soluţia
legislativă fiind păstrată. Noutatea actualei reglementări o reprezintă consacrarea erorii de
drept nepenal/ eroarea asupra unei norme extrapenale – art. 30 alin. (4), respectiv eroarea
asupra antijuridicităţii faptei – art. 30 alin. (5).
2 2. Definiţie. Clasificări. Eroarea este cunoaşterea falsă, greşită a unui lucru sau a
unei chestiuni (T. Pop II, p. 457), o falsă cunoaştere a realităţii naturale sau normative
(F. Mantovani apud F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 566). Ignoran-
ţa constă în necunoaşterea unui lucru sau a unei chestiuni; deşi este un concept distinct
de cel al erorii, ignoranţa şi eroarea au, din perspectiva dreptului penal, efecte identice.
Îndoiala, incertitudinea nu se confundă nici cu eroarea şi nici cu ignoranţa; ea presupune
reprezentarea posibilităţii în care cunoaşterea realităţii să nu fie cea corectă – acţionând în
stare de îndoială, autorul îşi asumă riscul, acţionând cu dol eventual. Fapta de a introduce în
ţară droguri de risc, fără drept, nu este săvârşită în condiţiile erorii de fapt, dacă făptuitorul,
exercitându-şi funcţia şi având experienţă în domeniul transportului internaţional, a
introdus în ţară colete cu droguri primite spre transport fără a verifica conţinutul acestora,
întrucât cunoaşterea nesigură a conţinutului coletelor implică acceptarea de către făptuitor
a posibilităţii de a primi spre transport şi de a introduce în ţară substanţe interzise (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3033/2006, în C.P. Ad., p. 173, 174).
3 În funcţie de evitabilitatea erorii, există eroare vincibilă sau culpabilă, aceea care ar
fi putut fi evitată prin diligenţa autorului (exclude intenţia, dar nu exclude culpa) şi eroare
invincibilă, aceea care nu poate fi evitată, oricâte diligenţe s-ar depune (exclude atât
intenţia, cât şi culpa). Din punct de vedere al obiectului este eroare de drept (cunoaşterea
greşită sau necunoaşterea legii) şi eroare de fapt (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
au ca obiect faptele). Erorii de drept nu i-au fost recunoscute, vreme îndelungată, efecte
privind înlăturarea culpabilităţii/imputabilităţii penale (error iuris non excusat, ignorantia
iuris nocet). Ulterior, în cadrul erorii de drept, s-a făcut distincţie între eroarea de drept
penal şi eroarea de drept nepenal. Opinia doctrinară dominantă a considerat eroarea de
drept nepenal ca eroare de fapt, producând aceleaşi efecte juridice (T. Pop II, p. 460).
Există şi opinia recentă (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 581) care
refuză asimilarea erorii de drept extrapenal cu eroarea de fapt, considerând-o o formă
a erorii de drept. În prezent, caracterul exonerator de imputabilitate al erorii de drept
nepenal/extrapenal este recunoscut de actuala reglementare – art. 30 alin. (4). Există eroare
asupra tipicităţii – poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii şi eroare asupra
antijuridicităţii – poartă asupra caracterului interzis, ilegal al comportamentului.
4 3. Condiţii. Eroarea este necesar să existe la momentul săvârşirii faptei, să poarte asupra
unei stări – modul în care se prezintă o persoană (starea sănătăţii, starea intelectuală,
starea civilă) ori un bun (starea materială, starea de uzură, valoarea lui de întrebuinţare),
o instituţie (utilarea tehnică, sarcinile ce îi revin), situaţii – poziţia pe care o persoană,
un bun sau o instituţie o are în cadrul relaţiile sociale (situaţia de cetăţean român sau de
străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de bun provenind din
săvârşirea unei fapte penale, de bun aparţinând patrimoniului), împrejurări – o realitate
concretă ce caracterizează fapta concretă (în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără
autorizare) (C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 265, 266).
98 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 30
Stările, situaţiile şi împrejurările de fapt care aparţin conţinutului constitutiv al infrac- 5
ţiunii [art. 30 alin. (1) C.pen.] sau care îi agravează imputabilitatea [art. 30 alin. (3) C.pen.],
în măsura în care nu sunt cunoscute la momentul săvârşirii infracţiunii, configurează
eroarea esenţială. Eroarea de fapt care se referă la alte stări, situaţii, împrejurări decât
cele stabilite în art. 30 alin. (1) şi (3) este o eroare neesenţială care nu are efect exonerator
de imputabilitate.
4. Eroarea de drept extrapenal. Art. 30 alin. (4) C.pen. reglementează eroarea de 6
drept extrapenal ca o eroare asupra tipicităţii (fapt ce rezultă din trimiterea făcută la
alineatele precedente, respectiv 1-3), o eroare care se referă la o noţiune de drept ce
formează sau determină un element constitutiv al infracţiunii, un element circumstanţial
agravant sau circumstanţă agravantă a acesteia, aşadar, o eroare asupra tipicităţii. Produce
aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt. Jurisprudenţa a considerat că există eroare de fapt
(de fapt, este vorba de o eroare de drept extrapenal – n.n.) cu privire la deţinerea ilegală
a unui pistol militar în cazul unei persoane care a solicitat Direcţiei Arme din I.G.P.
eliberarea unei autorizaţii pentru procurarea unei arme de autoapărare, iar după autorizare
şi-a procurat un pistol militar Beretta pe care poliţia i l-a înregistrat în permisul de armă
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 227/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 104).
5. Eroarea asupra antijuridicităţii este, de regulă, o eroare de drept, dar poate fi şi 7
o eroare de fapt. Îşi produce efectele asupra vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 569).
6. Efecte. Eroarea, dacă priveşte un element constitutiv, înlătură imputabilitatea, iar 8
dacă priveşte doar o circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant, înlătură
efectul acestora.
Eroarea de fapt esenţială exclude intenţia; fapta comisă în condiţiile unei astfel de 9
erori nu poate fi imputată ca infracţiune intenţionată, ci, cel mult, ca infracţiune din culpă
în măsura în care respectiva eroare este rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe pedepsite
de lege (T. Pop II, p. 461).
În măsura în care este invincibilă, eroarea înlătură imputabilitatea atât pentru 10
infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele din culpă; dacă este vincibilă, imputabilitatea
va fi înlăturată numai pentru infracţiunile intenţionate, nu şi pentru cele din culpă [eroarea
datorată culpei autorului – art. 30 alin. (2)].
Eroarea asupra circumstanţelor agravante are ca efect înlăturarea imputabilităţii 11
acelui element sau a acelei circumstanţe [art. 30 alin. (3)]. Operează, ca şi eroarea asupra
elementelor constitutive, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, nu şi al celor săvârşite
din culpă (cu excepţia situaţiilor când eroarea nu este imputabilă autorului, adică este o
eroare invincibilă, ipoteză în care operează şi în cazul infracţiunilor din culpă).
Eroarea de fapt neesenţială nu are niciun efect asupra imputabilităţii. Sunt considerate 12
erori neesenţiale eroarea asupra persoanei, obiectului, aberratio ictus. Există şi situaţii
în care eroarea asupra obiectului, persoanei devine esenţială – autorul sustrage un
bun pe care îl consideră, din eroare, ca aparţinând unei alte persoane, dar, în realitate,
sustrage bunul propriu; autorul intenţionează să îşi omoare soţul, însă, din eroare, ucide
o altă persoană; în acest ultim caz eroarea este esenţială în ceea ce priveşte circumstanţa
agravantă prevăzută de art. 175 lit. c) C.pen. din 1968. Atunci când autorul a considerat
că toate bunurile sustrase aparţin persoanei vătămate, deşi în realitate unele dintre bunuri
aparţineau avutului obştesc, în sarcina acestuia nu poate fi reţinută, pe lângă infracţiunea
Iuliana Nedelcu 99
Art. 31 Infracţiunea
de furt în dauna avutului particular, şi aceea de furt în dauna avutului obştesc. Pentru a
putea fi reţinută o asemenea încadrare juridică ar fi fost necesar ca inculpatul, în momentul
comiterii faptei, să fi avut reprezentarea că acele bunuri aparţin avutului obştesc. Eroarea
de fapt în care s-a aflat inculpatul va determina atragerea răspunderii sale penale numai
raportat la reprezentarea sa, chiar greşită (Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 184/1992, în C.P.J.P. 1992, p. 90; în acelaşi sens, Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 992/1991, în C.P.J.P. 1991, p. 91).
13 Caracterul de eroare esenţială sau neesenţială al lui aberratio ictus este controversat.
Majoritar se consideră ca fiind o eroare neesenţială, urmând a fi reţinută o singură infrac-
ţiune intenţionată în raport cu persoana sau bunul efectiv lezat; actul comis prin aberratio
ictus va fi imputat ca şi cum nu ar fi intervenit aberratio (T. Pop II, p. 467). Într-o altă
opinie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 576), în caz de aberratio
ictus există pluralitate de infracţiuni, două infracţiuni: tentativă în raport cu obiectul sau
persoana pe care autorul a voit să o lezeze şi infracţiune din culpă în raport cu obiectul sau
persoana asupra cărora s-a produs rezultatul (T. Pop II, p. 468).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 47 C.pen. din 1968,
ale cărui dispoziţii le preia. Inclusiv sub aspectul efectelor există identitate, respectiv
cazul fortuit produce efecte in rem, prin excepţie faţă de celelalte cauze de imputabilitate,
conform art. 23 alin. (2) teza finală C.pen. În acest context, doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2 2. Condiţii. Existenţa cazului fortuit presupune ca rezultatul acţiunii/inacţiunii
făptuitorului să fie consecinţa unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa acestuia,
făptuitor care a fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat
producerea rezultatului. Imprevizibilitatea împrejurării este una obiectivă (nicio persoană,
în situaţia dată, nu putea să prevadă intervenţia împrejurării care a determinat producerea
rezultatului); dacă imprevizibilitatea este una subiectivă (intervenţia împrejurării nu a
fost prevăzută datorită unor cauze subiective), imposibilitatea de prevedere a producerii
evenimentului nu are caracter absolut, nu va exista caz fortuit. Nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 47 C.pen. referitoare la cazul fortuit, dacă inculpatul, care nu a respectat
regulile de circulaţie pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având
pregătirea şi experienţa necesară, putea şi trebuia să prevadă rezultatul socialmente
periculos, şi anume producerea unui accident de circulaţie, condiţia imprevizibilităţii
absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului nefiind îndeplinită
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6373 din 10 noiembrie 2005, www.scj.ro).
3 Cazul fortuit poate fi produs de o energie umană, de lucruri, de însăşi persoana care
acţionează şi a cărei activitate a devenit fortuită.
4 3. Efecte. Înlătură imputabilitatea, caracterul penal al faptei, răsfrângându-se asupra
tuturor participanţilor. Din punct de vedere al răspunderii civile sunt incidente dispoziţiile
100 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 31
art. 1351 C.civ. care reglementează cazul fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere
civilă – „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de (...) caz fortuit” [alin. (1)], dând şi o
definiţie a acestuia – „Cazul fortuit este un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs” [alin. (3)].
Capitolul IV
Tenta va
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tentativa era prevăzută de dispoziţiile
art. 20 C.pen. din 1968. Deosebirile dintre cele două reglementări vizează două aspecte: definiţia
dată noţiunii de tentativă, pe de o parte, şi restrângerea ipotezelor de realizare a acesteia, prin
renunţarea la clasificarea ce distingea între tentativa proprie şi cea improprie, pe de altă parte.
2 În ceea ce priveşte definirea tentativei, textul nu conţine decât diferenţe de formulare.
Expresia „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”, folosită de art. 20 C.pen.
din 1968, a fost înlocuită de sintagma „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infrac-
ţiunea”, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Noua formulare con-
sacră fără echivoc soluţia conform căreia, în cazul tentativei, intenţia poate fi directă sau indi-
rectă, soluţie de altfel confirmată de practica judiciară anterioară şi majoritară în doctrină (în
opinia minoritară, s-a susţinut că tentativa „nu este posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu
intenţie directă, deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu poate fi luată decât cu privire
la rezultatul prevăzut şi urmărit al faptei, nu şi la rezultatul care, deşi prevăzut ca posibil sau
ca probabil, nu a fost urmărit, ci, mai degrabă, acceptat de făptuitor” (Explicaţii I, ed. I, 1969,
p. 142).
3 Sub al doilea aspect, renunţarea la prevederile privind tentativa relativ improprie, ce se
regăseau în dispoziţiile art. 20 alin. (2) C.pen. din 1968, s-a făcut în considerarea faptului că
„aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezulta-
tului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voinţa făptuitorului
pentru a angaja răspunderea penală a acestuia” (Expunere de motive).
4 În raport de modificările aduse vechii reglementări nu vor exista probleme legate de
aplicarea legii mai favorabile.
5 2. Tentativa, formă atipică a infracţiunii. Acest caracter rezultă din conţinutul dispozi-
ţiilor art. 174 C.pen., în care se menţionează că prin „săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege şi
săvârşirea unei fapte rămase în forma tentativei, dacă legea o pedepseşte. Aceasta înseamnă că,
generic, tentativa trebuie să prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute de art. 15
C.pen. şi, de asemenea, că fapta concretă comisă trebuie să aibă un conţinut în care să se reflecte
trăsăturile caracteristice tentativei, raportat la conţinutul infracţiunii care nu s-a consumat.
6 3. Condiţii de existenţă ale tentativei. Tentativa există dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii: existenţa intenţiei de a comite infracţiunea; existenţa unui act de
executare; întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.
102 Georgina Bodoroncea
Tentativa Art. 32
3.1. Existenţa intenţiei de a comite infracţiunea. Tentativa va exista doar în cazul 7
infracţiunilor comise cu intenţie (directă sau indirectă), singura ipoteză în care se poate
vorbi de o încercare de a produce rezultatul. În consecinţă, criteriile folosite pentru stabilirea
formei de vinovăţie în cazul faptului consumat vor fi utilizate şi pentru stabilirea formei
de vinovăţie în cazul tentativei. În acest sens este şi jurisprudenţa în materie, exemplul
dat în continuare fiind sugestiv: „Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii
de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) din Codul penal infractorul
acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea
de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal acesta acţionează cu
intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de
punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve – prin
natura lor şi împrejurările în care au fost comise – că infractorul a avut intenţia de a ucide,
iar nu intenţia generală de a vătăma.
Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, 8
dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat de
înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei
lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică,
de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală,
cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se
adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa
de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1227 din 2 aprilie 2009, www.scj.ro).
3.2. Existenţa unui act de executare. Tentativa presupune prin definiţie acte de 9
executare, adică acte menite să ducă în mod direct şi nemijlocit la producerea urmării
prevăzute de legea penală. Intră în această categorie atât actele ce se înscriu în sfera
acţiunii prevăzute de norma de incriminare în sens strict, cât şi acele acte aflate în imediata
vecinătate a acesteia şi care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracţiunii, aşa
cum a fost concepută de autor. „Prin vecinătatea acţiunii prevăzute de lege urmează să
înţelegem în primul rând o unitate funcţională, adică faptul că actele anterioare acestei
acţiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc pentru comiterea unor acte
intermediare esenţiale” (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 312), de
exemplu activitatea inculpatului care, în scopul însuşirii fără drept a roţii unui autovehicul,
a montat un cric şi a ridicat maşina, fiind surprins în acest moment şi împiedicat să continue
demontarea roţii (Trib. Timiş, decizia nr. 1195/1976, în C.P. Ad., p. 33). În acţiunea de
tentativă nu pot fi cuprinse numai acţiunile prevăzute de verbum regens, căci acestea
ar restrânge prea mult sfera actelor de executare, ci şi celelalte acţiuni anterioare sau
concomitente cu acţiunea tipică elementului material, legate nemijlocit de aceasta şi care
sunt angajate în mod neechivoc în sensul săvârşirii faptei (...). Faptul că inculpaţii au fost
depistaţi în curtea în care se găsea un magazin (chiar lângă uşa acestuia), având asupra lor
doi saci, denotă faptul că cei doi au pus în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea,
fiind surprinşi înaintea forţării sistemului de acces al uşii, deci a pătrunderii efective
în magazin. În consecinţă, activitatea inculpaţilor a depăşit sfera actelor preparatorii
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1388/2002, în C.P. Ad., p. 32).
3.3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului. De îndeplinirea acestei 10
condiţii depinde, practic, delimitarea între tentativă şi infracţiunea consumată.
Georgina Bodoroncea 103
Art. 32 Infracţiunea
11 4. Formele tentativei. Prin renunţarea la dispoziţia înscrisă în art. 20 alin. (2) C.pen.
din 1968, care definea tentativa relativ improprie, clasificarea formelor tentativei conform
actualei reglementări se va face în funcţie de gradul de realizare a laturii obiective,
caz în care vom distinge între tentativa perfectă (terminată) şi tentativa imperfectă
(neterminată), precum şi, după unii autori, în funcţie de aptitudinea actului de executare de
a pune în pericol valoarea socială protejată, situaţie în care vom vorbi de tentativă idonee
(periculoasă) şi tentativă neidonee (nepericuloasă) (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 636).
12 4.1. Tentativa perfectă şi tentativa imperfectă. Suntem în prezenţa unei tentative
perfecte atunci când actul de executare a fost dus până la capăt (autorul a realizat în
întregime actul tipic), dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. Spre
exemplu, va exista o tentativă perfectă la infracţiunea de omor atunci când: infractorul a
aruncat victima pe geam de la etajul II, dar aceasta nu a decedat, datorită greutăţii sale
reduse şi căderii pe un teren afânat şi cu vegetaţie abundentă; inculpaţii, înarmaţi cu cuţite,
au aplicat victimei mai multe lovituri, dar aceasta nu a decedat.
Cauzele care determină neproducerea rezultatului pot fi dintre cele mai diverse (interven-
ţia autorului, a unui terţ, comportamentul victimei, prezenţa unor lucruri sau animale etc.).
Este posibilă numai la infracţiunile de rezultat.
13 Tentativa imperfectă există atunci când pe parcursul realizării actului de executare
intervine o cauză de întrerupere a realizării acţiunii, astfel încât aceasta nu este dusă până
la capăt. Vorbim astfel despre o tentativă imperfectă atunci când infractorul urmăreşte
victimele cu autoturismul pentru a le lovi, dar acestea reuşesc să se salveze fără a fi lovite
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 224/1977, în Repertoriu…1976-1980) sau când
autorul exercită violenţe asupra victimei, dar este împiedicat să sustragă bunurile acesteia
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002, în B.J. 1990-2003). Întreruperea
se poate datora voinţei libere a subiectului, unor presiuni externe exercitate asupra voinţei
sale (spre exemplu, în timp ce se afla într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri, aude
deschizându-se uşa casei) sau poate fi rezultatul unei constrângeri fizice exercitate asupra
autorului (de exemplu, este surprins în timpul activităţii infracţionale şi imobilizat).
Este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi de rezultat.
14 4.2. Tentativa idonee şi tentativa neidonee. Tentativa idonee [art. 32 alin. (1) C.pen.]
presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la
momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor
(spre exemplu, faptul de a claxona o persoană pentru a o speria, în măsura în care autorul
ştie că victima suferă de o afecţiune cardiacă foarte gravă şi orice şoc emoţional îi poate
cauza decesul).
15 Tentativa neidonee [art. 32 alin. (2) C.pen.] există atunci când, datorită modului cum a
fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru
valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea
comisă nu are nicio şansă să producă rezultatul, exemplul tipic fiind acela în care autorul
încearcă să ucidă victima prin farmece. Încercarea de a ucide o persoană prin împuşcare
cu o armă descărcată este o tentativă neidonee dacă autorul ştia că arma este descărcată,
dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea cunoştinţă de acest lucru (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 636).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În privinţa pedepsei închisorii sau amenzii 1
aplicate în cazul tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal anterior, respectiv
reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu ½ faţă de cele prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată. În schimb, pedeapsa aplicată pentru tentativă la o infracţiune care
este sancţionată, ca faptă consumată, cu detenţiunea pe viaţă, va avea limita superioară
mai redusă (20 ani), comparativ cu legea veche (art. 21 C.pen. din 1968), care prevedea,
pentru această situaţie, o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 25 de ani.
În consecinţă, singura situaţie tranzitorie este legată de aplicarea pedepsei în cazul 2
tentativei la o astfel de infracţiune, legea nouă fiind mai favorabilă dacă pedeapsa va fi
orientată spre maximul prevăzut de lege.
2. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor nedefinitiv judecate. Tentativa se sancţio- 3
nează doar atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru. Această dispoziţie se
găseşte de regulă în textul care incriminează fapta [de exemplu, art. 205 alin. (5) C.pen.],
dar poate fi prevăzută şi într-un articol distinct, cu referire la o întreagă grupă de infracţiuni
(de exemplu, art. 232 C.pen. cu referire la infracţiunile de furt).
2.1. Lipsa incriminării. Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, 4
de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere, constatată
pe baza unei expertize medico-legale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
pruncucidere prevăzută în art. 177 C.pen. din 1968. Dacă acţiunea de ucidere a mamei
aflată într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul, copilul nou-născut fiind salvat, soluţia
de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu este
incriminată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1948 din 22 martie 2005, www.scj.ro).
2.2. Pedepse alternative. Dacă infracţiunea a cărei executare a rămas în faza tentativei 5
se sancţionează cu pedepse alternative, instanţa, ţinând seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei (…) trebuie să se fixeze mai întâi asupra uneia dintre aceste
pedepse, pe care ar fi pronunţat-o în ipoteza că infracţiunea s-ar fi consumat, şi apoi,
în raport cu pedeapsa asupra căreia s-a fixat, să aplice regulile de sancţionare specifice
tentativei. Pedeapsa alternativă asupra căreia instanţa înţelege să se fixeze trebuie
indicată în mod expres în conţinutul hotărârii, pentru a da astfel posibilitatea instanţei
superioare să exercite dreptul său de control asupra acelei hotărâri, sub aspectul legalităţii
şi temeiniciei pedepsei aplicate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1554/1978, în
Repertoriu…1976-1980, p. 289).
3. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor judecate definitiv. După o jurisprudenţă 6
contradictorie, generată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 187 C.pen. privind
înţelesul expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”, chestiunea de drept a fost soluţionată
în sensul că: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce
trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit
conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)” (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 26 mai
2014, M.Of. nr. 471 din 26 iunie 2014).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în
dispoziţiile art. 22 C.pen. din 1968. În plus faţă de legea veche, în alin. (1) al art. 34
C.pen. se menţionează expres, ca modalitate de împiedicare a producerii rezultatului şi, în
consecinţă, de nepedepsire, situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea
faptei, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată.
În reglementarea anterioară ipoteza era acoperită de expresia mai largă a „împiedicării
producerii rezultatului”, motiv pentru care nu vom întâlni, practic, situaţii tranzitorii.
2 2. Elemente comune. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de
nepedepsire a tentativei, fără ca incidenţa lor să afecteze existenţa acestei forme imperfecte
a infracţiunii.
Tentativa întruneşte toate condiţiile pentru a fi sancţionată, dar urmare incidenţei uneia
dintre cele două cauze menţionate, fapta rămasă în forma tentativei nu va fi pedepsită.
3 3. Desistarea. Este o cauză de nepedepsire a tentativei care presupune renunţarea
(printr-o omisiune sau o comisiune) voluntară şi definitivă de către autor la continuarea
actelor de executare a infracţiunii, înainte de terminarea acţiunii tipice. În textul
alin. (1) se prevede expres faptul că (şi) desistarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea
faptei, ceea ce reprezintă o altă modificare adusă de noul Cod penal.
4 Desistarea voluntară nu este posibilă „decât faţă de o tentativă întreruptă sau netermi-
nată, indiferent dacă este vorba de o infracţiune formală sau una de rezultat” [G. Antoniu
(coord.), Explicaţii preliminare…, op. cit., 2010, p. 301]. Întreruperea actului de executare
„nu are caracter voluntar atunci când ea se datorează unei forţe exterioare care îl constrânge
pe autor să renunţe” (G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 242).
5 Pentru a beneficia de efectele desistării este necesar să fie îndeplinite două condiţii,
şi anume: pe de o parte, atitudinea inculpatului să fie suficientă prin ea însăşi, fără
concursul unor cauze exterioare, pentru a zădărnici consumarea infracţiunii, iar pe de altă
parte, inculpatul să fie convins că desistarea sa constituie unicul factor care împiedică
desăvârşirea executării (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 55/2007, www.legalis.ro).
Desistarea nu există decât dacă renunţarea autorului se referă la fapta a cărei executare
se află în curs, nefiind consumată, şi are ca efect oprirea săvârşirii acesteia, în măsura în
care este voluntară, nesilită şi se produce mai înainte de descoperirea faptei (C.S.J., Secţia
108 Georgina Bodoroncea
Tentativa Art. 34
penală, decizia nr. 2302/2008, în C.P. Ad., p. 36). Nu sunt îndeplinite condiţiile legale
pentru încetarea procesului penal pe motivul desistării dacă inculpaţii şi-au întrerupt
activitatea infracţională ca urmare a declanşării alarmei de protecţie a imobilului respectiv
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 481/2003, în C.P. Ad., p. 37).
Cauza de nepedepsire operează şi în situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile, 6
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată şi, cu toate acestea, autorităţile nu au
împiedicat consumarea faptei. Acest aspect rezultă din interpretarea gramaticală, dar şi
teleologică, a expresiei „astfel încât consumarea să poată fi împiedicată”, fiind evident
că în sarcina făptuitorului subzistă, în această nouă ipoteză, doar obligaţia încunoştinţării
organului competent, iar nu şi împiedicarea producerii rezultatului, care cade în sarcina
autorităţilor.
4. Împiedicarea producerii rezultatului. Constă în împiedicarea voluntară şi eficientă 7
de către făptuitor a producerii urmării socialmente periculoase a faptei prevăzute de
norma de incriminare care altfel s-ar fi produs, după executarea în întregime a activităţii
infracţionale şi înainte de descoperirea faptei incriminate. Poate opera numai în cazul
tentativei perfecte, astfel că nu este posibilă în cazul infracţiunilor care nu sunt susceptibile
de comitere în această modalitate. Autorul trebuie să intervină activ pentru împiedicarea
producerii rezultatului, dar poate anunţa şi alte persoane care să îl ajute în producerea
rezultatului. Împiedicarea poate avea loc chiar şi prin anunţarea victimei, care în această
situaţie poate lua ea însăşi măsurile necesare (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 285).
5. Efectele desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Desistarea şi împie- 8
dicarea rezultatului sunt cauze de nepedepsire a infracţiunii rămase în forma tentativei,
astfel că incidenţa oricăreia dintre ele va conduce la o soluţie de clasare sau de încetare a
procesului penal, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.
6. Pedepsirea actelor îndeplinite. Impunitatea decurgând din desistare sau din împie- 9
dicarea producerii rezultatului nu are un caracter absolut. Dacă actele îndeplinite până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune se
aplică pedeapsa pentru acea infracţiune [art. 34 alin. (2)]. Dacă autorul pătrunde într-o locu-
inţă pentru a sustrage bunuri, dar apoi renunţă şi părăseşte casa fără să ia nimic, el nu va fi
sancţionat pentru tentativa de furt de la care s-a desistat, dar răspunde pentru infracţiunea de
violare de domiciliu şi, eventual, pentru distrugere, dacă pătrunderea s-a făcut prin efracţie.
Capitolul V
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
Comentariu comun
Capitolul V al Titlului II din noul Cod penal conţine mai multe modificări în raport
cu reglementările corespunzătoare cuprinse în Codul penal anterior. O primă modificare
vizează denumirea capitolului, care, în legislaţia anterioară, era intitulat „Pluralitatea de
infracţiuni”, deşi în conţinutul său erau reglementate atât formele pluralităţii de infracţiuni,
cât şi infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine. Prin redenumirea sa ca
„Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”, s-a remediat neconcordanţa între denumirea şi
conținutul capitolului, dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în
raport cu pluralitatea de infracţiuni.
Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de Codul penal anterior,
noul Cod penal reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina
penală şi confirmate de practica judiciară, şi anume: concursul, recidiva şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea instituţia
unităţii de infracţiune în dispoziţiile art. 41 alin. (2), într-un conţinut relativ asemănător cu cel
din noua lege. Modificările aduse în această materie sunt prezentate succint în chiar Expu-
nerea de motive a noului Cod penal.
2 Astfel, o primă modificare, de altfel cea mai importantă, se referă la definiţia legală a
infracţiunii continuate și constă în introducerea unei noi condiţii de existenţă, aceea a unităţii
de subiect pasiv. Potrivit dispoziţiei interpretative cuprinse în art. 238 LPACP, „în aplicarea
dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C.pen., condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită
şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai
multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar
subiectul pasiv principal este unic”.
3 A doua modificare, cerută de doctrina penală, are în vedere definiţia infracţiunii
complexe, expresia „ca element sau circumstanţă agravantă”, prevăzută de art. 41
alin. (3) C.pen. din 1968, fiind înlocuită de sintagma „ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravat”, mai adecvată.
110 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 35
2. Infracţiunea continuată. Infracţiunea continuată face parte din categoria unităţii 4
legale de infracţiune şi s-a bucurat de o reglementare în Partea generală a Codului penal,
atât în Codul penal din 1968, cât şi în noul Cod penal.
2.1. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate. În doctrină şi în jurisprudenţă 5
au fost evidenţiate următoarele cerinţe de a căror îndeplinire depinde caracterul continuat
al unei infracţiuni, astfel:
2.1.1. Existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite 6
intervale de timp. Infracţiunea continuată presupune în mod necesar o pluralitate de
acţiuni sau inacţiuni, reunite prin voinţa legiuitorului într-o singură entitate. Întrunirea
acestei condiţii constituie principalul criteriu de delimitare între infracţiunea continuată
şi formele unităţii naturale de infracţiune. Dacă în cazul infracţiunii continuate avem
mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza unităţii naturale există
o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în cadrul
unei unităţi spaţio-temporale. Intervalele de timp scurse între diferitele acţiuni care se
integrează în structura infracţiunii continuate nu trebuie aşadar să fie foarte scurte (pentru
că în acest caz vom avea o unitate naturală de infracţiune), dar nici excesiv de lungi, pentru
că riscă să compromită unitatea rezoluţiei infracţionale, dând astfel naştere unui concurs
de infracţiuni. În acest sens, în jurisprudenţă s-a decis că „purtarea unor discuţii repetate
cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea
în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic
de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această
unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca
acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o
singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia
nr. 604/2003, www.scj.ro).
2.1.2. Omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor. Potrivit acestei condiţii, 7
acţiunile sau inacţiunile comise la diferite intervale de timp trebuie să realizeze conţinutul
aceleiaşi infracţiuni (incriminări). Omogenitatea trebuie să fie juridică, nu faptică, în
sensul că toate acţiunile sau omisiunile trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori
sociale. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a decis că „existenţa infracţiunii
continuate nu este condiţionată de omogenitatea faptică a acţiunilor componente. Pentru
aceasta este însă necesar ca, pe de o parte, deosebirile de ordin material dintre diverse
acţiuni să nu afecteze omogenitatea juridică a acestora şi, pe de altă parte, acele deosebiri
să fie compatibile cu unitatea de rezoluţie. Acţiunile plurale care – atunci când prezintă
elementele aceleiaşi infracţiuni tip (în cazul de faţă, furt) – alcătuiesc o infracţiune
continuată nu trebuie să fie identice sub aspectul realizării lor materiale; unele din ele
se pot comite într-o anumită modalitate [în speţă, furt calificat prevăzut în art. 209 lit. e)
C.pen. din 1968], iar alta sau altele în altă modalitate [în speţă, furt calificat prevăzut în
art. 209 lit. e) şi g) C.pen. din 1968]. Asemenea deosebiri, dacă nu modifică rezoluţia
iniţială, nu exclud subordonarea acţiunilor plurale unei unităţi infracţionale de tipul
infracţiunii continuate şi nu generează un concurs de infracţiuni” (C.A. Constanţa, Secţia
penală, decizia nr. 11/1997, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 129). Sustragerile săvârşite la intervale
de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării,
nu pot constitui o singură infracţiune continuată. Se impune concluzia că fiecare dintre
Georgina Bodoroncea 111
Art. 35 Infracţiunea
ele prezintă conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri
autonome, luate de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs
real de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1017/1996, în B.J. – C.D. 1996,
p. 131). Caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune tentată
al altora nu prezintă relevanţă pentru reţinerea infracţiunii continuate, de vreme ce prin
„săvârşirea” infracţiunii în sensul art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 se înţelege, conform
art. 144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 106/1994, în Probleme de drept…1990-2000, p. 41).
8 2.1.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv. Condiţia identităţii subiectului activ rezultă
expres din definiţia de la art. 35 alin.(1) C.pen., în care se arată că acţiunile trebuie să
fie săvârşite de aceeaşi persoană. Pentru realizarea acestei condiţii nu este necesar ca
făptuitorul să realizeze în calitate de autor toate acţiunile care intră în conţinutul infracţiunii
continuate, unele dintre acestea putând fi comise şi în altă formă de participaţie (coautor,
instigator sau complice). Fapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, instigă
la sustragerea de produse petroliere şi, ulterior, sustrage asemenea produse întruneşte
elementele infracţiunii de furt calificat în forma continuată, calitatea de instigator fiind
absorbită de cea de autor al furtului calificat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2745/2004,
în C.P. Ad., p. 130).
9 Noul Cod penal consacră explicit şi condiţia unităţii subiectului pasiv, aceasta fiind,
cum menţionam anterior, principala deosebire faţă de reglementarea anterioară. Astfel,
„îndemnul şi constrângerea la prostituţie a două persoane, asigurarea condiţiilor pentru
practicarea prostituţiei, prin acte repetate timp de mai multe luni”, de exemplu, nu va
mai constitui „infracţiunea continuată de proxenetism, faptele fiind săvârşite în realizarea
aceleiaşi rezoluţii” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3743/2001, în B.J. 2001, p. 231), ci,
conform legii noi, un concurs de infracțiuni de proxenetism, deoarece lipsește unitatea de
subiect pasiv.
10 2.1.4. Unitatea de rezoluţie infracţională. Unitatea de rezoluţie reprezintă o altă con-
diţie esențială de existenţă a infracţiunii continuate şi, totodată, principalul element de
delimitare a acesteia faţă de concursul real de infracţiuni. Rezoluţia infracţională trebuie
să fie determinată (făptuitorul, în momentul luării hotărârii, să fi avut o reprezentare de
ansamblu a obiectului material, a locului, modului şi timpului de săvârşire a diferitelor
acţiuni), anterioară tuturor acestor acţiuni şi să se menţină pe toată durata comiterii lor.
11 Cu privire la criteriile după care se poate aprecia unicitatea rezoluției infracționale,
în jurisprudență s-a reținut că „pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar, sub
aspect subiectiv, ca făptuitorul să-şi fi reprezentat în momentul luării hotărârii activitatea
infracţională desfăşurată ulterior, în ansamblul ei. Această reprezentare nu implică însă, în
mod necesar, o imagine exactă a acţiunilor ce urmează a se înfăptui, fiind suficientă numai
o prevedere în linii generale a condiţiilor în care se vor comite acţiunile componente
(C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 151/1997, în B.J. – C.P.J. 1997, p. 83) sau că „cerinţa
unităţii de rezoluţie infracţională este realizată atunci când făptuitorul a prevăzut, chiar şi
în linii mari, activitatea materială ce urmează a o desfăşura şi rezultatele acesteia, aşadar a
cunoscut împrejurările concrete în care va comite infracţiunile. Cum, în aceeaşi seară, prin
acelaşi mod de operare şi în aceeaşi localitate, inculpatul şi-a însuşit vitele din gospodăriile
a două persoane, profitând de întuneric şi de ineficienţa sistemelor de închidere, rezultă
că în realitate el a săvârşit o singură infracţiune de furt calificat şi o singură infracţiune
112 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 35
de violare de domiciliu, ambele în formă continuată. Împrejurarea că imobilele în care a
pătruns nu se aflau pe aceeaşi stradă, ci la o oarecare distanţă, iar prejudiciile s-au produs în
patrimoniile unor persoane diferite, nu poate fi luată în considerare, ştiut fiind că unitatea
de subiect pasiv şi de loc este absolut necesară pentru reţinerea infracţiunii continuate
exclusiv în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii persoanei (C.A. Ploieşti, Secţia
penală, decizia nr. 248/1997, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 31) [Exemplul este dat pentru a
ilustra unitatea de rezoluţie infracţională, altfel lipsa unităţii subiectului pasiv ar conduce
automat, conform noii legi, la un concurs de infracţiuni de furt prin violare de domiciliu,
prevăzut de art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. – n.n.].
Unitatea de rezoluţie, care caracterizează sub aspect subiectiv infracţiunea continuată, 12
nu este condiţionată de unitatea obiectului material, acţiunile ce alcătuiesc – în caz de furt
– elementul material al infracţiunii continuate, putând purta asupra unor bunuri de natură
diferită, atâta vreme cât autorul a avut, de la început, reprezentarea lor, chiar şi numai în
ansamblu. De asemenea, unitatea de conţinut şi de omogenitate juridică, la care se referă
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, ca o condiţie de existenţă a infracţiunii continuate, nu este
afectată de faptul că una din aceste acţiuni a rămas în faza de tentativă, din moment ce se
intenţiona comiterea unor fapte având aceeaşi încadrare juridică (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 483/1996, în C.P.J.P. 1996, p. 121, cu notă de V. Papadopol, în sensul
că „atunci când, după ce a săvârşit o tentativă, făptuitorul, acţionând în baza aceleiaşi
rezoluţii, fie a continuat executarea începută şi întreruptă, fie a reluat, de la capăt, actele
de executare, reuşind să consume infracţiunea, cele două forme infracţionale realizate
succesiv, tentativa şi infracţiunea consumată, vor alcătui o unitate naturală de infracţiune,
nu o infracţiune continuată.
De asemenea, rezultă că, dacă pe parcursul săvârşirii unei infracţiuni continuate, una 13
dintre acţiunile componente a rămas în stadiul tentativei după care făptuitorul, reluând
executarea, a desăvârşit-o, tentativa nu se va încorpora ca o entitate distinctă în conţinutul
concret al acelei infracţiuni continuate, ci, absorbindu-se în forma continuată subsecventă,
va constitui, împreună cu aceasta, o unitate naturală, care numai ca atare va intra în
conţinutul infracţiunii continuate respective” [V. Papadopol, notă la decizia citată; în acelaşi
sens, C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 403/1997, în Dreptul nr. 9/1998, p. 148].
2.2. Data săvârşirii infracţiunii continuate. Infracţiunea se consumă la momentul 14
comiterii celei de-a doua acţiuni sau omisiuni care intră în componenţa infracţiunii şi se
epuizează la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind şi momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale [prevedere expresă în
dispoziţiile art. 154 alin. (2) C.pen.] sau se produc alte consecinţe, cum ar fi legea aplicabilă
în caz de succesiune de legi în timp, graţierea, amnistia, răspunderea penală a minorilor
pentru actele comise anterior vârstei răspunderii penale etc. Dacă cea din urmă dintre
componentele infracţiunii continuate a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale
noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica pentru întreaga infracţiune
pedeapsa prevăzută de legea nouă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 553/1997, în
R.D.P. nr. 2/1998, p. 128). Folosirea, în urma falsificării, a carnetului de conducere valabil
pentru autocamioane la conducerea unor autovehicule de transport de persoane constituie
infracţiune continuată de uz de fals, care durează de la prima folosire a actului falsificat
până la ultima acţiune de acest fel, după care începe să curgă termenul de prescripţie.
Ca atare, infracţiunea de uz de fals nu se epuizează instantaneu, în momentul angajării
Georgina Bodoroncea 113
Art. 35 Infracţiunea
p. 355). În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârşite cu intenţia de a ucide două persoane,
una dintre victime moare, iar viaţa celeilalte este salvată, există concurs între infracţiunea
consumată de omor şi tentativa la infracţiunea de omor. Fapta constituie infracţiune unică
de omor deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate
victimele decedează şi tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav asupra a două sau
mai multor persoane numai dacă infracţiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate
victimele (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3507 din 4 iulie 2002, www.scj.ro). Unitatea
sau pluralitatea de infracţiuni complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968
este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea
este săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent
de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea
bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4271 din 7 octombrie 2003, www.scj.ro).
23 3.1.4. Latura subiectivă. În cazul formei de bază a infracţiunii complexe (pentru for-
mele infracţiunii complexe, a se vedea infra pct. 3.2) făptuitorul acţionează cu intenţie,
în baza unei rezoluţii infracţionale unice, cum este cazul infracţiunilor de tâlhărie, ultraj,
şantaj etc. Infracţiunile complexe ca variantă agravată se pot realiza atât cu intenţie, cât şi cu
praeterintenţie. O situaţie interesantă din punct de vedere al caracterizării atitudinii subiective
a autorului infracţiunii este cea prin care, într-o speţă, s-a apreciat că „fapta de a ataca cu
parul un poliţist care urmărea pe autorii unor furturi şi de a-l lovi peste mâna cu care avea
pistolul cu care încerca să se apere de agresori, ceea ce a avut ca urmare declanşarea focului
şi împuşcarea mortală a unui martor, constituie infracţiunea de tâlhărie în forma agravată,
lovirea poliţistului constituind ultraj, iar moartea martorului ucidere din culpă, inculpatul
(persoana care a lovit cu parul pe poliţist, producând declanşarea pistolului) neprevăzând
rezultatul acţiunii sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 431/1995, în R.D.P. nr. 3/1995, p. 148).
24 3.2. Formele infracţiunii complexe. În Codul penal sunt reglementate două forme ale
acestei unităţi legale de infracţiune: forma simplă (de bază) şi forma agravată (calificată).
25 3.2.1. Forma simplă (de bază) a infracţiunii complexe presupune îmbinarea a cel
puţin două infracţiuni în totalitatea lor, dintre care una este absorbantă, iar alta este
absorbită. Pentru a exista această formă a infracţiunii complexe, toate elementele specifice
incriminării absorbite, care îşi pierde autonomia infracţională, trebuie să se regăsească în
conţinutul incriminării complexe. Altfel spus, infracţiunea complexă nu se poate comite
niciodată fără săvârşirea infracţiunii absorbite. „În măsura în care infracţiunea complexă
absoarbe o altă faptă, este evident că ea trebuie să fie caracterizată de o periculozitate mai
ridicată decât cea a faptei absorbite. Dacă se dovedeşte faptul că acţiunea finală de însuşire
a bunurilor are un caracter absorbant, iar activitatea inculpaţilor a vizat realizarea acestui
scop, se impune concluzia că pătrunderea inculpaţilor în curte şi apoi în locuinţă se află
într-o unitate de execuţie materială şi nu pot fi disociate, fiind vorba despre o infracţiune
complex” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 127/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 677).
26 3.2.2. Forma agravată a infracţiunii complexe există atunci când în conţinutul unei
infracţiuni simple sau chiar complexe, se absoarbe o acţiune sau inacţiune ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravat, care, luat separat, ar constitui o
infracţiune autonomă. Este o formă agravată furtul calificat prin violare de domiciliu sau
sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen.] sau violul urmat de moartea victimei
116 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 36
[art. 218 alin. (4) C.pen.]. În jurisprudenţă s-a considerat că în cazul săvârşirii infracţiunii
de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 în modalitatea punerii victimei în
neputinţă de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârşirii
infracţiunii de tâlhărie se absoarbe în conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni. Dacă,
însă, timpul în care victima este lipsită de libertate depăşeşte timpul cât s-a desfăşurat
comiterea infracţiunii de tâlhărie, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968. Dacă punerea victimei în neputinţă de a se apăra,
prin imobilizare, în scopul sustragerii bunurilor, a avut ca urmare moartea victimei, fapta
de tâlhărie se încadrează în prevederile art. 211 alin. (3) C.pen. din 1968, întrucât moartea
victimei este urmarea infracţiunii de tâlhărie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1839 din
3 aprilie 2007, www.scj.ro).
Vom fi în prezenţa formei agravate a infracţiunii complexe în cazul violului săvârşit 27
asupra unei rude în linie directă, frate sau soră, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. b) C.pen.
Prin voinţa legiuitorului, în noul Cod penal infracţiunea de incest, dacă incestul a avut loc
prin constrângere, este absorbită în infracţiunea de viol, rezultând o infracţiune complexă.
În această situaţie, îşi încetează efectele, conform art. 4741 C.proc.pen., decizia pronunţată
de I.C.C.J. în recurs în interesul legii, potrivit cu care „raportul sexual cu o persoană de
sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia
sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) din Codul penal şi alin. (2) lit. b1) din
acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal” [I.C.C.J.,
Secţiile Unite, Decizia nr. II/2005 (RIL), M.Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005].
Comentariu
1. Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate. Precedent legislativ şi 1
situaţii tranzitorii. Potrivit art. 42 C.pen. din 1968, infracţiunea continuată se sancţiona cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se putea adăuga un spor
potrivit dispoziţiilor art. 34 sau art. 401 alin. (1) C.pen. din 1968, adică de până la 5 ani.
Mecanismul de aplicare era următorul: instanţa aplica o pedeapsă până la maximul 2
special prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedea neîndestulător, se putea adăuga
un spor de până la 5 ani în cazul închisorii, respectiv de până la jumătate din maximul
special în cazul amenzii, pentru persoană fizică. Dacă în speţă era vorba despre o persoană
juridică, sporul putea fi de până la o treime din maximul special al amenzii.
Georgina Bodoroncea 117
Art. 36 Infracţiunea
3 Sporul era facultativ, ceea ce însemna că instanţa putea să rămână în cadrul limitelor
prevăzute de norma de incriminare, chiar dacă fapta era comisă în formă continuată.
4 În noul Cod penal mecanismul de sancţionare, prevăzut de art. 36 C.pen., rămâne
acelaşi, singura diferenţă fiind aceea că acest maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în
cazul închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul amenzii.
5 Această diferenţă de cuantum în privinţa sporului permite stabilirea legii noi ca lege mai
favorabilă, în situaţia succesiunii de legi în timp, bineînţeles, dacă infracţiunea, realizată
prin mai multe acte materiale, comise sub imperiul legii vechi, reprezintă infracţiune
continuată şi sub imperiul legii noi (cu alte cuvinte, dacă există un subiect pasiv unic).
Dacă actele materiale sunt îndreptate împotriva unor persoane diferite, stabilirea legii mai
favorabile se va face prin compararea dispoziţiilor legii vechi, care permiteau încadrarea
într-o unică infracţiune continuată, cu posibilitatea aplicării unui spor facultativ, şi
dispoziţiile legii noi, în care actele materiale îndreptate împotriva unor subiecţi pasivi
diferiţi vor constitui tot atâtea infracţiuni, aflate în concurs real.
6 Sub acest ultim aspect, problema aplicării legii în timp la cazurile concrete a primit o
rezolvare neunitară în jurisprudenţă, oscilându-se între aplicarea ei pe instituţii autonome
sau în mod global. Din acest punct de vedere, menţionăm, ca puncte de referinţă:
- Decizia nr. 2/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, prin care: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că pres-
cripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”;
chiar dacă dispoziţia se referă exclusiv la prescripţie ca instituţie autonomă, acesta fiind
obiectul sesizării, în motivarea hotărârii se face un examen critic asupra mai multor
instituţii susceptibile de aplicare autonomă, printre care se numără şi instituţia infracţiunii
continuate (a se vedea, în acest sens, şi F. Streteanu, Aplicarea în timp a legii penale în
condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod Penal, www.just.ro);
- Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 20 mai
2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen., a stabilit
că „dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”;
- Decizia nr. 5/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, care stabileşte că: „În aplicarea art. 5 din Codul penal se are în vedere
aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire
la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată” (pentru un
examen detaliat şi critic asupra principiilor şi regulilor de stabilire a legii mai favorabile, a
se vedea supra comentariul art. 5 – Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei).
7 1.1. Infracţiune continuată. Minor. Dacă ultimele trei acte materiale ale infracţiunii
continuate de furt calificat au fost săvârşite după împlinirea de către făptuitor a vârstei de
18 ani, în mod greşit instanţa de fond i-a aplicat acestuia măsura educativă a mustrării.
Infracţiunea fiind consumată la data când făptuitorul a săvârşit ultima acţiune de furt
continuat şi cum la această dată devenise major, instanţa trebuia să-i aplice o pedeapsă
(Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 37/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 146).
8 1.2. Imposibilitatea achitării pentru un act material. Nu se poate dispune achitarea
inculpatului pentru o acţiune componentă a infracţiunii continuate de furt şi să-l condamne
118 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 36
pentru restul actelor. În acest caz, instanţa trebuie să constate existenţa infracţiunii
continuate, iar la individualizarea pedepsei nu va fi luată în seamă acţiunea de furt care nu
poate fi reţinută în sarcina inculpatului [Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 427/1998,
în R.D.P. nr. 4/1999, p. 146; a se vedea şi supra pct. 2.3 de la comentariul art. 35].
2. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe. Precedent legislativ şi 9
situaţii tranzitorii. În Codul penal din 1968 nu exista, în Partea generală, o prevedere
expresă cu privire la tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe, aşa cum se prevede
în art. 36 alin. (2) C.pen., dar dispoziţiile din Partea specială privitoare la sancţionarea
infracţiunilor complexe conduceau la aceeaşi concluzie, aceea că infracţiunea complexă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Adoptarea legislativă
a acestei soluţii este firească. Orice infracţiune complexă prevăzută în Partea specială a
Codului penal este sancţionată mai grav decât infracţiunile componente, acest lucru fiind
considerat suficient de către legiuitor, astfel că nu a considerat necesar să reglementeze
şi o altă formă de agravare a sancţionării infracţiunii complexe, prin prevederea unui
spor. „Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multe persoane constituie
o singură infracţiune de omor prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. b) C.pen.
din 1968 sau, după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică o singură
pedeapsă în limitele prevăzute de lege. Ca atare, este nelegală hotărârea prin care fapta
se încadrează în prevederile art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C.pen. din 1968,
dar se face şi aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi Cod, stabilindu-se două
pedepse contopite conform textelor de lege menţionate (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2048/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 355).
Din punct de vedere al normei generale de reglementare a infracţiunii complexe 10
[art. 36 alin. (2) C.pen.] nu vom avea, practic, situaţii tranzitorii. Acestea vor fi identificate
însă în situaţiile concrete, prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu privire la diferite
infracţiuni complexe reglementate de legiuitor. De exemplu, se va pune problema stabilirii
legii mai favorabile, cu privire la limitele de pedeapsă, în ceea ce priveşte infracţiunea
complexă de viol urmat de moartea victimei, prevăzută de art. 197 alin. (3) C.pen. din 1968
şi având limite de pedeapsă de la 15 la 25 ani, şi aceeaşi infracţiune, sancţionată de dispo-
ziţiile art. 218 alin. (4) C.pen. cu închisoarea de la 7 la 18 ani. Legea nouă este în mod
evident mai favorabilă, întrucât limitele de pedeapsă sunt mai reduse.
Probleme mai delicate de stabilire a legii penale mai favorabile se vor identifica în situaţia în 11
care o infracţiune complexă sub legea veche reprezintă un concurs de infracţiuni sub imperiul
legii noi [de exemplu, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (3) C.pen.
din 1968 va fi încadrată, potrivit noului Cod penal, într-un concurs între infracţiunea de ucidere
din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) şi infracţiunea de conducere a unui autovehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 C.pen.] sau invers, când un
concurs de infracţiuni sub legea veche (viol şi incest, de exemplu), va fi încadrat într-o singură
infracţiune complexă de viol, prevăzută de art. 218 alin. (2) lit. b) C.pen.
În astfel de situaţii, aplicarea legii se va face in concreto, în funcţie de pedeapsa aplicată 12
de instanţă pentru infracţiunea complexă sau pentru cele componente ale concursului de
infracţiuni, cu respectarea criteriilor de aplicare a art. 5 C.pen. (a se vedea supra comentariul
art. 5 C.pen.).
3. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe praeterintenţionate. Textul 13
este de natură să stabilească o soluţie spre care a tins jurisprudenţa şi doctrina ultimilor ani,
în privinţa sancţiunii aplicabile infracţiunii săvârşite cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare. Sancţiunea va fi, aşadar, corespunzătoare
pedepsei prevăzute de lege pentru faptul consumat, iar nu pentru tentativă la infracţiunea
complexă. De exemplu, în cazul infracţiunii de viol urmat de moartea victimei, dacă violul
nu s-a consumat pentru că violenţele exercitate au condus la moartea victimei, pedeapsa
va fi aplicată în limitele prevăzute de art. 218 alin. (4) C.pen., iar nu redusă la jumătate,
corespunzător tentativei la infracţiunea respectivă.
Art. 37. Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea con nuată sau complexă
Dacă cel condamnat defini v pentru o infracţiune con nuată sau complexă este judecat
ulterior și pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiași infracţiuni,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunţată anterior.
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia dispoziţia art. 43 C.pen. din
1968, astfel că nu generează probleme legate de stabilirea legii penale mai favorabile.
2 Procedând la recalculare, instanţa poate să menţină pentru întreaga infracţiune pedeapsa
aplicată iniţial sau poate să o majoreze, dar în niciun caz să o reducă. Dacă pentru un anumit
număr de acţiuni s-a aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici
pentru un număr mai mare de acţiuni componente, fie ale infracţiunii continuate, fie ale celei
complexe.
3 În practica judiciară s-a decis că „este posibilă recalcularea pedepsei în cazul unui condam-
nat care a beneficiat de liberare condiţionată, dacă până la împlinirea duratei pedepsei se
descoperă acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni” (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 888/1975, în R.R.D. nr. 4/1976, p. 55).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia concursului, ca formă a plura-
lităţii de infracţiuni, era prevăzută în dispoziţiile art. 33 C.pen. din 1968. În art. 38 C.pen.,
spre deosebire de reglementarea anterioară, se face referire expresă la concursul „real”
şi la concursul „formal” (ideal) de infracţiuni, iar în definiţia concursului real se face
precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”,
„aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului
real de infracţiuni” (Expunere de motive).
provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în
totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă
s-a produs o pagubă posesorului cecului”, considerată ca întrunind elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. din 1968
[I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. IX/2005 (RIL), M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006], va
fi încadrată într-un concurs de infracţiuni, între înşelăciune, prevăzută de art. 244 C.pen.
şi infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost
modificată prin dispoziţiile Legii nr. 187/2012.
8 2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni. Pentru a exista concurs
trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:
9 2.1. Toate infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea
avută, autor sau alt participant (coautor, instigator, complice).
10 2.2. Infractorul să comită cel puţin două infracţiuni. Faptele trebuie să întrunească
toate condiţiile pentru a fi infracţiuni (prevedere în legea penală, vinovăţie, caracter nejus-
tificat şi imputabilitate). „Este irelevantă pentru existenţa concursului gravitatea faptelor,
forma de vinovăţie, forma infracţiunii sau locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunile pot fi
comise atât concomitent cât şi succesiv, cu condiţia ca intervalul de timp dintre fapte să
nu fie mare decât termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru prima infracţiune”
(L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2009, p. 412).
11 2.3. Infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru
vreuna dintre ele. Acesta reprezintă principalul element de distincţie faţă de celelalte
forme de pluralitate de infracţiuni (recidiva şi pluralitatea intermediară).
12 Îndeplinirea acestei ultime condiţii presupune, pe de o parte, verificarea momentului
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pe de altă parte, stabilirea momentului
săvârşirii infracţiunii.
13 Momentul rămânerii definitive a hotărârii se determină potrivit dispoziţiilor art. 551 și
art. 552 C.proc.pen., corespunzător dispoziţiilor art. 416-417 C.pen. din 1968. Spre exemplu,
conform art. 416 pct. 3 C.proc.pen. din 1968 [având drept corespondent dispoziţiile art. 551
alin. (2) din actualul Cod de procedură penală – n.n.], hotărârea primei instanţe rămâne
definitivă la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
apel. Ca urmare, nu constituie prim termen al recidivei condamnarea rămasă definitivă prin
retragerea apelului la o dată ulterioară săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, în atare caz
faptele aflându-se în concurs real (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2961/2000, în Probleme
de drept…1990-2000, p. 37).
14 Momentul săvârşirii infracţiunii depinde de natura infracţiunilor. Acesta poate fi momentul
în care are loc actul de executare (infracţiunile de rezultat și infracţiunile de pericol) sau
momentul epuizării, în cazul infracțiunilor cu durată de consumare (continuă, continuată,
progresivă etc.). În aceste cazuri, dacă infracţiunea se epuizează înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, sunt întrunite condiţiile concursului de infracţiuni.
Dacă se epuizează după această dată va exista recidivă sau pluralitate intermediară, după
caz, în funcţie de distincţiile pe care le vom realiza în secţiunile următoare.
15 3. Formele concursului de infracţiuni
16 3.1. Concursul real de infracţiuni se realizează atunci când o persoană săvârşeşte
două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv
condamnată pentru vreuna dintre ele.
122 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 38
Concursul real cunoaşte două modalităţi: 17
a) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente
nu există altă legătură decât cea dată de identitatea subiectului infracţiunilor; acesta poate
fi la rându-i omogen, când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul
comite două infracţiuni de viol) sau eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură
diferită (o infracţiune de furt şi un omor).
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că, în practică, concursul omogen ridică 18
probleme sub aspectul delimitării lui de infracţiunea continuată.
b) concursul real calificat sau caracterizat ori cu conexitate, care presupune săvârşirea
unei infracţiuni pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracţiune; conexitatea poate fi etiologică
(o infracţiune este comisă pentru înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni), caz în care există
două infracţiuni, una scop (de exemplu, înşelăciunea) şi una mijloc (de exemplu, falsificarea
unui înscris), ambele comise cu intenţie, ori poate fi consecvenţială, caracterizată prin aceea
că infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior
(falsificarea documentelor contabile pentru a ascunde o infracţiune contabilă sau părăsirea
locului accidentului după săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă).
În cazul acestui tip de concurs real, prima infracţiune poate fi comisă atât cu intenţie, 19
cât şi din culpă, dar cea de-a doua nu poate fi decât o infracţiune intenţionată, dat fiind
scopul special, constând în ascunderea primei infracţiuni. De exemplu, fapta persoanei
surprinse asupra încercării de a săvârşi un furt dintr-o încăpere, de a trage cu pistolul
mitralieră asupra uşii prin care mai multe persoane încearcă să intre, rănind pe una dintre
acestea în picior, în scopul de a-şi asigura scăparea, constituie tentativă la infracţiunea de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. a), în concurs cu tentativa la infracţiunea
de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, iar nu tentativă la infracţiunea de
furt calificat în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1304/2002, www.scj.ro).
Jurisprudenţa prezintă o cazuistică bogată pentru a caracteriza diferitele modalităţi 20
de săvârşire a concursului real de infracţiuni. Astfel, s-a decis că reprezintă un concurs
real de infracţiuni între lovire şi alte violenţe şi tentativă la infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, faptele inculpatului care a lovit victima şi apoi a încercat s-o
introducă cu forţa în autoturismul său (Trib. Sibiu, decizia penală nr. 267/1996, în Dreptul
nr. 3/1998, p. 122, cu notă în sens contrar de C. Butiuc: „Atunci când acţiunea ilicită
constând în violenţe cauzatoare de suferinţe fizice este comisă în scopul de a lipsi victima
infracţiunii de libertate în mod ilegal, infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) este
absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) din Codul penal, care
devine astfel o infracţiune complexă”); raport sexual cu o minoră şi corupţie sexuală,
fapta inculpatului de a întreţine raport sexual cu o minoră în vârstă de 9 ani, prin diferite
ameninţări, în prezenţa fratelui minor al victimei (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia
nr. 62/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău 1996, p. 124; nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor şi contrabandă, fapta inculpatului de a introduce în ţară, la
1 septembrie 1995, fără autorizaţie, un pistol Beretta şi muniţia aferentă, ascunse în
burduful schimbătorului de viteze al autoturismului (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 317/A/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 138); viol şi lipsire de libertate în mod
ilegal, fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe victimă
în cameră şi a plecat, luându-i rochia şi geanta cu actele de identitate pentru a nu putea ieşi,
Georgina Bodoroncea 123
Art. 38 Infracţiunea
ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinţei sale, timp
de 6 ore (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 43/1976, în Repertoriu…1976-1980,
p. 240); omor şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice,
săvârşirea unei tentative de omor – în timpul zilei, într-un loc aglomerat – care a tulburat
liniştea publică, producând temerea şi indignarea cetăţenilor care au asistat la comiterea
faptei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2463/1982, în Repertoriu…1981-1985,
p. 279); furt de folosinţă, urmat de furt de bunuri, fapta inculpatului de a fi luat un
autoturism din posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi
pe nedrept şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit în momentul abandonării
unele piese componente (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 96/1982, în
Repertoriu…1981-1985, p. 119) etc.
21 Referitor la distincţia dintre unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, s-a considerat
că săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are semnificaţia unei
infracţiuni continuate, dacă faptele au fost comise pe baza unor rezoluţii spontane, în
împrejurări şi împotriva unor persoane diferite, în raport cu condiţiile concrete ale fiecă-
rui caz. Neavând o reprezentare iniţială a acţiunilor succesive, cele două fapte constituie
o pluralitate de infracţiuni, fiind săvârşite în condiţiile concursului prevăzut în art. 33
lit. a) C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 364/1996, în Probleme de
drept…1990-2000, p. 35). Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de
tentativă de furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra
aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agre-
siunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate
sustragerile, consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz,
pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3582/2003,
www.scj.ro). Sustragerea în aceleaşi împrejurări a unor bunuri aparţinând mai multor părţi
vătămate constituie o infracţiune unică de furt calificat, iar nu o infracţiune continuată
sau un concurs de infracţiuni. (...) Pe de o parte, din probele administrate se constată că
inculpatul nu a repetat actele materiale în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, iar
pe de altă parte, cele două activităţi concrete de luare a bunurilor au avut loc în aceleaşi
împrejurări de loc şi de timp, într-o succesiune neîntreruptă impusă de modul cum a
fost concepută executarea faptei în ansamblul ei (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
nr. 1232/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 169).
22 În cazul particular al tâlhăriei, s-a apreciat că unitatea sau pluralitatea de infracţiuni
complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 este determinată de obiectul
acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea este săvârşită dintr-un singur
patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate
de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea. Tâlhăria este o infracţiune complexă,
din structura ei făcând parte atât furtul, componentă principală, cât şi actele de violenţă,
care constituie componenta adiacentă. Prin urmare, faptele de tâlhărie se raportează la
numărul subiecţilor pasivi ai faptei de furt, şi nu la numărul subiecţilor pasivi ai acţiunii
adiacente de întrebuinţare de violenţe pentru a-şi asigura scăparea (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 4271/2003, www.scj.ro). Fapta inculpatului de a fi sustras dintr-un magazin de
confecţii un costum de haine şi – atunci când a fost descoperit – de a fi lovit trei vânzătoare,
pentru a-şi asigura scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie. Împrejurarea că, pentru a
124 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 38
se sustrage urmăririi, inculpatul a lovit trei persoane nu justifică concluzia primei instanţe
şi a instanţei de apel că el a săvârşit trei infracţiuni de tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea
principală – furtul – este unică, după cum şi subiectul pasiv principal – unitatea comercială
prejudiciată – este unic; faptul că acţiunea adiacentă – violenţa – a fost săvârşită împotriva
mai multor persoane, care au încercat să recupereze bunul sustras şi să-l reţină pe inculpat,
nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât pluritatea nu
priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 260/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 226).
În cazul infracţiunii de furt, sustragerea unui autoturism, urmat de avarierea şi abando- 23
narea sa, precum şi de însuşirea unor bunuri din dotare reprezintă conţinutul unei infracţiuni
unice, şi nu un concurs de infracţiuni, dacă autoturismul a fost sustras cu intenţia însuşirii,
iar nu doar a folosinţei. Luarea bunurilor fără drept din interiorul autoturismului nu trebuie
privită ca o infracţiune de sine stătătoare, ci în strânsă legătură cu furtul maşinii în scopul
însuşirii (C.A. Craiova, decizia penală nr. 415/2001, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 76).
Fapta inculpatului care, în baza unei înţelegeri şi în schimbul unei sume de bani, a permis
coinculpaţilor să sustragă din incinta unităţii al cărei salariat era, o cantitate de rigle din
lemn, deşi principala sa atribuţie de serviciu era aceea de a asigura paza bunurilor unităţii
nu constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită [art. 254 alin. (1) C.pen. din 1968] şi
complicitate la infracţiunea de furt [art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a) şi e) C.pen. din
1968]. Împrejurarea că inculpatul a înlesnit săvârşirea infracţiunii de furt de către coinculpaţi
nu poate fi reţinută în sarcina sa ca o faptă penală distinctă, această activitate făcând parte
din latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, respectiv elementul material al acestei
infracţiuni (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 42/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 125,
cu notă critică de V. Papadopol: „Dacă actul în vederea căruia funcţionarul a primit foloase
a fost îndeplinit de el şi constituie o infracţiune, aceasta urmează a fi reţinută în sarcina
inculpatului în concurs cu luarea de mită”, soluţie la care achiesăm).
3.2. Concursul formal sau ideal există atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită 24
de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs,
realizează conţinutul mai multor infracţiuni [art. 38 alin. (2) C.pen.].
Infracţiunile care intră în componenţa concursului ideal de infracţiuni pot fi comise cu 25
orice formă de vinovăţie.
CEDO a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta „se caracterizează 26
prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. În asemenea cazuri,
pedeapsa cea mai grea absoarbe, de regulă, pedeapsa cea mai uşoară. Într-o astfel de situaţie,
nu există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o
persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concur-
sului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte.
Desigur, este recomandabil, pentru o bună administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni să
fie sancţionate de o singură instanţă într-o procedură unică. Nu se poate însă susţine că este
încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7, din moment ce această dispoziţie nu se opune ca instanţe
diferite să judece infracţiuni diferite, chiar dacă ar proveni din acelaşi fapt penal (CEDO,
Oliveira c. Elveţia, hotărârea din 30 iulie 1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 162).
Cu privire la criteriul de distincţie între concursul ideal şi cel real de infracţiuni în 27
cazul infracţiunilor de pericol, când s-a produs şi un rezultat prevăzut de altă normă de
incriminare, în doctrină s-a exprimat opinia că „raportul de cauzalitate este unul din
Georgina Bodoroncea 125
Art. 39 Infracţiunea
elementele laturii obiective a infracţiunii. Prin urmare, atunci când acţiunea caracteristică
infracţiunii de pericol se află în raport de cauzalitate şi cu rezultatul produs vom fi în
prezenţa concursului ideal, în caz contrar fiind vorba de un concurs real” (F. Streteanu,
Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 169), iar în materia infracţiunilor de protecţie a muncii,
s-a afirmat că „infracţiunea de pericol (cea prevăzută de legea specială – n.n.) şi cea de
rezultat (uciderea sau vătămarea din culpă – n.n.) vor fi în concurs real atunci când a doua
conduită are valoare de cauză, iar prima are valoare de condiţie preexistentă în raport
cu rezultatul produs. În schimb, concursul va fi ideal dacă cea de-a doua conduită are
doar valoare de prilej, grăbind producerea rezultatului” (D. Maniu, Probleme de încadrare
juridică…, loc. cit., p. 86). În jurisprudenţă s-a reţinut concursul formal de infracţiuni
între tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi de ultraj, în cazul faptei inculpatului care,
aflându-se într-un magazin, şi-a introdus mâna, pentru a fura, în buzunarul unui cumpărător,
iar când un lucrător de poliţie a încercat să-l reţină, i-a aplicat o puternică lovitură de
pumn peste faţă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 508/1994, în C.P.J.P. 1994,
p. 228), nerespectarea din culpă a normelor de protecţie a muncii şi ucidere din
culpă, în cazul în care a avut ca urmare moartea unei persoane (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 307/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 110) sau între omor calificat şi ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, în cazul faptei de a
ucide victima, într-o discotecă, în prezenţa a circa 60 de persoane, prin lovirea repetată
a victimei cu pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese în regiunea capului
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2935 din 6 septembrie 2011, www.scj.ro). Punerea în
circulaţie a unor monede false, prin vânzare, întruneşte elementele constitutive nu numai
ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C.pen. din 1968, ci şi pe cele ale infracţiunii
de înşelăciune prevăzute în art. 215 C.pen. din 1968, deoarece cumpărătorul a fost indus
în eroare şi i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material
injust. Întrucât acţiunea, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a
produs, întruneşte elementele ambelor infracţiuni, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. b)
C.pen. din 1968 privitoare la concursul ideal de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 367/1996, în B.J. - C.D. 1996, p. 188). Introducerea în ţară de arme şi muniţii, fără
drept, precum şi deţinerea şi transportul acestora, fără drept, pe teritoriul României, după
momentul introducerii armelor şi muniţiilor în ţară, întrunesc atât elementele constitutive
ale infracţiunii de contrabandă calificată prevăzută în art. 271 din Legea nr. 86/2006 privind
Codul vamal al României, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare
a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C.pen. din 1968, aflate în
concurs ideal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 952 din 17 martie 2009, www.scj.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sancţionarea concursului de infracţiuni 1
era prevăzută de dispoziţiile art. 34-36 C.pen. din 1968, pentru persoana fizică, şi
art. 401 C.pen. din 1968, pentru persoana juridică. Noile prevederi în materia tratamentului
sancţionator au adus modificări importante. Astfel, dacă vechiul Cod consacra sistemul
cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, art. 39 C.pen. instituie sancţionarea
concursului potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix în cazul în care
pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai cu
amenda, dar şi cumulul aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au
fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni.
Totodată, a fost introdusă o dispoziţie de excepţie, care permite ca în situaţia comiterii 2
mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente [art. 39
alin. (2) C.pen.].
Pentru a evita controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a 3
Codului penal din 1968, prin art. 10 LPACP s-a consacrat explicit soluţia majoritară
conturată în practica acelei perioade, potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii
de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din
structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni
pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile.
Modificările aduse de noul Cod penal aduc de la sine probleme legate de stabilirea 4
legii mai favorabile. Dispoziţiile art. 10 LPACP limitează situaţiile tranzitorii numai la
cele în care toate infracţiunile concurente au fost comise sub legea veche, dar judecarea
lor are loc sub legea nouă.
Considerarea concursului de infracţiuni ca instituţie autonomă în raport cu încadrarea 5
juridică a făcut ca legea penală mai favorabilă sub acest aspect să fie relativ simplu
de stabilit. Astfel, determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul
sancţionator al concursului urma să se facă in concreto, contopind pedepsele stabilite mai
întâi potrivit legii vechi şi apoi potrivit legii noi. Având în vedere orientarea constantă a
jurisprudenței anterioare de a nu aplica sporuri sau de a le aplica în cuantum foarte redus,
Codul vechi era considerat mai favorabil aproape întotdeauna. Jurisprudenţa apărută după
intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în considerarea concursului de
infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă.
Odată cu Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 6
20 mai 2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen.,
Georgina Bodoroncea 127
Art. 39 Infracţiunea
prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale
mai favorabile”, fără să se ofere însă şi criterii de aplicare globală a legii penale mai
favorabile, determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni
va depinde în mod esenţial de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente (pentru
explicaţii suplimentare şi examenul critic al succesiunii de interpretări privind aplicarea
legii penale mai favorabile, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, a se vedea
supra comentariul art. 5 C.pen.).
7 2. Sancţionarea concursului în cazul persoanei fizice. Dispoziţiile art. 39 C.pen. sta-
bilesc etapele succesive prin care se realizează sancţionarea concursului de infracţiuni în
cazul persoanei, după următorul mecanism:
8 2.1. Stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. Pentru
fiecare dintre infracţiunile comise instanţa de judecată stabileşte o pedeapsă principală
(detenţiunea pe viaţă/închisoarea/amenda), făcând abstracţie de existenţa celorlalte infrac-
ţiuni. Această etapă era identică în Codul penal din 1968, iar cu privire la acest aspect în
jurisprudenţă s-a stabilit că, potrivit dispoziţiilor art. 34 C.pen. din 1968, „în cazul unui
concurs de infracţiuni, condamnarea se dispune pentru fiecare infracţiune concurentă,
neputându-se dispune condamnarea direct la o pedeapsă rezultantă” (C.A. Bucureşti,
Secţia I penală, decizia nr. 3/A/2003, portal.just.ro).
9 2.2. Aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni. Această a doua etapă se
desfăşoară după regulile instituie de art. 39 alin. (1) lit. a)-c) sau alin. (2), care prevede
două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei finale:
a) stabilirea pedepsei cele mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente
(detenţiunea pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda în
cadrul aceleiaşi specii de pedeapsă; dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, este mai grea
cea cu durata sau cuantum mai mare).
10 În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră
sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la
pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial.
Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa
rezultantă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. X/2005 (RIL), M.Of. nr. 123 din 9 februarie
2006]; astfel, dacă „inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunile prevăzute de art. 178
alin. (2) şi (5) şi art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. din 1968, stabilindu-se, în baza art. 33 şi
art. 34 din acelaşi Cod, pedeapsa rezultantă de executat de 3 ani, faţă de care s-a dispus aplicarea
art. 861 C.pen. Totodată, s-a constatat integral graţiată pedeapsa aplicată prevăzută de
art. 184 alin. (2) şi (4) şi graţiată cu 1/2 pedeapsa aplicată pentru cealaltă infracţiune.
Pedepsele aplicate inculpatului au fost greşit contopite în baza art. 34 C.pen. din 1968, din
moment ce una din cele două pedepse a fost integral graţiată, nemaisubzistând temeiul legal
al contopirii pedepselor (C.A. Piteşti, decizia penală nr. 42/1998, în C.P.J. 1998, p. 86).
b) aplicarea sporului obligatoriu, potrivit regulilor de la art. 39 C.pen.:
- când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse
cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; în acest caz, este
consacrat practic sistemul absorbţiei în legislaţia română;
- când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la
care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
128 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 39
- când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care
se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii.
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic. Spre deosebire de 11
Codul penal din 1968, potrivit căruia într-o asemenea ipoteză se aplica pedeapsa închisorii
la care instanţa putea adăuga amenda în tot sau în parte, noul Cod penal prevede că
amenda se adaugă în întregime şi obligatoriu la pedeapsa închisorii;
- când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă
se aplică pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii celei mai grele.
În această situaţie, se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie sta- 12
bilite pentru infracţiunile concurente (cumul juridic), iar apoi la rezultanta pedepselor cu
închisoarea se adaugă în întregime rezultanta amenzilor (cumul aritmetic).
Executarea împreună a două pedepse de natură diferită, închisoare şi amendă, ca urmare 13
a înlăturării beneficiului graţierii, este admisibilă. Caracterul eterogen al pedepselor de
executat este lipsit de relevanţă, neconstituind un impediment în aplicarea textului de lege
potrivit căruia în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, cu intenţie, în curs de 3 ani de la
graţiere, pedeapsa graţiată se execută alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Incidenţa acestei prevederi legale nu este condiţionată de condamnarea făptuitorilor pentru
o nouă infracţiune, tot la pedeapsa închisorii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2269/1992,
în Dreptul nr. 8/1993, p. 92).
2.3. Înlocuirea pedepsei închisorii cu detenţiunea pe viaţă. Potrivit art. 39 alin. (2) 14
C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea
stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Un exemplu pentru ilustrarea acestei situaţii este oferit chiar de Expunerea de motive a 15
noului Cod penal, în situaţia în care autorul a comis 4 fapte de tâlhărie urmate de moartea
victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul
clasic de sancţionare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de
cel mult 10 ani, cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică
aplicarea detenţiunii pe viaţă. În consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o
pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, fie aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar art. 39
alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă
o asemenea opţiune este sau nu justificată.
2.4. Limita maximă a pedepsei închisorii. Noul Cod penal nu mai conţine o dispoziţie 16
similară celei prevăzute de art. 34 alin. ultim C.pen. din 1968, care stipula că, în caz de
concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată de instanţă nu poate depăşi totalul pedepselor
stabilite pentru infracţiunile concurente. O astfel de prevedere nu s-ar fi justificat, având
în vedere că prin dispoziţiile art. 39 alin. (2) C.pen. s-a instituit prevederea de excepţie la
care tocmai am făcut referire, iar pe de altă parte pentru că sporul aplicat este obligatoriu
şi fix, putându-se ajunge şi la situaţia în care totalul pedepselor să fie depăşit.
Aceasta nu înseamnă însă că nu va exista o limitare cu privire la cuantumul pedepsei 17
rezultante ce urmează a fi executată, care nu poate fi mai mare de 30 de ani, conform
art. 60 C.pen. În consecinţă, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei
închisorii impusă de lege, acesta se va reduce corespunzător.
18 3. Sancţionarea concursului în cazul persoanei juridice. Noul Cod penal nu a
mai stabilit dispoziţii speciale referitoare la concursul de infracţiuni comis de persoana
juridică, aşa cum făcea art. 401 C.pen. din 1968, ci prevede în art. 147 că dispoziţiile
referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni comis de persoana fizică se aplică
în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice, prin urmare dispoziţiile referitoare la
contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi vor găsi aplicare şi în cazul persoanei juridice
(a se vedea infra comentariul art. 147 C.pen.).
19 4. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşit de un minor. Dispoziţiile
art. 129 C.pen. instituie reguli speciale privind sancţionarea în cazul pluralităţii de
infracţiuni comise de minori. Astfel, dacă toate faptele au fost comise în timpul minorităţii,
se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă [art. 129 alin. (1)], în cazul săvârşirii a două
infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea
comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită
după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care se aplică regula corespunzătoare dintre
cele prevăzute de lit. a)-d) ale textului (a se vedea infra comentariul art. 129 C.pen.).
20 5. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazuri speciale. În cazul săvârşirii de către
aceeaşi persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat,
nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune
cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 C.pen. din 1968 [I.C.C.J., Secţiile
Unite (RIL), Decizia nr. XXXV/2006, M.Of. nr. 368 din 30 mai 2007].
21 Noul Cod penal nu mai prevede instituţia prevăzută de art. 181 C.pen. din 1968, care
permitea ca pentru faptele lipsite de pericolul social al unei infracţiuni să se aplice una
dintre sancţiunile cu caracter administrativ, prevăzute de art. 91 din acelaşi Cod. Totuşi,
decizia în interesul legii menţionată nu şi-a încetat efectele la intrarea în vigoare a legii
noi, putând fi aplicată în situaţii tranzitorii, graţiei dispoziţiei cuprinse în art. 19 din Titlul
I, Capitolul II („Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii”) din Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Codului de procedură penală.
22 În cazul condamnării inculpatului pentru un concurs de infracţiuni, dacă există circum-
stanţe atenuante personale, instanţa trebuie să reducă – sub minimul special prevăzut
de lege, conform art. 76 C.pen. – pedepsele stabilite, pentru toate infracţiunile concurente
[C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 44/A/1996, în C.P.J.P. 1998, p. 50, cu notă de
V. Papadopol, a cărui opinie o împărtăşim: „În raport cu diversele situaţii de fapt, pot
exista circumstanţe personale care să nu se răsfrângă în mod uşurător asupra pedepselor
stabilite pentru toate infracţiunile în concurs. (...) Prin urmare, instanţa este obligată să
examineze, cu privire la fiecare infracţiune concurentă, posibilitatea ca o circumstanţă
anumită să dobândească caracter atenuant sau nu”].
23 Rezolvarea situaţiei juridice în sensul prezentat în nota critică este cu atât mai evidentă în
condiţiile noului Cod penal, deoarece legiuitorul, prin modul de reglementare a circumstanţelor
atenuante judiciare [art. 75 alin. (2)] şi a efectelor acestora (art. 76) a redus substanţial
posibilitatea evaluării subiective a unor împrejurări ce pot constitui astfel de circumstanţe,
astfel că reţinerea lor se va face în raport de fiecare infracţiune componentă a concursului.
24 În caz de evadare, „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la
pedeapsa ce se execută. Această dispoziţie se referă la cazul evadării din starea de deţinere
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul din noul Cod penal a preluat, cu 1
unele particularităţi, dispoziţiile art. 36 C.pen. din 1968.
În privinţa modificărilor aduse, se constată că au fost eliminate prevederile privind aplicarea 2
pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni, măsură
justificată, având în vedere că astfel de reglementări se găsesc în dispoziţiile art. 45 C.pen.
Altă noutate o constituie prevederea din alin. (5), în care se menţionează în mod expres 3
faptul că, în cazul contopirii pedepselor, se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o
hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
2. Ipoteze în care contopirea este posibilă. Art. 40 alin. (1) şi (2) C.pen. prevede două ipo- 4
teze în care operează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, astfel:
2.1. După condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat 5
pentru o altă infracţiune concurentă [art. 40 alin. (1)]. Într-un asemenea caz, instanţa
va proceda la stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi,
potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată anterior pentru prima faptă. Prima pedeapsă, stabilită
prin hotărârea de judecată iniţială pentru prima infracţiune, se bucură de autoritate de
lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să o modifice.
2.2. Ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri 6
distincte. În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa va proceda la contopirea
pedepselor pronunţate prin cele două hotărâri judecătorești definitive, neputând aduce
vreo modificare cuantumului pedepselor, stabilit cu autoritate de lucru judecat.
Formularea din acest text de lege este generică, instanţa putând dispune contopirea nu 7
numai a pedepselor pronunţate prin două hotărâri definitive, ci prin oricât de multe astfel
de hotărâri, dacă sunt întrunite condiţiile privind existenţa concursului de infracţiuni. În
Georgina Bodoroncea 131
Art. 40 Infracţiunea
situaţia în care prin hotărâri distincte, au fost judecate cel puţin câte două infracţiuni,
rezultând în fiecare caz o pedeapsă rezultantă de executat, în caz de contopire nu vor fi
avute în vedere doar rezultantele parţiale, ci contopirea va viza toate pedepsele, stabilite
distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, sens în care mai întâi vor fi descontopite
rezultantele parţiale în pedepsele componente, se va constata incidenţa concursului de
infracţiuni, după care instanța va proceda la (re)contopirea lor într-o singură pedeapsă
rezultantă. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: „Contopirea pedepselor
aplicate petentului condamnat pentru mai multe infracţiuni concurente presupune mai
întâi descontopirea pedepsei rezultante, înlăturarea sporului, repunerea respectivelor
pedepse în individualitatea lor şi apoi recontopirea pedepselor şi dispunerea executării
celei mai grele, cu posibilitatea aplicării unui spor” (C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia
nr. 611/R/2004, în B.J. 2004, p. 77).
8 Operaţiunea de contopire a unor pedepse conform art. 34 lit. b) C.pen. din 1968, în
cazul în care acestea au fost aplicate prin hotărâri care nu erau definitive la momentul
contopirii, este nelegală (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia penală nr. 254/2004, în B.J. –
C.P.J. 2004, p. 675).
9 3. Contopirea unor pedepse aplicate, prin hotărâri distincte, pentru infracţiuni
judecate definitiv, sub imperiul unor legi diferite. Mai exact, ipoteza se referă la situația
în care o persoană este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente, iar în
fiecare dintre ele, nefiind incidente dispoziţiile privind concursul, legea mai favorabilă s-a
stabilit numai în funcţie de încadrarea juridică (limitele de pedeapsă). În această situație,
instanţa învestită cu soluţionarea cererii de contopire va fi pusă în situația de a constata că
una dintre pedepse este aplicată conform legii vechi, reţinută ca lege mai favorabilă, iar
cealaltă potrivit legii noi.
10 Într-o asemenea situație, pare imposibil, în lipsa unor criterii de aplicare a legii penale
mai favorabile în mod global, să se stabilească pedeapsa rezultantă doar conform uneia
dintre legile succesive, deoarece nu poate fi adusă atingere autorității de lucru judecat a
pedepselor pentru infracțiunile definitiv judecate.
11 În aceste condiţii, singura soluţie este aceea a aplicării concursului de infracţiuni
ca instituţie autonomă, iar instanţa va alege cel mai probabil legea veche ca lege mai
favorabilă, deoarece nu implică aplicarea obligatorie a unui spor.
12 Acesta este exemplul tipic pentru a exemplifica faptul că Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a
Curţii Constituţionale nu a adus cu ea o rezolvare a tuturor situațiilor de aplicare a legii penale
în timp. Dimpotrivă, cel puţin într-o asemenea situație, este generatoare de confuzie.
13 4. Contopirea pedepselor în situaţia în care concursul s-a definitivat sub imperiul
legii noi. Conform art. 10 LPACP, tratamentul sancţionator se va aplica potrivit legii noi,
ceea ce înseamnă că va fi obligatorie aplicarea unui spor de pedeapsă echivalent unei treimi
din pedeapsa mai uşoară. Nu se poate spune că, prin aceasta, s-ar crea condamnatului
o situaţie mai grea, deoarece, dacă pedepsele nu ar fi contopite, ar trebui să le execute
pe amândouă, pe de o parte, iar pe de altă parte, la momentul comiterii celei de-a doua
infracţiuni era previzibil, în sensul art. 7 din Convenție că, în cazul în care va fi găsit
vinovat pentru noua infracțiune, i se va aplica sporul prevăzut de art. 39 C.pen.
14 Într-o situaţie similară, CEDO a reţinut că instanţele naţionale au dat o interpretare
nearbitrară unor dispoziţii în materia sporirii pedepselor, dispoziţii ce erau în vigoare la
momentul la care infracţiunile au fost comise, iar interpretarea instanţelor era confirmată
132 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 40
şi de jurisprudenţa preexistentă în materie. În aceste condiţii, nu se mai poate concluziona
că o pedeapsă mai grea a fost impusă retroactiv, motiv pentru care cererea urmează a fi
respinsă ca fiind în mod vădit nefondată (CEDO, Secţia a II-a, Garagin c. Italia, hotărârea
din 29 aprilie 2008, www.echr.coe.int).
5. Obligativitatea contopirii. Dispoziţiile art. 40 C.pen., similare celor ale art. 36 15
C.pen. din 1968, sunt imperative. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că „prevederile art. 36
alin. (1) C.pen. (din 1968 – n.n.), conform cărora dacă un infractor este judecat ulterior
pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 C.pen., au caracter
obligatoriu şi nu constituie doar o facultate pentru instanţa de judecată. Sunt nelegale
hotărârile prin care instanţele nu au contopit pedeapsa anterioară pe care inculpatul a
executat-o efectiv, cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune dedusă judecăţii, cu
motivarea că dispoziţiile care reglementează concursul de infracţiuni sunt aplicabile numai
atunci când pedepsele sunt executabile, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere
faptul că pedeapsa anterioară a fost executată integral (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
penală nr. 331/2002, în Dreptul nr. 10/2002, p. 251). „Din cuprinsul art. 36 C.pen. rezultă
cu claritate situaţia în care, după o condamnare definitivă sau mai multe condamnări
definitive pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, se află în curs de judecată o altă
sau alte infracţiuni concurente cu primele; în această situaţie – rezultă din cuprinsul art. 36
alin. (1) C.pen. – instanţa sesizată cu judecarea ultimei sau ultimelor infracţiuni, pronunţând
o soluţie de condamnare, urmează să contopească, potrivit regulilor specifice concursului
de infracţiuni, pedeapsa ori pedepsele stabilite pentru infracţiunile ce constituie obiectul
judecăţii sale cu pedeapsa ori pedepsele, rămase definitive, aplicate anterior fie de aceeaşi
instanţă, fie de o altă instanţă, chiar superioară în grad” (V. Papadopol, notă la decizia
nr. 647/1995 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, în C.P.J.P. 1995, p. 54).
Totuși, acest text a fost interpretat de Instanţa Supremă ca aplicându-se, sub aspectul obliga- 16
tivității, numai instanței de fond. Cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de
control judiciar, I.C.C.J. a stabilit că „instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în
căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu
pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul
în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia
nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 (RIL), M.Of. nr. 539 din 17 iulie 2008].
6. Săvârşirea faptei în cursul termenului graţierii condiţionate. În cazul în 17
care, după graţierea condiţionată a unei pedepse (în baza Decretului-lege nr. 23/1990),
condamnatul a săvârşit în cursul termenului de încercare mai multe infracţiuni concurente,
care sunt judecate separat, fiecare dintre instanţele sesizate cu judecarea acestor infracţiuni
este obligată să dispună revocarea graţierii şi executarea – pe lângă pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii – şi a pedepsei anterioare, neexecutată,
în privinţa căreia cel în cauză beneficiase de graţiere. Cu ocazia contopirii ulterioare a
pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, se va dispune executarea, o singură
dată şi a pedepsei cu privire la care s-a revocat graţierea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 114/A/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 96).
7. Anularea şi revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. „În cazul 18
în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni
intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior
prevăzută în art. 39 alin. (2) şi (3) din vechea Lege pentru organizarea judecătorească,
decizia nr. 53/1978, în R.R.D. nr. 12/1978, p. 55].
10 În cazul infracţiunilor cu durată de executare (infracţiuni continuate, continue) nu
există un punct de vedere unitar cu privire la momentul săvârşirii infracţiunii, în sensul
dacă este cel al consumării sau cel al epuizării infracţiunii. Astfel, s-a apreciat fie că dacă
infracţiunea continuată s-a epuizat după rămânerea definitivă a unei hotărâri anterioare
de condamnare, sunt îndeplinite condiţiile art. 37 lit. a) C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia
penală, decizia penală nr. 539/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 35), fie că dacă infracţiunea
constând în deţinerea drogurilor a fost începută în cursul duratei termenului de încercare,
dar săvârşirea ei s-a prelungit şi după împlinirea duratei termenului, cum este cazul în
speţă, întreaga infracţiune continuă se consideră ca fiind consumată după executarea
pedepsei anterioare, în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 lit. b) C.pen. din
1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3003/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 169).
11 În ceea ce ne priveşte, considerăm că momentul la care ia naştere starea de recidivă
este cel al consumării infracţiunii, decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 1/1987
producându-şi în continuare efectele, astfel: „În cazul infracţiunii continue, data săvârşirii
este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta
este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În raport de această dată se produc
consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate,
prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care
sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.
12 Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele refe-
ritoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării
condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la înlăturarea benefi-
ciului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se
produc la momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite,
când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală”.
13 În consecinţă, cu privire la speţa în discuţie, considerăm că ar fi trebuit să se reţină starea
de recidivă postcondamnatorie, iar nu cea postexecutorie. De altfel, această interpretare
pare a fi şi cea logică, deoarece, în interpretarea contrară, se ajunge ca o pluralitate de acte
materiale ce caracterizează infracţiunea continuată, comise în condiţiile stării de recidivă,
să fie sancţionată mai puţin sever (majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă) decât
dacă s-ar fi comis în cursul termenului de încercare un singur act, deci o infracţiune unică,
care ar atrage recidivă postcondamnatorie şi, în consecinţă, aplicarea cumulului aritmetic
între pedeapsa aplicată în cauză şi pedeapsa anterioară.
14 3. Recidiva postcondamnatorie. Există atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai
mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată sau praeterin-
tenţionată, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea de un
an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
15 3.1. Condiţiile de existenţă a recidivei postcondamnatorii
3.1.1. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
16 a) să fie vorba de o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată
că starea de recidivă nu va exista); infracţiunile săvârşite din culpă (neglijenţa sau impru-
denţa autorului în comiterea unor astfel de fapte nu i se poate imputa ca perseverenţă
infracţională, de natură să atragă un tratament mai sever).
25 Spre deosebire de prevederile corespunzătoare ale art. 38 C.pen. din 1968, nu mai sunt
enumerate ca şi condamnări care nu pot atrage starea de recidivă infracţiunile săvârşite în
timpul minorităţii, deoarece minorilor nu li se mai aplică pedepse, ci doar măsuri educative
(art. 114 C.pen.), care nu atrag interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi (art. 133 C.pen.)
şi nici condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de
reabilitare, deoarece această condiţie este prevăzută în chiar definiţia recidivei.
26 3.1.2. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) infracţiunile ce compun acest termen să fie fapte intenţionate sau, cel puţin,
praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite din culpă sunt excluse de art. 42 C.pen.
27 Condamnarea privitoare la o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie poate constitui
termen al recidivei. Acţiunea iniţială fiind caracterizată subiectiv prin intenţie, producerea
rezultatului prin depăşirea acesteia este irelevantă sub aspectul considerării infracţiunii
ca fiind săvârşită din culpă. Ca atare, într-un astfel de caz, prevederile art. 38 alin. (1)
lit. a1) C.pen. din 1968 nu sunt incidente (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2070/1997, în
Probleme de drept…1990-2000, p. 42).
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de cel puţin un an
28 Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţă,
în cazul celui de-al doilea termen se are în vedere limita maximă specială prevăzută de
textele incriminatorii, iar nu limita minimă (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală
nr. 184/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 27), această limită maximă fiind cea stabilită
pentru infracţiunea consumată, iar nu pedeapsa la care s-ar ajunge ca urmare a aplicării
dispoziţiilor art. 21 C.pen. referitoare la tentativă (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1159/1975, în R.R.D. nr. 3/1976, p. 66).
29 Nu îndeplinesc această condiţie şi, în consecinţă, nu pot constitui al doilea termen al
recidivei, infracţiuni ca hărţuirea (art. 208 C.pen.) sau încălcarea solemnităţii şedinţei
(art. 278 C.pen.) etc., deoarece limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este mai mică
de un an (6 luni, respectiv 3 luni închisoare).
c) noua infracţiune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condam-
nare pentru infracţiunea ce constituie primul termen, dar înainte de executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei (înainte de începerea executării pedepsei, în cursul
executării acesteia sau în stare de evadare)
30 Săvârşirea unei infracţiuni în perioada de încercare a unei suspendări condiţionate dă
naştere, atunci când toate condiţiile legale sunt îndeplinite, stării de recidivă postcon-
damnatorie [art. 37 lit. a) C.pen. din 1968], iar nu stării de recidivă postexecutorie
[art. 37 lit. b) C.pen. din 1968] (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 896/1983, în R.R.D.
nr. 7/1984, p. 69).
31 De asemenea, ca şi în vechea reglementare, se va considera „săvârşită în cursul executării
pedepsei” şi, în consecinţă, va atrage starea de recidivă postcondamnatorie, infracţiunea
comisă în cursul termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei, cea comisă în timpul termenului de definitivare a graţierii condiţionate, cea
comisă în timpul întreruperii executării pedepsei, precum şi infracţiunea comisă în cursul
liberării condiţionate din executarea pedepsei ce constituie prim termen al recidivei.
atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă
postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi ale
art. 37 lit. b) C.pen.” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XVIII/2007 (RIL), M.Of. nr. 542
din 17 iulie 2008].
41 6. Recidiva în cazul persoanei juridice. Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen., există reci-
divă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu
intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice condamnările menţionate
la art. 42 C.pen. nu atrag starea de recidivă.
42 Deosebirile faţă de Codul penal din 1968 sunt legate de sancţionare (a se vedea infra
comentariul art. 146 C.pen.).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţiile art. 42 reiau reglementarea
de la art. 38 C.pen. din 1968, cu menţiunea că în enumerarea propusă nu mai sunt cuprinse
infracţiunile comise în timpul minorităţii (minorilor aplicându-se numai măsuri educative,
nu şi pedepse, conform noului Cod) şi nici cele pentru care a intervenit sau s-a împlinit
termenul de reabilitare, deoarece acest element a fost cuprins chiar în definiţia recidivei.
2 Dispoziţii care exclud minorii de la statutul de recidivist sunt şi cele ale art. 9 alin. (1)
LPACP, potrivit cu care pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului
penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare
la stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal.
3 Nu se pune problema stabilirii legii mai favorabile, întrucât nu există deosebiri de
conţinut, ci numai de formă între cele două reglementări.
4 Jurisprudenţa anterioară în materia condamnărilor care nu atrag starea de recidivă
rămâne valabilă în totalitate, chiar şi în ceea ce priveşte minorii, pentru situaţiile tranzitorii
reglementate de art. 9 alin. (1) LPACP. Astfel:
5 2. Pedeapsa anterioară este amenda. Infracţiune săvârşită din culpă. Nu poate
constitui prim termen al recidivei postexecutorii o condamnare la pedeapsa amenzii. De
asemenea, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama, printre altele, de hotărârile de
condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă. Aşadar, cum condamnarea
anterioară priveşte o infracţiune săvârşită din culpă, hotărârea de condamnare a inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii de omor din culpă nu putea fi reţinută ca prim termen al recidivei
postcondamnatorii (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 19/2003, www.scj.ro).
6 3. Fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. Condamnarea
la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii silvice prevăzute
de art. 97 alin. (3) din Codul silvic (...) nu poate constitui prim termen al recidivei.
Art. 97 din Legea nr. 26/1966 a fost abrogat implicit prin art. 32 din O.G. nr. 96/1998,
140 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 42
iar prin dispoziţiile art. I pct. 28 din Legea nr. 120/2004, fapta de tăiere fără drept de
arbori de către persoane care nu sunt proprietari sau deţinători ai fondului forestier a fost
dezincriminată (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 115/2006, portal.just.ro).
Nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 în raport de o condamnare 7
anterioară, pronunţată în 1989, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea
de speculă, prevăzută de art. 295 lit. a) C.pen. din 1968, constând în comercializarea de
ţigări străine fără autorizaţie. Fapta menţionată nu mai constituie infracţiune, cu toate că
dispoziţiile art. 295 lit. a) nu au fost abrogate (...), neabrogarea acestui text nefiind de natură
să conducă la concluzia că fapta săvârşită de inculpat este încă prevăzută de legea penală
(C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia penală nr. 22/1997, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 144).
Condamnarea anterioară pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, 8
precum şi pentru asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, asocierea însă având drept scop
tocmai infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu atrage starea de recidivă, întrucât
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost dezincriminată prin Decretul-lege
nr. 9/1989. În ceea ce priveşte asocierea în vederea comiterii de infracţiuni, aceasta
constituie în mod evident o infracţiune mijloc în vederea realizării infracţiunii scop,
adică trecerea frauduloasă a frontierei. Aşa încât, din moment ce infracţiunea scop a fost
dezincriminată, aceeaşi soartă o va avea şi infracţiunea mijloc, fiind aplicabil acelaşi regim
juridic (Trib. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 280/2003, în Lege 4 – Bază de date).
4. Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Dispoziţiile legale privind recidiva nu 9
sunt aplicabile, conform art. 38 alin. (1) lit. a) din 1968, în cazul infracţiunii săvârşite în
timpul minorităţii (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 220/2004, www.scj.ro).
5. Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a 10
împlinit termenul de reabilitare. Dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, care
prevăd că nu atrag starea de recidivă condamnările pentru care a intervenit reabilitarea
sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, nu condiţionează starea de
recidivă de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, ci numai de împlinirea
termenului de reabilitare (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia penală nr. 188/1997, în C.P.J.
1997, p. 80). Termenul de 3 ani prevăzut în art. 134 C.pen. din 1968 se socoteşte, conform
art. 136 C.pen. din 1968, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale,
iar în ipoteza graţierii de la data actului de graţiere în cazul pedepselor definitive la data
intervenirii acesteia sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat
graţierea în celelalte cazuri (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 593/1994,
în C.P.J.P. 1994, p. 143). Analiza prevederilor legale ce guvernează regimul recidivei şi
reabilitării determină concluzia că, în cazul condamnărilor compuse din pedepse aplicate
pentru infracţiuni intenţionate şi infracţiuni comise din culpă, la stabilirea statutului de
recidivist şi, respectiv, calculul termenului de reabilitare trebuie să se ţină seama nu de
cuantumul pedepsei rezultante determinate conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C.pen.
din 1968, ci exclusiv de acela al pedepselor stabilite pentru faptele intenţionate, acceptate
de prevederile art. 37 C.pen. din 1968 ca prim termen al recidivei. Ca atare, dacă pentru
infracţiunea intenţionată prevăzută de art. 36 din Decretul nr. 328/1966, republicat,
s-a dispus condamnarea inculpatului la 1 an închisoare, sancţiune executată integral
în perioada 24-27 noiembrie 1992, 30 octombrie 1995 - 25 octombrie 1996, calculul
termenului de 3 ani pentru reabilitare curge de la data de 26 octombrie 1996, şi nu de la
25 aprilie 2000, când a fost considerată executată sancţiunea de 2 ani şi 6 luni închisoare
Georgina Bodoroncea 141
Art. 43 Infracţiunea
stabilită pentru ucidere din culpă. Or, în atare situaţie, fapta dedusă judecăţii fiind săvârşită
la 14 septembrie 2000, după împlinirea termenului de 3 ani (25 octombrie 1999) cerut de
art. 134 C.pen. din 1968, reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 este nelegală
(C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 74/2001, în C.P.J.P. 2001, p. 275). Împlinirea
termenului de încercare la data săvârşirii unei infracţiuni ulterioare exclude reţinerea stării
de recidivă, deoarece a intervenit reabilitarea de drept (C.A. Timişoara, Secţia penală,
decizia nr. 627/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, p. 183). Din cuprinsul art. 135 şi art. 136
C.pen. din 1968 rezultă că în cazul condamnării succesive, termenul pentru reabilitarea
judecătorească este cel corespunzător condamnării la pedeapsa cea mai grea şi curge de la
data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse. Până la împlinirea acestui termen nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, potrivit cărora, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau
în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 5/1977, în R.R.D. nr. 9/1977, p. 65).
11 6. Pedeapsa rezultantă ca prim termen al recidivei. Când primul termen al recidivei
îl constituie condamnarea la o pedeapsă rezultantă aplicată pentru infracţiuni aflate în
concurs, instanţa trebuie să examineze, după desfiinţarea contopirii pedepselor, fiecare
dintre condamnări, pentru a verifica dacă în raport cu acestea nu sunt incidente prevederile
art. 38 C.pen. din 1968. În speţă, inculpatul fusese condamnat anterior la pedepse de câte
1 an închisoare pentru infracţiuni concurente, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de
1 an închisoare. Ulterior, prin acelaşi act normativ una din infracţiuni a fost amnistiată, iar
pedeapsa pentru cealaltă infracţiune concurentă a fost graţiată integral. Noua infracţiune
a fost comisă după trecerea termenului de 3 ani al graţierii condiţionate, pe de o parte, iar
pe de altă parte, conform art. 134 C.pen. din 1968, reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte un an, dacă în decurs
de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune. Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen. din
1968, în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data actului de graţiere. Rezultă că nu putea fi reţinută starea de recidivă, fiind incidente
dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. c), respectiv art. 38 alin. (2) C.pen. (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2943/1995, în Probleme de drept…1990-2000, p. 43).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tratamentul sancţionator al recidivei era 1
stipulat în dispoziţiile art. 39 C.pen. din 1968. În noul Cod penal se prevede o procedură
simplificată de aplicare a tratamentului sancţionator, recurgându-se la un cumul aritmetic
în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de
pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.
În materia recidivei postcondamnatorii s-a mai prevăzut, ca şi în cazul concursului, cu titlu 2
de excepţie, posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau
doar în închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.
Reguli noi au fost instituite şi în privinţa mecanismului de aplicare a pedepsei în 3
situaţia în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni,
stabilindu-se că se aplică mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente
în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile
concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece
calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.
Schimbarea ordinii operaţiilor în raport cu mecanismul de aplicare stabilit anterior 4
reprezintă o dispoziţie favorabilă inculpatului, deoarece rezultatul este mai puţin sever
decât cel care s-ar fi obţinut din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau
pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi a regulilor referitoare
la concursul de infracţiuni.
2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Spre deosebire de Codul penal din 5
1968, care consacra sistemul cumulului juridic, cu spor facultativ şi variabil de până
la 7 ani, sistemul sancţionator prevăzut de noul Cod penal are la bază cumulul aritmetic.
2.1. Al doilea termen al recidivei este reprezentat de o infracţiune unică. Pedeapsa 6
pentru a doua infracţiune se adaugă fie la pedeapsa anterioară neexecutată, fie la restul
rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni. Din
această pedeapsă se scade ulterior ceea ce s-a executat din momentul comiterii celei de-a
doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua infracţiune.
Tratamentul sancţionator aplicabil este cel corespunzător momentului la care ia naştere 7
starea de recidivă, iar nu cel de la data judecării cauzei pentru această infracţiune.
Prin „pedeapsa anterioară neexecutată” înţelegem pedeapsa integrală pronunţată 8
prin hotărârea de condamnare care constituie primul termen al recidivei, iar nu restul
rămas neexecutat prin deducerea arestului preventiv sau după executarea unei părţi a
pedepsei până la momentul pronunţării hotărârii pentru de-a doua infracţiune.
Vom fi în ipoteza în care cumulul aritmetic să vizeze întreaga pedeapsă anterioară atunci 9
când la data comiterii celei de-a doua infracţiuni nu fusese pus în executare mandatul emis
în baza primei hotărâri ori în situaţia în care executarea acelei pedepse fusese suspendată
Georgina Bodoroncea 143
Art. 43 Infracţiunea
condiţionat sau sub supraveghere ori graţiată condiţionat în întregime, astfel încât aceasta
devine executabilă abia la momentul la care are loc revocarea suspendării executării
pedepsei sau a graţierii, adică la data la care rămâne definitivă hotărârea prin care se
dispune asupra revocării.
10 Perioadele executate prin arest preventiv din prima sau a doua condamnare ori în baza
mandatului de executare vor fi deduse din pedeapsa rezultantă, după efectuarea cumulului
aritmetic între pedeapsa anterioară neexecutată şi pedeapsa pronunţată în cauză.
11 Prin „restul neexecutat din pedeapsa anterioară” se înţelege partea din pedeapsă care
mai era de executat din prima condamnare la momentul comiterii celei de-a doua infrac-
ţiuni, ceea ce presupune implicit că la momentul la care ia naştere starea de recidivă,
săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, condamnatul se afla în executarea pedepsei, într-o
întrerupere a acesteia, în stare de evadare sau liberat condiţionat din executarea pedepsei.
12 În acest caz, cumulul aritmetic se va face între acest rest rămas neexecutat şi noua
pedeapsă. Din rezultanta astfel obţinută se va scădea numai perioada executată din
momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua
infracţiune, care poate fi „dublată” de o perioadă de arest preventiv în cea de-a doua cauză
şi pe aceeaşi perioadă, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că perioada executată va fi de
două ori dedusă.
13 2.2. Al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni
[art. 43 alin. (2) C.pen.]. Potrivit Codului penal din 1968, se aplicau mai întâi dispoziţiile
referitoare la recidivă şi apoi cele referitoare la concurs, ca în exemplul următor: „În situaţia
inculpatului care a săvârşit în stare de recidivă după condamnare mai multe infracţiuni aflate
în concurs real, instanţa este obligată să stabilească mai întâi pedepsele pentru fiecare din
aceste infracţiuni, ţinând seama de agravarea ce rezultă din starea de recidivă, după care se
va face şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 C.pen. ce reglementează concursul de infracţiuni,
dispunând executarea pedepsei celei mai grele, la care se va adăuga un spor de până
la 5 ani închisoare (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală nr. 177/1998, în B.J. – C.P.J.
1993-1997, p. 28).
14 Noul Cod penal schimbă această ordine de valorificare a celor două forme de pluralitate,
prevăzând în textul menţionat că, mai întâi, pedepsele stabilite se contopesc potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, apoi pedeapsa rezultată se adaugă la
pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, chiar şi atunci
când numai una dintre infracţiuni se află în stare de recidivă.
15 Nici în această situaţie nu se poate reţine încălcarea principiului previzibilităţii, deoarece
dispoziţiile art. 43 alin. (2), în vigoare la momentul comiterii faptei, erau cunoscute, şi, în
consecinţă, previzibile sub aspectul tratamentului sancţionator aplicabil stării de recidivă.
16 Dacă una dintre infracţiunile concurente este săvârşită atunci când infractorul aflat în
executarea pedepsei de la primul termen evadează, iar apoi, în stare de evadare, comite
o nouă infracţiune, mecanismul de sancţionare va rămâne acelaşi, rezultanta dintre
pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente de evadare şi cea comisă în stare de
evadare adăugându-se restului de pedeapsă neexecutat, calculat de la data la care s-a
comis infracţiunea de evadare.
17 2.3. Limita maximă a pedepsei închisorii. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni,
pedeapsa aplicată pentru starea de recidivă, rezultată în urma cumulului aritmetic între
pedeapsa anterioară şi pedeapsa nouă, nu poate depăşi maximul general de 30 de ani
144 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 43
închisoare, prevăzut de art. 60 C.pen. În consecinţă, dacă pedeapsa rezultată va depăşi
această durată, ea va fi redusă la 30 de ani.
2.4. Aplicarea detenţiunii pe viaţă în caz de recidivă postcondamnatorie. Există 18
două ipoteze în care inculpatul aflat în stare de recidivă postcondamnatorie, va fi în situaţia
de a executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Prima, facultativă pentru instanţă, este cea reglementată de art. 43 alin. (3) C.pen., fiind 19
posibilă atunci când, prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi (2) s-ar depăşi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare.
Cea de-a doua ipoteză, obligatorie, decurge din imposibilitatea efectuării cumulului 20
aritmetic între pedepse şi se întâlneşte atunci când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă [art. 43 alin. (4)].
3. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Mecanismul de aplicare a tratamentului 21
sancţionator. Şi de această dată tratamentul sancţionator prevăzut de noul Cod penal
diferă de reglementarea anterioară, care prevedea aplicarea unui spor de 10 ani închisoare
sau două treimi în cazul pedepsei amenzii [art. 39 alin. (4) C.pen. din 1968]. El diferă şi
de cel stabilit pentru recidiva postcondamnatorie, deoarece pedeapsa de la primul termen
fiind deja executată sau considerată ca executată, mecanismul cumulului aritmetic nu mai
putea funcţiona.
În consecinţă, legiuitorul a optat pentru o altă modalitate de sancţionare, şi anume 22
agravarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă ale infracţiunii comise în stare de recidivă
postexecutorie [art. 43 alin. (5)].
Spre exemplu, dacă făptuitorul va comite în stare de recidivă postexecutorie o infrac- 23
ţiune de furt simplu, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau
amenda, individualizarea se va face în intervalul 9 luni - 4 ani şi 6 luni pentru pedeapsa
închisorii. Pedeapsa alternativă a amenzii se va stabili tot în funcţie de limitele generale de
la art. 61 alin. (4) lit. c), dar instanţa poate ţine seama de majorarea limitelor de pedeapsă
astfel încât să o orienteze spre maximul prevăzut de lege.
4. Descoperirea stării de recidivă ulterior judecării cauzei. Dispoziţiile art. 43 24
alin. (5) şi (6) C.pen. reglementează situaţia în care starea de recidivă se descoperă după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea ce constituie cel de-al
doilea termen al recidivei, respectiv, în situaţia în care a fost înlocuită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă cu pedeapsa închisorii.
În această situaţie, formal, nu se vor mai putea reţine, ca instituţie incidentă în înca- 25
drarea juridică, dispoziţiile art. 41 C.pen. privind starea de recidivă, deoarece încadrarea
juridică a intrat în puterea lucrului judecat. Ceea ce permit însă prevederile în discuţie
este o recalculare a pedepsei aplicate, ţinând cont şi de starea de recidivă în care se afla
condamnatul: în prima situaţie pentru că nu se ştia de existenţa acestei stări, iar în cea de
a doua, pentru că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu permitea, aşa cum am văzut anterior,
stabilirea tratamentului corespunzător stării de recidivă.
Modificarea pedepsei se va face după regulile de la art. 43 C.pen., în condiţiile stabilite 26
de art. 585 C.proc.pen.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal din 1968 reglementa expres
numai două forme ale pluralităţii de infracţiuni – concursul de infracţiuni şi recidiva,
dar această formă a pluralităţii era unanim recunoscută în doctrină şi jurisprudenţă, iar
dispoziţiile art. 40 C.pen. din 1968 cuprindeau o definiţie asemănătoare.
Noua reglementare înscrie pluralitatea intermediară ca fiind cea de a treia formă a pluralităţii
de infracţiuni, conţinutul său fiind destul de apropiat în raport cu cel prevăzut la art. 40 C.pen.
din 1968, pedeapsa aplicându-se potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.
Având în vedere că, potrivit legii noi, tratamentul sancţionator al concursului prevede
cumul juridic cu spor obligatoriu, iar nu facultativ ca în reglementarea anterioară, legea
veche va fi lege mai favorabilă în această materie.
2 2. Diferenţa faţă de concurs şi recidivă. Pluralitatea intermediară diferă de concursul
de infracţiuni prin faptul că între cele două infracţiuni a intervenit o hotărâre definitivă de
condamnare pentru prima infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite toate sau cel puţin
una dintre condiţiile acesteia, astfel: pedeapsa aplicată prin condamnarea definitivă este
închisoarea mai mică de un an ori amenda, în cazul primului termen; legea prevede doar
amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen; una dintre
cele două infracţiuni face parte din categoria celor prevăzute de art. 42 C.pen.
3 Deşi textul art. 44 reglementează pluralitatea intermediară doar în cazul persoanei fizice,
nu se poate spune că nu ar putea exista pluralitate intermediară şi în cazul persoanei juridice.
Având în vedere că pedeapsa principală aplicabilă acesteia este amenda, iar comiterea
unei noi infracţiuni cu intenţie, după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la intervenţia
reabilitării, atrage după sine o recidivă, vom fi în prezenţa pluralităţii intermediare în cazul
persoanei juridice doar atunci când una dintre infracţiuni este din culpă.
4 3. Sancţionarea pluralităţii intermediare se va face potrivit regulilor de la concursul
de infracţiuni, prevăzute la art. 39 C.pen.
În schimb, vor fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) C.pen. privind tratamentul
sancţionator al stării de recidivă, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai
multe infracţiuni concurente, dintre care unele se află în recidivă, iar altele se află în
pluralitate intermediară faţă de prima infracţiune.
Regula contopirii prevăzută de art. 40 C.pen. din 1968 operează atunci când nu sunt
incidente alte instituţii de drept penal, cum ar fi graţierea sau suspendarea condiţionată
sau sub supraveghere, adică atunci când legiuitorul nu a prevăzut alte condiţii şi sunt
aplicabile numai dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, reglementat de
art. 33-36 C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia penală decizia penală nr. 669/2005, în
B.J. 2005, p. 40). Săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare al
146 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 45
suspendării condiţionate a executării unei pedepse de cel mult 6 luni determină o pluralitate
intermediară de infracţiuni, conform art. 40 C.pen. din 1968, dar, în raport de dispoziţia
specială prevăzută de art. 83 C.pen. din 1968, pedeapsa nu se stabileşte potrivit regulilor
concursului de infracţiuni, ci potrivit normei speciale, ce prevede revocarea şi executarea
alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
nr. 896/2001, în Dreptul nr. 8/2002, p. 250).
4. Limita maximă a pedepsei. În urma tratamentului sancţionator aplicat, corespunzător 5
concursului de infracţiuni sau stării de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa rezultată nu
poate depăşi maximul general de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 60 C.pen.
Art. 44 C.pen. nu conţine dispoziţii asemănătoare celor de la art. 39 alin. (2) sau art. 43
alin. (3), privind posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă în anumite condiţii. Aceasta nu
înseamnă însă că o astfel de posibilitate este exclusă. Din moment ce legea stabileşte explicit
că tratamentul sancţionator va fi cel aplicabil concursului de infracţiuni şi implicit, prin
interpretarea art. 43 alin. (3), tratamentul aplicabil stării de recidivă postcondamnatorie, singura
concluzie logică este aceea că şi în cazul pluralităţii intermediare poate fi aplicată detenţiunea
pe viaţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile de la art. 39 alin. (2) sau art. 43 alin. (3) C.pen.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul de referinţă în raport cu vechea 1
reglementare îl constituie ar. 35 C.pen. din 1968, care însă reglementa regimul pedepselor
complementare şi măsurilor de siguranţă numai în caz de concurs de infracţiuni. Noul cod
penal le reglementează în raport cu toate formele pluralităţii de infracţiuni (concurs, recidivă,
pluralitate intermediară) şi, în plus, reglementează şi regimul pedepselor accesorii.
Georgina Bodoroncea 147
Art. 45 Infracţiunea
Potrivit art. 12 LPACP, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămâ-
nerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă, iar pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.
În raport cu precizările dispoziţiei menţionate, pedeapsa complementară va constitui
un criteriu de alegere a legii mai favorabile doar în situaţia în care conţinutul infracţiunii
va fi identic în cele două reglementări.
2 2. Aplicarea pedepsei complementare în caz de pluralitate de infracţiuni. În primul
rând se observă că legiuitorul a procedat la înlocuirea sintagmei „pedeapsa închisorii”
cu cea de „pedeapsa principală”, măsură justificată, având în vedere că, în legea nouă,
aplicarea pedepsei nu mai este condiţionată de specia şi cuantumul pedepsei aplicate,
putând fi aplicată şi pe lângă amendă.
3 2.1. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate inter-
mediară. Au fost păstrate regulile de aplicare a pedepsei complementare în caz de concurs
de infracţiuni, care se vor aplica şi pluralităţii intermediare, în sensul că dacă pentru una
dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică
alături de pedeapsa principală, iar când s-au stabilit mai multe pedepse complementare
de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică
alături de pedeapsa principală.
Dacă s-au stabilit pedepse de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai
grea dintre acestea (sistemul absorbţiei).
4 Prin sintagma „pedepse complementare de natură diferită” sunt definite categoriile de
pedepse complementare prevăzute de art. 55 C.pen. (interzicerea exercitării unor drepturi,
degradarea militară, respectiv publicarea hotărârii de condamnare).
5 Pedepsele „de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit” se referă la cel puţin două
pedepse complementare constând în interzicerea unor drepturi, fiecare dintre ele vizând
însă drepturi diferite dintre cele enumerate de art. 66 C.pen. Evident, cele care au „acelaşi
conţinut” presupun echivalenţă în ceea ce priveşte drepturile care au fost interzise.
6 Prin „pedeapsa cea mai grea” dintre cele de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se
înţelege pedeapsa complementară care are durata cea mai mare.
Dispoziţia din alin. (4) instituie regula deducerii duratei pedepsei complementare
executate în caz de concurs de infracţiuni, stabilind că în cazul condamnărilor succesive
pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data
contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe
lângă pedeapsa rezultată.
7 2.2. Pedeapsa complementară în caz de recidivă. În caz de recidivă, dispoziţiile
art. 45 alin. (3) lit. b) stabilesc un cumul al pedepselor complementare de aceeaşi natură
şi cu acelaşi conţinut, între partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară şi
pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
Desigur, cumulul poartă asupra duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa interzicerii
unor drepturi. Calculul „părţii neexecutate” din pedeapsa complementară anterioară se va
face în raport de prevederile art. 68 C.pen., care stabilesc momentul la care începe să fie
executată pedeapsa complementară: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
la pedeapsa amenzii; de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a
148 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 45
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a libe-
rării condiţionate; de la data liberării în cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată,
interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României.
Pentru pedepsele complementare de natură diferită sau cu conţinut diferit, se vor aplica
regulile de la art. 45 alin. (1) şi (2).
3. Aplicarea pedepsei accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni. Dispoziţiile 8
alin. (5) al textului, care prevăd că, „dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite
una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie
rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale”, sunt în concordanţă cu cele stabilite de art. 65, privind raportul dintre pedeapsa
complementară şi accesorie (în sensul că pedeapsa accesorie nu poate fi aplicată în lipsa
pedepsei complementare).
În consecinţă, era firesc ca aplicarea lor în cazul pluralităţii să fie făcută după aceleaşi
reguli ca şi pentru pedeapsa complementară, singura deosebire fiind cea legată de timpul
în care acestea se execută: până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale, în cazul pedepselor accesorii, respectiv după momentele stabilite de art. 68
C.pen., în cazul pedepsei complementare.
4. Aplicarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni. În cazul 9
măsurilor de siguranţă legea nu mai distinge în funcţie de pluralitatea de infracţiuni inci-
dente, astfel că dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi (6) se vor aplica deopotrivă în caz de concurs
de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Astfel, măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut,
dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.
Prin „măsuri de siguranţă de natură diferită” se înţelege apartenenţa lor la una dintre 10
următoarele categorii: măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi
internarea medicală); măsuri restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii
sau a exercitării unei profesii) şi măsuri privative de bunuri (confiscarea).
Sunt „măsuri de siguranţă de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit”: obligarea la 11
tratament medical în raport cu internarea medicală; interzicerea ocupării unei anumite
funcţii în raport cu interzicerea ocupării altei funcţii ori în raport cu exercitarea unei
profesii; ipotezele de confiscare a bunurilor prevăzute de art. 112, unele în raport cu altele,
dar şi în raport cu confiscarea extinsă, prevăzută de art. 1121 C.pen.
În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe 12
durate diferite, legiuitorul a consacrat sistemul absorbţiei, în sensul că se aplică măsura
de siguranţă cu durata cea mai mare. Această regulă nu putea privi însă şi măsurile de
reglementare prevăzute de art. 112, deoarece acestea nu se iau pe o anumită durată, astfel
că soluţia cumulării acestora este firească.
Cumulul dintre măsura de siguranţă a confiscării, prevăzută de art. 112 C.pen. şi cea 13
a confiscării extinse, prevăzută de art. 1121 C.pen., se va face în baza dispoziţiilor art. 45
alin. (6), iar nu în baza art. 45 alin. (7), deoarece confiscarea şi confiscarea extinsă sunt
măsuri de siguranţă de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit.
Georgina Bodoroncea 149
Irina Kuglay
Art. 46 Infracţiunea
Capitolul VI
Autorul şi par cipanţii
Comentariu
1 1. Precedent legislativ
2 1.1. Definiţia autoratului. Dispoziţia din alin. (1) corespunde celei din art. 24 C.pen.
din 1968 cât priveşte definiţia autoratului.
3 1.2. Participanţii. Codul penal din 1968 includea în aceeaşi categorie, a participanţilor,
atât autorul, cât şi complicele şi instigatorul; art. 23 din vechea reglementare identifica drept
element comun al categoriei „participarea” la comiterea faptei, participare ce îmbrăca atât
forma actelor de executare nemijlocită a faptei, cât şi a celor de determinare sau de ajutor la
executarea ei. Noua reglementare operează cu distincţia dintre autor şi participanţi, distincţie
ce valorifică o deosebire calitativă a contribuţiei acestor categorii la comiterea infracţiunii:
„autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii
săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor” (Expunere de motive). Prin urmare, instigatorul şi
complicele au calitatea de participanţi la comiterea faptei de către persoana care are calitatea
de autor.
4 2. Coautoratul
5 2.1. Definiţie. Noul Cod penal se referă în mod expres la această formă de participaţie,
care, sub imperiul legii vechi era tratată numai doctrinar şi jurisprudenţial. Coautorii sunt
persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă. Coautorul este, spre deosebire de autor,
participant la infracţiune (în acest sens, dispoziţiile art. 49 C.pen., care includ expres coautorul
între participanţi, sau ale art. 174 C.pen., care se referă la „participarea la comiterea infracţiunii
în calitate de coautor, instigator sau complice”, distinct de „săvârşirea faptei”). Definind
coautoratul drept „acea formă principală a participaţiei penale care constă în săvârşirea, de
către un număr superior celui cerut de lege, în mod nemijlocit şi în baza unei voinţe comune,
a faptei prevăzute de legea penală” (M.I. Michinici, în T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod
penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 122), doctrina a criticat această diferenţă de calificare
dintre autor şi coautori (idem, loc. cit. şi lucrările acolo indicate).
6 2.2. Condiţii privind existenţa coautoratului. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare
privitoare la condiţiile coautoratului rămân deplin aplicabile: caracterul neomogen al actelor
de executare este fără relevanţă cât priveşte existenţa coautoratului în cazul infracţiunilor
complexe (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3146/2006, www.scj.ro); se vor reţine ca acte
de executare, din sfera contribuţiei de coautor, şi nu ca acte de complicitate concomitentă,
acelea care, chiar dacă nu se identifică formal cu actul material descris de norma de
150 Irina Kuglay
Autorul şi participanţii Art. 47
incriminare, constituie totuşi contribuţii esenţiale, indispensabile pentru producerea
rezultatului (de exemplu, contribuţia constând în imobilizarea victimei, concomitentă cu
uciderea ei prin lovire de către o altă persoană, act ce constituie coautorat la infracţiunea
de omor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300/2012, www.scj.ro); imposibilitatea reţi-
nerii participaţiei sub coautoratului la infracţiunile în persoană proprie, cum ar fi cea prevă-
zută de art. 335 alin. (1) (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666/2004, www.scj.ro) ori
la infracţiunile omisive propriu-zise; reţinerea doar a autoratului când se comit atât
de acte de executare nemijlocită, cât şi de acte de instigare sau complicitate (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2745/2004, www.scj.ro); în cazul infracţiunilor cu subiect activ
calificat, se va reţine participaţia de coautor numai în măsura în care calitatea specială este
întrunită în persoana tuturor celor care comit nemijlocit acte de executare, pentru persoana
care nu are această calitate urmând a se reţine participaţia de complice sau, după caz, de
instigator, chiar dacă a comis acte de executare nemijlocită a acţiunii descrise de verbum
regens; existenţa coautoratului la infracţiunile din culpă, în măsura în care se poate stabili
o cooperare materială şi subiectivă între făptuitori.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma are corespondent în art. 25 C.pen. din 1968. De aceea, 1
doctrina şi jurisprudenţa anterioare în materia instigării îşi păstrează deplin actualitatea.
2. Instigarea neurmată de executare nu mai este reglementată. Prevăzută anterior 2
la art. 29 C.pen. din 1968, instituţia a fost criticată în doctrină şi nu şi-a găsit aplicare
practică [art. 29 C.pen. din 1968 – Instigarea neurmată de executare: (1) Actele de insti-
gare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea
autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează
cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi
minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se
aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. (2) Actele arătate în alineatul precedent nu se
sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este
de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul
desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală]. O parte a doctrinei a calificat-o
ca fiind o veritabilă normă de incriminare, observaţie validată inclusiv prin aceea că noul
Cod penal, prin noile dispoziţii ale art. 370, incriminează, în condiţii restrictive, încercarea
de a determina săvârşirea unor infracţiuni de o anume gravitate.
2.1. Situaţii tranzitorii 3
2.1.1. Actele de instigare neurmate de executare, precum şi acelea urmate de un început 4
de executare care nu constituie o tentativă pedepsibilă, supuse anterior aplicării art. 29
alin. (1) teza I C.pen. din 1968, nu mai sunt, în principiu, prevăzute de legea penală.
2.1.2. Prin excepţie, în condiţiile art. 3 alin. (2) LPACP, nu sunt dezincriminate acele 5
acte de instigare neurmate de executare care sunt susceptibile de a fi încadrate în dispo-
ziţiile speciale ale legii noi, de exemplu, în art. 270 ori în art. 370; privitor la acestea,
Irina Kuglay 151
Art. 48-49
48 Infracţiunea
legea penală mai favorabilă se va stabili, în concret, prin compararea pedepsei aplicabile
făptuitorului în condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu cea aplicabilă în baza textului special
din noul Cod penal (a se vedea M.I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader şi colaboratorii,
Noul Cod penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 125).
6 2.1.3. Actele de instigare urmate de un început de executare şi de desistarea autorului,
ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, supuse anterior aplicării
art. 29 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968, continuă să fie pedepsibile în condiţiile
art. 33 C.pen. privind pedepsirea tentativei, dacă se referă la o infracţiune pentru care
legea prevede sancţionarea acesteia; legea penală mai favorabilă se va stabili în concret
prin compararea pedepsei aplicabile făptuitorului în condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu
pedeapsa aplicabilă tentativei la infracţiunea corespunzătoare din noul Cod penal.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 26 C.pen. din 1968,
ale cărui dispoziţii au fost preluate întocmai. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa anterioare
îşi păstrează actualitatea.
2 2. Decizie în interesul legii. Raportul cu infracţiunea de tăinuire. Continuă să
producă efecte decizia în interesul legii potrivit căreia: „În situaţia existenţei unui prim
act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive
ale complicităţii la infracţiunea de furt în forma simplă sau continuată, după caz, în concurs
real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor
nu a fost îndeplinită” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2008 (RIL), M.Of. nr. 859 din
19 decembrie 2008] (cu privire la aspecte privind complicitatea la infracţiuni în persoană
proprie ori cu subiect activ calificat, a se vedea supra pct. 2.2 de la comentariul art. 46).
Comentariu
1 Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 27 C.pen. din 1968,
păstrând sistemul parificării legale. Elementele de noutate sunt denumirea marginală a
textului, care reflectă mai adecvat conţinutul normei, respectiv raportul dintre făptuitor
şi pedeapsă, şi introducerea coautorului între participanţi (a se vedea şi supra pct. 2 de la
comentariul art. 46). Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează actualitatea.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea este similară celei din art. 28 C.pen. din 1968. 1
Noua distincţie dintre autor şi participanţii la infracţiune a impus ca şi în cuprinsul art. 50
C.pen. să se facă referire expres la autor, alături de participant. Doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi menţin actualitatea.
2. Distincţia dintre circumstanţele reale şi cele personale 2
2.1. Criterii. Împrejurările subsumate fiecăreia dintre cele două categorii sunt, în princi- 3
piu, delimitate de criteriul legăturii pe care o anumită împrejurare o are cu persoana făptui-
torului, urmând ca acelea care au un caracter obiectiv să se răsfrângă asupra autorului şi par-
ticipanţilor care le-au cunoscut sau prevăzut, iar celelalte, cu caracter personal, să producă
efecte numai cu privire la persoana în legătură cu care se regăsesc.
2.2. „Convertirea” circumstanţelor personale. O categorie aparte o constituie circums- 4
tanţele care, în principiu cu caracter personal (cum ar fi o calitate specială a unui făptuitor:
de gestionar, de administrator, de membru al familiei persoanei vătămate), se „convertesc”,
în cazul participaţiei, în circumstanţe reale, respectiv au pentru ceilalţi făptuitori semnificaţia
unui aspect de fapt. Astfel, în privinţa acestora din urmă aceste situaţii au un caracter real,
urmând a li se reţine şi acestora în condiţiile de la alin. (2), numai dacă le-au cunoscut sau
prevăzut.
3. Necunoaşterea circumstanţelor reale. În cazul infracţiunilor intenţionate, circums- 5
tanţa reală cu caracter agravant nu se răsfrânge asupra participantului dacă acesta nu a cunos-
cut-o; când necunoaşterea este rezultatul culpei făptuitorului, iar de împrejurarea ignorată
depinde caracterul penal al faptei, se va putea reţine în sarcina făptuitorului o infracţiune din
culpă (art. 30 C.pen.).
4. Situaţia participanţilor la o infracţiune comisă cu preterintenţie. Pentru participanţii 6
care, cu intenţie, au avut în vedere comiterea unei fapte cu un anume rezultat, rezultatul
mai grav produs din culpa altui făptuitor are semnificaţia unei împrejurări de fapt, astfel că
infracţiunea mai gravă se va reţine în privinţa celor dintâi în măsura în care au prevăzut acest
rezultat (nu şi atunci când, deşi nu l-au prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma preia, în esenţă, dispoziţiile art. 30 C.pen. din 1968, 1
reglementând o cauză legală de nepedepsire. Aplicarea cauzei de nepedepsire are ca
Comentariu
1. Precedent legislativ. Legiuitorul menţine soluţia anterior prevăzută la art. 31 C.pen. 1
din 1968, doctrina şi jurisprudenţa întemeiate pe acesta menţinându-şi actualitatea.
2. Elementul de noutate. Corespunzător noii soluţii legislative privind coautoratul ca 2
formă de participaţie (a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 46), textul reglementează
cu caracter de noutate „coautoratul impropriu”, pentru ipotezele în care, autorul acţionând
cu intenţie, coautorii acţionează din culpă şi, respectiv, fără vinovăţie. Pentru prima
ipoteză, referitoare la o infracţiune pedepsită şi din culpă, tratamentul sancţionator este
diferenţiat, autorul răspunzând pentru infracţiunea intenţionată, în timp ce participanţii,
pentru cea din culpă; în cea de-a doua, participanţii nu răspund penal fie pentru că, lipsind
vinovăţia ca element de conţinut al infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală,
fie pentru că fapta este neimputabilă.
3. Situaţii tranzitorii. Câtă vreme doctrina şi practica admiteau existenţa participaţiei 3
improprii în cazul coautoratului, cu aceleaşi consecinţe sub aspectul încadrării juridice şi
al tratamentului sancţionator ca cele prevăzute de noul Cod penal, noua reglementare nu
este de natură să ridice probleme în situaţiile tranzitorii.
Titlul III
Pedepsele
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi
şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior.
Prezentare comparativă. Observaţii. Ghid de aplicare. Legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior,
Ed. Hamangiu, 2014; C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Categoriile pedepselor
Comentariu comun
Codul penal reglementează un sistem sancţionator care tinde să menţină un echilibru între 1
exigenţele apărării societăţii (prin protecţia ordinii publice şi repararea prejudiciului cauzat
victimelor) şi luarea în considerare a nevoii de reinserţie socială a celui condamnat.
Privarea de libertate ar trebui considerată o sancţiune sau măsură de ultimă instanţă. În 2
consecinţă, ar trebui să fie dispusă doar în acele cazuri în care gravitatea infracţiunii ar face
ca orice altă sancţiune sau măsură să fie în mod evident contrară scopului de prevenire a
săvârşirii altor infracţiuni [Anexa la Recomandarea nr. R (99) 22 privind reducerea creşterii
populaţiei din penitenciare şi suprapopularea acestora].
Codul introduce atât substituirea progresivă a pedepsei închisorii cu mijloace de executare 3
neprivative de libertate (renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) cât şi, în materia zilelor-amendă,
echivalenţa sancţiunilor (închisoare/amendă) prin măsuri care să asigurare coerenţa şi
transparenţa în stabilirea pedepselor.
Sistemul zilelor-amendă facilitează convertirea sancţiunilor în caz de eşec al celei pronun- 4
ţate iniţial fără să se repună în discuţie vinovăţia persoanei condamnate. Odată stabilită
vinovăţia, aceasta nu mai poate fi reevaluată în cadrul executării sancţiunilor. Astfel, munca în
folosul comunităţii reprezintă o modalitate de executare a pedepsei amenzii şi nu o pedeapsă
propriu-zisă.
Aşa cum sancţiunile care decurg din stabilirea vinovăţiei sunt dispuse de un judecător, în 5
mod simetric, hotărârile ulterioare cu privire la sancţiune (modificarea acesteia prin echivalentul
său, conversiunea amenzii în închisoare sau muncă în folosul comunităţii, modificarea
sau încetarea obligaţiilor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere) sunt
dispuse de un judecător, iar nu de un organ administrativ (comisie penitenciară, serviciu
de probaţiune) (a se vedea şi pct. 8 de la comentariul art. 53-55).
Lavinia Valeria Lefterache 157
Art. 53-55
53 Pedepsele
Comentariu
1 1. Precedent legislativ
2 1.1. Pedepsele principale. Codul penal în vigoare menţine aceleaşi categorii de
pedepse ca şi Codul anterior: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse
accesorii. Pedepsele principale au aceeaşi natură ca şi cele prevăzute de reglementarea
anterioară (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda), iar ca limite generale pedeapsa
închisorii reia dispoziţiile Codului anterior (15 zile – 30 ani). În cazul pedepsei amenzii
limitele generale prevăzute de Codul penal din 1968 erau de la 100 la 50.000 lei. În cazul
amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului anterior, aplicarea obligatorie a legii
penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din
prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru
o zi-amendă în sumă de 150 lei. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi amenzilor
definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o
zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de
2.000 lei (art. 13 din Legea nr. 187/2012).
3 1.2. Pedeapsa accesorie. Aceasta nu mai însoţeşte în mod obligatoriu pedeapsa
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, fiind în concepţia Codului actual un accesoriu al
pedepsei complementare (a se vedea comentariul art. 65 C.pen.). Pedeapsa accesorie constă
în interzicerea exerciţiului unor drepturi (în Codul penal anterior din formularea textului
rezulta că se interzice dreptul, şi nu exerciţiul său). Unele dintre drepturile interzise îşi au
corespondent în legea veche conform căreia erau interzise ca pedepse accesorii (dreptul de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul
de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori
de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii). Interzicerea
altor drepturi era prevăzută anterior ca măsură de siguranţă (dreptul străinului de a se afla
pe teritoriul României; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă) sau
158 Lavinia Valeria Lefterache
Categoriile pedepselor Art. 55
măsură de supraveghere în cadrul suspendării executării pedepsei, respectiv a controlului
judiciar (dreptul de a părăsi teritoriul României, dreptul de a se afla în anumite locuri sau
la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată; dreptul
de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii
de vehicule stabilite de instanţă).
1.3. Pedeapsa complementară. Aceasta are o durată mai redusă (de la 1 la 5 ani), 4
faţă de Codul anterior (de la 1 la 10 ani) şi un conţinut diferit, interzicerii unor drepturi şi
degradării militare, din Codul penal din 1968, fiindu-le adăugată publicarea hotărârii de
condamnare.
2. Situaţii tranzitorii. Pentru situaţiile tranzitorii, Legea nr. 187/2012 a prevăzut în 5
art. 12 că, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii
care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa
complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise
anterior intrării în vigoare a acestuia. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, sunt prevăzute
norme tranzitorii în art. 13 din Legea nr. 187/2012 (a se vedea pct. 2 de mai sus).
3. Proporţionalitatea cu scopul urmărit. Restrângerea exerciţiului unor drepturi 6
poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi
fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii (art. 53 din Constituţia României).
4. Relevanţa calificării unei sancţiuni ca pedeapsă. Calificarea unei sancţiuni ca 7
pedeapsă prezintă relevanţă inclusiv în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a unei
proceduri ca fiind echitabilă. Pedeapsa, ca o consecinţă posibilă a unei proceduri, impune
respectarea prezumţiei de nevinovăţie (obligaţia acuzării în a dovedi acuzaţia, iar nu
obligaţia acuzatului de a-şi dovedi nevinovăţia).
5. Criterii de apreciere a unei sancţiuni. Pentru a determina dacă o persoană este 8
acuzată de săvârşirea unei fapte penale, sunt stabilite trei criterii alternative, iar nu
cumulative: calificarea faptei ca infracţiune în legea naţională; natura faptei; natura şi
gradul de gravitate a sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei. Calificarea faptei
în dreptul naţional este un simplu punct de plecare în analiza care conduce la stabilirea
caracterului unei sancţiuni ca fiind pedeapsă şi implicit a procedurii de urmat ca fiind un
proces penal. Indicaţia dată de legea naţională nu are decât o valoare formală şi relativă
ce urmează a fi examinată în lumina unui numitor comun al legislaţiilor în materie ale
diverselor state contractante (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…,
op. cit., 2005, p. 444-445, Inocentio c. Portugalia, §56).
În aplicarea criteriilor enunţate anterior s-a stabilit că măsura indisponibilizării/ 9
confiscării unui bun dispusă ca măsură asiguratorie, fără constatarea vinovăţiei celui în
cauză, nu reprezintă o „pedeapsă” în sensul Convenţiei (Comisia Europeană a Drepturilor
Omului, 15 aprilie 1991, nr. 12386/1986, X c. Italia, D.R. nr. 70, p. 59). Dimpotrivă, o
legislaţie care conferă tribunalelor ample competenţe de confiscare a unor bunuri nu poate
fi exclusă din categoria normelor punitive, deoarece obiectivul reparării prejudiciului se
Lavinia Valeria Lefterache 159
Art. 55 Pedepsele
Capitolul II
Pedepsele principale
Comentariu comun
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Pedeapsa a fost prevăzută şi de Codul
penal anterior. Norma actuală schimbă condiţiile în care detenţiunea pe viaţă nu se aplică
şi, respectiv, se înlocuieşte, mărind atât vârsta de la care se dispune (de la 65 de ani în
loc de 60 de ani conform Codului anterior), cât şi durata închisorii subsecventă măsurilor
dispuse (30 de ani faţă de 25 de ani în Codul penal anterior). În consecinţă, în materia
detenţiunii pe viaţă legea nouă nu va retroactiva deoarece nu este mai favorabilă.
2 2. Vârsta persoanei condamnate. Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce
aceleaşi efecte, respectiv stabilirea unei pedepse cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi
pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. În raport de data la
care intervine faptul ce stinge dreptul de a stabili pedeapsa detenţiunii pe viaţă, înainte de
condamnare sau după condamnare, instanţa va face aplicarea art. 57 sau art. 58 C.pen.
Comentariu
1 1. Extrădare. Arestare provizorie. Detenţiune pe viaţă. În cazul în care se admite cere-
rea de extrădare a unei persoane condamnate în România, emiterea mandatului de arestare
provizorie a acesteia este obligatorie, indiferent de pedeapsa în executarea căreia se află cel
a cărui extrădare se cere; măsura arestării intră în vigoare după executarea pedepsei sau când
aceasta este considerată ca executată. Ca atare, mandatul de arestare provizorie trebuie emis
şi în cazul când cel extrădat se află în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; în acest sens,
trebuie observat că legea penală prevede situaţii când condamnarea la această pedeapsă se
înlocuieşte în timpul executării cu închisoarea pe timp mărginit sau când, în urma liberării
condiţionate, după o anumită perioadă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se consideră executată,
ori când cel condamnat este graţiat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 320/2005).
2 2. Aplicarea pedepselor complementare a interzicerii unor drepturi şi a degradării
militare. Nici Codul anterior, nici Codul actual nu fac referire în cazul detenţiunii pe viaţă
la situaţia pedepselor complementare, respectiv dacă se dispun şi în acest caz. Anterior
jurisprudenţa a stabilit că în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, sunt aplicabile atât pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, cât şi
pedeapsa complementară a degradării militare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 366/1998,
în B.J. – C.D. 1999, p. 423, decizie pronunţată în aplicarea Codului penal anterior).
162 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 56
Dat fiind conţinutul art. 67, 68, 69, 70 C.pen., soluţia aplicării pedepsei complementare
este incidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, însă caracterul său obligatoriu vizează doar
degradarea militară şi doar pentru anumite categorii de condamnaţi.
Astfel, art. 67 C.pen. precizează că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi 3
poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda, iar
art. 68 C.pen. referitor la executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
circumscrie executarea sancţiunii ipotezelor de stabilire a unei pedepse cu amenda, a
unei pedepse cu închisoarea. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este menţionată. Soluţia
de excludere a pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului unor drepturi în cazul
detenţiunii pe viaţă este susţinută şi de faptul că pedeapsa complementară pe durata ei
maximă însoţeşte închisoarea în cazurile în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică
(art. 57) sau se înlocuieşte (art. 58). În consecinţă, interzicerea exerciţiului unor drepturi
nu este prevăzută de legea penală în cazul detenţiunii pe viaţă.
În ceea ce priveşte degradarea militară, legea prevede expres aplicarea acesteia în cazul 4
detenţiunii pe viaţă pentru anumite categorii de condamnaţi [art. 69 alin. (2) teza finală].
3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare. Publicarea hotărârii definitive de 5
condamnare are criterii proprii de individualizare a sancţiunii [art. 70 alin. (1) C.pen.], care
fac posibilă aplicarea pedepsei complementare cu luarea în considerare a proporţionalităţii
acesteia cu scopul urmărit.
4. Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi are în 6
vedere, conform art. 65 alin. (2) C.pen., drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C.pen.
Pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca
executată. În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului străinului de
a se afla pe teritoriul României se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce
pedeapsa a fost considerată ca executată.
5. Executarea pedepsei. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciar. 7
Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum
şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat inferior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul
de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de
maximă siguranţă sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt
cazate, de regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi (art. 34 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Regimul de maximă siguranţă nu se aplică următoarelor persoane condamnate: a) care au
împlinit vârsta de 65 de ani; b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă
de până la un an; c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu
afecţiuni locomotorii grave. Persoanele condamnate prevăzute litera a) execută pedeapsa
privativă de libertate în regim închis. Persoanele condamnate prevăzute la litera b) şi c)
execută pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza
Lavinia Valeria Lefterache 163
Art. 57-58
57 Pedepsele
Comentariu
1 1. Legea mai favorabilă. Legea nouă nu va retroactiva (a se vedea precedent legislativ
şi situaţii tranzitorii de la comentariul comun al Secţiunii).
2 2. Individualizare. În cazul unei infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, alternativ
cu închisoarea, instanţa alege mai întâi una dintre pedepsele alternative. Dacă pedeapsa
aleasă este detenţiunea pe viaţă, trebuie să ţină seama de prevederile potrivit cărora aceluia
care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 65 de ani, nu i se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în locul acesteia aplicându-i-se pedeapsa închisorii
pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
3 Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este interzisă în mod automat pentru toate persoanele
în vârstă. Pentru cei aflaţi sub vârsta de 65 de ani, doar în situaţia în care un deţinut nu ar
primi îngrijiri medicale adecvate ar fi vorba despre un tratament inuman. Detenţiunea pe
viaţă nu cade sub incidenţa art. 3 atunci când normele interne prevăd posibilitatea liberării
condiţionate (CEDO, Kudła c. Polonia, §94).
4 Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce aceleaşi efecte, respectiv stabilirea
unei pedepse cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi pe durata ei maximă. În raport de data la care intervine faptul ce stinge dreptul
de a stabili pedeapsa detenţiunii pe viaţă, înainte de condamnare sau după condamnare,
instanţa va face aplicarea art. 57 sau art. 58 C.pen. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu va
fi aplicată atunci când vârsta de 65 de ani este împlinită înainte de pronunţarea hotărârii
definitive. Interdicţia aplicării detenţiunii pe viaţă este obligatorie.
Art. 59. Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe
viaţă
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii,
perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.
Comentariu
Textul este similar cu cel din art. 552 C.pen. din 1968.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Limitele generale ale pedepsei cu închisoarea sunt aceleaşi ca 1
în Codul anterior.
2. Limite generale. Limitele generale ale pedepsei nu pot fi depăşite în procesul de 2
individualizare a sancţiunii [art. 2 alin. (3) C.pen.]. Nici în cazul individualizării pedepsei
Lavinia Valeria Lefterache 165
Art. 60 Pedepsele
condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă şi desfăşura
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, sub
supraveghere inclusiv electronică, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a
prezentei legi.
14 4.4. Regimul deschis. Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii de cel mult un an. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea
regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat superior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt
cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului,
pot presta munca şi pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în
afara penitenciarului, fără supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare
a prezentei legi. Persoanele condamnate din regimul deschis sunt analizate în comisie numai
dacă se impune schimbarea regimului de executare într-unul superior ca grad de severitate.
15 4.5. Stabilirea regimului de executare. Stabilirea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate de către comisie are în vedere următoarele criterii: a) durata pedepsei
privative de libertate; b) gradul de risc al persoanei condamnate; c) antecedentele penale;
d) vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate; e) conduita persoanei condamnate,
pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare; f) nevoile identificate
şi abilităţile persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială; g) disponibilitatea persoanei condamnate de a
presta muncă şi de a participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională.
Decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică
persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a termenului de
exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana
condamnată poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate,
în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de
executare a pedepselor privative de libertate. Plângerea nu suspendă executarea hotărârii
comisiei. Persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de
supraveghere a privării de libertate.
16 Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în termen
de 10 zile de la data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Încheierea
se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile
de la data pronunţării acesteia. Încheierea este executorie de la data comunicării către
administraţia penitenciarului. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării
de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie
la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierii. Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării
de libertate care a pronunţat încheierea. Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună
cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestaţia nu suspendă
executarea încheierii. Contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei
168 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 60
condamnate şi a administraţiei penitenciarului. Persoana condamnată şi administraţia
penitenciarului pot depune memorii şi concluzii scrise. Persoana condamnată este adusă
la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată. Asistenţa juridică nu
este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului
participă la judecată, aceştia pun concluzii. Instanţa se pronunţă prin sentinţă definitivă,
în şedinţă publică. Sentinţa se comunică persoanei condamnate şi administraţiei peniten-
ciarului.
4.6. Schimbarea regimului de executare. Schimbarea regimului de executare a pedep- 17
selor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune,
ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile
aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat
de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică. Schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate dispune, în orice moment al
executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracţiune sau a fost sancţionată
disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare
grave. Dacă persoana condamnată a fost inclusă în categoria celor cu grad de risc pentru
siguranţa penitenciarului, se dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate în regimul de maximă siguranţă.
Hotărârea comisiei, prin care se dispune menţinerea sau schimbarea regimului de 18
executare, cuprinde şi termenul de reanalizare care nu poate fi mai mare de un an.
Hotărârea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate 19
se comunică persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a
termenului de exercitare a acesteia. Împotriva hotărârii comisiei, persoana condamnată
poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de
3 zile de la data la care i s-a comunicat hotărârea. Persoana condamnată poate fi ascultată,
la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Judecătorul
de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în termen de 10 zile de
la data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Prin încheiere, judecătorul
de supraveghere a privării de libertate fixează termenul de reanalizare, care nu poate
fi mai mare de un an. Termenul curge de la data emiterii hotărârii comisiei. Încheierea
judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi
administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia. Încheierea
este executorie de la data comunicării către administraţia penitenciarului. Competenţa de
soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la
penitenciarul a cărui comisie a dispus menţinerea sau schimbarea regimului de executare.
Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana
condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a
cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Contestaţia nu suspendă executarea încheierii.
Tinerii condamnaţi sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe speciale 20
educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în funcţie de vârsta şi de
personalitatea fiecăruia. În sensul legii, se consideră tineri persoanele condamnate care
nu au împlinit vârsta de 21 de ani. La mutarea într-un penitenciar de adulţi a tinerilor
Lavinia Valeria Lefterache 169
Art. 60 Pedepsele
infracţiuni grave care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu,
ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele,
de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de
celeritate şi de diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (CEDO, Damian-Burueană
şi Damian c. România, §80; Okkalı c. Turcia, §65 şi 66; Huseyin Simsek c. Turcia, §67).
30 8. Pedeapsa disciplinară. Aplicarea unei pedepse disciplinare unui deţinut nu consti-
tuie prin ea însăşi o privare de libertate, în sensul art. 5 din Convenţie, deoarece acest
articol nu priveşte condiţiile de detenţie. Sancţiunile impuse de regulamentele de deţinere
trebuie să respecte cerinţele art. 3 din Convenţie. Aplicând criteriile stabilite de Curte
pentru analizarea caracterului de pedeapsă al unei sancţiuni (măsura să fie impusă ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni, natura şi scopul măsurii în cauză, calificarea acesteia
în dreptul intern, procedura în urma căreia a fost dispusă şi procedura de executare, gravi-
tatea măsurii) în ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, s-a apreciat că o sancţiune care
nu depăşeşte nivelul de la care ar putea fi considerată pedeapsă, care nu este înscrisă în
cazierul celui în cauză şi poate fi contestată în faţa unei jurisdicţii, cu garanţiile judiciare
aferente, nu reprezintă o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie (CEDO, Sawoniuk c.
Marea Britanie).
31 9. Pedeapsă inumană sau degradantă. Nu se poate susţine că orice pedeapsă aplicată
de autorităţile judiciare, având în vedere aspectul umilitor, ar avea şi un caracter degradant.
Pedepsele inumane sau degradante sunt rezultatul existenţei unui act instituţionalizat
statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă. De regulă, individualizarea pedepsei
nu intră sub incidenţa Convenţiei. Dacă însă Curtea constată că autorităţile au aplicat
pedepse arbitrare sau exagerat de lungi se poate constata o încălcare a art. 3 din Convenţie.
Suferinţa pe care o provoacă o pedeapsă inumană sau degradantă trebuie să se situeze la un
nivel deosebit (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30), Curtea analizând nu numai suferinţa
fizică, dar şi suferinţa morală, de exemplu în cazul în care există o perioadă lungă de timp
de aşteptare a executării pedepsei (CEDO, Soering c. Marea Britanie, §100), publicitatea
sancţiunii sau înjosirea victimei.
32 O pedeapsă nu echivalează, prin ea însăşi, cu o tortură sau cu un rău tratament. O astfel de
măsură ar putea căpăta un caracter degradant, deci contrar prevederilor art. 3 din Convenţie,
doar dacă aplicarea ei ar produce «o umilire sau o dispreţuire a persoanei condamnate», în con-
diţiile în care ea «ar atinge un nivel deosebit, având un caracter diferit de elementele pe care le
presupune, în mod normal, o pedeapsă judiciară» (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30).
Comentariu comun
1 1. Amenda şi amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Spre deosebire de Codul
penal anterior, conform Codului actual amenda poate fi stabilită atât ca pedeapsă de sine
stătătoare, cât şi însoţind pedeapsa închisorii (ca o cauză de agravare facultativă) în cazul
infracţiunilor prin s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial.
2 Amenda are un sistem propriu de reglementare în ceea ce priveşte:
Comentariu
1 1. Stabilirea caracterului de pedeapsă. În vederea analizării caracterului de pedeapsă,
în sensul art. 7 din Convenţie, se verifică scopul sancţiunii (dacă este preventiv sau compen-
satoriu), implicarea organelor de urmărire penală (CEDO, Milhaud c. Franţa, §25), dacă este
consecinţa exercitării abuzive a unui drept sau consecinţa unei infracţiuni. O amendă pentru
exercitarea abuzivă a unui recurs nu este considerată pedeapsă (CEDO, X c. Italia, §5).
2 2. Determinarea numărului de zile-amendă. Limitele speciale ale zilelor-amendă
sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, respectiv între 600 lei şi 90.000 lei, când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii. Dacă prin infracţiunea săvârşită
s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot
majora cu o treime, devenind astfel între 80 zile-amendă (800 lei) şi 240 zile-amendă
(120.000 lei).
b) 120 şi 240 de zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi 120.000 lei, când legea
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani. Dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale
174 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 61
zilelor-amendă se pot majora cu o treime, devenind astfel între 160 zile amendă (1.600 lei)
şi 320 zile-amendă (160.000 lei);
c) 180 şi 300 de zile-amendă, respectiv între 1.800 lei şi 150.000, când legea prevede
pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Dacă prin infracţiunea
săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă
se pot majora cu o treime, devenind astfel între 240 zile-amendă (120.000 lei) şi 400 zile-
amendă (200.000 lei).
3. Pedeapsă prevăzută de lege. Pedeapsa închisorii la care se referă art. 61 alin. (4) 3
C.pen. este pedeapsa prevăzută de art. 187 C.pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul
de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
4. Efectele cauzelor de atenuare şi de agravare. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni 4
sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze
de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiu-
nea săvârşită: a) se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, după care b) limitele
de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă. Efectele se produc
asupra limitelor zilelor-amendă, iar nu asupra sumei corespunzătoare zilei-amendă, care are
propriile criterii de individualizare independente de cauzele de atenuare şi de agravare.
Individualizarea sumei corespunzătoare zilelor-amendă se face către minimul sau 5
maximul cuantumului indiferent de limita aleasă pentru zilele-amendă. Stabilirea zilelor-
amendă către minimum nu împiedică individualizarea amenzii prin înmulţirea zilelor-
amendă cu o sumă orientată spre maximum.
5. Procedura de executare a pedepsei amenzii. Legea nr. 253/2013 privind executarea 6
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal prevede (art. 22) că persoana condamnată la
pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea
dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. Dacă persoana condamnată se
află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut anterior, judecătorul
delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate
lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. Judecătorul delegat cu executarea, analizând
cererea persoanei condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de
achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care dispune eşalonarea,
încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru
care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată.
6. Procedura în caz de neexecutare a pedepsei amenzii. Această procedură (art. 23 7
din Legea nr. 253/2013) se desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând
că persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de
lege, sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează: a) când constată
că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii prin
muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară de cazul în care persoana nu poate
presta această muncă din cauza stării de sănătate; b) când constată că neexecutarea nu
este imputabilă condamnatului şi acesta nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci
Lavinia Valeria Lefterache 175
Art. 62 Pedepsele
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Legea nu retroactivează pentru fapte
comise anterior datei de 1.02.2014, având în vedere că în Codul penal anterior nu era
prevăzută posibilitatea ca amenda să nu însoţească pedeapsa închisorii.
2 Conform Legii nr. 187/2012, art. 11, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte
pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a
acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.
3 2. Determinarea numărului de zile-amendă. Spre deosebire de pedeapsa amenzii sub
forma zilelor-amendă ca pedeapsă de sine stătătoare care se raportează la pedeapsa cu închi-
soarea prevăzută de lege, în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii stabilirea zilelor-
amendă se face în raport de pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanţa de judecată.
4 Limitele speciale ale zilelor-amendă care însoţesc pedeapsa cu închisoarea sunt
cuprinse între:
-120 şi 240 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
-180 şi 300 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
5 3. Criterii de individualizare. Zilele-amendă care însoţesc pedeapsa închisorii se
stabilesc în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen. şi nu pot
Comentariu
1. Situaţii tranzitorii. A se vedea precedent legislativ şi situaţii tranzitorii de la 1
comentariul art. 62.
2. Individualizare. Indiferent de suma stabilită de către instanţă pentru o zi-amendă, 2
înlocuirea se face prin echivalarea unei zile-amendă cu o zi de închisoare.
Înlocuirea operează atât în cazul în care legea prevede doar amenda, cât şi în cazul în 3
care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea. Operaţiunea este posibilă
deoarece într-o primă etapă instanţa individualizează amenda sub forma zilelor-amendă,
astfel că durata pedepsei închisorii este previzibilă încă de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă.
3. Procedura în caz de neexecutare. Această procedură (art. 23 din Legea 4
nr. 253/2013) se desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând că
persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de
lege, sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează (...) c) când
constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte amenda cu închisoarea. Pentru
Art. 64. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii
(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din mo ve
neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuiește
obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comu-
nităţii.
(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii,
obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul
de probaţiune.
(4) Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin
plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
(5) Instanţa înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu
un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condi-
ţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârșește o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă
în folosul comunităţii la data condamnării defini ve pentru noua infracţiune, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu își dă consimţă-
mântul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată
se înlocuiește cu pedeapsa închisorii conform art. 63.
Comentariu
1 1. Situaţii tranzitorii. Legea nr. 187/2012 prevede în art. 14 alin (2) că dispoziţiile
art. 64 C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în vigoare,
chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 C.pen.
2 2. Natură juridică. Munca neremunerată în folosul comunităţii este un mod de executare
a pedepsei amenzii şi nu o pedeapsă. Executarea are un caracter reversibil în sensul că munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi înlocuită cu închisoarea, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin
muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune,
înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
3 3. Individualizare. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii,
respectiv o zi de închisoare.
178 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 64
4. Înlocuirea muncii neremunerate cu pedeapsa închisorii. Lipsa consimţământului 4
persoanei condamnate la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii face ca
amenda neexecutată să fie înlocuită de pedeapsa închisorii.
5. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În cazul în care instanţa de 5
executare dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii,
o copie a hotărârii se trimite serviciului de probaţiune competent. Executarea muncii în
folosul comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii, şi poate înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă
neexecutate.
Capitolul III
Pedeapsa accesorie şi pedepsele
complementare
Comentariu comun
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Drepturile al căror exerciţiu este interzis
sunt preluate din Codul anterior unde reprezentau însă modalităţi diverse de apărare
a societăţii, fie ca pedeapsă accesorie, fie ca măsură de siguranţă, fie ca măsură de
supraveghere.
2 Spre deosebire de Codul penal din 1968, în Codul actual pedepsele accesorii sunt date
în considerarea pedepsei complementare, şi nu a celei principale.
3 Legea prevede o nouă pedeapsă complementară pentru persoana fizică, publicarea
hotărârii de condamnare. Anterior publicarea hotărârii de condamnare era prevăzută ca
pedeapsă complementară în cazul persoanei juridice.
4 Codul anterior reglementa pedepsele complementare în mod diferit atât în ceea ce
priveşte conţinutul (publicarea hotărârii de condamnare nu era prevăzută drept pedeapsă
complementară), durata (anterior durata era de la 1 la 10 ani), cât şi conţinutul interzicerii
unor drepturi mai numeroase acum faţă de Codul penal din 1968.
5 Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare
se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Pedeapsa complementară constând în publicarea hotărârii de condamnare nu se
aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
Comentariu
1. Condiţii. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi 1
aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este amenda sau închisoarea şi instanţa constată
că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
2. Lipsa efectelor circumstanţelor agravante sau atenuante asupra limitelor 2
pedepsei complementare. Circumstanţele atenuante sau agravante nu produc efecte
asupra limitelor pedepselor complementare. Conform art. 76 C.pen., în cazul în care există
circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
Lavinia Valeria Lefterache 185
Art. 66 Pedepsele
Comentariu
1 Pedeapsa complementară însoţeşte atât pedeapsa închisorii, cât şi pedeapsa amenzii.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se dispune indiferent de
cuantumul pedepsei principale. Stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie
să decurgă din natura faptei comise, iar orice limitare a exerciţiului unor drepturi trebuie
să fie proporţională cu scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
2 Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu însoţeşte pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, având în vedere că nu există o reglementare expresă în sensul stabilirii acesteia
în situaţia menţionată.
3 Circumstanţele atenuante sau stările de atenuare nu produc efecte asupra caracterului
obligatoriu al pedepsei complementare, atunci când legea prevede această pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită.
4 Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul
în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Limitarea pedepsei
complementare în acest caz decurge din faptul că nu ar exista o concordanţă între pedeapsa
principală care implică prezenţa condamnatului pe teritoriul României sub supraveghere
şi pedeapsa complementară.
Comentariu
1 1. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede, în art. 29-31, executarea
pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice.
2 În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, judecătorul
delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile
a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat
autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul,
188 Lavinia Valeria Lefterache
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare Art. 68
celei de la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii 3
de stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă
este cazul, instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comuni-
carea se face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei
de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domici- 4
liul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru
Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locu-
ieşte în străinătate, comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor
Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, comunicarea se face
Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local
şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie
îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa
condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului
local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul,
celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria 5
ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea
se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie,
meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organi-
zarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective ori autorităţii care a
învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie
îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face 6
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află
localităţile vizate de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face
inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi,
Lavinia Valeria Lefterache 189
Art. 68 Pedepsele
dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a
dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei circumscripţii,
Inspectoratului General al Poliţiei Române;
7 n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu
are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului
judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul,
celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care victima sau persoanele
stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie, inspectoratelor judeţene de
poliţie de la domiciliul acestora;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala
sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa
de judecată, comunicarea se face victimei, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa
condamnatul şi inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află locurile
vizate de interdicţie.
Comunicarea se face la data când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
devine executabilă, potrivit Codului penal, şi trebuie să menţioneze data de la care începe
şi data la care ar trebui să înceteze executarea pedepsei complementare.
8 2. Executarea pedepsei complementare în cazul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei sau al liberării condiţionate. În cazul dispunerii suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei sau al liberării condiţionate se aplică în mod corespun-
zător dispoziţiile referitoare la executare (a se vedea pct. 1) cu privire la interdicţiile dispuse
de instanţa de judecată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi şi dispoziţiile cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
dispuse de instanţă în cadrul suspendării executării sub supraveghere, respectiv dispoziţiile
cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă în
cadrul liberării condiţionate.
9 3. Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi. Judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la
cererea motivată a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevă-
zute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, în următoarele cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria,
botezul sau înhumarea unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen.;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui
examen; d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
10 Cererea persoanei condamnate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea
acesteia, a reprezentantului instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. l)-o) din Legea
nr. 253/2013, respectiv a consilierului de probaţiune, atunci când s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere. Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin
încheiere definitivă. O copie a încheierii definitive se comunică instituţiilor şi serviciului
de probaţiune competent, atunci când este cazul.
11 Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei
care vizează urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale, când, în mod
190 Lavinia Valeria Lefterache
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare Art.Art.
69-70
69
excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea
tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în durata pedepsei
complementare.
Comentariu
Pedeapsa complementară se aplică dacă sunt întrunite condiţii referitoare la natura şi 1
cuantumul sancţiunii aplicate, respectiv cu privire la persoana căreia îi este destinată.
Pedeapsa complementară îi vizează pe condamnaţii militari în activitate, în rezervă sau 2
în retragere.
În raport de cuantumul şi natura pedepsei principale, pedeapsa complementară are un 3
caracter obligatoriu, respectiv facultativ:
a) pedeapsa complementară este obligatorie în cazul în care pedeapsa principală este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă;
b) pedeapsa complementară este facultativă în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie,
dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor 4
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
reglementează în art. 32 punerea în executare a pedepsei complementare a degradării
militare. Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecă-
torul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii
militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar
judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Comentariu
1 Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
reglementează în art. 33 punerea în executare a pedepsei complementare a publicării
hotărârii de condamnare. În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii
de condamnare, judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită
de instanţă, cotidianului local sau naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea
tarifului pentru publicare. În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea
conducerii cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei
condamnate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 zile.
Cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în
termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea
despre publicare, comunicându-i o copie a textului publicat.
2 Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate,
judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea publicării,
va proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea acesteia. În situaţia în
care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează informaţia sau când nu ia măsurile
necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul delegat cu executarea poate acorda
un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate depăşi 15 zile, sau
desemnează un alt cotidian din aceeaşi categorie pentru publicare. Dacă se constată că
neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei condamnate, judecătorul delegat cu
executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15 zile.
3 Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut
de lege, judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire penală competent,
cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) C.pen.
Capitolul IV
Calculul duratei pedepselor
Capitolul V
Individualizarea pedepselor
Comentariu comun
1 Adaptarea limitelor sancţiunii prevăzute de lege periculozităţii faptei şi valorii sociale
ocrotite (individualizare legală) reflectă importanţa valorii sociale ocrotite.
Adaptarea cuantumului pedepsei aplicate pentru fapta concretă periculozităţii infrac-
torului, urmărilor faptei, scopului urmărit, schimbării comportamentului celui condamnat
sub influenţa sancţiunii (individualizarea judiciară) implică utilizarea unui complex de
cauze de agravare şi de atenuare a pedepsei, în vederea realizării scopului pedepsei,
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
2 Adaptarea modului de executare a sancţiunii în raport de conduita celui condamnat la
locurile de executare a pedepselor (individualizarea administrativă a executării pedepsei)
poate privi nu numai regimul de executare, dar şi durata executării efective a pedepsei prin
substituirea, de exemplu, a pedepsei închisorii cu liberarea condiţionată sau cu alte forme
de executare ori prin graţiere pură şi simplă sau condiţionată.
Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare.
3 Noul Cod penal propune o nouă reglementare în materia mijloacelor alternative la
executarea pedepsei. Sunt prevăzute două instituţii noi: renunţarea la pedeapsă şi amânarea
aplicării pedepsei, la care se adaugă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Conform Codului actual instanţa are de ales mai întâi dacă aplică pedeapsa sau
renunţă la aplicarea acesteia ori amână aplicarea şi apoi dacă pedeapsa va fi executată sau
executarea acesteia va fi suspendată pe un termen de supraveghere.
4 Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei
este condiţionată în acelaşi timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului
penal şi de atitudinea faţă de actul de justiţie. Astfel, infractorul care s-a sustras de la
urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării
şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, nu poate beneficia de
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului penal
şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.
5 Renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea execu-
tării pedepsei sub supraveghere nu se aplică în mod automat atunci când sunt îndeplinite
condiţiile referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege, respectiv lipsa anteceden-
telor penale. Aprecierea instanţei că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia nu conduce însă la concluzia
lipsei de previzibilitate a legii şi nici a unui pericol de discriminare. Revocarea amânării
aplicării pedepsei, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, revocarea
liberării condiţionate sunt obligatorii atunci când pe durata termenului de supraveghere,
cu rea-credinţă nu sunt respectate măsurile de supraveghere sau nu sunt executate
obligaţiile impuse. Normele penale au în aceste cazuri un caracter imperativ. În cazul
Comentariu
1. Individualizare. Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să corespundă gradului 1
de pericol social generic al infracţiunii, iar pedeapsa concretă trebuie să corespundă
pericolului social concret al infracţiunii şi periculozităţii infractorului.
Individualizarea pedepsei reprezintă procedeul de adaptare a naturii şi cuantumului 2
sancţiunii la infracţiunea săvârşită şi persoana infractorului, la aptitudinea acestuia de
a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi
convingătoare.
Codul penal renunţă la menţionarea explicită, drept criterii de individualizare, a 3
dispoziţiilor părţii generale şi ale părţii speciale a Codului, respectiv la cauzele care
atenuează şi agravează răspunderea penală, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor
între care se va face individualizarea judiciară şi cunosc reglementări specifice. Ceea ce
interesează, în acest context, sunt doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la
stabilirea pedepsei între limitele speciale aşa cum au fost ele determinate prin aplicarea
tuturor prevederilor legale incidente.
4 2. Jurisprudenţă
5 2.1. Scopul pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul
preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă individualizare (…).
O pedeapsă deosebit de aspră, în raport cu datele personale ale inculpatului, este adesea
neconvingătoare şi neeficientă, nefiind în măsură a-şi atinge scopul. Se constată că
instanţele au luat în considerare, cu precădere, gravitatea faptei, neacordând semnificaţia
cuvenită datelor referitoare la persoana inculpatului, care are o pregătire şcolară minimă,
se află la prima confruntare cu legea penală, manifestând o atitudine constantă de regret
faţă de fapta deosebit de gravă pe care a comis-o şi pe care şi-o explică numai prin faptul
că, atunci când consumă alcool, devine agresiv [„aşa cum s-a întâmplat şi atunci (...) în
timpul certei cu ea, am devenit foarte nervos”]. Potrivit buletinului de analiză toxicologică,
la data săvârşirii faptei, inculpatul avea 1,95 g ‰ alcool în sânge, ceea ce a contribuit
la pierderea controlului asupra faptelor sale, chiar în raport cu mama sa (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 123/2003, www.scj.ro).
6 2.2. Lipsa temeiurilor de reducere a pedepsei. Nu sunt temeiuri care să justifice
reducerea pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul
de pericol social mărit al faptelor comise, împrejurările şi modul cum au fost săvârşite,
constând în aceea că inculpatul, în urma rezoluţiei luate, s-a deplasat la domiciliul victimei
unde a aşteptat-o şi când a realizat că poate pătrunde în locuinţa acesteia, pentru a-şi
atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în zone vitale şi de intensitate
mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar pentru a ascunde
urmele infracţiunii a incendiat imobilul, punând în pericol şi pe ceilalţi membri ai familiei
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 786/2006, www.scj.ro).
7 2.3. Criterii de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă. Torturarea victimei,
timp de peste trei ore, prin lovirea ei cu pumnii, cu picioarele, cu bâta, cu o cărămidă şi,
în final, cu toporul, cauzându-i moartea în chinuri şi incendiind apoi cadavrul, constituie
fapte de o cruzime ieşită din comun, pentru care aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
este justificată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1860/2002, www.scj.ro).
8 2.4. Conduita în timpul săvârşirii faptei. Violarea de domiciliu prin pătrunderea pe
timp de noapte în locuinţa unei femei în vârstă, violarea ei în condiţiile unor acte grave
de violenţă şi apoi uciderea victimei prin sugrumare, de către un infractor recidivist cu
repetate condamnări anterioare şi comportare nesinceră în cursul procesului nu justifică
stabilirea pedepselor în apropierea minimului prevăzut de lege (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 3762/2004, www.scj.ro).
9 2.5. Atitudinea sinceră în cursul procesului penal şi circumstanţele comiterii
faptei. Circumstanţele personale invocate de inculpat, constând în atitudinea sinceră a
acestuia pe tot parcursul procesului penal, starea psihică în care se afla după liberarea
condiţionată când, încercând să se reintegreze în societate, a fost respins atât la locul de
muncă, cât şi în planul convieţuirii cu membrii comunităţii în care locuia, nu sunt de natură
a atenua gradul de pericol social ridicat al faptei şi periculozitatea sporită a inculpatului.
Astfel, modalitatea de comitere a faptei, prin ştrangulare şi lovituri repetate, încercarea de
inducere în eroare a anchetatorilor prin crearea aparenţelor unui viol, sustragerea în mod
repetat şi valorificarea bunurilor, după decesul victimei, alături de antecedentele penale ale
inculpatului, condamnat anterior la 18 ani închisoare tot pentru săvârşirea unei infracţiuni
de omor, pedeapsă din care se liberase condiţionat doar de 5 luni, constituie criterii
196 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 75
care pledează pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, o pedeapsă cu închisoarea,
chiar în cuantumul maxim prevăzut de lege, nefiind în măsură să îşi realizeze rolul
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 463/2006, www.scj.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. A fost înlăturată circumstanţa privitoare 1
la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, o asemenea împrejurare
fiind avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei.
Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei speciale 2
maxime şi a celei minime ale pedepsei prevăzute de lege. În acelaşi timp, prin reducerea
limitelor speciale ale pedepsei cu o fracţie (1/3) se realizează o determinare proporţională
a efectului atenuant ţinând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o
anumită infracţiune.
3 Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea
juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu de reţinut
conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute
circumstanţele atenuante dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 10/HP/2014).
4 2. Circumstanţele atenuante. Sunt legate de faptă şi de conduita persoanei trimise
în judecată prin raportare strictă la faptă. Împrejurări anterioare (nivelul de educaţie,
vârsta, conduita anterioară, starea de sănătate, situaţia familială şi socială) sunt criterii de
individualizare şi nu au caracterul unor circumstanţe atenuante.
Circumstanţele sunt situaţii, însuşiri, calităţi, implicând totdeauna o relaţie de la faptă la
realitatea în care aceasta a fost comisă sau de la făptuitor la datele sale personale, relevând
grade de pericol social sau de periculozitate mai reduse ori mai mari ale acestora.
Circumstanţele însoţesc ori succed săvârşirea faptei.
5 3. Deosebirea între cauzele de atenuare/agravare (tentativa, procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, recidiva, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară) şi
circumstanţe. Aceasta vizează efectele pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce cauzele
de agravare sau de atenuare produc efecte fiecare în parte, acţionând succesiv asupra pedepsei
şi producând două ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc
o pluralitate de agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
6 4. Provocarea. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă este o
circumstanţă personală.
7 4.1. Jurisprudenţă
a) Lipsa actului provocator în cazul refuzului de a recunoaşte o datorie. În cazul
săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor, acţiunea persoanei vătămate de a nu recunoaşte
o datorie, cu consecinţa refuzului de a plăti inculpatului o sumă de bani, nu constituie act
de provocare, de natură să-i producă inculpatului o puternică tulburare sau emoţie. În
cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa circumstanţei atenuate
a provocării, având în vedere faptul că atitudinea părţii vătămate, de nerecunoaştere a
unei datorii băneşti, cu consecinţa refuzului de a plăti inculpatului vreo sumă de bani, nu
constituie un act de provocare de natură să determine inculpatului o puternică tulburare
sau emoţie, care săi inducă acestuia imposibilitatea de control asupra acţiunilor sale, cu
atât mai mult cu cât inculpatul avea posibilităţi legale de a determina partea vătămată să-i
plătească suma solicitată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6167/2005, www.scj.ro).
8 b) Puternică tulburare sau emoţie. Gravitate. Pentru a se reţine circumstanţa atenu-
antă a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă
sau ameninţătoare; se cere ca victima aibă o agresivitate sau o altă comportare care să fie
considerată ca gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau
emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni.
Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar
pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor
în cauză să aibă o apropiată semnificaţie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4038/2005,
www.scj.ro).
198 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 75
c) Obligarea la plata despăgubirilor morale. Săvârşirea tentativei la infracţiunea de 9
omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la plata unor daune morale;
culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor
pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru
pagube materiale (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2562/2002, www.scj.ro).
d) Conduita inculpatului anterioară actului provocator. Activitatea inculpatului care 10
a insultat partea vătămată şi apoi l-a agresat pe soţul acesteia, care a ripostat şi apoi l-a
muşcat pe acesta din urmă de degetul inelar al mâinii stângi, retezându-i falanga şi rămânând
astfel cu infirmitate permanentă, nu atrage nici incidenţa depăşirii limitelor legitimei apărări
sau a provocării. Astfel, probatoriul evidenţiază că incidentul dintre părţi a fost provocat
chiar de inculpat, el fiind cel care a insultat şi lovit partea vătămată. Prin urmare, faţă de
această stare de fapt nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul reţinerii în favoarea sa
a circumstanţei legale a provocării. Provocarea impune existenţa unei legături de cauzalitate
între acţiunea persoanei vătămate, realizate exclusiv prin modalităţile limitativ determinate
de lege – violenţă, atingere gravă a demnităţii persoanei, alte acţiuni ilicite grave – şi reacţia
inculpatului, reacţie care în speţă nu există, inculpatul nereacţionând ca urmare a unei acţiuni
provocatoare a părţii vătămate, ci dimpotrivă, el provocând incidentul. Pentru aceleaşi
considerente, nu poate fi acceptată nici teza legitimei apărări, invocată de inculpat, el nu
a ripostat la un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa (C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 48/2002, Lege 4 – Bază de date).
5. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Este o circumstanţă personală care presupune 11
că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei necesare pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Depăşirea limitelor nu se datorează tulburării sau temerii în care se află cel ce se apără.
Depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate presupune existenţa 12
acestor stări aşa cum ele sunt caracterizate de lege. Fapta săvârşită în aceste împrejurări
fie reprezintă o depăşire nejustificată, dar scuzabilă, a limitelor legitimei apărări, fie
are drept consecinţă cauzarea unor urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. Pe de altă parte, provocarea sau scuza provocării
presupune săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană aflată într-o stare de puternică
tulburare sau emoţie, determinată de conduita persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Condiţiile
de existenţă a provocării sunt uşor de recunoscut în fapta concretă, astfel încât nu se
poate susţine că acestea sunt lăsate la aprecierea instanţelor judecătoreşti. Chiar dacă
provocarea este săvârşită prin violenţă, aceasta nu poate fi confundată cu atacul material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana celui atacat şi care creează o
stare de legitimă apărare – cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Prin urmare,
Curtea constată că prevederea de către legiuitor a unor stări, situaţii, împrejurări care
constituie circumstanţe atenuante reprezintă tocmai o garanţie a dreptului la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, astfel încât susţinerile autorului, conform cărora modul
actual de reglementare a circumstanţelor atenuante ar fi contrar prevederilor art. 22 din
Constituţie şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate (D.C.C. nr. 220/2002, M.Of. nr. 720 din
3 octombrie 2002).
Lavinia Valeria Lefterache 199
Art. 75 Pedepsele
dacă ele sugerează momente de încordare şi enervare, condiţiile scuzei provocării sunt
foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei
tulburări în momentele critice, cerându-se ca aceste tulburări să fie puternice şi determinate
de acţiuni concret şi clar definite prin lege, întreprinse de victimă (C.A. Braşov, Secţia
penală, decizia nr. 93/1997, Lege 4 – Bază de date).
22 7.8. Influenţa asupra acordării despăgubirilor. În speţă, circumstanţa atenuantă
a provocării s-a reţinut greşit şi, drept consecinţă, incorect s-au aplicat regulile culpei
comune, diminuându-se corespunzător despăgubirile comune solicitate de partea vătămată.
Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic că iniţial inculpatul a lovit copilul
părţii vătămate care, drept reacţie la aceste violenţe, l-a lovit pe inculpat, iar acesta, în
replică, a exercitat acte de violenţă deosebită, cauzându-i părţii civile leziuni corporale ce
au necesitat pentru vindecare 25 de zile îngrijiri medicale. Este evident că în seria actelor
de violenţă iniţiativa a aparţinut inculpatului. Partea vătămată tulburată pentru că i-au fost
aplicate violenţe fiului său a reacţionat lovindu-l pe inculpat care, la rându-i, a replicat
prin violenţe pentru care a fost trimis în judecată. În aceste condiţii nu poate fi vorba de o
provocare care să-i confirme inculpatului beneficiul circumstanţei atenuante legale pentru
că, în realitate, actele de violenţă exercitate de partea vătămată au fost iniţiate de inculpat,
astfel că, reţinând scuza provocării, instanţele au acceptat implicit ideea provocării la
provocare, ceea ce este inadmisibil (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 5/1997, Lege
4 – Bază de date).
23 7.9. Emoţie puternică. Pentru existenţa legitimei apărări, este necesar să fie îndeplinită
şi condiţia ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, lipsa
gravităţii pericolului nu poate legitima o intervenţie de duritate extremă, care să pună vădit
în primejdie viaţa agresorului. Într-un atare caz se va aprecia, însă, dacă nu sunt aplicabile
prevederile referitoare la provocare. Din examinarea criticii formulate, se constată că,
într-adevăr, din actele dosarului rezultă că, fiind în stare de ebrietate, concubinul inculpatei
i-a aplicat mai multe lovituri tatălui acesteia, iar inculpata, aflată şi ea în stare de ebrietate,
a intervenit în conflict şi l-a lovit pe agresor cu securea în cap, cauzându-i trei plăgi
cranio-cerebrale care i-au pus viaţa în primejdie. Condiţiile cerute pentru existenţa legitimei
apărări nu sunt întrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatăl inculpatei nu prezenta
un pericol atât de grav pentru viaţa acestuia încât să justifice intervenţia inculpatei cu o
duritate extremă, concretizată în loviturile aplicate cu securea asupra capului victimei. Este
neîndoielnic, însă, că inculpata a acţionat sub stăpânirea unei puternice emoţii, determinat
de violenţele exercitate de concubin asupra tatălui ei, pentru a se reţine, în favoarea
sa, circumstanţa atenuantă a provocării şi a i se reduce pedeapsa în mod corespunzător
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1042/1998, B.J. – C.D. 1999, p. 431).
24 7.10. Evaluarea actului provocator. În condiţiile săvârşirii tentativei la infracţiunea de
omor, fapta victimei de a încerca să intre în locuinţa inculpatului, în vârstă de 63 de ani, cu
sănătatea precară, proferând injurii şi ameninţări cu moartea la adresa acestuia constituie
provocare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5255/2001, Lege 4 – Bază de date).
25 8.1. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Acope-
rirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de
această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei, în cazul infracţiunilor
exceptate în mod expres nu se va putea valorifica nici ca o circumstanţă ce ţine de eforturile
202 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 76
depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi nici ca o împrejurare
legată de fapta comisă. Nu s-ar putea eluda voinţa legiuitorului de a exclude caracterul ate-
nuant al acestei împrejurări prin includerea sa într-o altă circumstanţă. În cazul situaţiilor
exceptate, nu va putea fi reţinută o circumstanţă atenuantă, dar împrejurarea acoperirii
prejudiciului este un criteriu de individualizare care să conducă, de exemplu, la stabilirea
sancţiunii către minimul special, sau, în cazul sancţiunilor alternative, la alegerea sancţiunii
mai uşoare ca natură, ori drept criteriu în cadrul individualizării executării sancţiunii ori
pentru pronunţarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei. Excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât s-ar pune problema dacă
excluderea operează, de exemplu, doar în cazul furtului calificat, nu şi în cazul furtului
sau doar în cazul tâlhăriei nu şi în cazul tâlhăriei calificate.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevede (art. 10) 26
că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul
acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită
se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit
o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei
pentru care a beneficiat de prevederile de reducere a pedepsei. Legea reglementează însă
o cauză de atenuare a pedepsei şi nu o circumstanţă atenuantă, astfel încât efectele sale se
pot cumula cu alte circumstanţe prevăzute de cod.
Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infrac- 27
ţiunii constau, de exemplu, în sprijinul acordat victimei. Nu este asimilată acestei circum-
stanţe acoperirea prejudiciului în situaţia infracţiunilor exceptate de lege expres.
Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau pericu-
lozitatea infractorului pot fi valorificate, de exemplu, în raport de scopul şi mobilul faptei.
Nu este asimilată acestei circumstanţe acoperirea prejudiciului în situaţia infracţiunilor
exceptate de lege expres.
Revizuirea în care se invocă omisiunea reţinerii circumstanţelor atenuante este inadmi-
sibilă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1259/2006, Lege 4 – Bază de date).
8.2. Lipsa antecedentelor penale. Lipsa antecedentelor penale nu poate fi reţinută ca 28
circumstanţă atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat în cadrul
alegerii sancţiunii, dar care nu poate justifica reducerea limitelor pedepsei principale.
8.3. Situaţia părinţilor inculpatului. Faptul că inculpatul are părinţii bolnavi nu poate 29
constitui circumstanţă atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat
în cadrul alegerii sancţiunii, dar care nu poate justifica reducerea limitelor pedepsei
principale.
Comentariu
1 Nu se produc efecte asupra pedepselor complementare sau accesorii (a se vedea şi
comentariul art. 79).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul reevaluează împrejurările care
au aptitudinea de a evidenţia un grad de pericol ridicat, astfel încât să justifice reţinerea
acestora ca circumstanţe legale, înlăturându-se circumstanţele judiciare pentru a se
respecta cerinţa de previzibilitate a legii.
2 S-a extins şi sfera de aplicare a circumstanţei privind comiterea infracţiunii de către o
persoană în stare de intoxicaţie preordinată, la cauzele care determină această stare fiind
adăugate, pe lângă alcool, şi alte substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o
încălcare a unei interdicţii legale sau medicale. Introducerea acestei circumstanţe este
determinată de constatările practicii judiciare din ultimii ani, conform cărora numeroase
infracţiuni contra persoanei şi contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul
consumului de alcool, de droguri sau de alte substanţe interzise ori cu regim special.
3 S-a renunţat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracţiunii din motive
josnice, deoarece, prin forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor comiterea
infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admiraţie sau pot reprezenta repere
morale. În măsura în care, într-un caz concret, mobilul comiterii infracţiunii evidenţiază
în mod flagrant nivelul scăzut de conştiinţă al infractorului, această împrejurare poate
fi avută în vedere în procesul de individualizare a pedepsei. În plus, conţinutul acestei
circumstanţe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină şi jurisprudenţă.
4 A fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o
periculozitate ridicată a infracţiunii, dar şi a infractorului.
204 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 77
În privinţa efectelor circumstanţelor agravante, acestea se determină prin aplicarea 5
unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a
unui spor de până la 2 ani.
Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea 6
juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor agravante, acestea fiind obligatoriu de reţinut
conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute
circumstanţele dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege (mutatis
mutandis, I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
Decizia nr. 10/HP/2014).
2. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Circumstanţa are în 7
vedere participaţia penală. Prin termenul „împreună”, Codul presupune atât coautoratul,
cât şi instigarea, complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea
decurge din modul în care Codul defineşte participanţii ca fiind persoanele care contribuie
la săvârşirea unei fapte în calitate de autori, instigatori sau complici. În consecinţă, partici-
paţia descrisă de circumstanţa agravantă nu poate fi limitată la coautorat.
Nu are relevanţă prezenţa concomitentă la locul faptei. Circumstanţa există atunci 8
când se probează voinţa comună de acţiona, chiar dacă nu există prezenţă concomitentă
la locul faptei.
Circumstanţa se reţine pentru persoana care răspunde penal, chiar şi atunci când dintre 9
cei trei făptuitori a fost singurul care îndeplineşte cerinţele pentru a fi subiect al infracţiunii
sau a acţionat cu vinovăţia prevăzută de lege. Nu are relevanţă dacă între participanţi a
intervenit un acord tacit sau expres. Poate opera concomitent cu agravanta prevăzută la
art. 77 lit. d) C.pen.
Există agravanta în cazul infracţiunii de tâlhărie, atunci când doi inculpaţi au exercitat 10
violenţele, iar al treilea a fugit cu banii.
3. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente 11
degradante. Circumstanţa presupune existenţa unor mijloace şi procedee sălbatice
nemiloase. Există agravanta dacă decurge din însuşi modul feroce în care este comisă
fapta, fiind consecinţa directă a acţiunilor (prin care victimei i s-au provocat suferinţe
grele şi prelungite) şi nu a unor împrejurări care excedează latura obiectivă a faptei.
4. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă 12
împreună cu un minor. Circumstanţa presupune participaţia penală. Prin termenul
„împreună”, Codul presupune atât coautoratul, cât şi instigarea, complicitatea concomitentă
sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea decurge din modul în care Codul defineşte
participanţii ca fiind persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte în calitate de autori,
instigatori sau complici. În consecinţă, participaţia descrisă de circumstanţa agravantă nu
poate fi limitată la coautorat. Este o circumstanţă aplicabilă faptei infractorului major.
Nu are relevanţă dacă minorul răspunde penal. Trebuie să se dovedească împrejurarea că
infractorul major a cunoscut starea de minoritate a celuilalt participant, eroarea înlăturând
aplicarea circumstanţei.
Conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul minor, ambii 13
fără a avea permis de conducere, nu realizează cerinţa ca infracţiunea să fie comisă
împreună, fiecare săvârşind o infracţiune distinctă ca autor, prin natura ei fapta nefiind
susceptibilă de coautorat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666/2004, www.scj.ro).
Lavinia Valeria Lefterache 205
78
Art. 78-79 Pedepsele
Comentariu
1 În cazul unei pedepse de la 1 la 3 ani, reţinerea circumstanţelor agravante va presupune
agravarea maximului cu un an, deci limite de la 1 la 4 ani. Pedeapsa maximă nu va putea fi de
5 ani deoarece s-ar depăşi o treime din maximul de 3 ani (a se vedea şi comentariul art. 79).
Comentariu
1 1. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de atenuare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor
atenuante şi a procedurii recunoaşterii vinovăţiei, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani
vor fi reduse cu jumătate ca urmare a tentativei (3 luni – un an şi şase luni), iar apoi cu
o treime ca urmare a circumstanţelor atenuante (2 luni – 1 an), cu o treime ca urmare a
incidenţei art. 396 alin. (10) C.proc.pen. (o lună şi 10 zile – 8 luni).
2 2. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de agravare. În cazul infracţiunii de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor agravante, a
formei continuate şi a recidivei postexecutorii, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani vor
fi agravate adăugându-se maximului un spor de până la 2 ani care nu poate depăşi o treime
din maximum (6 luni – 4 ani), iar apoi maximul agravat cu cel mult trei ani ca urmare a
formei continuate (6 luni – 7 ani), iar apoi limitele se majorează cu jumătate ca urmare a
reţinerii recidivei post executorii (9 luni – 10 ani şi 6 luni).
3 3. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de atenuare şi de agravare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea
circumstanţelor atenuante, a circumstanţelor agravante şi a formei continuate, limitele
pedepsei de la 6 luni la trei ani vor fi reduse cu jumătate ca urmare a tentativei (3 luni – un
an şi şase luni), iar apoi cu o treime ca urmare a circumstanţelor atenuante (2 luni – 1 an),
vor fi agravate adăugându-se maximului un spor de până la 2 ani care nu poate depăşi o
206 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 79
treime din maximum (2 luni – 1 an şi 4 luni), iar apoi maximul agravat cu cel mult trei ani
ca urmare a formei continuate (2 luni – 4 ani şi 4 luni).
4. Stări şi circumstanţe de individualizare. Stările de individualizare se referă la 4
modul în care se prezintă anumite entităţi, fapte, persoane având semnificaţie în ceea ce
priveşte gradul de pericol al faptei sau periculozitate a făptuitorului, prin legătura lor directă
sau indirectă cu săvârşirea unei infracţiuni (de exemplu, pluralitatea de infracţiuni, forma
continuată a infracţiunii, tentativa, cauze de reducere a pedepsei). Deosebirea dintre stări
şi circumstanţe, în mecanismul individualizării este semnificativă din punctul de vedere al
efectelor pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce stările de agravare sau de atenuare
îşi produc fiecare în parte efecte, acţionând succesiv asupra pedepsei şi producând două
ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc o pluralitate de
agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
5. Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepsei prevăzute în legile speciale 5
şi în codul de procedură penală
5.1. Prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Potrivit 6
art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, republicată, nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile
prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală,
denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identi-
ficarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.
Alături de cauza de nepedepsire, legea prevede şi o cauză de reducere a pedepsei 7
(art. 15): persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea
la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri
beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. În consecinţă,
persoana care, după săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000 şi după începerea urmăririi penale pentru această infracţiune, denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit
infracţiuni legate de droguri nu beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în
art. 14 din Legea nr. 143/2000, ci de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 15 din
aceeaşi lege. Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute în art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000 nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute
de lege, dacă denunţul conţine date insuficiente pentru identificarea persoanelor care
au săvârşit infracţiuni legate de droguri (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 929/2004,
www.scj.ro).
5.2. Protecţia martorilor. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, 8
prevede în art. 19 că persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din
lege, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori
al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege.
5.3. Prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi instituirea unor măsuri 9
de prevenire şi combatere a finanţării terorismului. Legea nr. 656/2002 pentru preve-
nirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire
şi combatere a finanţării terorismului, republicată, prevede (art. 30) că persoana care a
Lavinia Valeria Lefterache 207
Art. 80 Pedepsele
comis infracţiunea prevăzută la art. 29 din lege, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea
infracţiunii, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
10 5.4. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale prevede (art. 10) că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până
la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu
se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un
interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile de reducere a
pedepsei.
11 5.5. Recunoaşterea învinuirii. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1)
şi (2) C.proc.pen. (procedura recunoaşterii învinuirii), când cererea inculpatului ca judecata
să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc
în condiţiile art. 377 alin. (5) C.proc.pen. (cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii
învinuirii) ori art. 395 alin. (2) C.proc.pen., iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca
cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare
sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei
închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
Comentariu
1 Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea
la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
2 Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
210 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 82
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de 3
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus 4
renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a
stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei
se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la
aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Comentariu
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia 1
de condamnare. Ca o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea
pedepsei nu poate fi supusă niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele
specifice soluţiei de condamnare şi nici nu poate fi constituit primul termen al recidivei.
Soluţia se pronunţă ca urmare a constatării existenţei infracţiunii. În consecinţă, dat 2
fiind interesul apărării societăţii şi nevoia protecţiei drepturilor persoanei vătămate în
cazul săvârşirii unei infracţiuni, soluţia privind acţiunea penală nu afectează măsurile de
siguranţă sau obligaţiile civile.
În cazul anulării renunţării aplicării pedepsei sunt incidente regulile de la concursul de 3
infracţiuni atunci când, de exemplu, infracţiunea care atrage anularea a fost comisă după
pronunţarea soluţiei de renunţare, dar înainte ca aceasta să devină definitivă (în cursul
soluţionării apelului sau după admiterea în principiu a unui recurs în casaţie) ori în cazul
în care infracţiunea care atrage anularea a fost săvârşită anterior rămânerii definitive, dar a
fost descoperită după rămânerea definitivă a soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei.
În cazul anulării renunţării la aplicarea pedepsei sunt incidente regulile de la recidivă 4
sau pluralitatea intermediară atunci când în intervalul de doi ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii se descoperă că mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus renunţarea, iar infracţiunea pentru care s-a dispus renunţarea
aplicării pedepsei a fost comisă după rămânerea definitivă a infracţiunii care atrage
anularea.
Comentariu
1 Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, în cazul amânării instanţa stabileşte
mai întâi o pedeapsă de cel mult doi ani şi apoi amână aplicarea acesteia pe termenul de
încercare cu o durată fixă de doi ani indiferent de durata pedepsei a cărei aplicare a fost
amânată.
2 Amânarea aplicării pedepsei reprezintă şi o soluţie în procesul penal conform art. 396
C.proc.pen., dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
3 Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o hotărâre de condamnare în sensul reţinerii
stării de recidivă.
4 Amânarea aplicării pedepsei presupune ca persoana infractorului, conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi posibilităţile sale de îndreptare, acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, să conducă instanţa la concluzia că aplicarea
imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei pentru
o perioadă determinată.
5 Conform art. 9 din Legea nr. 187/2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu
vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului
Comentariu
Termenul de supraveghere este fix, având o durată de doi ani, indiferent de pedeapsa prevă- 1
zută de lege sau de pedeapsa stabilită. Este de observat că durata termenului de supraveghere este
egală cu pedeapsa maximă ce poate face obiectul amânării conform art. 83 alin. (1) lit. a) C.pen.
Nu se poate deduce arestarea preventivă din durata termenului de încercare. 2
Comentariu
1 Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
prevede dispoziţii incidente în cazul amânării aplicării pedepsei:
2 1. Informarea instanţei de judecată. Pentru stabilirea de către instanţa de judecată
a obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) C.pen., serviciile de probaţiune transmit
Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în vederea centralizării acestora şi a publicării
listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de
probaţiune pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a curţilor de apel. Lista cuprinde
instituţiile din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul
214 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 85
comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia. Lista este inclusă în baza
de date. La solicitarea serviciilor de probaţiune, instituţiile din comunitate vor comunica
date în vederea includerii acestora în listă, potrivit specificului activităţilor pe care le
desfăşoară. Autorităţile publice locale sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor de
probaţiune datele solicitate, în termen de 7 zile. În caz de neexecutare, serviciile de proba-
ţiune vor sesiza judecătorul delegat cu executarea. Necomunicarea datelor la solicitarea
judecătorului delegat constituie abatere judiciară.
2. Informarea serviciului de probaţiune. În cazul în care împotriva unei persoane 3
aflate în executarea unor obligaţii sau măsuri a căror supraveghere este încredinţată servi-
ciului de probaţiune a fost începută urmărirea penală sau aceasta a fost arestată preventiv,
trimisă în judecată ori condamnată pentru o altă infracţiune, organul judiciar care a dispus
aceste măsuri va informa, în scris, serviciul de probaţiune care exercită supravegherea,
în termen de 3 zile. În cazul în care serviciul de probaţiune are cunoştinţă despre faptul
că împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început urmărirea penală sau a fost
trimisă în judecată într-un alt dosar penal, va informa organul judiciar competent despre
faptul că persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri educative sau a altei măsuri
neprivative de libertate.
3. Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor. În mod excepţional, consilierul 4
de probaţiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată a
acesteia, permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) şi f),
în următoarele cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau
funeraliile unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen.; b) participarea la
un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui examen; d) urmarea
unui tratament sau a unei intervenţii medicale. Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă
de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. d) când, în mod excepţional,
permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului
sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
Despre acordarea permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele sau
instituţiile prevăzute de lege, precum şi judecătorul delegat cu executarea.
4. Acordul instanţei privind părăsirea teritoriului ţării. În cazul în care, pe durata 5
termenului de supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării,
în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85
alin. (2) lit. i), solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest sens. Cererea persoanei
supravegheate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului
de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate
depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune competent,
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de Paşapoarte.
5. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de 6
instanţă. În cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei, judecătorul delegat cu executarea
transmite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de probaţiune, cu menţiunea că
toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C.pen. se execută integral,
potrivit legii. În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 85
alin. (2) C.pen., judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 253/2013.
Lavinia Valeria Lefterache 215
Art. 85 Pedepsele
Comentariu
A se vedea comentariul art. 85.
Comentariu
A se vedea comentariul art. 85.
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare
a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanţa poate menţine sau
revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
1 1. Cazuri. Revocarea intervine:
- atunci când, cu rea-credinţă, persoana supravegheată nu respectă măsurile de supra-
veghere sau nu execută obligaţiile impuse, caz în care instanţa revocă amânarea şi dispune
aplicarea şi executarea pedepsei;
- în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată
nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, caz în care instanţa revocă
amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
- dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, caz în care
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei; pedeapsa aplicată
ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform
dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni;
- dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, caz în care instanţa poate menţine
sau revoca amânarea aplicării pedepsei.
2 2. Sesizarea în vederea revocării amânării aplicării pedepsei. În cazul în care
constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de
instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele
care au determinat această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu
rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării amânării aplicării pedepsei.
3 Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul comiterii unei noi infrac-
ţiuni în termenul de supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul
delegat.
Comentariu
Amânarea aplicării pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia de con- 1
damnare. Ca o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
nu poate fi supusă niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele specifice soluţiei
de condamnare şi nici nu poate constitui primul termen al recidivei.
Soluţia se pronunţă ca urmare a constatării existenţei infracţiunii. În consecinţă, dat 2
fiind interesul apărării societăţii şi nevoia protecţiei drepturilor persoanei vătămate în
cazul săvârşirii unei infracţiuni, soluţia privind acţiunea penală nu afectează măsurile de
siguranţă sau obligaţiile civile.
Comentariu comun
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Suspendarea executării pedepsei sub 1
supraveghere nu mai are ca efect intervenirea reabilitării de drept la expirarea termenului
de supraveghere.
Condamnarea va fi susceptibilă de reabilitare conform dreptului comun, al cărei termen 2
va curge de la împlinirea termenului de supraveghere. Ca şi în cazul amânării aplicării
pedepsei, producerea efectelor suspendării este condiţionată de executarea integrală a
obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea de condamnare, afară de cazul când persoana
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească.
Comentariu
1. Caracterizare. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere implică o soluţie 1
de condamnare şi obligarea condamnatului, pe toată durata termenului de încercare, unor
măsuri de supraveghere speciale şi cerinţei de a respecta anumite obligaţii, stabilite de
instanţa de judecată în baza legii.
Spre deosebire de celelalte mijloace de individualizare (prevederea de pedepse alterna- 2
tive, aplicarea facultativă a pedepsei complementare, prevederea în lege a circumstanţelor
agravante şi atenuante) ce dau judecătorului posibilitatea să stabilească în mod just
cuantumul pedepsei, prin suspendare instanţa se pronunţă şi asupra modului de executare
a acesteia, înlocuind o măsură privativă de libertate cu una restrictivă de libertate.
2. Neconstituţionalitate în cazul unei condiţii prevăzute de Codul penal din 1968. 3
„Accesul inculpatului la unele măsuri de politică penală neprivative de libertate, la care este
îndreptăţit din punct de vedere al politicii penale şi al dreptului penal, nu îi poate fi interzis
pe criterii străine justiţiei penale, cum ar fi acoperirea integrală a prejudiciului. Inculpatul
care nu are posibilitatea obiectivă de acoperire a prejudiciului înaintea pronunţării hotărârii
de condamnare nu poate avea acces la condamnarea cu suspendarea executării pedepsei”
(D.C.C. nr. 436/1997, M.Of. nr. 53 din 6 februarie 1998).
Soluţia Curţii Constituţionale, citată anterior, este criticabilă având în vedere că în realitate 4
se restituie victimei ceea ce într-o formă sau alta i s-a luat de către infractor, astfel încât nu se
poate susţine că există o discriminare între persoanele acuzate pe considerentul averii.
3. Egalitate în faţa legii. Prin art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor 5
omului şi a libertăţilor fundamentale se stabilesc criteriile nediscriminatorii în exerci-
tarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute în respectiva convenţie (…). Limitarea
legală a aplicării suspendării executării pedepsei sub supraveghere nu încalcă niciunul
dintre criteriile egalităţii în drepturi. Drepturile fundamentale reprezintă o constantă a
personalităţii cetăţeanului, o şansă egală acordată fiecărui individ şi, din această cauză,
principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar
nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparaţie cu alta.
În această situaţie este evident că regimul pedepselor constituie o problemă de politică
penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit să o soluţioneze în funcţie de
împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalităţii. În asemenea condiţii,
încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă instituirea unor
astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul
constituant. Cu alte cuvinte, textele constituţionale invocate vizează egalitatea în drepturi
între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi
libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri,
indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim
juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Din susţinerea
excepţiei rezultă că autorul acesteia, fără a invoca şi alte texte constituţionale, a mai
argumentat că între fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată trebuie să existe un raport just (…).
Verificarea proporţionalităţii aparţine competenţei de control a Curţii Constituţionale,
atâta timp cât restrângerea are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi
cetăţeneşti. În cazul excepţiei invocate însă, restrângerea aplicării măsurii de suspendare
condiţionată a executării pedepsei este impusă, astfel cum s-a mai arătat, pentru realizarea
unei politici represive mai ferme, fapt care excedează însă sfera de reglementare a
art. 49 din Constituţie, referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor
libertăţi (mutatis mutandis, D.C.C. nr. 25/1999, M.Of. nr. 136 din 1 aprilie 1999; în acelaşi
sens: D.C.C. nr. 79/1999, M.Of. nr. 323 din 6 iulie 1999; D.C.C. nr. 111/1999, M.Of.
nr. 506 din 19 octombrie 1999; D.C.C. nr. 166/1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999;
D.C.C. nr. 167/1999, M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999; D.C.C. nr. 202/1999, M.Of.
nr. 68 din 16 februarie 2000; D.C.C. nr. 62/2000, M.Of. nr. 341 din 21 iulie 2000).
6 4. Constituţionalitatea prevederii de condiţii care restrâng accesul la suspendarea
executării pedepsei. Restrângerea câmpului de incidenţă a suspendării executării pedepsei
sub supraveghere reprezintă opţiuni de politică legislativă ce nu pot fi considerate ca
neconstituţionale, neaducând atingere vreunui principiu sau vreunei prevederi din
Constituţie. Este de competenţa exclusivă a legiuitorului să aleagă soluţia pe care o
consideră corespunzătoare pentru combaterea criminalităţii la un moment dat. De aceea
critica (…), în sensul că legiuitorul ar fi stabilit în mod arbitrar limitele pedepselor privative
de libertate şi infracţiunile pentru care se interzice aplicarea măsurilor de individualizare
menţionate, este neîntemeiată. Susţinerea în sensul că dispoziţiile încalcă prevederile
art. 123 alin. (2) din Constituţie, privitoare la independenţa judecătorilor, este, de asemenea,
neîntemeiată, deoarece judecătorii nu pot fi independenţi faţă de lege. Individualizarea
judiciară a pedepsei, pe care ei sunt chemaţi să o înfăptuiască, poate avea loc numai în cadrul
individualizării legale, care este opera legiuitorului. Or, tocmai în cadrul individualizării
legale au fost instituite mijloacele de individualizare, care sunt suspendarea executării
pedepsei, în cele două forme ale acesteia, şi executarea pedepsei la locul de muncă, şi pe
care judecătorii sunt obligaţi să le aplice în strictă conformitate cu legea (…). Atât limitele
speciale ale pedepselor, cât şi condiţiile de aplicare, a mijloacelor de individualizare în
discuţie sunt stabilite de lege şi nu pot fi aplicate decât în limitele legii (mutatis mutandis,
D.C.C. nr. 95/1999, M.Of. nr. 357 din 28 iulie 1999).
224 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 91
Textele constituţionale vizează recunoaşterea în favoarea cetăţenilor a unor drepturi
şi libertăţi fundamentale, iar nu identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor
măsuri, indiferent de natura lor, ceea ce justifică nu numai admisibilitatea aplicării unui
regim juridic diferit, dar chiar necesitatea lui. Cu privire la restrângerea exerciţiului unor
drepturi sau al unor libertăţi s-a constatat că suspendarea executării pedepsei nu reprezintă
un drept al persoanei, ci doar o măsură de individualizare a executării pedepsei, astfel că
dispoziţiile legale criticate nu contravin art. 49 din Constituţie. De asemenea, s-a mai arătat
că nu poate fi reţinut nici argumentul că între fapta săvârşită şi pedeapsa aplicată trebuie
să existe un raport just, deoarece proporţionalitatea, aşa cum este consfinţită de alin. (2) al
art. 49 din Constituţie, priveşte restrângerea care are ca obiect exerciţiul unor drepturi sau
al unor libertăţi cetăţeneşti, iar nu restrângerea aplicării măsurii de suspendare condiţionată
a executării pedepsei, impusă de necesitatea realizării unei politici represive mai ferme.
Aceste considerente îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă. Referitor la invocarea
dispoziţiilor constituţionale ale art. 22 alin. (2), potrivit cărora „Nimeni nu poate fi supus
torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman ori degradant”, ale art. 23
alin. (1) şi (9), care consfinţesc inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei
şi faptul că pedepsele sunt stabilite şi aplicate numai „în condiţiile şi în temeiul legii”,
precum şi ale art. 123 privind înfăptuirea justiţiei, se constată că aceste critici nu sunt
concludente în soluţionarea acestei excepţii, astfel că nu pot fi primite (mutatis mutandis,
D.C.C. nr. 119/1999, M.Of. nr. 554 din 12 noiembrie 1999).
5. Pedeapsă prevăzută de lege. Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa 7
prevăzută în textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune, fără luarea în considerare
a unor cauze de reducere a pedepsei, cum ar fi cea prevăzută în art. 16 din Legea
nr. 143/2000 privind traficul ilicit de droguri (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5944/2005,
www.scj.ro) sau fără luarea în considerare a cauzei de reducere a pedepsei stabilite în cazul
tentativei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4106/2003, www.scj.ro).
6. Motivarea sancţiunii. Aprecierea instanţei în ceea ce priveşte modalitatea de executare 8
a pedepsei trebuie motivată în concret, nefiind suficientă enunţarea textelor de lege.
7. Graţierea şi suspendarea executării pedepsei. În cazul graţierii parţiale a pedepsei, 9
pentru suspendarea executării se are în vedere pedeapsa aplicată, iar nu restul de pedeapsă
ce rămâne negraţiat. Ca urmare, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte limitele prevăzute
de lege nu se poate dispune suspendarea executării, chiar dacă restul rămas de executat
şi în urma graţierii parţiale nu depăşeşte aceste limite (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2452/2001, Lege 4 – Bază de date).
8. Condiţii negative. Nu se poate dispune suspendarea executării pedepsei sub supra- 10
veghere, dacă: pedeapsa aplicată este numai amenda; aplicarea pedepsei a fost iniţial amâ-
nată, dar ulterior amânarea a fost revocată; infractorul s-a sustras de la urmărire penală
ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării şi tragerii la
răspundere penală a autorului sau a participanţilor.
Când pedeapsa închisorii este însoţită de pedeapsa amenzii aplicate în condiţiile 11
art. 62 C.pen., amenda se execută chiar dacă executarea pedepsei închisorii a fost
suspendată sub supraveghere.
9. Cazuri speciale de suspendare a executării pedepsei. Suspendarea executării 12
pedepsei în cazul infracţiunii de abandon de familie (art. 378 C.pen.) este obligatorie
[în cazul art. 378 alin. (5) C.pen., norma este imperativă] dacă inculpatul îşi îndeplineşte
Lavinia Valeria Lefterache 225
Art. 92
92-93 Pedepsele
Comentariu
1 Termenul de supraveghere nu cuprinde durata pedepsei, fiind independent de aceasta,
dar nu poate fi mai mic decât pedeapsa dispusă.
2 Spre deosebire de termenul de supraveghere în cazul amânării aplicării pedepsei, în
cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere termenul este variabil. Nici în
acest caz însă nu se va scădea din durata termenului de supraveghere eventuala măsură de
arestare preventivă a persoanei condamnate.
3 Condamnatul trebuie să îndeplinească integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea
de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu
Măsurile de supraveghere au un caracter obligatoriu, iar obligaţiile un caracter facul- 1
tativ, trebuind individualizate în concret.
1. Constituţionalitate. Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii 2
(de exemplu, D.C.C. nr. 95/1999, M.Of. nr. 357 din 28 iulie 1999 şi D.C.C. nr. 167/1999,
M.Of. nr. 585 din 30 noiembrie 1999) şi a respins toate excepţiile de neconstituţionalitate,
subliniind că suspendarea executării pedepsei sub supraveghere este creată de legiuitor
şi pusă la dispoziţie instanţei ca mijloc de individualizare judiciară a executării pedepsei,
dând inculpatului numai o vocaţie, iar nu un drept de a beneficia de aceste măsuri (mutatis
mutandis, D.C.C. nr. 131/2000, M.Of. nr. 393 din 23 august 2000).
Legiuitorul a reglementat posibilitatea pentru instanţa de judecată de a dispune, motivat, 3
ca pedeapsa să se execute în alt mod decât cel care este propriu naturii acesteia, iar dacă
sunt îndeplinite anumite condiţii prevăzute de lege să dispună suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere. Prin lege s-au reglementat măsurile de supraveghere la care
trebuie să se supună condamnatul pe durata termenului de supraveghere, care nu implică un
tratament juridic diferenţiat faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică. Dispoziţiile
(...) nu aduc nicio atingere dreptului la liberă circulaţie, care vizează libertatea de mişcare
a cetăţeanului. Acest drept nu este absolut, ci trebuie să se desfăşoare cu respectarea
şi îndeplinirea unor condiţii stabilite de lege (mutatis mutandis, D.C.C. nr. 338/2005,
M.Of. nr. 734 din 12 august 2005).
2. Omisiunea prezentării condamnatului la consilierul de probaţiune. Omisiunea 4
prezentării condamnatului la datele fixate de către Serviciul de Integrare Socială nu poate
atrage revocarea suspendării pedepsei sub supraveghere, fără o cercetare prealabilă a
motivelor care au condus la lipsa condamnatului (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia
nr. 119/A/2004, portal.just.ro).
3. Nerespectarea obligaţiilor. Rea credinţă. În cazul în care nu s-a probat reaua- 5
credinţă a condamnatului în nerespectarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
stabilite prin hotărârea de condamnare, plecarea acestuia în străinătate fiind determinată
nu de intenţia de a se sustrage obligaţiilor ce îi reveneau, ci de dorinţa de a obţine un
câştig material licit şi necesar, revocarea suspendării nu se impune (mutatis mutandis,
C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 2041/2003, portal.just.ro).
4. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de 6
instanţă. Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a
altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal are dispoziţii speciale în ceea ce priveşte suspendarea.
5. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În cazul dispunerii suspendării 7
executării pedepsei, judecătorul delegat cu executarea transmite o copie de pe hotărârea
instanţei serviciului de probaţiune. În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei
faţă de care s-a dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe dintre obligaţiile
prevăzute de lege, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 253/2013, după caz.
Lavinia Valeria Lefterache 227
Art. 93 Pedepsele
8 Pentru stabilirea de către instanţa de judecată a obligaţiei prevăzute la art. 93 alin. (3)
C.pen., serviciile de probaţiune transmit Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în
vederea centralizării acestora şi a publicării listei privind posibilităţile concrete de executare
existente la nivelul fiecărui serviciu de probaţiune pe pagina de internet a Ministerului
Justiţiei şi a curţilor de apel. Lista cuprinde instituţiile din comunitate în cadrul cărora
poate fi prestată muncă neremunerată în folosul comunităţii şi tipurile de activităţi care
pot face obiectul acesteia. Lista este inclusă în baza de date, iar la solicitarea serviciilor de
probaţiune, instituţiile din comunitate vor comunica date în vederea includerii acestora în
lista, potrivit specificului activităţilor pe care le desfăşoară. Autorităţile publice locale sunt
obligate să pună la dispoziţia serviciilor de probaţiune datele solicitate, în termen de 7 zile.
În caz de neexecutare, serviciile de probaţiune vor sesiza judecătorul delegat cu executarea.
Necomunicarea datelor la solicitarea judecătorului delegat constituie abatere judiciară.
9 În cazul în care împotriva unei persoane aflate în executarea unor obligaţii sau măsuri
a căror supraveghere este încredinţată serviciului de probaţiune a fost începută urmărirea
penală sau aceasta a fost arestată preventiv, trimisă în judecată ori condamnată pentru o
altă infracţiune, organul judiciar care a dispus aceste măsuri va informa, în scris, serviciul
de probaţiune care exercită supravegherea, în termen de 3 zile. În cazul în care serviciul de
probaţiune are cunoştinţă despre faptul că împotriva unei persoane aflate în supraveghere
s-a început urmărirea penală sau a fost trimisă în judecată într-un alt dosar penal, va
informa organul judiciar competent despre faptul că persoana se află în executarea unei
pedepse, măsuri educative sau a altei măsuri neprivative de libertate.
10 6. Acordul instanţei privind părăsirea teritoriului ţării. În cazul în care, pe durata
termenului de supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul
ţării, în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la
art. 93 alin. (2) lit. d) C.pen., solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest sens.
Cererea persoanei supravegheate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea
acesteia şi a consilierului de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă.
Durata părăsirii ţării nu poate depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include
în termenul de supraveghere. O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată,
serviciului de probaţiune competent, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi
Direcţiei Generale de Paşapoarte.
11 7. Modificarea sau încetarea obligaţiilor. În situaţia în care, pe parcursul termenului
de supraveghere, consilierul de probaţiune constată că se impune modificarea conţinutului
unora dintre obligaţiile stabilite în sarcina persoanei supravegheate, impunerea unor noi
obligaţii sau încetarea executării unora dintre cele dispuse, sesizează instanţa de executare.
Sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei supravegheate sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit
de consilierul de probaţiune.
12 8. Îndeplinirea obligaţiilor civile. Persoana supravegheată va depune la consilierul de
probaţiune dovada îndeplinirii obligaţiilor civile stabilite prin hotărârea instanţei, cu cel
puţin 3 luni înainte de expirarea termenului de supraveghere. În cazul nedepunerii dovezii
de îndeplinire a obligaţiilor civile în termen, consilierul de probaţiune, din oficiu sau la
cererea judecătorului delegat, solicită persoanei supravegheate informaţii cu privire la
motivele care au condus la aceasta. În situaţia în care constată că persoana supravegheată
nu a îndeplinit obligaţiile civile, în tot sau în parte, consilierul de probaţiune sesizează
228 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 93
instanţa. Sesizarea instanţei de executare se poate face şi de către procuror sau de către
judecătorul delegat cu executarea, la cererea părţii civile, după consultarea raportului
întocmit de consilierul de probaţiune. Pentru stabilirea motivelor ce au dus la neexecutarea
obligaţiilor civile, instanţa va solicita date privind situaţia materială a condamnatului de
la autoritatea administraţiei publice locale de la domiciliul acestuia şi, dacă apreciază
necesar, angajatorului sau organelor fiscale din cadrul Agenţiei Naţionale de Administrare
Fiscală, precum şi altor autorităţi sau instituţii publice care deţin informaţii cu privire la
situaţia patrimonială a condamnatului.
Îndeplinirea obligaţiilor civile de către persoana supravegheată după sesizarea instanţei 13
nu atrage revocarea suspendării executării pedepsei, dacă s-a făcut înainte de împlinirea
termenului de supraveghere.
9. Obligaţia urmării unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. 14
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a
persoanei, cursul ce trebuie urmat şi instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc,
comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară
ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire
la instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. În cazul în care
persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen
de maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire
şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor.
10. Munca neremunerată în folosul comunităţii. Consilierul de probaţiune din ca- 15
drul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie locuieşte persoana care urmează a
presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, primind copia hotărârii judecătoreşti,
decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, în care din cele două instituţii din comunitate
menţionate în hotărârea judecătorească urmează a se executa obligaţia şi tipul de activitate,
comunicând acestei instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa.
În cazul în care executarea muncii nu mai este posibilă în niciuna dintre cele două instituţii
din comunitate menţionate în hotărâre, consilierul de probaţiune sesizează judecătorul
delegat cu executarea, care va desemna o altă instituţie din comunitate pentru executarea
muncii. După evaluarea iniţială, pentru emiterea deciziei, persoana supravegheată prezintă
un certificat medical eliberat, după caz, de medicul său de familie sau de un medic de
medicină generală, care confirmă faptul că persoana este aptă pentru prestarea unor
activităţi dintre cele propuse de consilierul de probaţiune şi nu prezintă risc pentru sănătatea
altor persoane. Pentru persoanele care nu pot suporta costurile evaluării medicale, acestea
sunt suportate de la bugetul de stat. Persoana care urmează a presta muncă neremunerată
în folosul comunităţii este obligată să prezinte medicului ce efectuează examinarea, în
vederea eliberării certificatului medical prevăzut la alin. (3), toate datele privind starea
sa de sănătate relevante pentru această examinare. Pe parcursul executării, persoana are
obligaţia de a informa consilierul de probaţiune cu privire la apariţia unor modificări
referitoare la starea sa de sănătate. În cazul în care persoana supravegheată a devenit
inaptă pentru prestarea unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de probaţiune ori
prezintă risc pentru sănătatea altor persoane, aceasta prezintă un certificat medical eliberat
Lavinia Valeria Lefterache 229
Art. 93 Pedepsele
potrivit dispoziţiilor legale care confirmă faptul că persoana nu mai este aptă. În cazul
constatării incapacităţii de a presta muncă neremunerată în folosul comunităţii, zilele de
muncă neremunerată în folosul comunităţii rămase neexecutate nu se mai execută, cu
excepţia situaţiei în care, pe durata termenului de supraveghere, starea de incapacitate
temporară de muncă încetează. Persoana supravegheată care, în timpul prestării muncii
neremunerate în folosul comunităţii, a devenit incapabilă de muncă în urma unui accident
sau a unei boli profesionale beneficiază de pensie de invaliditate, în condiţiile legii.
Îndrumarea şi verificarea modalităţii efective în care persoana supravegheată desfăşoară
muncă neremunerată în folosul comunităţii se realizează de către un reprezentant al
instituţiei din comunitate stabilite prin decizie. Supravegherea şi controlul respectării
obligaţiei de executare a muncii neremunerate în folosul comunităţii, atât cu privire la
persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se efectuează
de serviciul de probaţiune competent.
16 Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută într-un interval de cel mult
6 luni de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu
mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul
de probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care
munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului
de supraveghere. Două ore de activitate prestată efectiv echivalează cu o zi de muncă.
În cazul persoanelor supravegheate care desfăşoară o activitate remunerată sau urmează
cursuri de învăţământ ori de calificare profesională, durata muncii prestate în aceeaşi zi
calendaristică poate fi de maximum două ore. La solicitarea persoanei supravegheate,
durata muncii prestate poate fi prelungită de către consilierul de probaţiune cu până la
două ore de muncă. În zilele nelucrătoare sau în cazul persoanelor care nu desfăşoară o
activitate remunerată ori nu urmează cursuri de învăţământ sau de calificare profesională,
durata muncii prestate într-o zi calendaristică nu poate depăşi 8 ore.
17 Munca neremunerată în folosul comunităţii nu se execută în timpul nopţii sau în zilele de
duminică şi în zilele declarate, potrivit legii, sărbători legale, decât la solicitarea persoanei
şi în măsura în care acest lucru este posibil. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi
persoanelor care, datorită cultelor religioase legale din care fac parte, au altă zi de repaus
decât duminica.
18 Munca neremunerată în folosul comunităţii se execută cu respectarea prevederilor legale
privind cerinţele minime de securitate şi sănătate la locul de muncă. Munca neremunerată
în folosul comunităţii nu poate fi executată în locuri vătămătoare, periculoase ori care
prezintă un grad de risc pentru sănătatea sau integritatea persoanelor.
19 După executarea obligaţiei muncii neremunerate în folosul comunităţii, instituţia
din comunitate unde persoana supravegheată a executat munca neremunerată în folosul
comunităţii are obligaţia de a emite şi de a comunica serviciului de probaţiune şi persoanei
supravegheate un document care atestă că munca neremunerată în folosul comunităţii a
fost executată.
20 11. Obligaţia frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare socială.
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare
socială, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei,
programul sau programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia,
230 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 94
respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să aibă loc acestea, comunicând acestei
instituţii copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa. Supravegherea şi controlul
respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de reintegrare socială, atât cu
privire la persoana supravegheată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se
efectuează de serviciul de probaţiune competent.
12. Obligaţia de a se supune măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală. 21
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire
medicală, primind copia hotărârii judecătoreşti, comunică o copie de pe dispozitivul hotă-
rârii instituţiei în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau îngrijirea medicală,
menţionate în hotărâre. În cazul în care instituţia nu este menţionată în hotărâre, consilierul
de probaţiune decide instituţia în care urmează să aibă loc controlul, tratamentul sau
îngrijirea medicală şi comunică acesteia copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi
decizia sa. Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a se supune măsurilor de
control, tratament sau îngrijire medicală, atât cu privire la persoana supravegheată, cât şi
cu privire la instituţia din comunitate stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune
competent. Instituţia sesizează serviciul de probaţiune atunci când constată că persoana
supravegheată nu îşi respectă îndatoririle stabilite în cadrul controlului, tratamentului sau
îngrijirii medicale. Sesizarea serviciului de probaţiune poate fi făcută, după caz, şi de
persoana vătămată sau de altă persoană interesată. Costurile controlului, tratamentului sau
îngrijirii medicale sunt acoperite de la bugetul de stat.
Comentariu
Munca neremunerată în folosul comunităţii dispusă în cazul persoanei condamnate la 1
o pedeapsă cu suspendarea sub supraveghere a executării se execută într-un interval de cel
mult un an de la data începerii prestării muncii, cu excepţia situaţiilor în care persoana nu
mai este aptă pentru prestarea unei sau unor activităţi dintre cele stabilite de consilierul de
probaţiune ori starea de incapacitate temporară de muncă a încetat, situaţii în care mun-
ca neremunerată în folosul comunităţii poate fi prestată până la expirarea termenului de
supraveghere (art. 57 din Legea nr. 253/2013).
Comentariu
1 Instanţa dispune modificarea sau încetarea obligaţiilor la sesizarea serviciului de
probaţiune ori a judecătorului delegat cu executarea sau la cererea persoanei supravegheate ori
a persoanei vătămate [art. 57 alin. (2) raportat la art. 48 alin. (2) din Legea nr. 253/2013].
Comentariu
1 1. Săvârşirea infracţiunii după expirarea termenului de declarare a apelului.
Săvârşirea unei infracţiuni după expirarea termenului de apel privind o sentinţă anterioară
de condamnare cu suspendare a executării pedepsei, sau după pronunţarea unei soluţii în
apel, atrage revocarea suspendării. Într-o atare situaţie, infracţiunile nu se află în concurs,
fiind aplicabile, după caz, şi prevederile de la recidivă sau pluralitatea intermediară.
2 În cazul în care, după suspendarea executării pedepsei, aceasta a fost graţiată, iar în
termenul de încercare atât al suspendării, cât şi al graţierii condamnatul săvârşeşte din nou
o infracţiune intenţionată, suspendarea se revocă şi beneficiul graţierii se înlătură.
232 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art.Art. 97
97-98
2. Săvârşirea unei infracţiuni în termenul de încercare a suspendării condiţionate 3
dispuse conform Codului din 1968. Legea nr. 187/2012 reglementează situaţia în mod expres
prevăzând, conform art. 15 LPACP că măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei
aplicată în baza Codului penal din 1968 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal.
Regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei prevăzute la alin. (1), inclusiv sub
aspectul revocării sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968.
Comentariu
Dacă pe parcursul termenului de supraveghere se descoperă că persoana condamnată 1
mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus
suspendarea, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după expirarea acestui ter-
men, suspendarea se anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul
de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
În caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate intermediară, instanţa poate dispune 2
suspendarea executării pedepsei rezultante, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute în
art. 91 C.pen. Dacă se dispune suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, termenul
de supraveghere se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
prin care s-a pronunţat anterior suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Comentariu
Spre deosebire de Codul anterior care prevedea ca efect al expirării termenului de 1
încercare al suspendării executării pedepsei sub supraveghere fără să se fi săvârşit o
infracţiune reabilitarea de drept, Codul actual prevede ca efect al expirării termenului de
supraveghere fără să se fi săvârşit o infracţiune, considerarea pedepsei ca executată.
2 Nu se produc efecte asupra măsurilor de siguranţă (al căror scop este protejarea
societăţii) şi nici asupra obligaţiilor civile. De altfel, condamnatul trebuie să îndeplinească
integral obligaţiile civile stabilite prin hotărârea de condamnare, cel mai târziu cu 3 luni
înainte de expirarea termenului de supraveghere, iar pe durata termenului de supraveghere,
serviciul de probaţiune are obligaţia să sesizeze instanţa, dacă persoana supravegheată nu
a îndeplinit obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, cel mai târziu cu 3 luni înainte de
expirarea termenului de supraveghere.
Comentariu comun
Comentariu
Capitolul VIII (intitulat „Liberarea condiţionată”) din Legea nr. 254/2013 privind 1
executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal, este format din 3 articole referitoare la liberarea condiţionată,
redate în continuare.
Art. 95. Condiţiile de acordare a liberării condiţionate 2
Persoana condamnată poate fi liberată condiţionat înainte de executarea în întregime a
pedepsei privative de libertate, dacă îndeplineşte condiţiile prevăzute la art. 99 sau, după
caz, la art. 100 din Codul penal.
Art. 96. Partea din durata pedepsei care este considerată ca executată pe baza muncii 3
prestate şi/sau a instruirii şcolare şi formării profesionale
(1) Pedeapsa care este considerată ca executată pe baza muncii prestate sau a instruirii
şcolare şi formării profesionale, în vederea acordării liberării condiţionate, se calculează
după cum urmează:
a) în cazul în care se prestează o muncă remunerată, se consideră 5 zile executate
pentru 4 zile de muncă;
b) în cazul în care se prestează o muncă neremunerată, se consideră 4 zile executate
pentru 3 zile de muncă;
c) în cazul în care munca este prestată pe timpul nopţii, se consideră 3 zile executate
pentru două nopţi de muncă;
d) în cazul participării la cursurile de şcolarizare pentru formele de învăţământ general
obligatoriu, se consideră 30 de zile executate pentru absolvirea unui an şcolar;
e) în cazul participării la cursurile de calificare ori recalificare profesională, se consideră
20 de zile executate pentru absolvirea unui curs de calificare ori recalificare profesională;
f) în cazul elaborării de lucrări ştiinţifice publicate sau invenţii şi inovaţii brevetate,
se consideră 30 de zile executate, pentru fiecare lucrare ştiinţifică sau invenţie şi inovaţie
brevetate.
(2) Reducerea fracţiunii de pedeapsă care este considerată ca executată pe baza muncii
prestate sau a instruirii şcolare şi formării profesionale nu poate fi revocată.
Art. 97. Procedura de acordare a liberării condiţionate 4
Comentariu
1 Constituţionalitate. Curtea Constituţională a subliniat în mod constant că egalitatea
nu înseamnă uniformitate şi că pentru situaţii diferite se impun soluţii juridice diferite.
Astfel, în D.C.C. nr. 139/1996 (M.Of. nr. 7 din 20 ianuarie 1997), Curtea Constituţională
a arătat că principiul egalităţii în drepturi nu înseamnă eo ipso aplicarea aceluiaşi regim
juridic unor situaţii care, prin specificul lor, sunt diferite. De asemenea, în D.C.C.
nr. 256/1997 (M.Of. nr. 134 din 2 aprilie 1998), Curtea Constituţională a statuat că
principiul egalităţii nu presupune uniformitate, aşa încât toate situaţiile să fie tratate
în acelaşi fel, ci presupune ca la situaţii egale să corespundă un tratament egal, iar la
situaţii diferite să existe un tratament diferit. Principiul egalităţii nu se opune ca o lege să
stabilească reguli diferite în raport cu persoane care se află în situaţii diferite. Este firesc şi
echitabil ca legiuitorul să îi stimuleze pe condamnaţii care desfăşoară o muncă utilă, sunt
stăruitori în muncă şi dau dovadă prin aceasta că s-au îndreptat. Cei care satisfac aceste
condiţii se bucură de acest tratament fără discriminări, după cum cei care nu prestează
munca, indiferent din ce cauză, sunt supuşi altui tratament, tot fără discriminări. Este
atributul exclusiv al legiuitorului de a stabili condiţiile în care poate fi acordată liberarea
condiţionată, mijloacele de stimulare a condamnaţilor în vederea îndeplinirii scopurilor
pedepsei etc. Liberarea condiţionată nu este un drept al condamnaţilor, ci doar o vocaţie pe
care o au, prin voinţa legiuitorului, toţi condamnaţii care, după ce au executat fracţiunile
de pedeapsă stabilite de lege, după criteriile arătate, îndeplinesc, de asemenea, şi condiţia
de a fi disciplinaţi şi de a da dovezi temeinice de îndreptare, inclusiv atunci când nu
prestează muncă (D.C.C. nr. 141/2000, M.Of. nr. 508 din 17 octombrie 2000).
Comentariu
Măsurile de supraveghere se dispun în mod obligatoriu, toate, atunci când restul de 1
executat este de doi ani sau mai mare. În celelalte cazuri măsurile de supraveghere sunt
facultative. Obligaţiile sunt întotdeauna facultative.
1. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de 2
instanţă. În cazul acordării liberării condiţionate, instanţa de judecată care a dispus liberarea
condiţionată transmite serviciului de probaţiune o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat
liberarea, cu menţiunea că toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 101 alin. (1)
C.pen. se execută integral, potrivit legii şi cu indicarea perioadei de executare a măsurilor de
supraveghere, respectiv a obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. a) şi b) C.pen., atunci
când este cazul, calculată potrivit art. 101 alin. (5) C.pen. În situaţia în care instanţa a stabilit
în sarcina persoanei faţă de care s-a dispus liberarea condiţionată una sau mai multe dintre
obligaţiile prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C.pen., instanţa de judecată care a dispus
liberarea condiţionată comunică o copie de pe hotărârea prin care s-a acordat liberarea, după
caz, şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. h)-j), m) şi n) din Legea
nr. 253/2013, abilitate să supravegheze îndeplinirea acestor obligaţii.
2. Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor. În mod excepţional, consilie- 3
rul de probaţiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată
a acesteia, permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 101 alin. (2) lit. d)
şi e) C.pen., în următoarele cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria,
botezul sau funeraliile unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 din Legea
nr. 286/2009, cu modificările şi completările ulterioare; b) participarea la un concurs, în
vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui examen; d) urmarea unui tratament
sau a unei intervenţii medicale. Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum
5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la litera d) când, în mod excepţional, permisiunea poate
fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului sau a intervenţiei
medicale. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere. Despre acordarea
permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele sau instituţiile prevăzute
de lege [art. 29 alin. (1) lit. m) şi n) din Legea nr. 253/2013], precum şi judecătorul delegat
cu executarea.
3. Obligaţia urmării unui curs de pregătire şcolară ori de calificare profesională. 4
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să urmeze un curs de pregătire şcolară ori de calificare
profesională, primind copia hotărârii judecătoreşti prin care s-a acordat liberarea
condiţionată, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei, cursul ce trebuie urmat şi
instituţia din comunitate în care urmează să aibă loc, comunicând acestei instituţii o
Lavinia Valeria Lefterache 239
Art. 102-103
102 Pedepsele
copie de pe dispozitivul hotărârii prin care s-a acordat liberarea, precum şi decizia sa.
Supravegherea şi controlul respectării obligaţiei de a urma un curs de pregătire şcolară
ori de calificare profesională, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la
instituţia stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent. În cazul în care
persoana supravegheată va urma un curs de calificare, aceasta va începe cursul în termen
de maximum 6 luni de la data primei întrevederi, iar dacă va urma un curs de pregătire
şcolară, aceasta se va înscrie în anul şcolar următor.
5 4. Obligaţia frecventării unuia sau mai multor programe de reintegrare socială.
Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune în a cărui circumscripţie
locuieşte persoana care trebuie să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare
socială, primind copia hotărârii judecătoreşti, decide, pe baza evaluării iniţiale a persoanei,
programul sau programele care trebuie urmate, precum şi, dacă este cazul, instituţia,
respectiv instituţiile din comunitate în care urmează să aibă loc acestea, comunicând
acestor instituţii o copie de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia sa. Supravegherea
şi controlul respectării obligaţiei de a urma unul sau mai multe programe de reintegrare
socială, atât cu privire la persoana liberată, cât şi cu privire la instituţia din comunitate
stabilită, se efectuează de serviciul de probaţiune competent.
Comentariu
1 În situaţia în care, pe parcursul supravegherii, consilierul de probaţiune constată că se
impune modificarea conţinutului unora dintre obligaţii, stabilirea unor noi obligaţii sau
240 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 104
încetarea executării unora dintre cele dispuse, va sesiza instanţa, potrivit art. 103 C.pen.
Sesizarea instanţei poate fi făcută şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
celui liberat sau a persoanei vătămate, după consultarea raportului întocmit de consilierul
de probaţiune.
Comentariu
Pedeapsa se consideră executată dacă în intervalul de timp de la liberare şi până la 1
împlinirea duratei pedepsei cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Atunci când,
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi înainte de liberarea condiţionată,
pedeapsa aplicată de instanţă a fost redusă ca efect al graţierii parţiale, împlinirea duratei
se stabileşte în raport cu pedeapsa închisorii redusă în urma graţierii, şi nu în raport cu
pedeapsa pronunţată de instanţă (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1544/1983,
Lege 4 – Bază de date).
În cazul în care constată nerespectarea uneia sau a unora dintre măsurile de supraveghere 2
sau obligaţiile stabilite de instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul de
probaţiune verifică motivele care au determinat această nerespectare şi întocmeşte un
raport. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu rea-credinţă, sesizează instanţa în
vederea revocării liberării condiţionate.
În situaţia în care constată încălcarea uneia dintre obligaţiile prevăzute la art. 101 3
alin. (2) lit. c)-g) C.pen., organele abilitate însărcinate cu verificarea modului de îndeplinire
a acestor obligaţii sesizează serviciul de probaţiune.
Sesizarea serviciului de probaţiune cu privire la nerespectarea obligaţiilor prevăzute la 4
art. 101 alin. (2) lit. c)-g) C.pen. poate fi făcută, după caz, şi de persoana vătămată sau de
altă persoană interesată.
Sesizarea instanţei în vederea revocării liberării condiţionate poate fi făcută şi de către 5
procuror, în cazul comiterii unei noi infracţiuni în termenul de supraveghere, şi de către
judecătorul delegat cu executarea, la cererea persoanei vătămate sau a altei persoane
interesate, după consultarea raportului întocmit de consilierul de probaţiune. Raportul de
evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul delegat (art. 62 din Legea nr. 253/2013
privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Comentariu
1 Textul nu are corespondent în Codul anterior.
2 Consecinţele sunt diferite în raport de data săvârşirii infracţiunii care atrage anularea:
a) se aplică dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni, atunci când fapta descoperită
pe parcursul termenului de încercare a fost comisă înainte de pronunţarea hotărârii definitive
de condamnare;
b) se aplică dispoziţiile privitoare la pluralitate intermediară, atunci când fapta descoperită
pe parcursul termenului de încercare a fost comisă după pronunţarea hotărârii definitive de
condamnare, dar nu sunt îndeplinite condiţiile de la recidivă. În acest caz contopirea se
realizează potrivit dispoziţiilor de la concursul de infracţiuni;
c) se aplică dispoziţiile privitoare la recidivă, atunci când fapta descoperită pe parcursul
termenului de încercare a fost comisă după pronunţarea hotărârii definitive de condamnare.
3 Textul prevede că partea din durata pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi neexecutată la data anulării liberării se va executa după executarea pedepsei închisorii.
Totuşi conform art. 68 lit. c) C.pen., executarea pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi
începe după expirarea termenului de supraveghere a liberării condiţionate, iar nu în timpul
termenului de supraveghere. În cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată, interzicerea
dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României se execută la data liberării.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul are un conţinut similar cu cel din art. 61 alin. (1) C.pen. din
1968, astfel că nu există situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile pentru acest criteriu.
2 2. Curgerea termenului de reabilitare. De la data expirării termenului de supraveghere
curge termenul de reabilitare de drept sau judecătorească, conform art. 167 C.pen.
(termenul se socoteşte de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale).
3 3. Executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi. Executarea
pedepsei interzicerii exercitării unor drepturi începe după expirarea termenului de
supraveghere a liberării condiţionate.
242 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor
Francisca-Maria Vasile
Art. 106
Titlul IV
Măsurile de siguranţă
Bibliografie: E. Anton, Cauză soluţionată de procuror prin aplicarea art. 10 lit. b1) din Codul de procedură
penală. Luarea măsurii confiscării, în Dreptul nr. 7/2002; G. Antoniu, Unele reflecţii asupra măsurilor de
siguranţă, în R.D.P. nr. 1/2006; G. Antoniu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Studiu comparativ,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, Bucureşti, 1998; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole,
Vol. I. Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; S. Bogdan, D.A. Şerban, notă la decizia
nr. 499/17.06.2010 – Internarea nevoluntară în scopul expertizării psihiatrice a acuzatei întemeiat pe baza
prevederilor art. 117 C.proc.pen., în C.D.P. nr. 4/2010; C. Bulai, Individualizarea măsurilor educative şi
a măsurilor de siguranţă, în S.C.J. nr. 3/1981; R. Chiriţă, Câteva consideraţii în legătură cu temeiul juridic
al aplicării măsurilor de siguranţă, în Dreptul nr. 1/1999; A-A. Danciu, Confiscarea extinsă, în C.D.P.
nr. 4/2013; H. Diaconescu, Cu privire la posibilitatea procurorului de a sesiza instanţa de judecată cu
luarea măsurii de siguranţă a obligării la tratament medical şi a internării medicale prevăzute de art. 113
şi art. 114 C.pen., în cazul în care el nu a dispus instituirea provizorie a acestora în cursul urmăririi penale
sau la finalizarea acesteia, în Dreptul 8/2003; H. Diaconescu, Despre condiţiile procesuale şi instanţa
competentă pentru luarea măsurii de siguranţa a obligării la tratament medical sau a internării medicale,
în Dreptul nr. 1/1995; T. Dima, Implicaţiile Legii nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri asupra măsurii de siguranţă de natură medicală prevăzute în Codul penal, în Dreptul
nr. 1/2003; C. Ecedi-Stoisavlevici, Confiscare specială prin echivalent, în R.D.P. nr. 4/2001; M.A. Hotca,
Neconstituţionalitatea şi inutilitatea dispoziţiilor care reglementează confiscarea extinsă (http://www.
hotca.ro/download/articole/confiscarea_extinsa.pdf) (http://www.juridice.ro/199507/neconstitutionali-
tatea-si-inutilitatea-dispozitiilor-care-reglementeaza-confiscarea-extinsa.html), 2012; M.A. Hotca, Noul
Cod penal. Codul penal anterior. Aspecte diferenţiale şi tranzitorii, Ed. Editas, Bucureşti, 2004;
M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
M.A. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A.-R. Ilie, Noţiunea de „pedeapsă” în jurisprudenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului, în C.D.P. nr. 2/2011; I. Lascu, Condiţii generale ale măsurilor de siguranţă
reglementate în Noul Cod penal, în Dreptul nr. 11/2005; L. Lefterache, Confiscarea extinsă în jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Supliment A.U.B. 2014; L. Lefterache, Drept penal. Partea
generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; L. Lefterache, Drept penal. Partea
generală, ed. a III-a, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012; L. Margocsy, Regimul juridic al internării
medicale, în Dreptul nr. 9-12/1990; T.-C. Medeanu, Confiscarea foloaselor necuvenite în cazul traficului
de influenţă, în Dreptul 3/2001; T.-C. Medeanu, Trafic de influenţă. Confiscarea specială, în R.D.P.
nr. 1/2002; N. Neagu, N.B. Buzăianu, Consideraţii referitoare la confiscarea specială în cazul infracţiunilor
de corupţie, în Dreptul nr. 9/2004; L. Nicoară, Confiscare specială. Poziţia terţilor subdobânditori de
bună-credinţă, în R.D.P. nr. 1/2005; L. Nicoară, Confiscare specială. Furt, în R.D.P. nr. 2/2003;
C. Niculeanu, Confiscare specială. Condiţii. Sume obţinute prin valorificarea bunurilor dobândite prin
comiterea infracţiunii, în Dreptul nr. 4/1999; D. Niţu, Modificările aduse în materia confiscării de
prevederile Legii nr. 278/2006, în C.D.P. nr. 3/2006; T. Niţu, Admisibilitatea luării măsurii interzicerii de
a se afla în anumite localităţi în cazul minorilor infractori, în Dreptul nr. 8/1992; A. Paicu, Măsura
confiscării prevăzută de art. 19 din Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea şi sancţionarea faptelor de
corupţie, în Dreptul nr. 7/2002; A. Paicu, Confiscarea specială în cazul infracţiunilor de primire de foloase
necuvenite şi trafic de influenţă, în Dreptul nr. 9/2002; A. Paicu, C. Turianu, Confiscare specială. Temei
juridic. Confiscarea sumei de bani datorată ca despăgubire persoanei vătămate care nu s-a constituit parte
civilă. Admisibilitate, în Dreptul nr. 7/1990; V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, Codul de procedură
penală adnotat, Vol. I. Partea generală, Ed. Albastră, Bucureşti, 1996; V. Paşca, Confiscarea specială prin
ordonanţa procurorului, în R.D.P. nr. 4/1999; V. Paşca, Soluţionarea plângerilor împotriva actelor de
indisponibilizare în cursul procesului penal a autovehiculelor care au servit la săvârşirea infracţiunii, în
R.R.D. nr. 9-12/1989; V. Paşca, Drepturile coproprietarilor asupra vehiculelor confiscate pentru că au
servit la săvârşirea unor infracţiuni, în Dreptul nr. 4/1990; V. Paşca, Măsurile de siguranţă şi aplicarea
legii penale în timp, în R.D.P. nr. 1/1997; V. Pop, Confiscare. Competenţa instanţei civile. Limite, în
R.D.P. nr. 3/1996; I.-F. Popa, Măsura de siguranţă a confiscării speciale prevăzută de art. 118 lit. b) din
Codul penal, cu referire specială la confiscarea vehiculelor, în Dreptul nr. 6/2000; I. Popa, Măsuri de
siguranţă. Regimul juridic al internării medicale, în Dreptul nr. 5/1990; A. Posdarie, Măsura de siguranţă
a confiscării speciale în dreptul comparat, în R.D.P. nr. 2/2000; A. Posdarie, Măsuri de siguranţă. Concept.
Natură juridică, în R.D.P. nr. 4/1999; O. Predescu, Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia
de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, în Dreptul nr. 5/2002; I. Retca, Consecinţele
condamnării comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita această profesie, în Pro Lege
nr. 3/1999; C. Sima, Codul penal adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996;
C. Sima, Măsurile de siguranţă – probleme controversate din practica judiciară, în Pro Lege nr. 3/1995;
C. Sima, Măsurile de siguranţă. Originea şi evoluţia conceptului, în Pro Lege nr. 1/1998; C. Sima, Principiile
de reglementare a măsurilor de siguranţă în dreptul penal român, în Pro Lege nr. 1/1999; O. Schmidt-Hăineală,
Confiscare specială. Infracţiune silvică, în R.D.P. nr. 3/2002; S.-D. Socol, Confiscarea extinsă în reglementarea
noului Cod penal, în C.D.P. nr. 2/2012; F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în
condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal. Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul măsurilor de
siguranţă, în C.D.P. nr. 3/2013 şi în Documentare privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării
în vigoare a Noului Cod penal, www.just.ro; F. Streteanu, Consideraţii privind confiscarea extinsă, în C.D.P.
nr. 2/2012; I. Şandru, Câteva consideraţii privitoare la măsurile de siguranţă prevăzute de noul Cod penal, în
Dreptul nr. 1/2006; Gr. Theodoru, Tratat de drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
C. Turianu, Confiscarea specială. Condiţii de aplicare, în Dreptul nr. 1/1992; C. Turianu, Sinteză teoretică şi
practică referitoare la confiscarea vehiculelor care au fost folosite pentru comiterea infracţiunii, în Dreptul
nr. 4/1992; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior, Prezentare comparativă,
observaţii, ghid de aplicare, legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; A. Ungureanu,
Recurs. Confiscare specială, în R.D.P. nr. 2/1998; D.C. Ungur, Confiscarea specială prevăzută de art. 136 din
noul Cod penal şi confiscarea specială prevăzută de art. 118 din vechiul Cod penal, în Dreptul nr. 11/2005;
M. Vasile, Confiscarea specială, în R.D.P. nr. 4/2002; M. Vasile, Discuţii privind competenţa procurorului de
a lua măsura de siguranţă de interzicere a unei funcţii sau profesii, în Dreptul nr. 12/2002; M. Vasile, Aspecte
particulare în materia confiscării speciale în ceea ce priveşte cazurile de aplicare, în Dreptul nr. 3/2003;
A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014; Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Vol. II, ed. 3, Ed. Paideia, Bucureşti,
1999; M. Zărie, Inaplicabilitatea măsurii confiscării speciale prevăzute de art. 118 lit. b), c) şi d) din Codul
penal în situaţia în care faptei îi lipseşte gradul de pericol social al unei infracţiuni, în Pro Lege nr. 2/2004.
Capitolul I
Dispoziţii generale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 108 stabileşte sistemul şi natura
măsurilor de siguranţă. Noul Cod penal a menţinut măsurile cu caracter medical (obligarea
la tratament medical şi internarea medicală), interzicerea ocupării unei funcţii sau a
exercitării unei profesii şi confiscarea cu cele două forme, specială şi extinsă.
2 În Expunerea de motive s-a arătat că măsurile de siguranţă referitoare la interzicerea
de a se afla în anumite localităţi, expulzarea străinilor, interdicţia de a reveni în locuinţa
familiei pe o perioadă determinată, existente în Codul penal anterior, au fost trecute în
rândul pedepselor complementare (art. 66). Potrivit art. 67 C.pen., pedeapsa complementară
a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită
este închisoarea sau amenda şi instanţa constată necesitatea sa faţă de natura şi gravitatea
infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului. Legiuitorul a considerat că astfel
se completează eficient represiunea directă realizată prin aplicarea pedepsei principale.
3 Având în vedere această noutate legislativă constând în trecerea în rândul pedepselor
complementare a unor măsuri de siguranţă din reglementarea anterioară, legea mai
favorabilă, în ipoteza succesiunii de legi penale în materia măsurilor de siguranţă, este
soluţionată pornind de la interpretarea art. 12 din Legea nr. 187/2012. Dacă noul Cod este
legea mai favorabilă, acesta va determina natura şi conţinutul pedepselor complementare.
Ulterior stabilirii şi aplicării pedepsei complementare se va evalua necesitatea luării
unei măsuri de siguranţă, analiza comparată purtând asupra Codului anterior cu noua
reglementare cu excluderea măsurilor valorificate ca pedepse complementare.
4 Dacă lege mai favorabilă este reglementarea anterioară, se procedează la analiza
comparativă a reglementărilor succesive în materia măsurilor de siguranţă (pentru soluţii
propuse de doctrină, a se vedea F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii
penale…, loc. cit., 2013, p. 30 şi urm. şi în Documentare privind aplicarea în timp a legii
penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, p. 24, www.just.ro).
5 După publicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, potrivit căreia dispoziţiile
art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din
legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile, legea determinată ca fiind
mai favorabilă va impune natura şi conţinutul măsurilor de siguranţă. În acest context se
poate ivi necesitatea reconsiderării citeriului ce conduce la identificarea legii mai favorabile
în ansamblul său, măsura de siguranţă completând represiunea, prin severitatea sa, putând
echivala cu o veritabilă sancţiune (a se vedea supra comentariul art. 5).
Capitolul II
Regimul măsurilor de siguranţă
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul actual preia reglementarea anterioară, 1
realizând însă o adaptare a terminologiei din perspectivă medico-legală. Singura modificare
se referă la introducerea noţiunii de „substanţe psihoactive” ce concentrează formularea
din textul anterior „stupefiante sau alte asemenea substanţe”. Substanţele psihoactive sunt
determinate prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii (art. 241 LPACP).
Textul actual, spre deosebire de reglementarea anterioară, prevede că o ameliorare a 2
stării patologice poate fi echivalentă cu negarea pericolului pentru societate şi, ca urmare,
în prezent, durata măsurii nu mai este determinată de însănătoşire, ci de obţinerea acelei
ameliorări apte a înlătura starea de pericol.
Noua reglementare a menţinut posibilitatea luării măsurii cu caracter provizoriu de 3
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de
cameră preliminară, în cursul procedurii desfăşurate de acesta şi de către instanţă în cursul
judecăţii, în fond şi apel (art. 245 şi urm. C.proc.pen.).
Caracterul facultativ al măsurii a fost păstrat, însă legiuitorul a prevăzut şi ipoteze 4
în care luarea măsurii de siguranţă cu caracter medical este obligatorie Astfel, în cazul
infracţiunii prevăzute de art. 353 C.pen., contaminarea venerică, luarea măsurii de sigu-
ranţă a obligării la tratament medical este obligatorie (dispoziţie existentă însă şi în Codul
anterior).
2. Titularul sesizării. Competenţa funcţională. Competenţa materială. Anterior, 5
practica judiciară a statuat că măsura de siguranţă putea fi luată de instanţă, la sesizarea
procurorului, chiar dacă acesta nu o dispusese în mod provizoriu în cadrul urmăririi
penale, în condiţiile iresponsabilităţii făptuitoarei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1819/1983, în C.D. 1983 şi în V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, op. cit., p. 454).
Ulterior, după modificarea art. 162 alin. (1) C.pen. din 1968 prin Legea nr. 356/2006
s-a prevăzut că numai instanţa de judecată poate lua măsurile de siguranţă cu caracter
medical în mod provizoriu. Legislaţia actuală, valorificând ansamblul principiilor deduse
din jurisprudenţa CEDO, a statuat în sensul că procurorul este doar titularul cererii, însă
soluţia este rezultatul unei proceduri contencioase. Astfel, în faza de urmărire penală sau
Francisca-Maria Vasile 247
Art. 109 Măsurile de siguranţă
P.J.P. 2003-2004, p. 66, pct. 23 şi Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 1908/2000,
nepublicată).
16 4.10. Luarea măsurilor de siguranţă cu caracter medical. Ascultarea suspectului
sau inculpatului prezent este obligatorie. Consecinţe. A se vedea infra jurisprudenţa
citată la pct. 4.2 de la comentariul art. 110 şi hotărârile CEDO de la pct. 4.1 al aceluiaşi
comentariu.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul actual preia reglementarea ante-
rioară, realizând însă o adaptare a terminologiei din perspectivă medico-legală. Toxicomania
este definită ca obişnuinţă morbidă, patologică, de a consuma substanţe toxice (cocaină,
heroină, morfină, opiu, eter etc.), bolnav psihic este persoana care suferă de o tulburare ce
îl afectează emoţional, afectiv şi comportamental, iar boală infectocontagioasă este o boală
cauzată de un agent biologic ce se transmite. Substanţele psihoactive sunt determinate
prin lege, la propunerea Ministerului Sănătăţii (art. 241 LPACP). Pentru a fi însă necesară
măsura de siguranţă textul impune o condiţie suplimentară, ca toate aceste categorii de
stări, boală psihică, toxicomanie, boală infectocontagioasă, să prezinte pericol pentru
societate.
2 Diferenţa faţă de reglementarea anterioară constă în aceea că legiuitorul actual a consi-
derat că o ameliorare a stării patologice poate fi echivalentă cu negarea pericolului pentru
societate şi, ca urmare, în prezent, durata măsurii nu mai este determinată de însănătoşire,
ci de obţinerea acelei ameliorări apte a înlătura starea de pericol.
3 Noua reglementare a menţinut posibilitatea luării măsurii cu caracter provizoriu de
către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în cursul urmăririi penale, de către judecătorul de
cameră preliminară, în cursul procedurii desfăşurate de acesta şi de către instanţă în cursul
judecăţii, în fond şi apel (art. 247 şi urm. C.proc.pen.).
Caracterul facultativ al măsurii a fost păstrat.
4 2. Titularul sesizării. Competenţa funcţională. Competenţa materială. Anterior,
practica judiciară a statuat că măsura de siguranţă putea fi luată de instanţă, la sesizarea
procurorului, chiar dacă acesta nu o dispusese în mod provizoriu în cadrul urmăririi
penale, în condiţiile iresponsabilităţii făptuitoarei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1819/1983, în C.D. 1983 şi în V. Papadopol, V. Dobrinoiu, M. Apetrei, op. cit., p. 454).
Ulterior, după modificarea art. 162 alin. (1) C.pen. din 1968 prin Legea nr. 356/2006
s-a prevăzut că numai instanţa de judecată poate lua măsurile de siguranţă cu caracter
medical în mod provizoriu. Legislaţia actuală, valorificând ansamblul principiilor deduse
din jurisprudenţa CEDO, a statuat în sensul că procurorul este doar titularul cererii, însă
soluţia este rezultatul unei proceduri contencioase. Astfel, în faza de urmărire penală sau
în procedura camerei preliminare, competenţa aparţine judecătorului de drepturi şi libertăţi
Art. 111. Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii
(1) Când făptuitorul a săvârșit fapta datorită incapacităţii, nepregă rii sau altor cauze
care îl fac inapt pentru ocuparea unei anumite funcţii, pentru exercitarea unei profesii
sau meserii ori pentru desfășurarea unei alte ac vităţi, se poate lua măsura interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa acea funcţie ori de a exercita acea profesie, meserie sau
ac vitate.
(2) Măsura de siguranţă poate fi revocată la cerere, după trecerea unui termen de cel
puţin un an, dacă se constată că temeiurile care au impus luarea ei au încetat. O nouă
cerere nu se poate face decât după trecerea unui termen de cel puţin un an de la data
respingerii cererii anterioare.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Noul text legal preia reglementarea anterioară, context în care
jurisprudenţa şi doctrina preexistente rămân de actualitate.
2. Jurisprudenţă. Decizii ale instanţelor naţionale
2 2.1. Condiţii. Pentru luarea măsurii de siguranţă nu este suficient ca făptuitorul să fi
săvârşit o infracţiune de serviciu sau în legătură cu funcţia sau profesia sa, ci este necesar
ca fapta respectivă să fi fost comisă din cauza incapacităţii, nepregătirii sau altor cauze
care îl fac impropriu pentru ocuparea acelei funcţii ori pentru exercitarea unei anumite
profesii, meserii, sau ocupaţii (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 767/2000, în
C.P.J.P. 2000, p. 78; în acelaşi sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1248/1986,
în C. Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 321; Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1248/1986, în P.J.P. II, p. 150, cu un comentariu de G. Antoniu).
3 2.2. Accident de circulaţie. Măsura de siguranţă este menită să înlăture o stare de
pericol de o anumită intensitate, când inaptitudinea inculpatului poate genera consecinţe
grave sau ireparabile. Nu constituie un indiciu al existenţei stării de pericol de natură
să atragă luarea măsurii de siguranţă încălcarea oricăror norme privitoare la circulaţia
rutieră. Particularizând, instanţa trebuia să aibă în vedere urmările produse, atitudinea
inculpatului şi orice alte cauze care îl fac impropriu pentru desfăşurarea activităţii de şofer
(a se vedea, de exemplu, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 386/1986, în C. Sima,
Codul penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 321). Astfel, faţă de şoferul găsit vinovat pentru
producerea unui accident de circulaţie se poate lua măsura de siguranţă a interzicerii
exercitării profesiei, dacă se stabileşte că inaptitudinea sau lipsa sa de pregătire în ce
priveşte exercitarea profesiei constituie un pericol pentru viaţa cetăţenilor, justificând
temerea că va mai comite astfel de fapte (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 41/1963,
în C.D. 1963, p. 267).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Confiscarea specială este o sancţiune 1
preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare
la solidaritate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 697/1980, în C.D. 1980, p. 275).
Diferenţele faţă de reglementarea anterioară vizează sfera bunurilor ce pot face obiectul 2
confiscării şi excluderea caracterului facultativ al confiscării bunurilor ce fac parte din
mijloacele de subzistenţă ori de exercitare a profesiei infractorului. În ceea ce priveşte lărgirea
sferei bunurilor supuse confiscării, au fost introduse între bunurile care trebuie confiscate
şi bunurile folosite, imediat după săvârşirea faptei, pentru a asigura scăparea făptuitorului
sau păstrarea folosului ori a produsului obţinut, bunurile ce au fost produse, modificate sau
adaptate în scopul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală, indiferent de valoarea acestora,
bunurile destinate a fi folosite la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală.
În ceea ce priveşte confiscarea prin echivalent bănesc, aceasta vizează contravaloarea 3
bunurilor ce nu aparţin infractorului, dacă proprietarul nu a cunoscut scopul folosirii lor,
contravaloarea bunurilor ce nu se găsesc, cota-parte din echivalentul bunurilor a căror
valoare este vădit disproporţionată faţă de natura şi gravitatea faptei.
Cu aceste precizări, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân de actualitate.
2. Legea penală mai favorabilă. Caracterul de pedeapsă al măsurii confiscării 4
exclude aplicarea sa retroactivă pentru cazurile noi de confiscare nereglementate de
Francisca-Maria Vasile 255
Art. 112 Măsurile de siguranţă
legislaţia abrogată. Este de subliniat că legea anterioară este mai favorabilă în ceea ce
priveşte excluderea confiscării bunurilor necesare subzistenţei ori trebuinţei zilnice
[art. 1181 alin. (6) C.pen. din 1968]. În consecinţă, în situaţii tranzitorii, dispoziţiile refe-
ritoare la confiscare şi confiscare extinsă pot retroactiva doar în măsura în care nu împie-
dică aplicarea legii penale mai favorabile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2958 din
1 octombrie 2013, referitoare la art. 1182 C.pen. din 1968).
5 3. Caracterul obligatoriu al măsurii confiscării este subsumat celui al proporţionalităţii.
În mod evident, atât în cazul confiscării simple, cât şi al celei extinse, măsura constituie o
ingerinţă în dreptul de proprietate. În aplicarea acestei sancţiuni, instanţa de judecată va
examina dacă restricţia dreptului îndeplineşte exigenţele art. 53 din Constituţie, respectiv
va examina: prevederea în lege; scopul urmărit; caracterul necesar; caracterul proporţional,
astfel încât, deşi obligatorie, măsura nu se va aplica ope legis. Instanţa trebuie să asigure un
raport rezonabil de proporţionalitate între confiscare, ca modalitate de asigurare a interesului
general şi protecţia dreptului persoanei acuzate de a se folosi de bunurile sale, pentru a evita
să impună o sarcină individuală excesivă (CEDO, Ismayilov c. Rusia, §34).
4. Jurisprudenţă
4.1. Hotărâri CEDO
6 4.1.1. Confiscare. Pedeapsă. Măsura confiscării poate fi asimilată pedepsei în anumite
situaţii ce presupun o analiză a obiectului confiscării (rezumarea la profitul efectiv),
puterea discreţionară a judecătorului de fond de a lua în considerare gradul de vinovăţie
al făptuitorului şi posibilitatea de constrângere la executare [CEDO (Cameră), Welch c.
Regatul Unit, hotărârea din 9 februarie 1994, în V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, op. cit.,
1998, p. 296, prezentare sintetică în A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal…, op. cit.,
2014, p. 249 sau http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57927].
7 4.1.2. Confiscare. Drept de proprietate intelectuală. Confiscarea unor tablouri având un
caracter obscen poate ridica probleme pe tărâmul art. 10 din Convenţie dacă măsura luată împie-
dică pe autor să găsească un mod de utilizare a operei sale [CEDO (Cameră), Muller şi alţii c.
Elveţia, hotărârea din 24 mai 1988, în V. Berger, Jurisprudenţa CEDO, op. cit., 1998, p. 467].
8 4.2. Decizii pronunţate în interesul legii ce nu şi-au încetat efectele. „Măsura de
siguranţă a confiscării speciale a mijlocului de transport se dispune, în temeiul art. 17
alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal numai
în cazul în care acesta a servit efectiv la realizarea uneia din modalităţile de săvârşire a
infracţiunilor prevăzute în art. 2-10 din Legea nr. 143/2000, precum şi în cazul în care se
dovedeşte că mijlocul de transport a fost fabricat, pregătit ori adaptat cu scopul de a servi
la comiterea aceloraşi infracţiuni, dacă este al infractorului”.
9 În motivarea recursului în interesul legii se arată că: „Aplicarea măsurii confiscării
speciale a autoturismului se face ori de câte ori se dovedeşte că acesta a constituit un
mijloc propriu de realizare a activităţii infracţionale impus de natura şi specificul actului
de conduită exprimat de verbum regens în cazul art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000
raportat la art. 118 lit. b) teza I din Codul penal (afectaţia obiectivă), precum şi în situaţia
în care, chiar dacă nu s-a ivit în practică necesitatea de a fi folosit, acesta este parte
componentă a modului în care infractorul a conceput activitatea infracţională, în cazul
art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 raportat la art. 118 lit. b) teza a II-a C.pen. (afectaţia
subiectivă)” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XVIII/2005 (RIL), M.Of. nr. 285 din
29 martie 2006].
256 Francisca-Maria Vasile
Regimul măsurilor de siguranţă Art. 112
4.3. Decizii de speţă. Preluarea, în linii generale, a instituţiei confiscării în noul Cod
penal conduce la concluzia menţinerii relevanţei jurisprudenţei şi doctrinei anterioare.
4.3.1. Faptă dezincriminată după executarea pedepsei şi a măsurii confiscării. 10
Este inadmisibilă cererea prin care, după executarea pedepsei principale şi a măsurii
confiscării speciale, se solicită restituirea bunurilor confiscate, pe motiv că fapta pentru
care a intervenit condamnarea a fost dezincriminată (C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia
nr. 292/2002, în P.J.P. 2001-2002, p. 55).
4.3.2. Transportul bunurilor. Autoturismul cu care făptuitorul a venit din străinătate 11
având asupra sa, în buzunarul hainei, o cantitate de droguri ce urma să fie vândută
în România nu este supus confiscării, deoarece drogul nu a fost ascuns în autoturism
şi, ca atare, acesta nu a servit la săvârşirea infracţiunii [C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 4333/2003, www.scj.ro. Notă: Decizia nr. XVIII/2005 a I.C.C.J., Secţiile Unite (M.Of.
nr. 285 din 29 martie 2006), în aplicarea dispoziţiilor art. 118 lit. b) C.pen. din 1968 şi
art. 17 alin. (1) din Legea nr. 143/2000, supracit., nu şi-a încetat efectele].
Cum autoturismul inculpatului nu a servit şi nici nu a fost destinat să servească la
comiterea infracţiunii, ci la luarea şi transportarea lucrului sustras din locul unde fusese
ascuns după săvârşirea faptei, confiscarea acestuia este nelegală (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 684/1990, în Probleme de drept…1990-2000, p. 146). Autoturismele folosite
pentru a se deplasa la locul infracţiunii, ca şi telefoanele mobile folosite pentru a comunica
nu pot face obiectul confiscării speciale, întrucât nu au fost determinante pentru realizarea
activităţii infracţionale, fapta putând fi comisă şi fără folosirea acestora (C.A. Alba Iulia,
Secţia penală, decizia nr. 295/2003, în R.D.P. nr. 3/2005, p. 141).
4.3.3. Atelajele hipo. Întrucât folosirea atelajul hipo şi a celor două cabaline pentru 12
transportul bunurilor sustrase nu a constituit o condiţie esenţială şi nici indispensabilă
pentru săvârşirea infracţiunii, nu sunt incidente dispoziţiile privind confiscarea specială
(C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 34/R/1995, în R.D.P. nr. 2/1996, p. 111). Sunt
supuse confiscării atelajele sau vehiculele care au servit la săvârşirea infracţiunii dacă
fără folosirea lor bunurile sustrase nu puteau fi însuşite efectiv (Trib. Suprem, Completul
de 9 judecători, Decizia nr. 2/1984, în C.D. 1984, p. 239).
4.3.4. Solidaritate. Sancţiune de drept penal. Confiscarea are caracterul unei sanc- 13
ţiuni de drept penal, şi nu de despăgubire civilă. Caracterul de sancţiune de drept penal
al confiscării speciale exclude posibilitatea unei obligaţii solidare. Dacă o infracţiune s-a
comis în participaţie şi folosul a fost împărţit între participanţi, aceştia nu pot fi obligaţi
în solidar la plata sumelor reprezentând valorile confiscate, ci fiecare va fi obligat la
restituirea bunurilor corespunzătoare părţii care i-a revenit (C.A. Cluj, Secţia penală,
decizia nr. 11/2001, în B.J. 2001, p. 502; în acelaşi sens I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 391 din 19 ianuarie 2005, www.scj.ro; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4457/2005,
www.scj.ro; C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 280/2006, portal.just.ro). Solidari-
tate minor – partea responsabilă civilmente. Măsura de siguranţă a confiscării speciale
este o sancţiune de drept penal cu caracter exclusiv personal, grefată pe deposedarea
infractorului de lucrurile sau beneficiile realizate din infracţiune. Dispoziţiile Codului civil
ce reglementează răspunderea părinţilor dedusă din lipsa de supraveghere a copiilor lor
minori sau lipsa în educaţia acestora operează exclusiv în materia despăgubirilor civile.
În consecinţă, obligarea solidară a părţilor responsabile civilmente cu minorii inculpaţi,
este nelegală (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 427 din 6 decembrie 1994, în C.P.J.
1993-1997, p. 66).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia confiscării extinse a fost 1
introdusă în dreptul penal naţional, iniţial prin Legea nr. 63/2012 pentru modificarea
şi completarea Codului penal al României şi a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal
(M.Of. nr. 258 din 19 aprilie 2012), în art. 1181, pentru ca ulterior să fie preluată de noua
reglementare. Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter preventiv
având ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea
penală. Confiscarea extinsă desemnează măsura în baza căreia sunt confiscate bunurile
care depăşesc beneficiile directe obţinute prin comiterea unei infracţiuni (L. Lefterache,
Confiscarea extinsă în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Supliment
A.U.B. 2014, p. 92). În ceea ce priveşte natura juridică a acestei măsuri, deşi prevăzută de
legiuitor în titlul destinat măsurilor de siguranţă, prin severitatea efectelor şi prin scopul
său trebuie apreciată ca o veritabilă pedeapsă. Scopul acestor măsuri nu este numai unul
eminamente preventiv, ci trebuie acceptată şi natura represivă a acestei sancţiuni. Acest
caracter, prin el însuşi, demonstrează necesitatea ca măsura confiscării extinse să facă
obiectul unei dezbateri contradictorii, neputându-se reţine aplicarea ope legis (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1922 din 5 iunie 2013, www.scj.ro).
În materia confiscării extinse, textul prevede condiţia ca făptuitorul să fie condamnat, 2
această situaţie constituind excepţia de strictă interpretare de la regula potrivit căreia
măsurile de siguranţă se iau faţă de făptuitorul care a comis o faptă prevăzută de legea
penală, nejustificată, indiferent dacă nu i se aplică o pedeapsă. Ca urmare, pronunţarea
unei soluţii de încetare a procesului penal sau renunţare ori de amânare a aplicării pedepsei
împiedică luarea măsurii de siguranţă a confiscării extinse.
2. Legea penală mai favorabilă. Caracterul de pedeapsă al măsurii confiscării exclude 3
aplicarea sa retroactivă pentru cazurile noi de confiscare nereglementate de legislaţia
abrogată. Cum s-a arătat deja, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal cu caracter
preventiv având ca scop înlăturarea unei stări de pericol generatoare de fapte prevăzute
Francisca-Maria Vasile 261
Art.
Art. 112
1121 Măsurile de siguranţă
definitiv soluţionate anterior acestei decizii a Curţii Constituţionale, poate fi incident cazul
de revizuire reglementat de art. 453 lit. f) C.proc.pen.
14 Deciziile pronunţate de Curtea Constituţională, ca şi deciziile pronunţate de I.C.C.J. în
unificarea practicii judiciare, sunt obligatorii, forţa juridică a acestora fiind similară legii.
Deciziile menţionate sunt asimilate legii întrucât au valenţa de a produce efecte directe
asupra raporturilor juridice de conflict, aşa-zisa opozabilitate mai extinsă a deciziilor
Curţii Constituţionale, ce generează, în plus, obligaţii de legiferare, nefiind relevantă în
prezentul demers. Ca urmare, în succesiunea actelor normative ce conţin dispoziţii de
drept substanţial, pentru determinarea legii penale mai favorabile, practicianul va avea
în vedere şi aceste decizii cu putere de lege. O succesiune de legi în materie penală ce a
fost determinată de o decizie a Curţii Constituţionale a fost întâlnită în jurisprudenţă după
declararea ca neconstituţională a dispoziţiei art. 741 C.pen. din 1968 (D.C.C. nr. 573/2011,
M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011). Astfel, I.C.C.J., prin Decizia nr. 4144 din 6 decembrie
2011, a statuat în sensul că dispoziţiile art. 741 C.pen. din 1968, referitoare la reducerea
pedepsei sau aplicarea unei sancţiuni administrative în cazul anumitor infracţiuni, introduse
prin art. XX pct. 2 din Legea nr. 202/2010 şi declarate neconstituţionale prin D.C.C.
nr. 573 din 3 mai 2011 constituie lege penală mai favorabilă. Dispoziţiile art. 741 C.pen.
din 1968 sunt aplicabile, ca lege penală mai favorabilă, infracţiunilor economice prevăzute
în legi speciale, cum este infracţiunea de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1)
lit. b) din Legea nr. 241/2005, prin care s-a pricinuit o pagubă, numai dacă, în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii până la soluţionarea cauzei în primă instanţă, învinuitul
sau inculpatul acoperă integral prejudiciul cauzat (http://www.scj.ro/SP%20rezumate%20
2011/SP%20dec%20r%204144%2006dec2011.htm). A se vedea şi supra comentariul
art. 5, pct. 3 şi comentariul art. 112.
15 Decizia Curţii Constituţionale din 25 iunie 2014, menţionată anterior, va constitui lege
penală mai favorabilă în materia confiscării extinse, dintr-un calcul matematic rezultând
că instituţia va putea fi aplicată pentru perioada maximă de 5 ani prevăzută în alin. (2)
lit. a) din 17 aprilie 2017 sau confiscarea extinsă se va aplica pentru bunuri dobândite şi
fapte săvârşite ulterior datei de 17 aprilie 2012.
7.4. Decizii de speţă
16 7.4.1. Confiscare extinsă. Condiţii. Aplicarea legii penale în timp. Bun imobil
proprietate comună devălmaşă. Bun imobil ipotecat
a. Confiscarea extinsă, reglementată în art. 1182 C.pen. din 1968, poate fi dispusă în
cazul în care persoana este condamnată pentru infracţiunea de trafic de influenţă – infrac-
ţiune de corupţie în sensul art. 1182 alin. (1) lit. p) C.pen. din 1968 – comisă după intrarea
în vigoare a Legii nr. 63/2012 prin care a fost introdusă confiscarea extinsă, iar instanţa
a constatat că valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată într-o perioadă de
5 ani, anterior săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă, depăşeşte în mod vădit veniturile
obţinute de aceasta în mod licit şi şi-a format convingerea că bunurile respective provin
din activităţi infracţionale de natura faptelor de corupţie, conform art. 1182 alin. (2) C.pen.
din 1968.
b. Confiscarea extinsă poate fi dispusă cu privire la bunuri imobile, proprietate comună
în devălmăşie a inculpatului şi a soţiei acestuia, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute
în art. 1182 alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968, iar soţiei inculpatului, coproprietar al bunurilor
soţiei sale, ţinând cont de gravitatea măsurilor ce au fost aplicate, o ocazie adecvată de
a-şi susţine apărarea. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a constatat că această condiţie
a fost îndeplinită, câtă vreme cauza a fost examinată în fond şi recurs, în cadrul unor
proceduri contradictorii. În plus, s-au examinat faptele într-o modalitate obiectivă, fără
să se bazeze pe o simplă bănuială, analizând situaţia financiară a acuzatului şi soţiei sale
pentru a concluziona că bunurile confiscate nu puteau fi cumpărate decât graţie folosirii
unor profituri ilicite. Astfel, ţinând cont de interesul general referitor la combaterea
fenomenului infracţional, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a considerat că ingerinţa nu
este disproporţionată faţă de scopul vizat (în acelaşi sens, CEDO, Riela şi alţii c. Italia,
hotărârea din 4 septembrie 2001; CEDO, Bongiorno şi alţii c. Italia, hotărârea din
5 ianuarie 2010, parag. 42-45, 49).
20 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, analizând condiţiile dispunerii măsurii deduse din
textul menţionat, a reţinut întrunirea cumulativă a acestora: obiectul judecăţii îl constituiau
infracţiunile de corupţie săvârşite de doi ofiţeri de poliţie judiciară; sancţiunea prevăzută
de lege, potrivit caracterizării în drept a activităţii infracţionale, era închisoarea de la 2 la
12 ani, maximul special fiind în cuantumul determinat potrivit art. 7 alin. (3) din Legea
nr. 78/2000, majorat cu 2 ani faţă de norma de incriminare din Codul penal; fapta de corupţie
a fost aptă, iar nu numai susceptibilă, să-i procure participantului un folos material. Astfel,
inculpatul P.I. a obţinut un folos injust constând în suma de bani remisă, iar activitatea sa
ilicit penală în perioada iunie 2008 – iunie 2012 i-a creat condiţiile realizării plăţilor către
unităţile bancare. Soţii P. au achiziţionat două apartamente cu sume de bani obţinute din
contracte de credit ipotecar (cca 100.000 euro fiecare) pentru care ratele lunare aferente au
fost achitate din sume obţinute ilicit.
21 Înalta Curte a mai reţinut că valoarea bunurilor dobândite de persoana condamnată,
într-o perioadă anterioară de 5 ani, depăşeşte în mod vădit veniturile obţinute de
aceasta în mod licit, din probatoriile administrate rezultând indubitabil că plăţile lunare
aferente creditelor obţinute au fost achitate constant din sumele dobândite din activitatea
infracţională. Se constată că cele două contracte de credit au fost încheiate în iunie 2008,
iar activitatea infracţională dedusă judecăţii se desfăşurase în perioada mai – iunie 2012.
22 Ca urmare, perioada iunie 2008 – iunie 2012 a constituit perioada de referinţă pentru
raportarea veniturilor şi determinarea caracterului licit ori ilicit al acestora. Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere, pentru această perioadă de referinţă, sumele totale
obţinute de soţi, lunar şi a cenzurat şi eventualele sume obţinute de la terţi (rude), prin
liberalităţi. Astfel au fost valorificate datele conţinute în înscrisurile depuse: declaraţiile
de avere (potrivit Legii nr. 176/2010 privind integritatea în exercitarea funcţiilor şi
demnităţilor publice, soţii aveau obligaţia legală de a completa declaraţia de avere),
rulajele bancare, înscrisuri emanate de la administraţiile financiare ş.a.; declaraţii de
martori privind situaţia financiară a soţilor şi liberalităţile efectuate de membrii familiei în
favoarea acestora, declaraţia inculpatului.
23 Din înscrisuri emanate de la unităţile bancare referitoare la derularea contractelor de
credit a rezultat cuantumul celor două plăţi lunare pentru cele două credite (761 + 433
= 1.194 euro, echivalentul a cca. 4.300 lei, la cursul de 3,6) şi faptul că acesta depăşea
veniturile lunare totale ale celor doi soţi (2.083 salariu lunar net soţ conform declaraţiei
de avere + 1.750 salariu lunar net soţie conform declaraţiei de avere = 3.833 lei, venituri
salariale nete, echivalentul a cca. 1.064 euro), cu excepţia perioadei de un an, între
266 Francisca-Maria Vasile
Regimul măsurilor de siguranţă Art.112
Art. 1121
15 octombrie 2010 – 15 octombrie 2011, în care obligaţia de plată în baza primului
contract, scăzând cu cca. 400 euro, în baza unei cereri de reeşalonare, ratele bancare au
coborât uşor sub cuantumul veniturilor totale salariale. În aceste condiţii s-a considerat
dovedit faptul că inculpatul miza lunar, constant, pe alte sume decât cele din veniturile
salariale, care să completeze aceste venituri pentru a se asigura deopotrivă şi mijloacele
necesare subzistenţei, dar şi plata ratelor aferente creditelor.
Apărările inculpatului, în sensul că a primit de la rude apropiate sume importante de 24
bani, nu au fost apreciate ca sincere şi apte să facă dovada achitării ratelor din venituri
obţinute licit, în perioada 2008-2012. În primul rând, în calitate de funcţionari publici,
soţii P. aveau obligaţia de a insera în declaraţiile de avere aceste venituri suplimentare,
or, niciuna dintre declaraţiile de avere completate nu a conţinut referiri la donaţii ori
liberalităţi, iar în plus, rulajele în conturile inculpaţilor ori rudelor nu au dovedit aceste
liberalităţi ori cel puţin forţa financiară necesară realizării lor.
Înalta Curte a verificat pe baza înscrisurilor depuse de apărare şi susţinerea referitoare
la faptul că, în perioada 2008-2010, unul din apartamente fusese închiriat, chiriaşul
achitând ratele aferente creditului, reţinând că aceasta este dovedită numai pentru 3 luni,
înscrisurile bancare atestând depunerile efectuate de acest terţ.
Înalta Curte a evaluat şi declaraţii de martori pe aspectul situaţiei financiare a soţilor,
însă a constatat că analiza documentelor bancare nu a putut conduce la concluzia depunerii
sumelor menţionate de către tată în conturile fiului său şi oricum acestea, dacă ar fi intrat
în posesia inculpatului şi soţiei sale, impuneau trecerea în declaraţiile de avere.
De asemenea, s-a constatat că înscrisurile depuse la dosar de martora V.A., mama soţiei
inculpatului, nu au putut susţine sau chiar au contrazis afirmaţiile din cuprinsul declaraţiei
sale. Astfel, analiza extrasului de cont depus de martoră nu a atestat viramente în contul
inculpatului sau soţiei acestuia, însă a evidenţiat tranzacţii lunare în cuantum redus.
Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că inculpatul şi soţia sa nu
au dovedit provenienţa licită a sumelor destinate achitării ratelor, în condiţiile în care se
prezumă că veniturile salariale au asigurat şi mijloacele de subzistenţă ale familiei.
În ceea ce priveşte posibilitatea confiscării unui bun aparţinând (şi) soţului, Înalta 25
Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut următoarele:
Soţii P. au obţinut cele două apartamente în timpul căsătoriei, acestea intrând în
proprietatea comună devălmaşă.
Măsura confiscării extinse a fost solicitată iniţial de procuror prin actul de sesizare
şi probatorii au fost administrate încă din cursul urmăririi penale, înscrisuri (provenind
de la unităţile bancare, declaraţii de avere), probatoriul fiind prelungit în faţa instanţelor
(înscrisuri: extrase de cont pentru inculpat, soţia sa şi rudele acestora; declaraţii de martori,
rude ale soţilor, declaraţia părţii însăşi). Aceste probatorii, evidenţiate anterior, au fost
administrate în susţinerea intereselor legitime ale inculpatului şi soţiei sale, la solicitarea
şi în prezenţa apărătorului ales şi al inculpatului. În cursul judecăţii în faţa primei instanţe
apărătorul ales a depus la dosar înscrisuri pe aspectul confiscării extinse, precizând în scris
că acestea se referă la „soţii P.” Instanţa a procedat şi la audierea de martori la cererea
apărării. Astfel, declaraţia martorului T.I. s-a referit la situaţia financiară a familiei P., dar
şi a rudelor, respectiv a părinţilor soţilor. De asemenea, a fost depus la dosar un referat de
evaluare care se preocupă şi de situaţia financiară a soţilor P., determinată de modalitatea
de achitare a ratelor lunare pentru cele două credite obţinute. Inculpatul P.I. a fost audiat
Francisca-Maria Vasile 267
Art. 1121 Măsurile de siguranţă
Notă: Ambele hotărâri sunt pronunţate anterior Deciziei nr. 356 din 25 iunie 2014 a Curţii
Constituţionale (a se vedea supra pct. 7.3 – Deciziile Curţii Constituţionale).
Titlul V
Minoritatea
Bibliografie: M. Coca-Cozma, C.M. Crăciunescu, L.V. Lefterache, Justiţia pentru minori, studii teoretice
şi jurisprudenţă. Analiza modificărilor legislative în domeniu, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003;
C. Constandache, I.-M. Burduşa, G. Moise, I. Vlase, Impactul referatului de evaluare în individualizarea
pedepsei. Studiu de caz privind utilitatea referatelor de evaluare (www.juridice.ro); M.A. Hotca (coord.),
Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca, R. Slăvoiu,
Noul Cod penal şi Codul penal anterior. Adnotări, situaţii tranzitorii, noutăţi, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014; L. Lefterache, Justiţia penală în cazul minorilor, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011; L. Lefterache, Executarea măsurilor educative prevăzute în noul Cod penal, în A.U.B. nr. II/2012;
L. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; C. Sima,
în Prezentarea comparativă a Noului Cod penal şi a Codului penal anterior, art. 126 (http://www.mpublic.
ro/ncp.pdf); F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale în condiţiile intrării în vigoare
a Noului Cod penal, în C.D.P. nr. 3/2013; F. Streteanu, în Conferinţa CCR vs. ICCJ. Legea penală mai
favorabilă (http://dezbateri.juridice.ro/1383/ccr-vs-iccj-legea-penala-mai-favorabila); V. Păvăleanu, Drept
penal special. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod
penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Regimul răspunderii penale a minorului
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Noua reglementare a menţinut vârsta 1
răspunderii penale ca fiind 14 ani şi prezumţiile ce funcţionau anterior în contextul
art. 99 C.pen. din 1968, respectiv lipsa absolută a discernământului anterior vârstei de
14 ani, prezumţia relativă a lipsei discernământului pentru perioada 14-16 ani şi prezumţia
relativă a existenţei discernământului pentru categoria de vârstă 16-18 ani. Proiectul
Codului penal îşi propusese reducerea limitei de vârstă de la care este posibilă angajarea
răspunderii penale a minorului de la 14 la 13 ani. În Expunerea de motive s-a arătat faptul
că această încercare de modificare a avut la bază două elemente importante:
a) creşterea continuă în ultimii ani a numărului faptelor penale săvârşite de minori
cu vârsta sub 14 ani, aceştia ajungând nu de puţine ori să comită fapte foarte grave sau
să fie atraşi în activitatea grupurilor de criminalitate organizată tocmai în considerarea
imposibilităţii tragerii lor la răspundere penală;
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul are corespondent aparent în 1
art. 100 C.pen. din 1968, denumirea marginală fiind aceeaşi, însă stabileşte un alt regim
sancţionator, bazat exclusiv pe măsuri educative. Modificarea de substanţă a actualei regle-
mentări se referă la renunţarea completă la pedepsele aplicabile minorilor care răspund penal,
în favoarea măsurilor educative neprivative sau privative de libertate. Potrivit Expunerii de
motive, modelul care a inspirat reglementarea actuală este Legea Organică nr. 5/2000 privind
reglementarea răspunderii penale a minorilor în Spania (modificată prin Legea Organică
nr. 8/2006), dar s-au avut în vedere şi reglementări din dreptul francez (Ordonanţa din
2 februarie 1945, cu modificările ulterioare), dreptul german (Legea tribunalelor pentru
minori din 1953, cu modificările ulterioare) şi dreptul austriac (Legea privind justiţia juvenilă
din 1988). Regula este aceea a aplicării în cazul minorilor a măsurilor educative neprivative
de libertate [art. 116 alin. (1) C.pen.], măsurile privative de libertate constituie excepţia,
acestea putând interveni în cazul săvârşirii unor infracţiuni grave, determinate prin maximul
special prevăzut de norma de incriminare sau în cazul reţinerii în sarcina aceluiaşi minor a
unei pluralităţi infracţionale [art. 116 alin. (2) C.pen.].
Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata 2
executării acestora asigurându-se menţinerea şi întărirea legăturilor minorului cu familia
şi comunitatea, dezvoltarea liberă a personalităţii minorului, precum şi implicarea acestuia
în programe personalizate derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate şi
respect pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 63 din Legea nr. 253/2013).
Este de amintit faptul că Decretul nr. 218/1977 a modificat Codul penal anterior 3
impunând un regim sancţionator pentru minori ce a inclus numai măsuri educative, pentru
ca prin Legea nr. 104/1992, prin abrogarea decretului, să se revină la sistemul mixt. Aceste
tranziţii au generat incidenţa legii penale mai favorabile, însă specificul anterioarelor
Francisca-Maria Vasile 273
Art. 114 Minoritatea
(2) Alegerea măsurii educa ve care urmează să fie luată faţă de minor se face, în
condiţiile art. 114, potrivit criteriilor prevăzute în art. 74.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea în
art. 100 două măsuri educative neprivative de libertate: mustrarea (ce nu are corespondent
în actualul Cod) şi libertatea supravegheată (ce are corespondent în actualul Cod, în
măsura supravegherii), în timp ce noul Cod reglementează 4 măsuri: stagiul de formare
civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică; în ce priveşte
măsurile privative de libertate, Codul penal din 1968 prevedea două asemenea măsuri,
internarea într-un centru de reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ, în
timp ce actuala reglementare prevede internarea într-un centru educativ şi internarea
într-un centru de detenţie. Codul actual permite o individualizare judiciară reală prin paleta
mai largă de măsuri. Alegerea măsurii este rezultatul unui amplu proces de individualizare
ce va avea în vedere criteriile enumerate de art. 74 C.pen.
2 Măsurile sunt prevăzute în ordine crescătoare a severităţii, dar şi a condiţiilor ori
duratei restrângerii libertăţii de mişcare. În Expunerea de motive s-a precizat izvorul
reglementării ca fiind de inspiraţie franceză ori spaniolă: stagiul de formare civică este
inspirat de art. 15-1 alin. (1) pct. 6 din Ordonanţa franceză din 2 februarie 1945, în timp
ce supravegherea, consemnarea la sfârşit de săptămână sau asistarea zilnică, sunt inspirate
de art. 7 lit. g), h) din Legea spaniolă nr. 5/2000. Măsurile privative de libertate sunt în
anumite cazuri obligatorii [art. 123 alin. (1) lit. c), alin. (2), alin. (3) lit. c)], iar în altele
facultative (art. 114).
3 Măsurile educative neprivative de libertate se execută în comunitate, pe durata executării
acestora asigurându-se menţinerea şi întărirea legăturilor minorului cu familia şi comunitatea
din care face parte, dezvoltarea liberă a personalităţii minorului, precum şi implicarea
acestuia în programele derulate, în scopul formării sale în spirit de responsabilitate şi respect
pentru drepturile şi libertăţile celorlalţi (art. 63 din Legea nr. 253/2013).
4 2. Legea penală mai favorabilă până la judecarea definitivă. Astfel cum s-a arătat,
Legea nr. 187/2012 (capitolul IV, art. 17 şi urm.) cuprinde dispoziţii speciale privind regi-
mul sancţionator aplicabil minorilor:
- o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1968, este
considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de
Codul penal (art. 17);
- măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1968
pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a
Codului penal (art. 22).
5 În sinteză, cea mai uşoară măsură educativă în succesiunea legilor penale este mustrarea
(art. 102 C.pen. din 1968), urmând măsura educativă nerestrictivă de drepturi, stagiul de
formare civică (art. 117 C.pen.), apoi măsurile restrictive de libertate, din perspectiva
duratei, supravegherea (art. 118 C.pen.), consemnarea la sfârşit de săptămână şi asistarea
zilnică (art. 119, 120 C.pen.) şi libertatea supravegheată (art. 103 C.pen. din 1968),
ierarhia finalizându-se cu măsurile privative de libertate, internarea într-un centru educativ
(art. 124 C.pen.), internarea într-un centru de reeducare (art. 104 C.pen. din 1968) şi
internarea într-un centru de detenţie (art. 124 şi urm. C.pen.) (n.n. – a fost omisă măsura
276 Francisca-Maria Vasile
Regimul răspunderii penale a minorului Art. 115
internării într-un institut medical-educativ ce nu a fost întâlnită în jurisprudenţă – a se
vedea F. Vasile, în C.P. Ad., p. 352, art. 105 – Decizii de speţă, notă).
3. Legea penală mai favorabilă după judecarea definitivă. Potrivit art. 6 alin. (4) 6
C.pen., măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută
(mustrarea), iar cele ce au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele
prevăzute de aceasta. Pentru situaţia distinctă a libertăţii supravegheate, legiuitorul a
prevăzut soluţia de principiu în art. 18 alin. (1) LPACP, în sensul că măsura educativă
a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal anterior se execută potrivit
dispoziţiilor acestuia.
De asemenea, cum s-a arătat, actul normativ menţionat (capitolul IV, art. 17 şi urm.) 7
cuprinde dispoziţii speciale privind regimul sancţionator aplicabil minorilor, rezolvând
următoarele situaţii:
- pedeapsa amenzii executabilă, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii
în baza Codului penal din 1968 şi neexecutată în tot sau în parte până la intrarea în vigoare
a Codului penal, se înlocuieşte cu măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână,
ţinând seama şi de partea care a fost executată din amendă (art. 20 LPACP);
- pedeapsa închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 1968 pentru infrac-
ţiuni comise în timpul minorităţii, se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un
centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii. Pedeapsa închisorii care
depăşeşte 20 de ani, aplicată pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, se va înlocui
cu internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani. În cazul pluralităţii de
infracţiuni, înlocuirea prevăzută la alin. (1) şi (2) se face cu privire la pedeapsa rezultantă;
- măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului
penal din 1968 se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ pe
o durată egală cu timpul rămas din momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a
luat măsura internării în centrul de reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu
mai mult de 3 ani; în cazul în care, potrivit Codului penal din 1968, s-a dispus prelungirea
duratei măsurii educative a internării într-un centru de reeducare, măsura se va executa
într-un centru educativ (art. 19 LPACP);
- dacă măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din
1968 se revocă după intrarea în vigoare a Codului penal din altă cauză decât comiterea unei
infracţiuni, libertatea supravegheată se înlocuieşte cu internarea într-un centru educativ pe
o perioadă de un an; în cazul revocării libertăţii supravegheate datorită săvârşirii unei noi
infracţiuni, instanţa va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură
educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal [art. 18 alin. (2) şi (3) LPACP];
- în cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea se revocă din alte
cauze decât comiterea unei noi infracţiuni, pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura
educativă a internării într-un centru educativ pe o perioadă egală cu durata pedepsei
suspendate, dar nu mai mult de 3 ani (art. 22 LPACP); dacă se revocă din alte cauze decât
comiterea unei noi infracţiuni, suspendarea executării, pedeapsa amenzii se înlocuieşte cu
măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni;
- dacă în termenul de încercare al suspendării executării unei pedepse pentru infracţiuni
comise în timpul minorităţii condamnatul a săvârşit din nou o infracţiune, instanţa revocă
suspendarea şi înlocuieşte pedeapsa potrivit legii, după care:
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Acest text din Codul penal nu îşi găseşte
corespondent în veghea reglementare, însă nici nu se suprapune cu dispoziţiile din procedura
penală (art. 506) care au ca scop stabilirea momentului procesual al efectuării referatului,
organul judiciar ce îl dispune, caracterul său obligatoriu. Norma de drept substanţial îşi
găseşte utilitatea şi este justificată pe tărâmul individualizării măsurii educative.
2 2. Conţinut. În prezent, potrivit dispoziţiilor art. 506 alin. (4) C.proc.pen., prin referatul
de evaluare, serviciul de probaţiune solicitat poate face propuneri motivate cu privire la
măsurile educative ce pot fi luate faţă de minor, iar potrivit art. 34 alin. (3) din Legea
nr. 252/2013, referatul va cuprinde obligatoriu propuneri motivate privind măsura educativă
considerată a fi potrivită pentru minor, programele de reintegrare socială adecvate şi
obligaţiile ce pot fi impuse minorului în vederea reducerii riscului de recidivă.
3 Potrivit art. 33 din Legea nr. 252/2013 privind organizarea şi funcţionarea sistemului
de probaţiune, evaluarea inculpatului minor se realizează la solicitarea organelor judiciare,
potrivit legii, de către consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune com-
petent, iar datele obţinute în cadrul evaluării se consemnează într-un referat de evaluare ce
se întocmeşte şi se comunică în termen de 21 de zile de la data primirii solicitării.
4 Referatul de evaluare se va întocmi şi în cauzele ce au ca obiect modificarea obligaţiilor
stabilite în sarcina minorului pe perioada executării măsurii educative, înlocuirea măsurii
educative, liberarea minorului dintr-un centru educativ sau centru de detenţie (art. 41 din
acelaşi act normativ).
5 3. Caracter. Referatul de evaluare şi-a păstrat caracterul orientativ şi consultativ
şi constituie mijloc de probă pe aspectul individualizării judiciare a măsurii educative
(C. Constandache, I.-M. Burduşa, G. Moise, I. Vlase, Impactul referatului de evaluare
în individualizarea pedepsei…, loc. cit.; L. Lefterache, Executarea măsurilor educative
prevăzute în noul Cod penal, în A.U.B. nr. II/2012, p. 168).
Capitolul II
Regimul măsurilor educa ve
nepriva ve de libertate
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Măsura nu a existat în reglementarea 1
anterioară, iar potrivit Expunerii de motive, este de inspiraţie franceză, fiind apropiată de
reglementarea prevăzută de art. 15-1 pct. 6 din Ordonanţa din 2 februarie 1945. Însuşi
legiuitorul a statuat în sensul că obiectivul măsurii educative a stagiului de formare civică
constă în sprijinirea minorului în conştientizarea consecinţelor legale şi sociale la care
se expune în cazul săvârşirii de infracţiuni şi responsabilizarea acestuia cu privire la
comportamentul său.
2. Natură şi conţinut. Este cea mai uşoară dintre măsuri şi are ca scop reformarea 2
atitudinii minorului în cadrul unor programe educative cu durată de maximum 4 luni.
Potrivit art. 69 şi urm. din Legea nr. 252/2013, serviciul de probaţiune coordonează
procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate şi a
executării obligaţiilor impuse de instanţă în sarcina minorilor faţă de care s-au dispus
măsurile educative neprivative: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la
sfârşit de săptămână, asistarea zilnică.
3. Individualizare judiciară. Durata măsurii. Referatul de evaluare va cuprinde 3
obligatoriu, potrivit art. 34 alin. (3) din Legea nr. 252/2013, propuneri motivate privind
măsura educativă considerată a fi potrivită pentru minor, programele de reintegrare socială
adecvate şi obligaţiile ce pot fi impuse minorului în vederea reducerii riscului de recidivă.
Ca urmare, durata măsurii va avea în vedere programele de reintegrare socială propuse prin
referatul obligatoriu. De asemenea, la individualizarea conţinutului şi naturii obligaţiilor
ce se pot stabili în sarcina minorului, în contextul art. 121 C.pen. (norma este supletivă),
vor fi avute în vedere aspectele decelate şi motivate în referat.
4. Executarea măsurii educative a stagiului de formare civică. Cursurile de formare 4
civică se elaborează în baza programei-cadru aprobate prin ordin comun al ministrului
justiţiei şi al ministrului educaţiei naţionale, care se publică în Monitorul Oficial. Consilierul
de probaţiune sau, după caz, persoana desemnată din cadrul instituţiei din comunitate
efectuează demersurile necesare în vederea participării minorului şi supraveghează minorul
pe durata stagiului de formare civică. Stagiul de formare civică este organizat sub forma
unor sesiuni continue sau periodice, derulate pe durata a cel mult 4 luni şi include unul
sau mai multe module cu caracter teoretic sau aplicativ, adaptate vârstei şi personalităţii
minorilor incluşi în respectivul stagiu, ţinând seama, pe cât posibil, de natura infracţiunii
comise. În desfăşurarea stagiului stabilit de instanţă se va avea în vedere un număr lunar
de 8 ore de formare civică. Consilierul de probaţiune din cadrul serviciului de probaţiune
în a cărui circumscripţie locuieşte minorul care trebuie să frecventeze cursul de formare
civică decide, pe baza evaluării iniţiale, instituţia din comunitate în care urmează să aibă
loc acesta, comunicând instituţiei copia de pe dispozitivul hotărârii, precum şi decizia
sa. Instituţia din comunitate desemnată sau serviciul de probaţiune, după caz, adaptează
conţinutul concret al stagiului, în funcţie de particularităţile minorului, cu aprobarea
consilierului de probaţiune (art. 66 din Legea nr. 253/2013).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Măsura, ce a existat în reglementarea
anterioară în varianta libertăţii supravegheate, este, potrivit Expunerii de motive, de inspiraţie
spaniolă, fiind apropiată de reglementarea prevăzută de art. 7 din Legea nr. 5/2000.
2 Din perspectiva legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă, în cazul
celor două măsuri similare, libertatea supravegheată şi supravegherea, cea din urmă, prin
conţinut, respectiv prin măsurile şi obligaţiile ce pot fi impuse şi durată, este mai blândă.
3 În ce priveşte determinarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă,
potrivit art. 6 alin. (4) C.pen., măsurile educative ce au corespondent în legea nouă se
execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă. Totuşi
legiuitorul a simţit nevoia unei reglementări speciale, astfel încât potrivit art. 18 LPACP,
măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din 1968 va
continua să se execute potrivit dispoziţiilor acestuia.
4 2. Natură, conţinut şi durată. Individualizare judiciară. A doua măsură educativă
în ordinea severităţii şi prima măsură restrictivă de libertate este similară măsurii libertăţii
supravegheate (art. 103 C.pen. din 1968), însă, astfel cum s-a susţinut deja, prin conţinut
şi durată este mai blândă decât cea anterioară. Potrivit art. 78 din Legea nr. 252/2013,
coordonarea procesului de supraveghere a minorului în cadrul măsurii educative a
supravegherii este realizată de către consilierul de probaţiune manager de caz. Potrivit
art. 69 şi urm. din Legea nr. 252/2013, serviciul de probaţiune coordonează procesul de
supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate şi a executării
obligaţiilor impuse de instanţă în sarcina minorilor faţă de care s-au dispus măsurile
educative neprivative: stagiul de formare civică, supravegherea, consemnarea la sfârşit de
săptămână, asistarea zilnică.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Potrivit Expunerii de motive, măsura, ce nu a existat în 1
reglementarea anterioară, este de inspiraţie spaniolă, fiind apropiată de reglementarea
prevăzută de art. 7 din Legea nr. 5/2000.
2. Natură, conţinut şi durată. Este o măsură restrictivă de libertate ce constă în 2
obligaţia minorului de a nu părăsi locuinţa strict în zilele de sâmbătă şi duminică, iar
nu în perioada altor zile libere din timpul săptămânii, pe o durată cuprinsă între 4 şi 12
săptămâni. Este o măsură restrictivă de libertate care urmăreşte modificarea conduitei
minorului atât printr-o constrângere a libertăţii de mişcare, cât şi prin însuşirea normelor şi
preceptelor morale. Potrivit art. 69 şi urm. din Legea nr. 252/2013, serviciul de probaţiune
coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de
libertate şi a executării obligaţiilor impuse de instanţă în sarcina minorilor faţă de care
s-au dispus măsurile educative neprivative: stagiul de formare civică, supravegherea,
consemnarea la sfârşit de săptămână, asistarea zilnică.
Francisca-Maria Vasile 283
Art. 120 Minoritatea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Măsura, ce nu a existat în reglementarea
anterioară, este de inspiraţie spaniolă, fiind apropiată de reglementarea prevăzută de
art. 7 din Legea nr. 5/2000.
2 2. Natură, conţinut şi durată. Asistarea zilnică este cea mai severă măsură neprivativă
de libertate şi constă în obligaţia minorului de a respecta un program concret, strict, stabilit
de serviciul de probaţiune. Măsura se ia pe o durată cuprinsă între 3 şi 6 luni.
3 Latura coercitivă constă în respectarea de către minor a programului, program care nu
poate impieta asupra pregătirii sau cursurilor şcolare ori desfăşurării oricărei alte activităţi
licite, de interes pentru minor. Potrivit art. 69 şi urm. din Legea nr. 252/2013, serviciul
de probaţiune coordonează procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Măsuri similare, cu un conţinut însă mai
redus, erau prevăzute de art. 103 C.pen. din 1968 (să nu frecventeze anumite locuri, să nu
intre în legătură cu anumite persoane, să presteze o activitate neremunerată pe o durată
determinată).
2 2. Natura normei. Norma este supletivă, iar nu imperativă, astfel încât instanţa poate
stabili una, mai multe ori nicio obligaţie în sarcina minorului. În toate situaţiile însă se
va avea în vedere conţinutul referatului de evaluare sub aspectul obligaţiilor considerate
utile reformării atitudinii minorului. Obligaţiile impuse minorului vizează restructurarea
atitudinii sale, având un caracter preventiv (să nu depăşească, fără acordul serviciului de
probaţiune, limita teritorială stabilită de instanţă, să nu se afle în anumite locuri sau la
anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă,
să nu se apropie şi să nu comunice cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
participanţii la săvârşirea infracţiunii ori cu alte persoane stabilite de instanţă), dar creează
şi cadrul în care se va realiza controlul instituţionalizat (să se prezinte la serviciul de
probaţiune, să se supună măsurilor de control).
3 3. Serviciul de probaţiune, potrivit art. 69 şi urm. din Legea nr. 252/2013, coordonează
procesul de supraveghere a respectării măsurilor educative neprivative de libertate şi a
executării obligaţiilor impuse de instanţă în sarcina minorilor, iar potrivit art. 34 alin. (3)
din Legea nr. 252/2013, referatul de evaluare va cuprinde obligatoriu propuneri motivate
privind obligaţiile ce pot fi impuse minorului în vederea reducerii riscului de recidivă. Ca
urmare, individualizarea judiciară va avea în vedere programele de reintegrare socială
propuse prin referatul obligatoriu.
4 4. Nerespectarea obligaţiilor conduce la prelungirea sau înlocuirea măsurilor educa-
tive neprivative de libertate. Legiuitorul nu a folosit tehnica de redactare ce viza folosirea
sintagmei cu rea-credinţă, de altfel definită de jurisprudenţă, deoarece, indiferent de
ipoteza ce a generat neconformarea, aspectul va fi cenzurat de instanţă.
Comentariu
1 Textul prevede posibilitatea individualizării obligaţiilor impuse minorului, în faza
executării măsurii.
2 Rolul serviciului de probaţiune este la fel de activ ca în ipoteza alegerii măsurii
(art. 73 din Legea nr. 253/2013, în situaţia în care, pe parcursul supravegherii executării
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În reglementarea anterioară prelungirea 1
duratei era prevăzută în cazul măsurilor educative privative de libertate [art. 106 alin. (2)
C.pen. din 1968].
2. Conţinut. Măsurile educative sunt prevăzute gradual sub aspectul severităţii. 2
Nerespectarea obligaţiilor cu rea-credinţă conduce la prelungirea sau înlocuirea măsurilor
educative neprivative de libertate.
În ipotezele reglementate în alin. (1) lit. a) şi b), măsura neprivativă poate face obiectul 3
reindividualizării judiciare pe aspectul duratei [lit. a)] sau naturii [lit. b)], în timp ce
ipotezele de la alin. (1) lit. c) şi alin. (2) exclud o reindividualizare, norma având caracter
imperativ, legiuitorul prevăzând, prin mecanismul legislativ, că cea mai severă măsură
neprivativă se înlocuieşte cu cea mai puţin severă măsură privativă de libertate, impunând
luarea exclusivă a măsurii privative a internării într-un centru educativ. Ca urmare, în
ipotezele reglementate de art. 123 alin. (1) lit. c), alin. (2), alin. (3) lit. c), măsurile privative
de libertate sunt obligatorii.
Francisca-Maria Vasile 287
Art. 123 Minoritatea
Capitolul III
Regimul măsurilor educa ve priva ve de libertate
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia a existat şi funcţionat şi în 1
reglementarea anterioară sub forma centrului de reeducare. De aceea, legiuitorul a
prevăzut că la momentul intrării în vigoare a noului Cod măsura educativă a internării
într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal din 1968 se înlocuieşte cu
măsura educativă a internării într-un centru educativ pe o durată egală cu timpul rămas din
momentul rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a luat măsura internării în centrul de
reeducare şi până la majoratul celui în cauză, dar nu mai mult de 3 ani (art. 19 LPACP).
Centrul educativ este instituţia specializată în recuperarea socială a persoanelor 2
internate, în care acestea urmează programe de instruire şcolară şi formare profesională,
potrivit aptitudinilor lor şi vârstei, precum şi alte activităţi şi programe destinate reintegrării
sociale. Centrul educativ şi centrul de detenţie trebuie să dispună de personal specializat
Francisca-Maria Vasile 289
Art. 124 Minoritatea
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Centrul de detenţie este instituţia 1
specializată în recuperarea socială a persoanelor internate, cu regim de pază şi supraveghere,
în care acestea urmează intensiv programele şi activităţile de instrucţie şcolară şi formare
profesională. Centrul educativ şi centrul de detenţie dispun de personal specializat
pentru activităţile educative, moral-religioase, culturale, sportive, recreative, de asistenţă
psihologică şi asistenţă socială specifică, de personal medical, de pază, supraveghere şi
însoţire, precum şi de personal tehnico-administrativ. Centrele de detenţie sunt fostele
penitenciare pentru minori şi tineri (Bacău, Craiova, Târgu Mureş şi Tichileşti).
Francisca-Maria Vasile 291
Art. 125 Minoritatea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Nu există un precedent legislativ relevant, măsura echivalând
cu individualizarea administrativă a executării.
2 2. Conţinut. În Expunerea de motive s-a precizat că o dispoziţie asemănătoare este
prevăzută în dreptul spaniol, art. 15 alin. (2) din Legea nr. 5/2000 [art. 14 alin. (3) în
urma modificării prin Legea Organică nr. 8/2006]. În acest caz, sancţiunea iniţială
nu se transformă într-o pedeapsă, ea îşi păstrează aceeaşi natură juridică – de măsură
educativă – modificându-se doar instituţia de executare. Pe cale de consecinţă, regimul
de executare al măsurii educative în penitenciar va fi diferit de regimul de executare al
pedepsei închisorii, fiind detaliat de legea privind executarea măsurilor educative. Există
totuşi opinii care apreciază că o măsură educativă cu o durată de 15 ani este, în realitate,
o veritabilă pedeapsă, iar continuarea executării în penitenciar susţine această abordare
(C. Sima, în Prezentarea comparativă a Noului Cod penal şi a Codului penal anterior,
art. 126, http://www.mpublic.ro/ncp.pdf).
3 Prin comportament care influenţează negativ sau împiedică procesul de recuperare
şi reintegrare a celorlalte persoane internate se înţelege:
a) iniţierea de acţiuni care conduc la nefrecventarea sau refuzul său constant, precum
şi al altor persoane internate de a participa la cursuri de instruire şcolară şi formare
profesională, la programe de educaţie, asistenţă psihologică şi asistenţă socială;
b) introducerea, deţinerea sau traficul de arme, materiale explozive, droguri, substanţe
toxice sau alte obiecte şi substanţe care pun în pericol siguranţa centrului, a misiunilor sau
a persoanelor;
c) nerespectarea interdicţiilor de a se supune percheziţiei cu ocazia primirii în peniten-
ciar, precum şi pe parcursul executării pedepsei privative de libertate, ori de câte ori este
necesar; a regulilor stabilite de administraţia penitenciarului pe perioada cât au permisiune
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Deducerea prevenţiei privative de libertate 1
din sancţiunea aplicată este o dispoziţie constantă în legislaţia penală, având anterior
corespondent în art. 88 C.pen. din 1968.
În cazul înlocuirii pedepsei închisorii executabilă, aplicată în baza Codului penal din 2
1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii, cu măsura educativă a internării
într-un centru de detenţie pe o perioadă egală cu durata pedepsei închisorii partea executată
din pedeapsa închisorii, precum şi durata reţinerii şi arestării preventive se deduc din
durata măsurii educative a internării în centrul de detenţie (art. 21 LPACP).
De asemenea, în cazul înlocuirii măsurii educative a internării în centrul de reeducare, 3
dispusă în baza Codului penal din 1968, cu măsura actuală a internării într-un centru
educativ, durata reţinerii şi arestării preventive se consideră ca parte executată din durata
măsurii educative a internării în centrul educativ (art. 19 LPACP).
Capitolul IV
Dispoziţii comune
Comentariu
1 Precedent legislativ. Textul reafirmă principiul individualizării judiciare prin valori-
ficarea tuturor cauzelor de atenuare şi agravare incidente în cazul regimului sancţionator
al minorilor. Distincţia faţă de situaţia majorului, în care incidenţa acestor cauze generează
modificarea limitelor minimului şi maximului între care se va individualiza sancţiunea,
constă în aceea că pentru minor individualizarea se va realiza exclusiv în interiorul
limitelor prevăzute de lege pentru măsura educativă aleasă. Această soluţie legislativă
nu poate ridica probleme pe considerentul principiului constituţional al egalităţii în faţa
legii întrucât regimul sancţionator pentru minor este distinct şi complet diferit faţă de cel
al majorului, plecând de la un alt tip de sancţiuni, situaţie ce a impus şi o altă soluţie în
considerarea efectului cauzelor de atenuare şi agravare.
Comentariu
Precedent legislativ. În reglementarea cumulului juridic s-a avut în vedere în principal 1
natura privativă sau neprivativă de libertate a sancţiunilor aplicate. Având în vedere că
măsurile educative privative de libertate nu sunt susceptibile de amânarea pronunţării
Francisca-Maria Vasile 297
Art. 131 Minoritatea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Această dispoziţie referitoare la durata
termenelor se regăsea în art. 129 C.pen. din 1968. Jurisprudenţa anterioară a aplicat cauzele
de întrerupere sau de suspendare în toate situaţiile, inclusiv pentru minori, bazându-se pe
o interpretare sistematică şi teleologică a textelor.
2 2. Data de la care se calculează termenul. Termenul începe să curgă de la data săvârşirii
faptei. Spre deosebire de reglementarea anterioară, actualul Cod determină expres dies a
quo atât pentru infracţiunile continue, continuate, cât şi pentru infracţiunile progresive şi
de obicei [art. 154 alin. (2)-(4) C.pen.]. Termenele se vor stabili în funcţie de norma de
incriminare mai favorabilă, stabilită în urma comparării celor două reglementări.
3 3. Cauzele de întrerupere sau se suspendare sunt cele enumerate în art. 155 şi
art. 154 C.pen.
4 Punerea în executare a mandatului european de arestare constituie un act de procedură
ce va genera un efect întreruptiv.
5 Admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage de drept desfiinţarea
hotărârii pronunţate în lipsă şi face să curgă un nou termen de prescripţie.
6 4. Prescripţia specială este incidentă şi în cazul minorului.
7 5. Jurisprudenţă. Prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 (M.Of. nr. 319 din 30 aprilie
2014), I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a statuat
în sensul că, în aplicarea art. 5 C.pen., prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă faţă de instituţia pedepsei. Soluţia are relevanţă în materia răspunderii penale a
minorilor datorită criteriilor referitoare la alegerea legii mai favorabile în cazul prescripţiei.
8 Deciziile pronunţate de instanţa supremă în unificarea practicii judiciare, respectiv
deciziile din recursurile în interesul legii sau din dezlegarea unor chestiuni de drept, au
forţă juridică echivalentă legii, motiv pentru care chiar Curtea Constituţională a constatat
că pot face obiectul controlului de constituţionalitate (D.C.C. nr. 206 din 29 aprilie 2013,
M.Of. nr. 350 din 13 iunie 2013).
9 Referitor la efectele acestei decizii şi ale Deciziei nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată
de către Curtea Constituţională (M.Of. nr. 372 din 20 mai 2014), precum şi la modalitatea
Comentariu
1. Precedent legislativ. Deşi textul nu are corespondent în reglementarea anterioară, 1
conţine aceeaşi soluţie legislativă în ceea ce priveşte calculul termenelor de prescripţie
a executării sub aspectul momentului de la care acesta începe să curgă, respectiv data
rămânerii definitive a hotărârii. Termenul de 2 ani este mai redus decât cel mai scurt
termen prevăzut pentru majori care este de 3 ani, în cazul pedepsei amenzii.
2. Cauzele de întrerupere sau de suspendare sunt cele enumerate în art. 163 şi 164 2
C.pen. şi cele prevăzute în Codul de procedură penală.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia se regăsea şi în Codul anterior. 1
Aplicarea măsurilor educative exclude de drept aplicarea pedepselor accesorii ori
complementare şi reţinerea unui antecedent penal relevant sub aspectul primului termen
al recidivei, în condiţiile în care soluţia acţiunii penale nu poate viza condamnarea.
Comentariu
1 Spre deosebire de reglementarea anterioară în care măsurile educative nu se puteau
dispune decât faţă de făptuitorul încă minor la data pronunţării, noul Cod consideră
relevantă data săvârşirii faptei, măsurile educative putând a fi pronunţate şi faţă de major.
Totuşi, în considerarea situaţiei acestui făptuitor, pentru faza executării, s-a prevăzut
expres că măsura educativă privativă de libertate, în cazul infractorului ce a împlinit vârsta
de 18 ani, în anumite condiţii, se poate executa într-un penitenciar.
Titlul VI
Răspunderea penală a persoanei juridice
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi şi libertăţi,
Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; I. Deleanu, Ficţiunile juridice, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; A.-R. Ilie,
Angajarea răspunderii penale a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011; F. Streteanu, R. Chiriţă,
Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; T. Toader şi colaboratorii,
Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Udroiu, V. Constantinescu,
Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă. Observaţii. Ghid de aplicare. Legea penală
mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin
raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, 2014; C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci,
Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Dispoziţii generale
Comentariu
Persoana juridică are o voinţă proprie, iar această voinţă colectivă este capabilă de fapte 1
culpabile întocmai ca voinţa individuală. Pentru acest considerent legiuitorul a renunţat la
principiul specialităţii consacrat în Legea nr. 301/2004 şi a stabilit principiul răspunderii
generale a persoanei juridice (a se vedea, pe larg, A.-R. Ilie, Angajarea răspunderii penale a
persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 99-120). Conform art. 240 din Legea
nr. 187/2012, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C.pen., prin autorităţi publice se înţelege
autorităţile prevăzute în mod expres în Titlul III, precum şi la art. 140 şi 142 din Constituţia
României, republicată.
Răspunderea persoanei juridice este o răspundere pentru fapta proprie, astfel încât răs- 2
punderea penală poate interveni între momentul dobândirii personalităţii juridice şi până la
momentul radierii, reorganizării prin diviziune sau fuziune.
Faptul că personalitatea juridică este o condiţie a răspunderii penale a persoanei juridice 3
reiese din analiza efectelor pierderii acestei personalităţi. Astfel, art. 16 lit. f) C.proc.pen.
prevede că radierea persoanei juridice atunci când are calitatea de suspect sau inculpat este
unul din cazurile în care se constată încetarea acţiunii penale. De asemenea, o persoană
Lavinia Valeria Lefterache 301
Art. 135 Răspunderea penală a persoanei juridice
juridică în curs de formare, care dispune de o capacitate, limitată la ceea ce este necesar
pentru constituire, nu poate intra sub incidenţa legii penale atâta timp cât nu şi-a dobândit
personalitatea juridică.
4 O persoană juridică poate fi trasă la răspundere după ce a intrat în lichidare, deoarece
doar din momentul radierii persoanei juridice nu se mai poate vorbi de răspunderea penală
a acesteia.
5 Nu toate persoanele juridice răspund penal. Pentru a putea fi angajată răspunderea penală
a persoanei juridice, aceasta trebuie să nu facă parte din categoria celor exceptate în mod
expres de acest text, şi anume, statul, autorităţile şi instituţiile publice doar pentru infracţiuni
săvârșite în exercitarea unei activităţi care nu poate face obiectul domeniului privat. Dacă o
infracţiune este săvârşită în realizarea obiectului de activitate al uneia dintre aceste persoane
juridice sau în numele sau interesul ei, răspund penal numai persoanele fizice.
6 Statul este exclus din categoria persoanelor juridice care răspund penal deoarece
reprezintă interesele generale ale societăţii. Totodată statul este unicul titular al dreptului
de a trage la răspundere penală. Astfel, deosebirea esenţială dintre stat şi celelalte persoane
juridice este că, în vederea asigurării suveranităţii sale, statul are autoritate asupra tuturor
organelor pe care le înfiinţează, precum şi asupra tuturor persoanelor fizice sau juridice
aflate pe teritoriul său.
7 A doua categorie de persoane juridice care nu pot avea calitatea de subiect activ al
infracţiunii o constituie autorităţile publice, enunţate în Titlul III din Constituţia României. Astfel,
din categoria autorităţilor publice fac parte Parlamentul (Capitolul I, art. 61-79), Preşedintele
României (Capitolul II, art. 80-101), Guvernul (Capitolul III, art. 102-110), Administraţia publică
(Capitolul V, art. 116-123) şi Autoritatea Judecătorească (Capitolul VI, art. 124-134).
8 Instituţiile publice nu răspund penal pentru infracţiuni săvârșite în exercitarea unei
activităţi care nu poate face obiectul domeniului privat.
9 Regiile autonome ca subiecte active ale raportului juridic infracţional reprezintă o
categorie aparte de persoane juridice, având o natură juridică mixtă, de drept public şi de
drept privat. Chiar dacă, în general, sunt considerate persoane juridice de drept public,
din interpretarea art. 136 alin. (4) din Constituţie rezultă că regiile autonome nu pot
fi asimilate instituţiilor publice, acest text tratându-le ca două categorii distincte. Prin
urmare, indiferent de natura activităţilor pe care le desfăşoară, regiile autonome vor
răspunde penal (F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice, ed. a
II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 396).
10 În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost păstrate principiile pe
care se fundamentează această răspundere în concepţia Codului penal din 1968, astfel cum
a fost modificat prin Legea nr. 278/2006. Astfel, s-a menţinut opţiunea pentru modelul
de răspundere directă a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez. În
consecinţă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată de orice persoană
fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege, şi nu doar de acţiunile organelor
sau reprezentanţilor acesteia. În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei
fizice este condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi care
poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană fizică. De asemenea,
a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca premisă pentru angajarea
răspunderii penale a entităţilor colective. Ca modificare faţă de reglementarea anterioară
poate fi menţionată restrângerea imunităţii penale a instituţiilor publice care desfăşoară
putea evalua dacă aceasta a respectat standardul de calitate; lipsa unui comportament trecut
similar care să includă aplicarea de sancţiuni penale, civile sau administrative împotriva
sa; data faptei atunci când fapta nu este de dată recentă, iar persoana juridică, aşa cum
este în prezent, este realmente o entitate diferită faţă de cea care a comis faptele ilicite, de
exemplu, a fost preluată de către o altă societate, şi-a schimbat specializarea, toţi vinovaţii
au plecat sau au fost demişi ori structurile şi procesele corporative au fost schimbate în
aşa fel încât fac imposibilă comiterea unor fapte ilicite; o atitudine responsabilă faţă de
sănătate şi siguranţă, precum solicitarea părerii unui expert şi consultarea angajaţilor sau
a altor persoane afectate de către activităţile organizaţiei.
17 În cazul infracţiunilor contra vieţii integrităţii corporale şi sănătăţii probatoriul poate
privi şi calitatea/performanţa îngrijirii sănătăţii, respectiv în cazul unităţilor sanitare:
reclamaţii (numărul de cazuri de malpraxis semnalate la organizaţiile profesionale şi/sau
comisiile de monitorizare şi competenţă profesională pentru cazurile de malpraxis); rata
autopsiilor; cantitatea de sânge transfuzat; rata reinternărilor la 28 de zile; numărul de
cazuri de infecţii nozocomiale; mortalitatea intraspitalicească la 30 de zile în spitalele de
boli cronice; mortalitatea intraspitalicească la 48 şi 72 de ore de la internare; respectarea
normativelor de personal.
18 În cazul uciderii din culpă, în vederea dovedirii vinovăţiei persoanei juridice, faptele
luate în considerare trebuie să fie consecinţa unei neglijenţe constând într-o acţiune sau în
lipsa acţiunii, iar neglijenţa care a cauzat decesul să fi contribuit într-o măsură importantă
la producerea acestuia (cât de mare a fost riscul de a se produce decesul). În cazul unită-
ţilor sanitare există răspunderea pentru actul medical, chiar dacă acesta este realizat prin
intermediul cadrelor medicale. Unităţile medicale au obligaţia de a se asigura că nu expun
pacienţii unui risc. Riscul se analizează în raport cu măsurile întreprinse pentru a-l elimina,
inclusiv costurile implicate.
19 În ceea ce priveşte urgenţele medicale, spitalul poate răspunde pentru administrarea unui
tratament medical, dar nu şi pentru decizia privind primul pacient care trebuie tratat. De
exemplu, atunci când un echipaj de ambulanţă este trimis la scena unui accident cu victime
multiple şi acordă primul ajutor unei victime cu leziuni minore, lăsând o victimă, cu leziuni
mai grave, să sufere fără a-i acorda îngrijiri, nu există nicio obligaţie de prudenţă şi diligenţă
care să decurgă din decizia cu privire la ordinea în care se acordă îngrijiri pacienţilor, regulile
de triere a pacienţilor aplicându-se numai în secţiile de primire urgenţe ale spitalelor.
Comentariu
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor 1
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
reglementează în art. 25 executarea pedepsei amenzii aplicabile persoanei juridice.
Persoana juridică ce a fost condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să achite integral
amenda în termen de 3 luni de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi să
comunice judecătorului delegat cu executarea dovada plăţii, în termen de 15 zile de la
efectuarea acesteia. Dacă persoana juridică se află în imposibilitate de a achita integral
amenda în termenul prevăzut anterior, judecătorul delegat cu executarea, la cererea aces-
teia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate lunare, pe o perioadă ce nu poate
depăşi 2 ani. Judecătorul delegat cu executarea, analizând cererea persoanei condamnate şi
documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de achitare integrală a amenzii,
se pronunţă prin încheiere. În cazul în care dispune eşalonarea, încheierea va cuprinde:
cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru care se eşalonează
amenda, precum şi termenul de plată. Prevederile referitoare la incidentele ivite în cursul
executării se aplică în mod corespunzător.
În cazul nerespectării termenului de achitare integrală a amenzii sau a unei rate, când 2
plata a fost eşalonată, executarea pedepsei amenzii se face potrivit prevederilor O.G.
nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările
ulterioare. Executorii fiscali au obligaţia să comunice judecătorului delegat cu executarea,
la data executării integrale a amenzii, plata acesteia şi să îl înştiinţeze cu privire la orice
împrejurare care împiedică executarea.
Capitolul II
Regimul pedepselor complementare aplicate
persoanei juridice
Comentariu
1 În situaţia dispunerii unei pedepse complementare în cazul persoanei juridice,
judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv, în funcţie de persoana
juridică vizată, după cum urmează: a) Oficiului Naţional al Registrului Comerţului, pentru
cazul în care persoana juridică respectivă este societate comercială, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul comerţului computerizat pentru persoane juridice şi persoane fizice;
b) Ministerului Justiţiei, pentru cazul în care persoana juridică se încadrează în prevederile
O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii, aprobată cu modificări şi completări
prin Legea nr. 246/2005, cu modificările şi completările ulterioare, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul naţional al persoanelor juridice fără scop patrimonial – asociaţii,
fundaţii şi federaţii; c) Tribunalului Bucureşti, pentru cazul partidelor, în vederea înscrierii
menţiunii în Registrul partidelor politice; d) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are
sediul sindicatul, pentru cazul în care aceasta se încadrează în prevederile Legii dialogului
social nr. 62/2011, republicată, cu modificările ulterioare, în vederea înscrierii menţiunii
în Registrul special; e) judecătoriei în circumscripţia căreia îşi are sediul societatea, pentru
cazul în care aceasta se încadrează în prevederile Legii nr. 36/1991 privind societăţile
agricole şi alte forme de asociere în agricultură, cu modificările ulterioare, în vederea
înscrierii menţiunii în Registrul societăţilor agricole; f) instituţiei sau autorităţii publice
competente cu înregistrarea activităţii respective, pentru persoanele juridice înfiinţate prin
acte normative; g) Oficiului Naţional de Prevenire şi Combatere a Spălării Banilor, Băncii
Naţionale a României şi Autorităţii de Supraveghere Financiară, în cazul în care persoana
juridică a fost condamnată pentru săvârşirea unor infracţiuni privind spălarea banilor ori
finanţarea actelor de terorism; h) inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie
se află sediul persoanei juridice, pentru a verifica respectarea interdicţiei dispuse (art. 34
din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
306 Lavinia Valeria Lefterache
Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice Art. 139-140
Art. 139
Art. 139. Dizolvarea persoanei juridice
(1) Pedeapsa complementară a dizolvării persoanei juridice se aplică atunci când:
a) persoana juridică a fost cons tuită în scopul săvârșirii de infracţiuni;
b) obiectul său de ac vitate a fost deturnat în scopul comiterii de infracţiuni, iar pedeapsa
prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârșită este închisoarea mai mare de 3 ani.
(2) În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele complementare
prevăzute în art. 136 alin. (3) lit. b)-e), instanţa dispune dizolvarea persoanei juridice.
(3) Abrogat.
Comentariu
Copia dispozitivului hotărârii de condamnare se comunică, la data rămânerii definitive, 1
de către judecătorul delegat cu executarea persoanei juridice condamnate, precum
şi organului care a autorizat înfiinţarea persoanei juridice, respectiv organului care a
înregistrat persoana juridică, solicitându-se totodată informarea cu privire la modul de
aducere la îndeplinire a măsurii. La data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
la pedeapsa complementară a dizolvării, persoana juridică intră în lichidare. Lichidarea
persoanei juridice trebuie finalizată în cel mult 2 ani de la data dizolvării. În acest scop,
judecătorul delegat cu executarea desemnează un lichidator din rândul practicienilor în
insolvenţă, în vederea îndeplinirii procedurii de lichidare. Lichidatorul aplică în mod
corespunzător dispoziţiile legale specifice privind lichidarea persoanelor juridice (art. 35
din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Comentariu
Punerea în executare a pedepsei complementare a suspendării activităţii sau a uneia 1
dintre activităţile persoanei juridice se face prin efectuarea comunicării prevăzute la
art. 34 din Legea nr. 253/2013. Totodată, judecătorul delegat cu executarea comunică o
copie de pe dispozitiv organelor de poliţie în a căror circumscripţie se află punctele de
lucru ale persoanei juridice, pentru verificarea respectării măsurii dispuse. La sfârşitul
perioadei dispuse prin hotărârea judecătorească, instituţiile prevăzute la art. 34 din Legea
nr. 253/2013 radiază din registre menţiunile specifice efectuate, iar organul de poliţie
informează instanţa de executare cu privire la respectarea interdicţiei dispuse. În cazul
în care, pe parcursul duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa complementară, organul
de poliţie constată nerespectarea acesteia, sesizează de îndată judecătorul delegat cu
Lavinia Valeria Lefterache 307
141
Art. 141-143 Răspunderea penală a persoanei juridice
executarea, care va proceda potrivit art. 503 din Legea nr. 135/2010 (art. 36 din Legea
nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Comentariu
1 În cazul dispunerii pedepsei complementare a închiderii unor puncte de lucru ale persoanei
juridice, judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitiv organului de
poliţie în a cărui circumscripţie se află punctul de lucru al persoanei închise, pentru verificarea
îndeplinirii măsurii. În cazul în care constată neexecutarea pedepsei complementare dispuse,
organul de poliţie îl informează de îndată pe judecătorul delegat cu executarea, pentru a
sesiza instanţa în vederea aplicării prevederilor art. 503 din Legea nr. 135/2010 (art. 37 din
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri
neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Comentariu
1 În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii dreptului de a participa
la procedurile de achiziţii publice, judecătorul delegat cu executarea trimite o copie de
pe dispozitiv şi administratorului sistemului electronic de achiziţii publice. Punerea în
executare a pedepsei complementare nu aduce atingere derulării contractelor de achiziţii
publice deja încheiate la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, dar împiedică
încheierea unor acte adiţionale care să prelungească valabilitatea unor contracte deja
încheiate. În cazul nerespectării interdicţiei impuse, orice persoană poate încunoştinţa
judecătorul delegat cu executarea pentru a sesiza instanţa în vederea aplicării prevederilor
art. 503 din Legea nr. 135/2010. La împlinirea duratei pedepsei complementare dispuse
308 Lavinia Valeria Lefterache
Regimul pedepselor complementare aplicate persoanei juridice Art. 144
prin hotărârea judecătorească, instituţiile prevăzute la art. 34, precum şi administratorul
sistemului electronic de achiziţii publice radiază din registre menţiunile specifice efectuate
(art. 38 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Comentariu
În cazul aplicării pedepsei complementare a plasării sub supraveghere judiciară, judecă- 1
torul delegat cu executarea desemnează un mandatar judiciar din rândul practicienilor în
insolvenţă sau al experţilor judiciari şi trimite acestuia o copie de pe dispozitivul hotărârii.
Nu poate fi desemnat mandatar judiciar practicianul în insolvenţă care a fost mandatar
cu drept de reprezentare a aceleiaşi persoane în cursul procesului penal. Onorariul
mandatarului judiciar este stabilit de judecătorul delegat, fără a putea depăşi remuneraţia
acordată de respectiva persoană juridică unui cenzor în anul anterior rămânerii definitive
a hotărârii de condamnare. Plata onorariului mandatarului judiciar se face din fondurile
persoanei juridice. Atribuţiile mandatarului judiciar privesc doar supravegherea activităţii
ce a ocazionat comiterea infracţiunii şi nu conferă un drept de decizie în gestionarea
respectivei activităţi a persoanei juridice. Mandatarul judiciar are dreptul să participe,
fără drept de vot, la orice reuniune a organelor de conducere ale persoanei juridice în care
se discută aspecte legate de activitatea în cauză şi are acces în toate punctele de lucru în
care se desfăşoară aceasta. Mandatarul judiciar este obligat la respectarea confidenţialităţii
datelor de care a luat cunoştinţă în exercitarea atribuţiilor, divulgarea fără drept a acestora
atrăgând răspunderea sa. În caz de împiedicare de către persoana juridică a exercitării
atribuţiilor mandatarului judiciar, acesta îl va informa de îndată pe judecătorul delegat
cu executarea, în vederea sesizării instanţei pentru înlocuirea pedepsei complementare
dispuse cu cea prevăzută la art. 140 C.pen. Dacă mandatarul judiciar nu îşi mai poate
exercita atribuţiile ce i-au fost stabilite, înlocuirea acestuia se dispune de către judecătorul
delegat cu executarea (art. 39 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a
măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare
în cursul procesului penal).
Comentariu
1 În cazul aplicării pedepsei complementare a afişării hotărârii de condamnare, judecătorul
delegat cu executarea comunică un extras al hotărârii de condamnare persoanei juridice
condamnate, care este obligată să îl afişeze în forma, locul şi pentru perioada stabilite de
instanţă, respectiv secţiei de poliţie în circumscripţia căreia se află locul unde urmează
a se face afişarea, în vederea verificării îndeplinirii obligaţiei. În cazul în care, după
afişare, dar înainte de împlinirea perioadei stabilite de instanţă, afişul este sustras, distrus
sau deteriorat, organul de poliţie solicită persoanei condamnate reafişarea, care trebuie
realizată în termen de 24 de ore. În cazul neîndeplinirii obligaţiei de afişare sau a obligaţiei
de înlocuire a afişului potrivit alin. (2), organul de poliţie îl va informa pe judecătorul
delegat cu executarea, în vederea sesizării instanţei, pentru aplicarea dispoziţiilor art. 140
alin. (2) C.pen. (art. 40 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor
educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal).
Capitolul III
Dispoziţii comune
Comentariu
1 Dacă, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare a persoanei juridice şi
până la executarea pedepselor aplicate, intervine un caz de fuziune, absorbţie, divizare,
dizolvare, lichidare sau reducere a capitalului social al acesteia, autoritatea ori instituţia
căreia îi revine competenţa de a autoriza sau înregistra această operaţiune procedează
potrivit art. 496 din Legea nr. 135/2010. Executarea pedepselor aplicabile persoanei
juridice condamnate continuă faţă de persoana juridică rezultată prin fuziune, absorbţie
sau care a dobândit fracţiuni din patrimoniul persoanei divizate şi care preia obligaţiile şi
interdicţiile persoanei juridice condamnate. Pedeapsa amenzii sau partea rămasă neachitată
din aceasta la data efectuării uneia dintre operaţiunile prevăzute anterior se va executa de
către persoana sau persoanele juridice rezultate din această operaţiune, proporţional cu
partea dobândită din patrimoniul persoanei condamnate (art. 42 din Legea nr. 253/2013
privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de
libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Titlul VII
Cauzele care înlătură răspunderea penală
Bibliografie: G. Antoniu, Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie, în R.D.P. nr. 2/2003; G. Antoniu,
C. Bulai, Dicţionar de drept penal şi procedură penală, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2011; C. Bulai, Manual
de drept penal. Partea generală, Ed. All, Bucureşti, 1997; P. Boscăneanu, L. Herghelegiu (I), C. Turianu
(II), Modul de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunilor rămase în
stare de tentativă, în Dreptul nr. 1/2003; V. Dobrinoiu, M.C. Sinescu, Suspendarea cursului prescripţiei
răspunderii în cazul persoanelor cu funcţie şi demnitate publică, în P.R. nr. 7/2010; N. Giurgiu, Opinii
critice privind noul Cod penal, în R.D.P. nr. 4/2010; Gh. Josan, Sinteza practicii de casare în materie penală
pe semestrul I 1999 a Curţii de Apel Suceava, în Dreptul nr. 5/2000; T. Manea, Calcularea termenului
de prescripţie a răspunderii penale în cazul infracţiunii rămase în forma atipică a tentativei, în Dreptul
nr. 11/2000; I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998; I. Munteanu,
Prescripţia specială, în R.D.P. nr. 1/2001; V. Papadopol, Delimitarea actelor de coautorat de cele de
complicitate, în Justiţia Nouă nr. 7/1963; V. Papadopol, Unele reflecţii asupra termenului de prescripţie,
în R.D.P. nr. 2/2003; O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, Despre prescripţia specială prevăzută de
art. 140 alin. (4) din noul Cod penal, în Dreptul nr. 7/2005; B. Selejan-Guţan, Excepţia de neconstitu-
ţionalitate, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei
juridice, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea
generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a
legii penale în condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod penal, în C.D.P. nr. 3/2013; I. Tanoviceanu,
Tratat de drept şi procedură penală, vol. IV, ed. a II-a, Tipografia Curierul Judiciar, Bucureşti, 1924;
C. Turianu, Răspunderea juridică pentru faptele săvârşite de minori, Ed. Continent XXI, Bucureşti, 1995;
M. Udroiu, Dicţionar de drept penal şi de procedură penală, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; T. Vasiliu şi
colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat. Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Amnistia, alături de prescripţia răspun- 1
derii penale, lipsa plângerii prealabile, respectiv retragerea acesteia şi împăcarea, este o
cauză care înlătură răspunderea penală. Actualul Cod penal grupează aceste cauze exclu-
sive de răspundere penală într-un titlu separat (Titlul VII); aceeaşi abordare vizează şi
cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei (Titlul VIII – graţierea, prescripţia
executării pedepsei), precum şi pe cele care înlătură consecinţele condamnării (Titlul IX –
reabilitarea de drept şi judecătorească). S-a realizat o reorganizare a Titlului VII din Codul
penal anterior care grupa toate aceste cauze, reorganizare justificată de opiniile exprimate
în doctrină referitor la natura diferită a acestor cauze, temeiurile diferite care stau la
baza incidenţei lor (Expunere de motive, pct. 2.39). În contextul actualei sistematizări
o definiţie; în prezent, definiţia pedepsei prevăzute de lege este dată de art. 187 C.pen.
care va fi incident în astfel de ipoteze. Cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei
nu au efecte asupra incidenţei actului de amnistie. Astfel, existenţa unor circumstanţe
atenuante care determină reducerea obligatorie a pedepsei sub minimul special prevăzut
de lege, nu determină aplicarea amnistiei dacă pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită este
mai mare decât cea stabilită prin actul de amnistie (Trib. Suprem, Colegiul penal, decizia
nr. 1824/1968, în R.R.D. nr. 12/1968, p. 157); de asemenea, existenţa unor circumstanţe
agravante care, prin posibilitatea aplicării unui spor, vor determina un cuantum al pedep-
sei mai mare decât cel prevăzut în actul de amnistie, nu vor înlătura această amnistie
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1112/1988, în R.R.D. nr. 3/1989, p. 74). Jurisprudenţa
îşi păstrează actualitatea şi în prezent, ţinând seama de efectele actuale ale circumstanţelor
atenuante (reducerea cu o treime a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită ori înlocuirea pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii
de la 10 la 20 de ani, conform art. 76 C.pen.) ori agravante (posibilitatea aplicării unei
pedepse până la maximul special, conform art. 78 C.pen.), fiind confirmată de definiţia
pedepsei prevăzute de lege conform art. 187 C.pen. În cazul infracţiunilor continue, al
celor continuate consecinţele juridice ale amnistiei se produc de la data săvârşirii acestor
infracţiuni, dată care este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, respectiv aceea a comiterii
ultimei acţiuni sau inacţiuni (Decizia de îndrumare a Plenului Tribunalului Suprem nr. 1 din
20 iunie 1987, în C.D. 1987, p. 12-17). În cazul unei infracţiuni continuate, intervenţia unui
act de amnistie nu scindează activitatea infracţională în două entităţi autonome, inculpatul
nu beneficiază de prevederile acelui act nici pentru ansamblul activităţii sale ilicite, nici
pentru segmentul care precede acordarea amnistiei sau graţierii (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 396/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 136).
9 În considerentele Deciziei de îndrumare nr. XA din 20 noiembrie 1958 s-a precizat
că, în ipoteza în care actul de amnistie stabileşte drept criteriu în aplicarea amnistiei
pedeapsa legală, această pedeapsă se stabileşte, în cazul unei succesiuni de legi, după
dispoziţiile legii în vigoare la data adoptării actului de clemenţă, şi nu din momentul
săvârşirii ori judecării faptei (P.J.P. II, p. 190; Culegere de decizii ale Tribunalului Suprem
al R.P.R. pe anul 1958, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, p. 57): „Intervenirea ulterioară a
unor modificări ale Codului penal – chiar cu efect retroactiv – care prevăd pedepse mai
reduse pentru anumite fapte, nu poate determina un alt mod de aplicare a legii privitoare
la amnistie (...) decât cel avut în vedere de legiuitor la data întocmirii ei”.
10 4. Efecte. Amnistia nu şterge faptul (…) nu-l suprimă ca fapt în sine şi nici ca fapt
susceptibil de alte consecinţe juridice-civile, administrative, disciplinare etc. (V. Dongoroz
I, p. 573, 574). Amnistia antecondamnatorie este o cauză de împiedicare a punerii în
mişcare ori a exercitării acţiunii penale. Dacă amnistia a intervenit înainte de începerea
urmăririi ori pe parcursul acesteia, aceasta nu mai poate avea loc ori nu mai poate fi
continuată, dispunându-se o soluţie de clasare întemeiată pe dispoziţiile art. 315 alin. (1)
lit. b) raportat la art. 16 alin. (1) lit. f) C.proc.pen., iar dacă a intervenit în cursul judecăţii,
nu va mai avea loc pronunţarea unei pedepse, ci încetarea procesului penal conform
art. 396 alin. (6) C.proc.pen. Sub imperiul legislaţiei penale anterioare s-a decis
că, în cazul în care amnistia intervine în cursul judecăţii la prima instanţă, aceasta
trebuie să înceteze procesul penal, în baza art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. g)
C.proc.pen. din 1968, fără a mai aplica în prealabil vreo pedeapsă (Trib. Bucureşti,
316 Iuliana Nedelcu
Amnistia Art. 152
Secţia a II-a penală, decizia nr. 1111/1991, în C.P.J.P. 1991, p. 20). Există, în aceste ipoteze,
şi posibilitatea continuării procesului penal la cererea suspectului sau inculpatului –
art. 18 C.proc.pen. Amnistia postcondamnatorie are ca efect înlăturarea pedepsei
principale, în măsura în care nu a fost executată. În cazul pedepselor graţiate condiţionat,
amnistia postcondamnatorie înlătură posibilitatea revocării graţierii condiţionate, nu şi
executarea acestor pedepse deoarece aceasta a fost deja înlăturată prin graţiere; dacă graţierea
condiţionată este parţială, atunci amnistia înlătură şi executarea acelei părţi de pedeapsă
care nu a fost graţiată, alături de înlăturarea posibilităţii de revocare a graţierii condiţionate
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1770/1979, în R.R.D. nr. 8/1979, p. 59;
Trib. Braşov, decizia penală nr. 123/1988 apud I. Mândru,Amnistia şi graţierea, op. cit., p. 323).
De asemenea, amnistia postcondamnatorie înlătură şi celelalte consecinţe ale condamnării.
Este vorba de înlăturarea executării pedepselor accesorii, a celor complementare,
înlăturarea existenţei stării de recidivă, aceasta din urmă prevăzută expres de art. 42
lit. b) C.pen. În contextul altor consecinţe ale condamnării care sunt înlăturate prin
amnistie s-a considerat că o infracţiune amnistiată nu poate fi luată în considerare drept
criteriu de individualizare a pedepsei ce ar urma să fie aplicată persoanei care beneficiase
de o amnistie (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 647/1998, în C.P.J.P. 1998,
p. 157, cu notă în sens contrar de V. Papadopol).
Amnistia produce efecte şi în ceea ce priveşte forma agravată a unor infracţiuni. 11
Astfel, încadrarea juridică a unei fapte în dispoziţiile art. 176 alin. (1) lit. c) C.pen.
din 1968 – omor deosebit de grav comis de o persoană care a mai săvârşit un omor –
subzistă şi atunci când infracţiunea anterioară de omor a fost amnistiată sau pedeapsa
aplicată pentru aceasta, în cazul unei amnistii postcondamnatorii, nu a fost executată
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 439/2001, definitivă prin decizia
nr. 2383/2002 a I.C.C.J., Secţia penală, în P.J.P. 2001-2002, p. 186; în acelaşi sens, C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2369/2000, în B.J. – C.D. 2000, p. 270). A fost exprimată şi poziţia contrară
(R.M. Stănoiu, în Explicaţii III, ed. I, 1971, p. 198; A. Filipaş, în P.J.P. II, p. 198-199).
Cele precizate îşi păstrează actualitatea, având în vedere continuitatea de incriminare în
această materie, aceea a omorului săvârşit de o persoană care a mai comis o infracţiune
de omor, respectiv art. 189 lit. e) C.pen. În cazul furtului săvârşit de două sau mai multe
persoane împreună, prevăzut de art. 209 lit. a) C.pen. din 1968, s-a decis că netrimiterea
în judecată a unuia dintre făptuitori datorită beneficiului amnistiei nu înlătură răspunderea
penală a celui trimis în judecată pentru forma agravată a infracţiunii de furt (I. Mândru,
Amnistia şi graţierea, op. cit., p. 337). Chiar dacă în actualul Cod penal nu mai este
prevăzută o astfel de formă agravată a furtului, opinia este de actualitate datorită faptului
că soluţia este identică şi în cazul circumstanţei agravante prevăzute de art. 77 lit. a)
C.pen. – săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Condamnarea în primă
instanţă a inculpatului pentru infracţiunea de abandon de familie prevăzută în art. 305
lit. c) C.pen. din 1968 – incriminare preluată în art. 378 alin. (1) lit. c) C.pen. – autonomizează
activitatea infracţională desfăşurată până atunci, aşa încât condamnatul beneficiază de
amnistia acordată ulterior pronunţării hotărârii de condamnare, chiar dacă el a continuat să
nu-şi îndeplinească obligaţiile şi după darea acelei hotărâri (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 28/1990, www.legenet.net).
Spre deosebire de Codul penal anterior, amnistia produce efecte şi asupra măsurilor 12
educative, împiedicând pronunţarea lor, atunci când intervine antecondamnatoriu,
Iuliana Nedelcu 317
Art. 153 Cauzele care înlătură răspunderea penală
fizice decât în cel al persoanei juridice (F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., 2007, p. 429,
430). Din această perspectivă, în abstract, legea nouă este defavorabilă comparativ cu
legea veche. În concret, însă, legea nouă poate avea un caracter favorabil; de pildă, în
cazul unei infracţiuni pentru care legea prevede pentru persoana fizică pedeapsa închisorii
care nu depăşeşte 1 an, răspunderea penală a persoanei juridice pentru aceeaşi infracţiune
se va prescrie într-un termen de 3 ani, iar nu de 5 ani, aşa cum prevedea legea veche.
3 Art. 153 alin. (1) C.pen. are un conţinut identic cu cel al art. 121 alin. (1) C.pen. din
1968; prin această dispoziţie se afirmă caracterul prescripţiei de cauză de înlăturare a
răspunderii penale. Datorită identităţii de conţinut între cele două reglementări, aplicarea
în timp nu pune niciun fel de probleme.
4 Art. 153 alin. (2) C.pen. enunţă limita efectului de înlăturare a răspunderii penale,
respectiv imprescriptibilitatea, având un conţinut identic cu art. 121 alin. (2) C.pen.
din 1968. Există însă o diferenţă între cele două reglementări, respectiv infracţiunile
imprescriptibile: infracţiunile contra păcii şi omenirii, în reglementarea veche, respectiv
infracţiunile de genocid, contra umanităţii şi de război, indiferent de data săvârşirii lor,
potrivit reglementării noi. Aceste din urmă infracţiuni sunt cele reglementate în Titlul XII al
Părţii speciale a actualului Cod şi reprezintă alinierea legislaţiei penale române la exigenţele
Statutului Curţii Penale Internaţionale, ratificat de România prin Legea nr. 111/2002, pre-
cum şi încorporarea în legislaţia naţională a unor acte normative de drept internaţional.
Sunt declarate imprescriptibile şi infracţiunile de omor, omor calificat, precum şi cele inten-
ţionate urmate de moartea victimei. Comparativ cu reglementarea anterioară, sfera infrac-
ţiunilor imprescriptibile este mai largă. Pentru acest motiv reglementarea veche este mai
favorabilă.
5 2. Situaţii tranzitorii. Jurisprudenţa obligatorie a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie,
a Curţii Constituţionale. Situaţiile tranzitorii pot să apară în ipoteza unor infracţiuni al
căror termen de prescripţie a răspunderii penale a început să curgă potrivit legii vechi şi
urmează să se împlinească sub legea nouă. Astfel de situaţii vor fi rezolvate prin aplicarea
legii penale mai favorabile: analiza intervenţiei prescripţiei răspunderii penale cu privire
la o infracţiune va debuta cu aplicarea legii penale mai favorabile în privinţa pedepsei
legale incidente, după care, în funcţie de maximul special astfel determinat, se va face
aplicarea legii penale mai favorabile în privinţa prescripţiei (I. Oancea în Explicaţii II,
ed. I, 1970, p. 366; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 285). La stabilirea
termenelor de prescripţie a răspunderii penale se ţine seama de pedeapsa prevăzută de
lege la data săvârşirii infracţiunii, dacă această lege este mai favorabilă (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 826/2004, în Dreptul nr. 2/2005, p. 243 şi nr. 7/2005, p. 272 şi în P.R.
nr. 1/2005, p. 81). Prescripţia este considerată o instituţie autonomă cu privire la care este
posibilă aplicarea separată a legii penale mai favorabile, independent de aplicarea acesteia
în ceea ce priveşte norma de incriminare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 285; F. Streteanu, Aspecte privind aplicarea în timp a legii penale…, loc. cit.,
2013, p. 32-35).
6 Doctrina şi jurisprudenţa care, în aplicarea legii penale mai favorabile, au considerat
prescripţia răspunderii penale drept o instituţie autonomă a fost confirmată prin Decizia
nr. 2 din 14 aprilie 2014 (M.Of. nr. 319 din 30 aprilie 2014) pronunţată de Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală. Prin această decizie, obligatorie conform art. 477 alin. (3) C.proc.pen., instanţa
320 Iuliana Nedelcu
Prescripţia răspunderii penale Art. 153
supremă a decis că „în aplicarea art. 5 din Codul penal, (...) prescripţia răspunderii penale
reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”.
Ulterior acestei decizii, prin Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 (M.Of. nr. 372 din 20 7
mai 2014) Curtea Constituţională a admis excepţia de neconstituţionalitate a art. 5
C.pen. şi a constatat (interpretat) că acestea sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în aplicarea legii penale mai favorabile.
Concret, instanţa de contencios constituţional, printr-o decizie de interpretare (pentru
explicitarea tipologiei deciziilor instanţelor constituţionale, a se vedea B. Selejan-Guţan,
Excepţia de neconstituţionalitate, op. cit., p. 188-201), a stabilit că este constituţională
aplicarea legii penale mai favorabile în mod global, respectiv neconstituţională
aplicarea acesteia pe baza instituţiilor autonome. În consecinţa acestei concluzii, Curtea
Constituţională a observat că prin Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014, Înalta Curte de Casaţie
şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis
că în aplicarea art. 5 din Codul penal prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie
autonomă faţă de instituţia pedepsei, conferind astfel articolului 5 din Codul penal, în
interpretarea dată, valenţe neconstituţionale, motiv pentru care aceeaşi Curte a constatat că,
odată cu publicarea deciziei sale în Monitorul Oficial al României, efectele Deciziei nr. 2
din 14 aprilie 2014 a instanţei supreme încetează în conformitate cu prevederile art. 147
alin. (4) din Constituţie şi cu cele ale art. 4771 C.proc.pen. (Decizia nr. 265/2014, §56).
În consecinţă, de la 20 mai 2014 efectele Deciziei nr. 2 din 14 aprilie 2014 au încetat. 8
Aplicarea legii penale mai favorabile, inclusiv în materie de prescripţie a răspunderii
penale, se realizează potrivit criteriului aprecierii globale: legea penală mai favorabilă
va fi aceea care, în ansamblu, are un caracter mai favorabil şi indiferent dacă, punctual,
unele din dispoziţiile acesteia sunt mai severe.
Tot în materia situaţiilor tranzitorii a fost pronunţată şi Decizia nr. 21 din 6 octombrie 9
2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală
(www.scj.ro). Chestiunea de drept lămurită prin această decizie a vizat interpretarea
art. 5 C.pen. în materia prescripţiei răspunderii penale pentru ipoteza infracţiunilor săvârşite
anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a
împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată
prin Decizia nr. 2/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este îndeplinită, în
interpretarea dată prin Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale. Altfel spus, cu privire
la faptele săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, nejudecate definitiv până la această
dată, problema prescripţiei răspunderii penale va fi analizată ca instituţie autonomă sau,
dimpotrivă, va fi analizată din perspectiva principiului aplicării globale a legii penale mai
favorabile.
Prin Decizia nr. 21/2014 s-a stabilit că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C.pen. trebuie interpre- 10
tate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai
favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014
care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia Curţii Constituţionale
nr. 265/2014. S-a decis, aşadar, că, şi cu privire la această ipoteză particulară, aplicarea
legii penale se va realiza pe baza principiului aprecierii globale.
3. Efecte. Măsurile de siguranţă se dispun şi în ipoteza în care a intervenit prescripţia 11
răspunderii penale, întrucât scopul acestora îl constituie înlăturarea unei stări de pericol
Iuliana Nedelcu 321
Art. 154 Cauzele care înlătură răspunderea penală
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea termenelor de prescripţie
îşi găseşte precedentul legislativ în art. 122 C.pen. din 1968. Durata acestor termene
este identică cu durata stabilită de reglementarea anterioară, respectiv 15, 10, 8, 5
şi 3 ani. Aceste termene, ca şi în vechea reglementare, sunt puse în relaţie cu cuantumul
pedepselor prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită; noţiunea de pedeapsă prevăzută
de lege beneficiază de o definiţie legală conform art. 187 C.pen. Termenul de 15 ani are în
privire la minori, instituind termene speciale, este identică cu legea nouă. Această soluţie
legislativă este una cu tradiţie, fiind prevăzută şi în Codul penal din 1937.
4 S-a reglementat o ipoteză nouă de calcul al termenului de prescripţie a răspunderii
penale [art. 154 alin. (4) C.pen.], ipoteză circumscrisă infracţiunilor contra libertăţii şi
integrităţii sexuale, cu victime minore. În acest caz termenul curge de la data la care
minorul devine major. Pentru cel în favoarea căruia curge prescripţia, această reglementare
este defavorabilă; în consecinţă, legea veche, care nu prevedea o astfel de ipoteză, este
mai blândă. Această prevedere permite urmărirea acestor infracţiuni chiar dacă au fost
descoperite târziu după comiterea lor (Expunere de motive, pct. 2.39) şi reprezintă o punere
în acord a legislaţiei naţionale cu documentele internaţionale privind protecţia copilului
[de pildă, art. 8 alin. (6) din Decizia-cadru 2004/68/JAI a Consiliului din 22 decembrie
2003 privind combaterea exploatării sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile – Fiecare
stat membru ia măsurile necesare pentru ca cel puţin în cazul infracţiunilor celor mai
grave prevăzute la art. 2, să poată fi posibilă începerea urmăririi penale, în conformitate
cu legislaţia sa internă, după ce victima a împlinit vârsta majoratului; decizia-cadru a fost
înlocuită cu Directiva 2011/93/UE privind combaterea abuzului sexual asupra copiilor,
exploatarea sexuală a copiilor şi a pornografiei infantile, art. 15 alin. (2)]. O asemenea
dispoziţie însă va pune probleme în ceea ce priveşte probaţiunea, având în vedere intervalul
mare de timp de la săvârşirea faptei până la cercetarea acesteia.
5 În cazul pluralităţii de făptuitori, oricât de mulţi ar fi făptuitorii care alcătuiesc
pluralitatea, numărul acestora nu schimbă caracterul unitar al faptei săvârşite. Această
unitate obiectivă, fiind o trăsătură reală, se răsfrânge asupra tuturor făptuitorilor, sub raportul
calificării faptei, al determinării timpului şi locului săvârşirii acesteia, al urmărilor sale
(…) toate cauzele obiective (reale) care au ca efect excluderea sau înlăturarea răspunderii
penale vor opera deopotrivă şi simultan pentru toţi făptuitorii (lipsa pericolului social,
lipsa vreunui element constitutiv, abrogarea incriminării, prescripţia acţiunii, amnistia)
(V. Dongoroz în Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 181, 182). În caz de participaţie, nu există atâtea
infracţiuni distincte, dar conexe, câţi participanţi sunt, nu se comit atâtea acţiuni ilicite, de
sine stătătoare, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului socialmente periculos,
ci toţi participanţii răspund pentru săvârşirea unuia şi aceluiaşi fapt penal, indiferent
de numărul lor sau de natura activităţii fiecăruia dintre ei (V. Papadopol, Delimitarea
actelor de coautorat de cele de complicitate…, loc. cit., p. 69). În consecinţă, în domeniul
participaţiei termenul de prescripţie este unic, calculându-se de la data comiterii
faptului principal, ceea ce face ca pentru cei care au cooperat în calitate de instigatori sau
complici la săvârşirea unei infracţiuni continuate acest termen să înceapă să curgă din
momentul comiterii – de către autor – a ultimei acţiuni sau inacţiuni componente; data
la care aceşti participanţi au săvârşit actele lor de cooperare este irelevantă, sub aspectul
discutat, concluzia fiind aceeaşi chiar dacă contribuţia lor la săvârşirea infracţiunii a luat
sfârşit anterior comiterii celei dintâi acţiuni-inacţiuni ce intră în compunerea sa, câtă vreme
ei au înţeles să participe la săvârşirea unei infracţiuni continuate (Colectiv, Probleme
de practică judiciară examinate în lumina prevederilor noului Cod penal, în R.R.D.
nr. 11/1968, p. 123-125).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Întreruperea cursului prescripţiei răspun- 1
derii penale era reglementată şi în Codul penal anterior ale cărui dispoziţii, respectiv
art. 123, au fost preluate cu unele modificări. Identitatea celor două reglementări
se regăseşte la nivelul efectelor întreruperii cursului prescripţiei, respectiv ulterior
întreruperii curge un termen nou de prescripţie – art. 123 alin. (2) C.pen. din 1968 a fost
preluat în art. 155 alin. (2) C.pen., precum şi în ceea ce priveşte caracterul obiectiv
al întreruperii (producerea efectelor in rem) – art. 123 alin. (3) C.pen. din 1968 a fost
preluat în art. 155 alin. (3) C.pen. Diferenţa dintre reglementarea veche şi cea nouă o
reprezintă cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei, tratate în art. 123 alin. (1) C.pen.
din 1968, respectiv art. 155 alin. (1) şi (5) C.pen. Din această perspectivă, legea nouă este
defavorabilă prin extinderea cauzelor cu efect întreruptiv (a se vedea infra pct. 2). O altă
diferenţă, însă doar la nivel formal, al sediului normativ şi al sistematizării reglementării, o
constituie tratarea în cadrul normei privind întreruperea cursului prescripţiei a prescripţiei
speciale care, în reglementarea veche, era tratată distinct, în art. 124 C.pen. din 1968.
Conţinutul art. 124 C.pen. din 1968 şi cel al art. 155 alin. (4) C.pen. sunt identice. Cauzele
de întrerupere prevăzute de art. 155 C.pen. sunt aplicabile şi celor care erau minori la
data săvârşirii faptei, conform art. 131 din acelaşi Cod.
2. Cauzele de întrerupere a cursului prescripţiei. Actuala reglementare prevede 2
drept cauză de întrerupere îndeplinirea oricărui act de procedură. Este extinsă sfera
cauzelor de întrerupere, ceea ce semnifică o posibilitate mai mare de întrerupere a
cursului prescripţiei corelativ cu o restrângere a incidenţei prescripţiei. Comparativ cu
reglementarea veche care limita aceste cauze la acte de procedură care, legal, trebuie
comunicate învinuitului sau inculpatului, legea nouă este defavorabilă. Această soluţie
legislativă a fost criticată, fiind caracterizată drept prea permisivă pentru organele
de urmărire penală şi prea împovărătoare pentru făptuitor, introducând un element de
autoritarism lipsit de justificare (N. Giurgiu, Opinii critice privind noul Cod penal, loc.
cit., p. 56). Necircumstanţierea actului de procedură în niciun mod a permis şi concluzia
potrivit căreia prin îndeplinirea oricărui act de procedură (ibidem) s-ar putea înţelege
şi emiterea unei simple citaţii către persoana vătămată, expert, martor, chiar înainte de
punerea sub învinuire sau de inculparea făptuitorului. Un asemenea sistem în care se
atribuie efect întreruptiv tuturor actelor de procedură, restrângând posibilitatea prescrierii
acţiunii penale, a fost însă consacrat şi de Codul de procedură penală din 1864; astfel,
potrivit art. 593 din Codul de procedură penală din 1864, prescripţia se întrerupe când s-au
făcut acte de urmărire sau de instrucţie (V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept…,
vol. IV, op. cit., 1924, p. 408).
3 2.1. Noţiunea de act de procedură. Actul de procedură sau actul procedural a fost definit
ca fiind actul prin care se efectuează actul procesual (act prin care se dinamizează procesul
penal şi care se desfăşoară după anumite reguli prevăzute în Codul de procedură penală
şi care exprimă exercitarea unui drept, a unei facultăţi sau executarea unei îndatoriri care
are drept urmare amplificarea activităţii procesuale), amplificându-se continuu materialul
constatator adunat în desfăşurarea procesului; de exemplu, înregistrarea unei plângeri
adresate organului competent, înmânarea unei citaţii, audierea unor martori, explicaţiile date
unui expert, întocmirea unui proces-verbal, redactarea unei hotărâri (G. Antoniu, C. Bulai,
Dicţionar…, op. cit., 2011, p. 24, 25). Aceeaşi definiţie o dă şi un alt autor (M. Udroiu,
Dicţionar…, op. cit., 2009, p. 13, 14), exemplificând cu mandatul de arestare ca act de
procedură emis în temeiul încheierii – act procesual – prin care s-a dispus măsura arestării
preventive, respectiv cu citarea persoanelor ce urmează a fi audiate sau consemnarea celor
declarate de către aceste persoane cu ocazia ascultării în cuprinsul unei declaraţii ca acte de
procedură efectuate în vederea aducerii la îndeplinire a actelor procesuale ale organelor de
urmărire penală sau ale instanţei prin care se dispune audierea acestora.
4 Cu privire la această cauză de întrerupere, jurisprudenţa creată sub imperiul Codurilor
penale şi de procedură penală din 1937 şi 1864 a stabilit că, pentru ca prescripţia să fie
întreruptă, este suficient a se constata că s-au făcut orice fel de acte de instrucţiune sau de
urmărire de către autorităţile competente, deoarece legea se exprimă în mod larg; în acest
caz prescripţia se consideră întreruptă, independent de cursul ce s-a putut da cercetărilor
de la instrucţie (Cas. II, no. 996/919 apud Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. I,
p. 412). A fost considerat act de întrerupere plângerea adresată direct instanţei – această
reclamaţiune directă fiind un act de procedură, este de natură a întrerupe prescripţia
(Cas. II, no. 2044/907, ibidem). Doctrina acelei perioade a considerat însă că un act de
procedură emanat de la părţi, iar nu de la organele însărcinate cu urmărirea, instrucţia
şi judecarea infracţiunii, nu poate întrerupe prescripţia acţiunii publice; de asemenea,
nu întrerup prescripţia simplele denunţuri, plângeri care nu pun în mişcare acţiunea
publică, urmărirea pretenţiilor civile la instanţa civilă; pentru a putea produce întreruperea
prescripţiei, actul de procedură trebuie să fie legal (V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat
de drept…, vol. IV, op. cit., 1924, p. 408-410).
5 2.2. Cererea de redeschidere a procesului penal. O altă cauză nouă de întrerupere
o reprezintă cererea de redeschidere a procesului penal admisă în principiu, instituţie
reglementată în art. 466-470 C.proc.pen. [se impune precizarea că, în urma modificării
Codului de procedură penală prin Legea nr. 255/2013, în procedura redeschiderii proce-
sului penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate, nu mai există, practic, faza
admiterii în principiu; nu există decât soluţia admiterii cererii conform art. 469 alin. (3)
C.proc.pen.; prin urmare, există o necorelare între dispoziţiile art. 155 alin. (5) C.pen. şi
art. 469 C.proc.pen]. Şi raportat la această cauză de întrerupere, legea nouă este defavo-
rabilă deoarece lărgeşte sfera posibilităţilor de întrerupere a prescripţiei corelativ cu o
restrângere a incidenţei prescripţiei. Întrucât cererea de redeschidere este personală, s-ar
putea considera că efectul întreruptiv se produce numai faţă de persoana care a formulat
cererea de redeschidere. Având în vedere caracterul obiectiv al cauzelor de întrerupere
şi efectul indivizibil al acestora, conform art. 155 alin. (3) C.pen., concluzia ar trebui
326 Iuliana Nedelcu
Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale Art. 155
să fie inversă; aceasta cu atât mai mult cu cât instanţa poate hotărî şi în privinţa părţilor
care nu au formulat cerere, redeschizând procesul penal prin extindere şi în ceea ce le
priveşte, conform art. 469 alin. (8) C.proc.pen. Momentul de la care curge noul termen de
prescripţie este data încheierii de admitere a cererii de redeschidere a procesului penal,
conform art. 469 alin. (3) C.proc.pen.
În contextul reglementării anterioare a instituţiei similare redeschiderii procesului 6
penal în cazul judecăţii în lipsa persoanei condamnate, respectiv art. 5221 C.proc.pen.
din 1968, în jurisprudenţă s-a pus problema incidenţei prescripţiei răspunderii penale,
respectiv a stabilirii naturii juridice a procedurii rejudecării. Astfel, s-a considerat că într-o
asemenea procedură este exclusă, sub orice aspect, incidenţa prescripţiei răspunderii
penale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5050 din 6 septembrie 2006, nepublicată),
după cum s-a considerat şi că procedura rejudecării trebuie interpretată drept o cauză
de suspendare a cursului prescripţiei răspunderii penale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3735 din 25 octombrie 2010, www.scj.ro).
2.3. Legea nr. 302/2004. Extrădarea nu este acordată, printre altele, atunci când pres- 7
cripţia răspunderii penale este împlinită, fie potrivit legii române, fie potrivit legislaţiei
statului solicitant, conform art. 33 alin. (1) al Legii nr. 302/2004, republicată. În cadrul
acestei proceduri de extrădare pasivă, conform art. 33 alin. (2), depunerea cererii de
extrădare de către statul solicitant întrerupe prescripţia neîmplinită anterior.
3. Efectele întreruperii cursului prescripţiei. Aşa cum s-a precizat (a se vedea 8
pct. 1), efectele întreruperii sunt identice cu cele prevăzute în Codul penal anterior,
dispoziţiile art. 123 alin. (2) şi (3) C.pen. din 1968 fiind preluate ad litteram în actualul
art. 155 alin. (2) şi (3) C.pen. În acest context, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi
menţin valabilitatea şi nu se pune problema aplicării legii penale mai favorabile.
Intervenţia cauzei de întrerupere are ca efect neluarea în considerare la calculul termenului
de prescripţie a timpului scurs anterior întreruperii, precum şi începerea curgerii unui nou
termen de prescripţie. Termenul de prescripţie care începe să curgă după întrerupere are
aceeaşi durată ca şi termenul ce a fost întrerupt. Noul termen va începe să curgă de la data
îndeplinirii actului de procedură care a determinat întreruperea.
Întreruperea prescripţiei nu poate fi infinită, motiv pentru care ea nu poate opera decât 9
în intervalul stabilit de art. 155 alin. (4) C.pen. care a preluat reglementarea cuprinsă în
art. 124 C.pen. din 1968 (depăşirea cu încă o dată a termenelor prevăzute de art. 154
C.pen.). Acest termen, denumit şi prescripţie specială, se calculează nu de la ultima
întrerupere, ci tot de la data săvârşirii infracţiunii, aşa cum este stabilită şi detaliată în
art. 154 alin. (2)-(4) (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 762/2001, în Dreptul
nr. 8/2002, p. 248; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 826/2004, în Dreptul nr. 2/2005,
p. 243; C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 106/P/2004, în B.J. – C.P.J. 2004,
p. 13). În cazul inculpaţilor minori, termenul prescripţiei speciale se va calcula pornind de
la termenele prevăzute de art. 154 C.pen., reduse la jumătate conform art. 131 din acelaşi
Cod (durata obţinută prin reducere cu jumătate va trebui depăşită cu încă o dată).
Nu este legală soluţia potrivit căreia s-a considerat că odată întreruptă prescripţia prin 10
sesizarea instanţei, un nou termen de prescripţie nu poate să curgă înainte de pronunţarea
unei hotărâri definitive; altfel spus, din momentul sesizării instanţei, întreruperea durează
pe întregul parcurs al judecării cauzei, până la pronunţarea unei hotărâri definitive (C.A.
Suceava, decizia penală nr. 309/1999; Gh. Josan, Sinteza practicii de casare…, loc. cit.,
Iuliana Nedelcu 327
Art. 156 Cauzele care înlătură răspunderea penală
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea actuală (art. 156 şi
art. 164 C.pen.) în raport cu Codul penal anterior (art. 128) tratează distinct suspendarea
cursului prescripţiei răspunderii penale de cea a cursului prescripţiei executării pedepsei.
Această opţiune este justificată de natura juridică diferită a celor două tipuri de prescripţie
(cauză care înlătură răspunderea penală/ prescripţia răspunderii penale, respectiv cauză
care înlătură sau modifică executarea pedepsei/ prescripţia executării pedepsei). Distincţia
se situează numai la nivel formal, al sediului normativ, întrucât conţinutul reglementării
Curţii Constituţionale nr. 93/1999 (M.Of. nr. 300 din 28 iunie 1999), nr. 665/2007 (M.Of.
nr. 547 din 10 august 2007), nr. 1133/2007 (M.Of. nr. 851 din 12 decembrie 2007)].
5 Dispoziţii legale care suspendă cursul prescripţiei sunt, de pildă, cele care prevăd
suspendarea urmăririi penale (art. 312 C.proc.pen.), respectiv suspendarea judecăţii
(art. 367, 368 C.proc.pen.) ori cele privind necesitatea existenţei unei autorizări pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale [art. 9 alin. (3), art. 10 alin. (2) C.pen.].
6 2.2. Cauză de suspendare de fapt. Împrejurare de neprevăzut sau neînlăturat.
Împrejurarea de neprevăzut este un caz fortuit (cutremur, inundaţie etc.), iar cea de neînlă-
turat, o situaţie de forţă majoră (starea de necesitate etc.). Deţinerea unei funcţii de înalt
demnitar în perioada statului totalitar a fost considerată ca o împrejurare de neînlăturat
care a împiedicat punerea în mişcare a acţiunii penale, cursul prescripţiei fiind suspendat
până la răsturnarea acestui regim (C.S.J., Secţiile Unite, Decizia penală nr. 26/1995, în
R.D.P. nr. 2/1996, p. 120; opinie critică – O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, loc. cit.,
p. 160-165).
7 3. Efectele suspendării cursului prescripţiei răspunderii penale. Efectele se produc
in personam. Timpul scurs în perioada cât durează suspendarea prescripţiei nu este avut
în vedere la calculul termenului de prescripţie; perioada scursă anterior suspendării va
intra în calculul acestui termen. După dispariţia cauzei de suspendare, cursul prescripţiei
va fi reluat. Spre deosebire de întrerupere care este instantanee, suspendarea presupune o
durată de timp în care operează. Suspendarea cursului prescripţiei are un efect mai limitat
decât întreruperea întrucât este, de fapt, numai o amânare a cursului prescripţiei pe durata
existenţei cauzei de suspendare (V. Papadopol, Prescripţia, în T. Vasiliu şi colaboratorii,
Codul penal comentat şi adnotat…, op. cit., 1972, p. 648). S-a apreciat că prescripţia
specială este operantă şi în cazul suspendării cursului prescripţiei, argumentân-
du-se că altfel s-ar ajunge la imprescriptibilitate (C. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Ed. All, Bucureşti, 1997, p. 138). Tot în doctrină, însuşindu-se această opinie, s-a
făcut distincţia între situaţiile în care prescripţia a fost suspendată continuu pe toată durata
termenului de prescripţie şi situaţia în care au existat numai suspendări limitate în timp.
Pentru prima ipoteză s-a considerat că nu operează prescripţia specială, motivat de faptul
că s-ar ajunge ca termenul acestei prescripţii speciale să fie împlinit chiar mai înainte de
a începe să curgă termenul de prescripţie. Pentru a doua ipoteză, când din adiţionarea
termenelor de prescripţie scurse între suspendări s-ar ajunge la durata termenului de pres-
cripţie specială, aceasta va opera, urmărirea penală ori procesul penal urmând să înceteze
pe acest temei (O. Rădulescu, P. Rosenberg, A. Tudor, loc. cit., p. 124-128). Opinia de
mai sus, conform căreia suspendarea prescripţiei răspunderii penale nu împiedică împli-
nirea termenului de prescripţie specială, a fost şi criticată. S-a motivat, pe de o parte,
pornind de la raţiunea instituţiei suspendării prescripţiei care presupune imposibilitatea
organelor statului de a parcurge procedurile judiciare corespunzătoare, situaţie în care
este de neconceput incidenţa prescripţiei speciale care sancţionează pasivitatea organelor
judiciare, iar pe de altă parte, invocându-se principiul potrivit căruia legea este de strictă
interpretare şi aplicare, respectiv dispoziţia legală care prevede prescripţia specială
numai în cazul întreruperii, iar nu şi al suspendării cursului prescripţiei (V. Dobrinoiu,
M.C. Sinescu, Suspendarea cursului prescripţiei…, loc. cit., p. 77, 78). Controversa rămâne
de actualitate având în vedere că, şi în actuala reglementare, prescripţia specială este
expres prevăzută în dispoziţia legală care reglementează întreruperea cursului prescripţiei
[art. 154 alin. (4) C.pen.], nu şi în cea privind suspendarea.
330 Iuliana Nedelcu
Lipsa plângerii prealabile Art. 157
Art. 157. Lipsa plângerii prealabile
(1) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mișcare a acţiunii penale este condi-
ţionată de introducerea unei plângeri prealabile de către persoana vătămată, lipsa acestei
plângeri înlătură răspunderea penală.
(2) Fapta care a adus o vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar
dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai de către una dintre ele.
(3) Fapta atrage răspunderea penală a tuturor persoanelor fizice sau juridice care au
par cipat la săvârșirea acesteia, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut numai cu privire
la una dintre acestea.
(4) În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu
capacitatea de exerciţiu restrânsă sau o persoană juridică ce este reprezentată de făptuitor,
acţiunea penală se poate pune în mișcare și din oficiu.
(5) Dacă persoana vătămată a decedat sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost
lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii,
acţiunea penală poate fi pusă în mișcare din oficiu.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare tratează distinct 1
(art. 157 şi art. 158) instituţiile lipsei plângerii prealabile, respectiv retragerii acesteia, spre
deosebire de reglementarea anterioară care le consacra un singur articol (art. 131). Această
nouă opţiune este, în cea mai mare parte, de natură formală întrucât conţinutul dispoziţiilor
Codului penal anterior au fost preluate, aducându-li-se doar unele precizări terminologice
[noţiunea de participant din art. 131 alin. (4) C.pen. din 1968 a devenit, în art. 157
alin. (3) C.pen., persoana fizică sau juridică care a participat la săvârşirea faptei], precum
şi unele completări [art. 157 alin. (4) C.pen. referitor la persoana vătămată – persoană
juridică reprezentată de făptuitor, art. 157 alin. (5) C.pen. care nu are corespondent în
reglementarea anterioară]. Astfel, art. 131 alin. (1) C.pen. din 1968 se regăseşte în art. 157
alin. (1) C.pen.; art. 131 alin. (3) C.pen. din 1968, parţial (mai puţin ipoteza menţinerii
plângerii) în art. 157 alin. (2) C.pen.; art. 131 alin. (4) C.pen. din 1968, parţial (mai puţin
ipoteza menţinerii plângerii) în art. 157 alin. (3) C.pen., cu precizarea terminologică
menţionată; art. 131 alin. (5) C.pen. din 1968, în art. 157 alin. (4) C.pen., care prevede
suplimentar ipoteza persoanei juridice vătămate reprezentate de făptuitor.
În condiţiile în care conţinutul reglementărilor ce se succed este cvasi-identic, instituţia 2
nu este susceptibilă de probleme de aplicare a legii penale mai favorabile. Totuşi, există şi
o excepţie, aceea a dispoziţiilor art. 157 alin. (5) C.pen. care normează ipoteza de excepţie
a punerii în mişcare a acţiunii penale din oficiu atunci când persoana vătămată a decedat
sau cea juridică a fost lichidată înainte de expirarea termenului legal de introducere a
plângerii prealabile. În Codul penal anterior nu exista o astfel de prevedere, ceea ce a
determinat încetarea urmăririi penale ori a procesului penal în astfel de situaţii, când
plângerea prealabilă lipsea. De altfel, cu privire la ipoteza în discuţie, sub reglementarea
anterioară a existat şi o jurisprudenţă neunitară. Unele instanţe au considerat că singura
soluţie legală atunci când persoana vătămată a decedat înainte de a depune plângerea
prealabilă este aceea a încetării procesului penal (în lipsa plângerii prealabile a persoanei
vătămate, inculpatul nu poate fi trimis în judecată şi condamnat pentru o infracţiune
urmăribilă la plângerea prealabilă, chiar dacă persoana vătămată a decedat şi, prin acelaşi
rechizitoriu, i s-a imputat şi o altă infracţiune conexă, care se urmăreşte din oficiu; în cauză
se impune încetarea procesului penal – Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 4385/1971,
în C.D. 1971, p. 466). Alte instanţe au apreciat, mai ales atunci când decesul era datorat
chiar autorului infracţiunii urmăribile la plângerea prealabilă, că acţiunea penală poate fi
declanşată şi din oficiu. Soluţia din urmă a fost criticată pentru lipsa de previzibilitate şi
extinderea aplicării legii în defavoarea inculpatului, prin analogie in mala partem. Prin
art. 157 alin. (5) se consacră normativ însă soluţia criticată, având în vedere aspectele de
inechitate, de morală, generate de vechea reglementare şi care, sub imperiul acesteia, nu
puteau fi depăşite decât prin pronunţarea unor soluţii nelegale. Art. 157 alin. (5) C.pen.
extinde sfera de aplicare a oficialităţii acţiunii penale, ceea ce este nu este favorabil
celui ce ar urma să fie tras la răspundere. Pentru acest motiv, reglementarea actuală este
defavorabilă, urmând ca, în cazul unei situaţii tranzitorii, în abstract, să aibă caracter
favorabil legea veche care va ultraactiva.
3 2. Natura juridică. Termen de introducere. Întrucât plângerea prealabilă are un
caracter mixt, de pedepsibilitate şi de procedibilitate, şi lipsa acesteia are acelaşi caracter
mixt. Pentru acest motiv, atât plângerea prealabilă, cât şi lipsa sa sunt reglementate atât de
Codul penal, cât şi de cel de procedură penală (art. 295-298). Din perspectivă procesual
penală este de semnalat modificarea cu privire la termenul de introducere a plângerii
prealabile. Conform art. 296 alin. (1) C.proc.pen., acest termen este de 3 luni (sub acest
aspect, legea nouă este favorabilă) şi curge de la data la care persoana vătămată a aflat
despre săvârşirea faptei. Ţinând seama atât de modificarea duratei termenului, cât şi de
modificarea momentului de debut al curgerii sale, nu se poate formula o unică concluzie
referitoare la caracterul mai favorabil al uneia dintre legile succesive, analiza urmând a fi
realizată în concret. De pildă, în abstract, dacă persoana vătămată ia cunoştinţă la aceeaşi
dată atât de săvârşirea infracţiunii, cât şi de identitatea făptuitorului, legea veche este mai
favorabilă (termen de 2 luni care curge de la data cunoaşterii făptuitorului) în raport cu
legea nouă care prevede un termen mai lung în care poate fi formulată plângere prealabilă
şi atrasă răspunderea penală. Dacă cunoaşterea făptuitorului are loc la un moment ulterior
cunoaşterii existenţei faptei (de exemplu, la 3 luni de la data cunoaşterii faptei), legea
nouă va fi mai favorabilă având un termen mai scurt (3 luni, indiferent de cunoaşterea
făptuitorului) în care, prin formularea plângerii prealabile, este atrasă răspunderea penală.
Referitor la data de la care curge termenul în cazul infracţiunilor continue şi continuate,
nu îşi mai menţine valabilitatea Decizia nr. 10 din 18 februarie 2008 (M.Of. nr. 840 din
15 decembrie 2008) a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. prin care fusese stabilit că termenul
de 2 luni pentru introducerea plângerii prealabile, în cazul infracţiunilor continue sau
continuate, curge de la data la care persoana vătămată sau persoana îndreptăţită a reclama
a ştiut cine este făptuitorul. Şi în cazul infracţiunilor continue şi continuate, termenul va
curge de la data la care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, în stabilirea
conţinutului sintagmei „săvârşirea faptei” urmând a fi avute în vedere dispoziţiile
art. 174 C.pen. şi cele stabilite prin Decizia de îndrumare nr. 1 din 20 iunie 1987 a Plenului
Tribunalului Suprem.
4 3. Condiţii. Pentru a opera lipsa plângerii prealabile este necesară existenţa infracţiu-
nilor pentru care legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea
prealabilă. Aceste infracţiuni sunt prevăzute în Partea specială a Codului penal: lovirea
sau alte violenţe (art. 193), vătămarea corporală din culpă (art. 196); ameninţarea
(art. 206), hărţuirea (art. 208), violul [art. 218 alin. (1) şi (2)], agresiunea sexuală
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia retragerii plângerii prealabile,
reglementată de Codul penal anterior în art. 131 alin. (2), alături de lipsa acesteia, este,
în prezent, tratată distinct în art. 158. Noua reglementare detaliază instituţia, normând
aspecte care, anterior, au fost consacrate de jurisprudenţă şi doctrină.
2 Astfel, se stabileşte momentul procesual până la care poate interveni retragerea
plângerii, respectiv anterior pronunţării unei hotărâri definitive (pentru momentul rămânerii
definitive a hotărârii, a se vedea art. 550-552 C.proc.pen.), ceea ce semnifică urmărirea
penală, judecata în fond, precum şi în căile ordinare de atac [art. 158 alin. (1) C.pen.].
3 De asemenea, se stabilesc condiţiile retragerii plângerii în cazul persoanelor
vătămate lipsite de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă
[art. 158 alin. (3) C.pen.], dispoziţie ce are corespondent în art. 295 alin. (3) cu referire
la art. 289 alin. (8) C.proc.pen. şi reprezintă o preluare la nivel normativ a unei soluţii
jurisprudenţiale anterioare (a se vedea infra pct. 2).
4 Art. 158 alin. (4) C.pen. reprezintă o normă nouă, cu corespondent în materie
procesuală în art. 295 alin. (3) cu referire la art. 289 alin. (8) fraza a III-a C.proc.pen. care
reglementează ipoteza în care acţiunea penală pentru o infracţiune urmăribilă la plângere
prealabilă [a se vedea pentru această posibilitate art. 157 alin. (4) C.pen.] a fost pusă
în mişcare din oficiu, caz în care retragerea plângerii va avea efecte numai cu condiţia
334 Iuliana Nedelcu
Împăcarea Art. 159
însuşirii sale de către procuror. În acest caz, nu se poate vorbi de o veritabilă retragere
a plângerii câtă vreme o asemenea plângere nu a fost formulată; folosirea sintagmei
într-un context atipic este justificată de identitatea de efecte juridice pe care o retragere
de plângere prealabilă o produce, atât în ipoteza în care a fost introdusă şi apoi retrasă,
cât şi în ipoteza prevăzută de art. 158 alin. (4) C.pen. Cu privire la însuşirea de către
procuror, nici legea materială, nici cea procesuală nu prevăd dispoziţii cu privire la o serie
de aspecte practice (actul prin care intervine această însuşire, însuşirea este revocabilă sau
nu, actul procurorului de însuşire este supus vreunei forme de control etc.).
2. Condiţii. Retragerea trebuie să se concretizeze într-o manifestare explicită de 5
voinţă a persoanei vătămate în sensul renunţării la plângerea făcută şi trebuie să fie totală
şi necondiţionată, respectiv să privească ambele laturi – penală şi civilă – ale cauzei
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 5069/1971, C.D. 1971, p. 340). O asemenea
jurisprudenţă poate fi contestată având în vedere că nici în reglementarea anterioară –
art. 131 alin. (2) C.pen. din 1968, nici în cea actuală – art. 158 alin. (2) C.pen. nu se
prevede că retragerea plângerii înlătură răspunderea civilă; mai mult, art. 346 alin. (4) teza
finală C.proc.pen. din 1968, cât şi art. 25 alin. (5) C.proc.pen. prevăd că în cazul retragerii
plângerii nu se soluţionează acţiunea civilă. În cazul persoanelor vătămate lipsite de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea plângerii este
valabilă şi produce efecte numai dacă este făcută de reprezentantul legal, respectiv cu
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege [art. 158 alin. (3) C.pen.]. Aceeaşi soluţie a
fost consacrată şi de jurisprudenţă – împăcarea părţilor şi retragerea plângerii prealabile,
în cazurile în care o astfel de plângere a fost introdusă de reprezentantul legal al minorului
sau, după caz, de acesta cu încuviinţarea ocrotitorului său, se poate face în condiţiile
cerute de lege pentru exercitarea drepturilor persoanelor lipsite de capacitate de exerciţiu
sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, respectiv de reprezentantul legal al minorului,
în primul caz, şi de minor personal, cu încuviinţarea ocrotitorului său, în al doilea caz
(Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 37-55). De altfel,
dispoziţia are corespondent în art. 295 alin. (3) cu referire la art. 289 alin. (8) C.proc.pen.
3. Natura juridică. Ca şi plângerea prealabilă ori lipsa acesteia, şi retragerea plângerii 6
prealabile are o natură mixtă, de drept penal şi procesual penal [art. 16 lit. g) C.proc.pen.].
4. Indivizibilitatea răspunderii penale. În noua reglementare s-a renunţat la principiul 7
solidarităţii active şi pasive în ceea ce priveşte retragerea plângerii. În consecinţă,
retragerea va opera in personam, iar nu in rem aşa cum opera în reglementarea anterioară.
Această modificare rezultă din art. 158 alin. (2), precum şi din renunţarea la preluarea
tezelor finale ale art. 131 alin. (3) şi (4) C.pen. din 1968.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia împăcării exista şi în Codul
penal anterior (art. 132) şi funcţiona, ca regulă generală, în materia infracţiunilor urmăribile
la plângere prealabilă, fiind admisă, prin excepţie, şi la unele infracţiuni la care acţiunea
penală se punea în mişcare din oficiu (de exemplu, art. 199). În actuala reglementare,
împăcarea este incidentă numai în cazul infracţiunilor în care punerea în mişcare a
acţiunii penale se face din oficiu şi numai în măsura în care este prevăzută expres,
conform art. 159 alin. (1) C.pen. (de exemplu, art. 243-245 C.pen.). Prin această dispoziţie
se restrânge sfera de aplicare a cauzei de înlăturare a răspunderii penale, ceea ce,
în abstract, face ca noua reglementare să fie mai severă. În concret, însă, concluzia
caracterului defavorabil al legii noi nu este întotdeauna valabilă. De exemplu, pentru
infracţiunea de însuşire a bunului găsit [art. 216 alin. (1) C.pen. din 1968, respectiv art. 243
alin. (1) C.pen.], în contextul în care condiţiile de incriminare şi de sancţionare au rămas
identice, modificându-se doar condiţiile de procedibilitate, prin înlăturarea răspunderii
penale prin împăcare, legea nouă ar putea fi mai favorabilă dacă, în concret, în cauza
respectivă intervine o împăcare.
2 2. Efecte. În ambele reglementări efectele împăcării sunt aceleaşi, respectiv înlăturarea
răspunderii penale şi stingerea acţiunii civile [caracter total – art. 159 alin. (2) C.pen.,
respectiv art. 132 alin. (1) C.pen. din 1968] şi se produc in personam [art. 159 alin. (3)
teza I C.pen., respectiv art. 132 alin. (2) teza I C.pen. din 1968]. Împăcarea trebuie să
fie necondiţionată şi să se refere la stingerea procesului în întregul său, atât sub aspectul
laturii penale, cât şi al celei civile (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 883/1981, în
C.D. 1981, p. 285). Instanţa nu poate lua act de împăcare în cazul în care aceasta este
condiţionată de îndeplinirea ulterioară a unor obligaţii civile (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1174/1982, în C.D. 1982, p. 244). Împăcarea trebuie să fie un acord de voinţă
total, necondiţionat şi definitiv intervenit între inculpat şi persoana vătămată [I.C.C.J.,
Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. XXVII/2006, www.scj.ro].
3 Momentul până la care împăcarea poate interveni pentru a produce efecte a suferit
o modificare, fiind restrâns în noua reglementare până la citirea actului de sesizare
[art. 159 alin. (3) teza ultimă C.pen.], spre deosebire de reglementarea anterioară care limita
intervenţia până la rămânerea definitivă a hotărârii [art. 132 alin. (2) teza ultimă C.pen. din
1968]. În aceste condiţii, în abstract, legea veche este mai favorabilă. În concret, însă, este
posibil ca legea nouă să fie mai favorabilă; în exemplu de mai sus, privind infracţiunea de
însuşire a bunului găsit, dacă împăcarea intervine până la citirea actului de sesizare, legea
nouă va fi mai favorabilă întrucât conform legii vechi nu era posibilă până la niciun moment
procesual intervenţia împăcării şi înlăturarea răspunderii penale pe această cale.
4 Cu privire la momentul până la care împăcarea poate interveni, în situaţii tranzitorii,
a fost pronunţată Decizia nr. 508 din 7 octombrie 2014 a Curţii Constituţionale
(www.ccr.ro). Prin decizia menţionată a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a
dispoziţiilor art. 159 alin. (3) C.pen. şi s-a decis că aceste dispoziţii sunt constituţionale
în măsura în care se aplică tuturor inculpaţilor trimişi în judecată înainte de intrarea în
336 Iuliana Nedelcu
Împăcarea Art. 159
vigoare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal şi pentru care, la acea dată, fusese depăşit
momentul citirii actului de sesizare.
Efectele împăcării se produc, în cazul persoanelor vătămate lipsite de capacitate de 5
exerciţiu sau cu capacitate restrânsă, numai dacă aceasta se realizează, în primul caz,
de reprezentantul legal, iar în al doilea caz, persoana vătămată cu capacitate restrânsă are
încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege [art. 159 alin. (4) C.pen.]. Aceeaşi dispoziţie
există şi la retragerea plângerii prealabile [art. 158 alin. (3) C.pen.] şi reprezintă o
consacrare normativă a unei soluţii jurisprudenţiale (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 37-55). Încetarea procesului penal în cazul infracţiunilor pentru
care împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală poate fi dispusă de instanţă [art. 396
alin. (6) cu referire la art. 16 lit. g) C.proc.pen.] numai atunci când aceasta constată nemijlocit
acordul de voinţă al inculpatului şi al persoanei vătămate de a se împăca total, necondiţionat
şi definitiv, exprimat în şedinţa de judecată de aceste părţi, personal sau prin persoane cu
mandat special ori prin înscrisuri autentice [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XXVII/2006
(RIL), supracit.]. Îşi menţine valabilitatea şi Decizia nr. 34/2008 pronunţată de I.C.C.J.,
Secţiile Unite (M.Of. nr. 152 din 11 martie 2009), ţinând însă seama că, potrivit actualei
reglementări, împăcarea nu operează decât în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale se face din oficiu şi, totodată, este prevăzută expres de lege. Prin
urmare, în cazul unor asemenea infracţiuni, dacă asistenţa juridică este obligatorie potrivit
art. 90 C.proc.pen., instanţa va dispune încetarea procesului penal ca urmare a împăcării
părţilor numai în prezenţa apărătorului ales sau a apărătorului din oficiu.
Pentru persoana juridică, împăcarea se face de către reprezentantul legal sau conven- 6
ţional al acesteia ori de persoana care este desemnată în locul acestora [art. 159 alin. (5) fraza
I C.pen.]. În ipoteza în care persoana juridică a săvârşit infracţiunea, împăcarea acesteia cu
persoana vătămată nu înseamnă şi împăcarea cu persoanele care au participat la săvârşirea
aceleiaşi infracţiuni [art. 159 alin. (5) fraza ultimă C.pen.]. Asemenea dispoziţii nu au
existat în legea veche, fiind exprimate însă în doctrină. În ceea ce priveşte împăcarea părţilor,
aceasta se va realiza, în privinţa persoanei juridice, de către reprezentantul statutar sau, în
lipsa acestuia, de mandatarul ales sau desemnat. În ipoteza în care atât persoana juridică,
cât şi reprezentantul ei statutar sunt urmăriţi sau judecaţi, partea vătămată urmează a se
împăca, dacă doreşte, cu reprezentantul statutar al persoanei juridice doar în nume propriu şi,
respectiv, cu mandatarul ales sau desemnat, în contul persoanei juridice. Aşadar, împăcarea
realizată cu reprezentantul statutar al persoanei juridice, care este şi el inculpat, nu are ca
efect decât exonerarea acestuia de răspundere, persoana juridică urmând a fi condamnată.
Dacă doreşte împăcarea şi cu persoana juridică, acest lucru trebuie realizat cu mandatarul ei
(F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., 2007, p. 429).
În ipoteza în care persoana juridică este vătămată de o infracţiune săvârşită de către 7
reprezentantul său, împăcarea produce efecte numai dacă este însuşită de către procuror
[art. 159 alin. (6) cu referire la art. 158 alin. (4) C.pen.]. Comparativ cu legea veche,
această dispoziţie are, în abstract, un caracter mai sever [sub legea veche, chiar şi atunci
când acţiunea penală se punea în mişcare din oficiu, împăcarea producea efecte, fără a fi
condiţionată de poziţia procurorului; de exemplu, art. 180 alin. (4), art. 181 alin. (3) C.pen.
din 1968]. În concret, poate avea un caracter mai favorabil, de pildă, în cazul infracţiunii
de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen., dacă împăcarea există şi a fost însuşită de
procuror; aceasta deoarece, sub legea veche, răspunderea penală pentru infracţiunea de
înşelăciune nu putea fi înlăturată prin împăcare.
Titlul VIII
Cauzele care înlătură sau modifică
executarea pedepsei
Bibliografie: G. Antoniu, Unitate de infracţiune. Contribuţii, în R.D.P. nr. 3/1999; G. Antoniu, Cu privire
la reglementarea cauzelor de agravare şi atenuare a pedepselor, în R.R.D. nr. 4/1970; G. Antoniu, Reflecţii
asupra pluralităţii de infracţiuni, în R.D.P. nr. 4/1999; M. Basarab, Drept penal. Partea generală, ed. a
II-a, Ed. Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1995; A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 1992; I. Cozma, Reabilitarea în dreptul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970; Şt. Făt,
Prescripţia executării pedepsei în cazul în care hotărârea definitivă a fost casată ca urmare a admiterii
unui recurs în anulare, stabilindu-se o altă pedeapsă, în Dreptul nr. 4/2008; J. Grigoraş, Unele probleme
ale graţierii condiţionate cu referire la practica Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 10/1974; J. Grigoraş,
Unele consideraţii asupra aplicării dispoziţiilor de graţiere ale Decretului prezidenţial nr. 222/1976, în
R.R.D nr. 1/1977; D.L. Lămăşanu, Concursul de infracţiuni, stare de agravare sau de atenuare a pedepsei,
în R.D.P. nr. 4/1999; L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009; Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
I. Mândru, Amnistia şi graţierea, Ed. All Educational, Bucureşti, 1998; M. Mihai, Prescripţia executării
pedepsei, în R.R.D. nr. 4/2001; R. Moroşanu, Aspecte controversate în materia graţierii, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2007; V. Nicolcescu, Unele consideraţii referitoare la exceptarea de la graţiere a condamnaţilor
pentru infracţiuni săvârşite în stare de recidivă sau care sunt recidivişti prin condamnări anterioare, în
Dreptul nr. 7/2003; A. Paicu, Calcularea termenului de reabilitare în cazul pedepselor graţiate, în R.R.D.
nr. 10/1974; D. Pavel (II), Aplicarea graţierii condiţionate intervenită înainte de rezolvarea cererii
de liberare condiţionată, în R.R.D nr. 3/1973; M. Pătrăuş, Consideraţii privind întreruperea cursului
prescripţiei executării pedepsei în cazul emiterii mandatului european de arestare, în C.J. nr. 4/2011;
I. Poenaru, În legătură cu conceptul de recidivist prin condamnări anterioare, în R.R.D. nr. 12/1982;
I. Poenaru, O privire asupra reglementării graţierii, în R.R.D nr. 5/1985; I. Poenaru, Soluţii ale practicii
judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în R.R.D nr. 12/1986; V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii
infracţionale în dreptul penal român, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1992; F. Streteanu,
Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; F. Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală
a persoanei juridice, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2007; A. Ungureanu, Jurisprudenţă şi opinii doctrinare
privind aplicarea unor acte normative de graţiere condiţionată, cu incidenţă în aplicarea dispoziţiilor
Legii nr. 137/1997 (I), în Dreptul nr. 3/1998; T. Vasiliu şi colaboratorii, Codul penal comentat şi adnotat.
Partea generală, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972; Gh. Voinea, Conceptul de recidivist în lumina Legii
nr. 137/1997, în Dreptul nr. 7/1998; C-tin Gr.C. Zotta, Codul de amnistii şi graţieri, Ed. R. Cioflec,
Bucureşti, 1945; Jurisprudenţa instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008),
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, ediţie îngrijită de L. Lefterache, I. Nedelcu, F. Vasile.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Aşa cum s-a arătat anterior (a se vedea
art. 152), actualul Cod penal, reorganizând Titlul VII al Codului penal anterior, plasează
graţierea în cadrul cauzelor care înlătură sau modifică executarea pedepsei, alături de
prescripţia executării pedepsei. Noua opţiune este justificată de natura juridică a graţierii de
cauză personală de înlăturare sau modificare a executării pedepsei (I. Oancea în Explicaţii
II, ed. I, 1970, p. 345) ori măsură de clemenţă ce constă în înlăturarea, total sau în parte,
a executării pedepsei aplicate de instanţă ori în comutarea acesteia în una mai uşoară,
conform art. 1 din Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării graţierii,
republicată (M.Of. nr. 287 din 18 aprilie 2014).
2 Elementele de identitate între legea nouă şi legea veche se situează la nivelul definiţiei
graţierii, art. 160 alin. (1) C.pen. preluând conţinutul art. 120 alin. (1) C.pen. din 1968,
definiţie dată şi de art. 1 din Legea nr. 546/2002. Întrucât definirea de realizează prin
prezentarea efectelor graţierii, identitatea le vizează şi pe acestea. Se reia posibilitatea ca,
prin excepţie, pedepsele complementare să facă obiect al graţierii [art. 160 alin. (2) C.pen.
se regăseşte în conţinutul art. 120 alin. (3) C.pen. din 1968], precum şi absenţa efectelor
graţierii asupra măsurilor de siguranţă [art. 160 alin. (3) teza I C.pen. reproduce art. 120
alin. (4 ) teza I C.pen. din 1968]. Cu privire la aceste aspecte, neexistând niciun element de
diferenţă, nu vor apărea probleme de identificare a legii penale mai favorabile.
3 Între cele două reglementări există şi diferenţe. Astfel, spre deosebire de fosta
reglementare [art. 120 alin. (2) C.pen. din 1968], legea nouă nu recunoaşte posibilitatea
graţierii pedepselor a căror executare a fost suspendată sub supraveghere (aceasta este
singura modalitate de suspendare a executării unei pedepse, nemaifiind preluată aşa-numita
suspendare simplă) decât ca excepţie, dispusă expres prin actul de graţiere – art. 160
alin. (4) C.pen. Cu privire la această chestiune, în Expunerea de motive se arată că graţierea
trebuie, în principiu, să opereze asupra pedepselor care se execută efectiv, şi nu asupra
acelora a căror executare este suspendată. Diferenţa este numai la nivel de principiu, formal,
deoarece graţierea pedepselor a căror executare a fost suspendată va continua să existe,
fie şi numai pe cale de excepţie. Cât priveşte caracterul excepţional al acestei posibilităţi,
nu există niciun impediment ca legiuitorul, prin legile speciale (specialia generalibus
derogant) de graţiere colectivă să prevadă o asemenea posibilitate. Prin urmare, ca şi
în vechea reglementare, graţierea pedepselor a căror executare a fost suspendată este
posibilă. În acest context, de fapt, nu există o diferenţă între cele două reglementări. O altă
diferenţă o reprezintă posibilitatea graţierii măsurilor educative neprivative de libertate
numai cu caracter de excepţie – art. 160 alin. (2) C.pen., în condiţiile în care Codul
penal anterior prevedea, fără nicio excepţie, imposibilitatea graţierii acestora – art. 120
alin. (4) teza ultimă C.pen. din 1968. Şi aceasta este numai o diferenţă formală deoarece
şi sub imperiul Codului penal anterior au existat legi speciale de graţiere care au prevăzut
în mod expres că acest tip de clemenţă produce efecte şi asupra măsurilor educative.
Toate cele patru acte normative de graţiere colectivă emise după 1989 au prevăzut expres
graţierea măsurilor educative: măsura trimiterii într-o şcoală de muncă şi reeducare –
art. 3 teza finală din Decretul-lege nr. 3/1990, art. 1 teza finală din Decretul-lege nr. 23/1990 şi
art. 4 teza finală din Legea nr. 137/1997 sau internarea într-un centru de reeducare – art. 4
teza I din Legea nr. 137/1997 şi art. 3 din Legea nr. 543/2002. Trebuie precizat că art. 160
în R.R.D nr. 9/1983; C. Bulai, în P.J.P. II, p. 219, comentariul 12 – Efectele graţierii).
Noţiunea de săvârşire a unei infracţiuni a fost definită prin chiar dispoziţiile unor acte
de graţiere colectivă (art. 10 din Legea nr. 25/1967 – prin săvârşirea unei infracţiuni, în
sensul prezentei legi, se înţelege comiterea, până la data adoptării acesteia, a oricăreia
dintre faptele pe care legea le pedepseşte ca infracţiune consumată sau ca tentativă,
precum şi participarea la săvârşirea acestora ca autor, instigator sau complice). De altfel,
această definiţie a fost preluată şi de art. 144 C.pen. din 1968 şi de art. 174 C.pen., fiind
corect aplicată în practică, fără dificultăţi deosebite [A. Ungureanu, Jurisprudenţă şi
opinii doctrinare…, loc. cit., p. 82]. Precizări suplimentare au fost aduse prin Decizia
de îndrumare nr. 1 a Plenului Tribunalului Suprem din 20 iunie 1987 (Trib. Suprem,
C.D. 1987, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1989, p. 12-17), stabilindu-se că
data săvârşirii pentru infracţiunile progresive, ale căror efecte se produc în timp, este
data actului de executare care caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, iar nu
data consumării acesteia prin producerea rezultatului. Mai mult decât atât, s-a precizat
care este data săvârşirii şi pentru infracţiunile continue şi continuate, dată în raport
cu care se produc consecinţele juridice referitoare la aplicarea graţierii. Este vorba de
momentul epuizării prin încetarea acţiunii sau inacţiunii (infracţiunile continue) sau prin
comiterea ultimei acţiuni sau inacţiuni (infracţiunile continuate). Aceeaşi trebuie să fie
soluţia şi pentru alte infracţiuni cu durată de consumare (infracţiunea colectivă). Aceste
dezlegări au fost confirmate şi de către doctrină (V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii
infracţionale…, op. cit., p. 342).
6 Pedepsele executate nu mai pot face obiect al graţierii, graţierea fiind în acest caz
fără efecte. Pedepsele a căror executare este amânată sau întreruptă sunt susceptibile
de graţiere. La fel şi pedepsele din a căror executare s-a obţinut liberarea condiţionată,
aşa cum s-a dispus prin Decizia de îndrumare nr. 2 a Plenului Tribunalului Suprem din 20
iunie 1987 (C.D. 1987, p. 17-23).
7 Pedepsele accesorii, în mod indirect, prin intermediul pedepsei principale şi în măsura
în care executarea pedepsei principale este înlăturată total sau parţial prin graţiere, devin
obiect al clemenţei, executarea lor fiind înlăturată. Acest fapt se datorează caracterului
accesoriu, alăturat pedepsei principale, pe care îl au pedepsele accesorii.
8 Pedepse complementare. Măsuri educative. A se vedea supra pct. 1.
9 Măsuri de siguranţă. Art. 160 alin. (3) C.pen. exclude fără excepţie măsurile de
siguranţă de la graţiere. Se impune precizarea că, spre deosebire de veche reglementare
(art. 112 şi urm C.pen. din 1968), actualul Cod penal prevede un număr mai restrâns de
măsuri de siguranţă (art. 108 C.pen., respectiv obligarea la tratament medical, internarea
medicală, interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii şi confiscarea
specială). Totuşi, unele dintre fostele măsuri de siguranţă, cum sunt dreptul de a se afla în
anumite localităţi, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată şi
expulzarea, îşi pierd caracterul de măsuri de siguranţă şi devin pedepse complementare
[art. 66 alin. (1) lit. c), l), n), o) C.pen.]. Căpătând un asemenea caracter, aceste măsuri, în
virtutea art. 160 alin. (2) C.pen., pot face, prin excepţie, în măsura în care actul de graţiere
dispune, obiect al acestui tip de clemenţă. Măsurile prevăzute la art. 66 alin. (1) lit. l) şi
n) C.pen. sunt şi pedepse accesorii, conform art. 65 alin. (1) din acelaşi Cod. În această
calitate, prin graţierea pedepsei principale, ele vor fi înlăturate de la executare. Măsurile
de siguranţă fiind destinate să înlăture anumite stări de pericol, existenţa lor este legată
342 Iuliana Nedelcu
Graţierea Art. 160
de persistenţa stărilor respective, ele putând fi ridicate în orice moment, dacă acestea au
dispărut. Această durată indeterminată a măsurilor de siguranţă este suficientă pentru a le
motiva iremisibilitatea prin graţiere.
3. Excepţii de la graţiere. Recidiviştii (C. Bulai, Pluralitatea de infracţiuni, în Explicaţii 10
II, ed. I, 1970, p. 309-310; V. Rămureanu, Comentariu în T. Vasiliu şi colaboratorii, Codul
penal comentat şi adnotat…, op. cit., 1972, p. 265; Decizia de îndrumare nr. 4/1960 a
Plenului Tribunalului Suprem în C.D. 1960, p. 43 şi urm.), cei aflaţi în stare de recidivă
sau persoanele care au comis infracţiuni în stare de recidivă [R. Lupaşcu, notă
critică la decizia penală nr. 1137/1973 a Trib. Jud. Galaţi, în R.R.D. nr. 7/1974, p. 47-50;
Gh. Voinea, Conceptul de recidivist…, loc. cit., p. 102-103; A. Ungureanu, Jurisprudenţă
şi opinii doctrinare…, loc. cit., p. 8; R. Moroşanu, Aspecte controversate în materia
graţierii, op. cit., p. 55; V. Nicolcescu, Unele consideraţii referitoare la exceptarea
de la graţiere…, loc. cit., p. 131-134] şi recidiviştii prin condamnări anterioare
[A. Ungureanu, Jurisprudenţă şi opinii doctrinare…, loc. cit., p. 88; Gh. Voinea, Conceptul
de recidivist…, loc. cit., p. 10; L.V. Lefterache, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2009,
p. 429-430] sunt excepţii de la graţiere controversate doctrinar şi jurisprudenţial.
În ceea ce priveşte efectele, respectiv sfera de incidenţă a excluderii de la graţiere 11
operate prin excepţiile menţionate, s-a remarcat acelaşi caracter controversat (I. Mândru,
Amnistia şi graţierea, op. cit., p. 243-248; A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român,
op. cit., p. 88-91; Trib. Suprem, decizia penală nr. 2049/1973, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 161;
Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, op. cit., p. 60-64, 68; I. Poenaru,
Soluţii ale practicii judiciare în materia amnistiei şi graţierii, în R.R.D nr. 12/1986,
p. 33; P. Baciu, Starea de recidivă în cazul săvârşirii unei infracţiuni în timpul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, comentariul I la decizia penală nr. 357/1971 a
Trib. Jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 87-89, iar în sens contrar – G. Antoniu, comentariul
II, p. 89-92; C. Mitrache, în P.J.P. I, p. 155; J. Grigoraş, Unele consideraţii asupra aplicării
dispoziţiilor de graţiere ale Decretului prezidenţial nr. 222/1976, în R.R.D nr. 1/1977,
p. 40-42; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1748 din 30 martie 2004, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3229 din 11 iunie 2004; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3278 din
15 iunie 2004, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3357 din 17 iunie 2004, în Jurisprudenţa
instanţei supreme în unificarea practicii judiciare (1969-2008), op. cit., p. 214-216,
223-227; I. Poenaru, În legătură cu conceptul de recidivist prin condamnări anterioare,
în R.R.D. nr. 12/1982, p. 36-37; Trib. Suprem, decizia penală nr. 1235/1977, în R.R.D.
nr. 2/1978, p. 49; Trib. Suprem, decizia penală nr. 1043/1982, în R.R.D nr. 4/1982, p. 74;
V. Papadopol, în P.J.P. I, p. 154-155, comentariul 14).
4. Efecte. Concursul de infracţiuni. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 546/2002, 12
obiect al graţierii va fi pedeapsa componentă – aplicată pentru fiecare dintre infracţiuni, şi
nu pedeapsa rezultantă. Graţierea va avea efect direct asupra acestor pedepse componente
şi, prin intermediul efectului pe care îl produce asupra acestora, va avea şi un efect indirect
asupra pedepsei rezultante. În caz de graţiere anticipată, antecondamnatorie, contopirea
nu va purta asupra pedepselor graţiate în întregime, ci numai asupra pedepselor negraţiate
şi asupra celor modificate în specie şi cuantum prin graţiere, stabilindu-se dintre acestea
din urmă, pedeapsa absorbantă, adică pedeapsa cea mai gravă şi aplicându-se, dacă este
cazul, sporul de pedeapsă (Decizia de îndrumare nr. 5 din 27 martie 1961, în Trib. Suprem,
C.D. 1961, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, p. 59-63; Decizia nr. X din 24 octombrie 2005 a
Iuliana Nedelcu 343
Art. 160 Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei
Secţiilor Unite ale I.C.C.J., M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006). În ipoteza graţierii
postcondamnatorii rezultă necesitatea considerării separate a pedepselor contopite
printr-o hotărâre definitivă, aceasta pentru a putea da eficienţă legilor (...) de graţiere,
intervenite după pronunţarea hotărârii de contopire (Decizia de îndrumare nr. 5 din
27 martie 1961, supracit.). Necesitatea descontopirii şi, eventual, a înlăturării sporului
este reluată şi reafirmată de art. 14 alin. (2) din Legea nr. 546/2002.
13 Pluralitate intermediară. Întrucât graţierea priveşte pedeapsa, iar sancţionarea plura-
lităţii intermediare se realizează conform regulilor concursului de infracţiuni [art. 44
alin. (2) C.pen.] cele precizate cu privire la această din urmă formă a pluralităţii sunt
valabile şi în această materie.
14 Pedepse a căror executare a fost suspendată. Art. 160 alin. (4) C.pen. menţine
posibilitatea graţierii pedepselor a căror executare a fost suspendată, ca excepţie, dar nu
mai precizează care este efectul unei asemenea graţieri. Ar fi fost de dorit prevederea
acestor efecte în cuprinsul dispoziţiilor Codului penal, având în vedere că, prin art. 19
din Legea nr. 546/2002, se arată că efectele graţierii sunt cele prevăzute de Codul penal.
Cum Codul penal [art. 160 alin. (1) C.pen.] prevede ca efecte ale graţierii înlăturarea
totală sau parţială a executării pedepsei, se naşte întrebarea cum o executare înlăturată
prin suspendare ar mai putea fi înlăturată şi prin graţiere şi, cu atât mai mult, prin graţiere
condiţionată. Deşi noua reglementare avea posibilitatea de a pune capăt vechilor şi
îndelungatelor polemici cu privire la această chestiune, a ignorat o asemenea nevoie. Mai
mult, aceasta se constituie într-o sursă de potenţare, cel puţin a polemicilor în materie.
15 Graţierea condiţionată se aplică şi pedepselor din a căror executare s-a dispus,
anterior graţierii, liberarea condiţionată (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 2/1987, în C.D. 1987, p. 17-23). Dacă graţierea intervine înaintea unei virtuale
liberări condiţionate, aceasta din urmă s-ar putea să nu mai aibă niciun suport. În această
situaţie, dacă este vorba de o graţiere totală, ea urmează să fie aplicată, excluzând de la sine
eventualitatea oricărei liberări condiţionate [D. Pavel (II), Aplicarea graţierii condiţionate
intervenită înainte de rezolvarea cererii de liberare condiţionată, în R.R.D nr. 3/1973,
p. 35-38]. În cazul unei graţieri totale, deci a înlăturării totale a executării, cererea de
liberare condiţionată va fi respinsă ca rămasă fără obiect (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1068/1982, în R.R.D. nr. 5/1983, p. 76). Dacă această graţiere anterioară
ipoteticei liberări condiţionate este doar parţială, partea neredusă de pedeapsă poate face
obiect al graţierii, însă al unei clemenţe ulterioare. În acest din urmă caz, graţierea fiind
ulterioară liberării condiţionate, reprezintă o varietate a ipotezei-premisă, enunţate iniţial.
Pentru ipoteza în care graţierea este parţială şi survine înainte de liberarea condiţionată,
această din urmă instituţie este influenţată de graţiere; altfel spus, liberarea condiţionată
dintr-o pedeapsă graţiată parţial va avea în vedere fracţia ce trebuie executată în funcţie
de restul de pedeapsă negraţiat, adică în funcţie de pedeapsă astfel cum a fost redusă
prin graţiere (Trib. Jud. Timiş, decizia penală nr. 414/1972, în R.R.D. nr. 12/1972;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1544/1983, în R.R.D. nr. 10/1984, p. 79). Graţierea
parţială necondiţionată (reducerea pedepsei prin graţiere) produce efecte în ceea ce priveşte
acordarea liberării condiţionate în sensul că pedeapsa pe care o execută condamnatul este
aceea rămasă negraţiată. În funcţie de aceasta vor fi calculate fracţiunile de pedeapsă
a căror realizare, alături de alte condiţii, conferă vocaţie la liberarea condiţionată
(Jud. Gh. Gheorghiu Dej, sentinţa penală nr. 628 din 22 aprilie 1974 – notă de A. Ungureanu,
344 Iuliana Nedelcu
Graţierea Art. 160
în R.R.D. nr. 2/1975, p. 53; Trib. Jud. Timiş, decizia penală nr. 414/1972, în R.R.D.
nr. 12/1972, p. 167; G. Antoniu, în P.J.P. II, p. 15, comentariul 2).
Reabilitare. Art. 167 alin. (3) C.pen. care prevede calculul termenului de reabilitare 16
în cazul unei pedepse graţiate a preluat dispoziţiile art. 136 C.pen. din 1968, făcând distinc-
ţie între graţierea antecondamnatorie şi cea postcondamnatorie. Această distincţie, la
rândul său, reprezintă o preluare a doctrinei şi a jurisprudenţei majoritar unitare în această
materie [C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 726/1998, în C.P.J.P. 1998,
Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p. 222; în acelaşi sens, Jud. Botoşani, sentinţa penală
nr. 1527/2002 definitivă prin decizia penală nr. 180/2003 a C.A. Suceava, în Dreptul nr. 11/2003,
p. 211; C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 161/2009 (www.jurisprudenta.org); J. Grigoraş,
Unele probleme ale graţierii condiţionate…, loc. cit., p. 29; A. Paicu, Calcularea termenului
de reabilitare în cazul pedepselor graţiate, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 19-24; V. Papadopol,
în P.J.P. I, p. 164-165, comentariul 13; I. Mândru, Amnistia şi graţierea, op. cit., p. 410;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2329/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 337]. În
absenţa unei distincţii între graţierea condiţionată şi cea necondiţionată din punct de vedere
al momentului în care se consideră executată pedeapsa (de pildă, în cazul graţierii condiţionate,
pedeapsa se consideră executată la împlinirea condiţiei graţierii sau chiar din momentul actului
de graţiere ori al definitivării hotărârii) se menţine controversa doctrinară şi jurisprudenţială
în materie. Astfel, s-a exprimat opinia sau s-a decis că termenul de reabilitare curge, indiferent
de modalitatea graţierii – necondiţionată sau condiţionată, de la data actului de graţiere
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 368/1997, în R.R.D. nr. 2/1998, p. 131; în acelaşi
sens: Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 54/1991, în C.P.J.P. 1990, Casa de Editură
şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1991, p. 216; R.M. Stănoiu, Reabilitare, în Explicaţii II,
ed. I, 1970, p. 414), după cum a fost exprimată şi poziţia contrară, potrivit căreia pedepsele
graţiate condiţionat se consideră executate integral numai la data expirării termenului
de încercare; prin urmare, termenul de reabilitare va curge din acest moment al expirării
termenului de încercare (I. Cozma, Reabilitarea…, op. cit., p. 177; V. Papadopol, în P.J.P.
I, p. 165, comentariul 13). Termenul de reabilitare se calculează în funcţie de pedeapsa ce
face obiect al condamnării, de pedeapsa pronunţată de instanţă, iar nu în funcţie de pedeapsa
redusă.
Prescripţia executării pedepsei. În cazul unei pedepse graţiate parţial termenul 17
de prescripţie a executării se va calcula în funcţie de pedeapsa astfel cum a fost redusă
prin graţiere, conform art. 162 alin. (7) C.pen. care explicitează semnificaţia noţiunii de
pedeapsă ce va fi executată ca pedeapsă stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele
ulterioare de modificare a acesteia. Prin urmare, pentru identificarea pedepsei ce urmează
a fi executată, se au în vedere cauzele de modificare a acesteia; or, cauză de modificare
a pedepsei este şi graţierea. În acest fel s-a pus capăt unei practici neunitare în materie
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 792 din 12 februarie 2002, în Dreptul, nr. 6/ 2003,
p. 258; I.C.C.J, Secţia penală, decizia nr. 864/2004, în C.P. Ad., p. 484).
Apreciem că îşi menţine valabilitatea principiul dedus din Decizia nr. 36/2008 (M.Of. 18
nr. 177 din 23 martie 2009) a Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, res-
pectiv identificarea obiectului graţierii se va realiza, în ipoteza schimbării sediului nor-
mativ al unor incriminări în perioada de timp ce cade sub incidenţa graţierii, verificând
şi valorificând continuitatea incriminării, iar nu operând, formal, cu denumirea actului
normativ.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 161 C.pen. are o redactare şi un
conţinut cvasi-identice cu art. 125 C.pen. din 1968, context în care doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi menţin valabilitatea. Singura diferenţă o reprezintă infracţiunile imprescrip-
tibile. Actuala sferă a infracţiunilor imprescriptibile este mai largă decât cea prevăzută
de veche reglementare. În abstract, Codul penal actual este defavorabil din perspectiva
sferei infracţiunilor imprescriptibile, aprecierea urmând a fi făcută în fiecare caz în parte,
în concret.
2 2. Obiect. Prescripţia înlătură executarea pedepsei. Condamnarea nu este stinsă prin
prescripţia executării pedepsei şi va reprezenta antecedent penal. Obiectul prescripţiei
îl constituie pedeapsa principală, implicit şi pedeapsa accesorie alăturată acesteia
[persoanei juridice nu îi sunt aplicabile pedepse accesorii – art. 136 alin. (1) C.pen.]. Este
vorba atât de pedepsele principale aplicate persoanei fizice, cât şi celei juridice [amenda –
art. 136 alin. (2), art. 137 C.pen.].
3 Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice nu se prescriu, conform art. 162
alin. (6) teza I C.pen., urmând să fie executate după prescripţia pedepsei principale. Dispoziţia
reprezintă o consacrare normativă a unei reguli care, deşi nu era prevăzută expres, funcţiona
şi sub vechea reglementare, fiind dedusă din art. 125 alin. (1) C.pen. din 1968. În schimb,
pedepsele complementare aplicate persoanei juridice [art. 136 alin. (3), art. 138-145 C.pen.]
sunt prescriptibile, potrivit art. 149 C.pen. Spre deosebire de reglementarea anterioară,
când doar în unele ipoteze erau prescriptibile pedepsele complementare aplicate persoanei
juridice [pedepse complementare aplicate persoanelor juridice ce nu pot fi dizolvate sau a
căror activitate nu poate fi suspendată – art. 126 alin. (11) din C.pen. din 1968], în prezent
prescriptibilitatea acestor pedepse nu mai este limitată. Din această perspectivă, legea
nouă este mai favorabilă, prescripţia executării pedepselor complementare fiind extinsă în
cazul tuturor persoanelor juridice. Noua soluţie legislativă a valorificat poziţia doctrinei cu
privire la acest aspect (F. Streteanu, R. Chiriţă, op. cit., 2007, p. 431).
4 Nu sunt susceptibile de prescripţie măsurile de siguranţă, indiferent că sunt aplicate
persoanei fizice sau juridice (în cazul persoanei juridice, singura măsură de siguranţă care,
prin natura sa, poate fi luată este confiscarea).
5 Măsurile educative neprivative ori privative de libertate sunt prescriptibile [art. 132
alin. (1) şi (2) C.pen.]. Legea prevede şi ipoteza înlocuirii măsurilor educative, caz în
care executarea se prescrie în raport cu măsura educativă cea mai grea [art. 123, art. 124
alin. (4) lit. a), art. 125 alin. (4) lit. a), art. 132 alin. (4) C.pen.].
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 162 C.pen. preia unele din regle- 1
mentările cuprinse în art. 126 C.pen. din 1968. Astfel, termenele de prescripţie a executării
pentru persoana fizică sunt identice: art. 126 alin. (1) C.pen. din 1968 se regăseşte în art. 162
alin. (1) C.pen.; data de la care se socotesc aceste termene de prescripţie este aceeaşi, respectiv
data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare – art. 162 alin. (2) C.pen. preia parţial
art. 126 alin. (3) C.pen. din 1968; după cum se menţine şi dispoziţia privind imprescriptibilitatea
măsurilor de siguranţă – art. 162 alin. (6) teza finală C.pen. preia parţial art. 126 alin. (5)
C.pen. din 1968; precum şi data de la care începe să curgă termenul de prescripţie în cazul
revocării suspendării, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii de revocare – art. 162
alin. (3) C.pen. are corespondent în art. 126 alin. (4) C.pen. din 1968. Identitatea dintre aceste
dispoziţii exclude apariţia unor probleme de aplicare a legii în timp sub aspectul identificării
legii penale mai favorabile. Ori de câte ori va fi cazul, vor fi menţionate dispoziţiile actuale;
aceasta nu reprezintă o încălcare a activităţii legii penale deoarece, în conţinutul lor, aceste
dispoziţii s-au regăsit şi la momentul săvârşirii faptei. Ceea ce este modificat este doar sediul
normativ, nu şi substanţa şi conţinutul textului.
2 Totodată, sunt aduse unele precizări privind curgerea termenului de prescripţie a
executării în anumite ipoteze, unele specifice actualei reglementări (revocarea sau anula-
rea amânării aplicării pedepsei), altele existente şi sub imperiul vechii reglementări
unde, fără a fi prevăzute expres, funcţionau întemeindu-se pe cele stabilite de doctrina
şi jurisprudenţă (liberarea condiţionată, revocarea liberării condiţionate, înlocuirea
pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii – a se vedea infra pct. 2). Este formulată expres
imprescriptibilitatea pedepselor complementare aplicate persoanei fizice, pedepse
ce urmează să fie executate după prescripţia pedepsei principale. Dispoziţia reprezintă
o consacrare normativă a unei reguli care, deşi nu era prevăzută expres, funcţiona şi sub
veche reglementare, fiind dedusă din art. 125 alin. (1) C.pen. din 1968.
3 Pentru pedepse complementare aplicate persoanei juridice, a se vedea supra pct. 2
de la comentariul art. 161.
4 2. Termenele de prescripţie a executării pedepsei. În cazul în care hotărârea defi-
nitivă a fost casată ca urmare a admiterii unui recurs în anulare, stabilindu-se o altă
pedeapsă, termenul de prescripţie a executării se socoteşte de la data hotărârii prin care
a fost admisă calea extraordinară de atac şi se calculează în raport cu noua pedeapsă
aplicată prin această hotărâre (Şt. Făt, Prescripţia executării pedepsei…, loc. cit., p. 249).
În cazul căilor de atac declarate peste termen, hotărârile atacate rămân definitive la
data expirării termenului prevăzut pentru calea de atac, dată de la care curge şi termenul
de prescripţie a executării pedepsei (M. Mihai, Prescripţia executării pedepsei, loc. cit.,
p. 131-133). Concluzia de mai sus este valabilă pentru ipoteza în care, după rămânerea
definitivă a hotărârii, nu a început executarea pedepsei; dacă executarea a început, cursul
termenului de prescripţie este întrerupt [art. 127 alin. (1) teza I C.pen. din 1968, art. 163
alin. (1) fraza I C.pen.]. Dacă instanţele de control învestite cu soluţionarea căilor de atac
peste termen dispun suspendarea executării hotărârilor, perioada de suspendare nu se
ia în calcul pentru termenul de prescripţie a executării pedepsei (ibidem).
5 În cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, termenul de
prescripţie a executării nu mai curge de la data rămânerii definitive a primei hotărâri
de condamnare, ci de la data rămânerii definitive a hotărârii de revocare a suspendării,
urmând a se calcula în funcţie de pedeapsa stabilită ca urmare a revocării (C.A. Suceava,
Secţia penală, decizia nr. 27/2002, în Dreptul nr. 12/2002, p. 191).
6 În cazul concursului de infracţiuni când una dintre infracţiunile componente este,
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, amnistiată şi ulterior dezincrimi-
nată, pedeapsa aplicată pentru această infracţiune nu este luată în calculul termenului de
prescripţie (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1446/2002, în C.P. Ad., p. 479).
348 Iuliana Nedelcu
Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei Art. 163
În ipoteza revocării liberării condiţionate pentru nerespectarea cu rea-credinţă 7
a măsurilor de supraveghere ori neexecutarea obligaţiilor impuse [art. 104 alin. (1)
C.pen.], art. 162 alin. (4) C.pen. stabileşte că termenul de prescripţie curge de la data
rămânerii definitive a hotărârii de revocare şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă
rămas neexecutat, rest care va fi executat ca urmare a revocării. Pentru revocarea liberării
condiţionate ca urmare a săvârşirii unei noi infracţiuni pe durata liberării, pedeapsa
se stabileşte potrivit dispoziţiilor de la recidivă sau de la pluralitatea intermediară [art. 104
alin. (2) C.pen.] şi care sunt cauze de modificare a pedepsei; în raport cu pedeapsa astfel
stabilită se va calcula termenul de prescripţie a executării şi va curge de la data rămânerii
definitive a hotărârii de revocare [art. 162 alin. (3) teza finală, precum şi alin. (7) C.pen.
privind înţelesul noţiunii de pedeapsă ce se execută].
Prescripţia executării în cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu închisoarea se calculează 8
în raport cu pedeapsa închisorii şi curge de la data rămânerii definitive a hotărârii de
înlocuire [art. 162 alin. (5) C.pen.].
3. Pedeapsă ce se execută. Noua reglementare (art. 162 alin. final C.pen.) dă o definiţie 9
legală a noţiunii pentru a evita o interpretare şi aplicare neunitară a dispoziţiilor privind
calculul termenelor de prescripţie a executării pedepsei (sintagma pedeapsă ce urmează a
fi executată a fost interpretată, de pildă, în caz de graţiere, în moduri opuse, chiar la nivelul
instanţei supreme: într-o opinie, sintagma menţionată are în vedere, întotdeauna, pedeapsa
aşa cum a fost pronunţată de către instanţă, indiferent de eventualele reduceri operate
prin graţiere – C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 792 din 12 februarie 2002, în Dreptul
nr. 6/2003, p. 258; în sens contrar, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 864/2004, în
C.P. Ad., p. 484). Pedeapsa ce se execută reprezintă pedeapsa stabilită de către instanţă
ţinându-se seama de cauzele ulterioare de modificare a acesteia. Prin urmare, va fi avută în
vedere pedeapsa stabilită de instanţă potrivit tuturor criteriilor de individualizare incidente
în cauza respectivă (de pildă, circumstanţe legale ori judiciare atenuante sau agravante).
Dacă este cazul, vor fi avute în vedere şi cauzele de modificare ulterioare; de pildă, o
cauză modificatoare ulterioară este o graţiere postcondamnatorie (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 792 din 12 februarie 2002, în Dreptul nr. 6/2003, p. 258; I.C.C.J, Secţia penală,
decizia nr. 864/2004, în C.P. Ad., p. 484). Noţiunea de cauze modificatoare – circumstanţe
atenuante, agravante, concurs, recidivă, infracţiune continuată, tentativă, minoritate
etc. – este controversată în doctrină (V. Dongoroz I, p. 276; F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, op. cit., p. 54; G. Antoniu, Unitate de infracţiune…, loc. cit., p. 22; G. Antoniu,
Reflecţii asupra pluralităţii de infracţiuni, loc. cit., p. 15; D.L. Lămăşanu, Concursul de
infracţiuni…, loc. cit., p. 88; G. Antoniu, Cu privire la reglementarea cauzelor de agravare
şi atenuare a pedepselor, loc. cit., p. 49). Termenul de prescripţie se calculează în funcţie
de pedeapsa aplicată pentru o singură infracţiune ori pedeapsa rezultantă în caz de concurs
de infracţiuni, pluralitate intermediară sau recidivă postcondamnatorie (M. Basarab, Drept
penal. Partea generală, op. cit., 1995, p. 547).
(2) Cursul termenului de prescripţie a executării se întrerupe și prin săvârșirea din nou
a unei infracţiuni.
(3) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe și prin
înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 163 C.pen. prevede aceleaşi
cauze de întrerupere a prescripţiei executării ca şi reglementarea anterioară: începerea
executării, sustragerea de la executare după începerea executării, săvârşirea din nou a
unei infracţiuni. Sub aceste aspect, identitatea dintre art. 163 C.pen. şi art. 127 C.pen. din
1968 exclude apariţia unor probleme legate de identificarea legii penale mai favorabile.
Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi vor păstra actualitatea.
2 Diferenţa, în raport cu vechea reglementare, o reprezintă stabilirea unei cauze de
întrerupere a prescripţiei executării amenzii în ipoteza specifică a înlocuirii obligaţiei de
plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.
3 2. Cauze de întrerupere. Începerea executării pedepsei. În procedura extrădării
solicitate de statul român în vederea executării unei pedepse privative de libertate, ordinul
de custodie preventivă (ordin provizoriu de încarcerare în vederea extrădării pentru
executarea pedepsei) emis de autoritatea judiciară a statului solicitat poate fi asimilat
cu începerea executării pedepsei (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 245/2003,
în Dreptul nr. 11/2003, p. 219; în acelaşi sens, C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
206/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1997, p. 132; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4543/2005,
în Dreptul nr. 8/2006, p. 237). În ceea ce priveşte extrădarea, cererea de extrădare în
vederea executării unei pedepse definitive întrerupe cursul prescripţiei executării pedepsei
conform art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004. Emiterea mandatului european de
arestare ca şi cauză de întrerupere a cursului prescripţiei executării pedepsei este
controversată: fie i s-a recunoscut acest caracter cu motivarea că este, de fapt, o extrădare
simplificată cu efectele prevăzute de art. 35 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, fie i s-a
negat acest caracter. Acestei jurisprudenţei neunitare i-a fost pus capăt prin Decizia
nr. 2/2012 (M.Of. nr. 281 din 27 aprilie 2012) pronunţată de I.C.C.J., Completul compe-
tent să judece recursul în interesul legii, şi prin care s-a decis că transmiterea directă a
mandatului european de arestare emis de autorităţile române către autorităţile judiciare ale
altui stat membru, pe teritoriul căruia a fost localizată persoana, indiferent dacă aceasta
este sau nu arestată provizoriu în vederea predării, are efect de întrerupere a prescripţiei
executării pedepsei. Nu produce efect întreruptiv de prescripţie transmiterea mandatului
european de arestare prin difuzare.
4 Nici prinderea condamnatului în vederea încarcerării sale nu întrerupe cursul prescrip-
ţiei. Localizarea şi prinderea persoanei solicitate în baza unui mandat european de arestare
nu întrerup cursul prescripţiei, o asemenea situaţie nu poate fi asimilată cu începerea
executării (C.A. Oradea, Secţia penală, decizia penală nr. 536/2010; Trib. Bihor, Secţia
penală, sentinţa penală nr. 147/2010, în M. Pătrăuş, Consideraţii privind întreruperea
cursului prescripţiei…, loc. cit., p. 228-230).
5 Sustragerea de la executare. Cazul în care, după o întrerupere a executării, condam-
natul nu se prezintă în vederea continuării executării, echivalează cu o sustragere de la
350 Iuliana Nedelcu
Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei Art. 164
executare care face să curgă un nou termen de prescripţie de la data sustragerii (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 792/2002, în Dreptul nr. 6/2003, p. 258).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 164 C.pen. preia dispoziţiile art. 128 1
alin. (2) şi (3) C.pen. din 1968. Neexistând nicio diferenţă între aceste dispoziţii, nu vor
exista nici probleme de identificare a legii penale mai favorabile. Cele stabilite sub imperiul
Codului penal anterior, atât jurisprudenţial, cât şi doctrinar, îşi menţin valabilitatea.
2. Cauze de suspendare. Cauzele care duc la suspendarea cursului prescripţiei
executării pedepsei sunt legate de executarea hotărârilor de condamnare. Cauzele care
suspendă executarea sunt şi cauze care suspendă prescripţia acestei executări [a se vedea
posibilitatea instanţei de a suspenda executarea unei hotărâri în cazul contestaţiei în anulare –
art. 430 C.proc.pen.; recursului în casaţie – art. 441 alin. (1) C.proc.pen.; revizuirii – art. 460
alin. (1) C.proc.pen. etc.].
Amânarea executării pedepsei. În perioada cât executarea pedepsei este amânată, 2
potrivit art. 453 C.proc.pen. din 1968, cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei
se suspendă, conform art. 128 C.pen. din 1968. Ca atare, într-o asemenea situaţie, termenul
de prescripţie prevăzut de art. 126 C.pen. din 1968 începe să curgă de data când amânarea
executării a expirat (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4692/2003, în Dreptul nr. 3/2005,
p. 291; în acelaşi sens, C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 2124/2002, în C.P.J.P.
2001-2002, p. 85).
Întreruperea executării pedepsei constituie temei de suspendare a prescripţiei executării 3
pedepsei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1069/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 145).
Sustragere de la judecată a inculpatului minor. Art. 484 C.proc.pen. din 1968 nu 4
constituie o dispoziţie legală care să împiedice punerea în mişcare a acţiunii penale sau
continuarea procesului penal, aşa cum impune art. 128 C.pen. din 1968; faptul că judecarea
minorului se face în prezenţa acestuia nu înseamnă că sustragerea acestuia paralizează
continuarea procesului penal, atâta vreme cât art. 484 alin. (1) teza ultimă C.proc.pen.
din 1968 stabileşte că, prin excepţie, în asemenea ipoteză judecarea se desfăşoară fără
prezenţa inculpatului (V. Papadopol, notă critică la decizia nr. 878/1998 a C.A. Bucureşti,
Secţia I penală, în C.P.J.P. 1998, p. 208).
Titlul IX
Cauzele care înlătură consecinţele
condamnării
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reabilitarea de drept operează, ca şi în 1
Codul penal anterior, în cazul unor condamnări de mică gravitate, la pedeapsa amenzii sau
la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 2 ani. În cuprinsul art. 165 C.pen. este prevăzută şi
reabilitarea de drept în cazul pedepselor cu închisoarea a căror executare a fost suspendată
sub supraveghere. Prin urmare, de principiu, cazurile în care reabilitarea de drept are loc
sunt aceleaşi cu cele din vechea reglementare. Există unele diferenţe de detaliu: legea
nouă a lărgit sfera pedepselor cu închisoare în cazul cărora operează reabilitarea de drept,
prin majorarea cuantumului acestora de la maxim 1 an la maxim 2 ani. În aceste condiţii,
legea nouă va fi mai favorabilă.
Condiţiile în care operează reabilitarea de drept, prevăzute de art. 165 teza finală 2
C.pen., au fost preluate din vechea reglementare (art. 134 C.pen. din 1968) fără
nicio modificare. Este vorba de împlinirea unui termen de 3 ani şi buna comportare a
condamnatului în această perioadă, prin nesăvârşirea niciunei infracţiuni. Identitatea de
reglementare nu pune problema identificării legii penale mai favorabile.
Pedepse a căror executare a fost suspendată sub supraveghere. Potrivit Codului 3
penal anterior, în cazul condamnărilor la pedeapsa închisorii suspendată sub supraveghere,
reabilitarea de drept intervenea la împlinirea termenului pe care a fost suspendată
executarea (2-4 ani plus durata pedepsei pronunţate de instanţă, calculat de la rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a pronunţat suspendarea, conform art. 866 C.pen. din
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Termenele de reabilitare judecătorească 1
au fost reduse: s-a păstrat acelaşi interval de timp cu durată fixă (4, 5, 7 ani) şi s-a renunţat
la fracţiunea din durata pedepsei care formează obiectul condamnării (jumătate din durata
pedepsei pronunţate). Expunerea de motive (pct. 2.41) explică aceasta prin nevoia de
stimulare a reintegrării sociale a condamnaţilor. În aceste condiţii, legea nouă este mai
favorabilă.
2 Se păstrează şi în noua reglementare sintagma care, sub imperiul legii vechi, a generat
controverse („în cazul condamnării la pedeapsa…”), respectiv, dacă la identificarea
(conform Codului penal anterior, la calculul) termenului de reabilitare va fi avută în vedere
pedeapsa aşa cum a fost stabilită de instanţă, sau pedeapsa redusă ori chiar înlăturată prin
graţiere? Pedeapsa care ar trebui avută în vedere nu poate fi alta decât aceea stabilită de
instanţă, indiferent de reducerile operate prin graţiere (V. Papadopol în P.J.P. I, p. 165,
comentariul 13; R.M. Stănoiu, Reabilitarea, în Explicaţii II, ed. I, 1970, p. 411).
3 Este prevăzut un termen de reabilitare judecătorească, de 10 ani, pentru condamnarea la
pedeapsa detenţiunii pe viaţă în ipoteza executării „fictive” – considerarea ca executată
prin graţiere, împlinirea termenului de prescripţie a executării pedepsei sau liberării
condiţionate. Această dispoziţie, art. 166 alin. (1) lit. d) C.pen., nu are corespondent în
Codul penal anterior care nu făcea nicio referire la această situaţie. În acest context, noua
reglementare oferă soluţie legală şi acestei ipoteze şi răspunde interogaţiilor şi solicitărilor
doctrinei (N. Neagu, Reabilitare…, loc. cit., p. 85).
4 A fost prevăzută şi posibilitatea reabilitării în ipoteza decesului condamnatului până
la împlinirea termenului de reabilitare – art. 166 alin. (2) C.pen. Reabilitarea poate fi
acordată pe baza comportamentului condamnatului până la deces. Această dispoziţie pune
capăt practicii neunitare în această materie, consacrând una dintre orientările jurispru-
denţiale. Astfel, art. 495 C.proc.pen. din 1968 recunoscând soţului şi rudelor apropiate
ale celui condamnat dreptul de a face cerere de reabilitare după decesul acestuia, dar
neprevăzând nicio scutire în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor stabilite de art. 135 şi
art. 137 C.pen. din 1968, în mod firesc se impunea concluzia că nici condamnatul decedat
nu putea fi reabilitat dacă, până la data decesului, nu a îndeplinit condiţiile legale ale
reabilitării (V. Papadopol, comentariu, art. 135, în P.J.P. II, p. 255). În cazul în care termenul
prevăzut de art. 135 C.pen. din 1968 nu s-a împlinit până la data decesului condamnatului,
nu este posibilă admiterea cererii de reabilitare făcute de soţul/soţia ori rudele apropiate
ale acestuia (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 41/1985, în C.D. 1985, p. 302;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 103/1975, în R.R.D. nr. 6/1976, p. 53; Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 1060/1974, în C.D. 1974, p. 367; Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 96/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p. 151; D. Ciuncan, Cu privire la consecinţele
condamnării…, loc. cit., p. 35; R.M. Stănoiu, Reabilitarea, în Explicaţii II, ed. I, 1970,
p. 388; în sens contrar Trib. Jud. Suceava, decizia penală nr. 54/1985, în R.R.D.
nr. 1/1987, p. 55 cu notă de O. Cojocaru; V. Ciucă, Admisibilitatea reabilitării judecă-
toreşti…, loc. cit., p. 33). Dispoziţia art. 166 alin. (2) C.pen. se corelează cu art. 532
alin. (3) C.proc.pen.: dacă pedeapsa s-a stins prin prescripţia executării pedepsei,
prescripţie determinată de comportamentul persoanei condamnate, nu poate fi formulată
cerere de reabilitare.
5 Nu mai este prevăzută posibilitatea reducerii termenelor de reabilitare, în cazuri excep-
ţionale, de procurorul general, nemaifiind preluate dispoziţiile art. 135 alin. ultim C.pen.
din 1968.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 167 alin. (1) C.pen., preluând dispoziţia 1
art. 136 alin. (1) C.pen. din 1968, menţine momentul iniţial, respectiv data de la care începe
să se socotească termenul de reabilitare ca fiind aceea când a luat sfârşit executarea pedepsei
principale sau data la care aceasta s-a stins prin prescripţia executării pedepsei.
Art. 167 alin. (2) C.pen. reproduce dispoziţia art. 136 alin. (2) C.pen. din 1968, 2
precizând că momentul de la care începe să se socotească termenul de reabilitare în cazul
pedepsei amenzii este data plăţii integrale a acesteia, aspectul fiind afirmat de doctrina şi
practica anterioare (R.M. Stănoiu în Explicaţii II, ed. I, 1970, p. 413; V. Dongoroz I, p. 589;
Trib. Jud. Neamţ, decizia penală nr. 468/1983, în Repertoriu…1981-1985, p. 243). În cazul
înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii (art. 631 C.pen. din 1968; art. 63 C.pen.)
va opera reabilitarea de drept deoarece obiectul condamnării îl constituie o pedeapsă cu
amenda. Termenul reabilitării de drept va începe să curgă de la data executării pedepsei care
a înlocuit amenda (V. Papadopol, comentariul 3, art. 136, în P.J.P. II, p. 258).
Art. 167 alin. (3) C.pen. reproduce parţial dispoziţia art. 136 alin. (3) C.pen. din 1968. 3
Suplimentar, aduce precizări privind data începerii curgerii termenului de reabilitare,
făcând distincţie între graţierea antecondamnatorie şi cea postcondamnatorie. În
acest fel s-a pus capăt polemicii şi practicii neunitare în această materie (L. Biro, Stabilirea
momentului în care condamnatul beneficiază de graţiere, în R.R.D. nr. 4/1972, p. 109-110;
în sens contrar, J. Grigoraş, Unele probleme ale graţierii condiţionate…, loc. cit., p. 29;
A. Paicu, Calcularea termenului de reabilitare…, loc. cit., p. 19-24; V. Papadopol în P.J.P. I,
p. 164-165, comentariul 13; I. Mândru, Amnistia şi graţierea, op. cit., p. 410;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2329/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 337).
Actuala reglementare nu rezolvă însă polemica (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 368/1997, în R.R.D. nr. 2/1998, p. 131; în acelaşi sens: Trib. Bucureşti, Secţia
I penală, decizia nr. 54/1991, în Trib. Mun. Bucureşti, C.P.J.P. 1990, Casa de Editură
şi Presă „Şansa”, Bucureşti, 1991, p. 216) cu privire la data de la care începe să curgă
termenul de reabilitare în cazul graţierii necondiţionate, respectiv condiţionate; nu
răspunde la întrebarea dacă pedepsele graţiate condiţionat se consideră executate numai
la data expirării termenului de încercare al graţierii sau nu, momentul considerării lor ca
executate fiind determinant în calculul termenului de reabilitare. Rezolvarea nu a fost
adusă prin noua reglementare, deşi a fost adresat legiuitorului un apel, solicitându-i-se
Iuliana Nedelcu 357
Art. 168 Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare a redus condiţiile
reabilitării, dintre cele patru condiţii impuse de reglementarea anterioară, în prezent sunt
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare reprezintă prelu-
area celei vechi, cuprinse în art. 133 C.pen. din 1968, cu unele diferenţe. Astfel, art. 133
alin. (1) C.pen. din 1968 se regăseşte integral în art. 169 alin. (1) C.pen.; art. 133 alin. (2)
C.pen. din 1968 este preluat în art. 169 alin. (2) C.pen., mai puţin referirea la rechemarea
în cadrele permanente ale forţelor armate.
2 Diferenţa semnificativă este dată de faptul că, în noua reglementare, fără nicio
excepţie, reabilitarea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă. Art. 133 alin. (3) teza
finală C.pen. din 1968 stabilea că măsura de siguranţă a interdicţiei de a se afla în anu-
mite localităţi făcea obiect al reabilitării, încetând prin reabilitare. De altfel, în prezent,
interdicţia de a se afla în anumite localităţi are un alt regim juridic; aceasta nu mai este
măsură de siguranţă, ci pedeapsă complementară [art. 67 alin. (1) lit. l) C.pen.]. În aceste
condiţii, persoanei căreia i-a fost aplicată interdicţia de a se afla în anumite localităţi, ca
măsură de siguranţă, conform Codului penal anterior, îi va fi mai favorabilă legea veche
[art. 133 alin. (3) teza finală].
3 2. Efecte. Obiect al reabilitării, potrivit ambelor reglementări, sunt incapacităţile,
decăderile, nedemnităţile, interdicţiile care decurg din existenţa condamnării şi care sunt
perpetue. Acestea sunt numite şi consecinţe extrapenale, deoarece nu funcţionează ca
pedepse şi nici ca măsuri de luptă împotriva criminalităţii, ci ca măsuri menite să ocrotească
anumite interese publice (V. Dongoroz I, p. 496). Reabilitarea este un mijloc de stingere a
acestor consecinţe extrapenale şi cu caracter perpetuu care derivă din condamnare.
4 Pentru situaţiile tranzitorii, prin art. 6 LPACP s-a stabilit că decăderile, interdicţiile şi
incapacităţile decurgând din condamnări pronunţate în baza legii vechi îşi produc efectele
până la intervenirea reabilitării de drept sau dispunerea reabilitării judecătoreşti, în măsura
în care fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea este prevăzută şi de legea nouă şi dacă
decăderile, interdicţiile şi incapacităţile sunt prevăzute de lege.
5 Un efect asemănător reabilitării îl are amnistia postcondamnatorie, aceasta înlăturând,
pe lângă executarea pedepsei, şi celelalte consecinţe ale condamnării [conform art. 152
C.pen., reglementare care se regăsea şi în art. 119 alin. (1) fraza a II-a C.pen. din 1968]. În
principal, este vorba de înlăturarea, prin amnistie, a consecinţelor penale ale condamnării:
executarea pedepselor accesorii, a celor complementare, înlăturarea existenţei stării de
recidivă, aceasta din urmă prevăzută expres de art. 42 lit. b) C.pen. Această similitudine
de efecte a pus problema raportului dintre amnistie şi reabilitare. Astfel, s-a stabilit
că este admisibilă cererea de reabilitare formulată de un condamnat care a beneficiat de
amnistie cu motivarea că, în anumite situaţii, reabilitarea are efecte mai largi decât amnistia
(V. Papadopol, art. 134, comentariul 1, în Practica judiciară penală, vol. II, Ed. Academiei
Române, Bucureşti, 1990, p. 249, 250; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 239/1985,
în R.R.D. nr. 1/1986, p. 77). În acest context, se impune a fi precizat că amnistia are
360 Iuliana Nedelcu
Reabilitarea Art. 170
efecte in rem, efecte care se produc şi pentru trecut, în vreme ce reabilitarea are efecte
in personam şi numai pentru viitor.
Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau pentru care s-a împlinit termenul de 6
reabilitare nu vor constitui termen al recidivei, ceea ce reprezintă un element de continuitate
al celor două reglementări. Deşi soluţia de fond este aceeaşi, reglementarea actuală a prevă-
zut acest efect în cadrul definiţiei recidivei, al condiţiilor de existenţă ale acesteia ţinând
de hotărârea definitivă de condamnare [art. 41 alin. (1) C.pen.]. Prin această nouă opţiune,
legiuitorul a subliniat caracterul temporar al recidivei. Mai mult, noua formulare are
valenţa de a pune capăt controverselor doctrinare şi jurisprudenţiale născute în legătură cu
semnificaţia art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, respectiv dacă este suficientă împlinirea
termenului de reabilitare sau este necesară şi îndeplinirea celorlalte condiţii pentru acordarea
reabilitării (A. Cocaină, Recidiva în dreptul penal român, op. cit., p. 180 şi urm.; F. Streteanu,
Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 56, nota de subsol nr. 53). Reabilitarea operează şi
pentru condamnările aplicate persoanei juridice, conform art. 150.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia din art. 170 C.pen. a preluat 1
conţinutul art. 138 C.pen. din 1968, cu unele modificări. Modificarea care, de altfel,
conferă noii reglementări un caracter mai favorabil în raport cu legea veche, constă în
instituirea unui termen unic pentru reînnoirea cererii de reabilitare. Acest termen este
de 1 an, indiferent de natura şi durata condamnării, spre deosebire de legea veche [art. 138
alin. (1) C.pen. din 1968] care stabilea termene distincte (1, 2 şi 3 ani).
Art. 170 alin. (2) şi (3) C.pen. este identic cu art. 138 alin. (2) şi (3) C.pen. din 1968.
Art. 170 C.pen. reglementează reînnoirea cererii de reabilitare respinse pentru condiţii
de fond; reînnoirea cererii de reabilitare respinse pentru condiţii de formă şi fond este
reglementată de art. 532 alin. (2) C.proc.pen.
2. Condiţii. Reînnoirea cererii de reabilitare implică îndeplinirea cumulativă a celor 2
două condiţii, respectiv împlinirea unui termen de 1 an (termen de drept substanţial, cal-
culat, conform art. 186 C.pen., de la data definitivării hotărârii de respingere a cererii
de reabilitare formulate anterior) şi existenţa condiţiilor prevăzute de art. 168 C.pen. şi
pentru intervalul care s-a scurs de la respingerea cererii anterioare până la noua cerere.
În cazul în care cererea de reabilitare a fost respinsă întrucât termenul de reabilitare
(conform art. 166 C.pen.) nu era îndeplinit, repetarea cererii va avea loc după împlinirea
acestui termen, iar nu a celui prevăzut de art. 170 C.pen.
Dacă, după ce a fost respinsă cererea de reabilitare cu privire la o condamnare, pe
parcursul termenului de un an prevăzut de art. 170 C.pen. condamnatul suferă o nouă
condamnare, va începe să curgă un nou termen de reabilitare în raport cu ultima condam-
Iuliana Nedelcu 361
Art. 171 Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia din art. 171 C.pen. a preluat, cu
unele modificări, conţinutul art. 139 C.pen. din 1968. Modificarea vizează cauza anulării
reabilitării; aceasta nu mai este existenţa unei condamnări, ci săvârşirea unei infracţiuni. Este
vorba, de fapt, de neîndeplinirea condiţiei necesare pentru acordarea reabilitării judecătoreşti
prevăzute de art. 168 lit. a) C.pen. Prin urmare, simpla săvârşire a unei infracţiuni conduce
la anularea reabilitării, nemaifiind necesară şi existenţa unei condamnări pentru această
infracţiune. Pentru acest motiv, legea nouă este mai severă decât legea veche. În condiţiile
noii reglementări, săvârşirea unei infracţiuni poate fi înlăturată numai prin intervenţia unei
cauze justificative sau de neimputabilitate.
2 Celelalte condiţii ale intervenţiei cauzei de anulare a reabilitării rămân cele prevăzute
de legea veche: descoperirea săvârşirii infracţiunii (ca şi descoperirea existenţei condamnării
potrivit legii vechi) trebuie să aibă loc după rămânerea definitivă a hotărârii de reabilitare
(sentinţa prin care se soluţionează cererea de reabilitare este supusă contestaţiei; decizia
instanţei prin care se soluţionează contestaţia este definitivă, conform art. 535 C.proc.pen.);
infracţiunea să fi fost săvârşită în cursul termenului de reabilitare.
3 Dacă existenţa infracţiunii era cunoscută instanţei învestite cu soluţionarea cererii de rea-
bilitare (existau probe în dosarul cauzei pe care instanţa le-a ignorat), reabilitarea acordată în
astfel de condiţii nu va fi anulată, ci hotărârea va fi îndreptată în calea de atac a contestaţiei.
4 Dacă, pe parcursul soluţionării cererii de reabilitare este pusă în mişcare acţiunea penală
pentru săvârşirea unei infracţiuni, cauza va fi suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei
având ca obiect acea infracţiune, conform art. 533 alin. (2) C.proc.pen. Soluţia este explicabilă
prin aceea că numai după acest moment va exista certitudine asupra existenţei/inexistenţei
infracţiunii (caracterul de infracţiune al faptei este aspectul care prezintă importanţă din
perspectiva analizei existenţei condiţiilor pentru acordarea reabilitării).
5 O hotărâre de reabilitare definitivă, chiar pronunţată cu încălcarea legii, trebuie să îşi
producă toate efectele până la desfiinţarea ei (V. Papadopol în P.J.P. I, p. 166, art. 38, comen-
tariul 15; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 491 din 31 ianuarie 2003, nepublicată; în sens
contrar, Trib. Jud. Mureş, decizia penală nr. 310 din 20 iulie 1978, în R.R.D. nr. 4/1979, p. 47).
Opinia a fost exprimată în condiţiile în care exista instituţia recursului extraordinar/ în anulare
prin care putea fi înlăturată o astfel de nelegalitate existentă într-o hotărâre definitivă.
6 Anularea vizează numai reabilitarea judecătorească; reabilitarea de drept, nefăcând
obiectul unui act juridic al instanţei, nu poate fi anulată. Ceea ce se poate anula în cazul
reabilitării de drept, sunt efectele sale (R.M. Stănoiu în Explicaţii II, ed. I, 1970, p. 421,
422; D. Mirăuţă, Anularea reabilitării de drept…, loc. cit., p. 201).
362 Iuliana Nedelcu
Lavinia Valeria Lefterache
Reabilitarea Art. 172
Titlul X
Înţelesul unor termeni sau expresii
în legea penală
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
A. Şinc, Calitatea subiectului activ în cazul infracţiunilor de corupţie prevăzute în noul Cod penal
(www.juridice.ro); T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare
comparativă. Observaţii. Ghid de aplicare. Legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior,
Ed. Hamangiu, 2014; C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual reia dispoziţiile art. 172 C.pen. din 1968. 1
2. Autonomia conceptuală a dreptului penal. Textul reiterează autonomia conceptuală 2
a dreptului penal, având în vedere că termenii sau expresiile din Titlul X primesc un
înţeles propriu dreptului penal.
3. Interpretare legală. Interpretarea dată termenilor şi expresiilor este o interpretare 3
legală şi produce efecte, conform art. 236 LPACP, şi asupra dispoziţiilor penale cuprinse în
legi speciale, sub rezerva derogărilor exprese (a se vedea şi pct. 7 de la comentariul art. 1).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual este diferit de cel din Codul penal anterior. 1
Definiţia actuală este în concordanţă cu dispoziţiile constituţionale.
2. Semnificaţie. Jurisprudenţa se include în conceptul de lege alături de normele de 2
drept de origine legislativă, chiar dacă este vorba despre ţări aparţinând sistemului de
drept romano-germanic şi indiferent dacă jurisprudenţa vizează dezlegarea unei probleme
de drept penal sau civil (CEDO, Pessino c. Franţa; Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c.
România, Beian c. România).
Comentariu
1 Precedent legislativ. Textul actual reia dispoziţiile art. 144 C.pen. din 1968.
Textul are consecinţe, de exemplu:
- în partea generală a Codului penal: aplicarea legii în timp în cazul faptelor definitiv
judecate (art. 6 C.pen.), confiscare extinsă [art. 1121 alin. (1) C.pen.], circumstanţe agravante
[art. 77 lit. b)-h) C.pen.], renunţarea la aplicarea pedepsei [art. 80 alin. (2) lit. d) C.pen.],
amânarea aplicării pedepsei [art. 83 alin. (1) lit. a) şi art. 83 alin. (2) C.pen.], consecinţele
răspunderii penale [art. 114 alin. (2) lit. b) C.pen.], graţiere, prescripţia răspunderii penale
(art. 154 C.pen.);
- în partea specială a Codului penal: ultraj [art. 257 alin. (2) C.pen.], răzbunarea pentru
ajutorul dat justiţiei (art. 274 C.pen.), ultrajul judiciar [art. 279 alin. (2) C.pen.];
- în Codul de procedură penală: asistenţa juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului
[art. 90 lit. c) C.proc.pen.], condiţiile şi cazurile de aplicare a măsurii arestării preventive
[art. 223 alin. (5) C.proc.pen.].
2 Interpretarea textului în materia aplicării legii penale în timp este însă extrem de dinamică,
opunând noţiunea din materia circumstanţelor atenuante, procedurii recunoaşterii vinovăţiei,
infracţiunii continuate, noţiunii din materia tentativei şi recidivei postexecutorii (a se vedea
comentariul art. 6 C.pen.).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul actual defineşte funcţionarul public în mod diferit faţă 1
de Codul penal din 1968:
- renunţă la definiţia legală a noţiunii de „funcţionar”;
- prevede o categorie de persoane asimilate funcţionarilor publici în partea specială
a Codului penal: membrii instanţelor de arbitraj (art. 293 C.pen.), funcţionarii străini
(art. 294 C.pen.), persoane care exercită permanent sau temporar, cu sau fără o remuneraţie,
o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre cele prevăzute în
cadrul art. 175 alin. (2) sau în cadrul oricărei persoane juridice (art. 308 C.pen.);
- conţinutul noţiunii de funcţionar public diferă în cele două coduri: funcţionarul public
în înţelesul Legii nr. 188/1999 reprezintă doar una dintre categoriile de funcţionari publici în
accepţiunea pe care o dă acestei noţiuni Codul penal, care include parlamentarii, judecătorii
şi procurorii, funcţionarii parlamentari, lucrătorii de poliţie, inspectorii antifraudă etc.
2. Relevanţă. Textul prezintă relevanţă, de exemplu, în partea specială a Codului, 2
Titlul V (capitolele I şi II) – Infracţiunile de corupţie şi de serviciu, respectiv: art. 289
(luarea de mită), art. 295 (delapidarea), art. 296 (purtarea abuzivă), art. 297 (abuzul în
serviciu), art. 298 (neglijenţă în serviciu), art. 299 (folosirea abuzivă a funcţiei în scop
sexual), art. 300 (uzurparea funcţiei) şi art. 301 (conflictul de interese), pentru care se cere
calitatea subiectului activ de funcţionar public. Aceeaşi condiţie este cerută şi în cazul
altor infracţiuni, precum sustragerea sau distrugerea de înscrisuri, prevăzută de art. 259
alin. (2) sau omisiunea sesizării, prevăzută de art. 267 C.pen.
3. Semnificaţie. Semnificaţia noţiunii de funcţionar public din dreptul penal nu este 3
echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul administrativ, având un înţeles mai larg decât
acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor sociale apărate prin
incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că exigenţele de apărare
a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât mai bună ocrotire prin
mijloacele dreptului penal.
Determinante pentru includerea sau excluderea persoanelor de la incidenţa normei 4
penale sunt criterii precum natura serviciului prestat, temeiul juridic în baza căruia se
prestează respectiva activitate sau raportul juridic dintre persoana în cauză şi autorităţile
publice, instituţiile publice, instituţiile sau alte persoane juridice de interes public
(D.C.C. nr. 2 din 15 ianuarie 2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
5 „(…) nu pot fi primite criticile referitoare la încălcarea prevederilor art. 72 alin. (3)
lit. i) din Constituţie, referitoare la obligativitatea reglementării prin lege organică a statutului
funcţionarilor publici, deoarece Codul penal este, de asemenea, o lege organică, potrivit
art. 72 alin. (3) lit. f) din Legea fundamentală (reglementând «infracţiunile, pedepsele
şi regimul executării acestora»). Aşa fiind, sub acest aspect cerinţa constituţională este
respectată de dispoziţiile legale criticate. Pe de altă parte, Curtea constată că reglementările
privitoare la noţiunile funcţionar public şi funcţionar, precum şi cele privitoare la
infracţiunea de luare de mită sunt de nivelul legii, iar nu de nivel constituţional, astfel
încât este de atributul exclusiv al legiuitorului să determine conţinutul acestor noţiuni.
În acest sens Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii (de exemplu,
Decizia nr. 130 din 16 noiembrie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea
I, nr. 169 din 2 august 1995) (…) prevederea constituţională cuprinsă în art. 134 alin. (1)
(«Economia României este economie de piaţă»), invocată în motivarea excepţiei, nu are
nicio legătură cu problema constituţionalităţii sau a neconstituţionalităţii dispoziţiilor care
definesc înţelesul termenilor funcţionar public şi funcţionar, înţeles specific numai pentru
legea penală (…)” (D.C.C. nr. 256/2000, M.Of. nr. 5 din 5 ianuarie 2001).
6 „În cazul noţiunilor de funcţionar public şi de funcţionar, definite la art. 147 din Codul
penal (Codul penal anterior – n.n.), nu se poate reţine că textul de lege menţionat este
neconstituţional, deoarece Constituţia nu conţine definiţii ale acestor noţiuni, iar din faptul
că prin art. 72 alin. (3) lit. i) stabileşte ca statutul funcţionarilor publici să fie reglementat
prin lege organică nu se poate trage concluzia că definiţiile date în acel act normativ sunt
obligatorii pentru înţelegerea şi aplicarea Codului penal. (…) Reglementarea prin lege
implică definirea de către însăşi autoritatea legiuitoare a termenilor pe care îi foloseşte, cu
condiţia să nu fie vorba de termeni definiţi prin Constituţie, în acest caz legiuitorul având
obligaţia să nu se abată de la sensul termenilor în cauză, stabilit prin Legea fundamentală.
Libertatea legiuitorului de a defini noţiunile cu care operează în procesul de reglementare
poate da naştere la diferenţe în determinarea conţinutului şi a înţelesului aceloraşi termeni,
în raport cu domeniul reglementat. Faptul poate genera dificultăţi de interpretare cu ocazia
aplicării dispoziţiilor legale care conţin noţiuni omonime folosite cu sens diferit, dar –
în măsura în care nu se abate de la Constituţie – nu este neconstituţional. (…) Nu se
poate admite nici susţinerea că prin definirea în Codul penal a noţiunii de funcţionar
public s-au încălcat dispoziţiile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, deoarece obiectul
de reglementare al Codului penal nu îl constituie «statutul funcţionarilor publici», ci
stabilirea infracţiunilor, a pedepselor şi a condiţiilor de tragere la răspundere penală a
celor care comit infracţiuni. Pe de altă parte, chiar şi în cazul în care s-ar avea în vedere
un sens foarte larg al noţiunii de «statut al funcţionarilor publici» – în care s-ar cuprinde
şi includerea în această categorie a unor persoane, altele decât cele identificate prin acest
nume în Legea nr. 188/1999, apte să comită infracţiuni de serviciu – este de reţinut că legea
penală, prin care se stabilesc elementele constitutive ale infracţiunilor, inclusiv elementele
care caracterizează subiectul activ al acestor fapte, este o lege organică, în sensul art. 72
alin. (3) lit. i) din Constituţie (D.C.C. nr. 176/2002, M.Of. nr. 542 din 24 iulie 2002).
7 4. Caracterul autonom al noţiunii de funcţionar public. Semnificaţia noţiunii de
funcţionar public din dreptul penal nu este echivalentă cu cea de funcţionar din dreptul
administrativ.(…) Potrivit legii penale, noţiunile de „funcţionar public” şi de „funcţionar”
au un înţeles mai larg decât acela din dreptul administrativ, datorită atât caracterului relaţiilor
366 Lavinia Valeria Lefterache
Funcţionar public Art. 175
sociale apărate prin incriminarea unor fapte socialmente periculoase, cât şi faptului că
exigenţele de apărare a avutului şi de promovare a intereselor colectivităţii impun o cât
mai bună ocrotire prin mijloacele dreptului penal. (…) În legea penală, funcţionarul este
definit exclusiv după criteriul funcţiei pe care o deţine sau, cu alte cuvinte, dacă îşi exercită
activitatea în serviciul unei unităţi determinate prin legea penală, supus unui anumit
statut şi regim juridic. Aşa fiind, legea penală face trimitere la noţiunea de „autorităţi
publice”, care, potrivit dispoziţiilor Titlului III din Constituţia României, are în sfera sa
de cuprindere, pe lângă organele administraţiei publice (centrale de specialitate şi locale),
şi Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul, precum şi autoritatea judecătorească
(instanţele judecătoreşti, Ministerul Public şi Consiliul Superior al Magistraturii)
(D.C.C. nr. 2/2014, M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014).
5. Persoane care exercită atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în temeiul legii, 8
în scopul realizării prerogativelor puterii legislative, executive sau judecătoreşti
[art. 175 alin. (1) lit. a) C.pen.]. Criteriul de includere în categorie este apartenenţa la
una dintre puterile statului, iar nu instituţia în cadrul căreia îşi exercită activitatea ori la
funcţia pe care o ocupă: senatorii, deputaţii, Preşedintele României, membrii Guvernului,
judecătorii şi procurorii.
Nu se includ în această categorie angajaţii din aparatul Senatului, Camerei Deputaţilor, 9
Guvernului şi ministerelor, precum şi din cadrul instanţelor şi parchetelor, care îndeplinesc
atribuţii fără legătură cu prerogativele respectivei puteri în stat: conducători auto, îngrijitori,
muncitori, paznici. Faţă de aceştia va fi aplicabil art. 308 C.pen.
5.1. Persoanele care exercită atribuţii şi responsabilităţi în scopul realizării 10
prerogativelor puterii judecătoreşti. Conform art. 2 alin. (1) din Legea nr. 567/2004,
în înfăptuirea actului de justiţie, munca personalului auxiliar de specialitate al instanţelor
judecătoreşti (grefieri) constituie un sprijin pentru judecători şi procurori, competenţa
acestei categorii de personal şi îndeplinirea corectă a sarcinilor care îi revin jucând un rol
important în buna desfăşurare a întregii activităţi a instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor
de pe lângă acestea. Doctrina a menţionat însă şi un alt punct de vedere, includerea acestei
categorii în cea prevăzută de art. 175 alin. (1) lit. b) C.pen. (a se vedea A. Vlăşceanu,
A. Barbu, op. cit., p. 388).
În ceea ce priveşte persoanele care exercită atribuţii şi responsabilităţi în scopul reali- 11
zării prerogativelor puterii judecătoreşti, este de discutat dacă notarii ori mediatorii sunt
incluşi, în anumite situaţii, în această categorie. Expunerea de motive la Noul Cod penal
menţionează notarii şi executorii judecătoreşti ca fiind incluşi în art. 175 alin. (2) C.pen.
Sunt însă şi cazuri în care un notar va legaliza o declaraţie prin care partea vătămată
declară că îşi retrage plângerea prealabilă conform art. 158 C.pen., ori o tranzacţie prin
care se pune capăt unui litigiu (mutatis mutandis şi în cazul mediatorului), astfel încât s-ar
ridica problema menţinerii lor în categoria prevăzută de art. 172 alin. (2), ori doar pentru
aceste ipoteze includerea în art. 175 alin. (1) lit. a). Consecinţele practice ale distincţiei
sunt importante. Conform art. 289 alin. (2) C.pen., fapta persoanelor de la art. 175
alin. (2) C.pen. nu este infracţiune în cazul în care actele de luare de mită privesc
îndeplinirea unui act (a se vedea şi pct. 8.1 din Comentariu).
6. Persoane care exercită o funcţie de demnitate publică sau o funcţie publică de 12
orice natură [art. 175 alin. (1) lit. b) C.pen.]. Criteriul de includere în categorie este
tipul de funcţie pe care acesta o ocupă, funcţii de demnitate publică sau funcţii publice
Lavinia Valeria Lefterache 367
Art. 175 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală
de orice natură: funcţionarii prevăzuţi de Legea nr. 188/2009, funcţionarii publici din
aparatul Guvernului şi din cadrul ministerelor, autorităţilor administraţiei publice locale
şi instituţiilor din subordinea acestora (ocupanţi ai funcţiei publice, în sensul Legii
nr. 188/1999); funcţionarii parlamentari [art. 4 alin. (1) din Legea nr. 7/2006 prevede
că funcţia publică parlamentară este o funcţie publică specifică de carieră, autonomă],
funcţionarii publici cu statut special (Legea nr. 360/2002, Legea nr. 293/2004).
13 6.1. Funcţie publică de orice natură. Noţiunea este definită în Legea nr. 188/1999:
funcţia publică reprezintă ansamblul atribuţiilor şi responsabilităţilor, stabilite în temeiul
legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia publică
centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome [art. 2
alin. (1)], iar funcţionarul public este persoana numită, în condiţiile legii, într-o funcţie
publică [art. 2 alin. (2)].
14 6.2. Primarul. Ţinând seama de sfera atribuţiunilor ce intră în competenţa primarului,
care prin excelenţă au conotaţii de putere publică, apare justificată vocaţia primarului
la calitatea de subiect activ pentru infracţiunile de serviciu sau în legătură cu serviciul,
precum şi pentru cele de corupţie. În caz contrar, se poate desprinde concluzia că primarul
este deasupra legii, neputând fi cercetat şi pedepsit pentru săvârşirea unor infracţiuni care
aduc atingere activităţilor de interes public, cum ar fi, de exemplu, cele de abuz în serviciu
contra intereselor publice, de luare de mită, de primire de foloase necuvenite, de fals
intelectual şi altele, fapt care ar fi incompatibil cu funcţionarea statului de drept.
15 Dincolo de aceste argumente, Curtea mai constată că ridicarea acestei excepţii a fost
generată de împrejurarea că, în speţa dedusă judecăţii, primarul, în calitate de subiect
distinct de drept, ales ca urmare a unui sufragiu local, este considerat ca făcând parte
din sfera noţiunilor de funcţionar public ori de alt funcţionar, putând fi cercetat penal
pentru săvârşirea infracţiunilor pentru care Codul penal cere o asemenea calificare
(D.C.C. nr. 1611/2011, M.Of. nr. 106 din 9 februarie 2011).
16 7. Persoane care exercită activitatea în cadrul unor persoane juridice cu capital
integral sau majoritar de stat [art. 175 alin. (1) lit. c) C.pen.]. Criteriul de includere în
această categorie este folosirea, gestionarea, administrarea bunurilor statului.
17 7.1. Atribuţii legate de realizarea obiectului de activitate. Sunt excluse din categorie
persoanele cu atribuţii de întreţinere, pază etc. Faţă de aceste persoane va fi aplicabil
art. 308 C.pen.
18 8. Persoana care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită
de autorităţile publice sau care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu
privire la îndeplinirea respectivului serviciu public [art. 175 alin. (2)].
Legea prevede două criterii cumulative de includere în această categorie:
a) exercitarea unui serviciu de interes public;
b) învestirea cu îndeplinirea respectivului serviciu public de către o autoritate publică sau
exercitarea respectivului serviciu sub controlul ori supravegherea unei autorităţi publice.
Prin realizarea serviciului de interes public se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de
interes general şi dacă se relevă, în mod direct sau indirect, o autoritate publică.
Învestirea cu îndeplinirea respectivului serviciu de interes public de către o autoritate
publică: acordarea de către o autoritate publică a calităţii din care derivă obligaţia de a
realiza respectivul serviciu, de exemplu numirea în funcţia de notar, executor judecătoresc,
autorizarea ca interpret etc. ori încredinţarea realizării serviciului de interes public
368 Lavinia Valeria Lefterache
Funcţionar public Art. 175
printr-o decizie a autorităţii, de exemplu numirea de către instanţă a administratorului şi
lichidatorului judiciar în cadrul procedurii insolvenţei (Legea nr. 85/2014), persoanele
cu atribuţii în activitatea de executare a pedepselor şi măsurilor neprivative de libertate
desemnate de către judecătorul delegat cu executarea (Legea nr. 253/2013).
8.1. Notari. Executori judecătoreşti. Notarul public este învestit, potrivit art. 3 19
alin. (1) din Legea nr. 36/1995, să îndeplinească un serviciu de interes public. Conform
art. 35 alin. (1) din Legea nr. 36/1995, notarul public este numit de ministrul justiţiei.
Executorii judecătoreşti sunt învestiţi să îndeplinească un serviciu de interes public
[art. 2 alin. (1) din Legea nr. 188/2000]. Conform art. 4 din Legea nr. 188/2000, coordonarea
şi controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de către Ministerul Justiţiei.
Expunerea de motive la noul Cod penal explică semnificaţia funcţiei exercitate de
aceştia: „O modificare importantă a fost adusă şi în privinţa conţinutului noţiunii de
funcţionar. În reglementarea propusă, în acord cu soluţiile în materie din alte legislaţii,
noţiunea de funcţionar va desemna persoana care exercită, permanent sau temporar,
atribuţii care îi permit să ia decizii, să participe la luarea deciziilor sau să influenţeze
luarea acestora, în cadrul unei persoane juridice care desfăşoară o activitate ce nu poate
face obiectul domeniului privat. În acelaşi timp, proiectul a optat pentru asimilarea cu
funcţionarii a persoanelor fizice care exercită o profesie de interes public, pentru care
este necesară o abilitare specială a autorităţilor publice şi care este supusă controlului
acestora (notari, executori judecătoreşti etc.). Deşi aceste persoane nu sunt propriu-zis
funcţionari, ele exercită atribute de autoritate publică, ce le-au fost delegate printr-un
act al autorităţii statale competente şi sunt supuse controlului acesteia, ceea ce justifică
asimilarea lor cu funcţionarii. Aşa cum rezultă din cuprinsul părţii speciale, atunci când
anumite incriminări nu sunt compatibile cu statutul acestor persoane, ori nu s-a dorit
aducerea lor sub incidenţa unui anumit text de incriminare, a fost prevăzută în mod expres
neaplicarea textului cu privire la persoanele menţionate” (Expunere de motive) (a se vedea
şi pct. 5.1 din Comentariu).
8.2. Interpreţii şi traducătorii autorizaţi sunt atestaţi în profesie şi activitatea lor 20
este autorizată de Ministerul Justiţiei, în situaţia în care primesc însărcinări din partea
Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei, instanţelor judecătoreşti, par-
chetelor, organelor de cercetare penală (art. 2 din Legea nr. 178/1997). În măsura în care
activitatea lor se desfăşoară în cadrul instanţei de judecată, este de discutat includerea în
categoria prevăzută de art. 175 alin. (2) C.pen. pentru că exercită un serviciu de interes
public pentru care au fost învestiţi de către ministrul justiţiei ori în categoria prevăzută de
art. 175 alin. (1) lit. a) C.pen. deoarece exercită atribuţii în scopul realizării prerogativelor
puterii judecătoreşti (a se vedea şi pct. 5.1 din Comentariu).
8.3. Exercitarea unui serviciu public sub controlul ori supravegherea unei autori- 21
tăţi publice: acele persoane învestite cu îndeplinirea unei munci de răspundere sau a unei
misiuni concrete în serviciul unei asemenea organizaţii, cum sunt persoanele încadrate
într-o funcţie de conducere sau din administraţia ei internă. Într-adevăr, numai asemenea
persoane pot fi considerate că se află în serviciul organizaţiei, întrucât numai ele exercită
atribuţiile şi contribuie la realizarea intereselor proprii ale acesteia, ca entitate colectivă,
în timp ce simpli membri ai organizaţiei, consideraţi individual, pot exercita exclusiv
drepturile şi îndatoririle derivând din calitatea de membri, înscrise în legea lor organică
sau în statutul profesional.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal actual diferă de Codul anterior (art. 145 C.pen. din 1
1968) în ceea ce priveşte noţiunea de public, referindu-se strict la ceea ce priveşte autorităţile
publice sau instituţiile publice, precum şi alte persoane juridice care administrează sau
exploatează bunurile proprietate publică. Anterior (art. 145 C.pen. din 1968) prin termenul
„public” se înţelegea tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice, instituţiile sau
alte persoane juridice de interes public, administrarea, folosirea sau exploatarea bunurilor
proprietate publică, serviciile de interes public, precum şi bunurile de orice fel care,
potrivit legii, sunt de interes public. În consecinţă, nu mai este inclus în termenul de public
ceea ce priveşte instituţiile sau alte persoane juridice de interes public, serviciile de interes
public, precum şi bunurile de orice fel care, potrivit legii, sunt de interes public. Devine
astfel relevant (din perspectiva dreptului penal) identificarea modului în care dreptul civil
reglementează sfera subiecţilor care administrează sau exploatează bunurile proprietate
publică, precum şi data constituirii dreptului, respectiv stingerea dreptului. În raport de
Lavinia Valeria Lefterache 371
Art. 177 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală
aceste elemente se verifică dacă la data faptei erau întrunite condiţiile pentru termenul de
public astfel cum este definit de legea penală.
2 2. Drepturile reale corespunzătoare proprietăţii publice. Drepturile reale corespun-
zătoare proprietăţii publice sunt dreptul de administrare, dreptul de concesiune şi dreptul de
folosinţă cu titlu gratuit. Alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunurile
proprietate publică sunt autorităţile publice, instituţiile publice şi regiile autonome.
3 2.1. Constituirea dreptului de administrare. Dreptul de administrare se constituie prin
hotărâre a Guvernului, a consiliului judeţean sau, după caz, a consiliului local. Autorităţile
menţionate anterior controlează modul de exercitare a dreptului de administrare.
4 2.2. Exercitarea dreptului de administrare. Dreptul de administrare aparţine regiilor
autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor
instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. Titularul dreptului de administrare
poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă
este cazul, de actul de constituire.
5 2.3. Stingerea dreptului de administrare. Dreptul de administrare încetează odată
cu încetarea dreptului de proprietate publică sau prin actul de revocare emis, în condiţiile
legii, dacă interesul public o impune, de organul care l-a constituit.
6 2.4. Concesionarul. (…) Calitatea de concesionar o poate avea orice (...) persoană
juridică. Procedura de concesionare, precum şi încheierea, executarea şi încetarea con-
tractului de concesiune sunt supuse condiţiilor prevăzute de lege.
7 2.5. Conţinutul şi limitele dreptului de folosinţă cu titlu gratuit. Dreptul de folosinţă
asupra bunurilor proprietate publică se acordă, cu titlu gratuit, pe termen limitat, în
favoarea instituţiilor de utilitate publică. (…) Dispoziţiile privind constituirea şi încetarea
dreptului de administrare se aplică în mod corespunzător.
8 3. Constituţionalitate. „(…) Prin această reglementare, legiuitorul nu şi-a propus să
explice noţiunea de proprietate publică, ci înţelesul termenului public, raportat nu numai
la noţiunea de proprietate, ci şi la «tot ce priveşte autorităţile publice, instituţiile publice
(…)». De aceea, dispoziţiile art. 145 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 41
alin. (2) din legea fundamentală, potrivit cărora «Proprietatea este ocrotită în mod egal de lege,
indiferent de titular», şi ale art. 135 alin. (2) din Constituţie, care stabilesc că «Proprietatea
este publică sau privată» (D.C.C. nr. 139/1999, M.Of. nr. 540 din 4 noiembrie 1999).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul actual restrânge noţiunea de informaţii secrete de stat 1
la ceea ce este menţionat ca atare în Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate şi de dispoziţiile edictate în aplicarea acestei legi. Nu mai este inclusă noţiunea
de documente şi date care prezintă în mod vădit acest caracter menţionată de art. 150
C.pen. din 1968 care ridica probleme de previzibilitate a legii.
2. Noţiune. Noţiunea de înscris oficial se raportează la termenul de public explicat de 2
art. 176 C.pen. sau art. 175 alin. (2) C.pen. (a se vedea comentariile referitoare la aceste
articole).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia dispoziţiile Codului anterior (art. 151 C.pen. din 1968). 1
2. Arma. Armă reprezintă orice obiect sau dispozitiv a cărui funcţionare determină 2
aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive, aprinse sau luminoase,
amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau de neutralizare,
în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în Anexa la Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată.
3. Arma de foc reprezintă orice armă portabilă cu ţeavă care poate arunca, este con- 3
cepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil prin
acţiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat
pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie
dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din
care este confecţionat, poate fi transformat în acest scop; în înţelesul prezentei legi, nu
sunt incluse în definiţia armelor de foc armele prevăzute în categoriile D şi E din Anexa la
Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, republicată.
4. Piesa reprezintă orice element sau element de înlocuire special conceput pentru o 4
armă de foc, care este esenţial pentru funcţionarea acesteia, inclusiv o ţeavă, o fremă ori
un recuperator de gaze, manşonul mobil sau butoiaşul, cuiul percutor ori închizătorul şi
orice dispozitiv conceput sau adaptat pentru a reduce zgomotul provocat de tragerea unui
foc de armă.
5. Componentă esenţială reprezintă mecanismul de închidere, camera cartuşului şi/ 5
sau ţeava armelor de foc, care, în calitate de obiecte separate şi în măsura în care sunt
funcţionale, sunt incluse în categoria armelor de foc pe care sunt montate sau pentru care
sunt concepute să se monteze. (art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al
muniţiilor, republicată).
6. Infracţiune prevăzută de art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi com- 6
baterea terorismului. Alarmarea falsă cu amplasarea de material exploziv nu întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 38 din Legea nr. 535/2004 privind
prevenirea şi combaterea terorismului. Distincţia este făcută chiar de legiuitor care, în
art. 37 alin. (1) din aceeaşi lege, se referă la produse, substanţe, materiale, microorganisme
sau toxine de natură să pună în pericol sănătatea oamenilor sau a animalelor ori mediul
înconjurător, pentru ca, la alin. (2), să facă referire la arme biologice, materiale nucleare,
alte materiale radioactive sau materiale explozive. Cum acţiunea inculpatei a constat
doar în alarmare, fără motiv întemeiat, iar nu în ameninţare cu folosirea de material
Lavinia Valeria Lefterache 375
Art. 180 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală
exploziv şi cum aceasta nu s-a făcut în scop terorist, este evident de fapta nu întruneşte
elementele constitutive nici ale infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (2) din Legea
nr. 535/2004. Pe de altă parte, fapta inculpatei, astfel cum a fost descrisă mai sus, constituie
contravenţia prevăzută de art. 2 pct. 11 din Legea nr. 61/1991, republicată, constând în
alarmarea organelor specializate pentru a interveni în caz de pericol, fără motiv întemeiat
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 829/2006, în Lege 4 – Bază de date).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul este preluat din Legea nr. 365/2002 (art. 1 pct. 11, 12, 13).
Noţiunea este relevantă în ceea ce priveşte efectuarea de operaţiuni financiare în mod
fraudulos [art. 250 alin. (1) C.pen.], acceptarea de operaţiuni financiare efectuate în mod
fraudulos [art. 251 alin. (1) C.pen.], falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată
[art. 311 alin. (2)], deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori [art. 314 alin. (2)].
2 2. Cadru legislativ. Codul se rezumă la definiţia instrumentului de plată electronică.
În ceea ce priveşte instrumentul de monedă electronică, noţiune folosită de Codul
penal în art. 250 alin. (1) şi art. 251 alin. (1), explicaţia termenului este dată în art. 1
pct. 13 din Legea nr. 365/2002.
3 3. Card bancar autentic. Card bancar falsificat. Folosirea la bancomat a unui card
bancar autentic, fără acordul titularului său, în scopul efectuării unor retrageri de nume-
rar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin
utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit
utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal
cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de
date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2)
şi (3) din Legea nr. 161/2003.
4 Folosirea la bancomat a unui card bancar falsificat, pentru retrageri de numerar,
constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos prin
utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de identificare care permit
utilizarea acestuia, prevăzută de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002, în concurs ideal
cu infracţiunea de acces, fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de
date informatice prin încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 42 alin. (1), (2)
şi (3) din Legea nr. 161/2003, şi cu infracţiunea de falsificare a instrumentelor de plată
electronică, prevăzută de art. 24 alin. (2) din Legea nr. 365/2002 [I.C.C.J., Completul
competent să judece recursul în interesul legii (RIL), Decizia nr. 15/2013].
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este preluat din art. 35 din Legea nr. 161/2003, Cartea I, 1
Titlul III.
Noţiunea are relevanţă, de exemplu, în ceea ce priveşte frauda informatică (art. 249 2
C.pen.), infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice
(art. 360-366 C.pen.).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este preluat din Legea nr. 678/2001 cu unele diferenţe: 1
- nu sunt menţinute prevederile art. 2 pct. 2 lit. a) teza I din Legea nr. 678/2001 privind
prevenirea şi combaterea traficului de persoane, care se referă la executarea unei munci
sau îndeplinirea unor servicii cu încălcarea normelor legale privind condiţiile de muncă,
salarizare, sănătate şi securitate;
- nu sunt preluate prevederile art. 2 pct. 2 lit. e) din Legea nr. 678/2001 care se referă la
efectuarea unor alte asemenea activităţi prin care se încalcă drepturi şi libertăţi fundamentale
ale omului.
Noţiunea are relevanţă, de exemplu, în ceea ce priveşte traficul de persoane (art. 210 2
C.pen.), traficul de minori (art. 211 C.pen.), folosirea serviciilor unei persoane exploatate
(art. 216 C.pen.).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal actual, spre deosebire de Codul anterior (art. 146 1
C.pen. din 1968), a majorat cuantumul pagubei materiale la 2.000.000 lei (spre deosebire
Lavinia Valeria Lefterache 377
Art. 184 Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală
de 200.000 lei în Codul anterior) şi nu a mai preluat explicaţia dată în art. 146 teza a
II-a C.pen. din 1968, respectiv perturbarea deosebit de gravă a activităţii cauzată unei
autorităţi publice, unei persoane fizice sau juridice.
Codul actual reprezintă, în această materie, lege mai favorabilă în raport de Codul
anterior.
2 2. Infracţiunea continuată. În cazul infracţiunii continuate, caracterul de „consecinţe
deosebit de grave” se determină prin totalizarea pagubelor materiale cauzate tuturor
persoanelor fizice sau juridice, prin toate acţiunile sau inacţiunile prin care se realizează
elementul material al laturii obiective a infracţiunii [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia
nr. XIV/2006 (RIL), M.Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007].
3 Paguba cauzată prin infracţiune continuată este constituită din totalul daunelor materiale
provocate prin acţiunile sau inacţiunile componente, indiferent dacă există constituire
de parte civilă pentru întreaga pagubă sau numai o parte (...). Partea nerevendicată din
folosul material realizat de făptuitor este supusă confiscării, deoarece a fost dobândită prin
săvârşirea infracţiunii şi nu serveşte la despăgubirea persoanelor vătămate (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2598/2003, www.scj.ro).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul actual preia dispoziţiile din art. 152 lit. a)-d) C.pen. din
1968. Dispoziţiile din art. 152 lit. e) C.pen. din 1968, conform cărora fapta este săvârşită în
public atunci când a fost comisă „prin orice mijloc cu privire la care făptuitorul şi-a putut da
seama că fapta ar putea ajunge la cunoştinţa publicului” nu mai sunt prezente în textul actual.
Noţiunea are relevanţă, de exemplu, în ceea ce priveşte tulburarea ordinii şi liniştii publice
(art. 371 C.pen.), ultrajul contra bunelor moravuri (art. 375 C.pen.), genocidul [art. 438
alin. (4) C.pen.].
2 2. Conţinutul noţiunii. Sunt locuri publice:
- spitalul, ca aşezământ de sănătate care, prin natura şi destinaţia lui, este totdeauna accesibil
publicului (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1851/R/2004, portal.just.ro);
- curtea şcolii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 66/2003, www.scj.ro);
- islazul comunal (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 541/2003, www.scj.ro);
- holul blocului (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5641/2003, www.scj.ro);
- strada (C.S.J., secţia penală, recurs în anulare, decizia nr. 1407/1998, în B.J. – C.D.
1999, p. 463);
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actualizează art. 185 C.pen. din 1968. 1
2. Conţinutul noţiunii. Regimul stării de mobilizare şi regimul stării de război sunt 2
reglementate de Legea nr. 355/2009:
2.1. Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, 3
în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi
militar, în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau
colectivă.
4 2.2. Mobilizarea poate fi parţială sau totală. Mobilizarea parţială constă în aplicarea
succesivă şi limitată a măsurilor şi a acţiunilor prevăzute anterior (pct. 2.1), în una sau
mai multe unităţi administrativ-teritoriale, precum şi pentru anumite elemente ale forţelor
destinate apărării. Economia poate fi mobilizată în totalitate, în unităţile administrativ-
teritoriale unde s-a declarat această stare. La nivel naţional, pot fi mobilizaţi operatorii
economici şi instituţiile publice din domeniile de activitate necesare susţinerii efortului de
apărare. Mobilizarea totală constă în aplicarea măsurilor şi acţiunilor prevăzute anterior
(pct. 2.1), pe întregul teritoriu al statului.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Sunt menţinute dispoziţiile Codului penal anterior (art. 154
C.pen. din 1968), fiind completate cu explicaţii referitoare la calculul timpului în cazurile
de majorare sau reducere a pedepsei cu o fracţie.
2 Textul are relevanţă în ceea ce priveşte concursul de infracţiuni [art. 39 alin. (1) lit. b)
C.pen.], circumstanţele atenuante [art. 76 alin. (1) C.pen.], faptele care au produs consecinţe
deosebit de grave [art. 309 C.pen.].
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Sunt menţinute dispoziţiile Codului penal anterior (art. 1411 C.pen.
din 1968).
2 2. Conţinutul noţiunii. Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în
textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune, fără luarea în considerare a unor cauze de
reducere a pedepsei, cum ar fi cea prevăzută în art. 16 din Legea nr. 143/2000 privind traficul
ilicit de droguri (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5944/2005, www.scj.ro).
3 3. Pedeapsă prevăzută de lege în sensul art. 6 C.pen. (a se vedea pct. 4 de la comentariul
art. 6).
Partea Specială
Titlul I
Infracţiuni contra persoanei
Bibliografie: C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, ed. a II-a,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010; C. Bulai, Curs de drept penal, Partea specială, vol. I, Tipografia Universităţii
din Bucureşti, 1975; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei şi infracţiuni
contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013 (citată în continuare
V. Cioclei, Curs 2013); V. Cioclei, Tentativă la infracţiunea de omor. Încăierare. Existenţa sau inexistenţa
concursului de infracţiuni, în Critica raţiunii penale, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009 (citată în continuare
V. Cioclei, Încăierare/Critica); V. Cioclei, Infracţiunea de omor calificat în Noul Cod penal, în C.J. nr. 3/2012,
p. 167-170; V. Cioclei, Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii în noul Cod penal, în Supliment
A.U.B. 2014; V. Cioclei, Les blessures causées au fœtus incriminées par le nouveau Code pénal roumain,
în Politique(s) criminelle(s) Mélanges en l’honneur de Christine Lazerges, Ed. Dalloz, Paris, 2014 (citată
în continuare V. Cioclei, Les blessures 2014); V. Cioclei, Infracţiunile contra persoanei în Noul Cod penal
– principalele modificări faţă de reglementarea actuală, în C.J. nr. 11/2012; Gh. Diaconescu, Infracţiunile
în Codul penal român, vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997; V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009 (citată în continuare V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală 2009);
A. Ilie, V. Cioclei, L’impact du droit pénal européen sur le nouveau code pénal roumain, în Approche
franco-roumaines face au défi européen. Actes du Colloque anniversaire du Collège Juridique franco-
roumain d’études européennes, coordonator E.S. Tănăsescu, Institutul European, 2012 (citată în continuare
Ilie/Cioclei 2012); O. Loghin, A. Filipaş, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1983 (citată în continuare Loghin/Filipaş 1983); C. Sima, Codul penal adnotat – cu practică
judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996; O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1976 (citată în continuare O.A. Stoica 1976); G.C. Zaharia, Traficul de persoane,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
Capitolul I
Infracţiuni contra vieţii
Comentariu
1. Consideraţii generale cu privire la infracţiunile contra persoanei. Printre proble- 1
mele Părţii speciale care au impus adoptarea unui nou Cod penal s-a aflat necesitatea de a
restabili o ierarhie corectă a valorilor protejate. În acest sens, primele fapte incriminate în
Cioclei 381
Art. 188 Infracţiuni contra persoanei
noua reglementare sunt cele contra persoanei, aşezate în debutul Părţii speciale, în Titlul I din
Noul Cod penal. Această nouă ordine de preferinţă arată că legiuitorul a considerat că cele
mai importante valori ce necesită protecţie penală sunt cele legate de persoană, de drepturile
şi libertăţile acesteia. Acest titlu cuprinde nouă capitole, faţă de cele trei existente în Titlul
corespondent – II – din Codul vechi, făcând abstracţie de capitolul IV – infracţiuni contra
demnităţii, care avea un statut incert (a se vedea, pentru amănunte, V. Cioclei, Curs 2013,
p. 206-208). Acest „surplus” provine fie din introducerea unor infracţiuni noi pentru acest titlu
(capitolul IV – agresiuni asupra fătului; capitolul V – infracţiuni privind obligaţia de asistenţă
a celor în primejdie; capitolul VII – traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile), fie din
crearea de capitole noi prin separarea infracţiunilor deja existente (separarea infracţiunilor
contra vieţii de cele contra integrităţii corporale sau sănătăţii – capitolele I şi II; separarea
într-un capitol distinct a infracţiunilor săvârşite asupra unui membru de familie – capitolul
III), fie din combinarea celor două procedee anterioare, respectiv separarea unor infracţiuni
plus adăugarea unor infracţiuni noi (separarea infracţiunilor contra libertăţii persoanei de
cele care aduc atingere domiciliului şi vieţii private – capitolele VI şi IX).
2 2. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de omor era prevăzută în
Codul penal anterior la art. 174, în exact aceeaşi redactare. Conţinutul incriminării fiind
identic, inclusiv sub aspectul sancţiunii, succesiunea de legi, în acest caz, nu generează
practic situaţii tranzitorii.
3 3. Participaţia penală. Participaţia penală în cazul omorului prezintă unele particularităţi.
4 3.1. Instigarea. În practica instanţei supreme s-a apreciat că există instigare la infrac-
ţiunea de omor în ipoteza în care inculpaţii, prin ameninţări şi promisiuni, dar şi profi-
tând de autoritatea avută asupra unui deţinut, l-au determinat pe acesta să exercite asupra
unui alt deţinut, violenţe ce i-au cauzat acestuia decesul (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 4404 din 10 octombrie 2003, www.legalis.ro). În jurisprudenţa ultimilor ani a apărut
şi la noi, din păcate, o modalitate extrem de periculoasă a instigării la omor, respectiv
aceea prin care instigatorul oferă o sumă de bani autorului, pentru a ucide o anumită
persoană – omorul la comandă (spre exemplu, I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6822 din
16 decembrie 2004, www.legalis.ro).
5 3.2. Complicitatea. Simpla prezenţă a unei persoane, alături de autor, la locul comiterii
omorului, nu reprezintă complicitate, „atâta vreme cât nu a existat înţelegere între ea şi
autor de a înlesni sau ajuta comiterea faptei şi, totodată, nu a cunoscut şi nu a prevăzut
că acesta va săvârşi un omor” (Trib. Suprem, decizia nr. 94/1987, în C.P. Ad., p. 600).
S-a reţinut complicitate morală la omor în sarcina inculpatului care, după o înţelegere
prealabilă de a comite agresiunea, l-a însoţit pe autorul omorului la locuinţa victimei şi, în
timp ce autorul lovea victima, inculpatul l-a atacat pe fratele acesteia. S-a subliniat că, deşi
nu a participat direct la uciderea victimei, „acţionând în modul arătat, complicele a dat un
ajutor moral autorului faptei, prin încurajarea şi prin întărirea intenţiei acestuia de a ucide,
ceea ce, în lipsa acestui ajutor, autorul nu ar fi îndrăznit să facă în împrejurările date”
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5478/2001, în B.J. 1990-2003, p. 683). Ajutarea sau
înlesnirea nu se concretizează într-o acţiune directă asupra victimei omorului, complicele
nu exercită, concomitent cu autorul, violenţe asupra persoanei ucise. Aceasta este o
particularitate a complicităţii de care trebuie să se ţină seama pentru a o putea diferenţia
de coautorat, în cazul infracţiunii de omor (V. Cioclei, Curs 2013, p. 11).
382 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 188
3.3. Coautorat. Omorul este comis în condiţii de coautorat, dacă participanţii au acţionat 6
concomitent, în cadrul unei activităţi indivizibile şi în realizarea intenţiei de a ucide, chiar
dacă viaţa persoanei a fost suprimată prin acţiunea exclusivă (concretă, individuală) a
unuia dintre ei. Astfel, instanţa supremă a apreciat că: „Există coautorat la infracţiunea
de omor când coinculpaţii au acţionat împreună lovind victima, atât înainte de a cădea la
pământ, cât şi după aceasta. Faptul că numai loviturile aplicate de unul dintre ei au fost
mortale, nu are relevanţă, dacă activitatea acestuia se afla într-o unitate indivizibilă cu cea
a celorlalţi inculpaţi şi dacă rezultatul acestei activităţi strâns unite constă în suprimarea
vieţii victimei, iar din materialitatea faptelor reiese că toţi inculpaţii au fost conştienţi de
urmările lor comune şi au dorit producerea lor” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4739
din 23 septembrie 2004, www.legalis.ro).
4. Violenţele exercitate asupra cadavrului. Violenţele exercitate asupra cadavrului, 7
ulterior comiterii unei infracţiuni de omor, au generat soluţii divergente în practică.
În această situaţie, instanţa supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii,
stabilind că, „în ipoteza în care obiectul material al infracţiunii de profanare de morminte
prevăzute la art. 319 din Codul penal este un cadavru, iar inculpatul, prin dezmembrarea
ori incendierea cadavrului, urmăreşte ascunderea faptei de omor comise anterior, se vor
reţine în concurs real infracţiunea de omor şi infracţiunea de profanare de morminte”
[I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 35 din 22 septembrie 2008, M.Of. nr. 158 din
13 martie 2009]. În consens cu această interpretare s-a decis că reprezintă concurs între
infracţiunea de omor calificat, comis asupra unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen.
din 1968] şi infracţiunea de profanare de cadavre, ipoteza în care făptuitorul şi-a ucis
bunica prin sugrumare, după care, pentru a ascunde comiterea faptei, a aruncat cadavrul
într-o hazna (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2313 din 18 iunie 2009, www.scj.ro).
5. Elementul material. Elementul material al laturii obiective la infracţiunea de omor 8
este reprezentat de uciderea unei persoane şi constă, de regulă, într-o acţiune, dar se poate
prezenta şi sub forma unei inacţiuni. Acţiunea de ucidere poate fi directă (lovirea cu
un corp dur sau ascuţit, sugrumarea, împuşcarea etc.) sau indirectă [punerea de otravă
în alimentele ce urmează să fie consumate de victimă; conectarea la reţeaua electrică
a unui obiect ce urmează să fie atins de victimă, un gard împrejmuitor (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1946 din 12 septembrie 1996, în B.J. 1990-2003, p. 735); urmărirea şi
ameninţarea victimei care, sub această presiune, acţionează imprudent şi se accidentează
mortal (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 976 din 24 aprilie 1996, în B.J. 1990-2003, p. 736);
acţiunea prin care făptuitorul utilizează o energie externă, cum ar fi aceea a unor animale
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1671 din 25 martie 2004, www.scj.ro)]. Uciderea prin
inacţiune presupune ca subiectul activ să aibă obligaţia de a acţiona într-un anumit fel
şi să nu o facă (spre exemplu, lăsarea fără hrană a unui copil, neacţionarea asupra unui
mecanism care loveşte victima, neadministrarea unui medicament etc.). În practică s-a
admis că infracţiunea de omor este săvârşită prin omisiune şi în ipoteza în care făptuitorul
a lovit victima, aflată într-o avansată stare de ebrietate, proiectând-o într-un bazin cu apă,
după care a părăsit-o fără a încerca să o salveze (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1851/1979, în C.P. Ad., p. 601).
6. Legătura de cauzalitate. Legătura de cauzalitate între acţiunea sau inacţiunea ce 9
reprezintă elementul material, pe de o parte şi decesul persoanei în cauză, pe de altă parte,
trebuie să se stabilească în fiecare caz în parte. Nu este necesar să existe o cauză unică,
Cioclei 383
Art. 188 Infracţiuni contra persoanei
ci pot să se suprapună şi alte cauze. Acestea pot fi: cauze anterioare, atunci când, spre
exemplu, se produc leziuni grave unei persoane care avea un organism slăbit sau bolnav;
cauze concomitente, atunci când, spre exemplu, o persoană este lăsată dezbrăcată în
frig şi pe lângă acţiunea făptuitorului se suprapune existenţa unor condiţii atmosferice
neprielnice; cauze survenite, atunci când, spre exemplu, apare o complicaţie în cursul
tratamentului medical ce se aplică victimei, în cazul unei leziuni provocate de făptuitor
(Instituţii 2003, p. 285). În unele situaţii, atunci când este vorba de cauze survenite, este
destul de dificil să se urmărească evoluţia lanţului cauzal şi să se stabilească dacă au existat
sau nu întreruperi, dacă se păstrează sau nu relaţia cauză-efect între acţiunea iniţială şi
rezultatul final. Dificultatea este fireşte cu atât mai mare cu cât perioada de timp scursă
între actul iniţial şi rezultatul final este mai mare. Totuşi, în practică s-a reţinut existenţa
infracţiunii de omor chiar dacă între agresiunea iniţială şi deces a trecut o perioadă mare de
timp şi chiar dacă între faptă şi rezultat nu s-a putut stabili decât o cauzalitate secundară,
deoarece au intervenit, între timp, alte evenimente care au condus în mod direct la decesul
victimei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2184 din 22 octombrie 1993, în B.J. 1990-2003,
p. 734). Se poate stabili o legătură de cauzalitate între faptă şi deces chiar şi în ipoteza
în care autorul nu exercită o acţiune directă, nemijlocită, asupra victimei (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1620 din 11 iunie 1998, www.legalis.ro).
10 7. Intenţia. Intenţia caracteristică omorului rezultă uneori în mod evident din chiar
modalitatea în care fapta este comisă. În practică apar, însă, deseori dificultăţi în stabilirea
vinovăţiei care stă la baza comiterii unor fapte de violenţă împotriva persoanei şi, de aici,
probleme privind corecta încadrare juridică. La stabilirea concretă a vinovăţiei pentru o
infracţiune de omor există, pe lângă analiza subiectivă a cauzei respective, şi unele date
obiective, care pot să conducă la constatarea intenţiei. Astfel, spre exemplu, dacă făptuitorul
loveşte victima în cap, cu un obiect care nu are o aptitudine evidentă de a produce răni
letale, intensitatea loviturii (apreciată pe baza gravităţii leziunilor produse) este cea
care ne va indica diferenţa între o eventuală vătămare corporală sau o tentativă la omor
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1789 din 12 noiembrie 1991, în B.J. 1990-2003, p. 731).
În practică s-a apreciat că există intenţia (indirectă) de a ucide şi în diferite ipoteze în
care făptuitorii au aruncat de la mică distanţă în victime, cu obiecte apte de a produce
leziuni mortale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2740 din 20 mai 2004, www.scj.ro;
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1042 din 21 septembrie 1990, în B.J. 1990-2003,
p. 732). Există vinovăţie sub forma intenţiei şi atunci când ne aflăm în faţa unei erori
asupra identităţii persoanei – error in personam, precum şi în cazul devierii din eroare a
loviturii, de la persoana vizată la o altă persoană, prin mânuirea defectuoasă a mijloacelor
de execuţie – aberratio ictus (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 173). Mobilul faptei,
în principiu, nu interesează, în sensul că reprezintă infracţiune de omor inclusiv fapta
comisă din motive nobile, cum ar fi, spre exemplu, suprimarea vieţii unei persoane din
milă, pentru a-i curma suferinţele, atunci când persoana suferă de o boală incurabilă. Dacă
mobilul nobil se suprapune însă peste cerinţele cerute de art. 190 – uciderea la cererea
victimei, atunci fapta se va încadra în acest text de lege, care reprezintă practic o variantă
atenuată a omorului (Comentariu art. 190 C.pen.).
384 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 189
Art. 189. Omorul calificat
(1) Omorul săvârșit în vreuna dintre următoarele împrejurări:
a) cu premeditare;
b) din interes material;
c) pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea la răspundere penală
sau de la executarea unei pedepse;
d) pentru a înlesni sau a ascunde săvârșirea altei infracţiuni;
e) de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune de omor sau o tenta vă
la infracţiunea de omor;
f) asupra a două sau mai multor persoane;
g) asupra unei femei gravide;
h) prin cruzimi,
se pedepsește cu detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Tenta va se pedepsește.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal anterior prevedea două articole în care erau reunite 1
diferite variante agravate ale omorului: art. 175 – Omorul calificat şi art. 176 – Omorul
deosebit de grav. În noul Cod penal legiuitorul a optat pentru reunirea într-un singur
articol, omorul calificat (art. 189), a unora dintre elementele circumstanţiale prevăzute de
infracţiunile menţionate. Din totalul celor şaisprezece ipoteze pe care le prevedea vechiul
Cod (nouă la omorul calificat şi şapte la omorul deosebit de grav), au fost păstrate în
noul Cod penal, în cadrul infracţiunii de omor calificat, exact jumătate. Renunţarea la
cele opt elemente circumstanţiale a avut la bază diverse raţiuni. Astfel: omorul comis
asupra soţului sau unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] nu a mai
fost reţinut deoarece a fost creat un text nou, cu caracter general, care se raportează la
infracţiunile comise cu violenţă asupra unui membru de familie, inclusiv la infracţiunile
de omor şi omor calificat (violenţa în familie, art. 199 C.pen.); omorul comis profitând
de starea de neputinţă a victimei de a se apăra [art. 175 lit. d) C.pen. din 1968] nu
a mai fost reţinut deoarece se regăseşte în conţinutul agravantelor generale [art. 77
lit. e) C.pen. reţine ca circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii profitând de starea de
vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănătate, infirmităţii
sau altor cauze”]; omorul comis prin mijloace care pun în pericol viaţa mai multor
persoane [art. 175 lit. e) C.pen. din 1968] nu a mai fost păstrat, deoarece şi acesta se
regăseşte în conţinutul agravantelor generale [art. 77 lit. c) C.pen. reţine ca circumstanţă
agravantă „săvârşirea infracţiunii prin metode sau mijloace de natură să pună în pericol
alte persoane ori bunuri”]; omorul comis în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de
serviciu sau publice ale victimei [art. 175 lit. f) C.pen. din 1968] nu a mai fost reţinut
deoarece infracţiunea de ultraj (art. 257 C.pen.) se referă, printre altele, la omorul comis
împotriva unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii
de stat, aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu exercitarea acestor
atribuţii (această variantă a ultrajului se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea de omor, ale cărei limite speciale se majorează cu o treime); omorul comis
în public [art. 175 lit. i) C.pen. din 1968] nu a mai fost reţinut deoarece avea o sferă mult
Cioclei 385
Art. 189 Infracţiuni contra persoanei
prea largă de aplicare, iar argumentele care să justifice o periculozitate sporită a faptelor
încadrabile în această ipoteză erau neconcludente; omorul comis pentru a săvârşi sau
a ascunde săvârşirea unei tâlhării sau piraterii [art. 176 lit. d) C.pen. din 1968] nu a
mai fost reţinut deoarece această variantă a omorului deosebit de grav, din Codul penal
anterior, se va încadra în varianta de omor calificat care se referă la omorul săvârşit pentru
a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni [art. 189 lit. d) C.pen.]; omorul comis
asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sau în
legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora nu a mai
fost reţinut deoarece, pe de o parte, infracţiunea de ultraj (art. 257 C.pen.), în varianta
care se raportează la omor, este aplicabilă poliţistului, jandarmului şi militarului (şi se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de omor, ale cărei limite
speciale se majorează cu o treime), iar, pe de altă parte, infracţiunea de ultraj judiciar
(art. 279 C.pen.) se referă, printre altele, la omorul săvârşit împotriva unui judecător sau
procuror aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu [alin. (1)], sau în scop de intimidare
sau de răzbunare, în legătură cu exercitarea atribuţiilor de serviciu [alin. (2)], iar pedeapsa
aplicabilă este cea de la omor ale cărei limite speciale se majorează cu jumătate; omorul
comis de către un judecător sau procuror, poliţist, jandarm sau militar, în timpul sau
în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora nu a mai
fost nici el reţinut deoarece nu există argumente solide de natură politico-penală care să
justifice menţinerea unui astfel de element circumstanţial (V. Cioclei, Infracţiunea de omor
calificat în Noul Cod penal, loc. cit., p. 167, 168).
2 2. Situaţii tranzitorii. Problema situaţiilor tranzitorii poate fi grupată în două cate-
gorii, după cum este vorba despre elementele circumstanţiale care se regăsesc în noul
Cod penal la infracţiunea de omor calificat (a) şi elementele circumstanţiale ce nu se mai
regăsesc la infracţiunea de omor calificat în noua reglementare (b).
3 a) Elementele circumstanţiale ce se regăsesc în noul Cod penal la omorul calificat
pot fi împărţite, la rândul lor, în două grupe: în prima grupă intră primele patru elemente
[art. 189 lit. a), b), c), d)], care sunt preluate din omorul calificat în configuraţia acestuia
din vechea reglementare; în a doua grupă intră ultimele patru elemente [art. 189 lit. e), f),
g), h)], care sunt preluate din omorul deosebit de grav, prevăzut de Codul anterior. Pentru
prima grupă, legea mai favorabilă va fi legea veche (Codul anterior) care nu prevede, în
cazul omorului calificat, ca alternativă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă, ci doar închisoarea de
la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. În aceste ipoteze vor fi incidente dispoziţiile
art. 5 alin. (1) C.pen. Astfel, spre exemplu, dacă un omor cu premeditare s-a comis înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod, dar judecarea definitivă a cauzei are loc după intrarea
în vigoare a acestuia, pedeapsa se va stabili în funcţie de dispoziţiile art. 175 lit. a) C.pen.
din 1968. Pentru aceleaşi ipoteze, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă înainte
de intrarea în vigoare a noului Cod, indiferent de pedeapsa aplicată, aceasta nu va putea
fi diminuată deoarece, aşa cum am arătat, legea veche este mai blândă, nefiind incidente
dispoziţiile art. 6 C.pen. Pentru cea de-a doua grupă, cea a elementelor circumstanţiale
care au fost preluate de la omorul deosebit de grav, pedeapsa este identică în cele două
reglementări şi, deci, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
4 b) Elementele circumstanţiale ce nu se mai regăsesc în infracţiunea de omor calificat
pot fi generatoare de situaţii tranzitorii, în care se pune problema identificării şi aplicării
legii penale mai favorabile (mitior lex), fie până la judecarea definitivă, fie după judecarea
386 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 189
definitivă a cauzei, conform art. 5, respectiv art. 6 C.pen. Situaţiile diferă de la un element
circumstanţial la altul şi trebuie să fie examinate individual. Astfel, spre exemplu, omorul
comis asupra soţului sau unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] trebuie
examinat prin prisma omorului (art. 189 C.pen.) coroborat cu dispoziţiile privind violenţa
în familie (art. 199 C.pen.), care prevăd că maximul special al pedepsei se majorează cu o
pătrime. Se constată, pe de o parte, că în această ipoteză legea veche şi legea nouă prevăd
acelaşi maxim al pedepsei cu închisoarea, respectiv 25 de ani, astfel încât este exclusă
incidenţa dispoziţiilor art. 6 alin. (1) C.pen. (sub imperiul Codului vechi nu se putea
pronunţa o pedeapsă care să depăşească maximul special prevăzut de Codul nou). Pe de
altă parte, se constată că legea nouă prevede un minim inferior (10 ani în loc de 15), ceea
ce înseamnă că, în cauzele care nu au fost definitiv judecate (art. 5 C.pen.) vor fi aplicate
dispoziţiile din Codul nou, fiind mai favorabile (pentru toate celelalte ipoteze, a se vedea
V. Cioclei, Infracţiunea de omor calificat în Noul Cod penal, loc. cit., p. 169, 170).
3. Elementele circumstanţiale. Aşa cum am menţionat anterior, actuala configuraţie 5
a omorului calificat este alcătuită din patru elemente circumstanţiale preluate de la aceeaşi
infracţiune din Codul anterior (art. 175 C.pen. din 1968) şi patru elemente preluate de la
omorul deosebit de grav (art. 176 C.pen. din 1968). În cele mai multe cazuri (şase din opt)
elementele circumstanţiale sunt identice cu cele din Codul anterior, după cum se va putea
observa în continuare.
a) Omorul comis cu premeditare. Acest element circumstanţial este preluat identic 6
din vechea reglementare [art. 175 lit. a) C.pen. din 1968]. Există trei condiţii ce trebuie
să fie îndeplinite pentru a se putea reţine starea de premeditare: 1) adoptarea rezoluţiei
infracţionale şi chibzuirea sau meditarea asupra faptei, ceea ce ţine de latura subiectivă;
2) exteriorizarea rezoluţiei infracţionale prin acte de pregătire a executării infracţiunii,
ceea ce ţine de latura obiectivă. Pot fi socotite astfel de acte, de exemplu, obţinerea de
informaţii cu privire la victimă, pregătirea armelor sau substanţelor utilizate pentru
uciderea victimei, alegerea locului sau alegerea momentului de timp care să favorizeze
comiterea infracţiunii; 3) existenţa unui interval de timp între luarea hotărârii de a ucide
şi punerea ei în executare. Acest interval de timp trebuie să fie suficient pentru a permite
autorului, pe de o parte, să chibzuiască cu adevărat asupra faptei, iar pe de altă parte, să
pregătească executarea acesteia. Practica judiciară, mai veche sau mai nouă, a confirmat,
prin numeroase soluţii, necesitatea întrunirii celor trei condiţii indicate în doctrină, pentru
a se putea reţine premeditarea. În acest sens s-a decis că: „Pentru a se reţine premeditarea,
este necesar să se constate că făptuitorul a luat hotărârea cu suficient timp înainte pentru a
reflecta asupra împrejurărilor, locului şi momentului de săvârşire a faptei şi de a persista
în această hotărâre. De asemenea, este necesar ca, în acest timp, el să fi întreprins acţiuni
specifice de pregătire în acest scop. În consecinţă, dacă în urma unui conflict avut cu
ocazia unei întâlniri întâmplătoare cu victima, făptuitorul se duce acasă, se înarmează cu
un cuţit şi revine, de îndată, la locul conflictului avut anterior şi ucide victima, reţinerea
faptei ca fiind săvârşită cu premeditare este greşită” (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 5155 din 27 noiembrie 2001, în B.J. 1990-2003, p. 746).
b) Omorul comis din interes material. Şi acest element circumstanţial este preluat 7
identic de la omorul calificat din Codul anterior [art. 175 lit. b) C.pen. din 1968]. Se reţine
acest element circumstanţial atunci când prin săvârşirea omorului se urmăreşte dobândirea
unui avantaj de ordin material cum ar fi, spre exemplu: dobândirea unei succesiuni, neplata
Cioclei 387
Art. 189 Infracţiuni contra persoanei
unei datorii, obţinerea unui spaţiu locativ, încasarea unei asigurări etc. Astfel, s-a reţinut
omor comis din interes material în ipoteza în care soţul şi-a ucis soţia pentru a evita
pierderea unor bunuri într-un proces de partaj (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2047 din
6 iunie 2008, www.legalis.ro). În cazul art. 189 lit. b) autorul acţionează în ideea că prin
uciderea persoanei vizate interesele sale vor fi satisfăcute pe cale aparent legală, că banii,
bunurile sau alte foloase îi vor reveni ulterior de drept (în acelaşi sens, a se vedea Instituţii
2003, p. 290). Este absolut necesar să se demonstreze că s-a urmărit un interes material.
Dacă un astfel de interes se realizează în mod implicit, dar autorul omorului nu l-a urmărit,
ci el a comis fapta având alte motivaţii, elementul circumstanţial în discuţie nu se va putea
reţine. Dacă interesul material a existat, calificarea se menţine şi în cazul în care intervine
o eroare asupra persoanei ori o deviere a actului (a se vedea Instituţii 2003, p. 290).
În practică, este necesar să se facă în mod corect distincţia între omorul comis din interes
material şi omorul comis pentru a săvârşi sau a ascunde săvârşirea unei tâlhării [fostul
art. 176 lit. d) C.pen. din 1968], element circumstanţial ce se regăseşte în prezent la
art. 189 lit. d) C.pen. În principiu, diferenţa dintre cele două elemente circumstanţiale
constă în aceea că în cazul omorului calificat din interes material se intră ulterior, după mai
mult timp, în posesia avantajului, iar în cazul omorului comis pentru a înlesni sau ascunde
o tâlhărie, concomitent cu uciderea persoanei sau imediat după aceea (în aceeaşi împre-
jurare), făptuitorul intră în posesia anumitor bunuri sau valori aflate în sfera de stăpânire
a victimei. În ipoteza mai puţin probabilă, dar posibilă, în care făptuitorul urmăreşte,
în acelaşi timp, ambele obiective (atât dobândirea în viitor a unui folos material, cât şi
sustragerea unui bun cu prilejul omorului) se pot reţine ambele elemente circumstanţiale.
8 c) Omorul comis pentru a se sustrage ori pentru a sustrage pe altul de la tragerea
la răspundere penală sau de la executarea unei pedepse. Corespondentul acestui
element circumstanţial, în legea veche, este omorul comis pentru a se sustrage ori pentru
a sustrage pe altul de la urmărire sau arestare, ori de la executarea unei pedepse [art. 175
lit. g) C.pen. din 1968]. Se observă că, din raţiuni de claritate, legiuitorul a înlocuit expresia
„de la urmărire sau arestare” cu expresia mai precisă „de la tragerea la răspundere penală”.
Latura subiectivă prezintă în acest caz o particularitate, prin faptul că se cere existenţa
unui scop, respectiv scopul de a se sustrage pe sine sau pe altul de la tragerea la răspundere
penală sau de la executarea unei pedepse. Scopul reprezintă aici o cerinţă esenţială ce se
adaugă elementului subiectiv, completând latura subiectivă, iar în lipsa acestui scop nu se
poate reţine elementul circumstanţial (în acest sens, Trib. Suprem, decizia nr. 1280/1984,
în P.J.P. III, p. 30). Nu are relevanţă dacă scopul a fost sau nu realizat efectiv. Este suficient
să se constate că scopul indicat de textul de lege a fost urmărit.
9 d) Omorul comis pentru a înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni. Acest
element circumstanţial este preluat identic din vechea reglementare a omorului calificat
[art. 175 lit. h) C.pen. din 1968]. Având în vedere că legiuitorul a renunţat la incriminarea
separată a omorului deosebit de grav, sancţionarea mai severă a acestuia fiind preluată la
omorul calificat, nu se mai justifica existenţa unui element circumstanţial separat care să se
refere la omorul comis pentru săvârşirea sau ascunderea unei tâlhării sau piraterii [art. 176
lit. d) C.pen. din 1968]. O astfel de ipoteză este inclusă acum în elementul circumstanţial
ce se referă la înlesnirea sau ascunderea săvârşirii altei infracţiuni, oricare ar fi aceasta. În
practică, s-a stabilit că este incident acest element circumstanţial, atunci când inculpatul,
urmărind să comită un viol, nu opreşte maşina la insistenţele victimei, determinând-o
388 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 189
pe aceasta să se arunce din autovehicul, în timpul mersului, şi să se accidenteze mortal
(Trib. Suprem, decizia nr. 388/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 281). S-a reţinut, de
asemenea, un concurs de infracţiuni între omor calificat şi viol, în ipoteza în care inculpatul
a lovit victima pentru a o determina la raport sexual, şi-a dat seama că loviturile îi pot
provoca acesteia moartea, a violat-o, iar ulterior, în urma leziunilor suferite, victima a
decedat (în acest sens, Instituţii 2003, p. 293). Există concurs între viol şi omor calificat
şi în ipoteza în care, după comiterea violului, din teama de a nu fi denunţat, deci pentru
a ascunde infracţiunea de viol, făptuitorul ucide victima (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3762 din 6 iulie 2004, www.legalis.ro). În schimb, nu se poate reţine infracţiunea de
omor calificat comis spre a ascunde o altă infracţiune, în ipoteza în care respectiva altă
infracţiune este absorbită în mod natural în infracţiunea de omor, aşa cum se întâmplă în
cazul vătămării corporale ce precede uciderea victimei (C.S.J., decizia nr. 1681/1990, în
C. Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 1996, p. 295).
e) Omorul comis de către o persoană care a mai comis anterior o infracţiune 10
de omor sau o tentativă la infracţiunea de omor. Acest element circumstanţial preia
vechea reglementare de la art. 176 lit. c) C.pen. din 1968, completând textul respectiv
prin adăugarea explicită a tentativei la omor. Astfel, s-a consfinţit în plan legislativ ceea
ce doctrina şi practica au admis în mod constant, respectiv faptul că în antecedenţa acestei
variante de omor intră şi o infracţiune de omor comisă în forma tentativei, nu doar un
omor în formă consumată (V. Cioclei, Curs 2013, p. 42). Soluţia este valabilă chiar dacă
subiectul pasiv al tentativei la omor coincide cu subiectul pasiv al faptei ulterioare de omor,
cu condiţia ca cele două fapte să fie comise în baza unor rezoluţii infracţionale distincte şi
la un interval de timp suficient pentru a se putea individualiza, astfel încât tentativa să nu
fie absorbită de fapta consumată. Este, spre exemplu, cazul celui care comite o tentativă
de omor asupra unei persoane şi, după executarea pedepsei, ucide persoana care fusese
anterior victima tentativei, deci aceeaşi persoană. Dimpotrivă, „dacă, de exemplu, cu
aceeaşi ocazie, după o încercare nereuşită de a ucide o persoană, prin aplicarea unei lovituri
de cuţit, făptuitorul repetă lovitura şi, de data aceasta, suprimă viaţa victimei, tentativa se
absoarbe, necontestat, în mod natural în omorul consumat” [Trib. Suprem, Completul de
7 judecători, Decizia nr. 17/1979, în R.R.D. nr. 9/1979, p. 66, cf. Repertoriu…1976-1980,
p. 286, lit. b) şi Notă]. Pentru a risipi orice altă posibilă confuzie, prin legea de punere
în aplicare a Codului penal legiuitorul a stabilit că: „În aplicarea dispoziţiilor art. 189
alin. (1) lit. e) din Codul penal, prin infracţiune de omor comisă anterior se înţelege
orice faptă de ucidere a unei persoane, săvârşită cu intenţia prevăzută la art. 16 alin. (3)
din Codul penal, cu excepţia infracţiunilor prevăzute la art. 190 şi 200 din Codul penal”
(art. 242 LPACP). În literatura de specialitate s-a arătat că nu are importanţă, pentru existenţa
elementului circumstanţial în discuţie, dacă pentru fapta de omor anterioară autorul fusese
sau nu condamnat definitiv, dacă a executat sau nu pedeapsa. De asemenea, nu interesează
dacă pentru omorul anterior autorul „beneficiase de vreo clauză de atenuare a pedepsei,
cum ar fi depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate, provocarea etc.
(Instituţii 2003, p. 298). Nu are relevanţă împrejurarea că pentru prima faptă a intervenit
prescripţia, fapta a fost amnistiată, ori s-a împlinit termenul de reabilitare (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1363 din 12 aprilie 2010, www.scj.ro).
f) Omorul comis asupra a două sau mai multor persoane. Acest element 11
circumstanţial este preluat identic de la omorul deosebit de grav din Codul anterior
Cioclei 389
Art. 189 Infracţiuni contra persoanei
[art. 176 lit. b) C.pen. din 1968]. Înţelesul expresiei a fost prezentat în mod diferit în
practică şi în doctrina penală, existând două interpretări. Într-o primă opinie, exprimată
mai ales în doctrină, s-a considerat că se poate reţine elementul circumstanţial în discuţie
doar atunci când fapta de omor a fost comisă printr-o singură acţiune. Cea de a doua
opinie, exprimată în doctrină, dar şi în majoritatea soluţiilor din practică, a considerat că
pentru a fi în prezenţa acestui element circumstanţial trebuie ca uciderea a două sau mai
multor persoane să fie realizată în aceeaşi împrejurare sau cu aceeaşi ocazie. Această
opinie a fost exprimată şi într-o decizie de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, în care
s-a arătat că omorul comis asupra a două sau mai multor persoane poate fi săvârşit fie
printr-o acţiune unică, fie succesiv, prin acţiuni diferite, dar în aceeaşi împrejurare, sau
cu aceeaşi ocazie (Decizia de îndrumare nr. 4 din 28 mai 1970 a Plenului Tribunalului
Suprem, în C.D. 1970, p. 49-54, cf. O.A. Stoica 1976, p. 74). Apreciez că această a doua
opinie este cea corectă. În sprijinul acestei opinii se poate aduce ca argument şi faptul că
distincţia ce s-ar face în baza numărului de acţiuni ar putea duce la soluţii stupide, în mod
artificial diferite (V. Cioclei, Curs 2013, p. 40). Pentru existenţa elementului circumstanţial
trebuie să se constate intenţia directă sau indirectă a autorului de a ucide două sau mai
multe persoane. Dacă această intenţie este dovedită, însă nicio persoană din cele vizate
nu a decedat, se va reţine o tentativă la omor deosebit de grav, comis asupra a două sau
mai multor persoane. În cazul în care doar o singură persoană dintre cele vizate de autor
a fost ucisă, practica a oferit soluţii divergente. Apariţia acestor soluţii a impus declararea
unui recurs în interesul legii pe această temă. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis
recursul, apreciind că: „Actele de violenţă cu intenţia de a ucide, săvârşite în aceeaşi
împrejurare asupra a două persoane, dintre care una a decedat, constituie atât infracţiunea
de omor – simplu, calificat sau deosebit de grav – comisă asupra unei singure persoane,
cât şi tentativa de omor, după caz, simplu, calificat sau deosebit de grav, aflate în concurs.
Agravanta prevăzută în art. 176 alin. (1) lit. b) C.pen. nu este aplicabilă în cazul faptelor
menţionate” [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. V/2006, M.Of. nr. 492 din 7 iunie
2006]. Soluţia îşi păstrează valabilitatea şi sub imperiul noului Cod, deoarece elementul
circumstanţial nu a suferit modificări.
12 g) Omorul comis asupra unei femei gravide. Elementul circumstanţial corespunde
celui de la art. 176 lit. e) C.pen. din 1968. Particularitatea acestui element circumstanţial
este dată de împrejurarea că avem de a face cu un subiect pasiv circumstanţiat, respectiv
femeia însărcinată. Starea de graviditate există din momentul concepţiei şi până la naştere,
iar pentru reţinerea elementului circumstanţial în discuţie, stadiul de evoluţie al sarcinii
nu este relevant, în sensul că sarcina poate fi la început, poate fi într-o fază intermediară,
sau poate să se apropie de momentul naşterii (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 188). Nu
are relevanţă tipul sarcinii (normală sau extrauterină), dacă există sau nu şanse ca aceasta
să ajungă la termen, dacă produsul de concepţie este sau nu sănătos, dacă acesta este sau
nu viabil. Pentru a se putea reţine elementul circumstanţial, este necesar ca făptuitorul să
fi cunoscut starea de graviditate a victimei. În caz contrar nu se va reţine această variantă
a omorului calificat, ci infracţiunea de omor „simplu” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 4245 din 14 septembrie 2007, www.scj.ro). Existenţa reală a sarcinii este o condiţie
indispensabilă. Nu se va reţine infracţiunea de omor calificat în ipoteza în care făptuitorul
avea convingerea fermă că victima este gravidă, însă această stare este ulterior infirmată
printr-o expertiză medico-legală. Fiind vorba despre o circumstanţă reală, nu se va reţine
390 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 189
elementul circumstanţial în cazul erorii asupra persoanei (făptuitorul vrea să ucidă o
femeie despre care ştia că este gravidă, dar acţiunea sa se îndreaptă, din eroare, spre o altă
persoană, care nu este gravidă) şi nici în cazul devierii acţiunii (făptuitorul intenţionează
să ucidă o femeie însărcinată, dar acţiunea sa este abătută, din motive independente de el,
asupra unei terţe persoane, care nu este gravidă).
h) Omorul comis prin cruzimi. Acest ultim element circumstanţial corespunde 13
primului element circumstanţial de la fostul omor deosebit de grav, art. 176 lit. a) C.pen. din
1968. Expresia prin cruzimi nu este explicată de legiuitor, deşi în partea generală a Codului
penal se găseşte o circumstanţă agravantă cu un conţinut asemănător, respectiv „săvârşirea
infracţiunii prin cruzimi” [art. 77 lit. b) teza I C.pen.]. În această situaţie, semnificaţia
expresiei trebuie căutată în limbajul comun, în interpretările date în doctrină şi practică.
În vorbirea curentă actele de cruzime indică acele conduite în urma cărora se produc unei
persoane suferinţe grele, deosebite. În doctrină s-a subliniat ideea că, în acest caz, omorul
este realizat într-un mod care presupune ca victima să fie supusă unor suferinţe mai mari
decât cele care însoţesc de regulă uciderea unei persoane (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003,
p. 187 sau Instituţii 2003, p. 295). În practică s-a stabilit că loviturile aplicate victimei în
mod repetat şi cu intensitate, cu ajutorul unor obiecte dure, asupra unor regiuni diverse
ale corpului, reprezintă omor comis prin cruzimi (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1341
din 13 martie 2002, în B.J. 1990-2003, p. 749 şi C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 740 din
23 martie 1998, în B.J. 1990-2003, p. 748). Aceeaşi încadrare s-a reţinut şi în ipoteza în
care inculpatul a aplicat victimei multiple lovituri cu cuţitul asupra unor zone anatomice
diferite (C.S.J., Completul de 9 Judecători, decizia nr. 11 din 5 februarie 2001, în B.J.
1990-2003, p. 750). Elementul circumstanţial s-a reţinut şi atunci când victima a fost
supusă unor torturi ori unor mutilări înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1860 din 9 aprilie 2002, în B.J. 2002, p. 456), sau atunci
când victima a fost stropită cu o substanţă inflamabilă, după care i s-a dat foc (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 91/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 288), ori în ipoteza în
care făptuitorul a turnat apă clocotită asupra zonelor vitale ale unui copil (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2033 din 25 mai 2010, www.scj.ro). În acelaşi sens, în practica recentă
a instanţei supreme s-a arătat că: „Utilizarea unei substanţe inflamabile – de natură a cauza
suferinţe suplimentare victimei, întrucât, în caz de incendiere, decesul nu survine instantaneu
sau la scurt timp, ci după o suferinţă prelungită, de intensitate deosebită, determinată de
arsurile corporale – se încadrează în noţiunea de cruzimi” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 84 din 13 ianuarie 2014, www.scj.ro). În categoria suferinţelor de natură psihică a fost
introdusă fapta constând în punerea victimei în situaţia de a fi lovită şi chinuită în prezenţa
unor persoane apropiate, înainte de a i se aplica lovitura sau loviturile letale, dar şi fapta
prin care se cauzează mari suferinţe de ordin psihic, nu în mod direct victimei, ci unei
persoane care are puternice sentimente faţă de victimă şi care este prezentă la comiterea
faptei, cum ar fi spre exemplu „uciderea copilului sub ochii mamei” (C. Bulai, Curs de
drept penal…, op. cit., 1975, p. 110). Deşi lucrurile par a fi clare în legătură cu aplicarea
acestui element circumstanţial agravant, în practică încadrarea este uneori dificilă. Astfel,
au existat dificultăţi de încadrare în cazul în care unele violenţe au fost exercitate asupra
victimei după ce aceasta şi-a pierdut cunoştinţa sau chiar după ce aceasta a decedat.
De aceea, prin repetate decizii adoptate în cazuri de acest gen, instanţa supremă a încercat
să stabilească unele repere de principiu pe baza cărora să poată fi identificat conceptul
Cioclei 391
Art. 190 Infracţiuni contra persoanei
în discuţie. Astfel, printr-o decizie din anul 1970 a Tribunalului Suprem, s-a stabilit că
prin cruzimi „trebuie să se înţeleagă nu numai provocarea de suferinţe fizice victimei –
suferinţe care, de altfel, de cele mai multe ori ar fi imposibil de stabilit – ci şi aspectul de
ferocitate, ieşit din comun, cu care infractorul săvârşeşte omorul, trezind, în conştiinţa
celor ce iau cunoştinţă de această faptă, un sentiment de oroare” (Trib. Suprem, Completul
de 7 judecători, Decizia nr. 9/1970, în Repertoriu…1969-1975, p. 309). Aceste două ele-
mente, respectiv ferocitatea autorului şi sentimentul de oroare produs în rândul opiniei
publice, au fost subliniate, alături de chinuirea victimei, şi în alte decizii (Trib. Suprem,
Completul de 7 judecători, Decizia nr. 18/1980, în Repertoriu…1976-1980, p. 284). În
opinia mea, aceste repere stabilite de instanţa supremă sunt valabile doar atunci când
cel puţin o parte dintre actele violente se exercită asupra victimei în viaţă. Dacă ulterior
uciderii victimei, autorul comite acte de violenţă asupra cadavrului, chiar dacă aceste acte
dovedesc ferocitate, agravanta nu este aplicabilă. Este cazul secţionării cadavrului, atunci
când această operaţie are ca scop, clar şi unic, ascunderea urmelor faptei. Se va reţine însă,
în această ipoteză, un concurs de infracţiuni între omor şi profanare de cadavre [I.C.C.J.,
Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 35/2008, M.Of. nr. 158 din 13 martie 2009]. De ase-
menea, în cazul în care inculpatul nu a urmărit să producă victimei o moarte lentă, ci i-a
aplicat mai multe lovituri în urma cărora moartea a survenit rapid, împrejurarea că fapta
a trezit un sentiment de oroare în rândul opiniei publice nu este suficientă prin ea însăşi,
pentru reţinerea cruzimilor (P.J.P. III, p. 32). În practica recentă a instanţei supreme se
reiterează aceleaşi elemente din amintita decizie a fostului Tribunal Suprem: ferocitatea
autorului şi oroarea produsă în rândul opiniei publice, pe lângă suferinţele prelungite ale
victimei (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3505 din 3 noiembrie 2008, www.scj.ro). În
sfârşit, trebuie menţionat că, atunci când fapta se încadrează în art. 189 lit. h) C.pen., nu se
mai poate aplica circumstanţa agravantă generală, care se referă la săvârşirea infracţiunii
prin cruzimi [art. 77 lit. b) teza I C.pen.], deoarece ar fi o dublă valorificare a aceleiaşi
împrejurări (Instituţii 2003, p. 296 şi P.J.P. III, p. 33).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Codul penal de la 1968 nu prevedea o astfel de infracţiune, sau
una similară. Această incriminare este, totuşi, o revenire la o infracţiune deja existentă,
sub o formă asemănătoare, în legislaţia noastră penală. Astfel, în Codul de la 1936 erau
incriminate ca variante atenuate ale omorului: fapta săvârşită în urma rugăminţilor stărui-
toare şi repetate ale victimei (crima de omor la rugăminte), precum şi fapta comisă
„sub impulsul unui sentiment de milă, pentru a curma chinurile fizice ale unei persoane
care suferea de o boală incurabilă şi a cărei moarte era inevitabilă din această cauză”
(art. 468 Cod penal de la 1936).
2 2. Situaţii tranzitorii. Având în vedere că în Codul anterior nu a existat o incriminare
corespondentă, practic este greu de crezut că se pot ivi situaţii tranzitorii. Teoretic, se
392 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 190
poate imagina o situaţie în care, sub imperiul vechiului Cod să se fi comis o infracţiune
de omor care să se înscrie în circumstanţele cerute de legiuitor pentru existenţa uciderii la
cererea victimei şi aceste circumstanţe să poată fi dovedite. Într-o astfel de ipoteză, extrem
de puţin probabilă, legea nouă ar fi, evident, legea mai favorabilă şi, deci, aplicabilă, atât
pe tărâmul art. 5, cât şi pe tărâmul art. 6 C.pen.
3. Necesitatea incriminării. Prevederea acestei variante atenuate la infracţiunea de 3
omor, în noul Cod penal, nu se înscrie doar în tradiţia legislaţiei noastre penale antebelice,
ci şi într-o tradiţie a codurilor penale europene. În plus, aşa cum s-a arătat în Expunerea
de motive, introducerea acestui text se impunea, înainte de toate, ca urmare a noului
regim al circumstanţelor atenuante consacrat de Partea generală. Astfel, dacă în vechea
reglementare, împrejurarea avută în vedere în art. 190 putea fi valorificată ca o circumstanţă
atenuantă judiciară, ducând astfel la aplicarea unei pedepse sub minimul special, în noua
reglementare, chiar reţinând o atenuantă judiciară, pedeapsa aplicată nu se va mai situa
obligatoriu sub acest minim. „De aceea, pentru a permite aplicarea unei pedepse care să
corespundă gradului de pericol social al acestei fapte, era necesară o reglementare legală
distinctă. În fine, a fost preferată denumirea marginală de ucidere la cererea victimei şi
nu cea de omor la cererea victimei, pentru a exclude această faptă dintre antecedentele
omorului calificat prevăzut de art. 189 lit. e)” (Expunere de motive, p. 37).
4. Latura obiectivă a infracţiunii. Elementul material al infracţiunii coincide cu cel 4
al infracţiunii de omor, respectiv uciderea unei persoane. Fapta se poate realiza atât prin
acţiune, cât şi prin inacţiune. Teoretic, pot fi avute în vedere aceleaşi modalităţi concrete prin
care se realizează un omor. Practic, pentru a se integra în logica infracţiunii, logică dată de
condiţiile ataşate elementului material, acţiunile sau inacţiunile trebuie să provoace suferinţe
minime victimei (spre exemplu, administrarea unor substanţe în doză letală, deconectarea de
la un aparat ce suplineşte o funcţie vitală, întreruperea unui tratament etc.). Condiţiile ataşate
elementului material sunt esenţiale pentru existenţa acestei variante atenuate a omorului.
Astfel, o primă condiţie se referă la starea psihică şi la determinarea subiectului pasiv de
a-i fi curmată viaţa. În acest sens, trebuie să existe o cerere explicită, serioasă, conştientă şi
repetată din partea victimei. O a doua condiţie se referă la starea patologică a victimei, la
natura şi intensitatea suferinţelor. În acest sens, victima trebuie să sufere de o boală incurabilă
sau de o infirmitate gravă atestată medical, cauzatoare de suferinţe permanente şi greu de
suportat. Cele două condiţii sunt cumulative şi ele conturează o situaţie cu totul excepţională.
Stabilirea acestor condiţii restrictive are rolul de a limita la maxim posibilitatea de a aplica
această variantă atenuată a omorului şi, drept urmare, de a exclude false motive altruiste,
ce ar putea fi eventual invocate în cazul în care, în realitate, ar fi vorba despre un omor, pur
şi simplu. Urmarea imediată a infracţiunii este, ca şi în cazul omorului, decesul persoanei.
Legătura de cauzalitate va trebui stabilită cu maximă atenţie, mai ales în ipoteza în care
victima suferea de o boală incurabilă. Este posibil ca decesul să fie o consecinţă directă a
maladiei, iar acţiunea prin care s-a urmărit suprimarea vieţii să fi fost ineficientă sau tardivă.
Expertiza medico-legală este cea care trebuie să lămurească existenţa legăturii de cauzalitate
şi ea nu poate lipsi în astfel de cauze.
5. Latura subiectivă a infracţiunii. Infracţiunea de ucidere la cererea victimei se 5
comite cu intenţie. De regulă, ar trebui să existe intenţie directă, având în vedere că autorul,
în mod deliberat, pentru a curma suferinţele victimei, urmăreşte suprimarea vieţii acesteia.
Textul incriminator nu oferă însă niciun indiciu din care s-ar putea deduce că fapta se
Cioclei 393
Art. 191 Infracţiuni contra persoanei
comite doar cu intenţie directă. Ca atare, intenţia indirectă nu poate fi nici ea exclusă, cel
puţin din punct de vedere teoretic. Se poate imagina o astfel de intenţie, în ipoteza în care
autorul nu este sigur de consecinţele manevrelor efectuate în vederea curmării suferinţelor
victimei (spre exemplu, nu este sigur de efectul produs prin scoaterea din funcţiune a unui
dispozitiv medical la care este racordată victima, sau nu este sigur de efectul pe care îl va
produce creşterea dozei de analgezic administrată etc.). Într-o astfel de ipoteză s-ar putea
admite că autorul nu a urmărit, dar a acceptat decesul persoanei.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Fapta era incriminată sub aceeaşi denumire în Codul penal
anterior la art. 179. O primă diferenţă faţă de vechea reglementare constă în aceea că
legiuitorul face de această dată distincţia între fapta care a condus la sinucidere, păstrată ca
variantă tip (primul alineat), şi fapta soldată doar cu o încercare de sinucidere (nereuşită),
devenită variantă atenuată (alineatul final). O a doua noutate este dată de distincţia care
se face cu privire la subiectul pasiv al infracţiunii, respectiv dacă faptele au fost comise
împotriva: unei persoane cu discernământ nealterat (varianta tip); unei persoane cu
discernământ diminuat [o primă variantă agravată – alin. (2)]; unei persoane lipsite de
discernământ [a doua variantă agravată – alin. (3)]. Aceste modificări faţă de vechiul text
sunt pe deplin justificate şi se înscriu în limita observaţiilor făcute în doctrină (V. Cioclei,
Curs 2013, p. 8). În acest sens se poate observa că cea de a doua variantă agravată este
practic asimilată infracţiunii de omor, având acelaşi regim sancţionator. S-a considerat că
în acest caz nu poate fi vorba de o hotărâre luată de cel în cauză, ceea ce face ca fapta să
prezinte caracteristicile unui omor comis prin energia fizică a victimei. Reglementarea
este asemănătoare cu cele din alte legislaţii europene, respectiv: art. 580 C.pen. italian,
art. 135 C.pen. portughez, §235 C.pen. norvegian (Expunere de motive, p. 37).
2 2. Situaţii tranzitorii. Având în vedere modificările aduse în structura infracţiunii şi
în cuantumul pedepselor, se poate pune problema legii mai favorabile. Nu există o „reţetă
unică”, ci trebuie analizat fiecare caz în parte. Spre exemplu, dacă sub imperiul Codului
vechi o persoană majoră a fost determinată şi sinuciderea a avut loc, legea mai favorabilă
este Codul vechi deoarece prevedea o limită minimă mai mică (2 ani în loc de 3). În
aceeaşi ipoteză, dar dacă a avut loc doar o încercare de sinucidere, Codul actual este legea
mai favorabilă, deoarece prevede limite mai mici, respectiv de la 1 an şi 6 luni la 3 ani şi
6 luni închisoare, faţă de închisoarea de la 2 la 7 ani, conform vechiului Cod.
394 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 192
3. Elementul material al laturii obiective constă fie într-o acţiune de determinare, fie 3
într-o acţiune de înlesnire a sinuciderii. Suntem în prezenţa unor modalităţi alternative. Pentru
existenţa elementului material este suficient ca una din cele două acţiuni să se realizeze, iar
dacă ambele au fost efectuate, fapta îşi păstrează unitatea (spre exemplu, făptuitorul convinge
victima să se sinucidă prin otrăvire şi, tot el, îi procură substanţa otrăvitoare necesară). Prin
determinarea sinuciderii se înţelege o acţiune ce presupune convingerea unei persoane de a
se sinucide. Convingerea se poate realiza în modalităţi faptice diferite: îndemnuri, rugăminţi,
amăgiri, presiuni, inclusiv ameninţări sau acte de violenţă (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1047/1977, în Repertoriu…1976-1980, p. 123). Nu trebuie depăşită, însă, limita
între convingere şi constrângere. Dacă subiectul pasiv nu este determinat, ci este constrâns,
adică este adus în situaţia în care, împotriva voinţei sale, realizează un act prin care să-şi
curme viaţa (spre exemplu, este silit să se împuşte, ori să se otrăvească, ori să se arunce de la
etajul unei clădiri înalte), fapta va constitui infracţiunea de omor săvârşită de făptuitor prin
folosirea energiei fizice a victimei (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 202). Depăşirea limitei
dintre determinare şi constrângere este bine evidenţiată într-o decizie mai veche a fostului
Tribunal Suprem în care s-a precizat că pentru a exista infracţiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii „este necesar ca victima să nu fie constrânsă la îndeplinirea acţiunii
prin care îşi curmă viaţa, ci să aibă posibilitatea de a hotărî în mod liber dacă să se sinucidă
sau nu” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 310/1979, în Repertoriu…1976-1980,
p. 281). În acelaşi sens s-a pronunţat şi practica mai recentă, instanţa supremă precizând din
nou foarte clar faptul că „în cazul constrângerii la sinucidere, nu poate exista determinare
sau înlesnire, întrucât victima nu are libertatea de a decide” (I.C.C.J., decizia nr. 6567/2004,
în C.P. Ad., p. 639). Prin înlesnirea sinuciderii se înţelege orice activitate de sprijinire,
de ajutare a victimei în realizarea hotărârii de a-şi suprima viaţa. Sprijinul sau ajutorul dat
trebuie să se manifeste sub forma unei cooperări indirecte. Ne aflăm în prezenţa unei astfel
de cooperări în ipoteza în care, spre exemplu, făptuitorul îi pune la dispoziţie victimei o
substanţă otrăvitoare sau îi înmânează o armă de foc. Dacă, dimpotrivă, făptuitorul o ajută
pe victimă să ducă paharul cu otravă la gură, sau ridică mâna înarmată a victimei şi o ajută
să apese pe trăgaci, ne vom afla în prezenţa unei cooperări directe şi, în astfel de cazuri, se
va reţine comiterea unei infracţiuni de omor (V. Cioclei, Curs 2013, p. 78).
4. Latura subiectivă. La infracţiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii vinovăţia
este cerută sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi, directă sau indirectă. Rezultă că
făptuitorul fie urmăreşte rezultatul (ca victima să se sinucidă sau să încerce să se sinucidă), fie
doar acceptă producerea lui. În practică s-a subliniat faptul că „pentru existenţa infracţiunii
în modalitatea determinării la sinucidere este necesar ca inculpatul să-şi fi dat seama că fapta
sa va avea ca urmare sinuciderea ori încercarea de sinucidere a victimei şi să urmărească ori
să accepte producerea acestor urmări” (P.J.P. III, p. 54).
Cioclei 395
Art. 192 Infracţiuni contra persoanei
(3) Dacă prin fapta săvârșită s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane, limitele
speciale ale pedepsei prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se majorează cu jumătate.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Uciderea din culpă a fost incriminată în Codul penal anterior
prin art. 178. În noul Cod penal au fost practic preluate din incriminarea anterioară: varianta
tip, varianta agravată de la alineatul al doilea şi varianta agravată de la ultimul alineat,
privind pluralitatea de victime. În plus, la varianta agravată de la alineatul al doilea s-a
menţionat explicit incidenţa concursului de infracţiuni, în ipoteza în care încălcarea unor
dispoziţii sau măsuri reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. S-a renunţat, deci, la unele
variante agravate, în ideea că acestea pot fi suplinite prin aplicarea regulilor de sancţionare
a concursului de infracţiuni. Astfel, spre exemplu, în cazul comiterii unei ucideri din culpă
de către un conducător de vehicul având în sânge o îmbibaţie alcoolică ce depăşeşte
limita legală, se vor reţine, în concurs, uciderea din culpă şi infracţiunea la regimul
circulaţiei pe drumurile publice, art. 336 C.pen. (în acelaşi sens, Expunere de motive,
p. 38). După cum se poate observa, prin voinţa legiuitorului, teza infracţiunii complexe
(absorbante) adoptată prin soluţia pronunţată de I.C.C.J. într-un recurs în interesul legii
(Decizia nr. I/2007) nu va mai fi valabilă.
2 2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei de la alin. (1), precum şi în cazul variantei de
la alin. (2), în lipsa unui concurs de infracţiuni, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii
deoarece regimul sancţionator este identic. În ipoteza în care fapta de la alin. (2) intră în
concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 336 C.pen., pentru stabilirea legii mai favorabile se
va face o comparaţie între sancţiunea prevăzută în vechiul Cod la art. 178 alin. (3) şi sancţiunea
rezultată prin aplicarea regulilor de la concursul de infracţiuni, la pedepsele prevăzute pentru
uciderea din culpă şi pentru conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor
substanţe. În această ipoteză, dispoziţiile noului Cod penal sunt mai favorabile. Legea nouă
este mai favorabilă şi în cazul variantei cu pluralitate de victime.
3 3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ nu este circumstanţiat. Fapta se poate comite
sub forma participaţiei improprii [art. 52 alin. (2) C.pen.] – cei care au instigat sau ajutat
cu intenţie la comiterea faptei, vor răspunde pentru instigare sau complicitate la omor,
iar autorul pentru ucidere din culpă. Dacă uciderea s-a realizat prin culpa comună a mai
multor persoane, va răspunde fiecare pentru ucidere din culpă (Explicaţii I, ed. a II-a, 2003,
p. 174). Astfel, în practica judiciară penală s-a stabilit că se reţine infracţiunea de ucidere
din culpă în sarcina ambilor inculpaţi, dacă: „accidentul de circulaţie soldat cu moartea unei
persoane s-a datorat culpei ambilor conducători auto; ori dacă moartea victimei s-a datorat
atât şoferului titular care nu a supravegheat pe şoferul ajutor, cât şi încălcării regulilor
de circulaţie de către şoferul ajutor; în acest caz, inculpaţii vor răspunde în calitate de
coautori la infracţiunea menţionată.(…) aceeaşi infracţiune este comisă de inculpaţii care,
efectuând o lucrare (săparea unor gropi pentru îngroparea a doi stâlpi metalici), nu au ţinut
seama de avertismentul dat în sensul că în locul respectiv se află îngropate circuite electrice:
ulterior, stâlpii venind în contact cu cablul electric, au provocat moartea, prin electrocutare,
a unei persoane” (P.J.P. III, p. 41). În doctrină s-a exprimat şi opinia conform căreia la
infracţiunile din culpă este exclus coautoratul (P.J.P. III, p. 48 şi 50). Problema este însă
mai mult de natură teoretică, deoarece, în final, cei care concură la comiterea faptei vor
răspunde fiecare pentru ucidere din culpă, fie că îi considerăm coautori ai aceleiaşi fapte,
396 Cioclei
Infracţiuni contra vieţii Art. 192
fie că apreciem că fiecare a desfăşurat o activitate distinctă. Subiectul pasiv al infracţiunii
de ucidere din culpă (persoana ucisă) nu este circumstanţiat. O particularitate a infracţiunii
constă în faptul că: „Aceeaşi persoană poate fi uneori în mod concomitent subiect activ şi
subiect pasiv al infracţiunii de ucidere din culpă (exemplu, accident de circulaţie cauzat
de culpa conducătorului unui vehicul, accident în care şi-a găsit şi el moartea)” (Explicaţii
III, ed. a II-a, 2003, p. 196).
4. Elementul material al laturii obiective la uciderea din culpă constă, ca şi în cazul 4
omorului, în uciderea unei persoane. Tot ca în cazul omorului, elementul material poate fi
realizat fie printr-o acţiune, fie printr-o inacţiune. Reprezintă ucidere din culpă, în varianta
tip, realizată prin acţiune, spre exemplu, fapta aceluia care, alergând, loveşte din neatenţie
o persoană, iar aceasta din urmă se dezechilibrează, cade şi se loveşte mortal. În cazurile
în care lovirea sau acţiunile violente sunt îndreptate cu intenţie asupra victimei, chiar dacă
rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, survine din culpă, fapta nu va mai repre-
zenta ucidere din culpă, ci loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (pentru exemple din
jurisprudenţă, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 65).
5. Variantele agravate. Prima variantă agravată, prevăzută la alin. (2), se referă la 5
uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere
pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anume activităţi. În
doctrină, unii autori denumesc această variantă „uciderea din culpă profesională sau
specială” (O.A. Stoica 1976, p. 80). Această variantă a uciderii din culpă este cel mai
des întâlnită în practică. De regulă este vorba fie de accidente de circulaţie, produse ca
urmare a nerespectării normelor privind circulaţia pe drumurile publice, fie de accidente
de muncă, produse ca urmare a nerespectării normelor de protecţie a muncii. Varianta
mai poate fi întâlnită în practică şi prin încălcarea altor norme tehnice privind exercitarea
unei profesii, cum ar fi, spre exemplu, cele referitoare la profesia de medic (culpele
medicale). Când nerespectarea unei dispoziţii legale constituie ea însăşi o infracţiune
(spre exemplu, infracţiunea de conducere fără permis, sau conducerea unui vehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe, ori o infracţiune în legătură cu protecţia muncii)
vom avea un concurs de infracţiuni între uciderea din culpă, în varianta în discuţie, şi
infracţiunea respectivă. Este de subliniat că în ipotezele în care se pune problema unei
culpe profesionale, atragerea răspunderii penale nu este automată, în sensul că ea nu
decurge din simpla efectuare a unei activităţi reglementate. Vinovăţia, sub forma culpei,
trebuie dovedită şi în aceste cazuri, ea nu poate fi prezumată. Sub acest aspect, în practică
s-a decis, spre exemplu, că: „Fapta medicului care şi-a îndeplinit obligaţiile de specialitate
şi a efectuat o intervenţie chirurgicală, însă victima a decedat datorită altei maladii
nedescoperite, nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ucidere din culpă
(…) întrucât lipseşte vinovăţia” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 722/2000, în
C.A.B. 2000, p. 189). A doua variantă agravată, prevăzută la alin.(3), se referă la ipoteza
în care fapta săvârşită a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Caracteristica
acestei variante este pluralitatea de victime. Această variantă agravată se aplică în raport
cu ambele variante anterioare, fie varianta tip, fie varianta agravată. Pluralitatea de victime
nu afectează, însă, unitatea infracţională, reţinându-se doar o singură infracţiune. Nu se
va reţine, deci, un concurs real între mai multe infracţiuni de ucidere din culpă şi nici un
concurs ideal între varianta de la alin. (3) şi una din celelalte variante.
Cioclei 397
Art. 193 Infracţiuni contra persoanei
Capitolul II
Infracţiuni contra integrităţii
corporale sau sănătăţii
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Noul Cod penal aduce o simplificare în materia infracţiunilor
contra integrităţii corporale sau sănătăţii, regrupând faptele incriminate în articolele
180, 181 şi 182 din vechiul Cod, în doar două infracţiuni, lovirea sau alte violenţe
(art. 193) şi vătămarea corporală (art. 194). Lovirea sau alte violenţe se regăseşte, aşadar,
ca denumire, în noul Cod, dar incriminarea are o sferă mai largă de aplicare în ce priveşte
urmarea imediată. Astfel, art. 193 reuneşte integral consecinţele de la art. 180 şi 181 din
Codul anterior şi parţial consecinţele de la art. 182 (vătămarea corporală gravă), respectiv
leziunile ce au necesitat între 61 şi 90 de zile de îngrijiri medicale. Actele de violenţă
comise asupra membrilor familiei, care în vechea reglementare reprezentau variante agra-
vate ale infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi vătămare corporală, apar ca infracţiune
distinctă, având ca denumire marginală „violenţa în familie” (art. 199). Noul Cod penal
nu mai conţine o incriminare cu titulatura vătămare corporală gravă, dar regăsim
consecinţele acelei fapte în cele două incriminări rămase.
2 2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei tip, prevăzută de art. 193 alin. (1) C.pen., ce
corespunde întocmai art. 180 alin. (1) C.pen. din 1968, legea veche este mai favorabilă
deoarece prevedea o pedeapsă mai mică (închisoarea de la o lună la 3 luni sau amenda).
În cazul variantei agravate, în funcţie de numărul concret de zile de îngrijiri medicale,
fapta va avea un corespondent diferit în legea veche, respectiv, după caz, art. 180
alin. (2) (până la 20 de zile), art. 181 (între 21 şi 60 de zile), sau art. 182 alin. (1) C.pen.
din 1968 (între 61 şi 90 de zile). În primele două cazuri, legea veche este mai favorabilă.
În ultimul caz, când fapta se suprapune peste vătămarea corporală gravă în varianta tip
din legea veche, noul Cod este legea mai favorabilă.
3 3. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii se realizează, de regulă,
printr-o acţiune, respectiv prin acţiunea de lovire sau alte violenţe. Această acţiune se
poate realiza fie prin energia făptuitorului, fie printr-o altă forţă pe care acesta o pune în
mişcare (spre exemplu, făptuitorul îndeamnă un câine să atace victima). Acţiunea se poate
exercita fie direct (făptuitorul îmbrânceşte victima, sau o loveşte cu pumnii, ori cu diverse
obiecte), fie indirect (făptuitorul oferă victimei un scaun stricat sau îi trage scaunul când
398 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 194
se aşează). Acţiunea poate fi reprezentată prin violenţe fizice, ca în exemplele anterioare,
sau prin violenţe morale ori constrângeri psihice, care produc o suferinţă fizică sau o
leziune; spre exemplu: făptuitorul sperie o persoană, care se dezechilibrează, cade şi
se loveşte, sau făptuitorul sileşte victima să sară de la înălţime (în sensul exemplelor de
mai sus, a se vedea: Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 209; Instituţii 2003, p. 309). Ele-
mentul material se poate realiza şi prin inacţiune (omisiune). O astfel de ipoteză intervine
„în cazul în care prin neîndeplinirea unei obligaţii sau neluarea unei măsuri de precauţie
(de exemplu, neacoperirea unei gropi, a unui şanţ, neaşezarea unor semne de avertizare,
neîngrădirea unui loc periculos etc.), victima este expusă să se lovească (căzând în groapă,
în şanţ, împiedicându-se de un obstacol etc.)” (O.A. Stoica 1976, p. 89). În cazurile men-
ţionate, autorul trebuie să acţioneze cu intenţie, altfel fapta va fi încadrată, eventual, la
art. 196 C.pen., vătămare corporală din culpă. Urmarea imediată a infracţiunii constă în
producerea de suferinţe fizice, în cazul alin. (1), şi în producerea unei vătămări a integrităţii
corporale (rănire) sau a sănătăţii (îmbolnăvire), care să fi necesitat îngrijiri medicale de
cel mult 90 de zile, în cazul alin. (2). Trebuie subliniat faptul că diferenţa dintre varianta
tip şi cea agravată este dată de existenţa sau inexistenţa îngrijirilor medicale. Mai exact,
în cazul variantei tip se produc doar suferinţe fizice, pentru care nu sunt necesare îngrijiri
medicale. Dacă leziunile produse necesită îngrijiri medicale, de la o zi până la 90 de zile
inclusiv, fapta se va încadra în varianta agravată, de la alin. (2). Dacă sunt necesare 91 de
zile de îngrijiri medicale sau mai mult, fapta iese din sfera art. 193 C.pen. şi se va încadra în
art. 194 C.pen. Pragul de 90 de zile de îngrijiri medicale nu este întâmplător. El a fost stabilit
în urma consultărilor cu specialiştii în medicină legală care au participat la redactarea tuturor
textelor din Cod ce au necesitat astfel de consultări. S-a apreciat că acest prag este suficient de
ridicat pentru a suporta mai bine eventualele marje de eroare şi suficient de bine plasat pentru
a face diferenţa între leziunile traumatice sau îmbolnăvirile de mică sau medie gravitate şi
cele de gravitate majoră. S-a încercat în acest fel să se limiteze, pe cât posibil, caracterul
formal şi relativ al distincţiei între o infracţiune sau alta, specific vechii reglementări.
Legătura de cauzalitate între lovirea sau violenţele exercitate şi urmarea periculoasă trebuie
să existe. Această legătură se prezumă atunci când fapta constă într-o lovire, iar urmarea este
reprezentată de suferinţe fizice. În cazul altor violenţe, legătura între acestea şi eventualele
suferinţe ale victimei trebuie demonstrată. De asemenea, în toate cazurile în care se constată
că sunt necesare îngrijiri medicale şi ne aflăm deci în ipoteza variantei agravate de la alineatul
al doilea, legătura de cauzalitate între faptă şi urmare trebuie dovedită.
Cioclei 399
Art. 194 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Fapta de vătămare corporală prevăzută la art. 194 C.pen. nu
are drept corespondent infracţiunea cu aceeaşi denumire prevăzută în Codul penal anterior
(art. 181 C.pen. din 1968), ci acoperă, alături de art. 193, consecinţele de la infracţiunea de
vătămare corporală gravă din vechiul Cod (art. 182). Mai precis, din punct de vedere curativ
terapeutic sunt vizate leziunile ce necesită mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale,
iar din punctul de vedere al naturii leziunilor sunt reţinute, într-o manieră simplificată,
consecinţele de la vătămarea corporală gravă din legea veche.
2 2. Situaţii tranzitorii. În cazul variantei tip prevăzută la lit. b) nu se nasc situaţii
tranzitorii, limitele de pedeapsă fiind identice în cele două legi succesive. În cazul
celorlalte consecinţe de la varianta tip, legea nouă este mai favorabilă, limitele pedepsei
prevăzute la art. 182 alin. (2) C.pen. din 1968 fiind mai mari (de la 2 la 10 ani). În cazul
variantei agravate, dispoziţiile noi sunt de asemenea mai favorabile, maximul prevăzut
în vechiul Cod la art. 182 alin. (3) fiind mai ridicat (12 ani).
3 3. Urmarea imediată a infracţiunii. Diferenţa obiectivă dintre infracţiunea de lovire
sau alte violenţe (art. 193) şi cea de vătămare corporală (art. 194) este dată de urmarea
imediată a infracţiunii, altfel spus de consecinţele violenţelor exercitate. Criteriul
distincţiei rămâne, ca şi în vechea reglementare, dublu: criteriul curativ-terapeutic, ce ia
în calcul durata îngrijirilor medicale, şi criteriul fiziopatologic, ce ţine seama de natura
vătămărilor produse. Există însă diferenţe semnificative, în cadrul acestor criterii, faţă
de reglementarea anterioară. În privinţa numărului de zile de îngrijiri medicale, s-a
renunţat la o diferenţiere detaliată şi bazată pe un număr mic de zile, păstrându-se un
singur prag, respectiv, mai mult de 90 de zile [art. 194 lit. b)]. Aşa cum am arătat mai
sus, acest prag are ca scop delimitarea dintre leziunile traumatice sau îmbolnăvirile de
mică sau medie gravitate şi cele de gravitate majoră. Cel de-al doilea criteriu, ce ţine
seama de natura vătămărilor, a suferit şi el unele ajustări faţă de vechea reglementare
[art. 182 alin. (2) C.pen. din 1968]. Din acest punct de vedere, se remarcă, în primul rând,
eliminarea suprapunerilor, în sensul că se păstrează doar ipoteza infirmităţii [art. 194
lit. a)], în ideea că aceasta include „pierderea unui simţ sau organ” şi „încetarea funcţionării
acestora”. Acest raţionament şi soluţia legislativă pe care a generat-o se bazează pe
definiţia medico-legală a infirmităţii: „Infirmitatea reprezintă un criteriu medico-legal
de evaluare a consecinţelor posttraumatice, ce constă într-o vătămare corporală gravă,
totală (completă) sau parţială (incompletă), cu caracter permanent, ce presupune existenţa
unei urmări de natură morfologică, morfo-funcţională sau numai funcţională, ce produce
un handicap fizic şi/sau psihic…” (V. Iftenie, D. Dermengiu, Medicină legală 2009,
p. 164). În explicaţiile medico-legale ce însoţesc această definiţie se arată cât se poate de
clar că: „Handicapul fizic poate fi reprezentat prin: pierderea unui organ şi/sau încetarea
sau diminuarea semnificativă şi permanentă a funcţionalităţii acestuia; pierderea sau
reducerea semnificativă şi permanentă a unui simţ (…). Pentru a putea fi interpretată drept
infirmitate, consecinţa posttraumatică trebuie să aibă caracter de permanenţă, adică să
nu mai fie susceptibilă de refacere, în sensul că, nici pe cale naturală şi nici ca urmare a
vreunei intervenţii medico-chirurgicale nu se va mai putea obţine remedierea” (V. Iftenie,
D. Dermengiu, Medicină legală 2009, p. 164). Două aspecte importante rezultă din
definiţia şi explicaţiile medico-legale citate anterior. În primul rând, rezultă cât se poate de
400 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 194
clar că infirmitatea acoperă ipoteza pierderii sau încetării funcţionării organului, precum
şi ipoteza pierderii simţului (încetarea funcţionării acestuia însemna, oricum, practic,
acelaşi lucru). Alăturarea celor (aparent) două consecinţe era tautologică şi ca atare
inutilă. În al doilea rând, se observă că infirmitatea presupune un handicap fizic sau psihic,
iar consecinţa posttraumatică, pentru a fi caracterizată drept infirmitate trebuie să aibă
caracter permanent. Rezultă că formula utilizată de vechiul text „o infirmitate permanentă
fizică ori psihică” era şi ea dublu tautologică, deci inutilă. Noţiunea de infirmitate este
suficientă pentru a acoperi ipotezele pe care şi vechiul Cod le-a avut în vedere. Legiuitorul
noului Cod nu a făcut altceva decât să exprime mai clar, mai corect şi mai concis aceeaşi
consecinţă. Tot raportat la cel de al doilea criteriu, se observă că termenul „sluţire” din
vechiul Cod este înlocuit cu expresia „prejudiciu estetic grav şi permanent” [art. 194
lit. c)]. S-a preferat expresia prejudiciu estetic deoarece aceasta este deja consacrată şi
explicată în doctrină (inclusiv cea medico-legală) şi practică. Gravitatea şi permanenţă
sunt două caracteristici ale prejudiciului estetic puse în evidenţă în jurisprudenţă şi
subliniate de instanţa supremă. În mare aceste caracteristici se referă, pe de o parte, la
faptul că prejudiciul estetic temporar ce se remediază de la sine, pe cale naturală, nu
se încadrează în ipoteza vizată de legiuitor, iar, pe de altă parte, la faptul că ascunderea
prejudiciului estetic printr-o proteză, nu înseamnă înlăturarea acestuia şi, ca atare, nu
scoate fapta din sfera vizată de legiuitor [V. Cioclei, Curs 2013, p. 103, cu referire la
C.S.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2002 (RIL)]. Fapta care are drept consecinţă avortul
[art. 194 lit. d)] are corespondent identic în vechea reglementare. Pentru existenţa
infracţiunii în această modalitate a elementului circumstanţial, este necesar ca făptuitorul
să fi cunoscut starea de graviditate a victimei sau să fi „avut posibilitatea să prevadă că
victima este însărcinată” (P.J.P. III, p. 66 şi 69, comentariul 7). În această ipoteză, subiectul
pasiv este circumstanţiat, în sensul că victimă a infracţiunii nu poate fi decât femeia gravidă.
Pentru constatarea infracţiunii, în acest caz, este necesară o expertiză medico-legală, care
trebuie să se pronunţe cu privire la diagnosticul stării de sarcină, la existenţa unor leziuni
traumatice produse prin lovire sau prin exercitarea altor violenţe, precum şi la existenţa
legăturii de cauzalitate între traumatism şi avort (V. Cioclei, Curs 2013, p. 103). Ultima
consecinţă, având şi ea corespondent identic în vechea reglementare, constă în punerea
în primejdie a vieţii persoanei [art. 194 lit. e)]. Aceasta se traduce prin crearea unui
pericol grav şi imediat pentru viaţa victimei, pericol rezultat din vătămarea integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Vătămarea este de natură să producă decesul victimei, dacă nu
se iau măsuri de ordin medical (Instituţii 2003, p. 315). Specificul acestei consecinţe face
posibilă o eventuală confuzie între vătămarea corporală, în această variantă, şi tentativa
la infracţiunea de omor. Din acest punct de vedere, pentru a se putea face delimitarea
între cele două infracţiuni, în practică s-a subliniat pe bună dreptate faptul că expresia
„punere în primejdie a vieţii” reprezintă o consecinţă ce trebuie privită atât sub aspect
juridic, cât şi sub aspect medico-legal, şi trebuie raportată la tot contextul comiterii faptei
(C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 286/2005, în C.P. Ad., p. 606). Diferenţierea
se face, în cele din urmă, prin analiza atentă a laturii subiective: tentativa la omor se
comite cu intenţie directă sau indirectă, iar infracţiunea de vătămare corporală, în această
variantă, se comite cu praeterintenţie. Aceasta înseamnă că la vătămarea corporală, lovirea
sau violenţele se exercită cu intenţie, dar autorul nu urmăreşte şi nu acceptă producerea
rezultatului mai grav, adică punerea în primejdie a vieţii victimei pe care o agresează.
Cioclei 401
Art. 195 Infracţiuni contra persoanei
El poate să prevadă acest rezultat şi să spere fără temei că nu se va produce sau poate să nu
aibă reprezentarea rezultatului, dar să fi trebuit şi să fi putut să-l prevadă (Instituţii 2003,
p. 315 cu trimitere la Decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 6/1974). Evident că,
şi în acest caz, elementul subiectiv va putea fi stabilit pe baza examinării unor elemente
obiective şi avându-se în vedere toate circumstanţele în care fapta a fost comisă (pentru
amănunte şi exemple din jurisprudenţă, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 104, 105).
4 4. Varianta agravată. Spre deosebire de vechiul text al vătămării corporale grave,
la varianta agravată a vătămării corporale din noul Cod, comisă cu intenţie directă
[art. 194 alin. (2)] se face, în mod corect, trimitere doar la primele trei consecinţe prevăzute
de varianta tip [art. 194 alin. (1) lit. a), b) şi c)]. În cazul în care făptuitorul urmăreşte ca
prin violenţele exercitate asupra victimei, o femeie însărcinată, să provoace avortul, se va
reţine un concurs de infracţiuni între vătămarea corporală [art. 194 alin. (1) lit. d)] şi între-
ruperea cursului sarcinii [art. 201 alin. (2)]. În cazul în care făptuitorul urmăreşte punerea
în primejdie a vieţii persoanei, este evident că el acceptă, cel puţin, că decesul s-ar putea
produce, astfel încât se va reţine o tentativă la omor, comisă cu intenţie indirectă. Sub
acest aspect vechiul text al art. 182 alin. (3) era deficitar, deoarece făcea trimitere inclusiv
la varianta punerii în primejdie a vieţii, ceea ce crea în mod artificial o ipoteză imposibilă,
atât din punct de vedere practic, cât şi din punct de vedere logic: nu este posibil ca cineva
să urmărească punerea în primejdie a vieţii unei persoane fără să accepte că ar putea
provoca decesul acesteia (V. Cioclei, Curs 2013, p. 106).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Lovirile sau vătămările cauzatoare
de moarte erau incriminate sub aceeaşi denumire marginală, în Codul penal anterior, la
art. 183. Infracţiunea păstrează aceeaşi structură, în sensul că se raportează la faptele
anterioare, faţă de care diferă, din punct de vedere obiectiv, doar prin rezultatul mai grav,
respectiv moartea victimei. Fapta este susceptibilă de a crea situaţii tranzitorii deoarece
vechea reglementare prevedea limite de pedeapsă diferite, respectiv închisoarea de la 5 la
15 ani. Astfel, pe tărâmul art. 6 C.pen., orice pedeapsă mai mare de 12 ani pronunţată în
temeiul art. 183 C.pen. din 1968 va fi redusă la această nouă limită maximă, prevăzută de
noul Cod. În cazul prevăzut de art. 5 C.pen., fiind vorba de pedepse asimetrice, instanţa
va stabili legea mai favorabilă în funcţie de limita spre care se orientează. Dacă se va
orienta către o pedeapsă minimă, legea veche este mai favorabilă, deoarece prevede o
limită minimă mai mică (5 ani, faţă de 6 ani). Dacă instanţa se orientează spre maximul
de pedeapsă, legea nouă este mai favorabilă (12 ani, faţă de 15 ani). În cazul în care sunt
incidente şi alte instituţii problema se nuanţează. Astfel, spre exemplu, instanţa supremă
a hotărât că: „În cazul în care instanţa a aplicat inculpatului pedeapsa închisorii de 3 ani,
pentru săvârşirea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, cu reţinerea
circumstanţei atenuante a provocării, Codul penal anterior constituie legea penală mai
favorabilă în raport cu noul Cod penal, întrucât noul minim special de 6 ani al pedepsei
402 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 195
închisorii prevăzut în art. 195 pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte nu poate fi redus, ca efect al reţinerii circumstanţei atenuante a provocării, conform
art. 76 alin. (1) din noul Cod penal, sub 4 ani închisoare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 796 din 5 martie 2014, www.scj.ro).
2. Elementul circumstanţial. Fiind o variantă calificată a uneia din infracţiunile 2
anterioare, contra integrităţii corporale sau sănătăţii, analiza laturii obiective a infracţiunii
prevăzute de art. 195 C.pen. coincide, în privinţa elementului material, cu explicaţiile
anterioare privind lovirea sau alte violenţe. Urmarea imediată este cea care dă specificul
acestei infracţiuni, ea constând în decesul victimei. Altfel spus, elementul circumstanţial
al acestei infracţiuni este dat tocmai de urmarea imediată, moartea victimei (în acelaşi
sens, a se vedea şi Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 228). Legătura de cauzalitate între
violenţele exercitate şi decesul victimei trebuie să fie dovedită, ceea ce nu este întotdeauna
foarte uşor, în practică. Exemplul clasic, utilizat pentru a ilustra modul de comitere a
acestei infracţiuni, este lovirea victimei cu pumnul sau cu un obiect contondent, urmată de
căderea şi lovirea de un plan dur, leziunea produsă prin cădere fiind cea direct cauzatoare
a decesului. În practică, însă, acest mecanism nu este întâlnit întotdeauna în „stare pură”.
Dificultatea stabilirii corecte a legăturii de cauzalitate apare cel mai frecvent atunci când,
în lanţul cauzal, intervin şi alte cauze sau condiţii, pe lângă acţiunea făptuitorului. De
principiu, în practică s-a admis ideea că, pentru existenţa infracţiunii, nu este necesar ca
decesul să fie rezultatul unei cauze unice (Instituţii 2003, p. 317, cu trimitere la deciziile
de practică judiciară corespunzătoare). Stările patologice preexistente ale victimei pot,
în unele cazuri, să influenţeze decisiv evoluţia acesteia spre deces, chiar dacă violenţele
exercitate de făptuitor au fost de mică gravitate. În practica mai veche, prin mai multe
soluţii, s-a decis că, dacă raportul de cauzalitate subzistă, fapta va reprezenta infracţiunea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, chiar dacă violenţele exercitate asupra victimei
au fost de mică intensitate, iar starea de sănătate a acesteia era deja puternic deteriorată
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 111, cu trimitere la practica fostului Tribunal Suprem). Practica
mai nouă a confirmat acest punct de vedere (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1173/2002,
în B.J. 2002, p. 466).
3. Latura subiectivă. Împreună cu elementul circumstanţial şi în strânsă legătură 3
cu acesta, elementul subiectiv este cel care imprimă caracterul specific al infracţiunii de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. Vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acestei
infracţiuni este praeterintenţia, în sensul că există intenţie, directă sau indirectă, în privinţa
faptei iniţiale de lovire sau alte violenţe, şi există culpă, în oricare din cele două modalităţi,
cu privire la rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei. Această formă hibridă de
vinovăţie se stabileşte în funcţie de unele elemente obiective: obiectul vulnerant, zona
vizată, intensitatea şi numărul loviturilor, starea de sănătate a victimei etc. De regulă, pe
baza acestor elemente se poate face distincţia între infracţiunea prevăzută de art. 195 şi
cea prevăzută de art. 188 C.pen. În legătură cu această distincţie, în practica judiciară mai
veche s-a arătat, spre exemplu, că: „Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, şi nu cea de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni
care – deşi au avut drept rezultat moartea – nu prezentau gravitate şi, de altfel, nici
mijloacele folosite nu erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii grave
preexistente. (…) În acest context, se poate conchide că, sub aspect subiectiv, inculpatul,
săvârşind cu intenţie acţiuni de lovire a soţiei sale, a determinat producerea unui rezultat,
Cioclei 403
Art. 195 Infracţiuni contra persoanei
moartea acesteia, pe care nu l-a prevăzut, deşi în raport cu situaţia concretă trebuia şi putea
să-l prevadă. Fapta sa constituie, aşadar, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte şi nu aceea de omor” (Trib. Suprem, decizia nr. 4/1980, în Repertoriu…1976-1980,
p. 241). În acelaşi sens, s-a decis că nu se poate reţine existenţa intenţiei inculpatului de a
ucide, în cazul în care acesta a aplicat victimei „cu o coadă de mătură (instrument inapt,
prin natura sa, de a provoca moartea) numeroase lovituri, fără mare intensitate (întrucât
nu au produs fracturi sau lezarea unor organe, ci numai echimoze şi excoriaţii), în diferite
regiuni ale corpului, în special în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce înseamnă că
nu a urmărit lovirea victimei într-o regiune unde se află organe vitale); moartea victimei
constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe care acesta –
faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se găsea –, în raport
cu pregătirea lui, trebuia şi putea să-l prevadă” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 986/1980, în Repertoriu…1976-1980, p. 242). Deşi pare mai puţin probabil, în practică
au existat şi dificultăţi în a distinge, în plan subiectiv, între infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte şi cea de ucidere din culpă. Şi din acest punct de vedere, în
practica mai veche a instanţei supreme găsim soluţii care clarifică problema, arătându-se
că, la uciderea din culpă, şi violenţele trebuie să aibă ca sursă „nepriceperea sau nedibăcia”
făptuitorului, adică, de fapt, culpa acestuia (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1881/1977, în Repertoriu…1976-1980, p. 243). În practica mai nouă sunt folosite
aceleaşi criterii distinctive, precum şi aceleaşi raţionamente, atât pentru delimitarea faţă
de omor (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 195/1999, în C.A.B. 1999, p. 112), cât
şi pentru distincţia faţă de uciderea din culpă (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia
nr. 105/2000, în C.A.B. 2000, p. 99). În ce priveşte distincţia faţă de omor, o decizie a
instanţei supreme pare, totuşi, să se abată oarecum de la interpretarea tradiţională. Astfel,
s-a apreciat că există intenţia specifică omorului, în modalitatea indirectă, în ipoteza în
care victima a fost lovită cu picioarele în zona capului (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 292 din 28 ianuarie 2011, www.legalis.ro). Soluţia, contrară celei pronunţate de
instanţa de fond, este discutabilă şi evidenţiază, încă o dată, cât de slab conturată poate fi
graniţa între intenţia indirectă şi culpa cu prevedere. În opinia mea, atunci când nu există
suficiente argumente care să ateste că făptuitorul a acceptat rezultatul, este mai potrivit
să considerăm că acesta a socotit fără temei că nu se va produce. Altfel spus, principiul
in dubio pro reo trebuie să prevaleze în astfel de situaţii limită.
4 4. Formele infracţiunii. La infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
tentativa nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune praeterintenţionată. Consumarea
infracţiunii are loc la momentul producerii rezultatului, adică la momentul producerii
decesului, indiferent dacă acesta survine la o perioadă mai mică sau mai mare de timp
(Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 229). În doctrină s-a exprimat şi opinia potrivit căreia
data decesului, iar nu data la care se săvârşesc lovirile sau vătămările, trebuie să fie
considerată, în acelaşi timp, ca fiind data la care infracţiunea este săvârşită (Instituţii 2003,
p. 318). Apreciez că această interpretare nu este corectă. Nu trebuie confundat momentul
consumării infracţiunii cu momentul săvârşirii faptei, deoarece acestea nu coincid
întotdeauna. Momentul consumării infracţiunii coincide, într-adevăr, cu momentul
producerii rezultatului, şi în funcţie de acesta se va face încadrarea juridică a faptei,
chiar dacă de la momentul comiterii faptei (lovirea victimei, spre exemplu) şi până la
momentul decesului trece o perioadă mai mare de timp. Momentul săvârşirii infracţiunii
404 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 196
trebuie însă identificat cu momentul actului de executare ce caracterizează latura obiectivă
a infracţiunii, iar nu cu momentul consumării acesteia. Într-o formulare mai directă se
poate spune că data consumării infracţiunii este data decesului, iar data săvârşirii faptei
este data lovirii sau vătămării. În acest sens există şi o decizie de îndrumare a Plenului
fostului Tribunal Suprem, bine argumentată. Astfel, instanţa supremă a arătat că: „În
cazul infracţiunilor a căror existenţă este condiţionată de producerea unui anumit rezultat,
data executării de către făptuitor a actelor materiale ce caracterizează latura obiectivă
nu coincide totdeauna cu data producerii rezultatului, deci cu consumarea infracţiunii”
(Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 1/1987, în R.R.D. nr. 8/1987, p. 45). Acest
aspect este foarte important din punct de vedere practic, deoarece există diferite instituţii
prevăzute de legea penală (prescripţia, amnistia, graţierea, minoritatea), care îşi produc
efectele prin raportare la data săvârşirii infracţiunii, iar nu la data consumării ei. În legătură
cu această problemă, prin aceeaşi decizie de îndrumare instanţa a decis că: „În cazurile
când legea penală prevede că anumite efecte juridice se produc în raport cu data săvârşirii
infracţiunii, prin această expresie se înţelege data actului de executare ce caracterizează
latura obiectivă a infracţiunii, iar nu data consumării acesteia prin producerea rezultatului.
Încadrarea juridică a faptei va fi dată, însă, în raport cu rezultatul produs, în toate cazurile
când încadrarea este condiţionată de producerea unui anumit rezultat”. Trebuie spus că o
altă interpretare ar duce la soluţii incorecte, uneori absurde.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În vechiul Cod fapta era incriminată, 1
sub aceeaşi denumire marginală, la art. 184. În Codul penal actual, infracţiunea este
restructurată în acord cu noua configuraţie a infracţiunilor de lovire sau alte violenţe şi
vătămare corporală. S-a urmărit şi aici o simplificare a reglementării, corespunzător cu
cea realizată în cazul uciderii din culpă. În paralel cu simplificarea incriminării se poate
constata şi o reducere a sferei de aplicare a acesteia. Potrivit vechiului text se putea pune
problema vătămării corporale din culpă pentru leziuni ce necesitau pentru vindecare îngrijiri
medicale mai mari de 10 zile, fără vreo altă condiţionare. Conform variantei speciale a
Cioclei 405
Art. 196 Infracţiuni contra persoanei
noii structuri a infracţiunii, prevăzută la primul alineat, se poate pune problema vătămării
corporale din culpă în cazul în care există îngrijiri medicale, chiar sub limita de 10 zile din
reglementarea anterioară, dar numai în condiţiile anume stabilite de legiuitor, respectiv
ca fapta să fi fost comisă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a
unei substanţe psihoactive, sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune. Ies, deci, de sub incidenţa legii penale, acele fapte prin care s-a produs, din
culpă, o vătămare ce a necesitat între 10 şi 90 de zile de îngrijiri medicale, dacă nu sunt
întrunite condiţiile mai sus amintite, fapte ce puteau fi sancţionate sub legea veche, în baza
art. 184 alin. (1), (2) şi (3), inclusiv accidentele de circulaţie. Putem vorbi în aceste ipoteze
despre o dezincriminare. În cazul situaţiilor tranzitorii, în aceste ipoteze, legea nouă este
evident mai favorabilă. Raţiunea acestei dezincriminări este dată de faptul că, în aceste
situaţii, sancţiunea ce operează prin antrenarea răspunderii civile delictuale este nu numai
necesară, dar şi suficientă. Dacă reducerea sferei de aplicare este vizibilă şi a provocat
deja unele observaţii dezaprobatoare, mai puţin evidentă este o anumită extindere a sferei
de aplicare a incriminării, în raport cu vechea reglementare. Astfel, trebuie constatat că
faptele comise în circumstanţele de la art. 196 alin. (1) din noul Cod, care s-au soldat cu
până la 10 zile de îngrijiri medicale şi care în baza actualului text reprezintă infracţiune,
nu erau incriminate prin dispoziţiile vechiului Cod. În cazul situaţiilor tranzitorii, în
aceste ipoteze, deşi poate părea ciudat, legea veche este mai favorabilă. Concret, spre
exemplu, fapta persoanei care, aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, a săvârşit, din
culpă, o vătămare în urma căreia victima a suferit leziuni ce au necesitat 10 zile de îngrijiri
medicale, reprezintă infracţiune pe noul Cod, dar nu şi pe vechiul.
2 2. Varianta specială. Textul incriminator debutează cu o variantă specială a vătămării
corporale din culpă, cea prevăzută la primul alineat. Fapta se raportează la consecinţele
prevăzute de art. 193 alin. (2), ceea ce presupune ca gravitatea leziunilor traumatice sau
a îmbolnăvirii produse să fie evaluată prin cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale. În
plus, legiuitorul condiţionează existenţa infracţiunii de două împrejurări: respectiv ca
fapta să fi fost comisă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a
unei substanţe psihoactive, sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune. Aceste ipoteze, ce reprezintă condiţii ataşate elementului material pentru
realizarea laturii obiective, ar putea ridica unele probleme de interpretare. Astfel, s-ar putea
pune problema semnificaţiei expresiei persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice,
ori a unei substanţe psihoactive, şi a sferei de aplicabilitate a acesteia. Pentru corecta
înţelegere a acestei ipoteze trebuie menţionat, în primul rând, că ea are în vedere orice
vătămare din culpă, nu numai pe cele comise în cadrul unor accidente de circulaţie, spre
care suntem tentaţi să ne îndreptăm atenţia cu prioritate. Comite infracţiunea de vătămare
corporală din culpă, în această ipoteză, spre exemplu, persoana care fiind sub influenţa
băuturilor alcoolice varsă, din greşeală, un vas cu lichid fierbinte, pe corpul altei persoane
şi îi provoacă leziuni ce necesită un număr de zile de îngrijiri medicale, oricâte zile, până
la pragul de 90. În situaţii de acest gen, influenţa băuturilor alcoolice poate fi dovedită, în
opinia mea, prin orice mijloc de probă, inclusiv cu martori, nefiind necesară prelevarea de
sânge. În situaţia accidentelor de circulaţie se poate pune problema legăturii între expresia
„persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, ori a unei substanţe psihoactive” şi
ipoteza la care se referă infracţiunea de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului
sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 C.pen. După părerea mea, prima teză de la
406 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 196
art. 196 alin. (1) nu se referă la ipoteza infracţiunii. Argumentul principal este că ipoteza
unei infracţiuni este avută în vedere foarte clar la teza a doua, iar dacă doar această ipoteză
ar fi fost avută în vedere, prima teză ar fi fost inutilă. Un al doilea argument este dat de
faptul că, dacă la prima teză legiuitorul ar fi luat în calcul infracţiunea de la art. 336 C.pen.,
ar fi trebuit ca textul de la teza a doua să se refere la desfăşurarea unei alte activităţi ce
constituie prin ea însăşi infracţiune. În realitate, aşa cum am arătat, teza în discuţie are
în vedere orice vătămare corporală din culpă. În cazul în care fapta de la alin. (1) este
produsă de conducătorul unui vehicul pe drumurile publice, în mod normal trebuie să se
recolteze probe de sânge. Dacă va rezulta o alcoolemie sub limita prevăzută la art. 336
C.pen. (0,80g/l alcool pur în sânge) se va reţine, pe lângă infracţiunea prevăzută de art. 196
alin. (1) teza I C.pen., şi contravenţia prevăzută de art. 102 alin. (3) din O.U.G. nr. 195/2002.
Dacă din probele biologice va rezulta o alcoolemie peste limita legală sus amintită sau
prezenţa unor substanţe psihoactive, se va reţine un concurs de infracţiuni între vătămarea
corporală din culpă [art. 196 alin. (1) teza I] şi conducerea unui vehicul sub influenţa
alcoolului sau a altor substanţe (art. 336 C.pen.). Dacă, din diferite motive, nu au putut
fi recoltate probe de sânge, dar prin alte mijloace de probă (inclusiv proba cu martori) se
poate face dovada că autorul accidentului se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau
a unor substanţe psihoactive, se va putea reţine infracţiunea de vătămare corporală din
culpă, ca şi în cazul accidentului „casnic” menţionat anterior. O altă problemă ar putea
să vizeze conţinutul expresiei „desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi
infracţiune”. Este evident că intră aici acele infracţiuni care au o legătură nemijlocită
cu fapta de vătămare cum ar fi conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe, conducerea unui vehicul fără permis de conducere, o infracţiune privind
protecţia muncii etc. Având în vedere faptul că legiuitorul nu face nicio distincţie, cred
că pot fi luate în calcul orice alte infracţiuni, cu condiţia ca desfăşurarea activităţii
infracţionale să se suprapună cu fapta de vătămare (spre exemplu, făptuitorul sustrage
un autoturism şi în timpul deplasării cu acesta comite un accident soldat cu vătămarea
corporală a unei persoane).
3. Varianta tip. Varianta tip a infracţiunii, vătămarea corporală din culpă pur şi simplu, 3
fără existenţa unor împrejurări speciale, ca în cazul primului alineat, este cea prevăzută
la alin. (2). Aceasta se raportează la consecinţele vătămării corporale (infirmitate, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale etc.) şi este, în oarecare măsură, corespondenta
variantei de la art. 184 alin. (2) C.pen. din 1968 care, la rândul ei, se raporta la consecinţele
de la vătămarea corporală gravă din vechiul Cod. Această variantă se poate realiza prin
acţiuni sau inacţiuni imprudente, neglijente, care conduc la una din consecinţele vătămării
corporale. Este, spre exemplu, cazul celui care împinge neglijent o uşă, lovind victima care
se afla de partea cealaltă a acesteia (P.J.P. III, p. 79). În cazul acestei variante, acţiunile sau
inacţiunile vătămătoare nu trebuie să aparţină unei sfere reglementate, pentru că această
ipoteză este prevăzută în prima variantă agravată.
4. Variantele agravate. Prima variantă agravată, cea prevăzută la alin. (3), este, cu 4
excepţia rezultatului, corespondenta culpei profesionale de la uciderea din culpă, de la
art. 192 alin. (2) C.pen. Ca atare, de principiu, explicaţiile legate de culpa profesională
rămân valabile şi în acest caz. A doua variantă agravată se referă la pluralitatea de victime,
după modelul uciderii din culpă. S-a înlăturat astfel incoerenţa din vechiul Cod penal,
care prevedea o unitate de infracţiune atunci când au fost ucise din culpă două sau mai
Cioclei 407
Art. 197 Infracţiuni contra persoanei
multe persoane şi o pluralitate de infracţiuni atunci când acestea au fost doar vătămate.
Menţinerea acestei inconsecvenţe ar fi putut conduce la sancţionarea mai severă a autorului
vătămării din culpă a mai multor persoane, faţă de autorul unei ucideri din culpă comise în
condiţii similare (Expunere de motive, p. 38).
5 5. Concursul de infracţiuni. Ca şi în cazul uciderii din culpă, pentru a risipi contro-
versele din doctrină şi jurisprudenţă, ce au existat sub imperiul vechiului Cod, legiuitorul
a menţionat explicit, prin alin. (5), incidenţa concursului de infracţiuni, în ipoteza în care
încălcarea unor dispoziţii sau măsuri reprezintă prin ea însăşi o infracţiune. Se vor înscrie
în această ipoteză, în principal, infracţiunile privind protecţia muncii şi infracţiunile
contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice, dar pot fi incidente şi alte categorii de
infracţiuni precum cele privind regimul armelor, muniţiilor, materialelor nucleare şi al
materiilor explozive, cele contra sănătăţii publice etc.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Această infracţiune era inclusă într-un alt titlu al Codului
penal anterior, respectiv Titlul IX „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind
convieţuirea socială”, la art. 306. Aducerea acestei infracţiuni în sfera infracţiunilor contra
persoanei a fost motivată de obiectul juridic, de faptul că, în realitate, fapta incriminată
pune în pericol, în primul rând, integritatea fizică sau sănătatea persoanei şi doar în mod
subsidiar relaţiile de familie, sau relaţiile privind convieţuirea socială. „De altfel, în ceea
ce priveşte infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului, aceasta nu a fost niciodată
una cu subiect activ special, ea putând fi săvârşită nu doar de către ori faţă de un membru
de familie, ci şi faţă de minorii internaţi în centre de plasament sau în alte forme de
ocrotire. În plus, şi în alte legislaţii infracţiunea menţionată apare, în aceeaşi formă sau
într-o formă asemănătoare, în această categorie de infracţiuni: art. 152 C.pen. portughez,
§225 C.pen. german, §92-93 C.pen. austriac (Expunere de motive, p. 38).
2 2. Situaţii tranzitorii. Noua incriminare este susceptibilă de a genera situaţii tranzitorii
deoarece, deşi limita minimă de pedeapsă este aceeaşi cu cea din vechiul Cod (închisoarea
de la 3 ani), limita maximă este mai redusă (7 ani în loc de 15 ani). Astfel, în cazul faptelor
comise sub imperiul vechiului Cod, care se judecă după intrarea în vigoare a noului
Cod, acesta din urmă reprezintă legea mai favorabilă. În privinţa pedepselor definitive
(art. 6 C.pen.), în ipoteza în care depăşesc 7 ani închisoare, vor fi reduse la această limită
maximă.
3 3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, putând fi
unul dintre părinţi, sau orice persoană în grija căreia se află minorul. Observăm o lărgire
a sferei subiectului activ faţă de vechea reglementare, în care autorul infracţiunii putea
fi, în afară de părinţi, doar o persoană căreia minorul i-a fost încredinţat spre creştere
şi educare. Aceasta înseamnă că subiectul activ al infracţiunii poate fi, pe lângă părinte,
408 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 197
tutore, educator, asistent social etc., şi persoana care, de facto, are temporar în îngrijire
minorul (bunici, alte rude etc.). Subiectul pasiv este minorul, adică persoana cu vârsta sub
18 ani, aflat în familie, sub tutelă, internat în cămin etc. (Instituţii 2003, p. 530).
4. Conţinutul infracţiunii. Infracţiunea are o situaţie premisă, respectiv relaţia 4
părinte-copil sau raportul juridic, formal sau informal, în temeiul căruia minorul se află
în grija altei persoane. Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin măsuri
sau tratamente de orice fel, care pun în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau
morală a minorului. Elementul material se poate realiza prin acţiune (ameninţări, violenţe,
obligarea la executarea unor activităţi istovitoare sau înjositoare etc.) sau prin inacţiune
(privarea de hrană, de îngrijiri medicale, de căldură, de îmbrăcăminte etc.). Urmarea
imediată a infracţiunii este reprezentată de o stare de pericol cu privire la dezvoltarea
fizică, intelectuală sau morală a minorului. Dacă relele tratamente sunt însoţite de loviri
sau alte violenţe, de vătămare corporală, sau de privare de libertate în mod ilegal, va exista
concurs de infracţiuni. În acest sens s-a exprimat şi instanţa supremă într-un recurs în
interesul legii, pronunţat în temeiul vechiului Cod, iar dezlegarea respectivă îşi păstrează
valabilitatea [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 37/2008 (RIL), M.Of. nr. 177 din 23 martie
2009]. În practica instanţei supreme, sub imperiul vechiului Cod, s-a decis că infracţiunea
de rele tratamente poate intra în concurs şi cu infracţiunea de omor: „Fapta părintelui,
de a exercita în mod repetat violenţe asupra copilului său minor, care au avut ca rezultat
paralizia parţială a copilului, şi de a reitera exercitarea violenţelor asupra copilului după
paralizia parţială a acestuia, cauzând decesul victimei minore, întruneşte atât elementele
constitutive ale infracţiunii de omor calificat şi deosebit de grav prevăzută în art. 174,
art. 175 alin. (1) lit. c) şi d) şi art. 176 alin. (1) lit. a) C.pen., cât şi elementele constitutive
ale infracţiunii de rele tratamente aplicate minorului prevăzută în art. 306 C.pen., aflate
în concurs ideal de infracţiuni, întrucât prin exercitarea violenţelor repetate, care în
final au cauzat decesul minorului, părintele a pus în primejdie gravă dezvoltarea fizică,
intelectuală şi morală a acestuia” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1646 din 5 mai 2009,
www.legalis.ro). Soluţia este greşită, în opinia mea. Dacă aceleaşi violenţe care sunt luate
în calcul la realizarea relelor tratamente au condus în final la deces, ele sunt absorbite
în mod natural în infracţiunea de omor (ca şi lovirea sau alte violenţe, sau vătămarea
corporală). Este total impropriu să se reţină urmarea imediată de la infracţiunea de rele
tratamente, respectiv aceea de a pune în primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală şi
morală a minorului, în condiţiile în care acesta a decedat. De altfel, tot instanţa supremă,
printr-o decizie mai veche adoptată într-o speţă relativ asemănătoare, a înlăturat teza
concursului de infracţiuni cu precizarea că: „Infracţiunea de rele tratamente aplicate
minorului săvârşită pin loviri şi alte acte de agresiune, dacă sunt de natură să cauzeze
moartea victimei, se regăsesc în acţiunea ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii
de omor sau, după caz, tentativa la această infracţiune” (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 1917/1994, în C.P. Ad., p. 1036). Consumarea infracţiunii are loc la momentul creării
stării de pericol pentru dezvoltarea minorului. Infracţiunea poate avea formă continuată.
Momentul epuizării coincide cu momentul încetării măsurilor sau tratamentelor ce pun
în pericol dezvoltarea minorului (în acelaşi sens a se vedea C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 340/1998, în C.P. Ad., p. 1036).
Cioclei 409
Art. 198 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Ca şi infracţiunea anterioară, încăierarea a fost adusă printre
infracţiunile contra persoanei, din Titlul IX „Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială” al Codului anterior, unde era prevăzută la art. 322. Şi în
acest caz legiuitorul a făcut o reevaluare a obiectului juridic apreciind că valoarea ocrotită
în principal prin această incriminare se referă la atributele persoanei şi doar în subsidiar
la relaţiile privind convieţuirea socială. Încăierarea este reglementată de numeroase alte
legislaţii tot în categoria infracţiunilor care aduc atingere sau pun în pericol integritatea
corporală: §231 C.pen. german, §91 C.pen. austriac, art. 154 C.pen. spaniol, art. 151
C.pen. portughez, art. 133 C.pen. elveţian (Expunere de motive, p. 38). Textul incriminator
a rămas în esenţă acelaşi, fiind doar restructurat şi simplificat.
2 2. Situaţii tranzitorii. În varianta tip, legea veche este mai favorabilă deoarece
prevedea limite de pedeapsă mai reduse (de la o lună la 6 luni sau amendă). În această
ipoteză nu pot fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen. În privinţa variantei agravate de la
alin. (2), aceasta trebuie comparată, în principiu, cu varianta prevăzută la art. 322
alin. (3) teza I C.pen. din 1968. Se constată că maximul este identic, 5 ani, ceea ce exclude
aplicarea art. 6 C.pen., iar minimul este mai favorabil în legea veche (6 luni în loc de un
an). Această variantă trebuie examinată de la caz la caz, ţinând cont de diferenţele rezultate
din preluarea fostei infracţiuni de vătămare corporală gravă în lovirea şi alte violenţe,
respectiv în vătămarea corporală din actuala reglementare. Cea de a doua variantă agravată,
de la alin. (3), trebuie raportată la art. 322 alin. (3) teza a II-a C.pen. din 1968. Cum legea
veche prevede un maxim mai mare (15 ani faţă de 12), pot fi incidente dispoziţiile art. 6
410 Cioclei
Infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii Art. 198
C.pen. Ca atare, orice pedeapsă mai mare de 12 ani aplicată în baza vechiului Cod se va
reduce la acest cuantum. În privinţa cauzelor în curs de judecată instanţa va trebui, şi în
acest caz, să aleagă legea mai favorabilă în funcţie de orientarea spre minim sau maxim.
Dacă se orientează spre o pedeapsă spre minim, legea veche este mai favorabilă, deoarece
prevede un minim de 3 ani faţă de 6 ani cât prevede legea nouă. Dacă se orientează spre
maximul pedepsei, instanţa este obligată să ia în calcul legea nouă, care prevede un maxim
de 12 ani, faţă de 15 cât era prevăzut în legea veche.
3. Varianta tip. Conţinutul variantei tip, preluat din vechea reglementare, se referă la 3
participarea la o încăierare între mai multe persoane. În lipsa unei definiţii legale, doctrina
a fost cea care a explicat pe larg expresia folosită de legiuitor: „Încăierarea între mai multe
persoane, denumită şi rix (de la cuvântul latin rixa), este ciocnirea violentă şi spontană
între mai multe persoane învrăjbite, desfăşurată în îmbulzeală şi cu o împletire de acţiuni
de aşa fel încât este greu să se stabilească aportul fiecăreia dintre persoanele prinse în
încăierare” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 603). Specificul acestei infracţiuni este dat de
pluralitatea de subiecţi activi. Infracţiunea nu există în lipsa acestei pluralităţi naturale.
Numărul participanţilor trebuie să fie suficient de ridicat încât să producă o stare de confuzie
cu privire la acţiunile fiecăruia dintre aceştia. În acest sens, în doctrină s-a exprimat opinia
că trebuie să existe „două tabere de câte cel puţin două persoane fiecare” (Explicaţii IV,
ed. a II-a, 2003, p. 605). Necesitatea existenţei a două grupări adverse a fost confirmată şi
în jurisprudenţă: „…atunci când există numai gruparea inculpaţilor, iar victimele actelor de
violenţă nu constituie o grupare, neavând cunoştinţă de intenţia inculpaţilor şi reacţionând
numai pentru a se apăra, nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracţiunii de încăie-
rare” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4204/2006, în C.P. Ad., p. 1054). Este de precizat
că pluralitatea naturală de infractori poate fi însoţită de o pluralitate ocazională. Altfel
spus, participaţia penală sub forma instigării sau complicităţii la încăierare nu este exclusă
(în acelaşi sens, Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 605).
Elementul material al infracţiunii este reprezentat exclusiv printr-o acţiune, respectiv 4
aceea de participare la o încăierare. Participarea se exprimă printr-o susţinere activă a
uneia dintre tabere. „Acţiunea de participare trebuie să fie însoţită de săvârşirea sau încer-
carea de a săvârşi acte de violenţă de către fiecare corixant. Actele de violenţă (loviri,
îmbrânciri, trântiri, ruperea hainelor etc.) sunt inerente faptei de încăierare şi caracterizează
elementul material al infracţiunii” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 606). Pe lângă violen-
ţele fizice propriu-zise se pot adăuga numeroase alte modalităţi faptice concrete de realizare
a elementului material al infracţiunii, respectiv participarea la încăierare. „Aceasta se
poate realiza, spre exemplu, şi prin urmărirea adversarilor, prin ameninţarea acestora,
prin violenţe asupra unor bunuri sau obstacole care se interpun între cele două tabere,
prin ajutorul dat membrilor propriei tabere sau prin încurajarea ori instigarea acestora
la violenţe etc.” (V. Cioclei, Încăierare/Critica, p. 113). Urmarea imediată principală,
în cazul variantei tip, este aceeaşi cu cea de la infracţiunea de lovire sau alte violenţe,
art. 193 C.pen., respectiv fie cauzarea de suferinţe fizice, fie îngrijiri medicale de cel mult
90 de zile. Rezultă că în varianta tip, încăierarea absoarbe infracţiunea de lovire sau alte
violenţe. Există şi o urmare devenită secundară prin repoziţionarea infracţiunii între cele
contra persoanei, respectiv o stare de pericol pentru liniştea şi ordinea publică. Legătura
de cauzalitate are ca specific faptul că se răsfrânge asupra tuturor celor ce participă la
încăierare, fără a fi necesară stabilirea unei corespondenţe stricte între violenţe şi urmarea
imediată principală, menţionată mai sus.
Cioclei 411
Art. 198 Infracţiuni contra persoanei
5 4. Variantele agravate. O primă variantă agravată este cea prevăzută la alin. (2).
Diferenţa faţă de varianta tip este dată, în primul rând, de consecinţele violenţelor, fiind
necesară producerea unei vătămări corporale în sensul art. 194 C.pen. (infirmitate, mai
mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, prejudiciu estetic grav şi permanent, avort,
punerea în primejdie a vieţii). În această ipoteză şi în condiţiile în care nu se poate stabili
cu precizie care dintre participanţi a exercitat violenţele ce au produs urmările arătate, se
va aplica tuturor pedeapsa prevăzută la alin. (2). Excepţie face victima vătămării corporale
care, deşi îşi păstrează şi calitatea de autor, va răspunde în limitele de pedeapsă stabilite
de alin. (1). În ipoteza în care se poate stabili autorul nemijlocit al vătămării corporale,
varianta agravată nu mai are incidenţă. Astfel, autorul nemijlocit va răspunde pentru
vătămare corporală, iar ceilalţi participanţi la încăierare, inclusiv victima, vor răspunde
pentru încăierare în varianta tip. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3)
teza I, diferă prin rezultatul mai grav care se produce, respectiv decesul unei persoane.
Varianta are incidenţă doar în cazul în care nu se cunoaşte care dintre participanţi a
exercitat violenţele ce au provocat decesul. Dacă autorul violenţelor poate fi stabilit, el
va răspunde, după caz, fie pentru infracţiunea de omor, fie pentru infracţiunea de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte, iar ceilalţi participanţi vor răspunde pentru încăierare
în varianta tip. Ultima variantă agravată este prevăzută la alin. (3) teza a II-a şi se referă
la ipoteza în care s-a cauzat moartea a două sau mai multor persoane. Sunt valabile
şi în acest caz, mutatis mutandis, explicaţiile pentru variantele agravate anterioare. În
doctrină s-a subliniat că în ipoteza în care se produc consecinţele mai grave prevăzute
de variantele agravate, dar se cunoaşte autorul violenţelor ce au provocat respectivele
consecinţe, acesta va răspunde pentru un concurs de infracţiuni între încăierare în varianta
tip şi, după caz, vătămare corporală (gravă potrivit vechiului Cod), loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, respectiv omor (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 609). Practica
a fost ezitantă, în această privinţă existând soluţii diferite (a se vedea, în acest sens,
C.P. Ad., p. 1054-1056). Apreciez că soluţia concursului este cea corectă. Pe lângă
argumentele aduse în doctrină se poate aduce şi un argument de coerenţă sancţionatorie:
persoana care comite o infracţiune împotriva vieţii în condiţiile în care participă şi la o
încăierare nu poate beneficia de acelaşi regim sancţionator ca şi persoana care comite doar
o infracţiune contra vieţii (pentru discuţia pe larg şi alte argumente, a se vedea V. Cioclei,
Încăierare/Critica, p. 107 şi urm.).
6 5. Cauza de nepedepsire. Alineatul final (4) al art. 198 stabileşte o cauză de nepedepsire
în beneficiul celui care a fost prins în încăierare împotriva voinţei sale sau a încercat să-i
despartă pe alţii. Această cauză corespunde parţial celei din vechea reglementare care, la
ipotezele menţionate anterior, adăuga şi ipoteza celui care a încercat „să respingă un atac
ori să apere pe altul”. Legiuitorul a înlăturat pe bună dreptate această ipoteză deoarece
era confuză şi inutilă. Confuzia putea să apară la o interpretare extensivă deoarece
respingerea unui atac ori apărarea altui membru al grupului este, până la un punct, de
esenţa încăierării; toţi cei care participă la încăierare atacă şi resping atacuri. Inutilitatea
rezulta la o interpretare corectă, respectiv atunci când respingerea atacului ori apărarea
altuia întrunea condiţiile legitimei apărări sau condiţiile excesului neimputabil (exces
justificat potrivit doctrinei anterioare intrării în vigoare a noului Cod).
412 Cioclei
Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie Art. 199
Capitolul III
Infracţiuni săvârşite asupra unui
membru de familie
Comentariu
1. Precedent legislativ. Săvârşirea unei infracţiuni prin violenţă asupra unui membru 1
de familie apărea în vechiul Cod penal ca o agravantă la infracţiunile de loviri sau alte
violenţe şi vătămare corporală, se regăsea într-o formă apropiată la omorul calificat
(omorul comis asupra soţului sau unei rude apropiate), dar nu exista în cazul vătămării
corporale grave şi vătămărilor cauzatoare de moarte. Este adevărat că printre circumstanţele
agravante generale, vechiul Cod prevedea împrejurarea în care infracţiunea era comisă
„prin violenţe asupra membrilor familiei” [art. 75 alin. (1) lit. b) teza a II-a C.pen. din
1968]. Această dispoziţie cu caracter unificator din Partea generală era însă generatoare de
confuzie, ducând la soluţii greşite, prin care se ajungea la o dublă agravare a răspunderii
penale pentru aceeaşi cauză; a fost necesară intervenţia instanţei supreme care, pe calea
unui recurs în interesul legii, a stabilit că o astfel de dublă agravare este inadmisibilă
[a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 25, cu referire la I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia
nr. IV/2005]. În noul Cod penal comiterea infracţiunii prin violenţă asupra unui membru
de familie atrage o agravare în cazul tuturor infracţiunilor pentru care acest lucru se
justifică (Expunere de motive, p. 39). Pentru evitarea suprapunerilor, printre circumstanţele
agravante din Partea generală nu se mai prevede o împrejurare asemănătoare.
2. Situaţii tranzitorii. Noua reglementare poate crea situaţii tranzitorii, atât prin rapor- 2
tare la variantele agravate prevăzute expres de vechea reglementare, cât şi prin raportare
la circumstanţa agravantă din Partea generală a Codului vechi, în celelalte cazuri (în care
variantele agravate lipseau). Nu există o soluţie unică, fiecare ipoteză trebuie analizată
separat. Astfel, spre exemplu, în privinţa infracţiunii de lovire şi alte violenţe, când au
fost produse doar suferinţe fizice, se vor compara limitele de pedeapsă prevăzute de
art. 180 alin. (11) C.pen. din 1968, respectiv închisoare de la 6 luni la un an sau amendă,
cu pedeapsa prevăzută de art. 199 alin. (1) raportat la art. 193 alin. (1) C.pen., respectiv
închisoare de la 3 luni la 2 ani şi 6 luni sau amendă. În ipoteza art. 5 C.pen., dacă instanţa
va opta pentru pedeapsa închisorii, trebuie să-şi definească în prealabil şi orientarea spre
minim sau maxim. Dacă se va orienta spre o pedeapsă minimă, legea nouă este mai
favorabilă (3 luni în loc de 6 luni); dacă se va orienta spre maxim, legea veche este mai
favorabilă (un an în loc de 2 ani şi 6 luni). În cazul închisorii nu se pune problema incidenţei
Cioclei 413
Art. 200 Infracţiuni contra persoanei
art. 6 C.pen. deoarece maximul prevăzut de legea nouă îl depăşeşte pe cel prevăzut de legea
veche. Dacă instanţa apreciază că se impune o pedeapsă cu amenda, dispoziţiile vechiului
Cod trebuie comparate cu cele ale noului Cod, dar se va ţine seama de situaţia materială a
condamnatului şi de obligaţiile legale ale acestuia faţă de persoanele aflate în întreţinerea sa,
conform art. 61 alin. (3) C.pen. (o comparaţie în abstract este imposibilă). Un alt exemplu
privind aplicarea legii mai favorabile în cazurile prevăzute de art. 199 C.pen., cel legat de
omorul asupra soţului sau unei rude apropiate [art. 175 lit. c) C.pen. din 1968] a fost examinat
anterior, în cadrul omorului calificat.
3 3. Elementul circumstanţial. Violenţa în familie reprezintă, de fapt, o variantă agravantă
pentru fiecare din infracţiunile la care se raportează: omor, omor calificat, lovire sau alte
violenţe, vătămare corporală, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte. În esenţă este vorba
despre o normă de referire care, aşa cum s-a subliniat în doctrină, „îşi subordonează, în parte,
preceptul sau sancţiunea, raportându-se la disciplinarea juridică stabilită de o altă normă; cu
alte cuvinte, conţinutul normei de referire se va întregi cu elementele pe care le va procura
norma la care se adresează referirea. Orice modificare adusă normei complinitoare va atrage,
implicit, şi modificarea normei de referire. Norma de referire urmează, deci, soarta normei
complinitoare” (V. Dongoroz I, p. 77). Ceea ce distinge violenţa în familie faţă de infracţiunile
la care se referă, respectiv elementul circumstanţial, este reprezentat de raportul între victimă
şi agresor, altfel spus, subiectul pasiv trebuie să aibă calitatea de membru de familie, în raport
cu subiectul activ. Noţiunea de membru de familie include: ascendenţii şi descendenţii, fraţii
şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel
de rude; soţul; persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre
părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc [art. 177 alin. (1) C.pen.]. Persoana adoptată ori
descendenţii acesteia păstrează calitatea de membru de familie şi în raport cu rudele fireşti,
respectiv cu ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora [art. 177 alin. (2)
C.pen.]. În raport cu reglementarea anterioară (art. 149 şi 1491 C.pen. din 1968) sfera noţiunii
de membru de familie este extinsă. Astfel, sunt nou introduse în această categorie „persoanele
care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în
care convieţuiesc. În plus, dispare condiţia pusă în vechea reglementare „rudei apropiate”
(ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copiii acestora, precum şi persoanele devenite
prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude) de a locui şi gospodări împreună cu făptuitorul.
4 4. Aspecte procesuale. În cazul infracţiunilor pentru care, în condiţii normale, acţiunea
penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, respectiv lovirea sau
alte violenţe şi vătămarea corporală din culpă, în mod excepţional, în cazul în care victima
este un membru de familie, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu. Această
dispoziţie (cu corespondenţă şi în legea veche) are rolul de a oferi o protecţie suplimentară
victimelor, având în vedere poziţia lor de vulnerabilitate şi uneori chiar de dependenţă faţă
de agresor, poziţie ce le-ar putea împiedica, în unele cazuri, să depună plângere. Chiar şi în
aceste situaţii, totuşi, împăcarea înlătură răspunderea penală [art. 199 alin. (2)].
414 Cioclei
Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie Art. 200
(2) Dacă faptele prevăzute în art. 193-195 sunt săvârșite asupra copilului nou-născut
imediat după naștere, dar nu mai târziu de 24 de ore, de către mama aflată în stare de
tulburare psihică, limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună și, respec v, 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Prin alin. (1) al art. 200 C.pen. se incriminează, sub o altă 1
denumire marginală, pruncuciderea, faptă prevăzută în Codul penal anterior la art. 177.
Ca şi în vechiul Cod, această incriminare reprezintă o variantă atenuată a omorului. Starea
de tulburare (pricinuită de naştere) era valorificată, în vechiul Cod, doar în conţinutul
infracţiunii de pruncucidere, nu şi în cazul altor infracţiuni de violenţă ce s-ar fi putut comite,
de mama aflată într-o asemenea stare, asupra copilului. Pentru a remedia această lacună,
în noul Cod, prin alineatul (2) al art. 200, starea de tulburare este avută în vedere ca un
caz special de reducere a pedepsei şi la alte infracţiuni de violenţă comise cu intenţie sau
intenţie depăşită (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală şi lovirile sau vătămările
cauzatoare de moarte). „Nu a fost prevăzută această atenuare în cazul faptelor comise din
culpă, întrucât potrivit concepţiei tradiţionale în dreptul nostru această stare este asociată cu
intenţia spontană. Dacă însă sub imperiul respectivei stări se comite o infracţiune de ucidere
sau vătămare din culpă, ea va putea fi valorificată ca o circumstanţă atenuantă judiciară, în
condiţiile art. 75 alin. (2) lit. b)” (Expunere de motive, p. 39).
2. Situaţii tranzitorii. Noua reglementare poate crea situaţii tranzitorii diverse. 2
Astfel, din perspectiva art. 5 C.pen. avem două ipoteze: dacă fapta se încadrează în tipa-
rele vechiului art. 177, dar întruneşte şi condiţia suplimentară a termenului prevăzut de
art. 200 C.pen. (24 de ore de la naştere), legea nouă este mai favorabilă deoarece prevede
limite mai mici de pedeapsă (un an faţă de 2 ani limita minimă, respectiv 5 ani faţă de 7 ani
limita maximă); în aceleaşi condiţii, dar dacă termenul de 24 de ore a fost depăşit, legea veche
este mai favorabilă deoarece permite încadrarea la pruncucidere, în timp ce pe noul Cod fapta
ar trebui încadrată la omor. Din perspectiva art. 6 C.pen., în prima ipoteză descrisă mai sus
pedeapsa ce ar depăşi 5 ani închisoare ar trebui redusă la acest nou maxim. Cea de a doua
ipoteză exclude incidenţa art. 6 deoarece pedeapsa pentru pruncucidere din vechiul Cod nu
depăşeşte pedeapsa pentru omor pe noul Cod. Teoretic ar putea fi imaginate situaţii tranzitorii
şi prin raportarea dispoziţiilor art. 200 alin. (2) la infracţiunile corespondente din vechiul Cod,
la care atenuarea nu era prevăzută. Practic este aproape exclus ca în astfel de situaţii să fi existat
o expertiză prin care să se fi constatat starea de tulburare psihică a mamei.
3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este circumstanţiat, fiind 3
reprezentat de mama copilului nou-născut. Nu contează dacă mama este căsătorită
sau nu, dacă raporturile sexuale în urma cărora copilul a fost conceput au avut loc în
cadrul căsătoriei sau au avut un caracter extraconjugal, nu este relevant pentru existenţa
infracţiunii dacă respectivele raporturi sexuale au fost consimţite de viitoarea mamă sau
aceasta a fost constrânsă, altfel spus, dacă mama a rămas însărcinată în urma unui viol.
Avem de a face, aşadar, cu „o infracţiune cu autor unic propriu sau calificat” (Instituţii
2003, p. 301). Circumstanţele în care se află subiectul activ, respectiv mamă a copilului,
pe de o parte, şi aflată într-o stare de tulburare psihică, pe de altă parte, nu se răsfrâng
asupra participanţilor. Persoanele care într-un fel sau altul participă la comiterea faptei
(o determină sau o ajută pe mama copilului) vor răspunde pentru instigare sau, după caz,
complicitate la infracţiunea de omor (în sens asemănător Trib. Suprem, Secţia penală,
Cioclei 415
Art. 200 Infracţiuni contra persoanei
416 Cioclei
Infracţiuni săvârşite asupra unui membru de familie Art. 200
consecutive unui traumatism obstetrical în cadrul unei naşteri neasistate şi nu s-au
constatat alte leziuni de violenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 189 din 21 ianuarie
2010, www.legalis.ro). În sfârşit, trebuie menţionat faptul că nu este exclusă răspunderea
penală a mamei copilului atunci când, peste acţiunea ori inacţiunea de ucidere realizată de
aceasta, se suprapun şi alte cauze concurente, cum ar fi o maladie preexistentă sau o culpă
medicală. În astfel de cazuri trebuie să fie însă demonstrat faptul că persistă o legătură de
cauzalitate între deces, pe de o parte, şi acţiunea ori inacţiunea mamei, pe de altă parte
(Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 184).
5. Latura subiectivă. Conţinutul subiectiv al infracţiunii este caracterizat prin existenţa 5
vinovăţiei sub forma intenţiei, în ambele ei modalităţi: intenţie directă sau indirectă. Latura
subiectivă trebuie să fie întregită prin realizarea unei cerinţe esenţiale, respectiv intenţia
de a ucide trebuie să aibă la bază o stare de tulburare psihică. Se observă că legiuitorul
a renunţat la condiţia stabilită în vechea reglementare, respectiv ca starea de tulburare să
fie pricinuită de naştere. O astfel de stare făcea referire la o gamă restrânsă de dezechilibre
psihopatologice, greu de stabilit printr-o expertiză medico-legală efectuată, de regulă, tardiv.
În acel context, cauzele în care se putea reţine infracţiunea de pruncucidere erau foarte rare
(pentru detalii, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 60, 61). Prin renunţarea la condiţia
menţionată legiuitorul a urmărit să lărgească sfera de aplicabilitate a acestei variante
atenuate a omorului. Vor putea fi astfel avute în vedere, pe lângă tulburările provocate în
mod nemijlocit de procesul naşterii, şi alte stări de tulburare psihică, stări ce au legătură cu
naşterea sau cu traumele afective generate de contextul socio-familial în care se află autoarea
faptei la momentul naşterii. Această modificare legislativă, binevenită în opinia mea, a fost
prefigurată de unele decizii curajoase din practică, prin care starea de tulburare a mamei a
fost reţinută într-un sens larg, ce depăşea litera şi spiritul vechii incriminări (pentru detalii a
se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 60, 61, cu trimitere la deciziile menţionate).
6. O eroare sancţionatorie. Varianta de la alin. (2) atrage imediat atenţia prin exprimarea 6
total atipică a sancţiunii: „limitele speciale ale pedepsei sunt de o lună şi, respectiv, 3 ani”.
O astfel de formulare nu mai există nicăieri în Codul penal. Formula generală folosită
pentru infracţiunile în variantă tip este: de la x la y. Pentru variantele agravate limitele
se majorează fracţionar (spre exemplu, cu o pătrime, ca la art. 199 C.pen.), iar pentru
variantele atenuate se reduc în acelaşi mod (spre exemplu, cu o treime, ca la art. 230
C.pen.). De altfel, aşa au stat lucrurile şi în proiectul de Cod penal elaborat de comisia de
specialitate, proiect trimis de guvern la parlament. La alin. (2) al articolului corespunzător
(198 în varianta proiectului) se stabilea foarte clar şi corect că în cazul infracţiunilor avute
în vedere, limitele speciale ale pedepsei se reduc la jumătate (a se vedea Proiect Cod penal
transmis Parlamentului în www.just.ro, coduri). Varianta adoptată de parlament conţine
evident o eroare în stabilirea sancţiunii. Eroarea nu este numai una de exprimare, ci şi
una de fond. Nu pot fi stabilite limite minime şi maxime, „în bloc”, pentru infracţiuni de
o gravitate atât de diferită. În plus se creează neconcordanţe flagrante cu alte sancţiuni.
Astfel, spre exemplu, pentru lovirea sau alte violenţe comisă în condiţiile atenuantei,
maximul este de 3 ani, ceea ce este mai mult nu numai faţă de infracţiunea tip [art. 193
alin. (1) prevede un maxim de 2 ani], dar şi faţă de infracţiunea în variantă agravată, cu
care trebuie să se compare, respectiv violenţa în familie [prin raportarea art. 193 alin. (1)
la art. 199 alin. (1), se ajunge la un maxim de 2 ani şi 6 luni]. Este limpede că legiuitorul
trebuie să-şi asume această eroare şi să o corecteze cât mai urgent.
Cioclei 417
Art. 201 Infracţiuni contra persoanei
Capitolul IV
Agresiuni asupra fătului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Întreruperea cursului sarcinii este corespondenta infracţiunii
de provocare ilegală a avortului din vechea reglementare (art. 185 C.pen. din 1968).
A fost preferată această denumire marginală pentru a se putea acoperi şi ipotezele în care
se acţionează asupra fătului dincolo de perioada de 6 luni, până la care se poate utiliza
termenul de avort, din punct de vedere medico-legal. Poate că ar fi fost mai corect, mai
explicit, ca legiuitorul să fi marcat în denumirea infracţiunii caracterul ilicit al între-
ruperii (de exemplu: „Întreruperea cursului sarcinii în mod ilegal”). Textul incriminator
este, în linii generale, acelaşi. Pentru a se evita eventuale interpretări deformate, faţă de
vechea reglementare, textul de la alin. (1) lit. b) a fost completat, prin indicarea exactă a
specialităţii medicale în afara căreia este interzisă întreruperea cursului sarcinii, respectiv
obstetrică-ginecologie, precum şi prin adăugarea condiţiei ca medicul să aibă drept de
practică medicală în această specialitate. Cazurile de nepedepsire din vechea reglementare
au fost reunite într-o singură ipoteză, devenită cauză de excludere a infracţiunii. Pentru a
se pune capăt unor incertitudini în legătură cu subiectul activ al infracţiunii, a fost inclusă
în text o cauză specială de nepedepsire, ce o vizează în mod explicit pe femeia însărcinată
care îşi întrerupe cursul sarcinii. În consecinţă, fapta comisă de femeia însărcinată va
418 Cioclei
Agresiuni asupra fătului Art. 202
reprezenta infracţiune şi se va putea antrena răspunderea penală a eventualilor participanţi,
însă femeia însărcinată nu va putea fi sancţionată.
2. Situaţii tranzitorii. Modificările intervenite la nivel sancţionator, deşi minime, pot 2
crea situaţii tranzitorii. Astfel, în cazul variantei tip, deşi limitele pedepsei cu închisoarea
nu se modifică, apare alternativa amenzii, ceea ce face ca legea nouă să fie mai favorabilă.
În cazul variantei agravate ce se referă la fapta care a avut ca urmare moartea victimei,
noul Cod prevede o limită minimă mai mare (6 ani în loc de 5) şi o limită maximă mai
mică (12 ani în loc de 15). Aşa cum am mai arătat şi în cazul altor situaţii de acest gen
(cu pedepse asimetrice), în ipoteza art. 5 C.pen. legea mai favorabilă se va stabili în
funcţie de orientarea instanţei spre minim sau maxim. Dacă se optează pentru o pedeapsă
minimă, legea veche este mai favorabilă, dacă orientarea este spre maxim, trebuie avută
în vedere limita stabilită de noul Cod. În cazul acestei variante agravate pot fi incidente
şi dispoziţiile art. 6 C.pen. În aceste sens, eventualele pedepse cu închisoarea ce depăşesc
12 ani, aplicate sub legea veche, se vor reduce la acest nou maxim.
3. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă în acţiunea 3
de întrerupere a cursului sarcinii. Această acţiune poate să se realizeze fie prin
manopere şi mijloace medicale adecvate, cum ar fi chiuretajul intrauterin sau o intervenţie
chirurgicală, fie prin manopere şi mijloace empirice, în cazul acestora procedeele fiind
de o mare diversitate. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca acţiunea de întrerupere
a cursului sarcinii să se realizeze fie într-una din împrejurările prevăzute la alin. (1), fie
fără consimţământul femeii însărcinate. Urmarea imediată constă în stoparea (oprirea)
evoluţiei sarcinii, urmată sau nu de expulzarea produsului de concepţie. În variantele
agravate de la alineatul al treilea există şi o urmare imediată secundară. Aceasta constă
fie într-o vătămare corporală, respectiv urmările prevăzute de art. 194 C.pen. (în afară
de avort care este urmarea intrinsecă a infracţiunii), în cazul primei teze, fie în decesul
femeii însărcinate, în cazul celei de a doua teze. Legătura de cauzalitate trebuie stabilită
cu rigurozitate, mai ales în cazul variantelor agravate care prevăd vătămarea corporală
sau decesul victimei. Vinovăţia este cerută sub forma intenţiei directe, în variantele tip,
şi sub forma praeterintenţiei pentru variantele agravate de la alin. (3). În acest din urmă
caz, autorul urmăreşte oprirea evoluţiei sarcinii şi există, deci, intenţie în privinţa exer-
citării manoperelor abortive, dar rezultatul mai grav se produce din culpă (fie vătămarea
corporală, fie decesul femeii însărcinate). Conform alin. (5) tentativa se pedepseşte.
Există tentativă atunci când prin manoperele abortive nu s-a putut realiza oprirea evoluţiei
(cursului) sarcinii. Tentativa nu este posibilă la varianta agravată de la alineatul al treilea,
datorită formei specifice de vinovăţie. Consumarea infracţiunii are loc în momentul în
care se realizează întreruperea efectivă a cursului sarcinii.
Cioclei 419
Art. 202 Infracţiuni contra persoanei
(4) Vătămarea fătului săvârșită în mpul nașterii de către mama aflată în stare de
tulburare psihică se sancţionează cu pedeapsa prevăzută în alin. (1) și alin. (2), ale cărei
limite se reduc la jumătate.
(5) Dacă faptele prevăzute în alin. (1)-(4) au fost săvârșite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(6) Nu cons tuie infracţiune faptele prevăzute în alin. (1)-(3) săvârșite de un medic sau
de persoana autorizată să asiste nașterea sau să urmărească sarcina, dacă acestea au fost
săvârșite în cursul actului medical, cu respectarea prevederilor specifice profesiei și au
fost făcute în interesul femeii gravide sau al fătului, ca urmare a riscului inerent exercitării
actului medical.
(7) Vătămarea fătului în perioada sarcinii de către femeia însărcinată nu se pedepsește.
Comentariu
1 1. Necesitatea incriminării. Fapta de vătămare a fătului nu are precedent în legea
penală română. Prin această incriminare se asigură protecţia vieţii în devenire, pe o
perioadă rămasă fără acoperire în legislaţia penală anterioară. În primul rând, este vorba
despre vătămări ale fătului produse în intervalul cuprins între momentul declanşării
procesului naşterii, ce constituie un prag de la care fapta nu mai poate fi încadrată ca
infracţiune de avort sau ca infracţiune contra integrităţii corporale a mamei, şi momentul
încheierii acestui proces, un prag de la care poate exista un subiect pasiv al infracţiunilor
contra persoanei (cu condiţia ca fătul să se nască viu). Realitatea a demonstrat că în
interiorul acestui interval se pot aduce diverse vătămări fătului. Poate fi vorba despre
cazuri de culpă medicală în asistarea naşterii, soldate cu moartea sau vătămarea fătului,
dar pot exista şi agresiuni intenţionate. În al doilea rând au fost incriminate faptele de
violenţă comise asupra fătului pe durata sarcinii. Este vorba despre fapte care nu au fost
comise cu intenţia de a provoca avortul şi nici nu au avut acest rezultat, dar au condus la
lezarea fătului şi, în final, la vătămarea corporală sau chiar moartea copilului după naştere
(Expunere de motive, p. 40). Şi astfel de cazuri au existat în realitate. În ambele ipoteze
legea penală anterioară nu oferea nicio posibilitate de încadrare a faptelor respective ca
infracţiuni, deşi, în mod evident, valorile lezate sunt extrem de apropiate de cele pe care
le regăsim la uciderea unei persoane, sau la vătămarea integrităţii corporale şi sănătăţii.
Necesitatea incriminării rezultă, cel puţin de o manieră indirectă, şi din analiza situaţiei
protecţiei juridice a „copilului nenăscut”, prin prisma dreptului la viaţă, şi deci prin prisma
art. 2 din Convenţia europeană a drepturilor omului. În acest sens trebuie menţionat că
într-o cauză judecată la CEDO în anul 2004 (Vo c. Franţa) s-a pus problema dacă intră
sub incidenţa art. 2 din Convenţie, fapta medicului care, prin imprudenţă gravă, a provocat
întreruperea unei sarcini evoluate (6 luni), ceea ce a condus la necesitatea efectuării unui
avort terapeutic şi, în consecinţă, la pierderea copilului ce urma să se nască. Evitând să
dea un răspuns in abstracto la problema de a şti dacă un copil care urmează a se naşte
este o persoană, în sensul art. 2 din Convenţie, Curtea a apreciat că în cauză nu există o
încălcare a articolului menţionat. La decizia Curţii au fost însă ataşate mai multe opinii
separate şi dizidente, din care reiese foarte clar că soluţia dată este cel puţin discutabilă
(a se vedea CEDO, Vo c. Franţa, 8 iulie 2004, opinii separate şi dizidente, www.echr.coe.
int). În pofida soluţiei adoptate, Curtea a amintit, totuşi, avizul unui grup de lucru creat la
nivelul Comisiei Europene, în care se arată, printre altele, că „embrionul uman (...) trebuie
protejat de lege. Din moment ce există un continuum al vieţii umane, această protecţie
420 Cioclei
Agresiuni asupra fătului Art. 202
trebuie să fie întărită pe măsura dezvoltării embrionului şi a fătului” (CEDO, Vo c. Franţa,
8 iulie 2004, în C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…, op. cit., 2010,
p. 72). Dezbaterile pe marginea acestei cauze au scos la iveală faptul că statele europene,
în general, nu au acoperire în legea penală naţională, pentru fapte de acest gen. Astfel,
spre exemplu, „decesul” copilului nenăscut a reprezentat o problemă ce s-a pus, în mai
multe rânduri, în jurisprudenţa franceză şi belgiană, în cazul accidentelor rutiere, care au
avut ca urmare pierderea unei sarcini avansate (de regulă între 6 şi 8 luni). Soluţiile au
fost contradictorii, mergând de la achitare, pe motiv că nu există obiectul ocrotirii (fătul
nu reprezintă o persoană în viaţă), până la condamnare pentru ucidere din culpă (pentru
amănunte, a se vedea V. Cioclei, Les blessures 2014, p. 547, 548).
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective, pentru toate varian- 2
tele infracţiunii, este reprezentat de o acţiune (inacţiune) vătămătoare realizată asupra
fătului. În principiu, elementul material coincide cu cel al infracţiunii de lovire sau alte
violenţe şi se poate realiza, cel mai frecvent, printr-o acţiune. În timpul naşterii acţiunea
se poate realiza în modalităţi concrete diverse: lovirea directă a fătului, ştrangulare,
obturarea căilor respiratorii (sufocare) etc. Tot în această variantă elementul material se
poate realiza şi printr-o inacţiune, în cazul în care, după ce procesul naşterii a început,
nu sunt realizate activităţile necesare, de către cei care au obligaţia profesională să le
efectueze (medicul ginecolog, spre exemplu), sau chiar de către mama copilului, în cazul
unei naşteri neasistate. În mod firesc, la varianta din culpă, elementul material se realizează
în modalităţi specifice. Va fi vorba de acţiuni neglijente sau imprudente exercitate asupra
corpului fătului înainte de încheierea naşterii. Intră în această categorie şi manevrele
medicale executate defectuos pe parcursul naşterii, fără respectarea prevederilor specifice
profesiei în astfel de situaţii. În timpul sarcinii, fătul poate fi vătămat indirect, prin lovirea
femeii însărcinate, prin injectarea unor substanţe toxice în corpul femeii, prin prescrierea
unui tratament medical neadecvat etc. Fătul poate fi vătămat şi în mod direct, spre exemplu
printr-o intervenţie ginecologică imprudentă. Urmarea imediată a infracţiunii diferă de
la o variantă la alta. În varianta prevăzută de alin. (1) urmarea constă în împiedicarea
instalării vieţii extrauterine. Aceasta înseamnă că în urma vătămărilor suferite, fătul
este expulzat mort. În varianta prevăzută de alin. (2), în prima teză, urmarea constă în
vătămarea integrităţii corporale a copilului, adică în producerea consecinţelor prevăzute
de art. 194 C.pen. (mai puţin avortul). În cea de a doua teză, urmarea constă în decesul
copilului, deces survenit în urma vătămărilor suferite de făt în timpul naşterii. Pentru
realizarea celor două urmări, de la varianta prevăzută în alin. (2), este necesar ca fătul să
se nască viu (spre deosebire de varianta de la primul alineat). Aceleaşi urmări, prevăzute
la alin. (2), sunt cerute şi în cazul variantei prevăzute la alin. (3), cu singura diferenţă
că, în acest caz, vătămările sunt produse în timpul sarcinii, iar nu în cursul naşterii. Şi
în cazul acestei variante este necesar ca fătul să se nască viu. Trebuie făcută şi în acest
caz distincţia între momentul comiterii infracţiunii, respectiv exercitarea acţiunilor sau
inacţiunilor vătămătoare, şi momentul consumării, adică cel al producerii rezultatului,
între care poate exista un interval de timp, mai mic sau mai mare.
3. Variante. În privinţa variantelor infracţiunii merită semnalată cea de la alin. (3) 3
deoarece, în opinia mea, aceasta ar trebui să conţină o consecinţă pe care legiuitorul a
omis să o prevadă. În acest sens observăm că în varianta de la alin. (3), ce se referă la
vătămarea fătului în timpul sarcinii, există două categorii de consecinţe: fie se cauzează
Cioclei 421
Art. 202 Infracţiuni contra persoanei
Cioclei 423
Art. 203 Infracţiuni contra persoanei
Capitolul V
Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă
a celor în primejdie
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sub o denumire marginală mai concisă,
lăsarea fără ajutor, aceeaşi faptă era sancţionată prin art. 315 C.pen. din 1968. Infracţiunea
era situată în Capitolul III (Infracţiuni privitoare la asistenţa celor în primejdie) din Titlul
IX (Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială), din vechiul Cod
penal. Plasarea în primul titlu al noului Cod penal a infracţiunii de lăsare fără ajutor a unei
persoane aflate în dificultate (art. 203 C.pen.) este expresia unei opţiuni de politică penală a
legiuitorului. Opţiunea este corectă, în opinia mea, deoarece obiectul principal al protecţiei
în acest caz este reprezentat mai degrabă de relaţii şi valori privind persoana, respectiv,
viaţa, integritatea corporală sau sănătatea acesteia, decât de valori ce ţin de convieţuirea
socială. Această opţiune este în consens cu noua ierarhie de valori stabilită de noul Cod
(a se vedea pct. 1 de la comentariul art. 188). În privinţa sancţiunilor se observă că legiuitorul
a păstrat pedeapsa închisorii alternativ cu amenda din vechea reglementare. În ce priveşte
pedeapsa închisorii, în timp ce maximul s-a păstrat (un an), minimul a fost stabilit la 3
luni faţă de o lună cât prevedea vechiul Cod. Prin urmare, nu vor fi incidente dispoziţiile
art. 6 C.pen., iar în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., legea veche este mai favorabilă. Mai
trebuie precizat că faţă de actuala reglementare, în vechiul Cod fapta era sancţionată şi din
culpă. Prin urmare, sub acest aspect sunt incidente dispoziţiile art. 4 C.pen. privind aplicarea
legii penale de dezincriminare. În acest sens, art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru
punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede că: „Dispoziţiile art. 4
din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care
o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit
legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de
vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii”.
2 2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, nu este
necesar să existe vreo legătură de rudenie sau de altă natură cu victima. Obligaţia de
a ajuta o persoană aflată în situaţia specială descrisă în norma de incriminare, sau de a
anunţa autorităţile despre această situaţie, este generală. Trebuie menţionat totodată că
nu poate fi subiect activ al infracţiunii cel care generează el însuşi situaţia specială în
care este pusă victima. Astfel, în practică s-a subliniat că această infracţiune nu poate fi
424 Cioclei
Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie Art. 203
comisă de către: „persoana prin a cărei activitate a fost primejduită viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva, ci numai de către
o altă persoană care l-a găsit întâmplător şi care omite să îi dea ajutor sau să anunţe
autoritatea” (Trib. Jud. Alba, Secţia penală, decizia nr. 385/1989, în Dreptul nr. 4/1990,
p. 60, cu notă aprobativă de G. Giurcă, apud C.P. Ad., p. 1043). În doctrină s-a opinat,
pe bună dreptate, că: „Infracţiunea nu este susceptibilă de participare, ci, eventual, de
pluralitate de fapte săvârşite, simultan sau succesiv, de diferite persoane” (Explicaţii IV,
ed. a II-a, 2003, p. 563). Subiectul pasiv al infracţiunii nu este nici el circumstanţiat. Poate
fi orice persoană, indiferent de vârstă, care se află în imposibilitate de a se salva dintr-o
situaţie care îi periclitează viaţa, integritatea corporală sau sănătatea.
3. Conţinutul infracţiunii. Conţinutul faptei este grefat pe o situaţie preexistentă, o 3
stare de pericol pentru viaţa, sănătatea sau integritatea corporală a celui care este lipsit
de putinţa de a se salva. Pentru existenţa acestei situaţii premisă „nu interesează izvorul
primejdiei; acesta poate fi un eveniment al naturii (inundaţie, incendiu), o boală, fapta unei
alte persoane (rănire, otrăvire, accident de circulaţie) sau chiar fapta celui în primejdie
(încercare de sinucidere, accident de călărie etc.). Persoana ajunsă în primejdie este socotită
ca fiind lipsită de putinţa de a se salva atunci când ea nu mai are forţe proprii de a înlătura
primejdia şi nici vreo altă posibilitate de salvare (…). Dimpotrivă, dacă cel în pericol
poate scăpa de primejdie, situaţia premisă nu se realizează” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003,
p. 564). Elementul material al laturii obiective se realizează prin inacţiune, într-una din
cele două modalităţi normative: omisiunea de a da ajutorul necesar, ceea ce înseamnă că
făptuitorul nu recurge la „efectuarea unei acţiuni utile pentru înlăturarea situaţiei de pericol”;
omisiunea de a anunţa de îndată autorităţile, ceea ce înseamnă că făptuitorul nu aduce
la cunoştinţa autorităţilor, nu le informează „că o persoană se găseşte în stare de primejdie”
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 564). Spre deosebire de reglementarea din Codul anterior,
apare o condiţie impusă subiectului activ, respectiv ca anunţarea autorităţilor să se facă de
îndată. Deşi textul anterior nu prevedea în mod expres această cerinţă, ea a fost subliniată
în doctrină: „Înştiinţarea trebuie făcută în timp util, adică de îndată ce a fost găsită persoana
în primejdie şi găsitorul constată că el nu-i poate da ajutorul necesar” (Explicaţii IV, ed. a
II-a, 2003, p. 564). Infracţiunea subzistă deci şi în cazul în care făptuitorul acţionează, dar o
face tardiv. O altă diferenţă faţă de textul anterior este folosirea pluralului, autorităţi în loc de
autoritate, ceea ce subliniază, pe bună dreptate, că cel care găseşte o persoană în pericol are
posibilitatea de a se adresa, după caz, mai multor instituţii: spital, salvare, pompieri, secţie de
poliţie etc. Fireşte, anunţarea autorităţilor este valabilă (chiar de dorit prin prisma eficienţei
sporite) şi prin intermediul numărului de urgenţă (112), care are menirea de a gestiona şi
coordona acţiunile, în situaţiile de pericol ce necesită o intervenţie rapidă. Urmarea imediată
este o stare de pericol pentru viaţa integritatea corporală sau sănătatea victimei, stare ce
accentuează primejdia în care se găsea deja persoana găsită de făptuitor (în acelaşi sens
Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 564). Sub aspectul laturii subiective, fapta se comite cu
intenţie, directă sau indirectă. Aşa cum am arătat şi mai sus, în vechea reglementare fapta
era sancţionată şi din culpă. Cum legiuitorul nu a prevăzut expres această formă de vinovăţie
rezultă, conform art. 16 alin. (6) teza a II-a, că fapta din culpă nu mai reprezintă infracţiune.
În acest caz, intenţia presupune că făptuitorul realizează că prin acţiunea lui pasivă sporeşte
gradul de pericol, riscurile la care este expusă viaţa, integritatea corporală sau sănătatea
persoanei, şi urmăreşte sau, cel puţin, acceptă această consecinţă.
Cioclei 425
Art. 204 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. O incriminare nouă. Raţiunea şi sursa de inspiraţie a acestei noi infracţiuni au fost
exprimate în Expunerea de motive a Proiectului de Cod penal: „Cadrul incriminărilor în
materie (obligaţia de asistenţă a celor în primejdie, n.n.) a fost completat prin introducerea
unui nou text – împiedicarea ajutorului – inspirat de prevederile art. 223-5 C.pen. francez,
şi care îşi propune să sancţioneze o serie de acte ce nu intră, la ora actuală, sub incidenţa
niciunui text legal, deşi periculozitatea lor pentru viaţa sau integritatea corporală a unei
persoane aflate în primejdie este evidentă” (Expunere de motive, p. 40).
2 2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii nu este circumstanţiat, nu
este necesar să existe vreo legătură între autor şi victimă, aşa cum am menţionat şi în
cazul infracţiunii anterioare, lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate. Dar,
spre deosebire de infracţiunea anterioară, în cazul împiedicării ajutorului, subiectul activ
poate fi chiar persoana care a generat starea de pericol pentru victimă. În această ipoteză,
este posibilă reţinerea unui concurs de infracţiuni, între fapta care a generat pericolul
(spre exemplu, vătămare corporală, tentativă la omor, lipsire de libertate etc.) şi fapta
de împiedicare a ajutorului. Tot spre deosebire de infracţiunea anterioară, în cazul faptei
prevăzute de art. 204 C.pen., participaţia penală este posibilă (instigare, complicitate,
coautorat). Subiectul pasiv al infracţiunii nu este nici el circumstanţiat. Ca şi în cazul
infracţiunii anterioare, victima poate fi orice persoană, indiferent de vârstă, care se află în
imposibilitate de a se salva dintr-o situaţie care îi periclitează viaţa, integritatea corporală
sau sănătatea.
3 3. Conţinutul infracţiunii. Conţinutul faptei este grefat pe aceeaşi situaţie premisă
ca la infracţiunea anterioară, respectiv o stare de pericol pentru viaţa, sănătatea sau
integritatea corporală a celui care este lipsit de putinţa de a se salva. Explicaţiile date cu
privire la această situaţie premisă rămân valabile. Elementul material al infracţiunii constă
în împiedicarea intervenţiei ajutoarelor pentru salvarea unei persoane. Fapta se poate
realiza printr-o acţiune, spre exemplu prin aşezarea unor obstacole în calea echipei de
426 Cioclei
Infracţiuni privind obligaţia de asistenţă a celor în primejdie Art. 204
intervenţie, sau printr-o inacţiune, spre exemplu prin refuzul de a permite accesul la locul
în care se află persoana ce trebuie să fie salvată. Urmarea imediată coincide cu cea de la
infracţiunea de lăsare fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate: o stare de pericol
pentru viaţa integritatea corporală sau sănătatea victimei, stare ce accentuează primejdia
în care se găsea deja persoana ce trebuie să fie salvată. Infracţiunea se comite cu intenţie,
în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Cioclei 427
Art. 205 Infracţiuni contra persoanei
Capitolul VI
Infracţiuni contra libertăţii persoanei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de lipsire de libertate
în mod ilegal era prevăzută în vechiul Cod penal la art. 189. În noul Cod, infracţiunea
este restructurată astfel încât să se evite suprapunerile de texte existente în vechea
reglementare. În această configuraţie, lipsirea de libertate în mod ilegal va putea intra în
concurs cu infracţiunea de şantaj (art. 207 C.pen.), cu infracţiunea de constituire a unui
grup infracţional organizat (art. 367 C.pen.) şi va fi absorbită în infracţiunile complexe de
trafic de persoane (art. 210 C.pen.), trafic de minori (art. 211 C.pen.) sau acte de terorism
[art. 32 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 535/2004]. Modificările intervenite pot crea situaţii
tranzitorii. Pedepsele prevăzute, atât pentru varianta tip, cât şi pentru variantele agravate
menţinute în textul incriminator, au limitele reduse faţă de vechea reglementare. În ipoteza
art. 5 C.pen., noul Cod va fi legea mai favorabilă. De asemenea, în toate aceste variante
pot fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen.
2 2. Elementul material. Elementul material al laturii obiective constă în lipsirea
(privarea) de libertate a persoanei. De regulă, elementul material este reprezentat printr-o
acţiune, iar modalităţile faptice prin care se realizează această acţiune pot fi extrem de
diverse. Astfel, persoana poate fi împiedicată să se deplaseze (este ţinută pur şi simplu,
este legată, este blocată într-un spaţiu închis) sau, dimpotrivă, poate fi deplasată contra
voinţei sale. Se poate acţiona direct asupra persoanei sau se poate acţiona indirect, spre
exemplu atunci când victima este închisă într-o încăpere în care se afla deja, sau când
se acţionează asupra unui mijloc de transport cu care victima ar fi urmat să se deplaseze.
Elementul material se poate realiza şi printr-o inacţiune, în cazul în care subiectul activ trebuia
să ia măsuri pentru a elibera victima a cărei privare sau restrângere de libertate avusese un
temei legal, în măsura în care acest temei a încetat (în acelaşi sens, a se vedea Instituţii
2003, p. 324). Cerinţa esenţială pentru existenţa elementului material al infracţiunii este
428 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii persoanei Art. 205
caracterul ilegal al lipsirii de libertate. Acest caracter nu subzistă atunci când restrângerea
libertăţii este îngăduită de lege, spre exemplu, părintele îngrădeşte libertatea de mişcare
a copilului minor, sau cerută de lege, spre exemplu, reţinerea sau arestarea preventivă
(pentru alte exemple, a se vedea Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 271; Loghin/Filipaş
1983, p. 63). În practică s-a decis că există infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal
în ipoteza în care făptuitorul a acţionat în baza unui ordin ilegal al superiorului (C.S.J.,
Secţia militară, decizia nr. 29/1997, www.legalis.ro). În aprecierea elementului material
ca element constitutiv al infracţiunii, un factor important îl reprezintă durata privării de
libertate. Această durată nu are, însă, un caracter absolut. Se va aprecia, de la caz la caz,
dacă intervalul de timp în care s-a menţinut starea de lipsire de libertate a fost suficient
pentru a reprezenta într-adevăr o îngrădire efectivă a libertăţii de mişcare a victimei.
Există lipsire de libertate chiar în cazul în care durata a fost extrem de redusă, inclusiv
câteva secunde, dacă în intervalul de timp respectiv victima a fost împiedicată să realizeze
o anumită acţiune: spre exemplu, pierde trenul, sau ratează posibilitatea de a se prezenta la
un concurs, la o licitaţie etc. (în acelaşi sens a se vedea Loghin/Filipaş 1983, p. 63).
3. Corelaţia cu alte infracţiuni. În cazul violului, constrângerea exercitată asupra 3
victimei în vederea realizării actului sexual presupune, în mod natural, şi lipsirea de liber-
tate a acesteia. De aceea, în multe cazuri, infracţiunea de lipsire de libertate este absorbită
în viol. O astfel de ipoteză o reprezintă, spre exemplu, fapta prin care victima este imo-
bilizată, are loc actul sexual, după care autorul îi permite victimei să plece. Absorbţia
funcţionează şi în cazul în care victima a fost deplasată cu forţa de la locul în care se
afla, pentru a fi violată, dacă imediat după ce a avut loc actul sexual a fost lăsată să plece
(T.M.B., decizia nr. 667/1990, apud Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român,
op. cit., 1997, p. 239). Dacă, însă, lipsirea de libertate se menţine pe o durată ce depăşeşte
realizarea actelor materiale necesare violului, vom avea un concurs de infracţiuni
(Trib. Suprem, decizia nr. 43/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 240). Se poate afirma că,
în pofida unor controverse izolate, în linii generale, orientarea practicii şi a doctrinei este
de a admite absorbţia lipsirii de libertate în infracţiunea de viol, cu excepţia cazurilor
în care durata lipsirii de libertate „depăşeşte în mod semnificativ timpul necesar săvârşirii
violului” (V. Papadopol, Notă la decizia nr. 306/1998 a C.A. Bucureşti, în C.A.B. 1998,
p. 183). Deşi formularea este discutabilă, în sensul că nu este foarte clar ce înseamnă „în
mod semnificativ”, sau care este „timpul necesar săvârşirii violului”, pe fond opinia este
corectă. Sunt şi eu de părere că trebuie să se reţină concurs de infracţiuni, în cazul în care
lipsirea de libertate nu are, sau nu mai are, o legătură directă cu infracţiunea de viol. În
cazul în care restrângerea libertăţii de mişcare este însoţită de o tâlhărie, problema este
oarecum mai complicată. În principiu, tâlhăria absoarbe lipsirea de libertate deoarece,
chiar dacă această lipsire va continua după ce are loc însuşirea bunului, ea va ajuta
făptuitorul, fie „pentru păstrarea bunului furat”, fie pentru ca „să-şi asigure scăparea”,
ceea ce reprezintă modalităţi de realizare a infracţiunii de tâlhărie (în acest sens, a se vedea
P.J.P. III, p. 83, comentariul 2). Există însă şi situaţii în care se poate reţine un concurs
de infracţiuni, dacă se constată că lipsirea de libertate nu are legătură cu infracţiunea de
tâlhărie, în vreuna din modalităţile ei de realizare, altfel spus, dacă acţiunile ce repre-
zintă elementul material al lipsirii de libertate nu se suprapun cu violenţele ce intră în
latura obiectivă a tâlhăriei. Astfel, se va reţine concurs de infracţiuni atunci când victima
este lipsită de libertate o perioadă de timp, după care, în momentul eliberării, se exercită
Cioclei 429
Art. 205 Infracţiuni contra persoanei
asupra ei violenţe şi este deposedată de un bun (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 576/1999, în C.A.B. 1999, p. 111). De asemenea, se va reţine concurs de infracţiuni
între lipsire de libertate şi tâlhărie în ipoteza în care, după ce a fost deposedată de bunuri
prin violenţă, victima este deplasată contrar voinţei sale într-un alt loc (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 839 din 21 martie 2012, www.scj.ro). Lipsirea de libertate se mai poate
asocia cu o serie de alte infracţiuni, punându-se problema concursului sau a absorbţiei.
În practică s-a reţinut, spre exemplu, existenţa concursului de infracţiuni între lipsire de
libertate şi omor, dacă inculpatul, după ce i-a aplicat victimei lovituri mortale în abdomen şi
torace, provocându-i ruptura unor organe, a legat victima aflată în stare de inconştienţă de un
copac, iar în urma leziunilor suferite victima a decedat (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 2448/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 240, speţa nr. 2). Trebuie precizat că, în cazul
în care se comite infracţiunea de omor, dacă se constată că făptuitorul imobilizează victima
doar în scopul de a-i putea aplica lovitura sau loviturile letale, lipsirea de libertate este
absorbită în omor. S-a pus, de asemenea, problema existenţei concursului de infracţiuni
între lipsirea de libertate în mod ilegal şi infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului.
Din cauza unor decizii contradictorii a fost necesară intervenţia instanţei supreme care, prin
soluţionarea unui recurs în interesul legii, a admis că lipsirea de libertate, ca şi lovirea sau
alte violenţe şi vătămarea corporală, poate intra în concurs ideal cu infracţiunea de rele trata-
mente aplicate minorului [I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. 37/2008, www.scj.ro].
4 4. Variantele infracţiunii. Un element de noutate faţă de vechiul Cod îl reprezintă
introducerea variantei asimilate de la alin. (2), care se referă la răpirea unei persoane
aflate în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra. Aceasta are menirea
de a acoperi un semi-vid legislativ, pus în evidenţă şi de unele cazuri concrete, cu care
s-a confruntat practica (răpirea unui nou-născut din maternitate). În cazuri de acest gen,
„doar printr-o analogie în defavoarea inculpatului se putea vorbi până acum de lipsire
de libertate” (Expunere de motive, p. 41). Prima variantă agravată, cea de la alin. (3),
cuprinde trei împrejurări în care se poate comite fapta. Prin faptă săvârşită de către o
persoană înarmată, lit. a), trebuie să se înţeleagă fapta comisă de persoana care are
asupra ei o armă, în sensul dispoziţiilor art. 179 C.pen., corelate cu cele ale art. 2 din Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor. Dacă este vorba despre o armă propriu-zisă
[art. 179 alin. (1)], este suficient ca făptuitorul să o poarte la vedere sau să ameninţe
victima cu arma respectivă. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art. 179
alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate într-un atac efectiv, pentru a se putea
reţine agravanta. Fapta comisă asupra unui minor, lit. b), reprezintă o împrejurare
caracterizată prin circumstanţierea subiectului pasiv. În acest caz se cere ca victima să aibă
vârsta sub 18 ani. Starea de minoritate se raportează la momentul când începe activitatea
infracţională. Făptuitorul trebuie să cunoască starea de minoritate a victimei, pentru ca
agravanta să se aplice. Această modalitate a agravantei se justifică prin necesitatea acordării
unui plus de protecţie persoanelor nevârstnice, asupra cărora repercusiunile unor asemenea
fapte pot fi mult mai grave. În acelaşi timp, aceste persoane sunt mult mai vulnerabile,
astfel încât infracţiunea este mai uşor de comis asupra lor. Fapta comisă punând în pericol
sănătatea sau viaţa victimei, lit. c), se realizează atunci când, datorită împrejurărilor în
care are loc privarea de libertate, se creează o stare de pericol pentru sănătatea ori chiar
pentru viaţa victimei. Pot fi avute în vedere ipotezele în care victima este închisă într-un loc
neaerisit, insalubru, sau nu este hrănită în mod corespunzător etc. În ipoteza în care viaţa
430 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii persoanei Art. 206
victimei este pusă în pericol, făptuitorul acţionează cu praeterintenţie, altfel ar fi tentativă
de omor. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), se distinge printr-o urmare
imediată mai gravă, respectiv decesul victimei. Acest rezultat se produce ca urmare a
condiţiilor în care s-a realizat privarea de libertate. Elementul subiectiv al acestei variante
agravate este reprezentat prin praeterintenţie, ceea ce înseamnă că făptuitorul comite
cu intenţie unele acţiuni ori inacţiuni care vizează restrângerea libertăţii persoanei, dar
rezultatul mai grav, decesul, se produce din culpă. În cazul în care decesul survine în urma
unor violenţe exercitate în mod direct asupra victimei şi se constată că autorul a urmărit
sau a acceptat producerea acestui rezultat, se va reţine infracţiunea de omor, comis cu
intenţie directă sau indirectă. În cazul în care se constată că violenţele au fost comise
cu intenţie, dar rezultatul mai grav, respectiv decesul victimei, s-a produs din culpă (dar
nu ca urmare a lipsirii de libertate), se va reţine un concurs de infracţiuni între loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte şi lipsire de libertate (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 40/A/1996, în C.P. Ad., p. 667).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de ameninţare are un conţinut asemănător cu cel 1
prevăzut de art. 193 C.pen. din 1968. Principala diferenţă se referă la cea de a doua condiţie
ataşată elementului material, în sensul că, în afara persoanei ameninţate, infracţiunea sau
fapta păgubitoare pot fi îndreptate împotriva oricărei persoane, nu doar împotriva soţului
sau unei rude apropiate, ca în textul anterior. Este o rectificare binevenită, având în vedere
că unele relaţii de prietenie sau de convieţuire între persoane pot avea aceleaşi baze afective
puternice, ca şi în cazul căsătoriei sau rudeniei. Ameninţarea cu săvârşirea unei infracţiuni
sau a unei fapte păgubitoare împotriva unor astfel de persoane poate avea la fel de bine
aptitudinea de crea o stare de pericol pentru libertatea psihică a persoanei. O altă diferenţă,
aparent de ordin strict formal, se referă la cea de a treia condiţie a laturii obiective. Astfel,
în locul expresiei „de natură să o alarmeze”, legiuitorul a preferat formula „de natură să
îi producă o stare de temere”, o exprimare mai adecvată, după cum se va explica mai
jos. Pedepsele prevăzute în cele două reglementări sunt identice, astfel încât nu se pune
problema situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective este reprezentat prin 2
acţiunea de ameninţare, fie cu o infracţiune, fie cu o faptă păgubitoare. Prin ameninţare
se înţelege transmiterea unui mesaj privind un pericol, la adresa unei persoane. Cel care
ameninţă urmăreşte să insufle victimei o stare de temere cu privire la un anumit rău pe
care aceasta din urmă îl poate suferi (Loghin/Filipaş 1983, p. 69). Modalitatea concretă
prin care se poate realiza acţiunea de ameninţare poate să îmbrace diferite forme. Astfel,
Cioclei 431
Art. 206 Infracţiuni contra persoanei
poate fi vorba despre o ameninţare verbală, despre o ameninţare formulată în scris sau
prin alte semne grafice, se poate exercita o ameninţare prin gesturi sau atitudini simbolice
(O.A. Stoica 1976, p. 117). Există trei condiţii ataşate elementului material al infracţiunii.
O primă condiţie este ca ameninţarea să se refere la comiterea unei infracţiuni sau a unei
fapte păgubitoare. Cea de-a doua condiţie este ca infracţiunea sau fapta păgubitoare cu care
se ameninţă să se îndrepte fie direct împotriva părţii vătămate, fie împotriva altei persoane.
După cum arătam mai sus, noul text nu mai limitează sfera persoanelor ameninţate la soţ
sau o rudă apropiată. Teoretic poate fi vorba despre orice persoană. Practic, trebuie să
fie o persoană faţă de care victima să poată manifesta afecţiune, astfel încât să se poată
realiza şi ultima condiţie. Cea de a treia şi ultima condiţie se referă la necesitatea de a
exista o ameninţare serioasă; aceasta trebuie să aibă un potenţial intimidant, altfel spus,
să fie de aşa natură încât să poată produce o stare de temere. Practica judiciară a confirmat
acest punct de vedere (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 487/2003, în C.P. Ad.,
p. 675). Nu este realizat elementul material al infracţiunii dacă mesajul de pericol vizează
stoparea unei acţiuni sau a unei atitudini neîngăduite, imputabilă persoanei ameninţate.
Nu reprezintă infracţiune nici ameninţarea cu folosirea unei căi legale sau cu valorificarea
pe cale licită a unui drept, chiar dacă astfel de conduite ar expune persoana ameninţată
unor consecinţe nefavorabile (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 300). În practică s-a pus
problema distincţiei între ameninţare şi tentativă la infracţiunea de omor. În mod corect,
instanţa supremă a arătat că dacă ameninţarea, prin gesturi şi cuvinte, nu este urmată de acte
de executare, se va reţine doar infracţiunea de ameninţare (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 1493/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 22). În schimb, dacă făptuitorul trece
la punerea în aplicare a ameninţării, adică la executarea hotărârii de a comite infracţiunea,
se va reţine tentativă la omor (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 115/1999, în C.P.
Ad., p. 675). Urmarea imediată constă într-o stare de pericol pentru libertatea psihică a
persoanei. În doctrină au fost şi autori care au considerat că ameninţarea este o infracţiune
de rezultat. Legiuitorul a clarificat această dilemă, înlocuind, aşa cum arătam mai sus,
expresia „de natură să o alarmeze”, cu formula „de natură să îi producă o stare de temere”.
Spre deosebire de alarmare, care în limbajul comun indică, de regulă, o stare de tulburare
ce depăşeşte sfera interioară şi se exteriorizează prin gesturi sau atitudini, temerea reflectă
exclusiv o stare interioară, un sentiment sau o senzaţie a subiectului, ce poate exista în
afara oricărei forme de manifestare exterioară. Din această perspectivă, starea de temere
corespunde mai bine opiniei conform căreia ameninţarea este o infracţiune de pericol.
La infracţiunea de ameninţare vinovăţia este prezentă sub forma intenţiei, în ambele
modalităţi, directă sau indirectă. Putem vorbi despre intenţie indirectă, spre exemplu,
în ipoteza în care ameninţarea adresată unei anumite persoane este percepută şi de alte
persoane care se simt vizate (V. Cioclei, Curs 2013, p. 150). În sfârşit, trebuie precizat
că nu putem vorbi despre intenţie în cazurile în care, din diferite motive, pericolul este
simulat. În acest sens, în doctrină s-a precizat că: „Lipseşte elementul subiectiv, deci
vinovăţia, atunci când făptuitorul a ameninţat în glumă o altă persoană” (Explicaţii III,
ed. a II-a, 2003, p. 302).
432 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii persoanei Art. 207
Art. 207. Șantajul
(1) Constrângerea unei persoane să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva, în scopul
de a dobândi în mod injust un folos nepatrimonial, pentru sine ori pentru altul, se pedep-
sește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează ameninţarea cu darea în vileag a unei fapte
reale sau imaginare, compromiţătoare pentru persoana ameninţată ori pentru un membru
de familie al acesteia, în scopul prevăzut în alin. (1).
(3) Dacă faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au fost comise în scopul de a dobândi
în mod injust un folos patrimonial, pentru sine sau pentru altul, pedeapsa este închisoarea
de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de şantaj era prevăzută în 1
vechiul Cod penal la art. 194. O primă diferenţă faţă de vechiul text se referă la elementul
material. Se poate observa că legiuitorul a păstrat doar noţiunea de constrângere, fără a
mai face referiri, inutile, la violenţă sau ameninţare, cele două elemente definitorii ale
constrângerii. O altă diferenţă faţă de vechea incriminare constă în crearea unor variante
distincte, după cum este vorba de urmărirea unui folos nepatrimonial (varianta tip) sau
patrimonial (varianta agravată). Această diferenţiere este justificată de pericolul sporit
al faptelor comise în urmărirea unui folos patrimonial. În sfârşit, varianta agravată din
vechiul text devine în noua reglementare o variantă asimilată, pe care o regăsim la alin. (2).
Modificările survenite pot antrena situaţii tranzitorii. Astfel, pe tărâmul art. 5 C.pen., pentru
varianta tip legea veche este mai favorabilă, iar pentru varianta asimilată (fosta agravantă)
legea nouă este mai blândă. Pot fi incidente şi dispoziţiile art. 6 C.pen. Astfel, în cazul
în care, sub incidenţa vechiului Cod, ar fi fost pronunţată o pedeapsă cu închisoarea mai
mare de 5 ani, pentru un şantaj în varianta agravată, dar cu scop nepatrimonial [conform
art. 194 alin. (2) limita maximă era de 7 ani], pedeapsa va fi redusă la maximul prevăzut
de actualul art. 207 alin. (2), adică 5 ani.
2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al laturii obiective constă într-o 2
acţiune de constrângere, realizată prin violenţă sau ameninţare. A constrânge înseamnă
a forţa (a sili, a obliga) pe cineva să adopte o conduită contrară propriei voinţe (pe care
nu ar avea-o de bunăvoie). Constrângerea poate fi de natură fizică (violenţă) sau de
natură morală (ameninţare), după cum rezultă şi din dispoziţiile Părţii generale, care se
referă, printre cauzele de neimputabilitate, la „constrângerea fizică” (art. 24 C.pen.) şi la
„constrângerea morală” (art. 25 C.pen.). Cu alte cuvinte, noţiunea de constrângere include
atât violenţa, cât şi ameninţarea (din această perspectivă exprimarea legiuitorului din
vechiul Cod, respectiv „constrângerea prin violenţă sau ameninţare”, era pleonastică).
Termenul de constrângere este, deci, suficient pentru conturarea elementului material.
Noţiunea de violenţă trebuie raportată la art. 193 C.pen. şi înţeleasă în sensul explicat
anterior, la analiza acelei infracţiuni. Noţiunea de ameninţare se raportează la art. 206
C.pen., fiind valabile explicaţiile date la analiza infracţiunii. Atât actele de violenţă, cât şi
cele de ameninţare sunt absorbite în infracţiunea de şantaj. Dacă intensitatea violenţelor
duce la depăşirea consecinţelor prevăzute de art. 193, se va reţine un concurs de infracţiuni
între şantaj şi vătămare corporală (art. 194 C.pen.). Condiţia esenţială pentru întregirea
laturii obiective este ca acţiunea de constrângere să urmărească determinarea victimei la
o anumită conduită, respectiv: să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. „A da ceva
Cioclei 433
Art. 208 Infracţiuni contra persoanei
înseamnă a efectua un act de remitere (a da un bun, o sumă de bani etc.). A face ceva
înseamnă a acţiona într-un anumit fel (a săvârşi un act, a face un denunţ etc.), iar a nu face
ceva înseamnă a se abţine de la o acţiune (a nu face un denunţ, a nu da o declaraţie etc.).
Prin a suferi ceva se înţelege suportarea unui prejudiciu moral sau material (să suporte o
situaţie umilitoare, să accepte distrugerea unui bun etc.)” (Loghin/Filipaş 1983, p. 71).
Constrângerea exercitată fie prin violenţă, fie prin ameninţare, fie prin ambele procedee,
trebuie să aibă aptitudinea de a insufla victimei o stare de temere serioasă, suficient de
puternică pentru ca libertatea psihică a acesteia să fie lezată. Pentru existenţa infracţiunii
nu este însă necesar ca victima să se şi conformeze cererii făptuitorului, adică în mod
efectiv să dea, să facă, să nu facă sau să sufere ceva. Există infracţiunea de şantaj în
ipoteza în care victima, constrânsă fiind prin ameninţări cu mutilarea să dea o sumă de
bani, denunţă fapta organelor judiciare, iar acestea organizează un flagrant, în cursul
căruia făptuitorul este surprins în momentul în care intră în posesia sumei de bani pretinse
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 644/2004, în C.A.B. 2004, p. 164). Forma
de vinovăţie în cazul şantajului este intenţia, în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Dobândirea în mod injust a unui folos reprezintă o condiţie ataşată elementului subiectiv
care nu influenţează modalitatea intenţiei, nu presupune intenţia directă (V. Cioclei, Curs
2013, p. 154). În acelaşi timp, în lipsa condiţiei, deci dacă nu se urmăreşte dobândirea unui
folos, fapta nu reprezintă şantaj, ci, eventual, o altă infracţiune (spre exemplu, ameninţare).
„Folosul poate fi de orice natură şi poate fi urmărit de făptuitor de la oricine. Legea cere
ca dobândirea folosului să fie urmărită în mod injust. În consecinţă, chiar dacă folosul
este just, fapta constituie şantaj, din moment ce s-a urmărit în mod injust realizarea sa”
(Loghin/Filipaş 1983, p. 71). În doctrină s-a exprimat şi punctul de vedere conform căruia
nu există infracţiunea de şantaj, dacă folosul în sine era just, adică datorat de victimă (a
se vedea Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român, op. cit., 1997, p. 261).
Prima opinie este cea corectă şi formularea legiuitorului nu lasă niciun dubiu cu privire la
aceasta. A susţine opinia contrară înseamnă a admite implicit libertatea fiecăruia de a-şi
face singur dreptate, de a-şi valorifica un drept pe calea violenţelor, fizice sau morale.
3 3. Variante. În cazul variantei asimilate prevăzută la alin. (2), constrângerea se
manifestă doar prin ameninţare, o ameninţare particulară, ce se referă la darea în vileag a
unei fapte reale sau imaginare, compromiţătoare pentru victimă, ori pentru un membru
al familiei acesteia. Faţă de reglementarea anterioară unde, aşa cum am văzut şi mai
sus, această variantă era una agravată, mai apare o modificare. Astfel, în noul text, fapta
compromiţătoare poate privi un membru al familiei persoanei ameninţate, în timp ce
vechea reglementare se referea la soţul sau ruda apropiată a victimei, deci la o categorie
ceva mai restrânsă de persoane (a se vedea comparativ textele de la art. 177 C.pen. şi
art. 149 C.pen. din 1968). Varianta agravată de la alin. (3), care se raportează atât la
varianta tip, cât şi la varianta asimilată, se distinge prin simplul fapt că folosul este, de
această dată, unul patrimonial.
434 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii persoanei Art. 208
(2) Efectuarea de apeluri telefonice sau comunicări prin mijloace de transmitere
la distanţă, care, prin frecvenţă sau conţinut, îi cauzează o temere unei persoane, se
pedepsește cu închisoare de la o lună la 3 luni sau cu amendă, dacă fapta nu cons tuie o
infracţiune mai gravă.
(3) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Infracţiunea de hărţuire nu are corespondent în legislaţia penală 1
anterioară. Introducerea în acest capitol a unei incriminări noi, hărţuirea, are menirea de
a răspunde unor cazuri apărute în practică. Este vorba despre o faptă îndreptată contra
libertăţii psihice a persoanei, o specie insidioasă de ameninţare. Şi în acest caz este vorba
despre adaptarea legislaţiei penale la realităţile sociale, ştiut fiind faptul că, în ultimii ani,
tot mai multe persoane sunt agresate prin apeluri sau mesaje telefonice, ori electronice,
sunt urmărite sau pândite, uneori în mod ostentativ, în apropierea locuinţei, a locului de
muncă ori în alte locuri pe care le frecventează, toate aceste acţiuni la care sunt supuse
fiind de natură a le crea o stare de temere (în acelaşi sens Expunere de motive, p. 33). Cred
că şi această incriminare este binevenită, cu ajutorul ei legiuitorul reuşind să acopere un
alt vid legislativ.
2. Conţinutul infracţiunii. Hărţuirea este incriminată în două variante distincte: o 2
variantă tip, cea de la alin. (1) şi o variantă specială, cea de la alin. (2). Aceasta din urmă
nu poate fi calificată drept variantă asimilată, deoarece prevede o sancţiune diferită, mai
mică faţă de varianta tip, şi nici variantă atenuată, deoarece nu se raportează la varianta
tip, nu este construită pe elementele acesteia. La varianta tip, elementul material constă
într-o acţiune, ce se poate realiza prin două modalităţi distincte: urmărirea repetată a
unei persoane, respectiv supravegherea repetată a locuinţei, locului de muncă, sau altui
loc frecventat de o persoană. Pentru a se realiza caracterul repetat este suficient să existe
o a doua acţiune de urmărire sau supraveghere. Latura obiectivă este întregită prin două
condiţii negative ataşate elementului material (indiferent de modalitatea lui). O primă
condiţie este ca fapta să se realizeze fără drept, adică să nu existe o dispoziţie legală
care să permită urmărirea ori supravegherea. Nu este îndeplinită această condiţie, spre
exemplu, în cazul în care se derulează activităţi operative specifice urmăririi penale,
sau activităţi operative specifice culegerii de informaţii, în baza legii privind securitatea
naţională. A doua condiţie se referă la inexistenţa unui interes legitim. Interesul legitim
poate fi privat (legat de realizarea unui drept subiectiv) sau public (legat de respectarea
ordinii de drept şi a drepturilor fundamentale). Nu este îndeplinită această condiţie,
deoarece există un interes legitim (privat), în cazul în care, spre exemplu, părintele
urmăreşte sau supraveghează pe copilul său minor, în exercitarea dreptului la educaţie.
De asemenea, nu este îndeplinită condiţia, deoarece există un interes legitim (public),
în cazul în care, spre exemplu, jurnalistul urmăreşte sau supraveghează o persoană, în
cadrul unei anchete de presă, ce vizează obţinerea unor informaţii de interes public. La
varianta specială, elementul material constă tot într-o acţiune, ce se poate realiza în două
modalităţi: efectuarea de apeluri telefonice sau efectuarea de comunicări prin mijloace
de transmitere la distanţă. Apelurile telefonice se referă atât la reţelele fixe, cât şi la
reţelele de telefonie mobilă. Comunicările prin mijloace de transmitere la distanţă se
referă la o gamă largă de posibilităţi tehnologice, în principal cele legate de utilizarea
Cioclei 435
Art. 208 Infracţiuni contra persoanei
436 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 209
Capitolul VII
Traficul şi exploatarea persoanelor
vulnerabile
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de sclavie era prevăzută sub aceeaşi denumire 1
marginală, cu un conţinut şi sancţiuni identice, în art. 190 din Codul penal anterior.
Păstrându-se aceleaşi limite de pedeapsă, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
Singura deosebire, formală, apare la nivel de tehnică legislativă, în sensul că, spre
deosebire de textul precedent, textul actual nu mai cuprinde dispoziţii privind sancţionarea
tentativei. Aceste dispoziţii se regăsesc însă la sfârşitul capitolului, într-un articol distinct,
care reglementează regimul tentativei pentru toate infracţiunile din categoria traficului şi
exploatării persoanelor vulnerabile. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 217 C.pen., printre
altele, tentativa la infracţiunea de sclavie se pedepseşte. Fiind vorba despre reglementări
identice, nu se pune, nici măcar la nivel teoretic, problema situaţiilor tranzitorii.
Incriminarea sclaviei are un rol preponderent simbolic. Primele convenţii internaţionale
care au condamnat sclavia şi au interzis traficul de sclavi au apărut încă din secolul al
XIX-lea. Aderând la diferitele tratate şi convenţii internaţionale pe această temă, România
a incriminat sclavia încă din perioada interbelică; în Codul penal de la 1936 fapta era
prevăzută la art. 491. Infracţiunea a fost preluată în termeni asemănători în Codul penal
de la 1968. Utilitatea incriminării a fost justificată prin aceea că, „dacă sclavia şi traficul
de sclavi nu ar fi incriminate, făptuitorii unor astfel de activităţi comise în străinătate ar
găsi un refugiu pe teritoriul ţării noastre şi ar scăpa în acest fel de răspundere penală”
(Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 281). Incriminarea sclaviei se menţine şi în prezent, mai
mult ca o dovadă de aderare a statului român la principiile generale privind respectarea
drepturilor fundamentale ale omului, decât ca o reală necesitate de ordin represiv. În practica
judiciară contemporană nu au fost semnalate cazuri de comitere a acestei infracţiuni. În
acest context, examenul teoretic realizat deja în mod pertinent în doctrină (Explicaţii III,
ed. a II-a, 2003, p. 280-285) face inutilă o analiză a infracţiunii. Având în vedere că
fenomenul criminal actual cuprinde unele conduite ce pot fi caracterizate drept „forme
moderne de sclavie”, trebuie precizat că există unele fapte de încălcare gravă a libertăţii
persoanei, ce pot avea o aparenţă de suprapunere cu sclavia. Aceste fapte vizează traficul
de persoane şi, nu întâmplător, au fost aduse de legiuitor în noul Cod şi au fost aşezate în
continuarea infracţiunii de sclavie.
Cioclei 437
Art. 210 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Traficul de persoane nu a figurat ca atare în vechiul Cod
penal. Fapta era incriminată, alături de alte infracţiuni specifice, în art. 12 din Legea
nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane (M.Of. nr. 783 din
11 decembrie 2001). Aducerea în Cod a infracţiunilor din această categorie a fost urmată,
fireşte, de abrogarea articolelor corespunzătoare din legea specială (prin art. 94 pct. 2 din
Legea 187/2012). Este important de precizat că la elaborarea Proiectului de Cod penal,
în momentul în care au foste preluate infracţiunile din legea specială, au fost avute în
vedere şi reglementările europene şi internaţionale în materie: Decizia-cadru nr. 202/629/
JAI, în vigoare la data respectivă; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate adoptată în anul 2000; Convenţia Consiliului Europei privind
combaterea traficului de persoane adoptată la data de 3 mai 2005 şi ratificată de România
prin Legea nr. 300/2006 (M.Of. nr. 622 din 19 iulie 2006). Mai mult, se poate constata
că dispoziţiile din Codul penal privind traficul de persoane, deşi au fost adoptate în anul
2009, sunt compatibile cu prevederile Directivei UE 2011/36 din 5 aprilie 2011, privind
prevenirea traficului de persoane şi combaterea acestui fenomen. Explicaţia este dată
de faptul că atât Codul, cât şi, ulterior, Directiva au folosit aceleaşi surse de inspiraţie
legislativă, respectiv convenţiile menţionate anterior (a se vedea pe larg, în acest sens,
V. Cioclei, Infracţiunile contra persoanei în Noul Cod penal…, loc. cit., p. 686, 687).
Revenind la infracţiunea de trafic de persoane, este de menţionat că dispoziţiile noului
Cod penal nu aduc modificări esenţiale în raport cu incriminarea din legea specială. Textul
a fost mai bine structurat şi corelat cu alte infracţiuni. S-a renunţat la varianta agravată
ce privea fapta comisă de două sau mai multe persoane împreună, deoarece aceasta este
suplinită prin circumstanţa agravantă din Partea generală [art. 77 lit. a) C.pen.]. S-a
renunţat, de asemenea, la variantele agravate ce priveau producerea unui rezultat mai grav
decât cel urmărit (vătămarea corporală, decesul victimei), urmând ca în aceste cazuri să
opereze regulile privind concursul de infracţiuni.
2 2. Situaţii tranzitorii. În privinţa variantei tip a infracţiunii, art. 210 alin. (1), ce
corespunde în linii generale variantei tip a vechiului text, art. 12 alin. (1) din Legea
nr. 678/2001, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii deoarece limitele de pedeapsă au
fost păstrate. În privinţa variantei agravate, respectiv fapta comisă de un funcţionar public,
ce are corespondent în art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 678/2001, legea nouă este mai
438 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 210
favorabilă deoarece prevede o maximă mai redusă (12 ani în loc de 15). Prin urmare, cu
privire la varianta agravată, în ipoteza art. 5 C.pen. se vor aplica dispoziţiile noului Cod
penal, iar pedeapsa închisorii nu va putea depăşi 12 ani. La acest maxim se vor reduce
toate pedepsele definitive mai mari, în ipoteza prevăzută de art. 6 C.pen.
3. Elementul material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune, într-una din cele 3
cinci modalităţi prevăzute de textul incriminator: recrutarea, transportarea, transferarea,
adăpostirea sau primirea unei persoane. Recrutarea unei persoane presupune identificarea
(selectarea) unei persoane şi atragerea, câştigarea acesteia pentru o anumită activitate.
Există recrutare, spre exemplu, în ipoteza în care inculpata abordează victimele în diverse
localuri, sub pretextul de a le oferi locuri de muncă în străinătate (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1773/2008, www.legalis.ro). Recrutarea poate fi directă, dar şi indirectă,
poate include metode şi tehnici diverse (a se vedea pe larg, cu exemple din practică,
G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 52, 53). Transportarea unei
persoane presupune deplasarea acesteia dintr-un loc în altul, în interiorul ţării sau
în alt stat, folosind în acest scop orice mijloc de deplasare (G.C. Zaharia, Traficul de
persoane, op. cit., 2012, p. 53, cu referire la I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1878/2010,
www.legalis.ro). Transferarea unei persoane presupune, ca şi în cazul transportării,
deplasarea persoanei dintr-un loc în altul, cu diferenţa că, în cazul transferului, locul iniţial
în care se află victima este, deja, sub controlul altei persoane. Există transfer, spre exemplu,
atunci când victima este deplasată de la o adresă la alta, dar rămâne sub controlul aceluiaşi
traficant. Există transfer şi în ipoteza în care victima este trecută de la un traficant la altul, în
cadrul unei înţelegeri („tranzacţii”) dintre aceştia. Adăpostirea unei persoane presupune
asigurarea unui loc de şedere temporară pentru aceasta, într-un spaţiu care poate să fie,
sau nu, tipic pentru locuire. Termenul adăpostire a înlocuit termenul de găzduire folosit de
art. 12 alin. (1) din legea specială, un termen impropriu şi aflat în dezacord cu prevederile
internaţionale în materie, după cum, pe bună dreptate, s-a subliniat în doctrină (a se vedea,
pe larg, G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 299 şi urm.). Primirea
unei persoane, în sensul textului incriminator, presupune o preluare fizică a persoanei,
combinată cu asumarea exercitării influenţei şi controlului asupra acesteia. „Elementul
material se realizează prin primire, în situaţia în care inculpatul a cumpărat-o pe partea
vătămată, plătind o sumă de bani pentru aceasta” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane,
op. cit., 2012, p. 55 cu referire la I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5502/2004,
www.legalis.ro). Latura obiectivă a infracţiunii este întregită prin stabilirea unor condiţii
esenţiale, alternative, ce sunt ataşate elementului material. Altfel spus, pentru existenţa
infracţiunii, elementul material, în oricare din modalităţile lui, trebuie să se realizeze
în vreuna din ipotezele prevăzute expres de textul incriminator: a) prin constrângere,
răpire, inducere în eroare sau abuz de autoritate; b) profitând de imposibilitatea de a se
apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane;
c) prin oferirea, darea, acceptarea sau primirea de bani ori de alte foloase în schimbul
consimţământului persoanei care are autoritate asupra acelei persoane. Este de observat
că, în unele cazuri, prin realizarea condiţiei esenţiale, traficul de persoane devine o
infracţiune complexă. Astfel, în ipoteza constrângerii, traficul de persoane va absorbi,
după caz, infracţiunea de ameninţare, lovirea sau alte violenţe, ori lipsirea de libertate.
Şi în ipoteza răpirii, traficul de persoane va absorbi lipsirea de libertate [I.C.C.J., Secţiile
Unite (RIL), Decizia nr. 1/2008, www.scj.ro]. În ce priveşte inducerea în eroare, trebuie
Cioclei 439
Art. 210 Infracţiuni contra persoanei
observat că această condiţie înlocuieşte două ipoteze din textul fostului art. 12 alin. (1),
respectiv frauda şi înşelăciunea. Opţiunea legiuitorului este corectă. Pe de o parte, noţiunea
de fraudă se înscrie în conceptul mai larg de inducere în eroare. Pe de altă parte, inducerea
în eroare, ca element material al înşelăciunii, este o condiţie suficientă; nu este necesar
să se întrunească şi celelalte elemente ale infracţiunii de înşelăciune, cum ar fi, spre
exemplu, crearea unei pagube. Prin urmare, această ipoteză din noua incriminare nu mai
reprezintă o infracţiune complexă. Poate exista trafic de persoane prin inducere în eroare,
fără să fie necesar să existe şi o infracţiune de înşelăciune (absorbită). Trebuie precizat că
sub imperiul vechiului text, când utilizarea termenului înşelăciune dădea infracţiunii un
caracter complex, practica a confirmat teza absorbţiei (I.C.C.J., Secţia penală, deciziile
nr. 4001/2008 şi nr. 3414/2008, apud G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012,
p. 62). Cu toate acestea, de regulă, existenţa înşelăciunii era prezumată prin simpla
existenţă a inducerii în eroare. La un examen riguros, multe fapte ar fi rămas în afara
sferei de aplicare a incriminării. Din această perspectivă apreciez că modificarea adusă
textului prin noul Cod penal este binevenită. În privinţa celorlalte condiţii, ele se regăseau
sub aceeaşi formă şi în vechiul text, iar ipotezele concrete corespunzătoare lor au fost,
de regulă, identificate corect în jurisprudenţă (în acest sens, pentru exemple din practica
judiciară, a se vedea G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 62-65).
4 4. Vinovăţia cerută de legiuitor pentru existenţa infracţiunii de trafic de persoane
este intenţia în modalitatea directă. Fapta se comite în scopul exploatării unei persoane.
Noţiunea de exploatare a unei persoane este definită în art. 182 C.pen., în următorii
termeni: „Prin exploatarea unei persoane se înţelege: a) supunerea la executarea unei munci
sau îndeplinirea de servicii, în mod forţat; b) ţinerea în stare de sclavie sau alte procedee
asemănătoare de lipsire de libertate ori de aservire; c) obligarea la practicarea prostituţiei,
la manifestări pornografice în vederea producerii şi difuzării de materiale pornografice sau
la alte forme de exploatare sexuală; d) obligarea la practicarea cerşetoriei; e) prelevarea de
organe, ţesuturi sau celule de origine umană, în mod ilegal”. Din definiţia exploatării rezultă
că aceasta reprezintă, inevitabil, o atingere adusă libertăţii fizice sau morale a persoanei.
Având ca scop exploatarea persoanei, cel care comite fapta urmăreşte implicit (nu doar
acceptă) punerea în pericol a libertăţii acesteia (ceea ce coincide cu urmarea imediată a
infracţiunii). Este unul din cazurile în care scopul califică intenţia, indicând modalitatea
directă a acestei. În practică, situaţiile cele mai frecvente de exploatare vizează executarea
unei munci, practicarea prostituţiei sau a cerşetoriei. Astfel, s-a decis că există scopul
exploatării, spre exemplu: în cazul în care victimele au fost racolate şi transportate în altă
ţară pentru a fi supuse la executarea unor munci, cu încălcarea normelor legale privind
salarizarea, condiţiile de muncă, durata programului etc.; în cazul în care victimele au
fost recrutate şi transportate în străinătate sub pretextul oferirii unui loc de muncă, iar la
destinaţie au fost obligate la practicarea prostituţiei; în cazul în care, sub pretextul găsirii
unor slujbe, victimele au fost transportate în altă ţară, unde au fost obligate să cânte pe
străzi şi să cerşească (în acest sens a se vedea, în ordine: I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3361/2008; I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 827/2009; I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 924/2006, apud G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 74, 79, 80).
5 5. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trafic de persoane se consumă în momentul
în care se realizează elementul material în oricare din modalităţile prevăzute de legiuitor.
Dacă se realizează succesiv mai multe modalităţi ale elementului material asupra unei
440 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 211
persoane, spre exemplu aceasta este recrutată şi apoi transportată, fapta se consumă în
momentul realizării primei modalităţi a elementului material. Pluralitatea de modalităţi
ale elementului material, exercitate asupra aceleiaşi persoane, nu duce la pluralitate de
infracţiuni. Tentativa este posibilă şi se pedepseşte, conform dispoziţiilor art. 217 C.pen.
Cu excepţia recrutării, celelalte modalităţi ale elementului material (transportarea,
transferarea, adăpostirea şi primirea) presupun o prelungire în timp, ceea ce face ca, în
aceste cazuri, infracţiunea să aibă formă continuă şi, deci, un moment al epuizării. În
legătură cu forma continuată este de amintit că, în baza vechii reglementări, instanţa
supremă s-a pronunţat printr-un recurs în interesul legii în sensul că traficul de persoane
comis asupra mai multor subiecţi pasivi, în aceleaşi condiţii de loc şi timp, constituie
o infracţiune unică, în formă continuată, iar nu mai multe infracţiuni aflate în concurs
[I.C.C.J., Secţiile Unite (RIL), Decizia nr. XLIX/2007]. Trebuie subliniat că această
dezlegare şi-a pierdut valabilitatea, în condiţiile în care conform dispoziţiilor noului Cod,
una dintre condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate este unicitatea subiectului
pasiv [art. 25 alin. (1) C.pen.]. Infracţiunea poate avea şi formă continuată, dacă acţiunile
de traficare se realizează la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii, faţă de
aceeaşi victimă.
6. Varianta agravată. Singura variantă agravată, care a „supravieţuit” din textul 6
anterior [art. 12 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 678/2001], are la bază un subiect activ
calificat, respectiv funcţionarul public. Este de precizat că această variantă lipsea din
versiunea iniţială a noului Cod penal. Ea a fost introdusă prin art. 245 pct. 21 din Legea
nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a noului Cod. Noţiunea de funcţionar public este
explicată de art. 175 C.pen. Pentru existenţa agravantei nu este suficient ca subiectul activ
să facă parte din categoria funcţionarilor publici; este necesar, în plus, ca acesta să se afle
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, în momentul comiterii faptei.
7. Consimţământul victimei. Alineatul final al art. 210 reprezintă o dispoziţie de 7
excludere a cauzei justificative a consimţământului victimei. Ca atare, prin excepţie
de la regula stabilită prin art. 22 alin. (1) C.pen., dar în consonanţă cu prevederile
alin. (2) al aceluiaşi articol, în cazul traficului, consimţământul victimei nu constituie
cauză justificativă. Această excludere, normală şi necesară având în vedere starea de
vulnerabilitate în care se găsesc, de regulă, persoanele traficate, este în consens cu cerinţele
art. 2 parag. 4 din Directiva UE 2011/36, menţionată anterior.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta de trafic de minori era incriminată în art. 13 din Legea 1
nr. 678/2001, pentru prevenirea şi combaterea traficului de persoane. Varianta tip a
Cioclei 441
Art. 211 Infracţiuni contra persoanei
infracţiunii, art. 211 alin. (1), reia textul vechi, art. 13 alin. (1), cu o singură modificare:
termenul găzduire a fost înlocuit cu cel de adăpostire folosit şi în cazul traficului de
persoane. Varianta agravată de la alin. (2) este corespondenta art. 13 alin. (2), cu diferenţele
ce rezultă din modificarea textului de referinţă, respectiv cel de la traficul de persoane
(analizat anterior). Evident, nu sunt reluate în noua incriminare variantele agravate de la
art. 13 alin. (3) şi (4), deoarece nu au fost reluate nici variantele corespunzătoare ale traficului
de persoane, aşa cum a fost menţionat la examinarea acestei din urmă infracţiuni.
2 2. Situaţii tranzitorii. În privinţa variantei tip a infracţiunii, art. 211 alin. (1), ce cores-
punde variantei tip a vechiului text, art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001, se poate pune
problema situaţiilor tranzitorii deoarece limitele de pedeapsă au fost reduse. Astfel, în
ipoteza art. 5 C.pen. vor fi aplicate dispoziţiile sancţionatorii ale Codului penal. În ipoteza
prevăzută de art. 6 C.pen., orice pedeapsă definitivă mai mare de 10 ani se va reduce la
acest nou maxim (sub imperiul legii speciale maximul era de 15 ani). În privinţa variantei
agravate, care corespunde doar parţial primei variante agravate din vechiul text, legea
nouă este mai favorabilă având limite de pedeapsă reduse. Pentru variantele agravate ce
nu se mai regăsesc în noua reglementare problema situaţiilor tranzitorii trebuie examinată
de la caz la caz, în funcţie de încadrarea ce ar rezulta în noul context.
3 3. Specificul infracţiunii. Particularitatea esenţială a acestei infracţiuni este dată,
fireşte, de circumstanţierea subiectului pasiv, care este în acest caz minorul, adică per-
soana având vârsta sub 18 ani. O altă particularitate importantă vizează conţinutul infrac-
ţiunii. Astfel, în varianta tip, latura obiectivă a infracţiunii este îndeplinită prin simpla
realizare a elementului material de la traficul de persoane (recrutare, transportare, transfe-
rare, adăpostire sau primire), fără a mai fi necesară îndeplinirea condiţiilor esenţiale
(constrângere, răpire etc.). Din punct de vedere subiectiv se impune aceeaşi condiţie ca la
traficul de persoane, respectiv ca fapta să se realizeze în scopul exploatării (minorului, în
acest caz). În plus, este necesar ca subiectul activ să aibă cunoştinţă de faptul că victima
este o persoană minoră, sau să existe suficiente elemente, împrejurări, din care să rezulte
că este vorba despre un minor. Varianta agravată se realizează prin raportare la condiţiile
esenţiale ce întregesc latura obiectivă a traficului de persoane, în ipoteza de la alin. (2)
teza I, sau prin raportare la varianta agravată de la infracţiunea de bază, în ipoteza de la
alin. (2) teza a II-a. Este de precizat că această a doua teză, privind fapta comisă de către
un funcţionar public în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, ca şi corespondenta agravantă
de la traficul de persoane, a lipsit din versiunea iniţială a noului Cod penal. Ea a fost
introdusă prin art. 245 pct. 22 din Legea nr. 187/2012, pentru punerea în aplicare a noului
Cod. Evident, ca şi la traficul de persoane (dar era cu atât mai necesar în cazul minorului),
legiuitorul a prevăzut că nu constituie cauză justificativă, consimţământul persoanei
victimă a traficului. „În ipoteza în care sunt traficate atât persoane minore, cât şi persoane
majore, infracţiunea de trafic de minori se va reţine în concurs cu infracţiunea de trafic de
persoane” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 106 cu referire la I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2226/2009, www.legalis.ro).
442 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 212
Art. 212. Supunerea la muncă forţată sau obligatorie
Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale,
la prestarea unei munci împotriva voinţei sale sau la o muncă obligatorie se pedepsește cu
închisoarea de la unu la 3 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Supunerea la muncă forţată sau obliga- 1
torie era incriminată în Codul penal anterior prin art. 191, în aceleaşi condiţii. O singură
diferenţă, nesemnificativă, este dată de înlocuirea cuvântului contra cu cuvântul împotriva,
în expresia: împotriva voinţei sale. În ce priveşte pedeapsa, limita maximă a rămas aceeaşi,
3 ani, dar limita minimă a crescut de la 6 luni la un an. Rezultă că în ipoteza prevăzută de
art. 5 C.pen. vor fi aplicate dispoziţiile sancţionatorii din vechiul Cod, fiind mai favorabile.
Maximul fiind păstrat este exclusă incidenţa art. 6 C.pen.
2. Aspecte generale. Infracţiunea de supunere la muncă forţată sau obligatorie este o 2
expresie a garantării prin mijloace penale a dispoziţiilor constituţionale, precum şi a aderării
României, în anul 1957, la Convenţia internaţională privind munca forţată sau obligatorie,
încheiată în anul 1930 (a se vedea Loghin/Filipaş 1983, p. 66). Conform art. 42 alin. (1)
din Constituţia României, munca forţată este interzisă. Tot art. 42, în alineatul al doilea,
stabileşte împrejurările în care o persoană are obligaţia de a presta anumite activităţi, fără
ca acestea să fie considerate muncă forţată: „a) activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor
militare, precum şi cele desfăşurate, potrivit legii, în locul acestora, din motive religioase
sau de conştiinţă; b) munca unei persoane condamnate, prestată în condiţii normale, în
perioada de detenţie sau de libertate condiţionată; c) prestaţiile impuse în situaţia creată
de calamităţi ori de alt pericol, precum şi cele care fac parte din obligaţiile civile normale
stabilite de lege”. Ca şi în cazul sclaviei, incriminarea supunerii la muncă forţată sau
obligatorie are un rol preponderent simbolic. În practică, faptele de acest gen constituie,
de regulă, infracţiunea de trafic de persoane. Am identificat un singur exemplu de supunere
la muncă forţată sau obligatorie în jurisprudenţa recentă. Astfel, într-o decizie a Curţii de
Apel Timişoara s-a hotărât că: „fapta inculpatului de a constrânge partea vătămată să
efectueze o activitate contrar voinţei sale (respectiv de a o obliga pe aceasta să-l însoţească
pe o distanţă de 250 de metri şi a-i cere să îi cosească iarba şi apoi să o încarce într-o
căruţă) nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de lipsire de libertate în mod
ilegal, prevăzută de art. 189 C.pen., ci se încadrează în norma incriminatoare prevăzută
de art. 191 C.pen., întrunind elementele constitutive ale infracţiunii de supunere la muncă
forţată sau obligatorie” (C.A. Timişoara, Secţia penală, Decizia nr. 73 din 20 ianuarie
2011, http://portal.just.ro/59/Lists/Jurisprudenţa/DispForm.aspx?ID=638 conform
www.juridice.ro, consultat la 20 iulie 2013).
(3) Dacă faptele sunt săvârșite faţă de un minor, limitele speciale ale pedepsei se
majorează cu jumătate.
(4) Prin prac carea pros tuţiei se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite
persoane în scopul obţinerii de foloase patrimoniale pentru sine sau pentru altul.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de proxenetism era prevăzută
la art. 329 din vechiul Cod penal şi făcea parte din Titlul IX, „Infracţiuni care aduc atingere
unor relaţii privind convieţuire socială”, Capitolul IV, „Alte infracţiuni care aduc atingere
unor relaţii privind convieţuirea socială”. Aducerea incriminării în titlul destinat protecţiei
persoanei, printre infracţiunile care se referă la exploatarea persoanelor vulnerabile este
firească, în contextul restabilirii ierarhiei valorilor protejate de care am mai amintit. Altfel
spus, libertatea persoanei primează în faţa relaţiilor de convieţuire socială. Varianta tip
a infracţiunii a reluat varianta tip din vechiul Cod cu unele modificări clarificatoare, de
ordin semantic: determinarea în loc de îndemnul; obţinerea de foloase patrimoniale, în loc
de tragerea de foloase; una sau mai multe persoane în loc de o persoană (cu referire la
practicarea prostituţiei). Limitele de pedeapsă au rămas neschimbate pentru această variantă
tip, deci problema situaţiilor tranzitorii este exclusă. Varianta agravată de la alin. (2) a
preluat din vechiul text doar teza constrângerii, înlăturând recrutarea şi traficul de persoane
în scopul prostituţiei, pentru a evita suprapunerea cu infracţiunea de trafic de persoane.
Sub imperiul vechii reglementări, această suprapunere a generat soluţii divergente, ce au
necesitat intervenţia instanţei supreme printr-un recurs în interesul legii (I.C.C.J., Secţiile
Unite, Decizia nr. XVI/2007, www.scj.ro). Sancţiunea pentru această variantă agravată
rămâne aceeaşi cu cea din vechiul Cod, ceea ce face ca în ipoteza coincidentă a constrângerii
să nu existe situaţii tranzitorii. Varianta agravată de la alin. (3), ce se referă la fapta comisă
asupra unui minor, are corespondent în prima teză a alin. (3) din vechea reglementare.
Pedepsele din noua reglementare sunt mai blânde şi, în situaţiile tranzitorii, aceasta este
legea mai favorabilă. S-a renunţat la teza a doua din vechea reglementare a alin. (3) – dacă
fapta prezintă un alt caracter grav – deoarece era vagă şi, oricum, poate fi suplinită, dacă este
cazul, prin reţinerea unui concurs de infracţiuni.
2 2. Elementul material. La infracţiunea de proxenetism, elementul material constă
într-o acţiune ce se poate realiza în trei modalităţi distincte: determinarea practicării
prostituţiei; înlesnirea practicării prostituţiei; obţinerea de foloase patrimoniale de pe
urma practicării prostituţiei de către una sau mai multe persoane. Acţiunea de determinare
reprezintă în fapt o instigare (a se vedea comentariul art. 47), iar acţiunea de înlesnire
reprezintă practic o modalitate a complicităţii (a se vedea comentariul art. 48), cu diferenţa
că, în acest caz, fapta determinată sau înlesnită, prostituţia, nu (mai) reprezintă infracţiune.
Acţiunea de obţinere de foloase patrimoniale de pe urma practicării prostituţiei presupune
perceperea (primirea) unor sume de bani sau a altor valori, din cele încasate ca preţ al
actelor sexuale întreţinute de persoana (persoanele) care se prostituează. Concret, este
vorba, de regulă, despre taxa pe care proxenetul o încasează de la prostituată, şi care poate
reprezenta fie un procent din suma încasată de la client, fie chiar întreaga sumă. În vechiul
Cod penal, prostituţia era incriminată prin art. 328. Infracţiunea era depăşită, atât din punct
de vedere tehnico-juridic, în sensul că textul conţinea erori şi lacune, cât şi din perspectiva
realităţii sociale, în sensul că faptele erau tolerate, în marea majoritate a cazurilor. În acest
444 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 213
context, legiuitorul noului Cod penal a optat pentru dezincriminarea prostituţiei. Cu toate
acestea, având în vedere necesitatea reprimării proxenetismului şi ţinând cont de faptul
că acesta este indisolubil legat de „comerţul sexual”, practicarea prostituţiei a trebuit
să fie definită în Cod. Astfel, conform alin. (4) al art. 213: „Prin practicarea prostituţiei
se înţelege întreţinerea de acte sexuale cu diferite persoane în scopul obţinerii de foloase
patrimoniale pentru sine sau pentru altul”. Se poate observa că spre deosebire de definiţia
din vechiul Cod, care făcea referire la „fapta persoanei care îşi procură mijloacele de
existenţă sau principalele mijloace de existenţă, practicând în acest scop raporturi sexuale
cu diferite persoane (s.n.)”, noua definiţie este mult mai realistă şi mai corectă din punct
de vedere tehnic. Sunt avute în vedere actele sexuale, nu doar raportul sexual, iar condiţia
procurării mijloacelor de existenţă (adică persoana respectivă să nu aibă şi alte venituri, să
nu fie angajată, spre exemplu), a fost eliminată. Se păstrează caracterul repetat al actelor
ce conduc la prostituţie, precum şi necesitatea existenţei unor clienţi diferiţi (acte sexuale
cu diferite persoane). Prin urmare, pentru a exista prostituţie trebuie să existe cel puţin
două acte sexuale, cu două persoane diferite, în schimbul unor foloase patrimoniale.
3. Variante. O primă variantă agravată, cea prevăzută la alin. (2), are ca element 3
circumstanţial utilizarea constrângerii, fie pentru a determina iniţial o persoană la practi-
carea prostituţiei, fie pentru a o determina să continue această activitate. Noţiunea de
constrângere include o componentă fizică şi una morală, fiind valabile şi în acest caz
explicaţiile formulate cu prilejul analizei infracţiunii de şantaj. Este de semnalat faptul
că la această variantă (singura din cadrul infracţiunii) tentativa se pedepseşte, conform
art. 217 C.pen. Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (3), are la bază un subiect
pasiv circumstanţiat, respectiv ipoteza în care actele de proxenetism sunt comise faţă de
un minor, respectiv o persoană cu vârsta sub 18 ani. Această agravantă se raportează atât
la varianta tip, cât şi la prima variantă agravată.
4. Distincţia faţă de infracţiunile de trafic. Deşi unul dintre obiectivele modificărilor 4
intervenite în incriminarea proxenetismului prin noul Cod a fost evitarea suprapunerilor cu
infracţiunile de trafic de persoane şi trafic de minori, există în continuare suficient de multe
asemănări între aceste texte, încât se impun unele precizări. Trei ipoteze pot să apară, în
principiu: A) În ipoteza prevăzută de alin. (1) al art. 213, când persoana practică de bunăvoie
prostituţia, se va reţine infracţiunea de proxenetism, chiar dacă în cauză apar şi elemente
specifice traficului, spre exemplu proxenetul este cel care recrutează persoana, sau îi asigură
transportul, sau o adăposteşte. În acest caz nu sunt realizate elementele constitutive ale
traficului deoarece lipseşte exploatarea, care presupune obligarea la practicarea prostituţiei
[art. 182 lit. c)]. B) În ipoteza de la alin. (2), când fapta se realizează prin constrângere,
există proxenetism, dacă nu se realizează şi una din modalităţile elementului material de la
trafic (recrutare, transport etc.). În cazul în care se realizează şi una din aceste modalităţi,
fapta va reprezenta trafic de persoane, proxenetismul fiind absorbit în această infracţiune.
Soluţia se impune deoarece constrângerea echivalează cu obligarea la prostituţie şi,
astfel, condiţia exploatării se realizează. În această ipoteză, raţionamentul este valabil şi
dacă victima este o persoană minoră, cu diferenţa că, în loc de trafic de persoane se va
reţine trafic de minori. C) În ipoteza în care victima este o persoană minoră, dar lipseşte
constrângerea, trebuie avut în vedere gradul de maturitate psihică al acesteia. Atunci când
este vorba despre un minor cu vârstă ceva mai ridicată (peste 16 ani, spre exemplu) şi
se constată că are discernământul necesar reprezentării faptelor, raţionamentul din prima
Cioclei 445
Art. 214 Infracţiuni contra persoanei
ipoteză este valabil: se va reţine infracţiunea de proxenetism [art. 213 alin. (1) şi (3)], chiar
dacă apar şi elemente de trafic, deoarece lipseşte exploatarea (care presupune obligarea).
Atunci când persoana minoră are o vârstă fragedă (sub 14 ani, spre exemplu) şi se constată
imaturitatea psihică a acesteia (inexistenţa discernământului), dacă apar elemente de trafic
(recrutare, transport etc.) fapta va fi încadrată la trafic de minori, mai exact art. 211 alin. (2)
prin raportare la art. 210 alin. (1) lit. b) – „profitând de imposibilitatea de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei persoane”. Într-o astfel
de situaţie exploatarea există deoarece lipsa discernământului presupune că un eventual
acord de voinţă este viciat şi, ca atare, obligarea la prostituţie este prezumată.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei
este nou apărută în Codul penal. Introducerea acestei infracţiuni trebuie pusă în legătură
cu opţiunea legiuitorului de a renunţa la incriminarea faptei de bază, respectiv cerşetoria,
prevăzută la art. 326 din Codul penal anterior. Această schimbare de optică represivă este
logică şi binevenită; cei care cerşesc sunt de regulă victime şi, în locul reprimării acestor
persoane exploatate, este mai important să fie sancţionaţi cei care profită de pe urma lor.
Infracţiunea de exploatare a cerşetoriei a avut un corespondent parţial în infracţiunea
prevăzută de art. 132 din Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului. Incriminarea din legea specială, în varianta tip, se referea la „îndemnul ori
înlesnirea practicării cerşetoriei de către un minor sau tragerea de foloase de pe urma
practicării cerşetoriei de către un minor” (cu pedeapsa închisorii de la 1 la 3 ani); în
varianta specială era prevăzută „recrutarea ori constrângerea unui minor la cerşetorie” (cu
pedeapsa închisorii de la 1 la 5 ani), iar varianta agravată, care se raporta la ambele variante
precedente, sancţiona mai sever fapta „săvârşită de un părinte sau de reprezentantul legal al
minorului” (cu pedeapsa închisorii de la 2 la 5 ani, prin raportare la varianta tip, respectiv
închisoarea de la 2 la 7 ani, prin raportare la varianta specială). Articolul 132 din Legea
nr. 272/2004 a fost abrogat prin dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 187/2012. În măsura
în care se păstrează corespondenţa între incriminări, atât pentru varianta tip, cât şi pentru
variantele agravate, dispoziţiile din noul Cod penal sunt mai favorabile şi acestea se vor
aplica în cazul situaţiilor tranzitorii.
2 2. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune
ce poate fi realizată în două modalităţi alternative. O primă modalitate este aceea de
a determina o persoană vulnerabilă (minor sau persoană cu dizabilităţi) să apeleze în mod
repetat la mila publicului pentru a cere ajutor material. Apelul repetat la mila publicului
pentru a cere ajutor material corespunde de fapt cu definiţia cerşetoriei din vechiul Cod
446 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 215
(art. 326). Observăm, astfel, că ceea ce se sancţionează corespunde, în realitate, cu o
instigare la cerşetorie (deşi cerşetoria, aşa cum am arătat, a fost dezincriminată). A doua
modalitate se referă la fapta persoanei de a beneficia de foloase patrimoniale, de pe urma
activităţii de cerşetorie realizată de persoana vulnerabilă menţionată expres de legiuitor.
Este de subliniat că circumstanţierea subiectului pasiv al infracţiunii reprezintă în acelaşi
timp o condiţie esenţială a laturii obiective. Concret, dacă instigarea la cerşetorie, sau
obţinerea de beneficii în urma cerşetoriei se realizează faţă de un major sau faţă de o
persoană ce nu prezintă dizabilităţi, fapta nu reprezintă infracţiune. Fapta se comite cu
intenţie. Existenţa vinovăţiei presupune ca subiectul activ să cunoască, sau să aibă toate
datele necesare pentru a cunoaşte situaţia persoanei care cerşeşte, respectiv starea de
minoritate sau existenţa unei dizabilităţi fizice ori psihice.
3. Distincţia faţă de infracţiunile de trafic. Există unele asemănări între exploatarea 3
cerşetoriei şi infracţiunile de trafic analizate anterior, împrejurare ce necesită unele precizări.
În cazul variantei tip a infracţiunii de exploatare a cerşetoriei, dacă se apreciază că minorul
are discernământ, sau dacă dizabilităţile persoanei nu afectează discernământul acesteia (sunt
pur fizice), fapta va reprezenta infracţiunea de exploatare a cerşetoriei, chiar dacă intervin
elemente caracteristice traficului (recrutare, transport etc.) deoarece nu este realizată condiţia
exploatării prevăzută de art. 182 lit. d), respectiv obligarea la practicarea cerşetoriei. În cazul
aceleiaşi variante tip, dacă se constată că minorul sau persoana cu dizabilităţi nu prezintă
discernământ şi apar elemente ale traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui, după
caz, trafic de persoane, prevăzută de art. 210 alin. (1) lit. b) – „profitând de imposibilitatea
de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa ori de starea de vădită vulnerabilitate a acelei
persoane”, sau trafic de minori, prevăzută de art. 211 alin. (2) cu referire la art. 210 alin. (1)
lit. b). Într-o astfel de situaţie exploatarea există deoarece lipsa discernământului presupune
că un eventual acord de voinţă este viciat şi, ca atare, obligarea la cerşetorie este prezumată.
În cazul variantei agravate de la art. 214 alin. (2) lit. a) raţionamentele de mai sus, bazate pe
distincţia dată de existenţa sau inexistenţa discernământului, îşi menţin valabilitatea. În cazul
variantei agravate de la art. 214 alin. (2) lit. b), când fapta este comisă prin constrângere,
dacă intervin şi elemente specifice traficului (recrutare, transport etc.), fapta va constitui,
după caz, trafic de minori sau trafic de persoane. Soluţia se impune deoarece constrângerea
echivalează cu obligarea la practicarea cerşetoriei şi, astfel, se realizează condiţia exploatării
prevăzută de art. 182 lit. d).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Ca şi infracţiunea precedentă, folosirea 1
unui minor în scop de cerşetorie trebuie privită în contextul şi prin prisma raţiunilor care
au stat la baza dezincriminării infracţiunii de cerşetorie despre care am amintit mai sus.
Gravitatea faptei de folosire a unui minor în scop de cerşetorie a fost subliniată şi în
Expunerea de motive a Proiectului Codului penal. Pornindu-se de la exemplul femeii
Cioclei 447
Art. 215 Infracţiuni contra persoanei
care merge la cerşit, iar pentru a inspira milă publicului ţine un copil cu vârsta de câteva
luni în braţe, s-a subliniat că o astfel de faptă „prezintă un evident pericol, nu doar prin
aceea că lezează grav demnitatea umană, copilul ajungând să fie folosit ca un obiect de
recuzită, dar periclitează sănătatea sau chiar viaţa minorului, date fiind condiţiile în care
acesta este ţinut în timpul cerşitului (temperaturi foarte scăzute sau foarte ridicate, ploaie
etc.)” (Expunere de motive, p. 34). Ca şi infracţiunea anterioară, folosirea unui minor în
scop de cerşetorie are un corespondent parţial în Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului, la art. 133. Legea specială incrimina „fapta părintelui sau
a reprezentantului legal al unui copil de a se folosi de acesta pentru a apela în mod repetat
la mila publicului, cerând ajutor financiar sau material”. După cum se poate observa,
incriminarea din noul Cod penal extinde, în mod justificat, sfera subiectului pasiv la orice
persoană majoră (ce are capacitate de muncă), fără a mai limita existenţa infracţiunii la
fapta comisă de părinte sau de reprezentantul legal. Articolul 133 din Legea nr. 272/2004
a fost abrogat prin dispoziţiile art. 148 din Legea nr. 187/2012. Situaţiile tranzitorii pot să
apară numai în măsura în care subiectul activ se încadra în calificarea cerută de textul din
legea specială. În aceste situaţii legea nouă este mai favorabilă deoarece limitele pedepsei
sunt reduse faţă de cele prevăzute în legea specială (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau
amendă, faţă de închisoare de la 1 la 5 ani).
2 2. Conţinutul infracţiunii. În primul rând este de semnalat circumstanţierea subiec-
tului activ. Acesta trebuie să fie o persoană majoră ce are capacitate de muncă. Fapta nu
va putea fi comisă, deci, nici de minor, nici de persoana invalidă. În acelaşi timp, după
cum am anticipat, spre deosebire de incriminarea anterioară din legea specială, autorul nu
mai este individualizat în persoana părintelui sau a reprezentantului legal al copilului. În
ipoteza în care autorul are şi această calitate, sau are, sub altă formă, în îngrijire minorul,
fapta poate intra în concurs cu infracţiunea de rele tratamente aplicate minorului (art. 197
C.pen.). Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune, respectiv, apelarea la
mila publicului. Elementul material coincide practic cu cel al cerşetoriei din vechiul Cod
penal şi constă în „repetarea acţiunii de apelare la mila publicului concretizată în cererea
de ajutor material. A apela la mila publicului înseamnă a se adresa la diverse persoane
într-un mod care să suscite mila acestora. Apelul poate fi făcut oral, scris, prin gesturi,
atitudini etc. Întrucât este vorba de un apel la mila publicului şi nu la mila unei anumite
persoane, acesta trebuie să fie adresat, simultan sau succesiv, mai multor persoane”
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 640). Există trei cerinţe esenţiale ataşate elementului
material pentru întregirea conţinutului obiectiv al infracţiunii: apelarea la mila publicului
trebuie să se facă în mod repetat; apelul trebuie să conţină o cerere de ajutor material;
cel care apelează la mila publicului trebuie să se folosească, în acest scop, de prezenţa
unui minor. Fiind vorba despre o infracţiune de repetare, nu este susceptibilă de acte
preparatorii sau de tentativă. Infracţiunea se consumă în momentul în care s-au efectuat
repetate acte de cerşetorie, la intervale apropiate, astfel încât să rezulte că nu este vorba
despre un act izolat. Infracţiunea poate avea şi un moment al epuizării, atunci când
activitatea infracţională se prelungeşte după momentul consumării, prin repetarea actelor
de cerşetorie (a se vedea, în acelaşi sens, Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 641).
448 Cioclei
Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile Art. 216
Art. 216. Folosirea serviciilor unei persoane exploatate
Fapta de a u liza serviciile prevăzute în art. 182, prestate de o persoană despre care
beneficiarul ș e că este vic mă a traficului de persoane ori a traficului de minori, se
pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă, dacă fapta nu cons tuie o
infracţiune mai gravă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Originea şi raţiunea acestei incriminări, în noul Cod penal, 1
rezultă explicit din Expunerea de motive a Proiectului: „În urma ratificării de către
România a Convenţiei Consiliului Europei privind lupta împotriva traficului de fiinţe
umane (prin Legea nr. 300/2006), a fost introdusă şi o incriminare nouă, folosirea
serviciilor care fac obiectul exploatării unei persoane traficate (incriminare cerută de
art. 19 din Convenţie). Spre exemplu, textul va fi aplicabil în cazul persoanei care acceptă să
primească prin transplant un organ, ştiind că este prelevat ilegal de la o victimă a traficului
de persoane, sau a celui care acceptă să folosească munca forţată impusă acestor victime”
(Expunere de motive, p. 41). Trebuie adăugat că această incriminare a anticipat şi cerinţele
pe care le-a exprimat ulterior Directiva 2011/36/UE privind prevenirea şi combaterea
traficului de persoane şi protejarea victimelor acestuia (Ilie/Cioclei 2012, p. 105). Ulterior
adoptării Codului, dar înainte de intrarea lui în vigoare, prin Legea nr. 230/2010, în Legea
nr. 678/2001 a fost introdusă o nouă infracţiune, la articolul 141 care, fără a folosi denumirea
marginală, relua incriminarea din noul Cod. În acest fel, folosind o expresie oximoronică,
putem spune că infracţiunea de folosire a serviciilor unei persoane exploatate din noul Cod
are un „precedent ulterior” în art. 141 din Legea nr. 678/2001. Atât conţinutul incriminării
cât şi sancţiunile sunt identice, astfel încât nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2. Conţinutul infracţiunii. Trebuie remarcat, în primul rând, că infracţiunea are un 2
subiect pasiv circumstanţiat, fiind vorba despre o persoană victimă a traficului de persoane
ori a traficului de minori. Altfel spus, subiectul pasiv coincide cu cel al infracţiunii de trafic
de persoane, respectiv trafic de minori. Elementul material al infracţiunii se realizează
printr-o acţiune, aceea de utilizare a serviciilor ce fac obiectul exploatării unei persoane
traficate. Aceste servicii sunt expres enumerate în art. 182 C.pen., la care textul incriminării
face referire expresă, şi pot consta, spre exemplu, în: executarea unei munci; practicarea
prostituţiei sau manifestări pornografice; practicarea cerşetoriei; prelevarea de organe,
ţesuturi sau celule de origine umană. „Pentru întregirea laturii obiective a infracţiunii
de folosire a serviciilor unei persoane exploatate este necesar ca serviciile prestate de
victime să reprezinte o consecinţă directă a activităţii de traficare. Nu se va reţine această
infracţiune dacă, spre exemplu, au încetat actele specifice traficului de persoane sau
traficului de minori, precum şi actele de exploatare faţă de persoana ale cărei servicii sunt
utilizate, astfel încât aceasta acţionează benevol” (G.C. Zaharia, Traficul de persoane,
op. cit., 2012, p. 120). Din punct de vedere subiectiv, fapta se comite cu intenţie, directă
sau indirectă. Pentru existenţa intenţiei este necesar ca subiectul activ să cunoască faptul că
serviciile pe care le utilizează provin de la victime ale traficului de persoane sau traficului
de minori. „Nu este nevoie pentru îndeplinirea acestei cerinţe ca făptuitorul să cunoască
cine a săvârşit faţă de victime aceste fapte şi nici dacă traficantul răspunde penal (…).
Este nevoie ca în momentul în care acesta a început să folosească serviciile victimelor,
să-şi fi dat seama că acestea au fost supuse traficului de persoane sau traficului de minori”
Cioclei 449
Art. 217 Infracţiuni contra persoanei
(G.C. Zaharia, Traficul de persoane, op. cit., 2012, p. 121). Tentativa, deşi posibilă, nu
este incriminată (a se vedea art. 217 C.pen.). Fapta se consumă în momentul realizării
elementului material, adică în momentul utilizării serviciilor ce fac obiectul exploatării.
Infracţiunea poate avea atât formă continuă, cât şi formă continuată.
Comentariu
1 Precedent legislativ. Spre deosebire de toate celelalte capitole din acest prim Titlu al
Codului penal, unde sancţionarea tentativei este (sau nu) prevăzută la fiecare infracţiune în
parte, în cazul Capitolului VII – Traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile – legiuitorul
a ales varianta de utiliza un articol distinct, cu caracter general, prin care să reglementeze
regimul tentativei pentru toate infracţiunile din Capitol. Precedentul legislativ al acestui
text trebuie căutat în fiecare din textele anterioare care au corespondent cu infracţiunile
din capitol. Astfel, se poate constata că, în cazul sclaviei, al traficului de persoane şi de
minori, precum şi în cazul proxenetismului, la care tentativa este pedepsită conform
art. 217 C.pen., aceasta formă a infracţiunii era pedepsită şi în cazul vechilor incriminări
corespondente. O singură deosebire apare în cazul proxenetismului, în sensul că, în timp
ce reglementarea actuală prevede sancţionarea tentativei doar în varianta agravată, de la
art. 213 alin. (2), textul art. 329 alin. (5) din vechiul Cod penal prevedea pedepsirea
tentativei, fără distincţie, pentru toate variantele. În cazul celorlalte infracţiuni, pentru
care noul Cod penal nu prevede sancţionarea tentativei, situaţia era aceeaşi în vechile
reglementări, mai mult sau mai puţin corespondente.
450 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 218
Capitolul VIII
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea de viol era prevăzută în vechiul Cod penal la 1
art. 197 din Capitolul III – Infracţiuni privitoare la viaţa sexuală – al Titlului II, destinat
infracţiunilor contra persoanei. Infracţiunile din acel capitol au suferit, în perioada de după
1989, numeroase modificări, prin care s-a încercat, pe de o parte, înlăturarea unei concepţii
bizare şi anacronice legată de viaţa sexuală, iar, pe de altă parte, corectarea unor erori de
tehnică legislativă. Toate acele modificări au îndreptat unele erori, dar le-au tolerat pe altele
şi au creat noi confuzii. În contextul respectiv, pentru realizarea unei legiferări clare şi
corecte, era necesară regândirea integrală şi concomitentă a tuturor incriminărilor în materie
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 165, 166). Noul Cod penal şi-a asumat această sarcină. Revenind
la infracţiunea de viol, trebuie semnalat că şi în cazul acestei incriminări au fost necesare
importante modificări. Astfel, pentru a pune capăt disputelor şi interpretărilor privind
noţiunea de act sexual de orice natură, legiuitorul a optat pentru o indicare foarte clară a
actelor sexuale ce pot reprezenta elementul material al infracţiunii: raportul sexual, actul
sexual oral şi actul sexual anal. În plus, este adăugată o variantă asimilată, la alineatul al
doilea, ce se referă la orice alte acte de penetrare vaginală sau anală. Violul incestuos devine
infracţiune complexă, prin varianta agravată care stabileşte ca subiect pasiv: ruda în linie
directă, fratele sau sora. Vârsta până la care se acordă o protecţie specială minorului prin
aplicarea variantei agravate a fost ridicată de la 15 la 16 ani.
Cioclei 451
Art. 218 Infracţiuni contra persoanei
2 2. Situaţii tranzitorii. Pentru violul în varianta tip au fost păstrate aceleaşi sancţiuni
ca în reglementarea anterioară, deci problema situaţiilor tranzitorii este exclusă. Varianta
asimilată, fiind practic o incriminare nouă, nu generează nici ea situaţii tranzitorii. În
cazul variantei agravate de la alin. (2), pentru toate ipotezele care se regăsesc în variantele
agravate ale violului din Codul anterior, legea nouă este mai favorabilă, deoarece prevede
sancţiuni mai puţin severe. În ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen. vor fi aplicate dispoziţiile
noului Cod. Pot fi incidente şi dispoziţiile art. 6 C.pen. Astfel, spre exemplu, dacă în
baza dispoziţiilor din vechiul Cod, pentru un viol comis de două sau mai multe persoane
împreună s-a aplicat o pedeapsă mai mare de 12 ani (se putea aplica o pedeapsă de maxim
18 ani), acea pedeapsă va fi redusă la noul maxim special, respectiv 12 ani. În cazul
variantei agravate de la alin. (3), când fapta a avut ca urmare moartea victimei, dispoziţiile
noului Cod penal sunt de asemenea mai favorabile, prin prisma limitelor de pedeapsă, şi se
vor aplica în ipoteza art. 5 C.pen. Orice pedeapsă definitivă mai mare de 18 ani, aplicată
pentru această variantă în baza vechiului Cod (se putea ajunge la 25 de ani) se va reduce
la această nouă limită maximă (18 ani).
3 3. Elementul material şi condiţiile ataşate acestuia. Evoluţia în timp a elementului
material al infracţiunii de viol exprimă, în mod condensat, evoluţia concepţiei legiuitorului
cu privire la protecţia libertăţii sexuale, în general, cu privire la toate infracţiunile din
această materie. În textul iniţial al vechiului Cod penal, elementul material al violului
era limitat la raportul sexual, înţeles în sensul de conjuncţie dintre organele sexuale
bărbăteşti şi cele femeieşti, făcându-se astfel deosebirea faţă de celelalte activităţi sexuale
incriminate la vremea respectivă (relaţiile între persoane de acelaşi sex, perversiunile
sexuale etc.). În paralel cu abrogarea şi modificarea altor infracţiuni din capitol, elementul
material al violului a fost modificat, devenind actul sexual de orice natură, cu o persoană
de sex diferit sau de acelaşi sex. Noţiunea de act sexual de orice natură a iscat numeroase
controverse în doctrină, precum şi soluţii contradictorii în practică, fiind necesar un
recurs în interesul legii pentru dezlegarea sensului expresiei (pentru amănunte a se vedea
V. Cioclei, Curs 2013, p. 171-174). Noul Cod penal rezolvă problema exprimând clar şi
fără echivoc elementul material al violului. Astfel, conform noii incriminări, în varianta
tip, elementul material al violului constă într-o acţiune ce se poate realiza în trei modalităţi:
raportul sexual; actul sexual oral; actul sexual anal. Toate cele trei modalităţi presupun
acte de penetrare în care se utilizează fie organele sexuale (în cazul raportului), fie organul
sexual (în cazul actului oral sau anal). Această împrejurare rezultă, între altele, şi din
formularea utilizată de legiuitor în cazul variantei asimilate, care se referă la alte acte
de penetrare. Astfel, prin raport sexual se va înţelege conjuncţia dintre organul sexual
masculin şi cel feminin. Evident că, în acest caz, subiecţii sunt de sex diferit, iar fapta
poate fi comisă atât de un bărbat, cât şi de o femeie. Prin act sexual oral se va înţelege
conjuncţia dintre un organ sexual şi cavitatea orală a unei alte persoane indiferent de sex.
În acest caz subiecţii infracţiunii pot fi de sex diferit sau de acelaşi sex. Subiectul activ
al infracţiunii, în această modalitate, poate fi atât persoana care se foloseşte de propriul
organ sexual în realizarea actului, dar şi persoana care se foloseşte de organul sexual
al celuilalt pentru realizarea actului (este, spre exemplu, de multe ori, ipoteza minorilor
abuzaţi sexual). Prin act sexual anal se va înţelege conjuncţia dintre organul sexual
bărbătesc şi cavitatea anală a altei persoane, bărbat sau femeie. Şi în acest caz subiecţii
infracţiuni pot fi de sex diferit sau de acelaşi sex. În varianta asimilată elementul material
452 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 218
îl constituie orice alte acte de penetrare vaginală sau anală. Prin această variantă,
legiuitorul a înţeles să completeze sfera elementului material, acoperind în mod util un
vid legislativ, ce împiedica sancţionarea corespunzătoare a unor fapte grave, îndreptate
împotriva libertăţii sexuale a persoanei. Intră în această categorie de acte, penetrarea
vaginală sau anală a victimei cu ajutorul unor segmente corporale (spre exemplu, degete)
sau cu diferite obiecte (a se vedea Expunere de motive, p. 42). Atât pentru varianta tip,
cât şi pentru varianta asimilată, condiţia ataşată elementului material, pentru existenţa
laturii obiective a infracţiunii, este ca fapta să se realizeze fără consimţământul victimei,
într-una din cele trei modalităţi alternative indicate prin norma de incriminare, respectiv,
fie prin constrângerea victimei, fie prin punerea în imposibilitate de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa, fie profitând de această stare. În textul anterior, pe lângă constrângere era
indicată doar varianta în care se profita de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa. Punerea victimei într-o astfel de stare nu era indicată expres, dar putea
fi considerată drept o formă directă sau indirectă de constrângere. Pentru a se risipi orice
dubiu, legiuitorul a adăugat în mod explicit şi această condiţie. Cele trei condiţii sunt,
fireşte, alternative. Constrângerea poate fi de natură fizică sau poate fi de ordin psihic
(constrângere morală). Imposibilitatea de a se apăra indică o stare de vulnerabilitate fizică
a victimei care, din diferite motive (infirmitate, epuizare fizică, imobilizare corporală etc.)
este incapabilă să reacţioneze, să opună rezistenţă făptuitorului. Imposibilitatea de a-şi
exprima voinţa indică o stare de vulnerabilitate psihică a victimei care, din diferite motive
(maladie psihică, stare de beţie sau de intoxicare cu substanţe stupefiante, stare de hipnoză
sau somn profund etc.) nu are reprezentarea exactă a ceea ce i se întâmplă (în acelaşi sens
a se vedea Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 334). Punerea victimei într-una din stările
menţionate presupune o intervenţie activă din partea autorului care prin diverse procedee
provoacă o astfel de stare. A profita de imposibilitatea victimei de a se apăra ori de a-şi
exprima voinţa presupune ca făptuitorul să se folosească în mod conştient de starea de
vulnerabilitate a victimei. Această folosire reprezintă, de fapt, „o constrângere mijlocită,
fiindcă a abuza de o stare care face imposibilă opunerea înseamnă a realiza în mod insidios
o constrângere” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 334). Datorită specificului elementului
material şi condiţiei ataşate acestuia, violul absoarbe lipsirea de libertate în mod ilegal,
în afară de cazurile în care lipsirea de libertate se prelungeşte dincolo de timpul necesar
realizării actului sexual, cum s-a arătat la examinarea art. 205 C.pen.
4. Variantele agravate. Unele elemente circumstanţiale din vechiul text au fost 4
păstrate ca atare, altele au fost modificate şi, în plus, a apărut un element circumstanţial
nou. Astfel, prima variantă agravată, de la alin. (3), cuprinde şase elemente circumstanţiale:
a) Victima se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului.
Această ipoteză este preluată identic din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b)]. Raţiunea
agravantei este dată de relaţia dintre autor şi victimă, o relaţie de dominare, ce conferă
făptuitorului o anumită putere sau influenţă asupra victimei. Astfel de situaţii au la bază fie
unele relaţii de serviciu, fie unele raporturi contractuale, în care făptuitorul are faţă de
victimă: „obligaţia de a o îngriji (personal de îngrijire din instituţii de asistenţă sau angajaţi
particulari, în acest scop), ocroti (tutore, curator, părinte natural sau adoptator), educa
(pedagog, cadru didactic, maistru etc.), păzi (personal de pază de la locurile de executare
a pedepsei ori a unei măsuri de siguranţă sau educative), trata (medici, personal sanitar
ajutător etc.)” (Instituţii 2003, p. 335). Se va reţine agravanta nu numai în ipoteza în care
Cioclei 453
Art. 218 Infracţiuni contra persoanei
persoana aflată în vreuna din situaţiile de mai sus acţionează ca autor, ci şi atunci când
participă la comiterea faptei ca instigator sau complice. „Raporturile sale cu victima
constituie însă o circumstanţă personală, care nu se răsfrânge asupra altor participanţi”
(Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 339). b) Victima este rudă în linie directă, frate sau soră.
Această ipoteză este corespondenta parţială a violului comis asupra victimei membru al
familiei din vechiul text [art. 197 alin. (2) lit. b1)]. Este de remarcat în primul rând că, în
această variantă, dacă fapta se realizează prin raport sexual, violul incestuos devine infrac-
ţiune complexă. Rezultă astfel, în mod direct, că această faptă absoarbe incestul, punând
astfel capăt incertitudinilor din practica judiciară cu privire la acest aspect (Expunere de
motive, p. 42). Faţă de reglementarea anterioară, dispare condiţia locuirii sau gospodăririi
împreună, deoarece nu mai este vorba despre o victimă membru al familiei (art. 1491
C.pen. din 1968). Merită precizat, de asemenea, că spre deosebire de varianta anterioară,
soţia nu se mai regăseşte printre subiecţii pasivi ce atrag starea de agravare; se corectează
astfel o anomalie pe care am semnalat-o la vremea respectivă (V. Cioclei, Curs 2013,
p. 178). c) Victima nu a împlinit vârsta de 16 ani. Acest element circumstanţial are cores-
pondent parţial în art. 197 alin. (3) teza I C.pen. din 1968, care se referea la victima care
nu a împlinit vârsta de 15 ani. Se observă o lărgire a sferei de aplicare a elementului
circumstanţial, ceea ce este de natură să acorde o protecţie sporită minorilor victime ale
violului. Pentru existenţa agravantei este necesar ca făptuitorul să cunoască vârsta victimei,
sau să fi existat suficiente elemente care să îi permită să o aprecieze corect. d) Fapta a fost
comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Această ipoteză nu are corespondent
în textul anterior de la viol. Ea se regăsea ca variantă agravată la infracţiunea de act sexual
cu un minor în vechiul Cod. Legiuitorul a păstrat agravanta la infracţiunea de act sexual
cu un minor în noul Cod, dar, din identitate de raţiuni privind gravitatea acestei împrejurări,
a înţeles să o prevadă şi la viol. e) Fapta a avut ca urmare vătămarea corporală. Această
ipoteză corespunde variantei din vechiul text ce făcea referire la vătămarea corporală
gravă, variantă prevăzută la art. 197 alin. (2) lit. c) C.pen. din 1968. Diferenţa dintre cele
două ipoteze se rezumă la diferenţele dintre vătămarea corporală gravă din vechiul Cod
(art. 182) şi vătămarea corporală din actualul Cod (art. 194), aspecte deja analizate în
lucrare (Comentariu art. 194). f) Fapta a fost săvârşită de două sau mai multe persoane
împreună. Ipoteza are corespondenţă totală în varianta prevăzută în Codul anterior la
art. 197 alin. (2) lit. a). Spre deosebire de alte infracţiuni, la care nu a mai fost preluată din
vechile texte această variantă agravată, considerându-se că ea este suplinită prin dispoziţiile
din Partea generală [art. 77 lit. a) C.pen.], la viol legiuitorul a ales să o păstreze. Opţiunea
este dată de gravitatea sporită a faptei, de particularităţile criminologice şi victimologice
ale violului în grup, care necesită o atenţionare prin agravarea faptei, în chiar textul
incriminator. Amintitele particularităţi ale violului fac din această infracţiune, în opinia
mea, o infracţiune „defectivă” de coautorat. Libertatea sexuală a persoanei se manifestă în
raport cu fiecare altă persoană. Fiecare autor al violului comite o faptă unică, pentru că
lezează, individual şi separat de alt autor, libertatea sexuală a victimei. În acest spirit de
respect faţă de libertatea sexuală a persoanei, trebuie să se considere că, în ipoteza în care
două sau mai multe persoane, prin constrângere, comit acte sexuale asupra victimei, chiar
dacă aceste acte diferite se comit simultan, cum ar fi obligarea victimei, concomitent, la
un raport sexual şi la un act sexual oral, fiecare participant va răspunde ca autor al
infracţiunii de viol, în varianta agravată. În această ipoteză, actele de complicitate reciprocă
454 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 218
ale făptuitorilor vor fi absorbite în cele de autorat. Aceeaşi soluţie este valabilă şi în ipoteza
în care făptuitorii realizează succesiv actele sexuale asupra victimei, sprijinindu-se
reciproc (a se vedea, în acest sens, T.M.B., Secţia a II-a penală, decizia nr. 617/1976, în
Repertoriu…1976-1980, p. 405). Se aplică agravanta şi în cazul în care există mai mulţi
autori şi mai multe victime, chiar dacă fiecare dintre ei a avut raport sexual doar cu una
dintre victime, iar faptele s-au consumat în locuri diferite, dacă iniţial s-au exercitat
violenţe asupra tuturor victimelor de către toţi infractorii. În această ipoteză, temerea
insuflată victimelor prin violenţele exercitate de inculpaţi reduce capacitatea acestora de a
se opune, ceea ce intră în logica agravantei (a se vedea, în acest sens, C.S.J., decizia
nr. 1955/1995, www.legalis.ro). Această variantă agravată nu presupune însă ca toate
persoanele care au participat să fi realizat un act sexual asupra victimei. Se va reţine
agravanta şi în ipoteza în care, pe lângă autorul faptei, participă o altă persoană care, spre
exemplu, imobilizează victima. În acest caz autorul va răspunde pentru viol în varianta
agravată, iar participantul pentru complicitate la viol în variantă agravată (a se vedea, în
acest sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 295/1976, în Repertoriu…1976-1980,
p. 404). Cea de a doua variantă agravată, prevăzută la alin. (4), ce se referă la fapta ce a
avut ca urmare moartea victimei, are corespondenţă în varianta prevăzută în vechiul Cod
la art. 197 alin. (3) teza a II-a. Din punct de vedere obiectiv, caracteristica acestei variante
este dată de existenţa unei urmări imediate adiacente, ce constă într-un rezultat mai grav
decât cel urmărit sau acceptat de făptuitor. Din punct de vedere subiectiv, caracteristica
variantei este dată de forma de vinovăţie cu care se comite fapta, respectiv praeterintenţia.
În această variantă făptuitorul exercită violenţele în intenţia de a realiza actul sexual, dar
nu intenţionează uciderea victimei, decesul acesteia fiind urmarea culpei făptuitorului (în
acest sens: C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 522/1999, în C.A.B. 1999, p. 184;
P.J.P. III, p. 91). Atunci când făptuitorul urmăreşte sau acceptă rezultatul mai grav, moartea
victimei, se va reţine un concurs de infracţiuni între viol şi omor calificat, comis pentru a
înlesni sau a ascunde săvârşirea altei infracţiuni (a se vedea, în acest sens, Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 216/1979, în Repertoriu…1976-1980, p. 282). În cazul acestei
variante agravate, situaţia care a generat cele mai interesante încadrări în practică şi cele
mai aprinse dezbateri în doctrină este aceea în care survine decesul victimei, dar actul
sexual nu se consumă, ci rămâne în fază de tentativă. Această problemă este rezolvată de
legiuitor printr-un text din Partea generală, art. 36 alin. (3) care prevede că „infracţiunea
complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al
acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
complexă consumată”. Aşadar, faptul că alin. (6) al art. 218 se referă la sancţionarea
tentativei numai cu referire la primele trei alineate, nu semnifică o dezincriminare a
tentativei la varianta ce priveşte moartea victimei, ci faptul că legiuitorul a lăsat această
variantă sub incidenţa textului din Partea generală, evocat anterior. Mai trebuie precizat că
spre deosebire de vechiul text, această ultimă variantă agravată nu mai prevede ipoteza
sinuciderii victimei. O astfel de ipoteză fie va genera, dacă este cazul, un concurs de
infracţiuni cu determinarea sau înlesnirea sinuciderii, fie va putea fi avută în vedere în
baza unuia dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv art. 74
alin. (1) lit. c) C.pen.
Cioclei 455
Art. 219 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. O incriminare nouă. Agresiunea sexuală nu a fost incriminată anterior în legislaţia
noastră. Faptele de acest gen puteau fi sancţionate, eventual, în baza textelor referitoare la
protejarea integrităţii corporale (lovire sau alte violenţe, vătămare corporală). Infracţiunea
de agresiune sexuală a fost concepută de legiuitor în scopul de a asigura o protecţie deplină
faţă de orice acte de natură sexuală, comise prin constrângere sau prin punerea victimei în
imposibilitatea de a se apăra sau de a-şi exprima voinţa.
2 2. Legătura cu infracţiunea de viol. Singura diferenţă dintre viol şi agresiunea sexuală
este dată de elementul material. Spre deosebire de viol, unde, cum s-a precizat mai sus,
elementul material (raportul sau actul sexual) presupune penetrarea, agresiunea sexuală,
deşi implică un act de natură sexuală, acesta se realizează altfel decât prin penetrare.
Prin act de natură sexuală trebuie să se înţeleagă orice act aflat în legătură directă sau
indirectă cu organele sexuale şi cu activitatea acestor organe. Dacă elementul material
diferă, condiţia ataşată acestuia este aceeaşi ca la viol, în sensul că actul sexual de orice
natură trebuie realizat: prin constrângere, punere în imposibilitate de a se apăra sau de
a-şi exprima voinţa ori profitând de această stare. Şi în privinţa variantelor agravate avem
o identitate perfectă între viol şi agresiune sexuală, astfel că sunt valabile explicaţiile
date cu privire la aceste variante în cadrul analizei infracţiunii de viol. Deoarece există
posibilitatea ca actele de agresiune sexuală să fie însoţite de acte specifice violului, pentru
a se evita interpretări diferite, legiuitorul a reglementat expres această situaţie, prin alin.
(4): „Dacă actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de săvârşirea actelor
sexuale prevăzute în art. 218 alin. (1) şi alin. (2), fapta constituie viol”. Astfel, se stabileşte
practic regula absorbţiei actelor de agresiune sexuală în infracţiunea de viol, în cazul
în care ambele categorii de acte se comit cu aceeaşi ocazie. Această absorbţie are loc
numai în ipoteza formei consumate a infracţiunii de viol, nu şi în cazul tentativei. Această
456 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 220
interpretare este bazată, în primul rând, pe un argument de natură logică: ar fi absurd ca
o agresiune sexuală la care se adaugă şi o tentativă la viol să fie sancţionată mai blând
(limitele de la viol reduse la jumătate) decât o agresiune sexuală. Un alt argument rezultă
din exprimarea legiuitorului. Dacă ar fi vrut să se refere şi la tentativă, legiuitorul ar fi
folosit expresia săvârşirea infracţiunii de viol sau, cel puţin, a faptei de viol, astfel încât,
prin raportare la art. 174 C.pen., să se înţeleagă atât fapta consumată, cât şi tentativa.
Legiuitorul foloseşte însă expresia „săvârşirea actelor sexuale prevăzute în art. 218
alin. (1) şi alin. (2)”, ceea ce lasă să se înţeleagă că s-a referit la realizarea efectivă
(săvârşirea) a unuia dintre actele de penetrare specifice violului. Din aceste considerente
este clar că doar violul în formă consumată absoarbe agresiunea sexuală. Ce se întâmplă
însă în ipoteza în care actele de agresiune sexuală au fost precedate sau urmate de o tentativă
la viol? În acest caz, tentativa la viol va intra în concurs cu agresiunea sexuală, deoarece
fapta absorbită, chiar în formă tentată, nu poate fi mai gravă decât fapta absorbantă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actul sexual cu un minor era incriminat 1
în vechiul Cod penal prin art. 198. Principala modificare a infracţiunii se referă la
elementul material, care coincide cu cel al infracţiunii de viol, în noua ei configuraţie.
Limitele de vârstă până la care se oferă protecţie vieţii sexuale a minorului se păstrează
la 18 ani pentru ipoteza în care un major abuzează de autoritatea sau influenţa sa asupra
victimei, respectiv la 15 ani în celelalte cazuri. O noutate în privinţa vârstei este dată de
introducerea unei variante agravate, în cazul în care minorul nu a împlinit vârsta de 13 ani.
Un alt element de noutate îl reprezintă stabilirea unei diferenţe de vârstă între partenerii
actului sexual, diferenţă ce trebuie să depăşească 3 ani pentru ca fapta să poată fi sancţio-
nată. Prin această prevedere se îndreaptă o eroare a legiuitorului pe care am semnalat-o
în trecut. Ies astfel de sub incidenţa legii penale, în mod justificat, actele sexuale liber
consimţite între minori având un nivel asemănător de vârstă şi, ca atare, de maturitate fizică
şi psihică. În acest fel se răspunde şi exigenţelor impuse de Convenţia Consiliului Europei
pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale şi a abuzurilor sexuale (Lanzarote
Cioclei 457
Art. 220 Infracţiuni contra persoanei
2007), semnată şi apoi ratificată de România prin Legea nr. 252/2010 (M.Of. nr. 885
din 29 decembrie 2010). Potrivit art. 18 parag. 3 din Convenţia amintită, recomandarea
incriminării activităţilor sexuale cu un copil „nu se aplică activităţilor sexuale consimţite
între minori”. A fost eliminată varianta agravată dată de împrejurarea oferirii de bani sau
alte foloase, ale cărei deficienţe au fost de asemenea semnalate. A fost eliminată şi teza
constrângerii de la varianta producerii de materiale pornografice, teză imposibil de realizat,
deoarece ar fi transformat fapta într-un viol (pentru o critică a vechiului text în sensul
celor arătate, a se vedea V. Cioclei, Curs 2013, p. 185-190). Tot la categoria eliminări,
se observă că nu mai reprezintă variante agravate, faptele comise cu intenţie depăşită
având ca urmare vătămarea corporală (gravă pe vechiul Cod) şi moartea sau sinuciderea
victimei. Raţiunea acestei eliminări constă în aceea că specificul nonviolent al infracţiunii
(lipsa constrângerii) făcea improbabilă, în practică, producerea unor astfel de rezultate.
În măsura în care astfel de rezultate s-ar produce, atunci când este cazul, fie se vor aplica
dispoziţiile concursului de infracţiuni (în cazul vătămării corporale sau decesului), fie se
va aplica unul dintre criteriile generale de individualizare a pedepsei, respectiv art. 74
alin. (1) lit. c) C.pen. (în cazul sinuciderii). Noua incriminare prevede pedepse mai blânde,
astfel încât sunt posibile situaţiile tranzitorii. În ipoteza art. 5 C.pen. vor fi aplicabile
dispoziţiile noului Cod. În ipoteza art. 6 C.pen. pedepsele definitive ce depăşesc limitele
maxime pentru diferitele variante ale actului sexual cu un minor din noua reglementare
vor fi reduse la aceste limite. O situaţie aparte o reprezintă varianta agravată din vechea
reglementare care se referea la oferirea sau darea de bani ori alte foloase de către făptuitor
victimei. În cazul în care victima are vârsta sub 15 ani, fapta se va încadra în actuala
variantă tip, iar dacă victima are vârsta sub 13 ani, fapta se va încadra în actuala variantă
agravată. Dacă însă victima are vârsta cuprinsă între 15 şi 18 ani, şi nu există o relaţie de
autoritate ca cea prevăzută de alin. (3), fapta nu mai reprezintă infracţiune. Sunt aplicabile
în acest caz dispoziţiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii penale de dezincriminare.
2 2. Subiecţii infracţiunii. Un element important în conţinutul juridic al incriminării îl
reprezintă circumstanţierea subiecţilor infracţiunii. Astfel, în varianta tip, prevăzută la alin.
(1), precum şi în prima variantă agravată de la alin. (2), subiectul pasiv poate fi minorul
indiferent de sex, cu vârsta indicată de text (între 13 şi 15 ani, respectiv sub 13 ani).
Subiectul activ poate fi şi el orice persoană, indiferent de sex, dar cu condiţia să existe o
diferenţă de vârstă, faţă de subiectul pasiv, care să depăşească 3 ani. În lipsa acestei diferenţe
va opera cauza de nepedepsire prevăzută la alin. (5). Această nouă condiţie, binevenită
după cum arătam mai sus, nu exclude infracţiunea şi, ca atare, va exista răspundere pentru
eventualii participanţi (instigatori, complici). În varianta asimilată de la alin. (3) o primă
circumstanţiere se referă la subiectul activ care trebuie să fie o persoană majoră (şi în acest
caz indiferent de sex). Subiectul pasiv este şi el circumstanţiat, putând fi doar minorul
(indiferent de sex) cu vârsta cuprinsă între 13 şi 18 ani. Această variantă impune şi o altă
circumstanţiere, în sensul că majorul trebuie să aibă o poziţie dominantă asupra minorului,
de autoritate ori influenţă, şi să abuzeze de această poziţie. Varianta agravată de la alin. (4)
cuprinde trei ipoteze, din care primele două au la bază tot o circumstanţiere a subiecţilor.
În prima ipoteză, de la alin. (4) lit. a), minorul trebuie să fie rudă în linie directă, frate
sau soră cu subiectul activ al infracţiunii. În acest caz, dacă infracţiunea se realizează în
modalitatea raportului sexual, infracţiunea de act sexual cu un minor absoarbe incestul.
În cea de a doua ipoteză, de la alin. (4) lit. b), minorul trebuie să se afle în îngrijirea,
458 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 221
ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului. Această ipoteză coincide cu una
din variantele agravate de la viol care au fost explicate anterior.
3. Conţinutul constitutiv şi formele infracţiunii. Elementul material al laturii obiective 3
este reprezentat de: raportul sexual, actul sexual oral sau anal, precum şi orice alte acte de
penetrare vaginală sau anală. Se pun aici exact aceleaşi probleme care au fost examinate
în cadrul laturii obiective de la infracţiunea de viol, deoarece cele două elemente materiale
coincid. Diferenţa este dată de faptul că la actul sexual cu un minor nu se exercită constrân-
gere asupra victimei şi nici nu se profită de o eventuală imposibilitate a acesteia de a se apăra
ori de a-şi exprima voinţa; lipseşte astfel condiţia ce întregeşte latura obiectivă a violului.
Este important de precizat că, în ipoteza în care minorul are o vârstă fragedă, astfel încât nu
se poate pune problema exprimării libere a voinţei, fapta va reprezenta o infracţiune de viol
în variantă agravată. Astfel, spre exemplu, în practică s-a decis că: „Există viol agravat (…)
dacă victima avea vârsta de 9 ani, chiar dacă nu s-a folosit violenţa; în acest caz, nu se poate
presupune că victima şi-a exprimat liber voinţa consimţind la raportul sexual” (P.J.P. III,
p. 90). Infracţiunea de act sexual cu un minor se comite cu intenţie. Pentru existenţa vino-
văţiei este necesar ca făptuitorul să fi cunoscut starea de minoritate a victimei ori să fi avut
suficiente date pentru a presupune că actul sexual se realizează cu un minor (în acelaşi sens,
a se vedea Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 349). La varianta asimilată, alin. (3), specificul
laturii subiective este dat de împrejurarea că subiectul activ trebuie să se folosească de
situaţia sa, pentru a determina victima la act sexual, adică, în plan psihic, el trebuie să fi avut
reprezentarea că poziţia de autoritate pe care o are faţă de victimă îi facilitează realizarea
actului sexual. Teoretic, subiectul activ trebuie să cunoască şi în acest caz vârsta subiectului
pasiv, dar relaţia care există între agresor şi victimă face aproape imposibilă existenţa unei
erori în acest sens. Varianta agravată de la alin. (4) lit. c) se caracterizează prin faptul că
existenţa laturii subiective este condiţionată de un scop, respectiv actul sexual este realizat în
scopul producerii de materiale pornografice. Infracţiunea se consumă în momentul realizării
elementului material în oricare din modalităţile prevăzute de text. Altfel spus, momentul
consumării infracţiunii coincide cu momentul penetrării. Spre deosebire de viol şi spre
deosebire de vechea reglementare a actului sexual cu un minor, noul Cod nu mai prevede
sancţionarea tentativei. Opţiunea legiuitorului este firească având în vedere că, în acest caz,
spre deosebire de viol, lipsa constrângerii ar face greu de identificat un moment al începerii
executării.
se comit acte sexuale de orice natură, precum și punerea la dispoziţia acestuia de materiale cu
caracter pornografic se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(5) Faptele prevăzute în alin. (1) nu se sancţionează dacă diferenţa de vârstă nu depășește
3 ani.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Coruperea sexuală a minorilor era
incriminată sub o denumire marginală mai puţin corectă, respectiv corupţia sexuală, în
art. 202 din vechiul Cod penal. Corespondenţe ale noii incriminări pot fi găsite şi în
dispoziţiile unor infracţiuni din Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei (art. 9, 10 şi 11). În vechiul Cod, elementul material al infracţiunii era destul
de vag, constând în „actele cu caracter obscen săvârşite asupra unui minor sau în prezenţa
unui minor”. În noua reglementare, principala modificare adusă incriminării se referă
exact la elementul material, care este pus în acord cu modificările survenite la celelalte
incriminări din domeniu. În acest sens, trebuie observat, în primul rând, că acelaşi criteriu
prin care se operează distincţia între elementul material de la viol şi cel de la agresiune
sexuală este valabil şi în cazul diferenţei între actul sexual cu un minor şi coruperea
sexuală a minorilor. Orice act de natură sexuală comis împotriva unui minor, în afară de
raportul sexual, actul sexual oral sau anal, sau alte acte de penetrare, va reprezenta o coru-
pere sexuală a minorului. Vârsta până la care se oferă o protecţie specială pentru această
faptă este de 13 ani. Ca şi în cazul actului sexual cu un minor fapta, în varianta tip, nu
se sancţionează, dacă diferenţa de vârstă între subiecţi nu depăşeşte 3 ani. Varianta tip,
care în linii mari (pe fond) corespunde cu varianta tip din vechea reglementare, prevede
pedeapsa închisorii cu o limită minimă sporită (de la 6 luni la 1 an), dar cu acelaşi maxim
(5 ani). Astfel, în situaţia prevăzută de art. 5 C.pen., dispoziţiile vechiului Cod sunt mai
favorabile, iar ipoteza prevăzută de art. 6 C.pen. este exclusă. Pentru variantele agravate,
de principiu, în măsura în care au corespondent în legea veche, dispoziţiile noului Cod
sunt mai favorabile. Trebuie, însă, analizată fiecare situaţie în parte.
2 2. Conţinutul incriminării. În varianta tip, subiectul activ al infracţiunii este orice
persoană, indiferent de sex, cu condiţia ca diferenţa de vârstă faţă de subiectul pasiv să
depăşească 3 ani. Rezultă că subiectul activ poate fi chiar un minor. Subiectul pasiv este
minorul care nu a împlinit 13 ani, indiferent de sex. Elementul material al infracţiunii
constă într-o acţiune ce se poate realiza în două modalităţi alternative. Prima modalitate
constă în comiterea unui act de natură sexuală, altul decât cel prevăzut în art. 220
C.pen., împotriva minorului. Noţiunea de act de natură sexuală corespunde celei de la
agresiunea sexuală, fiind valabile explicaţiile date anterior, la infracţiunea respectivă.
Diferenţa constă în aceea că, spre deosebire de agresiunea sexuală, în cazul coruperii
sexuale a minorilor actele nu se realizează prin constrângere, punere în imposibilitate de a
se apăra sau de a-şi exprima voinţa, ori profitând de această stare. Pe scurt, actele se petrec
cu consimţământul minorului, atât cât se poate vorbi despre consimţământ în cazul unui
minor sub 13 ani. A doua modalitate constă în determinarea minorului să suporte ori
să efectueze un act de natură sexuală. Această modalitate are un corespondent relativ
în art. 9 din Legea nr. 196/2003 menţionată anterior. Modalitatea reprezintă, practic, o
instigare a minorului la un act de natură sexuală, suportat sau efectuat de acesta. În această
a doua ipoteză, subiectul activ nu este el însuşi protagonistul actului sexual, ci el are
460 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 221
doar calitatea de instigator la un act la care participă minorul şi o altă persoană, care
poate fi un major, sau tot un minor, poate sau nu să răspundă penal, nu are relevanţă.
Fapta se comite cu intenţie, ceea ce presupune ca făptuitorul să fi cunoscut că vârsta
minorului este mai mică de 13 ani, sau să fi existat toate aparenţele necesare pentru ca
această vârstă să fi fost anticipată. Fapta se consumă la momentul realizării elementului
material, adică, fie la momentul realizării actului de natură sexuală asupra minorului, fie la
momentul determinării (convingerii) minorului să comită un astfel de act. Spre deosebire
de vechea reglementare, în noul Cod penal, tentativa la coruperea sexuală a minorilor nu
se pedepseşte. Aşa cum am precizat în cazul actului sexual cu un minor, şi în acest caz
lipsa constrângerii ar face greu de identificat un moment al începerii executării.
3. Variantele infracţiunii. La alin. (2) este prevăzută o variantă agravată, în raport 3
cu varianta tip, care cuprinde trei ipoteze. În primul caz, la alin. (2) lit. a) este vorba
despre minorul rudă în linie directă, frate sau soră cu subiectul activ al infracţiunii. Se
poate observa că subiectul pasiv coincide cu cel al unor variante agravate de la viol şi
act sexual cu un minor. Cum în cazul coruperii sexuale este vorba despre acte de natură
sexuală, este exclusă ipoteza raportului sexual şi, ca atare, nu se pune problema incestului.
În cel de al doilea caz, la alin. (2) lit. b), minorul se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea,
paza sau tratamentul făptuitorului. Această ipoteză se regăseşte şi la infracţiunea de viol
şi sunt valabile explicaţiile date anterior. Cel de al treilea caz, alin. (2) lit. c), se referă la
fapta comisă în scopul producerii de materiale pornografice. Această ipoteză coincide cu
una din variantele agravate din vechea reglementare [art. 202 alin. (21) C.pen. din 1968]
şi reprezintă de asemenea variantă agravată, atât în cazul violului cât şi în cazul actului
sexual cu un minor. La alin. (3) legiuitorul a prevăzut o primă variantă specială care se
referă la actul sexual de orice natură săvârşit de un major în prezenţa unui minor care nu
a împlinit vârsta de 13 ani. Subiectul activ al acestei variante nu poate fi decât o persoană
majoră. Este de observat apoi că, în acest caz, elementul material este dat de o combinaţie
dintre cel de la viol (act sexual) şi cel de la agresiunea sexuală (act de natură sexuală).
Rezultă că, în această variantă, legiuitorul a înţeles să se refere la toată gama de acte pe
care cele două noţiuni o presupun: raport sexual, act sexual oral sau anal, orice alt act de
penetrare vaginală sau anală, precum şi orice alt act de natură sexuală. Este normal să fie
aşa deoarece oricare din aceste acte, fără distincţie, realizate în prezenţa unui minor imatur,
poate avea consecinţe nocive asupra acestuia. Condiţia ataşată elementului material este
ca actul sexual de orice natură să se comită în prezenţa minorului care nu a împlinit 13 ani.
La alin. (4) este prevăzută o a doua variantă specială, care împrumută unele elemente de
la infracţiuni prevăzute anterior în Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea
pornografiei (art. 10 şi 11). Există două modalităţi ale elementului material în acest caz:
determinarea de către un major a unui minor care nu a împlinit vârsta de 13 ani să asiste
la comiterea unor acte cu caracter exhibiţionist ori la spectacole sau reprezentaţii în cadrul
cărora se comit acte sexuale de orice natură, precum şi punerea la dispoziţia acestuia
de materiale cu caracter pornografic. Ambele modalităţi reprezintă, în esenţă, punerea în
contact a minorului imatur cu aspecte legate de viaţa sexuală, aspecte care, ţinând cont
de vârsta minorului, sunt nocive pentru dezvoltarea generală şi, implicit, pentru libertatea
sexuală a acestuia.
Cioclei 461
Art. 222 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1 1. O incriminare nouă. Racolarea minorilor în scopuri sexuale reprezintă o incriminare
nouă, fără precedent în Codul penal anterior sau în legile speciale cu dispoziţii penale.
Prin această infracţiune legiuitorul român a încercat să răspundă exigenţelor impuse de
Convenţia Consiliului Europei pentru protecţia copiilor împotriva exploatării sexuale
şi a abuzurilor sexuale (Lanzarote 2007), semnată şi apoi ratificată de România prin
Legea nr. 252/2010 (Expunere de motive, p. 43). În acest sens, trebuie menţionat că
art. 23 (acostarea copiilor în scopuri sexuale) din Convenţie prevede: „Fiecare parte va
lua măsurile legislative sau de altă natură necesare pentru a incrimina propunerea făcută
cu intenţie de către un adult, prin intermediul tehnologiilor de comunicare şi informare,
pentru a întâlni un copil care nu a împlinit vârsta prevăzută de art. 18 parag. 2, în scopul
comiterii asupra acestuia a oricărei infracţiuni dintre cele prevăzute la art. 18 parag. 1
lit. a) sau la art. 20 parag. 1 lit. a), dacă propunerea a fost urmată de fapte materiale
care conduc la o asemenea întâlnire”. Trebuie adăugat că vârsta la care se referă art. 18
parag. 2 este cea stabilită de fiecare legislaţie naţională, infracţiunile prevăzute la
art. 18 parag. 1 lit. a) se referă la „activităţi sexuale cu un copil care, potrivit prevederilor
în vigoare ale dreptului naţional, nu a împlinit vârsta legală pentru viaţa sexuală”, iar cele
de la art. 20 parag. 1 lit. a) se referă la „producţia de pornografie infantilă”.
2 2. Conţinutul infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este o persoană majoră,
iar subiectul pasiv, ca şi la coruperea sexuală, este minorul care nu a împlinit vârsta de
13 ani. Elementul material constă în acţiunea de a propune minorului o întâlnire.
Propunerea poate fi făcută direct sau prin mijloace de transmitere la distanţă. Ţinta
art. 23 din Convenţia menţionată, care a inspirat textul de lege analizat, o reprezintă racolarea
prin intermediul tehnologiilor de comunicare şi informare, mai exact prin internet şi, în
special, prin reţelele de socializare, care au devenit o armă redutabilă în mâna pedofililor.
Textul incriminator din noul Cod penal, pe bună dreptate, a lăsat deschisă posibilitatea
incriminării şi a altor tipuri de racolare, inclusiv cea directă, deoarece şi acestea fac parte
din realitate. Sunt de notorietate cazurile în care victimele minore sunt pândite şi apoi
racolate din preajma şcolilor, a locurilor de joacă sau a altor locuri pe care le frecventează
(a se vedea cazul copiilor străzii). Având în vedere realitatea actuală a fenomenului autohton
legat de abuzurile sexuale împotriva minorilor, lăsarea în afara cadrului sancţionator a
unor astfel de ipoteze ar fi fost o eroare. Latura obiectivă a infracţiunii este întregită de
o condiţie ataşată elementului material, condiţie ce se referă la scopul întâlnirii. Concret,
întâlnirea trebuie să aibă ca scop fie comiterea unuia dintre actele sexuale sau alte acte
de penetrare la care se referă art. 220 C.pen., fie comiterea unui act de natură sexuală,
la care se referă art. 221 C.pen. În acest caz termenul scop indică, în primul rând, o
finalitate obiectivă, o completare a conduitei infracţionale. Altfel spus, mesajul prin care
se transmite propunerea trebuie să conţină, explicit sau implicit, finalitatea întâlnirii. Sigur
că, în acelaşi timp, scopul menţionat are şi o dimensiune subiectivă, desemnând rezultatul
prefigurat de infractor, dar acesta nu are semnificaţie asupra existenţei infracţiunii din
punct de vedere subiectiv. Nu suntem într-una din ipotezele în care scopul are rolul de a
462 Cioclei
Infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale Art. 223
califica intenţia. Fapta poate fi comisă atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă
(este suficient ca făptuitorul să accepte punerea în pericol a libertăţii sexuale a minorului).
În acord cu cele menţionate, fapta se consumă în momentul realizării elementului material,
adică în momentul în care se face minorului propunerea de întâlnire în scopul de a realiza
activităţile sexuale precizate în textul de lege. Nu numai că nu este necesar ca activităţile
respective să se realizeze, dar nu este necesar nici măcar ca întâlnirea să aibă loc. În aceste
condiţii observăm că racolarea minorilor are şi rolul de a suplini, parţial (pentru anumite
situaţii), lipsa incriminării tentativei în cazul actului sexual cu un minor şi coruperii sexuale
a minorilor. Din această perspectivă apreciez că, în cazul unei racolări reuşite, urmată de
un act sexual cu minorul sau de un act de corupere sexuală a minorului, fapta de racolare
va fi absorbită, după caz, într-una din cele două infracţiuni mai grave.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de hărţuire sexuală a fost incri- 1
minată în vechiul Cod penal prin art. 2031. Ea nu figura în varianta iniţială a Codului,
ci a fost introdusă ulterior, prin art. I pct. 4 din Legea nr. 61/2002 (M.Of. nr. 65 din
30 ianuarie 2002). Din raţiuni subliniate la vremea respectivă în Expunerea de motive,
în actualul Cod incriminarea a cunoscut o nouă sistematizare, prin crearea a două texte:
„Primul, care cuprinde hărţuirea propriu-zisă, comisă prin acte repetate şi care creează
pentru victimă o situaţie intimidantă sau umilitoare, a fost inclus în acest capitol (art. 223).
Celălalt text, referitor la faptele ce presupun aşa-numita hărţuire verticală, prin abuz de
autoritate, a fost inclus în categoria infracţiunilor de serviciu. În acest fel se pune capăt
disputelor din doctrină şi practică referitoare la caracterul de obicei al infracţiunii (caracter
prezent, potrivit proiectului, în cazul art. 223, dar absent în cazul art. 299), precum şi
necorelărilor dintre textul care incriminează hărţuirea în legea în vigoare şi alte infracţiuni
(şantajul spre exemplu)” (Expunere de motive, p. 43). În actuala sa configuraţie, hărţuirea
sexuală se depărtează atât de mult de vechiul text, încât ea reprezintă o nouă incriminare
care, practic, exclude apariţia situaţiilor tranzitorii. Vechea reglementare a hărţuirii are
corespondenţă, mai degrabă, cu varianta atenuată a folosirii abuzive a funcţiei în scop
sexual, prevăzută la art. 299 alin. (2) C.pen.
2. Conţinutul infracţiunii. Subiecţii infracţiunii sunt indirect circumstanţiaţi, prin 2
condiţia ataşată elementului material, respectiv ca fapta să se comită în cadrul unei relaţii
de muncă sau al unei relaţii similare. Între subiecţii infracţiunii este necesar să existe deci
o formă de colegialitate, de conlucrare, în cadrul unor relaţii din cele menţionate. Spre
deosebire de vechea reglementare, între subiecţi nu este necesară existenţa unui raport
de autoritate sau influenţă conferit de funcţia îndeplinită. Dacă un astfel de raport există
şi dacă sunt întrunite celelalte condiţii necesare, fapta ar putea fi încadrată în dispoziţiile
art. 299 C.pen. La hărţuirea sexuală, subiecţii se află pe poziţii de egalitate, sau, chiar
dacă aceste poziţii diferă, subiectul activ nu se află într-o situaţie de autoritate ori de
superioritate asupra victimei, situaţie de care profită sau se prevalează, cum se întâmplă
Cioclei 463
Art. 223 Infracţiuni contra persoanei
Capitolul IX
Infracţiuni ce aduc a ngere domiciliului şi vieţii private
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Violarea de domiciliu era incriminată în 1
Codul anterior la art. 192, în Capitolul II din Titlul I, capitol destinat infracţiunilor contra
libertăţii persoanei. În noul Cod, varianta tip are un conţinut identic cu cel din vechea
reglementare, doar sancţiunile fiind diferite. Lipseşte de la varianta agravată ipoteza
pluralităţii de infractori, care urmează a fi suplinită prin aplicarea circumstanţei agravante
din Partea generală, ce se referă la comiterea faptei de trei sau mai multe persoane
împreună [art. 77 lit. a)]. În rest, este de remarcat reducerea sancţiunilor şi, mai ales,
readucerea pedepsei pentru varianta agravată în limite normale, corespunzător pericolului
generic al acestui gen de fapte. Din această perspectivă, noua incriminare creează situaţii
tranzitorii, atât în privinţa variantei tip, cât şi în privinţa variantei agravate. Dispoziţiile
noului Cod sunt mai favorabile şi, în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., vor fi aplicate
sancţiunile prevăzute de acesta. În privinţa pedepselor definitive, conform art. 6 C.pen.,
acestea vor trebui reduse la noile limite maxime, în măsura în care ele au fost depăşite în
baza vechii incriminări.
2. Situaţia premisă. În cazul infracţiunii de violare de domiciliu avem o situaţie 2
premisă care este dată de preexistenţa unui domiciliu, în sensul larg dat de legea penală,
respectiv: locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit, ţinând de acestea. Trebuie
observat că noţiunea de domiciliu folosită în Codul penal nu se suprapune cu cea din
dreptul civil sau din vorbirea curentă, în sensul de locuinţă statornică. Domiciliul în sens
penal se identifică cu acel spaţiu unde subiectul pasiv locuieşte, fără să fie necesar ca el
să aibă în mod formal (legal) domiciliul în acel loc. Poate fi vorba de un spaţiu ocupat
temporar, inclusiv o cameră la hotel sau la cămin. Locuinţa este acel spaţiu în care trăieşte
efectiv o persoană, chiar dacă este vorba de un loc destinat în mod obişnuit altui scop
(magazie, grajd). Reprezintă locuinţă chiar şi adăpostul temporar sau mobil (rulotă, cort,
colibă). Încăpere înseamnă acel spaţiu delimitat, destinat locuirii, cum ar fi camera dintr-un
apartament locuit de mai multe persoane. Dependinţele sunt prelungiri ale spaţiului locuit,
acele entităţi aflate în relaţie de dependenţă faţă de locuinţa propriu-zisă (pivniţă, pod,
magazie). Loc împrejmuit înseamnă curtea şi grădina din jurul casei, în măsura în care
spaţiul este delimitat, îngrădit (Instituţii 2003, p. 327). În acest sens, în practică s-a decis,
Cioclei 465
Art. 224 Infracţiuni contra persoanei
Comentariu
1. O incriminare nouă. Violarea sediului profesional nu are precedent în vechiul 1
Cod penal. Noua incriminare este menită să ofere protecţie şi altor spaţii aparţinând unor
persoane fizice sau juridice, care nu au destinaţia de locuinţă. Prin aceasta se acoperă un
vid legislativ semnalat de multă vreme de teoreticienii şi practicienii dreptului. În acelaşi
timp, incriminarea violării sediului profesional asigură protecţia penală unui aspect al
vieţii private recunoscut şi garantat prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în cadrul art. 8 din Convenţie. Este de remarcat în acest sens procesul evolutiv
de extindere a noţiunii de domiciliu ce a caracterizat jurisprudenţa instanţei de contencios
european a drepturilor omului. De la noţiunea clasică de domiciliu, corespunzătoare cu
spaţiul în care o persoană locuieşte, Curtea europeană a extins treptat sfera protecţiei, în
baza art. 8 din Convenţie, mai întâi la biroul sau cabinetul unei persoane care exercită o
profesiune liberală (localul profesional), iar mai apoi, în anumite circumstanţe, la sediul
Cioclei 467
Art. 225 Infracţiuni contra persoanei
social, agenţiile sau localurile profesionale ale persoanei juridice (a se vedea în acest
sens, cu exemple din jurisprudenţa CEDO, C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului…, op. cit., 2010, p. 686-690).
2 2. Raportul cu violarea de domiciliu. Elementul material al celor două infracţiuni este
identic. Variantele agravate sunt şi ele identice. Singura diferenţă între violarea de domiciliu
şi violarea sediului profesional se referă la situaţia premisă, altfel spus la spaţiul protejat.
Dacă în cazul primei infracţiuni, situaţia premisă este dată, cum am văzut, de existenţa
domiciliului, în sensul penal al termenului, în cazul celei de a doua infracţiuni, situaţia
premisă este dată de existenţa unui sediu unde o persoană juridică sau fizică îşi desfăşoară
activitatea. Expresia sediu unde o persoană juridică îşi desfăşoară activitatea trebuie
descifrată prin raportare la dispoziţiile Codului civil. Astfel, conform art. 25 alin. (3)
C.civ., „persoana juridică este orice formă de organizare care, întrunind condiţiile cerute
de lege, este titulară de drepturi şi obligaţii civile”. Elementele constitutive ale persoanei
juridice sunt stabilite prin art. 187 C.civ. care prevede că: „Orice persoană juridică trebuie
să aibă o organizare de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui
anumit scop licit şi moral, în acord cu interesul general”. Calitatea de persoană juridică
este reglementată prin art. 188 C.civ.: „Sunt persoane juridice entităţile prevăzute de
lege, precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de lege
persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187”. Mai trebuie adăugat
că persoanele juridice pot fi de drept public sau de drept privat, conform art. 189 C.civ.
În fine, sediul persoanei juridice este reglementat prin dispoziţiile art. 227 C.civ. care
prevede că: „(1) Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului de constituire sau
statutului. (2) În funcţie de obiectul de activitate, persoana juridică poate avea mai multe
sedii cu caracter secundar pentru sucursalele, reprezentanţele sale teritoriale şi punctele de
lucru (…)”. Rezultă că situaţia premisă ce are în vedere sediul persoanei juridice se poate
concretiza în multiple ipoteze. Astfel, în cazul unei persoane juridice de drept public,
poate fi vorba de sediul: unui organ al statului, al unei autorităţi, al unei instituţii publice,
al unei unităţi administrativ-teritoriale etc. În cazul unei persoane juridice de drept privat,
poate fi vorba de sediul: unei societăţi comerciale, al unei organizaţii cooperatiste, al unui
grup de interes economic, al unei asociaţii sau fundaţii, al unui sindicat, al unui patronat
etc. Expresia sediu unde o persoană fizică îşi desfăşoară activitatea trebuie descifrat
în raport cu exercitarea profesiilor liberale (sau autorizate, sau reglementate). Profesia
liberală este, în linii generale, acea ocupaţie exercitată pe cont propriu de o persoană care
face parte dintr-un ordin profesional şi care a primit o autorizare, abilitare sau licenţiere
pentru a practica în domeniul profesional respectiv. Profesiile liberale se exercită în baza
unor legi speciale şi privesc domenii extrem de diverse. Exercită profesii liberale, spre
exemplu: avocaţii, notarii publici, executorii judecătoreşti, practicienii în insolvenţă,
mediatorii, arhitecţii, experţii tehnici, experţii contabili etc. Toate aceste persoane, pentru
a-şi exercita profesia au nevoie, evident, de un spaţiu de lucru, altfel spus, de un sediu.
Sediile profesionale ale tuturor categoriilor de persoane menţionate, precum şi sediile
altor persoane ce exercită profesii liberale, se încadrează în situaţia premisă ce se referă la
sediul unde o persoană fizică îşi desfăşoară activitatea.
468 Cioclei
Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private Art. 226
Art. 226. Violarea vieţii private
(1) A ngerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea
de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate
într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private
se pedepsește cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.
(2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor,
convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se
pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(3) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Nu cons tuie infracţiune fapta săvârșită:
a) de către cel care a par cipat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au
fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă jus fică un interes legi m;
b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de
făptuitor;
c) dacă făptuitorul surprinde săvârșirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea
săvârșirii unei infracţiuni;
d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii
și a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei
vătămate.
(5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârșirii
faptelor prevăzute în alin. (1) și alin. (2), se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. O incriminare nouă. Violarea vieţii private reprezintă o incriminare nouă, fără cores- 1
pondenţă în Codul penal anterior sau în vreo lege specială. Şi această infracţiune este menită
să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns specific noilor forme de lezare
a vieţii private, ea întregeşte „cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din
Convenţia Europeană a Drepturilor Omului” (Expunere de motive, p. 43). Incriminări simi-
lare întâlnim şi în alte legislaţii penale europene cum ar fi, spre exemplu, Codul penal francez,
în articolele 226-1 şi 226-2 din secţiunea intitulată „Despre atingerea vieţii private”.
2. Conţinutul infracţiunii. Variante. În varianta tip, prevăzută la alin. (1), elementul 2
material constă în atingerea adusă vieţii private, o acţiune ce se poate realiza în
următoarele modalităţi: prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea
cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-un mediu privat,
sau prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private.
Există o condiţie esenţială ataşată elementului material care este valabilă indiferent de
modalitatea în care acesta se realizează. Această condiţie se referă la faptul că atingerea
adusă vieţii private trebuie să se facă fără drept. Expresia „fără drept” a fost analizată
anterior şi explicaţiile respective rămân valabile (comentariul art. 208, pct. 2). O a doua
condiţie este cerută în ipoteza în care atingerea vieţii private se face prin fotografierea,
captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea
audio a unei persoane. În acest caz, persoana trebuie să se afle într-o locuinţă sau încăpere
ori dependinţă ţinând de aceasta, adică, într-un spaţiu ce se regăseşte în noţiunea de
domiciliu din punct de vedere penal (noţiune care, în plus, include şi locul îngrădit ce
ţine de locuinţă). Această condiţie nu este necesară în ipoteza în care elementul material
se realizează prin ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri
private. În acest caz, deci când este vorba despre o convorbire, adică despre o discuţie
Cioclei 469
Art. 226 Infracţiuni contra persoanei
între două sau mai multe persoane, aceste persoane se pot afla în orice loc, inclusiv public,
atât timp cât convorbirea este privată. La alin. (2), legiuitorul a prevăzut o variantă
derivată (conexă). Această variantă are ca situaţie premisă comiterea faptei prevăzute în
varianta tip. Între cele două fapte există o legătură similară cu cea dintre infracţiunile de
fals şi cele derivate, adică, spre exemplu, punerea în circulaţie de valori falsificate, uzul
de fals etc. (cu privire la infracţiunile derivate din cele de fals, a se vedea, spre exemplu,
Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 319 şi urm.). În varianta derivată, elementul material
constă în: divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori
a imaginilor prevăzute în alin. (1). Cele patru modalităţi sunt alternative, iar pentru existenţa
infracţiunii în această variantă este suficient să se realizeze una din modalităţi, oricare.
În ipoteza în care se realizează mai multe modalităţi, unitatea infracţională nu este afectată.
Acţiunea de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere a sunetelor, convorbirilor ori
a imaginilor, poate avea ca destinatar o persoană anume sau publicul, în general. Şi în
această variantă este valabilă condiţia ca fapta să se realizeze fără drept. Pentru ambele
variante acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
ceea ce este absolut firesc având în vedere că faptele privesc viaţa privată a persoanei. La
alin. (5), legiuitorul a prevăzut o altă variantă conexă, însă de această dată este vorba de o
conexitate mijloc-scop. Mai exact, fapta prevăzută în varianta conexă reprezintă mijlocul
prin care se realizează faptele scop, cele de la varianta tip şi varianta derivată. Elementul
material la această variantă constă în plasarea de mijloace tehnice de înregistrare audio
sau video. Şi în acest caz cerinţa esenţială este ca fapta să se comită fără drept.
3 3. Cauze de excludere a infracţiunii. La alin. (4) au fost prevăzute patru cauze care
exclud infracţiunea, în varianta tip, de la alin. (1), şi în varianta derivată, de la alin. (2).
Succesiunea textelor indică faptul că aceste cauze de excludere nu se referă la varianta
conexă de la alin. (5). Prima cauză se referă la ipoteza în care fapta este comisă de către
cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse
sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim. Expresia „interes
legitim” a fost analizată anterior şi explicaţiile respective rămân valabile (comentariul
art. 208, pct. 2). Cea de a doua cauză se referă la ipoteza în care persoana vătămată a
acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor. Această excludere este
absolut justificată deoarece persoana nu poate fi protejată împotriva propriei voinţe. Cea
de a treia cauză se referă la ipoteza în care făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni
sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni. Şi în acest caz excluderea infracţiunii
este justificată, în mod evident, prin existenţa unui interes legitim de ordin public. Cea de
a patra cauză se referă la ipoteza în care sunt surprinse fapte de interes public, care au
semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai
mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate. Această ultimă cauză de excludere a
infracţiunii este şi cea mai discutabilă. Formularea cuprinde expresii cu un grad ridicat de
relativitate. Este dificil de explicat, în abstract, care sunt acele fapte care au semnificaţie
pentru viaţa comunităţii. Este la fel de dificil a stabili o ierarhie clară, a face o evaluare
corectă, între două entităţi diferite: avantajul public versus prejudiciul personal. Cred că
această cauză de excludere va fi cel mai des invocată în practică. Stă în înţelepciunea
magistraţilor ca, pe baza unor cauze concrete, să stabilească criterii ce vor putea genera,
în timp, o jurisprudenţă constantă şi previzibilă în această materie. Doctrina va avea şi ea
un cuvânt de spus, mai ales în cazul în care, în timp, pe baza jurisprudenţei acumulate, va
rezulta că textul poate fi ameliorat, clarificat.
470 Cioclei
Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private Art. 227
Art. 227. Divulgarea secretului profesional
(1) Divulgarea, fără drept, a unor date sau informaţii privind viaţa privată a unei persoane,
de natură să aducă un prejudiciu unei persoane, de către acela care a luat cunoș nţă despre
acestea în virtutea profesiei ori funcţiei și care are obligaţia păstrării confidenţialităţii cu
privire la aceste date, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de divulgare a secretului profe- 1
sional era incriminată în vechiul Cod penal prin art. 196. Modificările aduse incriminării
sunt explicate sintetic în Expunerea de motive a Proiectului, unde se arată: „…infracţiunea
de divulgare a secretului profesional a fost reformulată, ea având pe viitor incidenţă doar
cu privire la elemente de care cel ţinut să păstreze secretul a luat cunoştinţă cu consim-
ţământul persoanei vizate de aceste date, fie că i-au fost încredinţare nemijlocit (spre
exemplu, confesiunea făcută preotului, datele încredinţate avocatului de către client etc.),
fie că le-a constatat în virtutea profesiei sau funcţiei, cu consimţământul celui în cauză
(aşa cum se întâmplă în cazul medicului care efectuează investigaţii privind starea de
sănătate a pacientului). Divulgarea datelor de altă natură (informaţii nepublice, secrete de
serviciu etc.) face obiectul unor incriminări distincte, în capitolul privitor la infracţiunile
de serviciu (Expunere de motive, p. 44). În noua reglementare limita maximă a pedepsei
a fost majorată cu un an, în raport cu sancţiunea prevăzută în vechiul Cod (de la 2 la 3
ani). În acest context, în cazul situaţiilor tranzitorii aflate sub incidenţa art. 5 C.pen. se vor
aplica dispoziţiile vechiului Cod penal. Cum maximul din legea nouă a fost majorat, sunt
excluse situaţiile prevăzute de art. 6 C.pen.
2. Subiecţii infracţiunii şi situaţia premisă. Subiectul activ este circumstanţiat, fiind 2
reprezentat de persoana care, în virtutea profesiei (avocat, medic, farmacist), sau a funcţiei
(notar public, funcţionar bancar), intră în posesia anumitor date confidenţiale. Noul text
arată explicit (ceea ce în vechiul Cod era doar subînţeles) că în sarcina subiectului activ
trebuie să existe „obligaţia păstrării confidenţialităţii” cu privire la datele în cauză. Fiind
vorba de un subiect calificat, căruia îi incumbă o obligaţie personală, coautoratul nu este
posibil. În ipoteza în care, spre exemplu, doi avocaţi sau doi medici, intră cu acelaşi
prilej în posesia unor secrete pe care ulterior le divulgă, fiecare comite, separat, infrac-
ţiunea de divulgare a secretului profesional (în acelaşi sens, a se vedea Explicaţii III,
ed. a II-a, 2003, p. 321). Este posibilă însă participaţia penală în celelalte forme, respectiv
instigare sau complicitate. Subiectul pasiv nu este circumstanţiat; oricine intră în contact
cu o persoană care întruneşte condiţiile cerute subiectului activ, poate deveni victimă a
acestei infracţiuni. Situaţia premisă este dată de existenţa unor date sau informaţii privind
viaţa privată a unei persoane, care au fost încredinţate sau de care s-a luat cunoştinţă
în virtutea profesiei sau funcţiei. În doctrină, sub incidenţa vechiului text, s-a arătat că
„pentru existenţa infracţiunii se impune, ca o condiţie preexistentă sau situaţie premisă,
ca între făptuitor şi victimă să fi intervenit în prealabil o legătură cu caracter profesional
în baza căreia celui dintâi i-au fost încredinţate sau acesta a luat cunoştinţă de datele care
constituie secret profesional” (O.A. Stoica 1976, p. 122).
Cioclei 471
Art. 227 Infracţiuni contra persoanei
472 Cioclei
Kuglay
Furtul Art. 228
Titlul II
Infracţiuni contra patrimoniului
Bibliografie: S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; M. Buzea, Protecţia
penală a posesiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni
contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2013 (citată în continuare V. Cioclei, Curs 2013); M.C. Dobrilă, Infracţiunea de înşelăciune
în vechiul şi noul Cod penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul
Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL,
Bucureşti, 1994; N. Ghinea, V. Popa, D. Volintiru, A. Bica, L. Popa, I. Brîndaş, Bancruta frauduloasă,
Ed. Sitech, Craiova, 2010; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; C. Sima, Codul penal adnotat cu
practică judiciară 1969-2000, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile
informatice în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; G. Tudor, Tulburarea de posesie.
Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006; M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal. Partea
specială. Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal
comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Zainea, R. Simion,
Infracţiuni în domeniul informatic. Culegere de practică judiciară, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009.
Capitolul I
Furtul
Comentariu
1. Precedent legislativ. Articolul are corespondent în art. 208 C.pen. din 1968. 1
Exceptând tratamentul sancţionator, care este mult mai blând şi care face ca reglementarea
nouă să constituie lege mai favorabilă pentru situaţiile tranzitorii, noul Cod penal nu
aduce modificări esenţiale în privinţa acestei infracţiuni; referirea la energia electrică,
ca bun care poate constitui obiect material al infracţiunii, face doar să consacre legislativ
o practică deja stabilită, iar dispoziţii corespunzătoare celor ale Codului penal din 1968
privitoare la furtul de folosinţă sunt prevăzute distinct, în art. 230 alin. (1) C.pen. Prin
Kuglay 473
Art. 228 Infracţiuni contra patrimoniului
Kuglay 475
Art. 228 Infracţiuni contra patrimoniului
22 4.1. În concret, criteriul este aplicat diferit în funcţie de natura, dimensiunea ori alte
particularităţi ale bunului, putând fi completat, în raport de acestea, cu criterii precum
schimbarea locului stabilit de proprietar (în cazul bunurilor de mici dimensiuni –
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 128/1996, în Dreptul nr. 7/1997, C.A. Ploieşti, decizia
nr. 316/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 118),
scoaterea bunului din raza vizuală a proprietarului [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 206].
23 4.2. Tot raportat la natura bunului, sunt fără semnificaţie aspecte precum prinderea
făptuitorului chiar la locul sustragerii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1124/2002, www.scj.
ro) ori în autoturismul din care a sustras bunurile găsite asupra sa (C.A. Bucureşti, Secţia a
II-a penală, decizia nr. 554/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 145), câtă vreme trecuse bunurile în
stăpânirea sa efectivă.
24 4.3. Fapta se consideră consumată şi atunci când s-a realizat efectiv împosedarea cu
privire doar la o parte din bunurile/cantitatea pe care făptuitorul intenţiona să le sustragă
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1179 din 3 aprilie 2002, www.scj.ro, citată şi de
V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 520).
25 5. Furtul comis în loc public constituie, în lipsa altui element de agravare prevăzut la
art. 229 C.pen., forma simplă a infracţiunii; renunţarea la elementul special de agravare
este justificată de realitatea că, exceptând mijloacele de transport în comun, locuinţa şi
sediul profesional (care, în anumite condiţii, conferă caracter agravat faptei – a se vedea
infra comentariul art. 229), locul comiterii faptelor de furt este, în covârşitoarea majoritate
a cazurilor, unul public, ceea ce face ca o atare împrejurare să nu imprime faptei vreo
gravitate sporită; această tipicitate a faptei în realitatea concretă a fost valorificată şi în
cadrul condiţiilor de incriminare, legiuitorul renunţând la a considera comiterea infracţiunii
într-un astfel de loc ca fiind o situaţie excepţională.
26 6. Latura subiectivă. Furtul se comite cu intenţie calificată prin scopul special al
însuşirii, intenţie care poate fi directă sau indirectă [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 206]; însuşirea semnifică trece-
rea bunului la dispoziţia exclusivă a făptuitorului, care se va comporta faţă de acesta ca
un real proprietar.
27 6.1. În tipicitatea legală nu se regăseşte un anumit mobil, aşa încât motivul, cauza
pentru care făptuitorul doreşte să-şi însuşească bunul sunt irelevante pentru încadrarea
faptei ca infracţiune de furt; odată probat că făptuitorul a luat bunul pentru a-l trece în
sfera sa de stăpânire exclusivă şi pentru a-l sustrage dispoziţiei materiale a detentorului
de drept, se poate reţine că fapta a fost comisă „în scopul însuşirii” şi că realizează latura
subiectivă a infracţiunii (pentru semnificaţia sintagmei „în scop de a-l folosi” şi raportul
cu furtul de folosinţă, a se vedea infra comentariul art. 230).
28 7. Raportul cu alte infracţiuni
29 7.1. Utilizarea ulterioară ori dispunerea în orice mod de bunul furat pot avea
semnificaţii diferite.
30 7.1.1. Este îndeobşte admis că degradarea bunului furat nu constituie infracţiunea
de distrugere, întrucât, de principiu, bunul care a constituit obiect material al infracţiunii
de furt nu mai poate constitui obiect material al unei infracţiuni contra patrimoniului, în
dauna aceluiaşi subiect pasiv.
31 7.1.2. Există o serie de situaţii care, fără a constitui derogări de la această regulă, trebuie
observate pentru consecinţele pe care, prin plusul lor de specificitate, le are utilizarea
476 Kuglay
Furtul Art. 228
bunului sustras, consecinţe care se produc în dauna aceleiaşi persoane care a constituit
subiect pasiv al furtului şi care fac ca o anumită conduită ulterioară a autorului furtului să
realizeze o nouă infracţiune. Furtul cardului bancar constituie, neîndoielnic, infracţiunea
de furt; cardul (instrument de plată electronică, în sensul art. 180 C.pen.) este un bun cu o
valoare economică în sine (aceasta este redusă, însă gravitatea furtului având acest obiect
material se apreciază în considerarea modului păgubitor în care, ulterior acestei sustrageri,
cardul ar putea fi utilizat); utilizarea cardului sustras pentru efectuarea unei operaţiuni de
retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument de monedă electronică
ori de transfer de bunuri constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în
mod fraudulos, prevăzută de art. 250 C.pen.; soluţia nu derogă de la principiul de mai sus,
întrucât obiectul material al celor două infracţiuni este diferit (în cazul furtului, acesta este
cardul bancar, în celălalt caz, suma cu privire la care se efectuează tranzacţia frauduloasă),
dar, mai ales, obiectul juridic al celor două infracţiuni diferă, iar elementul material al
celor două infracţiuni nu conţine vreo suprapunere care să facă incidente dispoziţiile
art. 35 alin. (2) C.pen. (în acelaşi sens, C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 143 din
19 martie 2009, C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 295 din 8 mai 2008, www.jurispru-
denta.org). Pentru aceste considerente soluţia trebuie să fie aceeaşi chiar şi atunci când
sustragerea cardului s-a făcut tocmai în scopul folosirii lui pentru retragerea de numerar,
întrucât utilizarea cardului fără consimţământul proprietarului nu include în mod necesar
şi o acţiune de luare acestui bun pe nedrept din posesia proprietarului, pentru a ne afla
în prezenţa absorbţiei furtului într-o infracţiune complexă; specific acestei situaţii este
însă că semnificaţia furtului, ca infracţiune mijloc, rămâne extrem de redusă în raport cu
infracţiunea scop (în sens contrar, A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…,
op. cit., 2014, p. 29; pentru critica acestei opinii, a se vedea şi infra comentariul art. 250).
7.1.3. Utilizarea unui terminal de comunicaţii sustras realizează un concurs între infrac- 32
ţiunea de furt şi cea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută de art. 360 C.pen.,
în oricare dintre modalităţile ei normative, în măsura în care utilizarea implică accesul la
sistemul informatic al aparatului (de exemplu, telefon mobil; dacă bunul nu este furat, ci
doar folosit fără drept, situaţia este diferită – a se vedea infra comentariul art. 230).
7.2. Diferenţierea faţă de infracţiunea de tâlhărie 33
7.2.1. Şi în noul Cod penal infracţiunea de tâlhărie este construită pe raportul mijloc- 34
scop între actele de violenţă şi deposedare ori păstrarea bunului sustras. Prin urmare, ori de
câte ori violenţa nu are acest caracter, iar luarea bunului este o activitate independentă de
cea dintâi, aceasta din urmă va constitui numai infracţiunea de furt. Este cazul sustragerilor
efectuate după consumarea unor violenţe (I.C.C.J., Secţia penală, deciziile nr. 3307/2004
şi nr. 2175/2004, www.scj.ro), al simulării unor acte de violenţă, între persoane anterior
înţelese în acest scop, pentru a disimula un atac şi pentru a descuraja opoziţia persoanei
vătămate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6236/2004, www.scj.ro).
7.2.2. Discuţiile privind violenţa exercitată asupra bunului îşi păstrează, de asemenea, 35
actualitatea; în ceea ce ne priveşte, referitor la luarea intempestivă a unui bun, luăm în
considerare criteriul raportului fizic în care se află bunul şi persoana vătămată: când bunul
este astfel ţinut încât orice acţiune asupra lui implică şi o interacţiune cu corpul părţii
vătămate, luarea are caracter violent şi suntem în prezenţa infracţiunii de tâlhărie (lanţul
purtat la gât, ceasul purtat la mână, geanta ţinută sub braţ sau în mână – a se vedea infra
comentariul art. 233); când bunul este astfel ţinut/purtat încât luarea lui are loc fără vreo
Kuglay 477
Art. 228 Infracţiuni contra patrimoniului
478 Kuglay
Furtul Art. 229
Art. 229. Furtul calificat
(1) Furtul săvârșit în următoarele împrejurări:
a) într-un mijloc de transport în comun;
b) în mpul nopţii;
c) de o persoană mascată, deghizată sau traves tă;
d) prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei chei adevărate ori a unei
chei mincinoase;
e) prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supraveghere,
se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Dacă furtul a fost săvârșit în următoarele împrejurări:
a) asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural;
b) prin violare de domiciliu sau sediu profesional;
c) de o persoană având asupra sa o armă,
pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
(3) Furtul privind următoarele categorii de bunuri:
a) ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte produse petroliere sau
gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-cisternă;
b) componente ale sistemelor de irigaţii;
c) componente ale reţelelor electrice;
d) un dispozi v ori un sistem de semnalizare, alarmare ori alertare în caz de incendiu
sau alte situaţii de urgenţă publică;
e) un mijloc de transport sau orice alt mijloc de intervenţie la incendiu, la accidente de
cale ferată, ru ere, navale sau aeriene ori în caz de dezastru;
f) instalaţii de siguranţă și dirijare a traficului feroviar, ru er, naval, aerian și componente
ale acestora, precum și componente ale mijloacelor de transport aferente;
g) bunuri prin însușirea cărora se pune în pericol siguranţa traficului și a persoanelor pe
drumurile publice;
h) cabluri, linii, echipamente și instalaţii de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum și
componente de comunicaţii,
se pedepsește cu închisoarea de la 3 la 10 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea a fost reglementată anterior în art. 209 C.pen. din 1
1968. O serie de elemente de agravare nu se mai regăsesc în conţinutul furtului calificat în
noul Cod penal, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în infracţiunea de
furt simplu (a se vedea supra pct. 2.1.2, 2.2, 3.2, 3.4 de la comentariul art. 228).
2. Furtul săvârşit într-un mijloc de transport în comun continuă să constituie o 2
formă agravată, cu caracter real, a infracţiunii, pentru aceleaşi raţiuni avute în vedere şi
de legiuitorul anterior.
Agravanta nu este aplicabilă faptei comise într-un taxi, care nu este considerat mijloc 3
de transport în comun (Trib. Tulcea, decizia penală nr. 191/1976, în R.R.D. nr. 4/1979,
p. 48), ori când vehiculul nu este utilizat pentru transportul în comun.
3. Furtul săvârşit în timpul nopţii 4
3.1. Înţelesul sintagmei „în timpul nopţii”. Raţiunea agravantei continuă să fie legată 5
de periculozitatea sporită de care dă dovadă acela care profită de ambianţa generală pe
care o creează noaptea ca fenomen natural, ambianţă care îngreunează paza bunurilor.
3.1.1. De aceea, agravanta este aplicabilă numai după lăsarea întunericului natural, 6
nu şi în timpul serii/amurgului (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 355/1999, în Dreptul
nr. 2/2000, p. 185).
Kuglay 479
Art. 229 Infracţiuni contra patrimoniului
7 3.1.2. Privitor la spaţiile luminate artificial, ne menţinem opinia potrivit căreia trebuie
cercetat în fiecare caz în parte dacă, în raport de condiţiile specifice locului în care fapta a
fost comisă, are vreo relevanţă instalarea întunericului natural. Se impune reţinerea acestei
agravante în cazul furtului comis, după lăsarea întunericului, pe stradă, chiar dacă locul
este iluminat artificial; tot astfel, dacă fapta este comisă într-un spaţiu închis de natura
căruia este încetarea sau reducerea activităţii pe timpul nopţii, ori, a fortiori, într-un spaţiu
privat, cum ar fi o locuinţă, chiar dacă acestea sunt iluminate artificial (în acelaşi sens,
C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 74/1996, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 128). Sunt,
însă, alte spaţii închise, al căror specific este desfăşurarea unei intense activităţi, cu caracter
public, indiferent de oră (precum magazine cu program non-stop, galerii comerciale, în
special cele de tip mall) ori altele în care, prin natura lor, activitatea se desfăşoară mai
ales după lăsarea întunericului şi în care iluminatul artificial face să lipsească de orice
importanţă lăsarea întunericului natural. Nu există nicio raţiune pentru aplicarea agravantei
„în timpul nopţii” dacă fapta a fost comisă într-un astfel de loc, în timpul programului în
care stabilimentul funcţionează conform destinaţiei sale (C.P. Ad., p. 728); în sens contrar,
Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1970; C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 269/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 15.
8 4. Furtul săvârşit prin efracţie, escaladare sau prin folosirea fără drept a unei
chei mincinoase
9 4.1. Efracţia. Constituie efracţie orice înlăturare violentă a unui obiect/dispozitiv care
protejează bunul furat, cum ar fi spargerea unui geam, distrugerea/forţarea unei încuietori
(Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1428/1995, în C.P.J.P. 1994-1997, p. 62;
C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 36/1997, în Dreptul nr. 6/1997, p. 126 şi în R.D.P.
nr. 1/1998, p. 132; C.A. Oradea, Secţia penală, decizia nr. 167/R din 14 februarie 2012,
portal.just.ro, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 523).
10 4.1.1. Ruperea unui sigiliu nu constituie efracţie, întrucât nu are semnificaţia îndepărtării
unui obstacol, ci poate constitui infracţiunea concurentă de rupere de sigilii, prevăzută de
art. 260 C.pen. (C.A. Piteşti, decizia penală nr. 230/1995, în R.D.P. nr. 3/1996, citată de
V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014,
p. 226).
11 4.1.2. Sustragerea de curent electric prin dereglarea sistemului de înregistrare a conto-
rului nu constituie furt prin efracţie (în sens contrar, Trib. Suprem, decizia nr. 2650 din
2 decembrie 1983, în C.D. 1983, p. 246, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat,
op. cit., 2014, p. 521); în lipsa altei operaţiuni de branşare frauduloasă, fapta prin care se
denaturează realitatea consumului de curent electric constituie infracţiunea prevăzută de
art. 92 alin. (1) din Legea nr. 123/2012 a energiei electrice şi a gazelor naturale (M.Of.
nr. 485 din 16 iulie 2012) şi va veni în concurs cu furtul.
12 4.1.3. Furtul de curent electric vine în concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 92
alin. (2) din aceeaşi lege, când pentru sustragerea energiei electrice se recurge la executarea
sau folosirea de instalaţii clandestine în scopul racordării directe la reţea sau pentru
ocolirea echipamentelor de măsurare.
13 4.1.4. Furtul comis prin efracţie este o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea
de distrugere având ca obiect material obstacolul înlăturat (Trib. Suprem, Secţia penală,
decizia nr. 2086/1971, în C. Sima, Codul penal adnotat…, op. cit., 2000, p. 633).
14 4.2. Escaladarea presupune trecerea peste un obstacol înalt, depăşirea lui pe o altă
cale decât cea firească.
480 Kuglay
Furtul Art. 229
4.2.1. Doctrina şi practica reţin că agravanta este aplicabilă atunci când escaladarea 15
a folosit făptuitorului pentru a pătrunde în spaţiul unde se află bunul, pentru a ajunge la
bun, nu şi dacă s-a îndepărtat în acest mod, având bunul asupra sa, de la locul sustragerii
(M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 206; Trib. Suprem, decizia
nr. 485 din 18 februarie 1983, în V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014,
p. 521). De principiu corectă, soluţia trebuie nuanţată cu observarea specificului consumării
infracţiunii de furt: dacă deplina trecere în posesia făptuitorului a bunului nu s-a realizat
decât prin îndepărtarea de la locul unde se afla bunul sustras, iar îndepărtarea s-a făcut prin
escaladare, atunci şi luarea a avut loc „prin escaladare”, agravanta fiind aplicabilă.
5. Furtul comis prin scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori de supra- 16
veghere. Elementul de agravare este unul de noutate în raport cu dispoziţiile art. 209
C.pen. din 1968; noua reglementare „îşi găseşte justificarea în realitatea socială actuală,
când tot mai multe proprietăţi sunt dotate cu sisteme de alarmă sau supraveghere şi nu de
puţine ori infractorii recurg la anihilarea acestora pentru facilitarea comiterii infracţiunii”
(Expunere de motive).
5.1. Condiţii 17
5.1.1. Când scoaterea din funcţiune a sistemului are loc printr-o acţiune violentă, de 18
smulgere, de îndepărtare a unui dispozitiv, nu se va reţine şi agravanta comiterii furtului
prin efracţie, întrucât sistemul nu are natura unui obstacol material între făptuitor şi bun.
5.1.2. În acest caz însă, furtul devine o infracţiune complexă, care absoarbe infracţiunea 19
de distrugere având ca obiect material sistemul de alarmă sau de supraveghere. Deşi
scoaterea din funcţiune a sistemului nu realizează o suprapunere perfectă cu niciuna dintre
modalităţile infracţiunii de distrugere (întrucât nu echivalează nici măcar cu aducerea
sistemului în stare de neîntrebuinţare), apreciem că reţinerea în acest caz a unui concurs
de infracţiuni ar fi excesivă; nu se poate presupune că ea a fost în intenţia legiuitorului, fie
şi pentru faptul că acesta a inclus în furt, ca infracţiune complexă, şi fapte de o gravitate
mai mare decât distrugerea sistemului in discuţie, precum violarea de domiciliu; de altfel,
şi pentru identitate de raţiune cu situaţia efracţiei, se impune a considera că şi distrugerea,
degradarea ori aducerea în stare de neîntrebuinţare a sistemului de alarmă sau supraveghere
este absorbită în această formă calificată a furtului.
5.1.3. Scoaterea din funcţiune semnifică o intervenţie asupra structurii tehnice a siste- 20
mului, de natură să afecteze însuşi modul de funcţionare a dispozitivului; nu are această
semnificaţie, spre exemplu, simpla acoperire a camerei de luat vederi, întrucât raţiunea
agravantei rezidă în pericolul sporit rezultând din specializarea făptuitorului, din efectuarea
unor acte de pregătire calificate, de identificare a sistemului şi de oprire a funcţionării lui,
fiind greu de presupus că legiuitorul a intenţionat să califice furtul şi atunci când se comit
acte similare acoperirii vizetei montate la orice uşa de intrare în locuinţă.
5.2. Tentativa. Scoaterea din funcţiune a sistemului de alarmă ori supraveghere, 21
chiar neurmată de vreun alt act de executare a furtului, constituie tentativă la infracţiunea
prevăzută de art. 229 alin. (1) lit. e) C.pen.
6. Furtul comis asupra unui bun care face parte din patrimoniul cultural 22
6.1. Sfera bunurilor. În această formă agravată, constituie obiect material al furtului 23
bunurile din patrimoniul cultural naţional, cuprinse în Inventarul patrimoniului cultural
naţional mobil, reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, republicată (M.Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014); bunul dobândeşte
Kuglay 481
Art. 229 Infracţiuni contra patrimoniului
acest caracter prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, emis la propunerea preşedintelui
Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; sunt clasate în aceeaşi categorie şi bunurile
mobile de patrimoniu arheologic, potrivit O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului
arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, republicată
(M.Of. nr. 951 din 24 noiembrie 2006) (a se vedea şi infra comentariul art. 243).
24 7. Furtul comis prin violare de domiciliu sau sediu profesional
25 7.1. Justificare. „Introducerea acestui element agravant s-a impus pentru a rezolva
legal situaţia în care furtul este săvârşit prin pătrunderea fără drept într-un domiciliu sau
sediu profesional, situaţie în care continuă să se exprime opinii contradictorii în literatura
de specialitate şi să se dea soluţii neunitare în practica judiciară” (Expunere de motive).
26 7.2. Consecinţe. Infracţiunea de furt devine în această formă agravată una complexă,
absorbind infracţiunile prevăzute de art. 224 şi de art. 225 C.pen. Instituirea acestei
complexităţi legale confirmă practica anterioară care reţinea în toate situaţiile concursul
între furt şi violarea de domiciliu (în măsura în care ar fi operat natural absorbţia, nu ar
mai fi fost necesară noua reglementare expresă a infracţiunii complexe). Chestiunea are
importanţă pentru situaţiile tranzitorii, când la stabilirea legii penale mai favorabile se va
avea în vedere, pe de o parte, pluralitatea de infracţiuni din legea veche şi, pe de altă parte,
infracţiunea complexă din legea nouă.
27 7.3. Condiţii
28 7.3.1. Absorbţia operează numai dacă violarea de domiciliu ori sediu profesional a fost
comisă în vederea săvârşirii furtului, dacă ea a fost privită de făptuitor ca un mijloc de
comitere a furtului. Prin urmare, când făptuitorul ia rezoluţia de a comite furtul după ce,
fără intenţia de a fura, pătrunsese fără drept într-un domiciliu/sediu profesional (intenţia
supravenită), se va reţine concursul de infracţiuni (similar soluţiei deja consacrate privind
reţinerea a două infracţiuni separate, contra persoanei şi contra patrimoniului, când între
actele de violenţă şi cele de sustragere comise în aceeaşi împrejurare nu există o unitate a
rezoluţiei infracţionale).
29 7.3.2. La fel când, după comiterea unei infracţiuni de furt de către o persoană aflată
cu drept într-un domiciliu/sediu profesional, aceasta refuză părăsirea lui, ea comite astfel
infracţiunea de violare de domiciliu sau sediu profesional, în concurs cu furtul.
30 7.3.3. Raţiunea acestei agravante este de a sancţiona mai aspru furturile din locuinţe
şi din alte spaţii private, în care făptuitorul îşi asumă să pătrundă fraudulos, acceptând, în
scopul sustragerii de bunuri, să încalce şi valori privind viaţa privată. De aceea, credem că
este în raţiunea legii ca infracţiunea complexă să se reţină numai în acele situaţii în care
există şi identitate între locul unde se află bunul sustras şi cel care constituie obiect al
protecţiei infracţiunii absorbite; astfel, când, pentru a ajunge în locul unde se află bunul pe
care intenţionează să-l fure ori pentru a se îndepărta din acesta, făptuitorul pătrunde fără
drept într-un spaţiu învecinat (cazul celui care trece prin mai multe curţi, ori escaladează
balcoanele mai multor apartamente), se va reţine un concurs de infracţiuni între cea de
violare de domiciliu şi cea de furt (aceasta din urmă, eventual în modalitatea agravată
a comiterii prin violare de domiciliu, dacă este întrunită această condiţie şi în privinţa
locului în care a avut loc furtul), întrucât în aceste ipoteze nu există niciun motiv pentru
ca valoarea socială protejată prin infracţiunile prevăzute de art. 224 şi art. 225 C.pen. să
fie subsumată celei patrimoniale în considerarea căreia este incriminat furtul; absorbţia
trebuie să opereze numai ca o excepţie, prin urmare strict în acele situaţii în considerarea
482 Kuglay
Furtul Art. 229
cărora a fost reglementată, altminteri s-ar institui în mod nejustificat un tratament favorabil
(acela al unităţii de infracţiune) pentru o pluralitate de infracţiuni.
7.4. Tentativa. Violarea de domiciliu ori de sediu profesional, săvârşită în scopul 31
comiterii unui furt, constituie tentativă la infracţiunea prevăzută de art. 229 alin. (2)
lit. b) C.pen.
8. Furtul comis de o persoană având asupra sa o armă. Spre deosebire de vechea 32
reglementare, noul Cod penal a păstrat în conţinutul acestei agravante numai ipoteza
portului de armă, în cazul faptei comise de o persoană având asupra sa o substanţă
narcotică urmând a se reţine infracţiunea în forma simpla (a se vedea supra pct. 3.2, 10.2
de la comentariul art. 228).
8.1. Noţiunea de armă. Acest element de agravare se referă la noţiunea de armă astfel 33
cum este definită în art. 179 alin. (1) C.pen., anume instrument, dispozitiv sau piesă decla-
rată astfel prin dispoziţii legale, respectiv prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor
şi muniţiilor, republicată (M.Of. nr. 425 din 10 iunie 2014).
8.1.1. Agravanta nu are în vedere armele asimilate, la care se referă art. 179 în 34
alin. (2) C.pen., întrucât condiţia pe care o instituie acest text pentru asimilarea altor obiecte
armelor este aceea ca ele să fi fost întrebuinţate pentru atac; or, în măsura în care furtul a fost
comis într-o atare circumstanţă, fapta va constitui infracţiunea de tâlhărie; prin urmare, nu se
va reţine agravanta când făptuitorul are asupra sa alt obiect în afara celor definite în art. 179
alin. (1) C.pen., chiar dacă aptitudinea lui de a fi utilizat ca armă este evidentă.
8.2. Alte condiţii pentru reţinerea agravantei 35
8.2.1. Se va reţine infracţiunea de furt în această modalitate agravată numai dacă arma
nu este folosită, altfel fapta constituind infracţiunea de tâlhărie.
8.2.2. Exhibarea armei, având aptitudinea de a crea o stare de temere, exclude, de
asemenea, infracţiunea de furt, urmând a se reţine şi în acest caz infracţiunea de tâlhărie.
8.2.3. Nu are relevanţă pentru reţinerea agravantei scopul cu care făptuitorul s-a
înarmat, respectiv dacă el a avut sau nu în vedere comiterea furtului.
8.2.4. Este lipsită de relevanţă şi împrejurarea că făptuitorul avea dreptul să deţină şi
să poarte arma, conform dispoziţiilor legale privind aceste activităţi; de aceea, dacă deţine
arma contra dispoziţiilor legale, furtul în această formă agravată nu absoarbe, ci vine în
concurs cu infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi al muniţiilor prevăzută de
art. 342 C.pen.
9. Furtul privind ţiţei, gazolină, condensat, etan lichid, benzină, motorină, alte 36
produse petroliere sau gaze naturale din conducte, depozite, cisterne ori vagoane-
cisternă. Agravanta se regăsea ca atare şi în vechea reglementare.
9.1. Condiţii. Jurisprudenţa a statuat că agravanta vizează aceste produse „în stare
brută, care aparţin unor societăţi comerciale specializate, fără ca acestea să intre în cir-
cuitul comercial” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1105/2004, www.legalis.ro),
respectiv numai produsele „depozitate imediat după procesul de prelucrare a ţiţeiului”
(ibidem), cu consecinţa că agravanta nu ar fi aplicabilă, spre exemplu, rezervoarelor
staţiilor de benzină (ibidem), ori depozitului de motorină care deserveşte centrala proprie
a unui agent economic „în al cărui obiect de activitate nu intră produsele petroliere”
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 50/2004, în P.J.P. 2003-2004, citată de
M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 210). Avem serioase rezerve
asupra unei astfel de practici, care adaugă la lege condiţii neprevăzute de text şi care se
Kuglay 483
Art. 229 Infracţiuni contra patrimoniului
484 Kuglay
Furtul Art. 229
sunt în compunerea unui tren aflat în circulaţie sau programat pentru circulaţie constituie
infracţiunea de furt calificat şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 15 ani. (2) Dacă
fapta prevăzută la alin. (1) a avut ca urmare o tulburare gravă în activitatea de transport
pe calea ferată sau a produs poluarea mediului înconjurător ori degradarea gravă a solului
se pedepseşte cu închisoare de la 12 la 20 de ani. (3) Tentativa la faptele prevăzute la
alin. (1) şi (2) se pedepseşte]; practica anterioară statuase că au prioritate dispoziţiile din
Codul penal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5260/2006, www.scj.ro). Avem rezerve
cu privire la această soluţie văzând caracterul special, deci derogator, al legii în discuţie,
domeniul ei de reglementare, care coincide cu cel al dispoziţiei din Codul penal şi obiectul
material al celor două infracţiuni (instalaţiile de siguranţă şi dirijare fiind componente ale
căii ferate); aceste aspecte ar putea avea relevanţă pentru situaţiile tranzitorii, dar numai
în procesul de stabilire globală a legii penale mai favorabile, întrucât în cadrul evaluării
instituţiilor autonome, noul Cod penal este, prin limitele speciale de pedeapsă, lege penală
mai favorabilă cu privire la încadrarea juridică a faptei.
13. Furtul privind bunuri prin însuşirea cărora se pune în pericol siguranţa trafi- 41
cului şi a persoanelor pe drumurile publice. Agravanta se regăsea ca atare şi în vechea
reglementare.
13.1. Categorii de bunuri 42
13.1.1. Agravanta este aplicabilă în cazul sustragerii unor bunuri precum indicatoarele
instalate pe drumurile publice (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1422/2005, www.legalis.
ro), semafoare, instalaţii de iluminare, stâlpi de ghidare, parapete, balize etc., acestea fiind
destinate să asigure siguranţa circulaţiei pe drumurile publice; amplasarea lor făcându-se
în acest scop, sustragerea unor atare bunuri se prezumă că este de natură să pună în pericol
circulaţia.
13.1.2. Agravanta este însă aplicabilă şi oricăror altor bunuri, care nu sunt afectate
circulaţiei, dacă luarea lor este de natură să pună în pericol circulaţia, cum ar fi capacele
de fontă de la căminele de vizitare a conductelor de apă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3936/2005, www.legalis.ro); în privinţa acestora, trebuie observat în fiecare caz în
parte dacă îndepărtarea loc este de natură să pună în pericol circulaţia.
14. Furtul privind cabluri, linii, echipamente şi instalaţii de telecomunicaţii, 43
radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii. Agravanta se regăsea ca
atare şi în vechea reglementare.
14.1. Decizii în interesul legii. Produce în continuare efecte decizia în interesul legii 44
potrivit căreia „fapta de însuşire pe nedrept de cabluri, linii, echipamente şi instalaţii
de telecomunicaţii, radiocomunicaţii, precum şi componente de comunicaţii constituie
infracţiunea de furt calificat prevăzută de textul de lege menţionat numai dacă, în momentul
sustragerii, acestea erau efectiv integrate într-o reţea sau într-un sistem de comunicaţii
aflat sau nu în funcţiune” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. II/2006 (RIL), M.Of.
nr. 291 din 31 martie 2006].
15. Situaţii tranzitorii 45
15.1. Art. 229 reprezintă lege penală mai favorabilă:
- faţă de art. 209 C.pen. din 1968: pentru acele elemente de agravare care se regăseau
şi în legea veche şi în toate situaţiile când între părţi a intervenit împăcarea, iar fapta este
comisă în condiţiile art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) şi c) C.pen.
- faţă de art. 208 C.pen. din 1968, când fapta este comisă în condiţiile art. 229 alin. (1)
lit. e) C.pen., iar instanţa individualizează pedeapsa spre maxim (limita maximă mai redusă).
Kuglay 485
Art. 230 Infracţiuni contra patrimoniului
46 15.2. În cazul furtului comis prin violare de domiciliu, pentru stabilirea legii mai
favorabile, se vor compara tratamentul sancţionator pentru pluralitatea de infracţiuni în
legea veche cu limitele de pedeapsă ale infracţiunii complexe din noul Cod penal.
47 15.3. Art. 229 C.pen. reprezintă lege de dezincriminare în raport cu art. 209
alin. (5) C.pen. din 1968.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Dispoziţia din alin. (1) are corespondent în art. 208 alin. (4)
C.pen. din 1968. Dispoziţia din alin. (2) nu are corespondent în vechea legislaţie.
2 2. Furtul de folosinţă al autovehiculului. Referirea la dispoziţiile privind atât furtul
simplu, cât şi cel calificat rezolvă în mod explicit ezitări ale practicii anterioare de a încadra
furtul de folosinţă al vehiculului şi ca infracţiune de furt calificat, atunci când era incident
şi un element de agravare din art. 209 C.pen. din 1968.
3 2.1. Elementul material. Împărtăşim opinia exprimată în doctrină, potrivit căreia
soluţia legislativă nu este, sub raportul formulării, cea mai bună [S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 211]. Redactarea normei face
să se citească conţinutul infracţiunii după cum urmează: „luarea unui autoturism (...) în
scopul de a şi-l însuşi pe nedrept (=furtul), săvârşită în scopul de a-l folosi pe nedrept”; or,
această infracţiune nu este una de furt care, în plus, are o anumită specificitate; specificitatea
ei constă tocmai în aceea că nu realizează toate condiţiile furtului reglementat de art. 228
C.pen., respectiv că diferă de acesta prin scop, care nu este al însuşirii, ci al folosirii. De
aceea, credem că formularea anterioară (care prelua de la infracţiunea de furt elementul
material şi toate celelalte condiţii în afara scopului) era mai conformă cu conţinutul
acestei infracţiuni, dar că, raportat la intenţia de reglementare, cea mai corespunzătoare
formulare ar fi fost aceea care să exprime verbum regens prin însăşi acţiunea incriminată,
respectiv „folosirea”, aşa cum o face, de altfel, în alin. (2), referindu-se la un terminal de
comunicaţii.
4 2.2. Participaţia. Fapta se poate comite în participaţie sub toate formele. Coautoratul
este posibil; fapta este incriminată, aşa cum arătăm (supra pct. 2.1) în considerarea
folosirii autoturismului, folosire care se poate realiza de două persoane împreună, sub acest
aspect împrejurarea că una singură îl conduce rămânând fără relevanţă (în sens contrar,
M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 215).
5 2.3. Raportul cu infracţiunea de furt. Comiterea infracţiunii cu privire la autovehicul,
în scopul de a-l folosi, se va reţine separat, ca infracţiune concurentă, de furtul altor bunuri cu
aceeaşi ocazie: de exemplu, când autoturismul este luat numai pentru a transporta alte bunuri
furate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2257/2006, www.scj.ro) ori când din autoturismul
folosit sunt sustrase alte bunuri (a se vedea şi supra pct. 2.5 de la comentariul art. 228).
486 Kuglay
Furtul Art. 230
3. Folosirea fără drept a unui terminal de comunicaţii sau folosirea unui terminal 6
de comunicaţii racordat fără drept la o reţea. Alin. (2) incriminează fapta (pe care
practica o încadra sub vechea reglementare în mod artificial în infracţiunea de furt)
constând, în esenţă, în utilizarea frauduloasă a unui serviciu de comunicaţii, fie prin
utilizarea unui terminal de comunicaţii, fie prin conectarea la o reţea.
3.1. Subiect activ poate fi orice persoană, inclusiv o persoană juridică. 7
3.2. Subiect pasiv. Acesta diferă în funcţie de modalităţile de comitere a infracţiunii. 8
3.2.1. Subiect pasiv al folosirii fără drept a terminalului de comunicaţii este benefi-
ciarul legitim al serviciului de comunicaţii folosit cu ajutorul terminalului (titularul abona-
mentului), chiar dacă el nu este şi persoana care utilizează efectiv terminalul; acesta din
urmă nu este subiect pasiv, întrucât paguba nu se localizează în patrimoniul său.
3.2.2. Subiectul pasiv al folosirii unui terminal racordat fără drept la o reţea este
deţinătorul reţelei.
3.3. Elementul material. În cazul dispozitivelor informatice, folosirea are sensul 9
de accesare; în celelalte cazuri, folosirea se realizează prin orice utilizare a aparatului
conform destinaţiei sale de a constitui mijlocul prin care deţinătorul lui beneficiază de un
serviciu de comunicaţii.
3.4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, fiind condiţionată de producerea unei 10
pagube.
3.4.1. Expresia cea mai frecventă a pagubei în această materie o constituie facturarea 11
suplimentară a serviciului folosit prin utilizarea terminalului, respectiv prin racordarea
la reţea. Dacă utilizarea terminalului ori racordarea la reţea nu produc nicio pagubă
beneficiarului ori deţinătorului legitim al reţelei (de exemplu, pentru că titularul serviciului
are un abonament de tipul „minute nelimitate”), atunci fapta nu constituie infracţiunea
prevăzută de art. 230 alin. (2) C.pen.
3.4.2. Dacă este susceptibilă de a produce o pagubă, care, în concret, nu s-a produs, 12
infracţiunea a rămas în forma tentativei.
3.4.3. Constituie însă pagubă nu doar plata unor sume suplimentare de către titularul 13
serviciului/reţelei, ci orice prejudiciu, cuantificabil băneşte, legat de condiţiile în care
beneficiarul legitim al serviciului îl utilizează. În acest sens, doctrina arată că echivalentul
bănesc al serviciului neutilizat de titularul de drept şi la care acesta nu mai are acces (de
exemplu, abonament cu minute limitate, folosirea frauduloasă nu depăşeşte limita, dar îl
lipseşte pe titularul abonamentului de posibilitatea de a utiliza gratuit partea din serviciu
de care s-a folosit infractorul) constituie o pagubă; de asemenea, diferenţa dintre costul
serviciului în condiţiile contractate de partea vătămată şi costul pe care l-ar avea serviciul
în condiţiile în care ajunge să-l utilizeze efectiv în urma faptei (de exemplu, în cazul
serviciului de internet când, prind depăşirea unui anumit trafic, scade viteza de transfer)
[S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 215].
3.4.4. Paguba trebuie să rezulte exclusiv din faptul folosirii terminalului ori al conec- 14
tării la reţea, nu dintr-un alt fapt prilejuit, facilitat ori în alt mod conex acestuia. Astfel,
nu constituie pagubă în sensul acestei infracţiuni prejudiciul pe care posesorul legitim al
telefonului îl încearcă prin aceea că utilizatorul fraudulos, folosind de exemplu telefonul,
face demersuri păgubitoare în numele ori pe seama titularului real, folosindu-se eventual
de aparenţa de legitimitate de care i-o dă însăşi utilizarea terminalului; atare demersuri
constituie fapte distincte de elementul material al infracţiunii în discuţie, care este limitat
Kuglay 487
Art. 230 Infracţiuni contra patrimoniului
la folosirea terminalului; ele vor putea constitui element material al altor infracţiuni
(de exemplu, fapta prin care se produce inducerea în eroare, în cazul infracţiunii de
înşelăciune), ori vor da dreptul la despăgubiri doar pe tărâm civil.
15 3.5. Latura subiectivă. În ambele modalităţi, infracţiunea se comite cu intenţie, directă
sau indirectă; în cele mai multe situaţii, se va reţine intenţia indirectă, întrucât făptuitorul,
de obicei, nu urmăreşte să producă o pagubă.
16 3.5.1. Una dintre modalităţile faptice frecvente constă în racordarea la o reţea wireless
nesecurizată. O parte din doctrină apreciază că funcţionează în privinţa acestor reţele o
prezumţie de publicitate [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 215], în timp ce alţi autori nu recunosc o atare prezumţie, ci una în sens
contrar, anume că racordarea nu este permisă (comparând această situaţie cu aceea a unei
case cu uşile deschise, V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea
specială, op. cit., 2014, p. 239). Aderăm la cea dintâi opinie, dar semnalăm că, oricare ar
fi abordarea privind prezumţia legată de acord, ea devine mai puţin relevantă câtă vreme
dreptul penal va soluţiona fiecare caz în parte pornind de la prezumţia de nevinovăţie,
respectiv verificând în concret care a fost reprezentarea făptuitorului asupra dreptului său
de a se racorda la reţea; eroarea asupra acestui aspect constituie o eroare asupra unei
împrejurări de care depinde caracterul penal al faptei, care devine astfel neimputabilă;
la stabilirea stării de eroare se vor avea în vedere datele faptice relevante, eroarea nu
se va reţine atunci când acestea oferă indicii clare cu privire la caracterul nepublic al
reţelei (de exemplu, reţeaua aparţine unui hotel, din denumirea ei rezultând aceasta; într-o
atare situaţie prezumţia de publicitate este răsturnată, fiind evident că accesul este destinat
clienţilor hotelului, în cadrul serviciilor prestate de hotelier).
17 3.6. Raportul cu alte infracţiuni
3.6.1. Infracţiunile prevăzute de cele două alineate ale art. 230 C.pen. sunt diferite,
ele pot intra în concurs. Se va reţine concursul, de exemplu, când, folosind pe nedrept un
autovehicul, făptuitorul utilizează şi terminalul de comunicaţii cu care acesta este dotat.
3.6.2. Când infracţiunea de folosire fără drept a terminalului de comunicaţii are ca
obiect material un bun care constituie, totodată, şi un sistem informatic în sensul art. 181
C.pen. (de exemplu, un telefon mobil), ea absoarbe infracţiunea de acces ilegal la un
sistem informatic prevăzută de art. 360 C.pen., întrucât folosirea lui coincide cu accesul la
sistemul informatic [în sens contrar, reţinând concursul de infracţiuni, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 215]; soluţia diferă de cea a
concursului în cazul în care acelaşi bun constituie obiect material al furtului (a se vedea
supra pct. 7.1.3 de la comentariul art. 228), întrucât în ipoteza de faţă acţiunea de folosire
include în mod necesar şi accesul la sistemul informatic, în timp ce între acţiunea de luare,
specifică furtului, şi cea de folosire nu există suprapuneri.
18 4. Situaţii tranzitorii. Alin. (1) al art. 230 C.pen. este lege mai favorabilă în raport cu
art. 208 alin. (4) C.pen. din 1968, date fiind limitele de pedeapsă.
488 Kuglay
Furtul Art. 231
Art. 231. Plângerea prealabilă și împăcarea
(1) Faptele prevăzute în prezentul capitol, săvârșite între membrii de familie de către un
minor în paguba tutorelui ori de către cel care locuiește împreună cu persoana vătămată
sau este găzduit de aceasta, se pedepsesc numai la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate.
(2) În cazul faptelor prevăzute la art. 228,art. 229 alin. (1), alin. (2) lit. b) și c) și art. 230,
împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Furtul pedepsit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate 1
1.1. Precedent legislativ. Furtul pedepsit la plângerea prealabilă era reglementat de 2
art. 210 C.pen. din 1968.
1.1.1. Diferenţa principală faţă de reglementarea anterioară vine din sfera categoriilor 3
„soţ şi rude apropiate”, cu care opera legea veche şi, respectiv, „membri de familie”. Astfel,
dacă soţul şi rudele apropiate se regăsesc în noţiunea legală de „membri de familie”, astfel
cum este ea stabilită în art. 177 C.pen., aceeaşi normă are în vedere şi persoanele care au
stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care
convieţuiesc.
1.1.2. O altă diferenţă de regim juridic între furturile pedepsite la plângerea prealabilă 4
vine din regimul diferit al acestei din urmă instituţii: în cazul în care există mai mulţi
făptuitori, potrivit noului Cod penal retragerea plângerii poate opera in personam, numai
cu privire la unul/unii dintre aceştia [art. 158 alin. (2) C.pen.]; soluţia solidarităţii active şi
pasive se menţine însă cu privire la formularea plângerii [art. 157 alin. (2) şi (3) C.pen.].
1.2. Alte aspecte privind participaţia. Calitatea unuia dintre participanţi de membru 6
5
de familie al persoanei vătămate, fiind o circumstanţă personală, nu se răsfrânge asupra
celorlalţi participanţi, cu privire la care acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu (în
acelaşi sens, pentru ipoteza locuirii împreună, C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 592/2000,
în Dreptul nr. 6/2001, p. 151).
1.3. Locuirea împreună şi găzduirea. Ipotezele se deosebesc prin aceea că locuirea 7
are semnificaţia unei comunităţi, a vieţii duse în comun (care nu există, spre exemplu, între
persoanele care ocupă temporar o cameră de hotel – Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 8/1971, între persoanele care partajează un imobil – I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr.
1836/2006, www.legalis.ro), în timp ce găzduirea are înţelesul primirii, acceptării, îngăduirii
ori chiar tolerării unei persoane într-un spaţiu care să-i servească drept locuinţă ori adăpost.
1.3.1. Pentru a reţine că o persoană este găzduită, este lipsit de relevanţă care este 8
motivul şi perioada de timp pentru care se acordă găzduirea, natura relaţiilor dintre părţi,
caracterul gratuit sau oneros al găzduirii, însă nu au semnificaţia găzduirii primirea în
vizită a unor persoane (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 5271/1996, în R.D.P.
nr. 1/1998 citată de M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 220),
aducerea în locuinţă a unei persoane în scopul întreţinerii de relaţii sexuale (T.M.B., Secţia
penală, decizia nr. 695/1993, în C.P.J.P. 1993, p. 102, citată şi de M. Udroiu, Sinteze şi
grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 220).
1.3.2. Convieţuirea (condiţie pentru ca persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare 9
celor dintre soţi ori dintre părinţi şi copii să fie considerate membri de familie) implică şi
locuirea împreună.
Kuglay 489
Art. 232 Infracţiuni contra patrimoniului
10 1.4. Situaţii tranzitorii. Legea nouă este mai favorabilă în raport cu art. 208 şi art. 209
C.pen. din 1968, când furtul este comis între persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc.
11 2. Împăcarea. Reglementarea împăcării în cazul unora dintre formele infracţiunii
de furt constituie o noutate a Codului penal; în temeiul legii vechi, împăcarea nu putea
interveni decât în cazul furtului pedepsit la plângerea prealabilă.
12 2.1. Situaţii tranzitorii. Art. 231 alin. (2) C.pen. constituie lege mai favorabilă: pentru
furtul comis între persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare acelora dintre soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cazul în care convieţuiesc; în raport cu dispoziţiile art. 208 şi
art. 209 C.pen. din 1968, după distincţiile arătate (a se vedea supra comentariile art. 228
şi art. 229).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Tentativa era pedepsită şi în cazul tuturor infracţiunilor
corespunzătoare din Codul penal din 1968 (art. 22 C.pen. din 1968).
2 2. Situaţii tranzitorii
3 2.1. Dezincriminarea unor acte preparatorii. Efectuarea de săpături în apropierea
zonei de protecţie a conductelor şi deţinerea în aceleaşi locuri, precum şi în apropierea
depozitelor, cisternelor sau vagoanelor-cisternă, a ştuţurilor, instalaţiilor sau oricăror
dispozitive de prindere sau perforare, acte preparatorii comiterii faptei prevăzute de
art. 229 alin. (3) lit. a) C.pen., rămân fără consecinţe, fiind dezincriminate, în măsura în
care nu sunt însoţite şi de un act de executare a furtului.
4 2.2. Legea mai favorabilă în cazul unor furturi prevăzute ca infracţiuni complexe.
Cu privire la tentativa în cazul în care furtul este infracţiune complexă, a se vedea supra
pct. 5.3, 7.4 de la comentariul art. 229 C.pen. Pentru a stabili legea penală mai favorabilă în
aceste situaţii se va compara tratamentul sancţionator al tentativei la infracţiunea complexă
din noul Cod penal, cu tratamentul sancţionator al concursului dintre infracţiunea-mijloc
în formă consumată prevăzută de legea veche şi tentativa la furt, simplu sau calificat,
conform legii vechi.
490 Kuglay
Tâlhăria şi pirateria Art. 233
Capitolul II
Tâlhăria şi pirateria
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are un conţinut identic cu cel al infracţiunii 1
prevăzute în art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, singura diferenţă constituind-o tratamentul
sancţionator. Unele precizări se vor impune şi ca urmare a modificărilor în structura
formei calificate a infracţiunii, o serie de circumstanţe nemaifiind calificate de legiuitor ca
variante agravate ale tâlhăriei, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată în
infracţiunea în forma simplă (a se vedea infra pct. 3.1, 4.1.1, 4.2).
2. Obiectul juridic al infracţiunii este unul complex, constând în principal în relaţiile 2
sociale referitoare la protecţia proprietăţii, posesiei şi detenţiei legitime şi, în secundar, în
relaţiile referitoare la protecţia libertăţii psihice, viaţa, integritatea corporală şi sănătatea
persoanei. Sunt legate de această trăsătură a infracţiunii o distincţie importantă privitoare
la tentativa şi consumarea infracţiunii, aceasta din urmă având loc numai dacă a fost lezat
efectiv patrimoniul – obiect principal al protecţiei incriminării, altminteri fapta rămânând
în faza tentativei, oricare ar fi consecinţele asupra persoanei (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1204/2002, www.scj.ro), precum şi unele consecinţe cu privire la unitatea şi
pluralitatea de infracţiuni prin raportare la subiectul pasiv (a se vedea infra pct. 5).
3. Obiect material. Bunul mobil constituie obiectul material principal al infracţiunii, 3
precizările privind bunul mobil ca obiect material al furtului fiind valabile şi în cazul
tâlhăriei, cu menţiunea că în cazul tâlhăriei şi corpul persoanei poate fi obiect subsidiar
al infracţiunii.
3.1. Valoarea bunului mobil constituie, ca şi în cazul infracţiunii de furt, criteriul 4
de stabilire a pagubei produse prin infracţiune; spre deosebire de Codul penal din 1968,
actualul Cod penal nu mai acordă semnificaţie agravantă legală valorii ridicate a pagubei,
astfel că, în lipsa altor circumstanţe speciale prevăzute de art. 234 C.pen., fapta va constitui
infracţiunea în forma simplă indiferent de valoarea bunului sustras.
4. Subiectul activ 5
4.1. Participaţia este posibilă, în toate formele. 6
4.1.1. Săvârşirea infracţiunii de două persoane împreună nu atrage, spre deosebire de 7
reglementarea din Codul penal 1968, reţinerea formei calificate a infracţiunii; participarea
concomitentă a trei sau mai multe persoane la săvârşirea faptei va atrage doar aplicarea
agravantei generale prevăzute la art. 77 lit. a) C.pen.
Kuglay 491
Art. 233 Infracţiuni contra patrimoniului
p. 170), fapta constituind tâlhărie chiar dacă ameninţările ori violenţele se prelungesc în
timp, cu condiţia ca deposedarea să survină în timpul sau imediat după încetarea acestora
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 417/2007, în C.P. Ad., p. 751).
24 7.1.4. Refuzul făptuitorului de a restitui un bun pe care persoana vătămată i l-a remis
constituie infracţiunea de tâlhărie, dacă bunul a fost remis din cauza temerii create de
făptuitor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 467/2006, www.scj.ro), ori dacă persoana
vătămată nu a transmis posesia, ci numai o provizorie detenţie a bunului (de exemplu,
pentru a fi examinat în vederea cumpărării), iar făptuitorul foloseşte violenţa pentru a
reţine bunul asupra sa (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2037/2002, www.scj.ro).
25 7.1.5. Când, pentru a-şi asigura scăparea, făptuitorul exercită violenţe împotriva
poliţistului sau jandarmului care încearcă să-l imobilizeze ori care se află în exerciţiul
atribuţiilor sale de serviciu, comite infracţiunea de tâlhărie în concurs ideal cu cea de ultraj
în formă agravată, prevăzută de art. 257 alin. (3) C.pen. (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 90/2006, www.scj.ro).
26 8. Tratament sancţionator. Forma simplă a infracţiunii se pedepseşte cu închisoare
de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi. Dispoziţiile art. 62 C.pen. nu sunt aplicabile
(a se vedea şi supra pct. 9 de la comentariul art. 228).
27 9. Situaţii tranzitorii. Norma constituie lege penală mai favorabilă faţă de art. 211
alin. (1) C.pen. din 1968, datorită tratamentului sancţionator, şi faţă de art. 211 alin. (2) lit. c)
teza I, alin. (21) lit. a), b), dacă arma ori substanţa nu a fost folosită, lit. c), dacă nu s-a produs
şi o violare a domiciliului ori a sediului profesional, lit. d), lit. e), dacă s-au produs leziuni
care au necesitat pentru vindecare între 60 şi 90 de zile de îngrijiri medicale, şi alin. (3).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 211 alin. (2)-(3) C.pen.
din 1968. O serie de elemente de agravare nu se mai regăsesc în conţinutul tâlhăriei
calificate în actualul Cod penal, fapta comisă în aceste împrejurări urmând a fi încadrată
în infracţiunea de tâlhărie în forma simplă simplu (a se vedea supra pct. 3.1, 4.1.1, 4.2 de
la comentariul art. 233).
2 2. Tâlhăria săvârşită prin folosirea unei arme ori substanţe explozive, narcotice
sau paralizante. Reglementarea înlocuieşte agravanta din Codul penal 1968 referitoare
494 Kuglay
Tâlhăria şi pirateria Art. 234
la tâlhăria comisă de o persoană având asupra sa o armă. Noul conţinut răspunde mai
bine raţiunii pentru care operează agravarea, întrucât simpla împrejurare că făptuitorul are
asupra sa aceste bunuri, fără a le folosi, nu este de natură să sporească pericolul unei fapte
comise oricum cu violenţă sau prin acte cu potenţial violent.
2.1. Condiţii privind arma 3
2.1.1. Acest element de agravare se referă la noţiunea de armă astfel cum este definită 4
în art. 179 alin. (1) C.pen., anume instrument, dispozitiv sau piesă declarată astfel prin
dispoziţii legale, respectiv prin Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi muniţiilor.
2.1.2. Spre deosebire de reglementarea de la furt calificat (a se vedea supra pct. 8.1.1 de 5
la comentariul art. 229), în cazul tâlhăriei agravanta este aplicabilă şi armelor asimilate la
care se referă art. 179 alin. (2) C.pen., întrucât art. 229 lit. a) C.pen. presupune folosirea
dispozitivului la comiterea infracţiunii; prin urmare, utilizarea pentru atac a oricărui
obiect ce poate fi folosit ca armă atrage aplicarea agravantei; utilizarea în oricare alt
scop decât atacul a unui atare obiect nu va duce însă la reţinerea agravantei (de exemplu,
utilizarea unui obiect contondent pentru a înlătura un obstacol material, dacă acţiunea
nu a avut şi un potenţial ameninţător pentru persoana vătămată); prin atac se va înţelege,
raportat la conţinutul infracţiunii de tâlhărie, acel act material care se circumscrie laturii
obiective: violenţă, dar şi ameninţare şi acte de punere a victimei în stare de inconştienţă
sau neputinţă de a se apăra.
2.1.3. Deţinerea armei fără drept intră în concurs cu tâlhăria, ca infracţiune de nerespec- 6
tare a regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 342 C.pen.
2.2. Substanţă explozivă 7
2.2.1. Au acest caracter substanţele prevăzute la art. 1 alin. (2) din Legea nr. 126/1995 8
privind regimul materiilor explozive, republicată (M.Of. nr. 177 din 12 martie 2014).
2.2.2. Deţinerea fără drept a unei astfel de substanţe intră în concurs cu tâlhăria, ca 9
infracţiune de nerespectare a regimului materiilor explozive, prevăzută de art. 346 C.pen.
2.3. Substanţă narcotică sau paralizantă. Este substanţa aptă să producă diminuarea 10
reflexelor ori a stării de conştienţă, inconştienţă, paralizie.
3. Tâlhăria săvârşită prin simularea de calităţi oficiale. Agravanta nu a fost 11
cunoscută sub legea veche, ea fost introdusă observându-se că infractorii recurg tot mai
frecvent la acest mod de operare cu periculozitate sporită.
3.1. Condiţii de aplicare. Noutatea dispoziţiei poate ridica dificultăţi în determinarea 12
sferei ei de aplicare şi în diferenţierea tâlhăriei astfel calificate de alte infracţiuni. Pentru
corecta ei aplicare, este importantă interpretarea teleologică, observarea raţiunii pentru
care agravanta a fost instituită, dar mai ales corelarea ei cu specificul conţinutului
infracţiunii de tâlhărie.
3.1.1. Calitatea oficială are înţelesul comun de abilitare rezultând din apartenenţa la o 13
autoritate sau instituţie publică.
3.1.2. Simularea de calităţi oficiale înseamnă că făptuitorul pretinde că este în exerciţiul 14
unei funcţii oficiale. Simpla presupunere a victimei infracţiunii că făptuitorul are o calitate
oficială nu atrage aplicarea agravantei, atâta timp cât el nu şi-a asumat o conduită prin
care, cel puţin, lasă să se creadă aceasta, fie şi numai prin aceea că profită de prealabila
eroare a părţii vătămate şi o întreţine.
3.1.3. Simularea nu se poate reduce la simpla prezentare a făptuitorului cu o anume 15
calitate (legiuitorul nu a folosit termeni precum „declararea”, „afirmarea”, ori expresii
Kuglay 495
Art. 234 Infracţiuni contra patrimoniului
precum „de către o persoană care pretinde că...”). Ea trebuie să constea şi într-un
comportament care să contureze presupusa calitate, cum ar fi: purtarea de îmbrăcăminte
specifică pretinsei calităţi sau cu o aparenţă de oficialitate, prezentarea unei legitimaţii,
purtarea în mod vizibil a unor obiecte ce pot fi asociate calităţii (pistol, cătuşe), adoptarea
unei conduite specifice unui agent oficial (declinarea identităţii, a funcţiei ori gradului,
solicitarea unor acte pentru verificare).
16 3.1.4. Calitatea oficială simulată trebuie să aibă aptitudinea de a intimida victima.
Doctrina reţine că făptuitorul trebuie să simuleze o calitate care, dacă ar fi reală, i-ar
da dreptul să reţină, să percheziţioneze ori să ridice bunuri (M. Udroiu, Sinteze şi grile.
Drept penal…, op. cit., 2014, p. 230; V. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul
Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 255). Teza poate fi generalizată în
sensul că agravanta se va reţine dacă simularea priveşte o calitate care, în reprezentarea
comună a unei persoane nespecializate, ar fi aptă să inducă în eroare cu privire la
îndreptăţirea de a dispune asupra bunurilor ori de a lua măsuri privative ori punitive.
Ea trebuie însă nuanţată şi în sensul că, raportat la fiecare caz în parte şi la modul în care
este concepută deposedarea, agravanta se poate reţine dacă, exceptând cazurile absurde,
calitatea invocată are aptitudinea, în concret, să inducă în eroare o anume victimă, chiar
dacă pentru majoritatea persoanelor nu ar avea acest caracter. Astfel, simularea calităţii
de poliţist sau de jandarm va duce în toate situaţiile la reţinerea agravantei; simularea
calităţii de primar al unei localităţi, ori de paznic, poate duce în unele situaţii la reţinerea
agravantei, dar în nicio situaţie simularea unei calităţi precum cea de parlamentar nu va
duce la reţinerea agravantei.
17 3.1.5. În doctrină s-a arătat că pentru aplicarea agravantei este necesar ca victima să fie
efectiv indusă în eroare, să creadă că făptuitorul are calitatea oficială pe care o simulează
făptuitorul (M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 229). Avem reţineri cu
privire la această condiţie, credem că agravanta nu depinde de poziţia subiectivă a victimei,
ci este aplicabilă chiar şi atunci când victima a realizat lipsa calităţii oficiale a făptuitorului,
pentru următoarele motive: raţiunea agravantei nu se limitează la aceea de a proteja inocenţa
unor victime, ci este şi de a sancţiona o conduită mai îndrăzneaţă, calificată, a infractorului,
or, această raţiune se regăseşte şi în ipoteza în discuţie; de altfel, în cele mai multe situaţii
persoana vătămată, chiar indusă în eroare iniţial, ajunge să realizeze că este victima unei
infracţiuni şi nu a unui demers legitim, ceea ce, admiţând teza din doctrină, ar însemna
ca agravanta să aibă un caracter incert, neputându-se stabili în ce condiţii ar trebui făcută
încadrarea faptei: raportat la primele momente în care victima a fost în eroare, ori raportat
la cele ulterioare, când victima a realizat simulaţia; nu vedem cu ce diferă gravitatea actelor
făptuitorului când persoana vătămată realizează, chiar dintru început, caracterul simulat al
calităţii oficiale, de gravitatea aceloraşi acte comise faţă de o victimă mai credulă; acesta este
şi un argument în sensul că încadrarea juridică a acestui mod de operare trebuie să depindă
de criterii obiective, pe care făptuitorul şi le asumă, şi nu de împrejurări aleatorii, precum
însuşirile personale ale victimei; tot în ipoteza în care victima realizează dintru început
inexistenţa calităţii oficiale, ceea ce o determină să se opună mai eficient făptuitorului ori ca
acesta să se desisteze, infracţiunea rămânând în stadiul de tentativă, nu vedem nicio raţiune
pentru care agravanta să nu fie aplicabilă unei atare tentative.
18 3.1.6. Cea mai importantă discuţie credem însă că trebuie să fie aceea dacă simpla
simulare de calităţi oficiale şi pretinderea bunurilor, neînsoţită de vreun alt act material,
496 Kuglay
Tâlhăria şi pirateria Art. 234
realizează infracţiunea în discuţie. Răspunsul trebuie să fie negativ, întrucât fapta nu este
una exclusiv de inducere în eroare, ea constituie o circumstanţă a tâlhăriei, prin urmare
a unui alt act care implică, prin el însuşi, înfrângerea opoziţiei victimei, fie prin violenţă,
fie prin ameninţare, fie prin punerea ei în neputinţă de a se apăra; recursul la calitatea
nereală nu trebuie să rămână mijlocul exclusiv prin care victima este convinsă să predea
un bun, el trebuie să fie complementar unui astfel de act, trebuie să se asocieze, în scopul
de a descuraja opoziţia victimei, unei violenţe exercitate împotriva părţii vătămate, sau
unei temeri create acesteia; de cele mai multe ori se va asocia cu o stare de temere (sau
cu încercarea de a-i crea victimei o stare de temere), care poate rezulta din caracterul
intempestiv al abordării, din ameninţarea cu consecinţe negative pentru victimă, aparent
legale şi decurgând din calitatea pretinsă de făptuitor, din orice astfel de manifestări apte să
producă victimei un sentiment de insecuritate, să-i diminueze reacţiile sau să o determine
să nu se apere; în alte situaţii, simularea de calităţi oficiale va circumstanţa acte violente
precum imobilizarea victimei, percheziţionarea ei, deposedarea ei brutală de un bun. Dacă
simularea de calităţi oficiale nu însoţeşte atare acte de esenţa tâlhăriei, ne vom afla în
prezenţa infracţiunii de înşelăciune calificată, prevăzută de art. 244 alin. (2) C.pen., sau în
prezenţa infracţiunii de furt (dacă remiterea bunului de către partea vătămată se face doar
cu titlu precar, de exemplu pentru a fi verificat sub aspectul autenticităţii de către pretinsul
poliţist, care nu i-l mai restituie).
3.1.7. Agravanta se poate aplica şi unui făptuitor care are în realitate calitatea de 19
care uzează, dar care, la momentul comiterii faptei, nu este nici în timpul serviciului şi
nici în exercitarea atribuţiilor de serviciu, întrucât simularea calităţii implică şi simularea
exerciţiului funcţiunii; de exemplu, poliţistul care, în afara serviciului, comite o tâlhărie în
această modalitate simulează această calitate oficială pe care, în afara serviciului fiind, nu
o are (pentru o situaţie similară în cazul infracţiunii de înşelăciune comisă prin atribuirea
de calităţi mincinoase, a se vedea infra comentariul art. 244).
3.1.8. Fapta nu realizează şi tipicitatea infracţiunii de uzurpare de calităţi oficiale, 20
prevăzută de art. 258 C.pen., întrucât aceasta din urmă este condiţionată şi de îndeplinirea
unui act legat de calitatea uzurpată, act pe care calitatea îl reclamă sau îl permite; or, actele
„îndeplinite” în realizarea infracţiunii de tâlhărie nu pot fi asimilate vreunui act legat de
o calitate oficială.
4. Tâlhăria săvârşită în timpul nopţii. A se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 229. 21
5. Tâlhăria săvârşită într-un mijloc de transport sau asupra unui mijloc de 22
transport
5.1. Într-un mijloc de transport 23
5.1.1. Spre deosebire de elementul de agravare al furtului, cel al tâlhăriei nu se referă 24
la un mijloc de transport în comun, agravanta fiind aplicabilă şi când fapta este săvârşită
într-un taxi (va acoperi astfel numeroasele fapte de tâlhărie comise asupra şoferilor de
taxi).
5.1.2. Mijlocul de transport poate fi de persoane sau de marfă (în sensul că este vorba 25
numai de mijlocul destinat transportului de persoane, M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept
penal…, op. cit., 2014, p. 230). Avem în vedere următoarele: în principal, împrejurarea
că textul de lege nu distinge (în cazul furtului, referirea la transportul „în comun” exclude
transportul de mărfuri, dar raţiunea acelei agravante este diferită de cea în discuţie);
împrejurarea că ipoteza a doua în mod evident include orice mijloc de transport,
Kuglay 497
Art. 234 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 212 C.pen. din 1968. 1
Diferenţele principale faţă de vechea reglementare constau în precizarea elementului
material al infracţiunii, instituirea, pe lângă forma de bază, a variantei asimilate, renunţarea
la elementul de agravare constând în consecinţele deosebit de grave; o modificare indirectă
a formei agravate vine din modificarea conţinutului infracţiunii absorbite, de vătămare
corporală.
2. Elementul material 2
2.1. Forma de bază. Infracţiunea este reglementată în mod explicit ca o specie a 3
infracţiunii de tâlhărie (furtul, comis prin ameninţare), spre deosebire de formularea din
legea veche, care o califica drept act de „jefuire în scopuri personale”; credem că, în
esenţă, diferenţa este doar de redactare, cu menţiunea că noul Cod penal aduce un spor de
rigoare şi de predictibilitate conţinutului infracţiunii.
2.2. Forma asimilată. Codul penal instituie şi o modalitate nouă a pirateriei, constând în 4
capturarea unei nave, determinarea naufragiului sau a eşuării ei, dacă aceste acţiuni asupra
navei au ca scop însuşirea bunurilor de pe navă sau aflate asupra persoanelor de pe navă.
2.2.1. Infracţiunea se consumă chiar dacă nu s-a realizat scopul însuşirii.
2.2.2. Dacă acest scop este şi realizat, infracţiunea prevăzută de art. 235 alin. (2) C.pen.
intră în concurs cu cea de furt ori, după caz, de tâlhărie.
3. Situaţii tranzitorii. Art. 235 alin. (1) şi (3) C.pen. constituie, prin limitele de 5
pedeapsă şi prin renunţarea la consecinţele deosebit de grave ca element circumstanţial de
agravare, lege penală mai favorabilă în raport cu art. 212 C.pen. din 1968.
Kuglay 499
Art. 236 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Formele agravate prin moartea victimei ale celor două infrac-
ţiuni erau prevăzute şi în reglementarea anterioară, la art. 211 alin. (3) şi, respectiv, la
art. 212 alin. (3) C.pen. din 1968. Gruparea infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie, ca fapte
comise cu violenţă, într-un capitol separat al infracţiunilor contra patrimoniului, justifică,
din punctul de vedere al tehnicii legislative, sancţionarea într-un articol distinct a formei
agravate care este comună tuturor infracţiunilor cuprinse în capitol.
2 2. Latura subiectivă. Agravanta se va reţine când moartea este preterintenţionată.
Dacă moartea este rezultatul intenţiei, fapta va constitui infracţiunea de omor calificat,
prevăzută de art. 189 alin. (1) lit. d) C.pen., în concurs cu infracţiunea de tâlhărie prevăzută,
după caz, de art. 233 sau 234 C.pen. (a se vedea şi supra comentariul art. 189).
3 3. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 236 C.pen. este lege penală mai
favorabilă faţă de art. 211 alin. (3) şi art. 212 alin. (3) C.pen. din 1968.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Tentativa în cazul infracţiunilor de tâlhărie şi piraterie era
pedepsită conform art. 222 C.pen. din 1968.
2 2. Formele preterintenţionate ale infracţiunii. Potrivit art. 36 alin. (3) C.pen., se
aplică pedeapsa pentru fapta consumată şi în situaţiile în care infracţiunea a rămas în
stadiul de tentativă, dar s-a produs rezultatul mai grav al acţiunii secundare. Prin urmare,
tentativa la infracţiunile de tâlhărie şi piraterie prevăzute de art. 234 alin. (3), art. 235
alin. (3) şi art. 236 C.pen. se sancţionează la fel ca respectiva infracţiune în forma
consumată (cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în aceste situaţii, a se vedea
supra comentariul art. 36).
3 3. Legea mai favorabilă în cazul tentativei la infracţiunea de tâlhărie care
absoarbe violarea de domiciliu sau sediu profesional. Pentru a stabili legea penală
mai favorabilă în aceste situaţii, se va compara tratamentul sancţionator al tentativei la
infracţiunea complexă din noul Cod penal cu tratamentul sancţionator al concursului
dintre infracţiunea-mijloc în formă consumată prevăzută de legea veche şi tentativa la
tâlhărie, simplă sau calificată conform legii vechi.
500 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 238
Capitolul III
Infracţiuni contra patrimoniului prin
nesoco rea încrederii
Comentariu
1. Precedent legislativ. Abuzul de încredere se regăsea în Codul penal din 1968 la 1
art. 213, într-o reglementare reluată în totalitate în actualul Cod penal, care aduce însă unele
clarificări în privinţa situaţiei premisă (infra pct. 4) şi adaugă o modalitate suplimentară
constând în folosirea bunului (infra pct. 5.3).
2. Obiect material al infracţiunii îl constituie un bun mobil corporal cu valoare 2
economică în legătură cu care părţile au constituit un titlu, cu condiţia să nu facă obiectul
unui împrumut de consumaţie.
3. Participaţia. Este posibilă în toate formele. În cazul coautoratului, bunul trebuie să 3
fi fost încredinţat tuturor, în cadrul aceluiaşi titlu şi în acelaşi scop.
4. Situaţie premisă. Legea veche, referindu-se la bunul „deţinut cu orice titlu”, a dat 4
naştere unei întregi jurisprudenţe referitoare la condiţiile deţinerii şi ale titlului, stabilind,
de principiu, că detenţia cu titlu precar nu constituie premisa abuzului de încredere (ci
permite reţinerea unei infracţiuni mai grele, în general a uneia presupunând şi o deposedare
fără drept). Noile dispoziţii vin să răspundă acestor eforturi de aplicare, Codul penal
instituind situaţia premisă în termeni care conturează explicit cerinţele anterior deduse pe
cale de interpretare: încredinţarea bunului cu un titlu şi cu un anume scop.
4.1. Încredinţarea bunului. Termenul are înţelesul de transmitere a posesiei ori a 5
detenţiei, semnificând că posesorul legitim înţelege ca, odată cu remiterea bunului, să
transfere făptuitorului şi aceste prerogative.
4.1.1. Rămâne de actualitate jurisprudenţa potrivit căreia nu are semnificaţia încredinţării 6
remiterea prin care bunul nu iese din sfera de stăpânire materială a remitentului: bunul
folosit în procesul muncii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1197/2000, în C.J. nr. 2/2002,
p. 133 şi în Dreptul nr. 3/2002, p. 160) spre a fi folosit la locul de muncă, în timpul
programului de muncă (este însă un bun „încredinţat cu un titlu”, în sensul art. 238
C.pen., autoturismul ori telefonul de serviciu, de care o persoană este îndreptăţită să se
folosească şi în afara locului de muncă şi a programului, pe durata raporturilor de serviciu
şi în interesul acestuia), bunul remis numai pentru a fi examinat sau probat în vederea
cumpărării (I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2037/2002, www.scj.ro).
4.1.2. Noţiunea de încredinţare confirmă şi jurisprudenţa anterioară potrivit căreia 7
infracţiunea de abuz de încredere nu are în vedere situaţiile în care deţinerea materială a
Kuglay 501
Art. 238 Infracţiuni contra patrimoniului
bunului este anterioară dobândirii titlului fraudulos intervertit, cum este cazul celui care
refuză să remită moştenitorului un bun pe care îl deţinea anterior deschiderii sau dezbaterii
succesiunii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 518/1999, www.legalis.ro), sau cazul
celui care, fără drept, culege recolta care nu i se cuvenea (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 1149/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 157).
8 4.1.3. Încredinţarea nu presupune în toate situaţiile o remitere materială a bunului,
de către proprietarul sau posesorul lui, făptuitorului. Pot avea această semnificaţie, spre
exemplu, remiterea cheilor de la depozitul unde se află bunurile sau, de mai mare interes în
practică, instituirea dreptului de a acţiona în numele şi pe seama proprietarului cu privire
la un anume bun, prin diferitele forme ale contractului de mandat; în practică s-a reţinut
infracţiunea de abuz de încredere în situaţia celui care, obţinând printr-o procură (aşadar
în cadrul unui mandat) de la titularul unui cont bancar dreptul de a retrage sume din cont,
şi le-a însuşit (C.A. Galaţi, Secţia penală, decizia nr. 1911/2011, citată de V. Puşcaşu,
Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 553); are aceeaşi semnificaţie a încredinţării
şi instituirea, cu ocazia încheierii sau modificării unui contract de depozit bancar, a unui
drept de retragere în favoarea altei persoane.
9 4.2. Titlul. Încredinţarea trebuie să aibă loc în cadrul unui raport juridic ce implică
transmiterea posesiei ori a detenţiei, în conţinutul căruia intră şi obligaţia de restituire;
constituie atare titluri depozitul, mandatul, locaţiunea, prestarea de servicii.
10 4.2.1. Nu intră în această categorie împrumutul de consumaţie (ci doar cel de
folosinţă), întrucât este de esenţa celui dintâi că bunul ce trebuie înapoiat este altul decât
cel încredinţat; simpla neîndeplinire a obligaţiei de restituire în cadrul unui atare contract
nu este prevăzută de legea penală.
11 4.3. Încredinţarea trebuie făcută cu un anume scop. Scopul va fi stabilit odată cu
constituirea titlului în baza căruia bunul este încredinţat. Introducerea explicită a acestei
cerinţe permite o mai bună evaluare a conduitelor care fac ca însuşirea sau folosirea
bunului să intre în tipicitatea infracţiunii.
12 5. Elementul material
13 5.1. Însuşirea. În cazul abuzului de încredere însuşirea are semnificaţia comportării
faţă de un bun ca un adevărat proprietar, într-o manieră care vădeşte intenţia de a nu
restitui bunul; existenţa unui drept de retenţie asupra bunului nu exclude infracţiunea (în
acelaşi sens, M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 237).
14 5.2. Dispunerea pe nedrept. Constă în efectuarea de acte dispoziţie juridică sau
materială cu privire la acel bun, altele decât cele la care făptuitorul era îndreptăţit în cadrul
titlului cu care bunul i-a fost încredinţat.
15 5.3. Folosirea pe nedrept. Este o modalitate nouă a infracţiunii. Sub imperiul Codului
penal din 1968, folosirea pe nedrept putea fi considerată un act de abuz de încredere
numai în acele situaţii în care ea semnifica o însuşire a bunului. Caracterul nedrept al
folosirii are în vedere, conform Expunerii de motive, „atât situaţia în care persoana nu
avea dreptul de a folosi bunul (spre exemplu, un autovehicul este încredinţat de către
proprietar mecanicului în vederea efectuării unei reparaţii, iar acesta din urmă îl foloseşte
pentru a face curse în interes personal ori al unor terţi), dar şi situaţia în care cel ce a primit
bunul are dreptul de a-l folosi, dar îl utilizează în alt scop decât cel pentru care i-a fost
încredinţat (de pildă, autorului îi este încredinţat un autoturism pentru a face o plimbare,
dar acesta îl foloseşte pentru a transporta bunuri a căror greutate depăşeşte limita admisă
pentru vehiculul respectiv)”.
502 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 239
5.4. Refuzul de a restitui bunul încredinţat 16
5.1.1. Refuzul trebuie să fie precedat de solicitarea de restituire a persoanei îndreptăţite,
neavând această semnificaţie simpla pasivitate a făptuitorului.
5.1.2. Refuzul trebuie să fie abuziv, să nu se întemeieze pe un drept de retenţie (în
acelaşi sens, M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 239); convingerea
greşită a făptuitorului că are un drept de retenţie asupra bunului constituie eroare, în sensul
cauzei de neimputabilitate prevăzută de art. 30 C.pen.
6. Formele infracţiunii
6.1. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, se 17
consumă la momentul comiterii faptei în oricare dintre modalităţi. Când se săvârşeşte
în modalitatea însuşirii sau a dispunerii pe nedrept, comiterea vreuneia dintre celelalte
acţiuni incriminate (de exemplu, refuzul de restituire) rămân fără semnificaţie în privinţa
existenţei infracţiunii.
6.2. Tentativa nu este incriminată.
6.3. Forma continuată sau continuă este posibilă în modalitatea folosirii bunului pe 18
nedrept.
7. Plângerea prealabilă. Ca şi sub legea veche, infracţiunea se urmăreşte la plângerea 19
prealabilă, dar cauza de împiedicare a exercitării acţiunii penale nu va mai fi împăcarea,
ci retragerea plângerii prealabile.
8. Situaţii tranzitorii. Art. 238 C.pen. este lege penală mai favorabilă faţă de art. 213 20
C.pen. din 1968 când se aplică o pedeapsă spre maxim, care este mai redus în legea nouă.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 239 C.pen. nu are corespondent în Codul penal din 1968. 1
2. Raţiunea incriminării. Articolul incriminează două infracţiuni distincte, ambele 2
constituind fapte păgubitoare împotriva creditorilor. Aşa cum se arată în Expunerea de
motive, practica ultimilor ani a semnalat o serie de fapte, comise în daune creditorilor,
care, în majoritate, nu puteau fi încadrate în incriminările existente şi al căror pericol
social sporit a impus aducerea lor şi în sfera dreptului penal. Soluţia legislativă nu este
însă la adăpost de critici, câtă vreme, alături de aceste fapte, au fost incriminate şi altele
contra creditorilor, transpuse însă din cadrul legii speciale unde se regăseau anterior, fără a
fi adaptate noilor raporturi dintre texte, ceea ce a dus la utilizarea cu sensuri diferite, de la
un articol la altul, a aceloraşi termeni (de exemplu, acela de „debitor”), urmând ca sensul
aplicabil fiecărei ipoteze în parte să se stabilească după criteriile completate cu dispoziţiile
speciale, ceea ce credem că viciază, prin lipsa de claritate, predictibilitatea incriminărilor
(cu privire la aceste aspecte, a se vedea şi infra pct. 1 şi 5 de la comentariul art. 241).
Kuglay 503
Art. 239 Infracţiuni contra patrimoniului
Kuglay 505
Art. 239 Infracţiuni contra patrimoniului
exhibarea de înscrisuri (acte în sens de instrumentum), invocarea unor acte juridice (în sens
de negotium) sau a unor fapte (de exemplu, delicte) prin care se pretinde că s-a diminuat
activul patrimonial ori că s-a mărit pasivul. Important este însă ca invocarea să aibă loc în
astfel de condiţii în care ea să aibă aptitudinea de a leza creditorul, să fie per se producătoare
de efecte juridice [de exemplu, se va reţine această formă a infracţiunii în cazul recunoaşterii
unei datorii inexistente faţă de un pretins creditor care intervine în cadrul unei proceduri de
executare silită, în condiţiile art. 689-691 C.proc.civ., recunoaştere care produce, în dauna
celorlalţi creditori, efectele prevăzute la art. 694 alin. (1) din acelaşi Cod]. Dacă invocarea
nu se face în atare condiţii, ci, de exemplu, are loc în discuţiile dintre făptuitor şi creditor,
fapta constituie o prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase care poate fi, eventual,
analizată doar din perspectiva infracţiunii de înşelăciune.
15 7.2. Fapta incriminată în alin. (2), achiziţionarea de bunuri sau servicii, constă în
încheierea de contracte de vânzare sau de prestări servicii de natura cărora este că obligaţia
celeilalte părţi (transmiterea proprietăţii sau prestarea serviciului) este anterioară îndeplinirii
obligaţiei de remitere a preţului de către făptuitor. Nu se va reţine infracţiunea, nici chiar
în forma tentativei, când contractul presupune simultaneitatea prestaţiilor, întrucât este de
esenţa acestei infracţiuni ca vânzătorul sau prestatorul de servicii să îşi asume că plata se
va face ulterior propriei sale prestaţii. Spre exemplu, nu se va reţine această infracţiune, ci,
eventual, tentativa la infracţiunea de furt în sarcina celui care ia produse dintr-un magazin cu
autoservire şi încearcă să părăsească magazinul fără să le plătească.
16 8. Urmarea
8.1. Fapta incriminată în alin. (1) este o infracţiune de pericol potențial, nu de rezultat.
8.1.1. Fapta se consideră consumată după comiterea acţiunii care constituie elementul
material, dacă prin aceasta s-a creat pentru creditor fie şi numai un risc de a nu-şi mai
putea satisface creanţa. Nu că este necesar ca rezultatul constând în păgubirea efectivă
a creditorului să se producă, fiind suficient ca, săvârşind fapta cu intenţie directă (infra
pct. 9), făptuitorul să fi creat o situaţie periculoasă pentru creditor [în acelaşi sens,
S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 230].
8.1.2. În schimb, dacă actul nu creează vreun astfel de pericol, posibilitatea creditorului
de a se îndestula rămânând aceeaşi, fapta nu realizează tipicitatea legală.
8.1.3. Pentru a se reţine infracţiunea nu este necesar ca făptuitorul să-şi fi creat o stare
de insolvabilitate, ci, eventual, să fi creat doar riscul ei sau orice altă situaţie în care un
creditor îşi poate considera periclitate posibilităţile de despăgubire. Nu împărtăşim teza din
doctrină potrivit căreia infracţiunea se va reţine numai dacă debitorul devine insolvabil,
nu şi atâta timp cât în patrimoniul creditorului se găsesc active ce pot acoperi creanţa
[S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 230];
credem că o atare condiţie adaugă la dispoziţiile legale şi este de natură să transforme
infracţiunea dintr-una de pericol, în una de rezultat.
17 8.2. Fapta incriminată în alin. (2) este o infracţiune de rezultat, condiţia producerii
pagubei fiind explicit prevăzută de text.
18 9. Latura subiectivă. În ambele forme, infracţiunea se comite cu intenţie.
9.1. Fapta incriminată în alin. (1) se comite numai cu intenţie directă, făptuitorul
urmărind să afecteze posibilităţile creditorilor de a-şi satisface creanţele împotriva sa.
Aşa cum am arătat (supra pct. 6.1), scopul urmărit de făptuitor este diminuarea activului
susceptibil de a fi urmărit.
506 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 239
9.1.1. Nu este realizată această condiţie dacă făptuitorul şi-a diminuat patrimoniul fără 19
a urmări prin aceasta să prejudicieze creditorii, chiar dacă a acceptat această posibilitate
(intenţia indirectă).
9.1.2. Fapta realizează tipicitatea chiar dacă la comiterea ei făptuitorul a avut în vedere 20
un anume creditor (de exemplu, cel ipotecar). Câtă vreme scopul lui este de a diminua
fraudulos raportul dintre activul şi pasivul patrimonial, ceea ce ar putea periclita pe toţi
creditorii săi, este irelevant că mobilul faptei a fost stabilit în considerarea unuia singur
dintre aceştia.
9.1.3. Nu va întruni aceste condiţii însă fapta aceluia care nu urmăreşte să disimuleze 21
activul susceptibil de urmărire, ci doar să păgubească o anume persoană (de exemplu,
acela care, după ce a primit preţul, ascunde bunul vândut pentru a nu-şi executa obligaţia
de predare faţă de cumpărător).
9.2. Fapta incriminată la alin. (2) se poate comite şi cu intenţie indirectă, aceasta fiind, 22
în realitate, forma de vinovăţie cel mai des întâlnită, întrucât făptuitorul urmăreşte în general
să obţină un anumit folos, nu să producă o pagubă, urmare pe care însă o acceptă.
10. Raport cu alte infracţiuni 23
10.1. Diferenţierea faţă de bancruta frauduloasă. Între infracţiunea prevăzută la alin.
(1) al art. 239 C.pen. şi cea prevăzută la art. 241 C.pen. există numeroase asemănări, care
fac dificilă stabilirea raportului dintre ele: ambele sunt fapte comise în frauda creditorilor,
elementul material constă în fapte asemănătoare de ascundere, înstrăinare sau disimulare a
activului patrimonial ori de sporire frauduloasă a pasivului. Ceea ce diferenţiază cele două
infracţiuni este calitatea subiectului activ şi situaţia premisă a infracţiunii de bancrută
frauduloasă, în cazul căreia făptuitorul este un debitor aflat în procedura de insolvenţă (cu
privire la aceste condiţii, a se vedea infra pct. 5 de la comentariul art. 241).
10.2. Raportul cu infracţiuni de fals 24
10.2.1. Când infracţiunea prevăzută la alin. (1) se comite în modalitatea invocării
de acte sau datorii fictive, iar pentru aceasta făptuitorul falsifică înscrisuri ori foloseşte
înscrisuri falsificate, ea intră în concurs cu infracţiunile prevăzute de art. 320-323 C.pen.
10.2.2. În modalitatea invocării de datorii fictive printr-o declaraţie făcută unei persoane
dintre cele prevăzute la art. 175 C.pen., infracţiunea prevăzută la alin. (1) nu se va reţine
în concurs cu infracţiunea de fals în declaraţii prevăzută de art. 326 C.pen., fiind o formă
specială a acesteia.
10.3. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. În modalitatea invocării de acte sau 25
datorii fictive, fapta constituie o formă specială a infracţiunii de înşelăciune; infracţiunea de
înşelăciune va subzista atunci când fapta nu realizează în întregime tipicitatea incriminării
din art. 239 C.pen. (invocarea nu are loc într-un cadru procedural în care să producă efecte,
ori invocarea are loc strict în raporturile cu o anume persoană şi fără intenţia făptuitorului
de a frauda creditorii).
11. Tratament sancţionator. Ambele infracţiuni sunt prevăzute sub sancţiunea 26
pedepsei închisorii între 6 luni şi 3 ani, alternativ cu amenda.
12. Plângerea prealabilă. Ambele infracţiuni se urmăresc la plângerea prealabilă 27
a persoanei vătămate [cu privire la calitatea de persoană vătămată în cazul infracţiunii
prevăzute la alin. (1), a se vedea supra pct. 6].
Kuglay 507
Art. 240 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Noul Cod penal a preluat ca atare conţinutul infracţiunii
anterior prevăzute la art. 143 alin. (1) în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei,
text care, prin Legea de punere în aplicare a Codului penal, a fost abrogat. Împreună cu
norma de incriminare a bancrutei frauduloase, textul a fost preluat în Codul penal fără
vreo cenzură asupra conţinutului şi asupra înţelesului termenilor săi. Dat fiind specificul
acestor două infracţiuni, urmează ca şi în Codul penal acest înţeles să rămână acelaşi
cu cel avut în legea specială, iar condiţiile de existenţă a infracţiunilor să fie stabilite în
raport cu dispoziţiile din legea specială. O tehnică legislativă criticabilă, care schimbă
raportul firesc dintre legea generală şi cea specială, care face greu de stabilit raportul
dintre diferitele incriminări, în care acelaşi termen din Codul penal va avea diferite
înţelesuri, în funcţie de situaţii premisă care însă nu au fost în mod explicit prevăzute
în texte odată cu introducerea lor în Cod (de exemplu, termenul „debitor”, folosit şi în
art. 239 C.pen., dar, cu alt sens, şi în art. 240 C.pen. şi, respectiv, art. 241 C.pen.), lipsind de
claritate şi de previzibilitate incriminările în frauda creditorilor. În prezent, legea specială
care reglementează domeniul insolvenţei este Legea nr. 85/2014 privind procedurile de
prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă (M.Of. nr. 466 din 25 iunie 2014).
2 2. Subiectul activ
3 2.1. Persoana fizică. Infracţiunea poate fi săvârşită de către persoana fizică debitoare
şi de către reprezentantul persoanei juridice debitoare. Din nou, preluarea unor texte din
contextul unei legi speciale şi menţinând redactarea lor iniţială (anterior Legii nr. 85/2006,
infracţiunea fusese identic prevăzută în Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării
judiciare şi a falimentului) surprinde prin necorelarea cu dispoziţiile Codului penal: în
legea specială circumstanţierea debitorului la „persoana fizică” şi la „reprezentantul legal”
al unei persoane juridice avea explicaţia că, la vremea redactării primare a textelor, dreptul
românesc nu cunoştea răspunderea penală a persoanei juridice (instituţie introdusă abia în
anul 2006); în aceste condiţii, într-o lege specială care se referea în principal la categorii
de persoane juridice, menţiunile erau necesare în cadrul normelor de incriminare, pentru a
califica persoana fizică ce putea fi subiect activ al infracţiunii. În prezent, distincţiile sunt
inutil restrictive şi sugerează desueta concluzie potrivit căreia fapta nu ar putea fi comisă
decât de o persoană fizică, făcând în privinţa acestei infracţiuni inaplicabile dispoziţiile
art. 135 C.pen.
4 2.2. Debitorul. Infracţiunea se poate comite numai de către un debitor sau de către un
reprezentant al unui debitor care este subiect al obligaţiei de a cere deschiderea procedurii
de insolvenţă, conform Legii nr. 85/2014.
5 2.2.1. Prin urmare, calitatea de debitor se stabileşte potrivit art. 5 pct. 26, raportat
la art. 3 din Legea nr. 85/2014; în principiu, legea se aplică oricărei persoane care are,
508 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 240
potrivit Codului civil, calitatea de profesionist [legea prevede şi unele excepţii, la art. 3
alin. (1) şi (3); cu privire la debitori persoane de drept public, a se vedea infra pct. 7.2].
2.2.2. Obligaţia de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă revine debitorului aflat 6
în stare de insolvenţă. Starea de insolvenţă, care, prin condiţia legată de subiectul activ,
devine şi o situaţie premisă a infracţiunii, este, potrivit definiţiei din art. 5 pct. 29 din
Legea nr. 85/2014, acea stare a patrimoniului debitorului caracterizată prin insuficienţa
fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide şi exigibile; când
debitorul este o instituţie de credit sau o societate de asigurare/reasigurare, insolvenţa
se stabileşte după criterii speciale, prevăzute art. 5 pct. 30 şi, respectiv, 31 (cu privire la
insolvenţa prezumată, a se vedea infra pct. 4.1).
2.3. Subiectul pasiv. Deşi infracţiunea este una de pericol, din faptul că legea cere 7
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, deducem că are calitatea de subiect pasiv acea
persoană ale cărei interese sunt periclitate prin nedeclararea stării de insolvenţă. Ea poate
fi unul dintre creditori, dar, în cazul persoanei juridice, poate fi chiar aceasta, prejudiciată
prin pasivitatea reprezentantului său legal.
2.3.1. Un creditor poate fi subiect pasiv al infracţiunii în măsura în care pasivitatea 8
debitorului îi periclitează satisfacerea creanţei. Este discutabilă opţiunea legiuitorului pentru
pedepsirea faptei la plângerea prealabilă (condiţie care nu era prevăzută în reglementarea
anterioară), pentru că în practică va fi dificil de stabilit în ce măsură un creditor are această
calitate, de vreme ce creditorul a cărui creanţă este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult
de 60 de zile are el însuşi dreptul de a cere deschiderea procedurii de insolvenţă (art. 5
pct. 20, art. 56 şi art. 70 din Legea nr. 85/2014); or, este greu de crezut că un atare creditor,
în loc să procedeze diligent si să solicite deschiderea procedurii, va aştepta ca debitorul
însuşi să o facă, iar apoi, după mai mult de 6 luni de când debitorul avea obligaţia să
introducă cererea, va introduce plângere penală prealabilă; situaţia nu este exclusă, iar
plângerea va trebui considerată introdusă de o persoană având calitatea de a o face, însă
trebuie să admitem că legiuitorul a avut în vedere şi alte persoane decât acelea pentru care
plângerea prealabilă este mijlocul procesual cel mai lipsit de interes, conchizând că va
trebui considerată persoană vătămată şi orice alt creditor, în afara celui prevăzut la art. 5
pct. 20 din legea specială, ale cărui interese ar fi periclitate prin pasivitatea debitorului (de
exemplu, un creditor a cărui creanţă nu este exigibilă şi care constată că debitorul se află
în insolvenţă şi că nu are şanse de redresare). Această concluzie este întărită de faptul că
legea acordă tuturor creditorilor, indiferent de calitatea creanţei lor, vocaţia de a participa
la procedura insolvenţei (cu privire la alte aspecte privind plângerea prealabilă, a se vedea
infra pct. 6).
2.3.2. Persoana juridică debitoare poate avea ea însăşi calitatea de subiect pasiv al 9
infracţiunii, întrucât procedura insolvenţei este menită să asigure „redresarea eficientă şi
efectivă a afacerii” debitorului (art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014) şi să prevină falimentul,
care este numai o soluţie subsidiară a acestei proceduri. În această situaţie, sunt incidente
dispoziţiile art. 157 alin. (4) C.pen., acţiunea penală putându-se exercita şi din oficiu (a se
vedea şi infra pct. 6.1.2).
3. Elementul material. Elementul material al infracţiunii este stabilit, alternativ, 10
printr-o omisiune şi printr-o acţiune. Procedeul este însă redundant: la expirarea termenului
(la trecerea a mai mult de 6 luni de la data la care cererea trebuia introdusă) infracţiunea
se consumă în prima modalitate; odată consumată infracţiunea, introducerea ulterioară
Kuglay 509
Art. 240 Infracţiuni contra patrimoniului
510 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 240
insuficienţa fondurilor băneşti are o oarece recurenţă în activitatea sa. În acest sens sunt
şi dispoziţiile din legea specială menţionată care prevăd, la art. 5 pct. 29 lit. a), un criteriu
de apreciere a stării de insolvenţă, suplimentar faţă de inexistenţa, la un anumit moment, a
disponibilităţilor băneşti: insolvenţa se prezumă dacă după 60 de zile de la scadenţă nu s-a
plătit datoria, legiuitorul adăugând, într-o evidentă inutilitate, că această prezumţie este
relativă. Prin urmare, reprezentarea debitorului asupra stării de insolvenţă este un aspect
de fapt ce va trebui stabilit, pentru ca fapta să îi fie imputabilă, prin raportare la întreg
contextul economic al debitorului, la dinamica activităţii sale; criteriile care vor fi avute în
vedere pentru aceasta vor fi însă cele aplicabile profesionistului.
5. Urmarea. Aşa cum arătam, infracţiunea este una de pericol. În reglementarea ante- 18
rioară, cuprinsă în legea specială, se putea afirma că infracţiunea este un de pericol abstract;
cerinţa plângerii penale prealabile pentru urmărirea faptei, instituită prin noul Cod penal,
pare să schimbe acest caracter, în acela de infracţiune de pericol potențial, în măsura în
care implică identificarea unei persoane vătămate [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 236]. Distinct de dificultatea
de a mai face aceste delimitări, este important de reţinut că pentru existenţa infracţiunii nu
se cere producerea unei pagube, ci doar periclitarea posibilităţii de redresare economică
şi de stingere a creanţelor.
6. Plângerea prealabilă. Spre deosebire de reglementarea anterioară, legea nouă 19
impune această condiţie de procedibilitate.
6.1. Dreptul de a depune plângerea prealabilă 20
6.1.1. Una dintre primele dificultăţi generate de noul text este a stabili care este „per- 21
soana vătămată” prin această infracţiune, de principiu de pericol abstract (pentru acest
aspect, a se vedea supra pct. 2.2).
6.1.2. Condiţia de procedibilitate este înlăturată, acţiunea penală putând fi pusă în 22
mişcare şi din oficiu, în condiţiile art. 157 alin. (4) C.pen., când persoana vătămată este
persoana juridică al cărei reprezentant legal, în dauna intereselor ei, omite să introducă
cererea de deschidere a procedurii insolvenţei (supra pct. 2.2.2).
6.2. Termenul de depunere a plângerii. Dificultăţi de stabilire a momentului de la 23
care curge. Potrivit art. 296 alin. (2) C.proc.pen., termenul de introducere a plângerii este
de trei luni şi curge din ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârşirea faptei, iar
când fapta este comisă de reprezentantul legal al persoanei vătămate, de la data numirii unui
alt reprezentant legal. Separat de dificultatea de a stabili cu precizie care este momentul
săvârşirii faptei (supra pct. 3.2), condiţia de procedibilitate aduce o nouă dificultate pentru
persoana vătămată, când aceasta este alta decât un creditor neplătit timp de 60 de zile (care
este greu de presupus că, în loc să declanşeze el însuşi procedura insolvenţei, va aştepta 6
luni de pasivitate a debitorului pentru a „beneficia” apoi şi de un termen de 3 luni în care să
decidă dacă formulează plângere prealabilă, toate acestea spre a iniţia un proces penal care
nu îi serveşte acoperirii creanţei). Astfel, pentru creditorul care nu are o creanţă scadentă,
termenul de depunere a plângerii curge în realitate în raport de scadenţa creanţei altor
creditori (căci numai de atunci se naşte obligaţia de depunere de către debitor a cererii),
ceea ce are cel puţin următoarele inconveniente: un creditor ar trebui să urmărească relaţia
dintre debitorul său şi alţi parteneri ai acestuia; de cele mai multe ori termenul va curge de
la data la care este notificat că o altă persoană a deschis procedura, dar în această situaţie
procedura este, prin premisă, deschisă cu mult înainte să fi expirat obligaţia debitorului
Kuglay 511
Art. 241 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Noul Cod penal a preluat ca atare conţinutul infracţiunii
anterior prevăzute la art. 143 alin. (2) în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei.
Având în vedere specificul reglementării, care subzistă şi în condiţiile introducerii ei în
Codul penal, pentru a stabili condiţiile de existenţă a infracţiunii trebuie avută în vedere
legea specială, care reglementează insolvenţa în termeni specifici, astfel că şi termenii
din Codul penal vor avea înţelesul dat de legea specială, în prezent aceasta fiind Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. O atare tehnică
legislativă este de principiu discutabilă (concepte ale legii generale se construiesc prin
512 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 241
raportare la legea specială), dar şi generatoare de texte neclare, în care sensul termenilor
diferă după criterii neprevăzute expres şi exterioare Codului (a se vedea şi supra pct. 1 de
la comentariul art. 240; infra pct. 5).
2. Obiect juridic. Îl constituie relaţiile sociale de a căror bună desfăşurare depinde 2
posibilitatea creditorilor de a-şi satisface creanţele din întreg activul debitorului.
3. Obiect material. În modalitatea prevăzută la lit. a), infracţiunea are ca obiect material 3
înscrisuri care conţin evidenţe ale averii debitorului, respectiv bunuri ale acestuia.
4. Subiecţi 4
4.1. Subiectul activ. Spre deosebire abuzul de încredere în frauda creditorilor şi de 5
bancruta simplă, care sunt infracţiuni cu subiect activ calificat (o persoană având calita-
tea de debitor, fie în sens comun, fie debitorul profesionist în sensul legii speciale ori
reprezentantul său legal), autor al bancrutei frauduloase poate fi orice persoană, fizică sau
juridică [cu privire la autorul faptei în modalitatea prevăzută la lit. c), a se vedea infra
pct. 6.4.2].
4.2. Subiectul pasiv. Poate fi subiect pasiv orice persoană fizică sau juridică, creditor al 6
subiectului activ; şi în cazul acestei infracţiuni, introducerea condiţiei plângerii prealabile
aduce în discuţie, între alte trăsături ale infracţiunii, şi pe aceea de a fi susceptibilă de
subiecţi pasivi determinaţi (cu privire la acest aspect, a se vedea supra pct. 2.2.1 de la
comentariul art. 240).
5. Situaţia premisă. Interpretarea normei ridică o serie de dificultăţi, rezultate 7
din preluarea ca atare a textului din legea specială, în contextul în care Codul penal
reglementează, separat, în art. 239, o infracţiune similară – abuzul de încredere în frauda
creditorilor, al cărui element material, în toate modalităţile, se suprapune peste unele
dintre cele ale infracţiunii de bancrută frauduloasă (un atare text nu exista şi în legea
specială, de unde art. 241 a fost preluat). Găsim posibile două interpretări pentru acest
paralelism: (i) fie admitem că singurele diferenţe dintre cele două incriminări sunt date
de calitatea cerută autorului (în art. 239 C.pen.) şi de modalitatea concretă de comitere
a infracţiunii; în această abordare, art. 239 alin. (1) C.pen. rămâne aplicabil ori de câte
ori fapta se comite de un debitor printr-o altă modalitate decât cele prevăzute la art. 241
alin. (1) lit. a) şi b) C.pen.; (ii) fie admitem că între elementele care diferenţiază cele două
infracţiuni este şi situaţia premisă constând în starea de insolvenţă a unui debitor
care are calitatea de profesionist. Deşi a doua interpretare pare a fi contrazisă chiar de
texte, care, pe de o parte, se referă ambele la „debitor” fără a face vreo diferenţiere, pe
de altă parte, art. 241 alin. (1) lit. c) C.pen. prevede în mod expres condiţia insolvenţei
numai pentru acea modalitate (ceea ce ar constitui un argument în sensul că legiuitorul a
înţeles să nu reglementeze condiţia şi pentru celelalte modalităţi din acelaşi articol), optăm
totuşi pentru această a doua interpretare, având în vedere următoarele: a) succesiunea
articolelor permite observaţia că prima dintre incriminările faptelor contra creditorilor
este necondiţionată de vreo procedură specială, în timp ce următoarea se referă, aşa cum
am arătat, la debitorul căruia îi revine, conform legii speciale, obligaţia de a deschide
procedura insolvenţei (procedură prevăzută de aceeaşi lege specială), în această succesiune
fiind firesc să rămână şi infracţiunea de bancrută frauduloasă; b) dacă bancruta frauduloasă
ar fi fost o simplă agravantă a infracţiunii de abuz de încredere în frauda creditorilor,
tehnica legislativă ar fi fost probabil alta; c) reglementările despre care legiuitorul arată,
în Expunerea de motive, că au constituit sursa de inspiraţie a noii incriminări din art. 239
Kuglay 513
Art. 241 Infracţiuni contra patrimoniului
alin. (1) C.pen. fac şi ele diferenţa între debitorul neimplicat şi, respectiv, cel implicat în
diferite proceduri de stingere a datoriilor sale; d) în aplicarea art. 143 din Legea nr. 85/2006
[text identic actualului art. 241 alin. (1)], doctrina (M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 108-109) şi jurisprudenţa [C.A. Târgu Mureş, decizia
nr. 92 din 29 decembrie 2011, definitivă prin decizia nr. 2207 din 22 iunie 2012 a I.C.C.J.,
Secţia penală, portal.just.ro (sursa indică greşit anul pronunțării deciziei din apel, 2012,
în loc de 2011 – n.n.)] au admis că referirea la debitorul aflat în insolvenţă de la lit. c) nu
are în vedere insolvenţa ca simplă stare de fapt, ci o stare juridică a debitorului faţă de
care s-a constatat starea de insolvenţă printr-o hotărâre judecătorească în condiţiile art. 32
din Legea nr. 85/2006, întrucât numai astfel referirea ar avea sens, de vreme ce definiţia
legală a „debitorului” includea condiţia insolvenţei de fapt; e) chiar dacă noua definiţie
legală a debitorului în legea specială nu mai face atât de evidentă o atare diferenţiere,
recenta modificare a legii speciale nu este de natură să schimbe această abordare, întrucât
includerea în cadrul legii şi a procedurii de prevenire a insolvenţei nu a făcut decât să
aducă în cuprinsul acelaşi act normativ o etapă care exista şi anterior (prevăzută de Legea
nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv şi mandatului ad-hoc), fără ca
prin aceasta să se modifice, în ceea ce este relevant chestiunii în discuţie, reglementarea
cu privire la debitorul insolvent [mutatis mutandis, debitorul prevăzut la art. 241 alin. (1)
lit. c) C.pen. ar fi acela faţă de care s-a deschis procedura insolvenţei în condiţiile art. 71
alin. (1) sau ale art. 72 alin. (1) din Legea nr. 85/2014]. În concluzie, credem că starea
de insolvenţă a debitorului continuă să constituie situaţie premisă a infracţiunii de
bancrută frauduloasă în toate modalităţile, iar deschiderea procedurii insolvenţei,
situaţia premisă specială pentru modalitatea prevăzută la lit. c).
8 6. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ. Comiterea mai
multor acte, corespunzând, fiecare, unei modalităţi normative diferite, constituie o singură
infracţiune, dacă faptele au fost săvârşite în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. Cu privire
la lipsa de relevanţă a pluralităţii de subiecţi pasivi pentru reţinerea unităţii infracţionale, a
se vedea supra pct. 6.1.4, 7.1 de la comentariul art. 239.
9 6.1. Falsificarea, sustragerea sau distrugerea evidenţelor debitorului [lit. a) teza
I]. Toate aceste modalităţi se referă la operaţiuni materiale asupra unor înscrisuri, prin care
se denaturează sau se împiedică cunoaşterea realităţii patrimoniale a debitorului.
10 6.2. Ascunderea unei părţi a activului patrimonial [lit. a) teza a II-a]. În această
modalitate, infracţiunea poate consta atât în operaţiuni materiale asupra unor bunuri care
sunt puse la adăpost de creditori, fie, cel mai adesea, prin operaţiuni juridice de disimulare
a calităţii lor de activ patrimonial, putând avea ca obiect bunuri materiale, dar şi drepturi,
după cum poate consta şi în efectuarea unor operaţiuni în contabilitate (în acelaşi sens,
M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 144).
11 6.3. Înfăţişarea de datorii inexistente şi prezentarea în evidenţele debitorului a unor
sume nedatorate [lit. b)]. Sunt incriminate operaţiunile complementare celor de diminuare
a activului patrimonial, anume cele constând în simularea unui pasiv inexistent în realitate.
12 6.3.1. Se poate comite prin încheierea unor contracte simulate, folosirea unor înscrisuri
false referitoare la datorii ale debitorului (în cadrul unor proceduri în care atare acţiuni
sunt apte să producă consecinţe juridice (a se vedea, în acelaşi sens, supra pct. 7.1.4 de la
comentariul art. 239) sau înscrierea în evidenţele contabile a unor datorii inexistente (de
exemplu, credite nereale, facturi inexistente, plăţi fictive).
514 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 241
6.3.2. În doctrină s-a exprimat opinia că diferenţa dintre modalitatea prevăzută la 13
lit. a) şi cea de la lit. b), ambele putând consta în falsificări ale evidenţelor patrimoniale,
ar fi aceea că prima ar fi o infracţiune de pericol, cea de-a doua de rezultat, constând
în fraudarea unui creditor (M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 148-149;
N. Ghinea, V. Popa, D. Volintiru, A. Bica, L. Popa, I. Brîndaş, Bancruta frauduloasă,
Ed. Sitech, Craiova, 2010, p. 151-152). În realitate, raportat la obiectul ei juridic, în toate
formele infracţiunea este una de pericol (infra pct. 7), iar diferenţa dintre aceste modalităţi
este, aşa cum am arătat, că cele de la lit. a) se referă la disimularea activului, iar celelalte,
la simularea unor elemente de pasiv patrimonial.
6.4. Înstrăinarea unei părţi din active, în caz de insolvenţă 14
6.4.1. În această modalitate fapta constă în încheierea de acte juridice translative de 15
proprietate şi, aşa cum am arătat (supra pct. 5), presupune că procedura insolvenţei a fost
deschisă în condiţiile art. 71 sau ale art. 72 din Legea nr. 85/2014.
6.4.2. Este irelevant pentru existenţa infracţiunii dacă făptuitorului îi mai revenea sau 16
nu, după deschiderea procedurii insolvenţei, îndreptăţirea de a încheia actul de dispoziţie,
fapta va constitui infracţiunea în această modalitate indiferent de validitatea din punctul
de vedere al dreptului civil a actului; de altfel, ipoteza tipică în considerarea căreia este
incriminată fapta este aceea a debitorului care, deşi nu mai este îndreptăţit la aceasta,
continuă să facă acte de dispoziţie frauduloase.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol, urmarea constând în periclitarea şanselor 17
creditorilor de a-şi satisface creanţele din întreg activul debitorului. Pentru existenţa
infracţiunii nu este necesar ca aceştia, sau vreunul dintre creditori, să fie efectiv păgubiţi.
Infracţiunea subzistă chiar dacă manoperele frauduloase sunt descoperite, activul readus
intact la masa credală, iar pasivul stabilit conform realităţii (cu privire la sensul sintagmei
„în frauda creditorilor” şi critica opiniei potrivit căreia infracţiunea este una de rezultat, a
se vedea infra pct. 8.2).
8. Latura subiectivă. Contrar unor opinii exprimate în doctrină [S. Bogdan (coord.), 18
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 240; V. Dobrinoiu şi cola-
boratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 284], credem că
infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, întrucât făptuitorul urmăreşte să afecteze
posibilităţile creditorilor de a-şi satisface creanţele; condiţia nu este realizată dacă a
acceptat doar această posibilitate (intenţia indirectă), întrucât fapta trebuie comisă „în
frauda creditorilor”.
8.1. Sensul sintagmei „în frauda creditorilor”. În doctrină s-a exprimat opinia con- 19
form căreia sintagma „în frauda creditorilor” (prevăzută de legea veche numai pentru
modalitatea înstrăinării unei părţi din activ, iar de legea nouă, pentru toate modalităţile
normative) ar semnifica „producerea unei pagube”, ceea ce face ar face din infracţiune una
de rezultat (M.A. Hotca, Bancruta frauduloasă, op. cit., p. 154-155). Credem că aceasta
este o interpretare greşită a sintagmei utilizate de legiuitor; „în frauda creditorilor”
desemnează o condiţie a laturii subiective, echivalentă celei „în scopul/ în vederea
fraudării creditorilor”, şi nu un rezultat, având în vedere următoarele: a) când legiuitorul
a incriminat o faptă în considerarea producerii unei pagube (nu a unei simple stări de
pericol), a exprimat această condiţie în termeni precum „dacă s-a pricinuit o pagubă”,
„pricinuirea unei pagube”; b) toate celelalte infracţiuni împotriva creditorilor sunt de
pericol, nu există nicio raţiune pentru care tocmai cea mai gravă dintre faptele contra
Kuglay 515
Art. 241 Infracţiuni contra patrimoniului
creditorilor să fie pedepsită numai dacă s-a produs o pagubă; c) interpretarea gramaticală
a sintagmei permite stabilirea sensului ei final (referitor la scop), nu condiţional ori
consecutiv (prepoziţia având înţelesul de „pentru” când contrage locuţiunile „în scopul”
sau „în vederea”, în formulări de tipul în interesul, în sprijinul, în aplicarea etc.).
20 9. Raportul cu alte infracţiuni
21 9.1. Art. 241 C.pen. – normă specială
9.1.1. În cadrul infracţiunilor contra creditorilor, cea de bancrută frauduloasă se află
în raportul specie-gen cu infracţiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor;
diferenţa ei specifică constă în aceea că poate fi comisă numai cu privire la averea unui
debitor care este subiect al procedurilor prevăzute de Legea nr. 85/2014 (astfel cum
această calitate este circumstanţiată de art. 5 din Lege) şi numai dacă acesta se află în stare
de insolvenţă (faptică sau juridică).
9.1.2. În modalităţile prevăzute la lit. a), bancruta frauduloasă este o formă specială şi
în raport cu infracţiunile de furt, prevăzută de art. 228 C.pen., de distrugere, prevăzută de
art. 253 C.pen., de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută de art. 259 C.pen., de
fals în înscrisuri prevăzute la art. 320-323, 325 şi 326 C.pen.
9.1.3. În modalităţile prevăzute la lit. a) şi b), bancruta frauduloasă constituie o formă
specială a infracţiunii de înşelăciune, prevăzută de art. 244 C.pen.
9.1.4. Când făptuitorul are calitatea de funcţionar, se va reţine infracţiunea de bancrută
frauduloasă, ca formă specială abuzului în serviciu incriminat de art. 297 C.pen.
22 9.2. Concursul cu alte infracţiuni
9.2.1. În modalitatea înfăţişării de datorii inexistente, poate intra în concurs cu infrac-
ţiunea de uz de fals, prevăzută de art. 323 C.pen. ori cu cea de fals în declaraţii, prevăzută
de art. 326 C.pen.
9.2.2. Având în vedere obiectul juridic diferit, precum şi subiecţii pasivi diferiţi,
bancruta frauduloasă poate intra în concurs cu infracţiuni contra patrimoniului comise
de aceeaşi persoană în dauna debitorului, cum ar fi infracţiunea de gestiune frauduloasă
prevăzută de art. 242 C.pen. (pentru mai multe detalii cu privire la raportul dintre aceste
infracţiuni, a se vedea infra comentariul art. 242).
9.2.3. Având în vedere obiectul juridic diferit, infracţiunea de bancrută frauduloasă se
poate reţine în concurs ideal cu oricare dintre infracţiunile de evaziune fiscală prevăzute
de art. 9 din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale.
23 9.3. Infracţiunea prevăzută de art. 116 din O.U.G. nr 46/2013 privind criza finan-
ciară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale. Când debitorul este o unitate
administrativ-teritorială, fapta constituie infracţiunea menţionată din legea specială.
24 10. Plângerea prealabilă. Are dreptul de a introduce plângerea orice creditor, indiferent
de calitatea creanţei sale.
25 11. Situaţii tranzitorii. Art. 241 C.pen. reprezintă lege penală mai favorabilă în raport
cu art. 243 alin. (2) din Legea nr. 85/2006, întrucât: a) prevede pentru toate modalităţile
condiţia comiterii cu intenţie directă, pe care legea veche nu o prevedea decât în privinţa
modalităţii înstrăinării; b) prevede condiţia de procedibilitate a plângerii prealabile,
neprevăzută de legea veche.
516 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 242
Art. 242. Ges unea frauduloasă
(1) Pricinuirea de pagube unei persoane, cu ocazia administrării sau conservării bunurilor
acesteia, de către cel care are ori trebuie să aibă grija administrării sau conservării acelor
bunuri se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta prevăzută în alin. (1) a fost săvârșită de administratorul judiciar, de
lichidatorul averii debitorului sau de un reprezentant sau prepus al acestora, pedeapsa este
închisoarea de la unu la 5 ani.
(3) Faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) săvârșite în scopul de a dobândi un folos
patrimonial se pedepsesc cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(4) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent, în forma de bază şi în forma 1
agravată prin scop, în art. 214 C.pen. din 1968, iar în forma calificată prin calitatea subiec-
tului activ, în art. 144 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei. Incriminările
nu diferă decât în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. Aceleaşi dificultăţi ţinând de
raportarea conţinutului infracţiunii la reglementarea specială (mai ales în urma modificării
ei după intrarea în vigoare a Codului penal) semnalate cu privire la bancruta simplă şi cu
privire la bancruta frauduloasă se regăsesc şi privitor la forma agravată a infracţiunii de
gestiune frauduloasă.
2. Obiectul material. Poate constitui obiect material al infracţiunii atât o universalitate 2
de bunuri, cât şi un bun individual.
3. Subiectul activ. În forma de bază, infracţiunea se poate comite de orice persoană 3
care are atribuţii privind administrarea sau conservarea unor bunuri.
3.1. Subiectul activ calificat. În varianta agravată prevăzută la alin. (2), poate fi 4
autor al infracţiunii persoana care a fost instituită, în condiţiile Legii nr. 85/2014 privind
procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, drept administrator judiciar sau
lichidator judiciar, ori un prepus sau reprezentant legal al acestora. Folosirea de
către legiuitor a terminologiei proprii legii speciale ridică din nou dificultăţi în stabilirea
sferei persoanelor care pot avea calitatea de subiect activ, pe de o parte din cauză că,
modificându-se legea specială, termenii nu se mai regăsesc ca atare în cadrul acesteia, iar,
pe de altă parte, din cauză că enumerarea limitativă ajunge să excludă în mod nejustificat,
în contextul aceloraşi modificări, categorii de persoane având atribuţii similare.
3.1.1. Deşi Codul penal foloseşte noţiunea de „lichidator”, acesta este, în realitate, 5
lichidatorul judiciar prevăzut de legea specială; în acest caz, diferenţa de terminologie
este fără consecinţe juridice şi se explică numai prin aceea că, la data intrării în vigoare
a Codului, legea specială privind insolvenţa folosea pentru aceeaşi funcţiune judiciară
denumirea de lichidator.
3.1.2. Referirea la „reprezentantul sau prepusul” administratorului sau al lichidatorului 6
este din nou rezultatul preluării necenzurate a unor formulări anterioare introducerii
instituţiei răspunderii penale a persoanei juridice; la data redactării iniţiale a textelor (în
Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului), referirea la
reprezentant sau la prepus era justificată doar de necesitatea de a califica persoana fizică
subiect activ al infracţiunii când lichidatorul era o persoană juridică întrucât aceasta nu
răspundea penal. În prezent, alternativa este inutil exprimată.
Kuglay 517
Art. 242 Infracţiuni contra patrimoniului
Art. 243. Însușirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor
(1) Fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a
pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său se pedepsește cu închisoare de la o lună
la 3 luni sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează și însușirea pe nedrept a unui bun mobil ce
aparţine altuia, ajuns din eroare sau în mod fortuit în posesia făptuitorului, sau nepredarea
acestuia în termen de 10 zile din momentul în care a cunoscut că bunul nu îi aparţine.
(3) Împăcarea înlătură răspunderea penală.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era prevăzută de art. 216 C.pen. din 1968. Noul 1
Cod penal prevede în plus, ca modalitate nouă a variantei asimilate, modalitatea omisivă,
precum şi premisa referitoare la bunul ajuns întâmplător în posesia făptuitorului.
2. Situaţia premisă 2
2.1. În cazul formei de bază. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează 3
actualitatea cu privire la condiţia ca bunul să fi ieşit din posesia sau detenţia unei persoane
independent de voinţa acesteia. Reprezentarea făptuitorului asupra acestei situaţii este
îndeobşte analizată din perspectiva laturii subiective a infracţiunii, însă reprezentarea
greşită a premisei (făptuitorul consideră că bunul a fost abandonat, că este res nullius)
constituie cauza de neimputabilitate a erorii, iar atunci când făptuitorul cunoaşte faptul că
bunul nu este pierdut fapta sa iese din tipicitatea incriminării, fiind susceptibilă de o altă
încadrare juridică mai gravă, în infracţiunea de furt; de exemplu, se va reţine infracţiunea
de furt când bunul nu este pierdut, ci ascuns (Trib. Suceava, Secţia penală, decizia
nr. 663/1997, în R.D.P. nr. 1/1999, p. 153), ori când făptuitorul cunoaşte împrejurarea în
care detentorul legitim a pierdut contactul cu bunul (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 1034/1998, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 154), ori când lipsa unui contact material cu
bunul nu are semnificaţia pierderii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1242/1996, citată de
V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 561).
2.2. În cazul variantei asimilate. Premisa constă, în esenţă, în aceea că bunul ajunge 4
în posesia făptuitorului independent de voinţa lui. În măsura în care el a provocat eroarea
remitentului, fapta nu va constitui infracţiunea de însuşire a bunului găsit, ci aceea de
înşelăciune.
Kuglay 519
Art. 244 Infracţiuni contra patrimoniului
5 3. Elementul material
6 3.1. Nepredarea bunului. În această modalitate omisivă, infracţiunea se comite la
data expirării unui termen de 10 zile de la găsirea bunului [alin. (1)], respectiv de la
momentul la care făptuitorul a realizat că bunul nu îi aparţine [alin. (2)]. În doctrină se
arată că expirarea acestui termen instituie o prezumţie absolută de însuşire [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 245].
7 3.2. Însuşirea bunului. Atât în forma de bază, cât şi în cea asimilată, textul prevede,
alternativ omisiunii, o modalitate comisivă constând în comportarea faţă de bun în calitate
de proprietar.
8 3.2.1. Deşi exprimarea din cele două alineate este diferită („dispune de acel bun ca de
al său”, respectiv „însuşirea”), credem că ambele variante comisive au în realitate aceeaşi
semnificaţie (unitatea terminologică ar fi fost binevenită), anume aceea că făptuitorul care
a găsit, respectiv în posesia căruia a ajuns bunul, se comportă faţă de el ca un adevărat
proprietar; acest înţeles este mai adecvat exprimat de noţiunea de „însuşire”.
9 3.2.2. Termenul „dispune”, folosit în primul alineat, nu are exclusiv semnificaţia unui
act de dispoziţie în sens civil, înţelegându-se prin el orice act, fie şi material (de exemplu,
distrugere, transformare), specific poziţiei subiective de proprietar.
10 3.2.3. În modalitatea comisivă a însuşirii/dispunerii de bun, fapta se va comite anterior
expirării intervalului de 10 zile în care bunul ar fi trebuit predat. Dacă actele comisive de
însuşire/dispoziţie sunt comise abia după trecerea celor 10 zile, ele nu mai au semnificaţie
penală, întrucât infracţiunea se consumase deja, la expirarea termenului.
11 4. Împăcarea. Infracţiunea se urmăreşte din oficiu (ca şi în vechea reglementare), dar
Codul penal prevede posibilitatea împăcării.
12 5. Situaţii tranzitorii. Art. 243 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă faţă de
art. 216 C.pen. din 1968 pentru situaţiile în care persoana vătămată şi făptuitorul înţeleg
să se împace.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Infracţiunea de înşelăciune era prevăzută de art. 215 C.pen.
din 1968. Principala modificare adusă de legea nouă o constituie reducerea limitelor
de pedeapsă şi renunţarea la agravanta referitoare la consecinţe deosebit de grave. De
asemenea, noul Cod penal renunţă la forma asimilată constând în emiterea de cecuri fără
acoperire, precum şi la agravanta privind fapta comisă cu prilejul încheierii şi executării
unui contract.
2 2. Subiecţii infracţiunii
520 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 244
2.1. Subiectul activ. Infracţiunea se poate comite de orice persoană, fizică sau 3
juridică.
2.2. Subiectul pasiv. Poate avea această calitate orice persoană, fizică sau juridică. 4
Doctrina identifică în unele situaţii două categorii de subiecţi pasivi: principal (titularul 5
patrimoniului în care se produce paguba) şi secundar (persoana efectiv indusă în eroare)
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 295-296). Dincolo de a observa faptul că în numeroase situaţii
persoana indusă în eroare poate fi diferită de cea patrimonial prejudiciată, distincţia
între cele două categorii de subiecţi nu credem că are vreo relevanţă: infracţiunea este
una contra patrimoniului şi de rezultat, astfel că numai condiţia producerii pagubei
şi, respectiv, localizarea acestei pagube sunt de esenţa identificării subiectului pasiv;
infracţiunea nu este una complexă, care să absoarbă o acţiune secundară cu un rezultat
propriu; sistematizarea unora dintre infracţiunile patrimoniale în capitolul celor comise
„prin nesocotirea încrederii” nu are semnificaţia instituirii unei noi valori protejate, alta
decât patrimoniul, ci doar pe aceea a grupării infracţiunilor în raport cu o situaţie premisă
şi cu un mijloc de operare comune. În plus, în perspectiva noilor dispoziţii, distincţia
menţionată trebuie privită cu şi mai multă rezervă, întrucât nu doar cadrul procesual al
acţiunii penale, ci şi soluţia procesuală a încetării procesului penal în cazul împăcării
depind de corecta identificare a persoanelor care pot avea calitatea de persoană vătămată
ori de parte civilă (a se vedea şi infra pct. 8).
3. Elementul material. Constituie element material al infracţiunii de înşelăciune 6
acţiunea de a prezenta în mod nereal o anume situaţie, respectiv acţiunea prin care
făptuitorul înfăţişează, arată, expune, descrie, aduce la cunoştinţa altei persoane o anumită
situaţie de fapt căreia îi atribuie o altă aparenţă decât cea reală. Infracţiunea este una cu
conţinut închis, niciun alt act de inducere în eroare nu realizează tipicitatea incriminării.
3.1. Înşelăciunea – infracţiune comisivă. Elementul material al infracţiunii constă 7
în toate situaţiile într-o acţiune, în faptul comisiv de a „prezenta”, adică de a expune,
de arăta, de a pretinde, de a înfăţişa ceva; în cadrul acestei abordări, se poate afirma că
înşelăciunea nu este reglementată ca una omisivă, nici de lege lata, dar, mai ales, nici sub
imperiul legii vechi: menţinerea în eroare, la care textul anterior se referea expres, nu avea
caracter infracţional decât în măsura în care se realiza printr-un act comisiv de prezentare
mincinoasă a realităţii, de natură să întărească ori cel puţin să nu contrazică o preexistentă
reprezentare greşită a acesteia; de aceea, credem că este greşită teza din doctrină în sensul
că noul Cod penal ar fi dezincriminat una dintre modalităţile infracţiunii, respectiv aceea
„omisivă”; în realitate, atât legea veche, cât şi legea nouă incriminează doar faptul comisiv
de prezentare mincinoasă a realităţii, fie că acesta a dus la inducerea în eroare, fie că a dus
la menţinerea unei erori preexistente.
3.2. Caracterul inaplicabil al art. 17 C.pen. privind săvârşirea infracţiunii 8
comisive prin omisiune. Una dintre condiţiile de aplicare a instituţiei infracţiunii
comisive prin omisiune este aceea ca infracţiunea comisivă să fie incriminată cu conţinut
deschis (a se vedea supra comentariul de la art. 17); or, identificarea elementului material
al înşelăciunii ca fiind acela de „a prezenta” în mod nereal un aspect de fapt permite
concluzia că infracţiunea este una în formă închisă. De aici concluzia că nicio omisiune nu
are aptitudinea de a constitui element material al infracţiunii de înşelăciune, art. 17 nefiind
aplicabil [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 249]. Situaţiile în care cel mai adesea o atare problemă s-ar ivi este aceea în
Kuglay 521
Art. 244 Infracţiuni contra patrimoniului
care, în executarea unui contract, una dintre părţi îşi încalcă (rămânând în pasivitate) obligaţia
legală a de informa cealaltă parte asupra unui aspect de fapt; nerespectarea omisivă a unei
atare obligaţii se va sancţiona exclusiv în planul dreptului civil (al răspunderii contractuale),
ca de altfel orice încălcare a unei clauze contractuale [pentru distincţii interesante, dar pe
care le apreciem artificiale, referitoare la tăcerea care, prin aplicarea principiului consentire
videtur, ar putea fi asimilată unei „prezentări”, a se vedea S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 250].
9 3.3. Înşelăciunea „în contracte”. Comiterea infracţiunii cu ocazia încheierii sau
executării unui contract nu mai este distinct prevăzută ca modalitate a înşelăciunii. Lipsa
unei atare prevederi este rezultatul punerii în acord a incriminării cu realitatea faptică: cea
mai mare parte a infracţiunilor de înşelăciune sunt circumstanţiate de raporturi contractuale;
acestea sunt de natura unei atare infracţiuni si de aceea nu este cazul ca legiuitorul să se
refere expres la o împrejurare care în mod natural va circumstanţa tipicitatea faptei din
incriminare (cazurile în care faptele se comit în absenţa oricăror relaţii contractuale sunt
extrem de rare). Orice interpretare în sensul că fapta prevăzută la alin. (3) al art. 215 C.pen.
din 1968 ar fi dezincriminată este, de aceea, fundamental eronată. Dimpotrivă, domeniul
infracţiunii comise cu ocazia încheierii sau executării unui contract pare să se fi lărgit,
de vreme ce nu mai este prevăzută condiţia, limitativă, ca eroarea să fie determinantă
pentru încheierea contractului ori pentru acceptarea unora dintre clauze (în acelaşi sens,
V. Cioclei, Curs 2013, p. 304); această condiţie anterior prevăzută în lege se va analiza
de lege lata din perspectiva raportului de cauzalitate dintre prezentarea mincinoasă şi
rezultatul constând în producerea unei pagube.
10 3.4. Înşelăciunea „prin cecuri”
11 3.4.1. Noul Cod penal nu mai prevede, în cadrul reglementării privind înşelăciunea,
nicio dispoziţie specială privind emiterea de cecuri fără acoperire. Ca şi în cazul înşelăciunii
„în contracte”, orice interpretare în sensul că legea nouă ar fi operat vreo dezincriminare
este eronată.
12 3.4.2. Dimpotrivă, legea nouă restabileşte raportul firesc dintre infracţiunea de înşelă-
ciune şi aceea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, legea cecului:
infracţiunile diferă atât prin obiectul lor juridic, cât şi prin alte elemente de conţinut,
astfel că, atunci când sunt întrunite elementele ambelor incriminări, faptele vor realiza
un concurs de infracţiuni. De aceea, Decizia nr. IX/2005 pronunţată în recurs în interesul
legii de I.C.C.J., Secţiile Unite (M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006) îşi încetează efectele:
decizia se întemeia pe dispoziţiile legale care preluau ca atare, în cadrul incriminării privind
înşelăciunea, conţinutul infracţiunii din legea specială – soluţie legislativă criticabilă, de
altfel, şi al cărei caracter neştiinţific a făcut necesară pronunţarea deciziei menţionate; în
prezent, când o atare improprie asimilare a fost înlăturată de legiuitor, raportul dintre cele
două infracţiuni se va stabili după regulile generale, în cadrul cărora determinant este
obiectul juridic special al celor două incriminări. În aceste condiţii, nici dispoziţiile 84
alin. (1) teza finală din legea specială („dacă fapta nu constituie o infracţiune mai gravă”)
nu sunt aplicabile, întrucât nu există identitate între „faptele” prevăzute ca infracţiuni de
cele două norme (art. 244 C.pen. şi, respectiv, dispoziţia din legea specială); sub vechea
reglementare, norma de trimitere din legea specială era incidentă numai întrucât fapta
prevăzută în art. 84 alin. (1) pct. 2 fusese ca atare introdusă în cuprinsul art. 215 C.pen.
din 1968; în prezent, raportul dintre incriminarea din legea specială şi infracţiunea de
522 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 244
înşelăciune este stabilit prin dispoziţiile art. 244 alin. (2) teza II-a, potrivit cărora, dacă
mijlocul fraudulos prin care se comite înşelăciunea constituie prin el însuşi infracţiune,
se aplică regulile privind concursul de infracţiuni (în acelaşi sens, Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – „Analiza deciziilor pronunţate în recursurile în
interesul legii în materie penală şi procesual penală cu privire la efectele acestora în
contextul noilor reglementări”, www.mpublic.ro).
4. Urmarea imediată. Specificul acestei infracţiuni este dat de aceea că urmarea ei ime- 13
diată este dublu condiţionată: de rezultatul constând în inducerea în eroare şi de producerea
unei pagube. Fapta care nu este susceptibilă de a produce vreunul dintre aceste rezultate nu
realizează tipicitatea incriminării, nu este prevăzută de legea penală în sensul art. 16 alin. (1) lit. b)
C.proc.pen. Va constitui tentativă la înşelăciune fapta de prezentare mincinoasă a
realităţii, susceptibilă de a produce ambele rezultate, dar care, în concret, fie nu a
dus la inducerea în eroare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3841/2001, în Dreptul
nr. 2/2003, p. 257), fie nu a dus la producerea unei pagube. Împrejurarea că încercarea
de inducere în eroare poate fi uşor descoperită nu echivalează cu lipsa unui element
constitutiv, respectiv cu o tentativă absolut improprie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 5137/2001, în P.R. nr. 3/2003, p. 70), după cum nici înlăturarea ulterioară prejudiciului
nu are semnificaţia lipsei pagubei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3713/2000, în Dreptul
nr. 3/2002, p. 169).
5. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scopul 14
obţinerii unui folos, pentru sine sau pentru altul.
6. Variantele agravate. Noul Cod penal menţine ca elemente de agravare comiterea 15
infracţiunii prin folosirea de mijloace frauduloase, dintre care exemplifică numele sau calităţile
mincinoase, dezvoltările doctrinare şi jurisprudenţiale anterioare menţinându-şi actualitatea.
7. Raportul cu alte infracţiuni 16
7.1. Forme speciale de înşelăciune. Noul Cod penal incriminează separat fapte care, 17
sub regimul Codului penal din 1968, constituiau, în principiu, infracţiunea de înşelăciune:
înşelăciunea privind asigurările şi deturnarea licitaţiilor publice.
7.1.1. Infracţiunea prevăzută la art. 245 C.pen. are însă în vedere numai anumite fapte 18
comise strict în legătură cu executarea unui contract de asigurare, mai exact numai în
legătură cu obţinerea sumei asigurate. Prin urmare, prezentarea mincinoasă a realităţii
cu prilejul încheierii unui contract de asigurare, ori cu privire la orice alt aspect legat
de executarea lui în afară de realizarea riscului asigurat, va constitui infracţiunea de
înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen. (în formă consumată ori tentată) (în acelaşi sens,
V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 567). Tot astfel, când fapta de
prezentare mincinoasă a realităţii nu constă ori nu este însoţită de vreunul dintre actele
materiale descrise limitativ în art. 245 alin. (1), ea subzistă ca infracţiunea prevăzută
de art. 244: simpla declarare mincinoasă a unui bun ca fiind furat, în scopul de a obţine
suma asigurată, constituie, în lipsa unui act de ascundere sau înstrăinare, infracţiunea
de înşelăciune (pentru o faptă similară, însoţită de un act de înstrăinare, a se vedea şi
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5137/2001, în B.J. 2001, p. 243, citată şi de V. Puşcaşu,
Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 578, cu notă în sensul că fapta ar fi în prezent
prevăzută de art. 245 C.pen.).
7.1.2. La fel, prezentarea mincinoasă a realităţii faţă de participantul la licitaţie, în 19
afara oricărui mijloc de constrângere sau corupere, poate constitui element material
Kuglay 523
Art. 245 Infracţiuni contra patrimoniului
al înşelăciunii, nefiind incidente dispoziţiile art. 246; tot astfel, orice înţelegere dintre
participanţii la o licitaţie, dacă nu are ca scop denaturarea preţului, poate circumstanţia
o faptă de prezentare mincinoasă a realităţii care să constituie infracţiunea de înşelăciune,
şi nu cea prevăzută de art. 246.
20 7.1.3. În modalităţile prevăzute la art. 241 alin. (1) lit. a) şi b), bancruta frauduloasă
constituie o formă specială a infracţiunii de înşelăciune.
21 7.2. Infracţiuni în care înşelăciunea este absorbită. Infracţiunea de înşelăciune este
absorbită în conţinutul infracţiunilor de trafic de persoane (art. 210 C.pen.) şi de trafic de
minori (art. 211 C.pen.), al căror element material implică, alternativ, inducerea în eroare.
22 7.3. Concursul cu alte infracţiuni. Specific în cazul înşelăciunii este concursul caracte-
rizat, când inducerea în eroare este facilitată de un fapt care constituie per se o altă infracţiune;
în acest caz, distinct de pluralitatea de infracţiuni, în privinţa înşelăciunii se va reţine forma
agravată prevăzută la alin. (2) [cu privire la concursul dintre înşelăciune şi infracţiunea
prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, a se vedea supra pct. 3.4].
23 7.4. Diferenţierea faţă de alte infracţiuni
24 7.4.1. Pentru diferenţierea dintre infracţiunea de înşelăciune şi cea de abuz de încredere
prin fraudarea creditorilor, a se vedea supra pct. 10.3 de la comentariul art. 239.
25 7.4.2. Pentru diferenţierea dintre înşelăciune şi însuşirea bunului ajuns din eroare la
făptuitor, a se vedea supra pct. 2.2 de la comentariul art. 243.
26 7.4.3. În principiu, dacă făptuitorul are calitatea de funcţionar şi, în exerciţiul atribu-
ţiilor de serviciu, induce în eroare o persoană, fapta sa va constitui infracţiunea de abuz
în serviciu prevăzută la art. 297 C.pen., ori o altă infracţiune de serviciu (de exemplu,
uzurparea funcţiei, prevăzută la art. 300 C.pen). Dacă făptuitorul nu se află în cadrul
exerciţiului atribuţiilor de serviciu, prezentând însă în mod mincinos aceasta, fapta sa va
putea constitui infracţiunea de înşelăciune (în acelaşi sens, O. Loghin, T. Toader, Drept
penal român…, op. cit., 1994, p. 255-256; M.C. Dobrilă, Infracţiunea de înşelăciune în
vechiul şi noul Cod penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014, p. 84).
27 8. Împăcarea. Constituie cauză de împiedicare a punerii în mişcare sau a exercitării
acţiunii penale. Ea va avea loc între făptuitor şi titularul patrimoniului păgubit, fiind
irelevant dacă acesta din urmă este şi persoana indusă în eroare. De asemenea, este fără
relevanţă raportul dintre făptuitor şi persoana indusă în eroare, eventuala „împăcare”
dintre aceştia fiind fără semnificaţie în latura penală.
28 9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă reduse şi prin posibilitatea împăcării
părţilor, art. 244 C.pen. constituie lege penală mai favorabilă în raport cu art. 215 C.pen.
din 1968.
524 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 245
Comentariu
1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are cores- 1
pondent în Codul penal din 1968. Ea are în vedere sancţionarea fraudelor în materia
asigurărilor, respectiv a acelora prin care se tinde la obţinerea nejustificată a sumei
asigurate. Incriminarea este construită pe cele două paliere importante, al asigurărilor de
bunuri şi al celor de persoane şi aduce în sfera dreptului penal o serie de acte care, sub
imperiul legislaţiei anterioare, ar fi putut avea doar semnificaţia unor acte preparatorii ale
infracţiunii de înşelăciune. O parte a doctrinei s-a raportat critic la aceste noi dispoziţii,
inclusiv o atare „prematură” introducere a ilicitului penal în sfera unor activităţi altminteri
nesancţionate, dar şi pentru motivul că ele ar constitui o preocupare nejustificată a
legiuitorului pentru a acorda o protecţie sporită patrimoniului asigurătorului în raportul
cu cel al altor persoane [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 253]. Credem că preocuparea legiuitorului în acest sens este deplin
justificată de un fenomen care tinde să ia amploare, „în condiţiile dezvoltării susţinute
a pieţei asigurărilor, a creşterii numărului şi ponderii asigurărilor obligatorii, a crescut şi
tentaţia unor persoane de a frauda asigurătorii în scopul obţinerii unor foloase patrimoniale
injuste. Incriminări similare se găsesc şi în art. 642 C.pen. italian, art. 219 C.pen. portughez,
§272 C.pen. norvegian” (Expunere de motive).
2. Obiect juridic. Incriminarea protejează acele relaţii sociale stabilite în cadrul 2
raporturilor de asigurare, de a căror bună desfăşurare depinde respectarea caracterului
aleatoriu al intervenţiei riscului asigurat.
3. Situaţia premisă. În ambele modalităţi, infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa 3
unui contract de asigurare de bunuri (reglementat de art. 2214-2220 C.civ.) sau persoane
(art. 2227-2238 C.civ.).
4. Subiectul activ 4
4.1. Fapta prevăzută la alin. (1). Poate avea calitatea de subiect activ orice persoană, 5
fizică sau juridică, indiferent dacă este sau nu parte în contractul de asigurare (întrucât
fapta se poate comite şi pentru ca altul să obţină suma asigurată). Participaţia este posibilă
în toate formele.
4.2. Fapta prevăzută la alin. (2) 6
4.2.1. În această modalitate, infracţiunea are subiect activ calificat: autor al acesteia 7
poate fi numai persoana fizică având fie calitatea de asigurat, fie aceea de persoană la care
se referă riscul asigurat (când asigurarea s-a încheiat în vederea unui risc privind o altă
persoană, în condiţiile art. 2228 C.civ.). Persoana juridică nu poate avea calitatea de autor
al infracţiunii în această modalitate.
4.2.2. Participaţia unei persoane, fizice sau juridice, care nu are calitatea de asigurat ori 8
de persoană la care se referă riscul asigurat este posibilă numai în forma complicităţii şi a
instigării; nici persoana care, la cererea ori cu consimţământul celui având vreuna dintre
calităţile menţionate, îi produce acestuia nemijlocit leziunile fizice, nu poate avea calitatea
de autor, ci, după caz, de instigator sau complice.
5. Structura infracţiunii. Cele două modalităţi, referitoare la asigurarea de bunuri şi, 9
respectiv, la cea de persoane, reprezintă conţinuturi alternative ale infracţiunii, astfel
încât actele de executare vizând ambele modalităţi vor realiza un concurs de infracţiuni,
chiar dacă asiguratorul este acelaşi. Ne îndepărtăm astfel de teza care le asimilează
Kuglay 525
Art. 245 Infracţiuni contra patrimoniului
conţinutului alternativ al aceleiaşi infracţiuni [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 253; implicit, în sensul că alin. (2) ar fi o variantă
atenuată a alin. (1), M. Udroiu, Sinteze şi grile. Drept penal…, op. cit., 2014, p. 258].
Obiectul juridic comun al celor două modalităţi normative, precum şi împrejurarea
că ambele modalităţi au în vedere fapte prin care se urmăreşte dobândirea fără drept
a indemnizaţiei de asigurare credem că nu sunt suficiente pentru a explica unitatea
infracţională; simpla existenţă a acestui scop comun îşi pierde aptitudinea de a integra
faptele unei unice infracţiuni, întrucât: i) natura actelor de executare este esenţialmente
diferită (referitoare, într-un caz, la un bun, în celalalt caz, la corpul unei persoane);
ii) această diferenţă face de principiu dificilă integrarea în cadrul unei unice infracţiuni,
spre exemplu, a ascunderii unei maşini, împreună cu producerea unei infirmităţi corporale;
iii) în special sub aspectul laturii subiective această diferenţă între actele de executare
este deosebit de relevantă, ea impune concluzia că, pentru a se angaja în comiterea lor, o
persoană va avea de adoptat rezoluţii infracţionale diferite; iv) în plus, aspectele legate de
subiecţii activi ai infracţiunii întăresc aceeaşi concluzie: câtă vreme orice persoană poate
comite infracţiunea de la alin. (1), autor al celei de la alin. (2) poate fi numai persoana care
suferă nemijlocit leziunile.
10 6. Elementul material. Aşa cum arătam, actele materiale sunt de natură diferită, după
cum se referă la simularea producerii aleatorii a unui risc în materia asigurărilor de bunuri,
ori în cea a asigurărilor de persoane.
11 6.1. Aspecte comune. Toate alternativele celor două modalităţi constituie în esenţă
acte preparatorii ale unor fapte de înşelăciune; ele sunt incriminate doar în considerarea
caracterului periculos al mobilului lor şi independent de orice act ulterior de inducere în
eroare a asiguratului, aşadar indiferent dacă această inducere în eroare, ori o tentativă la
aceasta, are sau nu loc.
12 6.2. Fapta prevăzută la alin. (1). În această modalitate sunt prevăzute, pe de o parte,
acte materiale corespunzând celor incriminate la infracţiunea de distrugere (distruge-
rea, degradarea, aducerea în stare de neîntrebuinţare), pe de altă parte, acte materiale care
disimulează dispariţia bunul asigurat pentru pierdere sau furt (ascunderea şi înstrăinarea).
13 6.2.1. Credem că enumerarea nu face ca infracţiunea să fie una cu conţinut închis, astfel că
ea se poate comite şi prin omisiune, în condiţiile art. 17 C.pen.; concluzia se impune cu atât
mai mult cu cât obligaţia legală de a acţiona în scopul prevenirii producerii riscului asigurat
este instituită prin art. 2216 C.civ. – Prevenirea producerii riscului asigurat: (1) Asiguratul este
obligat să întreţină bunul asigurat în condiţii corespunzătoare, în scopul prevenirii producerii
riscului asigurat. (2) Asigurătorul are dreptul să verifice modul în care bunul asigurat este
întreţinut, în condiţiile stabilite prin contract. (3) În cazurile prevăzute în contract, la producerea
riscului, asiguratul este obligat să ia pe seama asigurătorului şi în cadrul sumei asigurate, potrivit
cu împrejurările, măsuri pentru limitarea pagubelor” [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 255].
14 6.2.2. În această modalitate, infracţiunea este una cu conţinut alternativ: actele de
executare corespunzătoare mai multora dintre alternative realizează conţinutul unei unice
infracţiuni.
15 6.3. Fapta prevăzută la alin. (2). Actele materiale sunt dintre cele apte să producă
urmările infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii; formularea „leziuni sau
vătămări”, uşor diferită de termenii utilizaţi în cadrul acelor infracţiuni, nu constituie un
526 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 245
neajuns al textului, de vreme ce, în cazul înşelăciunii privind asigurările, va avea relevanţă
numai stabilirea identităţii dintre urmarea produsă şi riscul asigurat, astfel cum acesta este
prevăzut în contractul de asigurare.
6.3.1. Simularea de leziuni sau vătămări corporale constă într-un comportament 16
care face să se creadă că riscul asigurat s-a produs, comportament ce se poate asocia cu
prezentarea unor acte medicale dovedind producerea aceluiaşi risc. În schimb, cauzarea
sau agravarea leziunilor sau vătămărilor constă în producerea intenţionată a evenimentului
asigurat, care îşi pierde astfel caracterul aleatoriu, element este de esenţa contractului de
asigurare.
6.3.2. Şi în această formă, infracţiunea este una în formă deschisă, putând fi comisă şi 17
prin omisiune.
6.3.3. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ: actele de executare corespunzătoare 18
mai multora dintre alternative realizează conţinutul unei unice infracţiuni.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol. Raportat la obiectul său juridic, urmarea 19
sa specifică nu constă în rezultatul material produs bunului ori integrităţii corporale sau
sănătăţii unei persoane (infracţiunea nu este nici una contra patrimoniului asiguratului, nici
contra persoanei), ci constă în starea de pericol la adresa patrimoniului asigurătorului.
8. Tentativa se pedepseşte. 20
9. Latura subiectivă. În ambele forme, infracţiunea se comite cu intenţie directă, 21
calificată prin scopul obţinerii indemnizaţiei de asigurare. Înlăturarea caracterului aleatoriu
al evenimentului asigurat (respectiv simularea producerii lui) face ca indemnizaţia urmărită
să nu poată fi decât „injustă”; de aceea textul nu se mai referă expres la caracterul injust
al acestui folos, evitând această tautologie [în sensul că precizarea ar fi fost necesară,
S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 257].
10. Tratament sancţionator. Ambele fapte se pedepsesc similar infracţiunii de 22
înşelăciune prevăzută la art. 244 C.pen. (închisoare de la 1 la 5 ani, respectiv închisoare
de la 6 luni la 3 ani sau amendă); fapta prevăzută la alin. (1), cu pedeapsa prevăzută pentru
forma agravată a înşelăciunii. Acest tratament sancţionator al unor acte care nu au, în
concret, decât natura unor acte preparatorii ale infracţiunii de înşelăciune, este expresia
gravităţii sporite pe care legiuitorul o atribuie fraudelor în materia asigurărilor.
11. Raportul cu alte infracţiuni 23
11.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen. Înşelă- 24
ciunea privind asigurările este o formă specială de înşelăciune; prin urmare, ea se va
reţine, în locul celei prevăzute la art. 244, atunci când faptele prevăzute de art. 245 sunt
urmate şi de o inducere în eroare a asigurătorului.
11.2. Raportul cu infracţiunea de distrugere prevăzută la art. 253 25
11.2.1. Dacă bunul distrus, degradat sau adus în stare de neîntrebuinţare este al altuia, 26
fapta nu va constitui infracţiunea de distrugere prevăzută de art. 253 alin. (1) sau (2), în
concurs cu înşelăciunea privind asigurările, în măsura în care distrugerea s-a făcut cu
consimţământul proprietarului.
11.2.2. Dacă bunul este propriu, ori dacă, fiind al altuia, a fost distrus în condiţiile 27
incriminate la art. 253 alin. (3) sau (4), fapta va constitui această din urmă infracţiune, în
concurs cu înşelăciunea privind asigurările.
11.3. Raportul cu infracţiunile contra integrităţii corporale şi sănătăţii. Instigatorul 28
sau complicele care cauzează „leziuni sau vătămări corporale” asiguratului (ori persoanei
Kuglay 527
Art. 246 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are cores-
pondent în Codul penal din 1968. Fraudele comise în cadrul procedurilor de licitaţie au
fost anterior încadrate în infracţiunea de înşelăciune, textul nefiind însă acoperitor în toate
situaţiile, nici sub aspectul elementului material, dar, mai ales, din perspectiva caracterului
de infracţiune de rezultat al înşelăciunii, în a cărei tipicitate nu se încadrează decât
faptele în relaţie de cauzalitate cu o anumită pagubă materială. „Practica ultimilor ani a
demonstrat că, nu în puţine cazuri, participanţii la o licitaţie publică au recurs la diferite
manopere frauduloase, în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali participanţi,
alterând astfel preţul de adjudecare. Faptele de această natură sunt incriminate şi de alte
legislaţii, cum este cazul art. 313-6 C.pen. francez, art. 230 C.pen. portughez, art. 262
C.pen. spaniol” (Expunere de motive).
2 2. Specificul incriminării. Spre deosebire de alte domenii în care legiuitorul penal a
înţeles să preia ca atare terminologia ramurilor de drept care constituie sediul principal
al unor materii (cum este cazul infracţiunilor privind bancruta, ori fraudarea creditorilor),
în ceea ce priveşte fraudarea licitaţiilor, tehnica diferă în mod esenţial: sunt utilizaţi
termeni care nu se regăsesc exclusiv într-un domeniu extrapenal, cu semnificaţii care nu
se pot identifica în definiţii cuprinse în alte ramuri de drept. O atare reglementare poate
părea dificil de abordat, situaţiile particulare prevăzute de legislaţia specială fiind mai
dificil de încadrat în norma penală. Credem că o bună parte din aceste inconveniente sunt
compensate tocmai de caracterul mai cuprinzător al normei penale, în a cărei tipicitate
se vor putea încadra o serie de conduite particulare care, fără a fi individual prevăzute de
legea penală, sunt cuprinse în sensul general şi, prin aceasta, nerestrictiv, al termenilor
utilizaţi de norma de incriminare. Fără a constitui o normă ideală, art. 246 C.pen. este
astfel mai puţin expus criticilor de tipul celor care se port aduce art. 240 ori 241 C.pen.
3 3. Înţelesul unor termeni. Stabilirea sferei de aplicare a normei de incriminare,
respectiv identificarea tuturor aspectelor ţinând de tipicitatea normativă, presupune
explicitarea unora dintre termenii utilizaţi de legiuitor, de vreme ce aceştia, aşa cum am
arătat, nu corespund vreunor definiţii legale.
4 3.1. „Licitaţie publică”. Se pune problema de a şti dacă sintagma are un sens propriu,
ori dacă sensul său se stabileşte prin raportarea noţiunii de „licitaţie” la termenul „public”
astfel cum el este definit în art. 176 C.pen., altfel spus, dacă incriminarea se referă la orice
528 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 246
procedură prin care, în mod public, se determină modul cel mai avantajos de încheiere a
unui contract, ori dacă norma se aplică numai acelor licitaţii care privesc, cum prevede
art. 176, „autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane juridice care
administrează sau exploatează bunurile proprietate publică”. O parte a doctrinei pare a fi
achiesat la această a doua teză, stabilind în acest mod limitele de aplicare a textului (numai
când licitaţia este organizată de una dintre persoanele prevăzute în art. 176 sau când,
organizată de o altă persoană juridică, priveşte un bun proprietate publică) şi semnalând,
totodată, neajunsurile unei atare opţiuni legislative [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 263]. Nu împărtăşim această opinie. Credem
că sintagma licitaţie publică are propria semnificaţie, în cadrul ei termenul „public”
neavând sensul stabilit de art. 176 C.pen.; el desemnează trăsătura de „publicitate”,
de procedură adresată „publicului”. Legiuitorul utilizează şi în alte situaţii sintagme
similare: de exemplu, legislaţia privind patrimoniul cultural mobil [Legea nr. 182/2000
privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, republicată (M.Of. nr. 259 din
9 aprilie 2014), H.G. nr. 1420/2003 pentru aprobarea Normelor privind comerţul cu bunuri
culturale mobile (M.Of. nr. 900 din 16 decembrie 2003)] se referă la condiţiile în care
poate avea loc „vânzarea publică” a bunurilor din această categorie aflate în proprietate
privată, referindu-se prin aceasta la proceduri adresate publicului. De altfel, chiar sintagma
„licitaţie publică” este ca atare utilizată în diferite ramuri ale dreptului, referindu-se la
proceduri care au, în esenţă, trăsătura arătată şi care privesc categorii dintre cele mai largi
atât de bunuri, cât şi de persoane; cu titlu de exemplu: potrivit Codului civil, prin licitaţie
publică tutorele poate fi autorizat să vândă, în anumite situaţii, bunuri ale minorului
(art. 145 C.civ.), orice coproprietar are dreptul să ceară vânzarea la licitaţie publică a
terenului şi a materialelor de construcţie rezultate în urma distrugerii unei clădiri (art. 657
C.civ.) etc.; potrivit Codului insolvenţei, bunurile debitorului aflat în faliment se vând la
licitaţie publică (art. 145 şi urm.); potrivit Codului de procedură civilă, licitaţia publică
este procedura cea mai uzitată în valorificarea bunurilor în cadrul executării silite; în Codul
fiscal se regăseşte referirea la „organizatorul unei vânzări prin licitaţie publice”, „persoana
impozabilă care, în desfăşurarea activităţii sale economice, oferă bunuri spre vânzare
prin licitaţie publică, în scopul adjudecării acestora de către ofertantul cu preţul cel mai
mare”. Din toate acestea, rezultă că licitaţia publică este, în sensul cel mai larg, procedura
prin care încheierea unui contract este precedată de o alegere obiectivă, impersonală şi
caracterizată prin publicitate şi competitivitate, a contractantului care face oferta cea
mai conformă cu interesele iniţiatorului ori ale beneficiarului procedurii. Prin urmare,
incriminarea nu este limitată la procedurile desfăşurate de persoane prevăzute la art. 176
C.pen. ori privind bunuri proprietate publică şi cu atât mai puţin, aşa cum greşit s-a arătat
în doctrină (N. Neagu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea
specială, op. cit., 2014, p. 246), la licitaţiile publice prevăzute de O.U.G. nr. 34/2006
privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări
publice şi a contractelor de concesiune de servicii.
3.2. „Preţul de adjudecare”. Folosită îndeobşte în legătură cu prestaţia datorată de 5
dobânditorul unui bun, noţiunea de preţ nu se limitează, în sensul prezentei norme penale,
la acest înţeles. Ea semnifică acea prestaţie declarată câştigătoare şi pe care iniţiatorul
licitaţiei decide să o contracteze, fie că aceasta este beneficiul pe care cel din urmă îl
va primi (cel mai mare), fie că este obligaţia pe care el o va îndeplini (cel mai puţin
Kuglay 529
Art. 246 Infracţiuni contra patrimoniului
împovărătoare) [în acelaşi sens, A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal…, op. cit., 2014,
p. 541; S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 265].
6 3.3. „Participant la licitaţie”. Folosirea de către legiuitor a noţiunii de „participant”,
asociată şi termenului prin care se exprimă una dintre modalităţile normative ale
infracţiunii („îndepărtarea” – a se vedea infra pct. 9.1), pune problema de a şti dacă ea
desemnează numai o persoană implicată deja formal în procedura licitaţiei, sau se referă
la orice persoană având chiar şi numai vocaţia de a participa la procedură. O parte a
doctrinei aderă la cea dintâi teză [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 261]. Admitem că o serie de argumente ar putea susţine această
teză: termenul „participant” pare el însuşi restrictiv, interpretarea literală limitând sfera
acestor persoane la acelea care sunt deja „parte”, care iau parte la procedură; ambele
modalităţi normative s-ar referi la persoane care au dobândit deja o calitate în cadrul
procedurii, întrucât îndepărtarea presupune, prin premisă, că avusese loc o prealabilă
„aderare” la procedură, iar denaturarea preţului nu se poate stabili de către persoane
exterioare procedurii; legislaţiile care au inspirat noua reglementare fac explicit referire şi
la împiedicarea participării la licitaţie, alături de îndepărtarea de la licitaţie (cazul Codului
penal spaniol), iar faptul că legiuitorul român nu a preluat expres şi această ipoteză ar
însemna că a intenţionat să o excludă din cadrul acestei incriminări, pe care ar fi limitat-o
astfel numai la desfăşurarea propriu-zisă a procedurii. Fără a ignora aceste argumente şi
observând caracterul inadecvat al formulării textului incriminator, optăm totuşi pentru
cea de-a doua interpretare, pentru următoarele motive: i) o atare opţiune legislativă,
prin care sfera incriminării ar fi restrânsă, excluzând orice manopere frauduloase care ar
împiedica însăşi stabilirea corectă a cadrului în care urmează a se desfăşura licitaţia, ar
fi extrem de criticabilă, făcând ca textul să nu fie aplicabil unor situaţii care corespund
întru totul raţiunii lui (cum este aceea a îndepărtării unei persoane care intenţionează să
se înscrie la licitaţie); ii) oricare ar fi interpretarea literală, faţă de noutatea incriminării,
interpretarea teleologică trebuie să prevaleze acesteia; o atare interpretare nu contravine
cerinţei previzibilităţii normei, de vreme ce noţiunii de „participant” nu îi corespunde
vreo definiţie legală, nici în norma penală generală, nici în normele cu caracter extrapenal,
speciale; iii) voinţa legiuitorului în sensul ca textul să se aplice şi altor categorii de persoane
în afara celor formal înscrise într-o procedură este expres formulată în Expunerea de
motive, în care se arată că incriminarea este necesară pentru combaterea faptelor comise
de unii „participanţi” la licitaţie „în scopul îndepărtării de la licitaţie a unor potenţiali
participanţi” (s.n.); este astfel indubitabil exprimată voinţa legiuitorului de a include în
tipicitatea incriminării faptele comise faţă de orice persoană care are vocaţia de a participa
la o licitaţie, orice interpretare în alt sens îndepărtându-se de la această ratio legis.
7 4. Obiectul juridic. Incriminarea protejează principalele relaţii sociale care se stabilesc
cu ocazia desfăşurării licitaţiilor, respectiv acelea de a căror bună desfăşurare depinde
asigurarea caracterului competitiv al procedurilor. Incriminarea fiind una de pericol, prote-
jează în mod indirect patrimoniul; de aceea, în doctrină s-a criticat introducerea ei între
cele contra patrimoniului [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 260].
8 5. Situaţia premisă. Infracţiunea este condiţionată de preexistenţa unor proceduri
privind o licitaţie publică, în oricare dintre fazele sale, de la anunţarea licitaţiei, până
la actul final al adjudecării, respectiv al atribuirii obiectului ei. Existenţa acestei situaţii
530 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 246
premisă va trebui stabilită în raport de normele speciale care reglementează procedura
licitaţiei în fiecare caz în parte.
6. Subiecţii infracţiunii 9
6.1. Subiectul activ. Poate avea calitatea de subiect activ orice persoană fizică sau 10
juridică. Participaţia este posibilă în toate formele. În modalitatea înţelegerii dintre
participanţi, infracţiunea poate fi comisă de orice persoană fizică sau juridică ce participă
la procedurile privind o licitaţie publică.
6.2. Subiectul pasiv. Determinarea subiectului pasiv al infracţiunii implică observarea 11
multor criterii, între care şi obiectul juridic şi raţiunea incriminării. Pentru motivele deja
expuse privind sfera incriminării, ne îndepărtăm categoric de afirmaţia doctrinei în sensul
că infracţiunea ar avea ca subiect pasiv principal statul, iar secundar, „persoana ale cărei
interese de afaceri au fost lezate” (N. Neagu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod
penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 246); infracţiunea nu se referă numai la
relaţiile sociale în care statul este patrimonial implicat ori în care o persoană dintre cele
prevăzute la art. 176 este implicată.
6.2.1. Primul aspect care credem că trebuie elucidat este acela dacă beneficiarul 12
licitaţiei (organizatorul ei) este singura persoană protejată prin incriminare. În privinţa
celei de-a doua modalităţi normative, aceea privind denaturarea preţului de adjudecare, se
poate afirma indubitabil că subiect pasiv al infracţiunii este persoana în beneficiul căreia
se organizează licitaţia.
6.2.2. Concluzia de mai sus nu este la fel de facilă în ceea ce priveşte prima modalitate 13
normativă, referitoare la îndepărtarea unui participant. Aparent, fapta este comisă în
dauna persoanei constrânse sau corupte să renunţe la a licita, de unde posibilă concluzia
că aceasta ar putea fi subiect pasiv secundar al infracţiunii. Credem că nu aceasta este
soluţia, având în vedere următoarele: i) aşa cum am arătat, incriminarea protejează relaţiile
sociale de a căror bună desfăşurare depinde caracterul competitiv al procedurilor privind
licitaţiile publice; aceasta înseamnă că ceea ce prevalează în cazul acestei infracţiuni este
modul în care procedura conduce la cel mai profitabil rezultat pentru organizatorul ei;
ii) şi în stabilirea subiecţilor infracţiunii trebuie acordată semnificaţia cuvenită categoriei
acesteia, de infracţiune „prin nesocotirea încrederii”; este, aşadar, vorba, despre încrederea
beneficiarului licitaţiei privind persoanele care licitează, respectiv cu privire la potenţialii
săi contractanţi şi, finalmente, cu privire la cel cu care, în calitate de câştigător al licitaţiei,
va încheia contractul. De aceea, credem că şi în această modalitate infracţiunea are un
unic subiect pasiv, beneficiarul licitaţiei.
7. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, săvârşirea de acte 14
materiale corespunzătoare ambelor modalităţi normative va realiza o singură infracţiune.
7.1. Îndepărtarea unui participant. Îndepărtarea unui participant semnifică exclu- 15
derea de la procedură a unei persoane. Îndepărtarea poate consta în determinarea unei
persoane deja angrenate în procedură să se retragă din aceasta, dar, în egală măsură, şi în
determinarea unei persoane, care ar avea vocaţia să participe, să nu se mai angajeze într-o
astfel de procedură (cu privire la această interpretare, a se vedea supra pct. 3.3).
7.1.1. Specific infracţiunii este că la acest rezultat contribuie însuşi participantul 16
exclus, care, constrâns sau corupt, se retrage din procedură (fie că face aceasta
printr-un act formal, fie că nu continuă demersurile procedurale); din această perspectivă,
este exclus orice raport al acestei infracţiuni cu aceea de înşelăciune ori cu vreo altă faptă
Kuglay 531
Art. 246 Infracţiuni contra patrimoniului
532 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 246
va constitui infracţiune când făptuitorul a acceptat ca actele sale, având un alt scop, să
îl determine pe cel corupt sau constrâns şi la aceasta [în acest sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 265]; un argument suplimentar
ar putea fi acela că, atunci când legiuitorul a înţeles să califice intenţia, a făcut-o explicit,
aşa cum a procedat, în cadrul aceluiaşi articol, în cazul modalităţii privind înţelegerea dintre
participanţi. O ipoteză în care infracţiunea s-ar comite cu intenţie indirectă ar putea fi, spre
exemplu, aceea în care actele de constrângere sunt exercitate împotriva reprezentantului
unei persoane juridice pentru a îl determina pe acesta să nu exercite niciodată vreun act
de concurenţă faţă de un anume agent de pe piaţă. Deşi aparent necontrazisă de text, avem
rezerve că o astfel de interpretare este conformă cu voinţa legiuitorului; credem că şi în
această modalitate infracţiunea se comite numai cu intenţie directă, făptuitorul urmărind
îndepărtarea de la licitaţie a participantului; altminteri, nu s-ar putea identifica, din punctul
de vedere al tehnicii legislative, vreo raţiune pentru a relua într-o formă particulară
incriminarea şantajului, de la art. 207 C.pen., fără a-i fi conferit şi un specific rezultând
din specificul relaţiilor în a căror protejare intervine de această dată legiuitorul; or, acest
specific credem că este dat tocmai de scopul special pe care trebuie să îl aibă actele de
constrângere sau de corupere, prin care făptuitorul urmăreşte îndepărtarea de la licitaţie a
unui competitor. În măsura în care această interpretare teleologică, cu caracter restrictiv,
este întemeiată, redactarea textului este defectuoasă, fiind mai adecvată o formulare
de tipul „constrângerea sau coruperea unui participant la o licitaţie publică, în scopul
îndepărtării lui de la licitaţie…” (cu privire la urmarea specifică, a se vedea supra pct. 8).
9.2. Înţelegerea dintre participanţi. În această modalitate infracţiunea se comite cu 27
intenţie directă, calificată prin scop.
10. Raportul cu alte infracţiuni 28
10.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. În modalitatea înţelegerii dintre 29
participanţi, anumite fapte sunt susceptibile de a fi încadrate şi în dispoziţiile art. 244
C.pen. (de altfel, practica anterioară a făcut aplicarea art. 215 C.pen. din 1968 în astfel
de situaţii, e.g. I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2708/2002, www.scj.ro), ceea ce face
necesară observarea raportului special-general dintre cele două incriminări, art. 246 C.pen.
urmând a se reţine cu prioritate.
10.2. Raportul cu infracţiunile de corupţie. Având în vedere obiectul juridic diferit 30
al infracţiunilor de corupţie faţă de cel al deturnării licitaţiilor, ele vor putea intra în
concurs (în special darea de mită şi cumpărarea de influenţă) cu aceasta din urmă; desigur,
problema se ridică numai când persoana fizică ce participă ori care influenţează decizia
unei persoane juridice de a participa la licitaţie este aceeaşi cu funcţionarul la care se referă
infracţiunile de corupţie; atunci când un act de corupţie vizează beneficiarul licitaţiei,
respectiv persoana îndreptăţită să decidă pentru acesta, atunci nu suntem în prezenţa
infracţiunii de deturnare a licitaţiilor publice, ci, eventual, a uneia de corupţie.
10.3. Raportul cu infracţiunile contra persoanei 31
10.3.1. Art. 246 C.pen. este o normă specială în raport cu incriminarea prevăzută 32
de art. 207 C.pen., şantajul urmând a se reţine numai în măsura în care constrângerea
nu se realizează în premisele prevăzute la art. 246 C.pen. şi în scopul îndepărtării unui
participant de la o licitaţie publică.
10.3.2. Infracţiunea prevăzută de art. 246 absoarbe infracţiunile de lovire sau alte 33
violenţe, prevăzută de art. 193 C.pen., şi de ameninţare, prevăzută de art. 206 C.pen.; în
Kuglay 533
Art. 247 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Raţiunea incriminării. Incriminarea este nouă, nu are
corespondent în legislaţia anterioară. „Prin incriminarea exploatării patrimoniale a unei
persoane vulnerabile se doreşte reprimarea unor fapte care au proliferat în ultimii ani şi
care au produs uneori consecinţe sociale devastatoare pentru persoanele care le-au căzut
victimă, fiind aproape zilnic semnalate în presă cazuri ale unor persoane în vârstă sau cu
o stare de sănătate precară care au ajuns să îşi piardă locuinţele în urma unor asemenea
înţelegeri patrimoniale disproporţionate. Acest gen de fapte sunt incriminate în majoritatea
legislaţiilor europene. A se vedea art. 157 C.pen. elveţian, art. 226 C.pen. portughez, care
au inspirat redactarea textului, dar şi art. 644 C.pen. italian, art. 313-4 C.pen. francez,
§295 C.pen. norvegian” (Expunere de motive).
2 2. Obiectul juridic. Norma penală protejează acele relaţii patrimoniale a căror bună
desfăşurare depinde de libertatea persoanei de a încheia liber acte civile de dispoziţie sau
de administrare a patrimoniului său.
3 3. Situaţia premisă în modalitatea prevăzută la alin. (1)
4 3.1. Împrumutul de consumaţie. În modalitatea prevăzută la alin. (1), infracţiunea
are ca premisă încheierea unui contract de împrumut cu titlu oneros, în cadrul căruia
împrumutatul îşi asumă o obligaţie suplimentară celei de restituire, fie că aceasta constă
în plata dobânzii, fie că ea constă în garantarea sumei împrumutate. Având acest specific,
norma penală se referă exclusiv la împrumutul de consumaţie (art. 2158 şi urm C.civ.).
5 3.2. Împrumutul simulat. Credem că realizează situaţia premisă şi actul care, nefiind
public, reprezintă voinţa reală a părţilor unui act simulat. Proba caracterului simulat se
poate face fie în condiţiile art. 52 C.proc.pen., fie printr-o hotărâre civilă în declararea
simulaţiei, fie, când o astfel de hotărâre nu există, prin orice mijloc de probă.
534 Kuglay
Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii Art. 247
3.3. Starea de vulnerabilitate a celui împrumutat 6
3.3.1. Cauzele stării de vulnerabilitate trebuie să le constituie fie vârsta, fie starea de sănătate, 7
infirmitatea ori relaţia de dependenţă în care debitorul se află faţă de făptuitor. Criteriile se
referă la situaţii care, fără a o anula, afectează libertatea de voinţă a debitorului, contribuie
la luarea rezoluţiei sale de a consimţi la prestaţia lezionară şi sunt, totodată, limitative,
susceptibile numai de o strictă interpretare; de exemplu, criteriul vârstei se va interpreta că se
referă la vârsta înaintată în măsura în care ea reprezintă o vulnerabilitate (scăderea vigilenţei,
a puterii de apreciere, a capacităţii fizice de a se întreţine etc.); tot astfel, relaţia de dependenţă
are semnificaţia modului în care persoana vătămată se raportează la făptuitor din perspectivă
materială, patrimonială (reală sau doar percepută ca atare de către victima infracţiunii), dar nu
şi la o dependenţă de altă natură (de exemplu, morală, sentimentală, care constituie ascendente
ale făptuitorului în afara conţinutului acestei incriminări).
3.3.2. Starea de vulnerabilitate este o împrejurare de care făptuitorul profită şi care 8
este exterioară actelor lui; în măsura în care el însuşi pune debitorul într-o atare situaţie,
de care ulterior va profita cu ocazia încheierii contractului de împrumut, se va putea
eventual reţine un concurs de infracţiuni, în măsura în care actele de punere în stare de
vulnerabilitate realizează prin ele însele tipicitatea unei incriminări.
4. Subiecţii 9
4.1. Subiectul activ. În ambele modalităţi, subiect activ poate fi atât persoana fizică, 10
cât şi cea juridică.
4.1.1. În modalitatea prevăzută la alin. (1), autor al infracţiunii nu poate fi decât credi- 11
torul obligaţiei de restituire. Participaţia este posibilă în toate formele, însă coautoratul
presupune o pluralitate de creditori ai aceluiaşi debitor, în cadrul aceluiaşi act juridic. Orice
altă persoană care, fără a avea calitatea de creditor al obligaţiei de restituire, contribuie
nemijlocit la asumarea de către creditor a obligaţiei lezionare, va răspunde în calitate de
complice.
4.1.2. În modalitatea prevăzută la alin. (2), infracţiunea se poate comite, ca autor sau în 12
participaţie, de către orice persoană, indiferent de calitatea pe care o are în actul lezionar
pe care îl încheie persoana vătămată.
4.2. Subiectul pasiv. În ambele modalităţi, poate avea calitatea de subiect pasiv orice 13
persoană cu capacitate deplină de exerciţiu.
4.2.1. În modalitatea prevăzută la alin. (1), subiect pasiv poate fi numai persoana fizică 14
ce îşi grevează propriul patrimoniu în calitate de debitor al obligaţiei de restituire în cadrul
unui contract de împrumut.
4.2.2. În modalitatea prevăzută la alin. (2), subiect pasiv este persoana, fizică sau 15
juridică, în al cărei patrimoniu s-a produs paguba, chiar dacă ea nu este şi aceea căreia i
s-a provocat intoxicaţia şi care a fost astfel determinată să încheie actul.
5. Elementul material 16
5.1. Modalitatea prevăzută la alin. (1) 17
5.1.1. Realizează elementul material al infracţiunii fapta prin care o persoană o determină 18
pe alta, o face să ia hotărârea, o influenţează să constituie sau să transmită, pentru sine sau
pentru altul, un drept real ori de creanţă în cadrul unui contract de împrumut. Fapta se poate
comite prin orice acţiune sau inacţiune având această aptitudine, cu excepţia acelora care
au semnificaţia constrângerii (care fac ca fapta să constituie infracţiunea de şantaj) ori a
inducerii în eroare (care fac ca fapta să constituie infracţiunea de înşelăciune). Este de esenţa
Kuglay 535
Art. 247 Infracţiuni contra patrimoniului
Kuglay 537
Art. 248 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Reglementarea menţine principiul din legea veche, al sancţio-
nării tentativei la infracţiunile contra patrimoniului, principiu care îl face aplicabil şi unora
dintre incriminările noi prin nesocotirea încrederii.
2 2. Elementul de noutate. Spre deosebire de legea veche, este incriminată tentativa la
infracţiunea de bancrută frauduloasă, nesancţionată sub imperiul Legii nr. 85/2006.
538 Kuglay
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice Art. 249
Capitolul IV
Fraude comise prin sisteme informa ce şi mijloace
de plată electronice
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era anterior prevăzută, în aceleaşi elemente 1
de tipicitate, în art. 49 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri,
prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului
Cod penal. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează, în principiu, actualitatea,
dar sistematizarea infracţiunilor contra patrimoniului, prin alăturarea în Codul penal a
celor comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice, într-o reglementare
unitară a infracţiunilor contra patrimoniului, facilitează stabilirea mai clară a diferenţelor
şi a raporturilor dintre ele.
2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează relaţiile patrimoniale de a căror bună 2
desfăşurare depinde utilizarea corectă a sistemelor informatice.
3. Obiectul material 3
3.1. Datele informatice. Constituie obiect material al infracţiunii datele informatice 4
introduse, modificate sau şterse, respectiv forma, prelucrabilă în cadrul unui sistem infor-
matic, în care sunt reprezentate fapte, informaţii sau concepte [conform definiţiei din
art. 181 alin. (2) C.pen.].
3.2. Sistemul informatic. Constituie, de asemenea, obiect material al infracţiunii 5
dispozitivul sau ansamblul de dispozitive, cu caracteristicile prevăzute la art. 181 alin. (1)
C.pen., a cărui funcţionare este împiedicată.
4. Subiecţii 6
4.1. Subiectul activ. Poate fi subiect activ al infracţiunii orice persoană, fizică sau 7
juridică. Participaţia este posibilă în toate formele.
4.2. Subiectul pasiv. Este persoana, fizică sau juridică, titulară a patrimoniului în care 8
se localizează paguba (rezultatul infracţiunii); contrar unor opinii exprimate în doctrină
(M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială,
op. cit., 2014, p. 313), credem că persoana care deţine sau foloseşte sistemul informatic
nu este subiect pasiv al acestei infracţiuni (nici subiect pasiv „secundar, sau adiacent”),
întrucât obiect juridic al infracţiunii îl constituie integritatea patrimoniului [în acelaşi
sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 277];
concluzia se menţine şi atunci când infracţiunea o absoarbe pe cea prevăzută de art. 362
Kuglay 539
Art. 249 Infracţiuni contra patrimoniului
C.pen., întrucât aceasta din urmă, ca infracţiune contra siguranţei publice, nu are subiect
pasiv secundar.
9 5. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, comiterea mai
multor acte materiale dintre cele incriminate va constitui o singură infracţiune, cu condiţia
ca paguba să se localizeze în patrimoniul aceleiaşi persoane.
10 5.1. Introducerea de date informatice. În această modalitate, infracţiunea presupune
inserarea, înfăţişarea, în format prelucrabil informatic, de fapte, informaţii sau concepte
inexistente anterior. Se reţine această modalitate a infracţiunii, de exemplu în cazul intro-
ducerii de date informatice false, nereale pe platforme de e-commerce (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 3470 din 6 octombrie 2010, www.scj.ro), al înregistrării de oferte
nereale de vânzare a unor produse care nu există în realitate, al creării de profiluri fictive
de utilizatori (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3470 din 6 octombrie 2010, www.scj.ro)
(a se vedea cazuistica prezentată în A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…,
op. cit., 2014, p. 78-85).
11 5.2. Modificarea datelor informatice. Aceasta presupune schimbarea conţinutului
unor date preexistente, acţiune care duce la crearea unor date noi, cu conţinut diferit. S-a
reţinut în practică această infracţiune, spre exemplu, în concurs cu accesul fără drept la
un sistem informatic, în cazul efectuării transferului bancar al unor sume dintr-un cont
al unui client într-un alt cont, prin utilizarea frauduloasă a user-name-ului şi a parolei
unui angajat al băncii (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3701 din 14 noiembrie 2012,
www.scj.ro, citată de V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014, p. 581).
12 5.3. Ştergerea de date informatice. În această modalitate infracţiunea presupune
înlăturarea, eliminarea reprezentării binare a unei fapte, realităţi sau a unui concept.
13 5.3.1. Ştergerea poate consta într-o operaţiune informatică, dar şi într-una materială.
14 5.3.2. Este de menţionat că înlăturarea unor caractere într-un fişier text realizează
elementul material al infracţiunii în modalitatea modificării, nu a ştergerii [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 692].
15 5.3.3. Pentru a se reţine infracţiunea în oricare dintre modalităţile „modificarea” ori
„ştergerea”, este nerelevant dacă datele iniţiale (anterior modificării ori ştergerii) pot sau
nu să fie recuperate.
16 5.4. Restricţionarea accesului la date informatice. Constă în efectuarea de acţiuni prin
care utilizatorul de drept al sistemului este împiedicat să acceseze anumite date, de exemplu
prin instalarea unor programe de criptare, prin atacuri de tip denial of service sau spam.
17 5.5. Împiedicarea funcţionării unui sistem informatic
18 5.5.1. Conform definiţiei din art. 181 alin. (1) C.pen., sistem informatic este dispozitivul
sau ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care
unul sau mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program
informatic.
19 5.5.2. Realizează elementul material al infracţiunii în această modalitate orice act „de
natură să ducă la imposibilitatea utilizării, parţial sau total, temporar sau permanent, a
sistemului” (M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat.
Partea specială, op. cit., 2014, p. 315).
20 5.6. Scopul. Constituie un element de tipicitate al laturii obiective ca actele materiale
incriminate să se comită în vederea obţinerii unui beneficiu material, pentru sine sau
pentru altul.
540 Kuglay
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice Art. 249
6. Urmarea. Frauda informatică este o infracţiune de rezultat, se consumă prin 21
producerea unei pagube, respectiv a unui prejudiciu patrimonial. Tentativa se pedepseşte.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi şi indirectă; 22
aşa cum am arătat (pct. 5.6), condiţia privind scopul este una ataşată laturii obiective, nu
califică forma de vinovăţie.
8. Raportul cu alte infracţiuni 23
8.1. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 244 C.pen. Frauda 24
informatică este o formă particulară a infracţiunii de înşelăciune şi se va reţine în locul
acesteia ori de câte ori fapta realizează tipicitatea celei dintâi; deşi au existat unele soluţii
de practică în care s-a reţinut infracţiunea de înşelăciune, fie în concurs cu falsul informatic
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4096 din 17 noiembrie 2010, www.scj.ro), fie singură
(C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 81 din 27 august 2008, citată de M. Zainea,
R. Simion, Infracţiuni în domeniul informatic…, op. cit., 2009, p. 41), jurisprudenţa
recentă pare a fi observat corect natura acestei infracţiuni (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2106 din 14 iunie 2013, www.scj.ro, prezentată şi în A. Trancă, D.C. Trancă,
Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 83), inclusiv aspectul care este de natura
ambelor infracţiuni (şi care face ca ele să se afle într-un raport general-special) constând
în conjugarea acţiunii care constituie verbum regens cu un act propriu al persoanei induse
în eroare şi prin care se produce prejudiciul (pentru dezvoltări asupra acestui aspect, a se
vedea A. Trancă, D.C. Trancă, supracit., p. 83-85).
8.2. Raportul cu infracţiunea de alterare a integrităţii datelor informatice prevă- 25
zută de art. 362 C.pen. În modalităţile: modificarea datelor informatice, ştergerea datelor
informatice şi restricţionarea accesului la aceste date se va reţine numai infracţiunea de
fraudă informatică, atunci când fapta a fost comisă în scopul prevăzut de art. 249 C.pen. şi
dacă s-a produs o pagubă [în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul
Cod penal…, op. cit., 2014, p. 280].
8.3. Raportul cu infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod frau- 26
dulos prevăzută de art. 250 C.pen. Este de esenţa infracţiunii prevăzute de art. 250
C.pen. ca fapta să se comită prin intermediul unui instrument de plată electronic, utilizat
fie nemijlocit, fie prin intermediul datelor de identificare (a se vedea infra pct. 5.1, 5.2
de la comentariul art. 250). Prin urmare, când retragerea de numerar, încărcarea sau
descărcarea unui instrument de monedă electronică ori de transferul de fonduri presupun
şi o introducere, modificare sau ştergere a unor date informatice şi sunt realizate prin
utilizarea, în modurile arătate, a unui instrument de plată electronică, se va reţine numai
infracţiunea prevăzută de art. 250 C.pen., ca formă specială a fraudei informatice [pentru
dezvoltări, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, supracit., p. 279].
8.4. Raportul cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic prevăzută 27
de art. 360 C.pen. Infracţiunile prevăzute de art. 249 şi de art. 360 C.pen. pot intra în
concurs, întrucât, pe de o parte, obiectul lor juridic este diferit, iar, pe de altă parte, frauda
informatică nu presupune în mod necesar accesarea ilegală a sistemului informatic.
9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 249 C.pen. este lege mai favorabilă 28
în raport cu art. 49 din Legea nr. 161/2003.
Kuglay 541
Art. 250 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent în art. 27 din Legea nr. 365/2002
privind comerţul electronic, normă abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal. Noua reglementare nu a preluat însă şi variantele agravate după calitatea subiectului
activ prevăzute de legea veche.
2 2. Obiect juridic. Incriminarea protejează relaţiile sociale patrimoniale de a căror
bună desfăşurare depinde utilizarea legitimă a instrumentelor de plată electronice.
3 3. Obiect material. Constituie obiect material al infracţiunii numerarul ori datele
informatice referitoare la fondurile băneşti stocate pe instrumentul de monedă electronică.
Acţiunea incriminată realizează un anume tip de „mişcare patrimonială” vizând fondurile
băneşti, de aceea credem că nu instrumentul de plată electronic este obiectul ei material
(aşa cum se susţine uneori în doctrină, e.g. M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii,
Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 318).
4 4. Subiecţii
5 4.1. Subiectul activ. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică. Participaţia este
posibilă în toate formele, însă actele de ajutor la comiterea infracţiunilor prevăzute la
alin. (1) şi (2), constând în transmiterea neautorizată a datelor de identificare, nu constituie
participaţie de complice, ci acte de autorat incriminate distinct în alin. (3).
6 4.2. Subiectul pasiv. Este titularul patrimoniului vizat de operaţiunea financiară efectuată.
7 5. Elementul material
8 5.1. Varianta tip - alin. (1). Instrumentul de plată electronic este definit de art. 180
C.pen. Integrând definiţia în norma de incriminare, aceasta din urmă se citeşte: „efectuarea
unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui instrument
de monedă electronică ori de transfer de fonduri, prin utilizarea, fără consimţământul
titularului, a unui instrument care permite titularului să efectueze retrageri de numerar,
încărcarea şi descărcarea unui instrument de monedă electronică, precum şi transferuri de
fonduri, altele decât cele ordonate şi executate de către instituţii financiare, sau utilizarea
fără consimţământul titularului a datelor care permit utilizarea acestuia”. Tautologia este
totuşi revelatoare pentru elementul material al infracţiunii: în varianta tip, el constă fie în
utilizarea în mod nemijlocit de către făptuitor a unui instrument de plată electronică,
fie prin recursul nemijlocit al făptuitorului la datele de identificare ce permit utilizarea
instrumentului [pentru diferenţa dintre această a doua ipoteză şi varianta prevăzută la
alin. (2), a se vedea infra pct. 5.2].
9 5.1.1. Retragerea de numerar este modalitatea cea mai frecventă de utilizare frauduloasă
a unui instrument de plată electronică, constând în folosirea unui card bancar la un ATM.
542 Kuglay
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice Art. 250
Reţinem, privitor la această modalitate, că îşi păstrează efectele Decizia în interesul legii
nr. 15/2013 pronunţată de I.C.C.J., Completul competent să judece recursul în interesul
legii (M.Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013) potrivit căreia şi utilizarea unui card falsificat
realizează tipicitatea infracţiunii (cu privire la raportul cu infracţiunea de furt în ceea ce
priveşte suma retrasă, a se vedea infra pct. 8.1.1, iar cu privire la raportul cu infracţiunea
de acces neautorizat la un sistem informatic, pct. 8.2).
5.1.2. Încărcarea ori descărcarea unui instrument de monedă electronică. Instrumentul 10
de monedă electronică nu este definit în Codul penal. Legea specială din cuprinsul căreia
incriminarea a fost preluată, Legea nr. 365/2002, conţine propria definiţie a noţiunii, în
art. 1 pct. 11, ca fiind „instrumentul de plată electronică reîncărcabil, altul decât instrumentul
de plată cu acces la distanţă, pe care unităţile de valoare sunt stocate electronic şi care
permite titularului său să efectueze operaţiuni de transfer de fonduri ori de retragere de
numerar”. Din nou o definiţie prin raportarea noţiunilor „la ele însele”; este utilă, de aceea,
şi observarea definiţiei din Legea nr. 127/2011 privind activitatea de emitere de monedă
electronică, moneda electronică fiind, potrivit art. 4 alin. (1) lit. f) din Lege, „o valoare
monetară stocată electronic, inclusiv magnetic, reprezentând o creanţă asupra emitentului,
emisă la primirea fondurilor în scopul efectuării de operaţiuni de plată şi care este acceptată
de o persoană, alta decât emitentul de monedă electronică”. Prin urmare, putem spune
că în această modalitate incriminarea se referă la instrumentul care conferă acces la o
anumită valoare monetară stocată electronic, respectiv care permite ca o plată să se facă
prin accesul la o valoare monetară stocată electronic. Încărcarea sau descărcarea unui
atare instrument semnifică, aşadar, modificarea valorii monetare stocate de instrument,
respectiv a creanţei asupra emitentului instrumentului. Doctrina arată, contrar unor soluţii
de practică izolate, că nu au natura unor instrumente de monedă electronică aşa-numitele
carduri de comercianţi, care sunt doar un mijloc de decontare şi de evidenţiere a unor
operaţiuni, şi nu instrument de plată [M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii,
Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 320; S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 286].
5.1.3. Transferul de fonduri semnifică operaţiunea prin care fondurile băneşti sunt 11
transferate într-un cont al unei alte persoane, de exemplu prin servicii de tip internet/home
banking, ori prin efectuarea unor plăţi prin intermediul unui POS.
5.1.4. Utilizarea neautorizată a datelor de identificare este modalitatea aplicabilă 12
tranzacţiilor on-line, când instrumentul de plată nu este nemijlocit utilizat de către autor,
ci prin intermediul datelor sale de identificare.
5.2. Varianta asimilată – alin. (2). În această variantă este incriminată participaţia 13
improprie la comiterea de către o altă persoană a infracţiunii în varianta tip, prevăzută la
alin. (1). Faţă de aparenta suprapunere între ipoteza utilizării neautorizate a datelor, avută
în vedere de ambele variante, distincţia este importantă pentru încadrarea juridică, fiind
greşită susţinerea (A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014,
p. 90) potrivit căreia tranzacţiile on-line s-ar încadra în varianta asimilată; în realitate,
ceea ce diferenţiază cele două modalităţi este că în prima făptuitorul utilizează el însuşi
instrumentul de plată, fie nemijlocit, fie prin intermediul datelor de identificare, în timp
ce în a doua el face, prin aceea că îi prezintă neautorizat datele de identificare, ca o altă
persoană să utilizeze instrumentul prin intermediul acestor date [în acelaşi sens, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 287] (cu privire
la situaţia în care această din urmă persoană cunoaşte caracterul neautorizat al utilizării
datelor, a se vedea infra comentariul art. 251).
Kuglay 543
Art. 250 Infracţiuni contra patrimoniului
14 5.3. Varianta asimilată – alin. (3). Norma constituie o incriminare distinctă a unei parti-
cipaţii sub forma complicităţii anterioare la comiterea uneia dintre infracţiunile prevăzute la
alin. (1) şi (2).
15 6. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite, în toate modalităţile, numai cu
intenţie, directă sau indirectă.
16 7. Urmarea. Raportat la valoarea protejată, anume patrimoniul, infracţiunea este una de
pericol, fiind irelevant, pentru consumarea ei, dacă s-a produs vreo pagubă patrimonială.
17 8. Raportul cu alte infracţiuni
18 8.1. Raportul cu infracţiunea de furt
19 8.1.1. Utilizarea în vreuna dintre modalităţile prevăzute la art. 250 C.pen., a cardului
furat credem că realizează un concurs între această infracţiune şi cea de furt; cu privire
la argumentele acestei susţineri, a se vedea supra pct. 7.1.2 de la comentariul art. 228);
adăugăm aici doar că este greşită motivarea tezei contrare prin referire la Decizia în
interesul legii nr. 15/2013: raportul dintre infracţiunile informatice şi cea de furt nu fac
obiectul acestei decizii; simplele referiri din decizie la instrumente internaţionale care
obligă, între altele şi la incriminarea furtului de carduri, nu sunt făcute în considerarea
analizei infracţiunii de furt, ci constituie doar o reproducere neselectivă a conţinutului
acelor documente, problema acestei relaţii nefiind tratată de recursul în interesul legii; de
aceea, câtă vreme acţiunea de utilizare la bancomat a unui card nu include şi acţiunea de
luare a cardului din posesia titularului, aceasta din urmă rămânând un act exterior celui de
folosire a cardului, absorbţia nu poate opera.
20 8.1.2. Privitor la însuşirea banilor retraşi prin utilizarea frauduloasă a instrumentului
electronic, doctrina (A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014,
p. 88) şi jurisprudenţa (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5288/2006, www.scj.ro)
par constante în a admite că furtul ar fi „absorbit” în infracţiunea prevăzută de art. 250
alin. (1) C.pen. Avem rezerve că premisa pe care se întemeiază o atare concluzie se verifică
în toate situaţiile, respectiv că retragerea numerarului ar constitui, per se, o deposedare a
titularului patrimoniului de suma retrasă; credem că luarea banilor în scopul însuşirii este
o operaţiune materială ulterioară actului de retragere, infracţiunea prevăzută de art. 250
consumându-se prin utilizarea neautorizată a instrumentului electronic, printr-o operaţiune
care transformă în numerar o valoare scriptică, fiind nerelevant pentru existenţa/consumarea
acestei infracţiuni ce întreprinde apoi autorul cu suma astfel retrasă; de exemplu, în măsura
în care el o pune/ o ţine la dispoziţia titularului patrimoniului în cadrul căruia a avut loc
transformarea ei în numerar, fapta nu realizează tipicitatea infracţiunii de furt, de aceea nu
credem că, în condiţiile art. 35 alin. (2) C.pen., poate opera absorbţia acestei infracţiuni.
21 8.2. Raportul cu infracţiunea de acces ilegal la un sistem informatic. Decizia în
interesul legii nr. 15/2013 (supracit.) îşi menţine efectele, în sensul că folosirea la bancomat
a unui card bancar autentic sau falsificat, fără acordul titularului său, în scopul efectuării
unor retrageri de numerar, realizează un concurs ideal între infracţiunea prevăzută la
art. 250 alin. (1) şi cea prevăzută la art. 360 C.pen.
22 8.3. Raportul cu frauda informatică. Art. 250 C.pen. reprezintă o formă specială a infrac-
ţiunii prevăzute de art. 249 C.pen. (a se vedea şi supra pct. 8.3 de la comentariul art. 249).
23 9. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 250 C.pen. este lege penală mai
favorabilă faţă de art. 27 din Legea nr. 365/2002.
544 Kuglay
Fraude comise prin sisteme informatice şi mijloace de plată electronice Art. 251-252
Art. 251
Art. 251. Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos
(1) Acceptarea unei operaţiuni de retragere de numerar, încărcare sau descărcare a unui
instrument de monedă electronică ori de transfer de fonduri, cunoscând că este efectuată
prin folosirea unui instrument de plată electronică falsificat sau u lizat fără consimţământul
tularului său, se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează acceptarea uneia dintre operaţiunile prevăzute
în alin. (1), cunoscând că este efectuată prin u lizarea neautorizată a oricăror date de
iden ficare sau prin u lizarea de date de iden ficare fic ve.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea reia dispoziţiile art. 28 din Legea nr. 365/2002 privind 1
comerţul electronic, normă abrogată odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Textul
incriminează în realitate o formă de participaţie la infracţiunea de efectuare de operaţiuni
financiare în mod fraudulos, având acelaşi obiect juridic cu aceasta din urmă. Spre deosebire de
legea veche, noul Cod penal prevede pentru această infracţiune un tratament sancţionator mai
blând decât pentru infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod fraudulos, opţiune
legislativă care derogă de la principiul general în materie de sancţionare a participanţilor.
2. Subiectul activ. Infracţiunea se poate comite de către persoana care are ca atribuţie să 2
verifice, să efectueze ori să autorizeze o tranzacţie cu un instrument de plată electronic, cum ar fi un
funcţionar al instituţiei bancare sau de credit, un agent al persoanei juridice care utilizează POS.
3. Elementul material 3
3.1. Acceptarea. Realizează elementul material orice act, comisiv sau omisiv, prin care 4
o tranzacţie este iniţiată, aprobată, continuată ori autorizată, respectiv orice act prin care o
persoană având atribuţii în legătură cu desfăşurarea tranzacţiei permite efectuarea ei.
3.2. Cunoaşterea caracterului fraudulos al tranzacţiei. Reprezentarea făptuitorului asupra 5
caracterului fals al instrumentului de plată, respectiv asupra inexistenţei consimţământului
titularului pentru utilizarea lui ori a datelor de identificare sau asupra caracterului fictiv al
acestora din urmă este o condiţie ataşată elementului material. Neîndeplinirea ei face ca fapta
să nu realizeze tipicitatea, reţinându-se că nu este prevăzută de legea penală.
4. Urmarea imediată. Ca şi cea prevăzută de art. 251 C.pen., infracţiunea este una de 6
pericol. Tentativa se pedepseşte.
5. Latura subiectivă. Infracţiunea se poate comite numai cu intenţie, care poate fi şi 7
indirectă.
6. Situaţii tranzitorii. Art. 251 C.pen. poate reprezenta, în concret, lege penală mai 8
favorabilă faţă de art. 28 din Legea nr. 365/2002 când pedeapsa este individualizată spre
maxim, care este mai redus în legea nouă.
Comentariu
Precedent legislativ. Norma reia dispoziţiile particulare care se regăseau anterior 1
în cadrul fiecărui articol incriminator, fără a rezulta astfel diferenţe în ceea ce priveşte
regimul sancţionator al acestei forme a infracţiunilor.
Kuglay 545
Art. 253 Infracţiuni contra patrimoniului
Capitolul V
Distrugerea şi tulburarea de posesie
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Infracţiunea are corespondent în art. 217 C.pen. din 1968.
Diferenţele dintre cele două incriminări se referă la anumite categorii de bunuri care pot
face obiectul infracţiunii: este introdusă o nouă variantă agravată referitoare la înscrisuri,
se renunţă la varianta agravată privind unele bunuri de interes public [conductele şi
instalaţiile de telecomunicaţii la care se referea art. 217 alin. (4) C.pen. din 1968]. Doctrina
şi jurisprudenţa anterioare îşi menţin actualitatea.
2 2. Obiectul material. Infracţiunea se poate comite cu privire la orice bun corporal,
mobil sau imobil.
3 2.1. Condiţii privind obiectul material
4 2.1.1. În principiu, bunul nu aparţine făptuitorului. Prin excepţie, fapta se pedepseşte
chiar dacă bunul aparţine făptuitorului, atunci când este vorba despre un bun care aparţine
patrimoniului cultural sau dacă fapta este comisă într-un mod de natură să pună în pericol
alte bunuri sau persoane.
5 2.1.2. Bunul trebuie să aibă o anumită valoare economică, să se afle „în stare de
integritate materială şi funcţională” (V. Cioclei, Curs 2013, p. 328; autorul tratează această
condiţie privind obiectul material ca situaţie premisă a infracţiunii).
6 2.2. Înscrisurile sub semnătură privată. Noua dispoziţie legală nu face decât să
confirme practica anterioară, validată de doctrină, care asimila înscrisurile de acest fel
bunurilor cu valoare economică (V. Cioclei, Curs 2013, p. 327).
546 Kuglay
Distrugerea şi tulburarea de posesie Art. 253
2.2.1. „Incriminarea noii variante agravate a faptei de distrugere îşi găseşte justificarea 7
în realitatea socială, în condiţiile în care un asemenea înscris poate fi unicul mijloc de
probă pentru dovedirea unui drept de natură patrimonială de o valoare considerabilă (spre
exemplu, un testament olograf)” (Expunere de motive).
2.2.2. „Obiectul material al acestei fapte de distrugere îl constituie un înscris sub 8
semnătură privată, nu şi un act autentic, întrucât dacă distrugerea priveşte un act autentic
aflat în păstrarea unei autorităţi publice, fapta va constitui infracţiune potrivit art. 257
(sustragerea sau distrugerea de înscrisuri oficiale) şi va fi pedepsită mai aspru. Dacă este
distrus un înscris autentic aflat în posesia altei persoane, nu se justifică includerea faptei
în cadrul agravantei, deoarece cel interesat poate obţine oricând o copie de la autoritatea
care a emis actul” (Expunere de motive).
2.2.3. Varianta agravată se referă exclusiv la înscrisurile care dovedesc un drept de 9
natură patrimonială.
2.2.4. Cu privire la celelalte înscrisuri, credem că pot constitui în continuare obiect 10
material al infracţiunii, în forma simplă a acesteia.
2.3. Bunuri care fac parte din patrimoniul cultural 11
2.3.1. Varianta agravată prin raportare la importanţa bunului distrus înlocuieşte 12
dispoziţia din legea anterioară care se referea la bunuri având „o deosebită valoare artistică,
ştiinţifică, istorică, arhivistică sau o altă asemenea valoare”. Legiuitorul a receptat criticile
formulate în doctrină cu privire la lipsa de previzibilitate a unei atare dispoziţii (V. Cioclei,
Curs 2013, p. 331), instituind un criteriu cert pentru această variantă agravată.
2.3.2. Bunurile mobile din patrimoniul cultural sunt cuprinse în Inventarul patrimoniului 13
cultural naţional mobil, reglementat de Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului
cultural naţional mobil, republicată (M.Of. nr. 259 din 9 aprilie 2014); bunul dobândeşte
acest caracter prin ordin al ministrului culturii şi cultelor, emis la propunerea preşedintelui
Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor; sunt clasate în aceeaşi categorie şi bunurile
mobile de patrimoniu arheologic, potrivit O.G. nr. 43/2000 privind protecţia patrimoniului
arheologic şi declararea unor situri arheologice ca zone de interes naţional, republicată
(M.Of. nr. 951 din 24 noiembrie 2006).
2.3.3. Bunurile imobile din patrimoniul cultural sunt cele clasificate ca monumente 14
istorice în Lista monumentelor, ansamblurilor şi siturilor istorice, aprobată de Comisia
Naţională a Monumentelor, Ansamblurilor şi Siturilor Istorice (după criteriile şi procedura
prevăzute în O.G. nr. 27/1992 şi O.G. nr. 68/1994).
3. Subiecţii 15
3.1. Subiectul activ. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică.
3.1.1. Participaţia este posibilă în toate formele.
3.1.2. În cazul bunurilor care fac parte din patrimoniul cultural ori când fapta se comite
în modalitatea prevăzută la alin. (4), acordul proprietarului pentru distrugerea bunului
propriu nu va avea, pentru autor sau pentru ceilalţi participanţi, semnificaţia cauzei
justificative prevăzute de art. 22 alin. (1) C.pen., întrucât valoarea lezată şi, respectiv,
periclitată, nu sunt dintre cele disponibile proprietarului bunului distrus.
3.2. Subiectul pasiv. Poate fi orice persoană, fizică sau juridică, care este proprietarul 16
bunului distrus.
3.2.1. Doctrina (V. Cioclei, Curs 2013, p. 328) şi practica (acolo indicată) admit că
are calitatea de subiect pasiv „adiacent” şi persoana care, fără a fi proprietar al bunului,
Kuglay 547
Art. 253 Infracţiuni contra patrimoniului
justifică anumite drepturi cu privire la bun şi care a suferit o pagubă prin distrugerea
lui, cum ar fi creditorul gajist sau ipotecar, uzufructuarul, locatarul. Avem rezerve în a
considera aceste persoane ca fiind subiecţi pasivi ai infracţiunii de distrugere, întrucât:
i) norma se referă la „bunul aparţinând altuia”, înţelegând prin asta să instituie explicit
criteriul apartenenţei, al dreptului de proprietate în identificarea persoanei vătămate prin
infracţiune; ii) modul în care este stabilit subiectul pasiv are consecinţe asupra aspectelor
procedurale privind persoana îndreptăţită să formuleze plângere prealabilă, să participe la
procesul penal şi să se constituie parte civilă; aceste drepturi revenind persoanei vătămate
prin infracţiune, credem că nu a fost în intenţia legiuitorului să le confere şi altei persoane
în afara aceleia căreia bunul „îi aparţine”.
3.2.2. Fapta de distrugere va constitui o singură infracţiune şi atunci când bunul este
proprietatea comună a mai multor persoane, condiţia unităţii de subiect cerută de art. 35
alin. (1) pasiv fiind îndeplinită potrivit art. 238 LPACP.
17 4. Elementul material. Noua reglementare nu diferă de cea din legea veche; juris-
prudenţa şi doctrina anterioare rămân de actualitate. Infracţiunea este una cu conţinut
alternativ, putând fi comisă şi prin omisiune.
18 4.1. Distrugerea săvârşită prin incendiere, explozie sau alt asemenea mijloc.
Condiţia ataşată elementului material diferă de cea din vechea reglementare:
4.1.1. Noua condiţie ataşată elementului material este ca modul de operare să fie „de
natură să producă” un pericol, fără a mai fi necesar ca pericolul să se obiectiveze; prin
urmare, agravanta se va reţine chiar dacă, în concret, nicio persoană sau un alt bun nu au fost
periclitate, în măsura în care, în abstract, actele materiale ar fi avut această aptitudine.
4.1.2. Noţiunea de pericol public, având un caracter imprecis, a fost înlocuită de pericolul
privind „alte bunuri sau persoane”.
19 5. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Comisă
din culpă, fapta are o incriminare distinctă, în a cărei tipicitate intră condiţii suplimentare
(a se vedea infra art. 255).
20 6. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, constând în distrugerea, deteriorarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunului. În doctrină se arată că aceste elemente au o
dublă valoare în conţinutul infracţiunii, exprimând atât elementul material, cât şi urmarea ei
(V. Cioclei, Curs 2013, p. 329).
21 7. Plângerea prealabilă. Ca şi în vechea reglementare, pentru forma simplă a infracţiunii
legea prevede condiţia de procedibilitate a plângerii; aceeaşi condiţie este prevăzută şi pentru
forma calificată privind înscrisurile, de la alin. (2).
22 8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Infracţiunea de distrugere este absorbită în furtul prin efracţie, prevăzut de
art. 229 alin. (1) lit. b) C.pen., precum şi în abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor,
prevăzut de art. 239 C.pen.
8.2. Când are ca obiect evidenţe contabile, este absorbită în infracţiunea de bancrută
frauduloasă, prevăzută de art. 241 C.pen.
8.3. Dacă înscrisul se află în posesia unei persoane dintre cele prevăzute la art. 176 sau
175 alin. (2) C.pen., distrugerea lui constituie infracţiunea de sustragere sau distrugere de
înscrisuri prevăzută la art. 259 C.pen.
8.4. Dacă bunul distrus este un mijloc material de probă ori un înscris, iar fapta este
comisă în scopul de a împiedica folosirea lor ca mijloace de probă într-o procedură
548 Kuglay
Distrugerea şi tulburarea de posesie Art. 254
judiciară, fapta va constitui infracţiunea de sustragere sau distrugere de probe ori înscrisuri
prevăzută de art. 275 C.pen.
9. Situaţii tranzitorii 23
9.1. Pentru forma simplă a infracţiunii, legea penală mai favorabilă se va stabili în
concret, art. 217 alin. (1) C.pen. din 1968 având acest caracter faţă de art. 253 alin. (1)
C.pen. atunci când pedeapsa se va individualiza către minimul special.
9.2. În cazul variantei agravate prevăzute la art. 217 alin. (3) C.pen. din 1968, art. 253
C.pen. va constitui lege penală mai favorabilă, fie că se reţine în forma simplă, fie că se
reţine în vreuna dintre formele sale agravate, datorită limitelor pedepsei.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Varianta agravată a infracţiunii de distrugere era prevăzută 1
în art. 218 C.pen. din 1968. Ca şi în cazul celorlalte infracţiuni contra patrimoniului,
legiuitorul a renunţat la agravarea răspunderii în considerarea „consecinţelor deosebit de
grave”, menţinând acest efect numai în privinţa consecinţei privind „dezastrul”, al cărui
conţinut de asemenea este schimbat (infra pct. 2).
2. Dezastrul. Ca şi în legea veche, noţiunea are două componente: una ţinând de 2
urmarea specifică a infracţiunii de distrugere, alta ţinând, cumulativ, de consecinţe asupra
persoanelor.
2.1. Distrugerea sau degradarea 3
2.1.1. Această componentă a dezastrului se referă exclusiv la bunuri imobile şi la acce- 4
soriile lor (care pot fi şi bunuri mobile prin natura lor, cu condiţia să fie înglobate într-un
imobil şi să servească la utilizarea lui).
2.1.2. Consecinţa asupra acestor imobile şi a accesoriilor lor este limitată la distrugere 5
şi degradare; prin urmare, consecinţa constând în aducerea în stare de neîntrebuinţare a
acestor bunuri va realiza infracţiunea prevăzută la art. 253 C.pen., eventual în una dintre
variantele agravate acolo prevăzute [limitare observată critic în doctrină – S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 296].
2.2. Moartea sau vătămarea corporală. Cea de-a doua condiţie cumulativă are în 6
vedere, alternativ, decesul sau urmările prevăzute la art. 194 C.pen., dacă acestea au vizat
cel puţin două persoane.
3. Latura subiectivă. Infracţiunea este una preterintenţionată în privinţa consecinţelor 7
privind persoana. În măsura în care acestea au fost intenţionate, fapta va realiza un concurs
între infracţiunea prevăzută de art. 253 C.pen. şi infracţiunea intenţionată corespunzătoare
urmării dintre cele contra persoanei.
4. Tentativa se pedepseşte, în măsura în care fapta se realizează în condiţiile art. 253 8
alin. (3) sau (4) C.pen.
Kuglay 549
Art. 255 Infracţiuni contra patrimoniului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Distrugerea din culpă era incriminată şi anterior, în art. 219
C.pen. din 1968. Diferenţa esenţială între conţinutul incriminărilor vine din reconsiderarea
urmărilor şi a bunurilor în legătură cu care acestea trebuie să se producă pentru ca fapta
să constituie infracţiune, astfel că, în unele modalităţi, legea nouă poate fi considerată, în
anumite situaţii de fapt, lege dezincriminatoare.
2 2. Elementul material. În cazul distrugerii din culpă, pot constitui element material
numai actele de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare; împiedicarea
luării măsurilor de conservare ori înlăturarea acestora, din culpă, nu mai sunt incriminate.
3 3. Condiţia privind pericolul. Cu privire la aceasta, a se vedea supra pct. 4.1 de la
comentariul art. 253.
4 4. Forma agravată
4.1. Dezastrul
4.1.1. Privitor la definiţia dezastrului, a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 254.
4.1.2. Nici în cazul distrugerii din culpă consecinţele deosebit de grave nu mai sunt o
cauză de agravare.
4.1.3. Legea nouă nu mai acordă semnificaţie agravantă împrejurărilor prevăzute de
art. 219 alin. (4) C.pen. din 1968, respectiv dacă dezastrul este consecinţa părăsirii postului
de către una dintre persoanele vizate de acest text.
5 5. Situaţii tranzitorii
5.1. Dezincriminare
5.1.1. Sunt dezincriminate împiedicarea luării măsurilor de conservare şi înlăturarea
acestora, din culpă, chiar atunci când acestea sunt urmarea unui incendiu, a unei explozii
sau a unui alt asemenea mijloc, dacă faptele nu au ca urmare şi distrugerea, degradarea sau
aducerea în stare de neîntrebuinţare a bunului.
550 Kuglay
Distrugerea şi tulburarea de posesie Art. 256
5.1.2. De asemenea, sunt dezincriminate şi distrugerea şi degradarea din culpă a unei 6
conducte petroliere sau de gaze, a unei reţele electrice, a echipamentelor şi instalaţiilor de
telecomunicaţii sau pentru difuzarea programelor de radio şi televiziune, a sistemelor de
alimentare cu apă şi a conductelor magistrale, dacă faptele nu au fost comise în condiţiile
din art. 253 alin. (1) C.pen.
5.2. Legea penală mai favorabilă. Art. 255 C.pen. este lege penală mai favorabilă, 7
datorită limitelor de pedeapsă, în raport cu art. 219 C.pen. din 1968.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Tulburarea de posesie era anterior incriminată în art. 220 C.pen. 1
din 1968. Textul vechi era excesiv, introducând în domeniul dreptului penal acte care,
tradiţional, aparţineau ilicitului civil. Noua reglementare menţine în sfera penală numai
acele acte cu caracter grav, privitor la care mijloacele dreptului civil nu oferă suficientă
reparaţie dezechilibrului social, cu privire la celelalte operând dezincriminarea.
2. Obiectul material. Este de natura infracţiunii ca ea să se comită în special cu privire 2
la terenuri, fără a fi însă excluse orice alte imobile.
3. Situaţia premisă. Posesia. Situaţia premisă a infracţiunii constituie o condiţie privind 3
obiectul ei material, constând în aceea că asupra bunului se exercită efectiv posesia de
către o altă persoană; jurisprudenţa anterioară asupra acestui aspect îşi menţine actualitatea
(C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 154/1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 161; Trib. Vaslui,
Secţia penală, decizia nr. 213/1997, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 142, jurisprudenţa citată de
G. Tudor, Tulburarea de posesie. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2006, p. 47
şi 52). În cazul acestei infracţiuni, exercitarea posesiei asupra imobilului va avea sensul
pe care dreptul civil îl conferă instituţiei, cu atât mai mult cu cât noua reglementare
civilă defineşte în mod explicit posesia, în art. 961 C.civ., ca stare de fapt (în acelaşi sens,
M. Buzea, Protecţia penală a posesiei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2013, p. 28-34, 137-141).
4. Subiecţii infracţiunii. Poate fi subiect, atât activ cât şi pasiv, orice persoană, fizică 4
sau juridică.
4.1. Proprietarul imobilului poate fi subiect activ al infracţiunii, când o altă 5
persoană exercită legitim posesia asupra bunului (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală
nr. 1551/2004, definitivă prin decizia nr. 375/2005 a Trib. Bucureşti, Secţia I penală, în
G. Tudor, Tulburarea de posesie…, op. cit., 2006, p. 117), în schimb nu poate fi subiect pasiv
al infracţiunii atunci dacă nu avut posesia acestuia (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală
nr. 583/2005, definitivă prin decizia penală nr. 1354/2005 a Trib. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, în G. Tudor, Tulburarea de posesie…, op. cit., 2006, p. 47).
4.2. Participaţia este posibilă în toate formele. Comiterea infracţiunii de două sau mai 6
multe persoane împreună nu mai constituie o cauză de agravare specială.
5. Elementul material 7
Kuglay 551
Art. 256 Infracţiuni contra patrimoniului
Kuglay 553
Infracţiuni Vasile
contra autorităţii Art. 257
Titlul III
Infracţiuni privind autoritatea și
fron era de stat
Bibliografie: S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize,
explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A. Boroi, Drept penal.
Partea specială. Conform Noului Cod penal, ed. a 2-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; V. Dobrinoiu,
N. Neagu, Drept penal. Partea specială – Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011; V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută şi
adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii.
Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal
anterior, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; V. Păvăleanu, Drept penal special. Curs universitar,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare
la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Infracţiuni contra autorităţii
Comentariu comun
În Expunerea de motive s-a susţinut că renunţarea la infracţiunea de ofensă adusă 1
unor însemne reprezintă concluzia la care s-a ajuns în urma analizării necesităţii
acestei incriminări, dar şi a proporţionalităţii dintre natura şi severitatea mijloacelor de
constrângere, pe de o parte, şi importanţa valorii sociale ocrotite prin aceste mijloace, pe
de altă parte. În ceea ce priveşte necesitatea incriminării unei asemenea fapte, nu există
argumente care să susţină în mod rezonabil menţinerea acesteia în sfera de protecţie penală
în condiţiile în care practica judiciară este aproape inexistentă în această materie.
Vasile 555
Art. 257 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune, ale cărei limite se
majorează cu jumătate.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Prima dintre infracţiunile privind
autoritatea era reglementată în art. 239 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat
denumirea marginală şi caracterul de infracţiune de pericol şi complexă, însă a operat
modificări în privinţa subiectului pasiv. În Expunerea de motive s-a arătat că, în privinţa
infracţiunii de ultraj au fost aduse unele modificări în ceea ce priveşte sfera persoanelor
protejate prin această incriminare. Astfel, varianta agravată a actualei reglementări
privitoare la magistraţi nu se mai regăseşte în conţinutul infracţiunii de ultraj din cadrul
infracţiunilor contra autorităţii, ci formează obiectul unei incriminări distincte în cadrul
infracţiunilor contra înfăptuirii justiţiei (ultrajul judiciar – art. 279 C.pen.), opţiunea acestei
sistematizări fiind susţinută de necesitatea grupării infracţiunilor îndreptate împotriva
justiţiei în cadrul aceluiaşi titlu din Codul penal. În acelaşi timp, infracţiunea prevăzută
în art. 239 C.pen. din 1968, denumită „cazuri speciale de pedepsire”, prin care erau
sancţionate faptele de violenţă psihică sau fizică îndreptate împotriva soţului, copiilor sau
părinţilor anumitor categorii de funcţionari (poliţist, jandarm etc.), în scop de intimidare
sau răzbunare, a fost introdusă în conţinutul infracţiunii actuale de ultraj întrucât aceasta
nu reprezintă decât o variantă îndreptată împotriva funcţionarului pentru fapte îndeplinite
în exercitarea atribuţiilor de serviciu sau în legătură cu acestea. În plus, noua reglementare
sancţionează violenţele sau ameninţările îndreptate nu numai împotriva soţului, părinţilor
sau copiilor unui poliţist, jandarm sau militar, ci şi împotriva unui membru de familie
al oricărui funcţionar care deţine o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii stat, când
aceste fapte sunt comise în scop de intimidare sau răzbunare [pentru definiţia noţiunilor
de funcţionar public sau public şi analiza comparativă cu textele anterioare, a se vedea
comentariile de la art. 176 sau art. 175 alin. (2)].
2 În cazul unei urmări ce se amplifică progresiv (lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală,
lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte) se va reţine o unitate infracţională, încadrarea
juridică şi implicit pedeapsa stabilindu-se prin raportare la rezultatul cel mai grav.
3 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incri-
minare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede sancţiunea închisorii, stabilită în funcţie de pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea îndreptată împotriva subiectului pasiv calificat ale cărei limite speciale se
majorează cu o treime.
4 3. Jurisprudenţă
5 3.1. Decizii pronunţate în dezlegarea unor chestiuni de drept. Prin Decizia nr. 20
din data de 29 septembrie 2014 (nepublicată), Înalta Curte, în dezlegarea chestiunii de
drept vizând interpretarea art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., a statuat în sensul că expertul
tehnic judiciar este funcţionar public în conformitate cu dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza
I C.pen. Potrivit concluziilor depuse în cauză (www.mpublic.ro/concluzii_hp/2014/c21_1.
pdf), Procurorul General a susţinut că, „raportând dispoziţiile relevante din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2000 la cele ale art. 175 alin. (2) din Codul penal, rezultă că prin realizarea
raportului de expertiză tehnică judiciară se urmăreşte satisfacerea unor nevoi de interes
general, adică lămurirea unor fapte sau împrejurări de care depinde justa soluţionare a
556 Vasile
Infracţiuni contra autorităţii Art. 257
cauzei de către organul judiciar care a dispus efectuarea expertizei, atribuirea calităţii
de expert tehnic judiciar a fost dobândită prin autorizare de către Ministerul Justiţiei, iar
activitatea expertului tehnic judiciar este supusă coordonării, îndrumării şi controlului
Biroului central pentru expertize tehnice judiciare din cadrul aceluiaşi minister. Însă,
de această dată, de modul în care expertul tehnic judiciar îşi îndeplineşte atribuţiile şi
responsabilităţile depinde pronunţarea unei soluţii legale şi temeinice de către procuror sau
de către instanţa de judecată, civilă sau penală, în egală măsură însărcinaţi cu realizarea
prerogativelor puterii judecătoreşti. La expertiză magistratul apelează atunci când are
nevoie de opinia unui expert pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea unor fapte ori
împrejurări ce prezintă importanţă pentru aflarea adevărului în cauză, iar aflarea adevărului
în cauză ţine de însăşi esenţa actului de justiţie. Neîndoielnic că expertul tehnic judiciar
îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 175 alin. (2) din Codul penal, dar pe lângă acestea
activitatea sa este indisolubil legată de realizarea prerogativelor puterii judecătoreşti, ceea
ce atrage incidenţa, în privinţa sa, a dispoziţiilor art. 175 alin. (1) lit. a) din Codul penal”.
În cadrul aceloraşi concluzii, Procurorul General, în contextul îndeplinirii condiţiilor 6
prevăzute de art. 175 alin. (2) C.pen., a susţinut că trebuie realizată o analiză distinctă,
pentru fiecare categorie profesională, plecând de la normele speciale ce îi reglementează
statutul, astfel: „...notarul public este învestit, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea
nr. 36/1995, să îndeplinească un serviciu de interes public. Conform art. 36 alin. (1)
din acelaşi act normativ, notarul public este numit de ministrul justiţiei, la propunerea
Consiliului Uniunii Notarilor Publici, în baza cererii celui interesat şi după ce face dovada
îndeplinirii condiţiilor prevăzute la art. 22. Executorul judecătoresc este, potrivit art. 2
alin. (1) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti, învestit să îndeplinească
un serviciu de interes public. Conform art. 4 din acelaşi act normativ, coordonarea şi
controlul activităţii executorilor judecătoreşti se exercită de către Ministerul Justiţiei.
Interpretul şi traducătorul autorizat, potrivit art. 2 din Legea nr. 178/1997, sunt atestaţi
în profesie, iar activitatea lor este autorizată de Ministerul Justiţiei în situaţia în care
primesc însărcinări din partea Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Justiţiei,
instanţelor judecătoreşti, parchetelor, organelor de cercetare penală”.
3.2. Decizii ale instanţelor naţionale. Preluarea, în linii generale, a infracţiunii în noul 7
Cod conduce la concluzia menţinerii relevanţei jurisprudenţei şi doctrinei anterioare (a se
vedea L. Lefterache, în C.P. Ad., p. 820 şi urm.).
3.2.1. Concurs de infracţiuni. Fapta inculpatului de a sustrage bunuri, urmată de 8
folosirea unui spray paralizant împotriva unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiunii, pentru
a-şi asigura scăparea, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 alin. (21) lit. b) C.pen. din 1968, cât şi pe cele ale infracţiunii de ultraj
prevăzută în art. 239 alin. (3) şi (4) din acelaşi Cod, aflate în concurs (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 90/2006, în Lege4 – Bază de date).
3.2.2. Lucrător de poliţie. Conflict particular fără legătură cu exercitarea 9
atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului public. Achitare. Potrivit art. 239 C.pen. din
1968, infracţiunea de ultraj presupune insultă, calomnie, ameninţarea ori lovirea sau orice
acte de violenţă, precum şi vătămarea corporală, comise contra unui funcţionar public
purtător al autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în
Vasile 557
Art. 257 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
exercitarea funcţiunii. În speţă, s-a demonstrat cu claritate că între părţi, care erau vecini,
a avut loc un conflict particular şi o altercaţie în cadrul căreia s-au proferat insulte şi s-au
produs violenţe reciproce în legătură cu un dulap aparţinând familiei inculpatului pe care
subofiţerul de poliţie îl deţinea pe nedrept, inculpatul stăruind să-l restituie. De altfel,
ulterior incidentului, lucrătorul de poliţie a restituit dulapul familiei inculpatului. Fiind
vorba de un conflict particular, în care se disputau interese strict personale ale inculpatului
şi lucrătorului de poliţie, este clar că nu erau îndeplinite cerinţele specifice infracţiunii
de ultraj care presupune esenţialmente ca funcţionarul purtător al autorităţii de stat să se
găsească în exerciţiul funcţiunii, ceea ce în speţă nu există. Într-un stat de drept numai
funcţionarii publici care acţionează cu respectarea strictă a legii se pot bucura de protecţia
prin mijloace de drept penal. Orice abuz al funcţionarului îl plasează în afara legii şi, fireşte,
în afara protecţiei speciale, pentru că într-un stat de drept orice abuz trebuie sancţionat şi
nu protejat. Fireşte, afectările suferite de un funcţionar public purtător al autorităţii de
stat, în cadrul unor întâmplări particulare, străine atribuţiilor sale de serviciu ori petrecute
după depăşirea abuzivă a atribuţiilor de serviciu pot fi rezolvate în cadrul obişnuit al legii
penale (infracţiunile de insultă, calomnie, lovire etc.), dar nu sub protecţia specială pe
care o asigură infracţiunea de ultraj (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 239/1996, în
Lege4 – Bază de date).
10 3.2.3. Subiect pasiv. Paznic. Personalul de pază al regiilor autonome şi al societăţilor
comerciale este asimilat, potrivit Legii nr. 18/1996, persoanelor cu activităţi ce implică
exerciţiul autorităţii de stat; ca atare, paznicul poate fi subiect pasiv al infracţiunii de ultraj
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2775/1999, în Lege4 – Bază de date).
11 3.2.4. Depăşirea atribuţiilor de serviciu de către funcţionarul public. Nu constituie
infracţiune de ultraj atitudinea ofensatoare la adresa unui subofiţer de poliţie şi a unui
gardian public, în cazul când aceasta este o reacţie la acţiunea abuzivă a celor doi
funcţionari publici de a încerca să silească, fără drept, pe o persoană să-i însoţească până
la locul unui accident în legătură cu comiterea căruia persoana respectivă nu are nicio
legătură. Pentru existenţa infracţiunii de ultraj este necesar ca funcţionarul public, subiect
pasiv al infracţiunii, să fie în exercitarea atribuţiilor sale de serviciu şi să se menţină în
cadrul lor legal. Rezultă, deci, că în cazul în care funcţionarul public, depăşind atribuţiile
sale de serviciu, le încalcă ori le exercită abuziv, actele lui nu mai pot fi considerate ca
fiind ale autorităţii ce o reprezintă pentru că el însuşi se situează în afara protecţiei ce i-o
acordă legea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1564/1999, în Lege4 – Bază de date).
12 3.2.5. Pădurar. Vătămare corporală. Lovirea de către inculpată peste mână, cu un
baston confecţionat din textolit, a unui pădurar, pe motiv că acesta semnalase poliţiei
faptul că un fiu al ei sustrăsese material lemnos din pădure, cauzându-i leziuni care au
necesitat pentru vindecare 45 zile de îngrijiri medicale, întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de ultraj, prevăzută în art. 239 alin. (2) C.pen. din 1968. În acest sens,
este de observat că pădurarul ce a fost lovit are calitatea de funcţionar care îndeplineşte o
funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, ţinându-se seama că, potrivit art. 114 din
Codul silvic (Legea nr. 26/1996), pădurarii au ca atribuţii specifice de serviciu constatarea
contravenţiilor şi infracţiunilor silvice. Pe de altă parte, este necontestat că inculpata
l-a lovit pe pădurar pentru fapte săvârşite în exerciţiul funcţiunii (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 647/1998, în B.J. – C.D. 1999, p. 471).
558 Vasile
Infracţiuni contra autorităţii Art. 258
3.2.6. Tentativă la infracţiunea de omor calificat. Lipsa intenţiei de a ucide. Graţiere. 13
Obligaţia instanţei de a constata incidenţa legii de graţiere. Fapta conducătorului
auto de a încerca să se sustragă controlului poliţistului aflat la o mică distanţă de maşină,
prin accelerarea vitezei şi efectuarea unei manevre în urma căreia acesta din urmă a fost
lovit la picior, leziunea necesitând opt zile de îngrijiri medicale, constituie infracţiunea
de ultraj cu violenţă. Sub aspectul vinovăţiei, fapta este săvârşită cu intenţie indirectă
de a vătăma integritatea corporală a funcţionarului public aflat în exerciţiul funcţiei ce
implică exerciţiul autorităţii de stat, neputându-se reţine intenţia de a ucide, în niciuna din
formele ei, dacă inculpatul a făcut manevre pentru a evita periclitarea vieţii victimei. În
legătură cu aplicarea dispoziţiilor Legii de graţiere nr. 137/1997, atâta vreme cât corect s-a
reţinut vinovăţia inculpatului pentru infracţiunile pentru care a fost condamnat, trebuia să
se facă aplicarea prevederilor legii menţionate, constatându-se că pedepsele sunt graţiate,
aplicarea acestor prevederi fiind obligatorie pentru instanţă, ea neputând fi lăsată în seama
unei proceduri administrative, după rămânerea definitivă a hotărârii. Prevederile legii de
graţiere adoptată anterior condamnării inculpatului prin hotărâre definitivă trebuie aplicate
de instanţă, iar nu printr-o procedură administrativă după judecarea definitivă a cauzei
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2393/2000, în Lege4 – Bază de date).
3.2.7. Exercitarea de acte de agresiune constând în răsucirea unui braţ la spate şi compri- 14
marea braţului cu greutatea corpului agresorului, asupra unui poliţist aflat în exerciţiul funcţiu-
nii, în cadrul unei intervenţii determinate de un apel telefonic de urgenţă, cauzându-i o ruptură
musculo-tendinoasă care a necesitat pentru vindecare un număr de 30-35 zile de îngrijiri medi-
cale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de ultraj prevăzută în art. 239 alin. (3)
C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3845 din 31 octombrie 2011, www.scj.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 240 şi 1
241 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat prima denumire marginală, însă a operat
modificări. În Expunerea de motive s-a arătat că infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale a
fost menţinută în forma anterioară, însă a fost redusă sfera calităţilor oficiale a căror uzurpare
este sancţionată penal prin excluderea acelor funcţii care, deşi au caracter oficial, nu implică
exercitarea autorităţii de stat, întrucât urmările unor asemenea fapte nu justifică menţinerea lor
în sfera ilicitului penal (a fost dată ca exemplu calitatea de purtător de cuvânt al Ministerului
Justiţiei care este, fără îndoială, o calitate oficială în sensul legii penale, dar folosirea fără
drept a unei asemenea calităţi urmată de transmiterea unui comunicat de presă în acest fel nu
justifică, din perspectiva gravităţii, recurgerea la mijloace de coerciţie de natură penală).
Vasile 559
Art. 259 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
2 O nouă ipoteză incriminată este cea din alin. (2), potrivit căreia constituie infracţiune
şi fapta funcţionarului public care continuă să exercite o funcţie ce implică exerciţiul
autorităţii de stat, după ce a pierdut acest drept [pentru definiţia noţiunii de funcţionar
public sau public şi analiza comparativă cu textele anterioare, a se vedea comentariile de
la art. 176 sau art. 175 alin. (2) sau art. 257 C.pen.].
3 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incrimi-
nare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede,
pentru varianta tip, sancţiunea amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în ceea ce
priveşte pedeapsa închisorii, limitele sunt păstrate. În cazul purtării fără drept de uniforme
sau semne distinctive, din perspectiva limitelor de pedeapsă, legea mai favorabilă este cea
anterioară, cu precizarea faptului că varianta agravată a fostei infracţiuni de port nelegal
de decoraţii sau semne distinctive, ce se referea la săvârşirea faptei în timp de război, a
fost abrogată, o astfel de conduită putând fi evaluată în prezent în contextul alin. (3) pentru
care limitele de pedeapsă sunt identice cu cele ale textului anterior, abrogat.
4 Preluarea infracţiunii în noul Cod conduce la concluzia menţinerii relevanţei doctrinei
şi jurisprudenţei anterioare, cu observarea menţiunilor anterioare în materia subiectului
activ (a se vedea L. Lefterache, în C.P. Ad., p. 820 şi urm.).
5 3. Jurisprudenţă. Fapta inculpatului constând în aceea că, la data de 27.07.2006, în
jurul orelor 17:00, în timp ce se afla în zona Sălii Palatului (după ce coinculpatul a acostat
părţile vătămate, cetăţeni englezi, intrând în vorbă cu acestea) şi-a declinat calitatea falsă
de poliţist, prezentând în acest sens o legitimaţie şi, după ce a efectuat un control asupra
portmoneului uneia dintre părţile vătămate, i-a sustras acesteia suma de 120 lire sterline, 60
dolari SUA şi 350 lei, întruneşte elementele constitutive ale unei pluralităţi infracţionale,
uzurpare de calităţi oficiale şi furt calificat, prevăzute de art. 240 C.pen. din 1968 şi
art. 208-209 alin. (1) lit. a), e) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 alin. (1) lit. a) C.pen.
din 1968 (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1267 din 21 iunie 2012, ECRIS).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în
art. 242 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat
modificări de formă sub aspectul conciziei formulării dispoziţiei normei (e.g. enumerarea:
dosar, registru, document, înscris a fost înlocuită cu referirea la noţiunea atotcuprinzătoare,
înscris). A fost menţinută varianta tip a infracţiunii, a fost dezincriminată varianta atenuată
referitoare la săvârşirea faptei din culpă, însă a fost menţinută varianta agravată [pentru
definiţia noţiunii de funcţionar public sau public şi analiza comparativă cu textele
anterioare, a se vedea comentariile de la art. 176, art. 175 alin. (2) sau art. 257 C.pen.]. Ca
urmare, în limitele menţionate, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
560 Vasile
Infracţiuni contra autorităţii Art. 260
În ceea ce priveşte abrogarea variantei atenuate referitoare la distrugerea din culpă a 2
unui înscris cu valoare artistică, ştiinţifică, istorică ş.a., va echivala cu o dezincriminare
dacă respectiva conduită nu va putea fi valorificată în cadrul altei infracţiuni din culpă,
cum este neglijenţa în serviciu (art. 298 C.pen.).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de 3
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede, pentru varianta tip, o sancţiune mai severă sub aspectul minimului special, iar în
ceea ce priveşte varianta agravată, atât minimul cât şi maximul sunt majorate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în 1
art. 243 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat
modificări în ceea ce priveşte minimul special, atât la varianta tip, cât şi la cea agravată,
sporindu-le. Ca urmare, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă, 2
legea anterioară fiind mai favorabilă.
3. Jurisprudenţă. Faptele inculpaţilor care au pătruns prin escaladare pe platforma ulti- 3
mului vagon din compunerea trenului, după care unul dintre participanţi, folosindu-se de
piatra pe care a procurat-o din staţia CFR înainte de urcarea în tren, a rupt sigiliile predător
nr. 023383 şi vamal nr. 0005944, care asigurau marfa din vagon, pentru ca toţi participanţii
în intervalul de timp în care trenul rula, să sustragă zahăr, pe care l-au ambalat în sacii pe
care îi aveau asupra lor, ulterior aruncând sacii şi sărind din tren în zona unei localităţi,
întrunesc elementele constitutive ale unor infracţiuni de rupere de sigilii şi furt calificat,
în concurs, respectiv art. 243 şi art. 208, art. 209 lit. a) şi g) C.pen. din 1968, ambele cu
aplicarea art. 33 C.pen. din 1968 (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1893/R din
14 octombrie 2013, ECRIS).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în 1
art. 244 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat
modificări în ceea ce priveşte minimul special atât la varianta tip, cât şi la cea agravată,
sporindu-le. Ca urmare, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă, 2
legea anterioară fiind mai favorabilă.
Vasile 561
Art. 262 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
Capitolul II
Infracţiuni privind fron era de stat
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea reuneşte două norme de
incriminare prevăzute în art. 139 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în
România, respectiv în art. 70 din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Varianta agravată prevăzută la art. 70 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/2001 a fost valorificată
ca variantă agravată, având în prezent limite de pedeapsă mai severe.
Infracţiunea distinctă prevăzută anterior în art. 139 alin. (1) din O.U.G. nr. 194/2002 a
fost valorificată ca variantă agravată în alin. (2) lit. b), având în prezent limite de pedeapsă
reduse.
A fost dezincriminată varianta agravată prevăzută de art. 139 alin. (2) din O.U.G.
nr. 194/2002, intrarea în mod repetat pe teritoriul României urmând a se valorifica în con-
textul unităţii legale de infracţiune sau pluralităţii infracţionale.
În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede, pentru varianta tip, o sancţiune cu închisoarea mai severă, însă introduce alternativ
amenda, iar pentru variantele agravate se vor vedea consideraţiile anterioare.
3. Jurisprudenţă
3 3.1. Unitatea legală de infracţiune. Fapta inculpatului care, acţionând în cadrul
grupului infracţional, împreună cu membrii acestuia, în mod repetat, dar în baza aceleiaşi
rezoluţii infracţionale, în perioada iunie – septembrie 2011, a ajutat alte persoane, prin
acordarea unui sprijin moral, la traversarea în mod ilegal a frontierei de stat româno-
moldoveneşti, prin alte locuri decât cele anume destinate, şi a unor importante cantităţi
de pachete de ţigări, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii continuate de
complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei de stat [art. 26 C.pen. din 1968 raportat la
562 Vasile
Infracţiuni privind frontiera de stat Art. 263
art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2001 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968] în
concurs cu infracţiunea de contrabandă.
Cu privire la infracţiunea de complicitate la trecerea frauduloasă a frontierei de stat, 4
instanţa a constatat că aceasta a existat şi a constat în ajutorul moral şi material dat de
inculpaţi pentru ca inculpatul B.A. sau alte persoane din anturajul acestuia să treacă fraudulos
râul cu barca şi să aducă în România ţigările de contrabandă. Susţinerea inculpatului I.D.
cum că nu a existat un sprijin moral la trecerea frauduloasă a frontierei de stat nu a fost
primită întrucât membrii români ai grupului infracţional, între care şi inculpatul I.D., au
ajutat la introducerea în ţară a ţigărilor ştiind că aceasta se realizează prin trecerea ilegală a
frontierei, iar făptuitorii moldoveni, care au traversat ilegal frontiera de stat pentru a aduce
ţigările pe malul românesc al Prutului, ştiau că erau aşteptaţi de membrii români ai grupului
care preluau ţigările, aspect care le-a întărit rezoluţia infracţională de a trece ilegal frontiera
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1937 din 5 iunie 2013, www.legalis.ro).
3.2. Latură obiectivă. Variante alternative ale elementului material. În cauză, s-a 5
permis ieşirea din ţară a unei persoane ce a prezentat paşaportul emis pe numele M.C.A.
Trecerea frauduloasă a frontierei s-a făcut cu autoturismul condus de inculpatul L.M., iar
în maşină se mai aflau inculpatul B.I. şi numita S.G.M. Trecerea frauduloasă a graniţei
s-a realizat folosind maşinile proprii şi paşapoarte a căror poză a fost substituită, apelând
direct sau prin intermediari la inculpatul L.M. care, în schimbul unor sume de bani şi
împreună cu inculpatul B.I. (procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Marghita care
supraveghea activitatea poliţiei de frontieră de la punctul de trecere a frontierei Valea lui
Mihai) permiteau trecerea peste graniţă cu autoturismele proprii, fără o verificare atentă
a paşapoartelor. În acest mod, cei doi inculpaţi au făcut acte de ajutorare (complicitate) a
celor ce au trecut graniţa cu paşapoarte falsificate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3660
din 1 iulie 2004, www.legalis.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 71 1
din O.U.G. nr. 105/2001 privind frontiera de stat a României.
Varianta agravată a preluat alternativ racolarea, îndrumarea, călăuzirea, însă a detaliat
organizarea traficului prin transportarea, transferarea sau adăpostirea persoanei.
Varianta agravată prevăzută la art. 71 alin. (2) din O.U.G. nr. 105/2001 a fost valorificată
în noul text, de asemenea, ca variantă agravată, având în prezent un minim special mai
Vasile 563
Art. 264 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
564 Vasile
Infracţiuni privind frontiera de stat Art. 265
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) sunt săvârșite cu privire la un alt străin
aflat ilegal pe teritoriul României, limitele speciale ale pedepsei se reduc cu o treime.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în 1
art. 141 din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, însă textul a suferit
modificări de substanţă.
Varianta tip a suferit modificări, activitatea ilicită urmând a se desfăşura faţă de 2
o persoană, victimă a unei infracţiuni de trafic de persoane, de minori sau de migranţi
care nu are cetăţenia română (condiţie ce se regăsea în ambele texte anterioare) şi nici
domiciliul în România (condiţie ce se regăseşte numai în noul text). Textul din O.U.G.
nr. 194/2002 folosea, pentru subiectul pasiv, o exprimare largă (străin), nedeterminată
printr-o enumerare exhaustivă. În prezent, fapta ce vizează orice alt străin, ce scapă
menţiunilor din alin. (1), se va valorifica în contextul variantei atenuate.
Varianta agravată referitoare la obţinerea unor beneficii materiale a fost menţinută 3
fără a se prelua însă şi condiţia ca beneficiul material să fie important.
Situaţia pluralităţii de participanţi se va evalua în prezent nu în cadrul unei variante 4
agravate, ci prin reţinerea circumstanţei prevăzute de art. 77 lit. a) C.pen. Săvârşirea faptei
de 3 sau mai multe persoane împreună constituie circumstanţă agravantă ce poate conduce
în primul pas la majorarea maximul special, iar dacă maximul special este neîndestulător,
în cazul închisorii se poate adăuga un spor până la 2 ani, care nu poate depăşi o treime din
maximul prevăzut în norma de incriminare. De asemenea, varianta agravată referitoare la
săvârşirea faptei de o persoană care face parte dintr-un grup organizat a fost abandonată
de legiuitor, existenţa grupului infracţional urmând a se valorifica în contextul pluralităţii
infracţionale, prin reţinerea eventuală a art. 367 C.pen.
În cazul în care fapta a avut ca urmare o vătămare gravă a integrităţii corporale sau 5
moartea străinului, aceasta se va evalua în cadrul unei infracţiuni distincte, legiuitorul
renunţând la variantele agravate ce valorificau aceste ipoteze.
În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina anterioare rămân relevante.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de 6
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede, pentru varianta tip, un minim mai sever şi acelaşi maxim, pentru variantele agravate
în prezent limitele de pedeapsă sunt mai uşoare. Varianta atenuată nu are corespondent în
legislaţia anterioară, astfel încât textul se va aplica numai faptelor săvârşite ulterior intrării
sale în vigoare.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 138 1
din O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, din perspectiva redactării
Vasile 565
Art. 265 Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat
aceasta fiind adaptată noilor pedepse complementare sau măsuri administrative. Din
perspectiva dispoziţiei normei, de esenţa sustragerii este reaua-credinţă, motiv pentru care
legiuitorul a îndepărtat din text această referire. În aceste limite, jurisprudenţa şi doctrina
anterioare rămân relevante.
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede limite reduse şi alternativ sancţiunea amenzii.
566 Vasile
InfracţiuniBodoroncea
privind frontiera de stat Art. 265
Titlul IV
Infracţiuni contra înfăptuirii jus ţiei
Bibliografie: I. Amarie, Semnificaţia juridică a conceptului de imobil deţinut în baza unei hotărâri
judecătoreşti, în accepţiunea art. 271 alin. (2) din Codul penal, în Pro Lege nr. 1/1998; S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva
clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; H. Baias, Natura juridică a sancţiunii aplicabile în
caz de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 6/1996; O. Băjenaru, Subiectul activ al
infracţiunii de nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 4/2000; C. Bulai, Nerespectarea
hotărârilor judecătoreşti. Achitare, în R.D.P. nr. 2/1995; C. Butiuc, Raportul dintre infracţiunea complexă
şi concursul de infracţiuni în cazul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul
nr. 2/1997; A. Codescu, Interpretarea prevederilor art. 271 alin. (2) din Codul penal referitoare la
nerespectarea hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 3/1996; S. Corlăţeanu, Evadarea – Infracţiune conti-
nuă?, în Dreptul nr. 4/2007; H. Diaconescu, Posibilitatea săvârşirii infracţiunii de denunţare calomnioasă
prin formularea unui denunţ anonim, în Dreptul nr. 7/2000; H. Diaconescu, C. Turianu, Posibilitatea
comiterii infracţiunii de favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune, în Dreptul
nr. 5/2001; I. Dumitru, Denunţul şi plângerea – elemente constitutive ale infracţiunii de denunţare
calomnioasă, în Dreptul nr. 5/2000; I. Dumitru, Săvârşirea infracţiunii de mărturie mincinoasă ori de
încercare de a determina mărturia mincinoasă, în etapa actelor premergătoare, în Dreptul nr. 1/1995;
I. Florescu, Unele probleme legate de mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul prevăzut de art. 69
alin. (3) din Codul penal, în Dreptul nr. 3/1994; V. Jidveian, Aprecieri în legătură cu una din condiţiile de
subzistenţă ale infracţiunii de mărturie mincinoasă, în Dreptul nr. 8/1994; K. Guiu, Infracţiunile contra
patrimoniului. Consideraţii generale, în Dreptul nr. 3/2004; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note.
Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; I. Mihăilescu, S. Munteanu, I. Poenaru, Recidivă
postcondamnatorie. Săvârşirea unei infracţiuni în timpul executării unei pedepse cu închisoarea.
Evadare. Comiterea unei alte infracţiuni după evadare. Mecanismul aplicării pedepsei globale, în Dreptul
nr. 1-2/1990; R. Lupaşcu, Cazul de nepedepsire prevăzut de art. 260 alin. (2) C.pen., în Dreptul
nr. 9/1994; R. Lupaşcu, Pedeapsa aplicabilă favorizatorului major atunci când autorul este minor, în Dreptul
nr. 2/1998; D.D. Nica, Angajarea răspunderii penale pentru denunţare calomnioasă. Existenţa unei
plângeri prealabile, în Dreptul nr. 4/2000; C. Niculeanu, Condiţiile pentru aplicarea prevederilor
art. 260 alin. (3) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/1999; C. Niculeanu, Posibilitatea comiterii infracţiunii
de favorizare a infractorului de către persoana vătămată prin infracţiune, în Dreptul nr. 5/2001, p. 173, cu
comentariu de C. Turianu; D. Niţu, Distincţie între tăinuire şi favorizarea infractorului. Notă la decizia
nr. 4646/2004 a C.S.J., Secţia penală, în C.D.P. nr. 1/2006; D. Octavian, Infracţiunea de tortură, în Pro
Lege nr. 1/1991; V. Pavel, Mărturie mincinoasă. Latura obiectivă. Împrejurări esenţiale cauzei. Înţelesul
lor. Momentul consumării infracţiunii, în Dreptul nr. 6/1996; N. Pavel, Consideraţii teoretice referitoare
la dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică, în Dreptul nr. 5/2003; V. Pătulea, Discuţie cu privire
la condiţiile în care poate fi reţinută infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti. Neînvestirea
hotărârii civile cu formulă executorie, în Dreptul nr. 9/2002; V. Pătulea, Nerespectarea hotărârilor
judecătoreşti. Momentul consumării. Continuarea împiedicării folosinţei imobilului şi după amnistie.
Efecte, în Dreptul nr. 5/1992; A.V. Popa, Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti. Condiţii de reţinere a
acestei infracţiuni. Împiedicarea executării unei sentinţe de trecere stabilită prin hotărâre judecătorească,
în Dreptul nr. 7/2001; G. Potrivitu, D. Soare, Articolul 262. Cazuri de impunitate, în Dreptul nr. 9/2005;
O. Predescu, Despre infracţiunea de tortură, în Dreptul nr. 4/1999, p. 85; C.R. Romiţan, Caracterizarea
juridico-penală a infracţiunii de arestare nelegală şi cercetare abuzivă, în Dreptul nr. 4/2004;
C.R. Romiţan, Aspecte de drept comparat privind infracţiunile de arestare nelegală şi cercetare abuzivă,
în Dreptul nr. 6/2004; C. Sima, Actele premergătoare şi infracţiunea de mărturie mincinoasă, în R.D.P.
nr. 1/2002; C. Sima, Funcţionarul bancar ca subiect al infracţiunii prevăzute de art. 263 din Codul penal,
Bodoroncea 567
Art. 266 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
în Dreptul nr. 8/2001; E. Stoina, Latura subiectivă a infracţiunii de denunţare calomnioasă prevăzută de
art. 259 din Codul penal, în Pro Lege nr. 4/2000; E. Stănişor, Încercarea de a determina mărturia minci-
noasă şi raporturile de familie, în Pro Lege nr. 1/1993; C.Gh. Sorescu, A. Cocaină, Unele referiri la
elementele constitutive ale infracţiunii de încercare de a determina mărturia mincinoasă, în Dreptul
nr. 10-11/1993; I. Tănăsescu, Probleme privind starea de evadare şi extrădare, în Dreptul nr. 7/2002;
C. Turianu, Mărturia mincinoasă. Cerinţa ca afirmaţia mincinoasă să se refere la împrejurări esenţiale.
Aprecierea cu privire la sinceritatea convingerilor martorului, în Dreptul nr. 6/1991; A. Vlăşceanu,
A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2014; Gh. Voinea, Discuţii referitoare la conţinutul infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti,
Dreptul nr. 6/1996.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută în dispoziţiile
art. 262 C.pen. din 1968, sub denumirea „nedenunţarea unor infracţiuni”, având o redactare
relativ asemănătoare. Pe lângă unele modificări terminologice, respectiv obligaţia de denun-
ţare este a unei „fapte prevăzute de legea penală” şi nu a unei „infracţiuni” (nu interesează,
aşadar, dacă fapta respectivă nu a fost încă pusă în executare, dacă actele de executare deja
comise se află în faza actelor premergătoare ori a unei tentative nepedepsite de lege sau
dacă nu s-ar putea angaja răspunderea penală ca urmare a existenţei unor cauze de neim-
putabilitate), modificarea esenţială este dată de restrângerea sferei faptelor pentru care
legiuitorul a instituit, indirect, obligaţia de denunţare. Astfel, urmare adaptării legislaţiei
penale la noile realităţi sociale şi economice, au fost eliminate din enumerare infracţiuni ca
delapidarea, furtul, tâlhăria, pirateria, înşelăciunea sau distrugerea, păstrându-se doar faptele
penale contra vieţii, atât cele definite de legiuitor sub denumirea de „infracţiuni contra
vieţii”, intenţionate sau neintenţionate (omor, omor calificat, ucidere la cererea victimei,
determinare sau înlesnire a sinuciderii, uciderea din culpă), cât şi variantele agravate ale
acestora (de exemplu, infracţiunea de violenţă în familie) ori infracţiunile complexe care
absorb fapta de omor (de exemplu: ultrajul, ultrajul judiciar, atentatul care pune în pericol
securitatea naţională etc.), precum şi faptele care au avut ca urmare moartea victimei (viol
sau tâlhărie urmate de moartea victimei, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte).
2 Pentru faptele prevăzute de legea penală pentru care legea nu mai prevede obligaţia
denunţării va opera dezincriminarea.
3 Alte modificări faţă de reglementarea anterioară ţin de extinderea cauzelor de nepe-
depsire, în primul rând prin lărgirea sferei persoanelor pentru care operează (care vor fi
membrii de familie, în accepţiunea art. 177, în timp ce în vechea reglementare de cauza
de nepedepsire beneficia doar soţul şi ruda apropiată, definiţi de art. 149 C.pen. din 1968),
568 Bodoroncea
Nedenunţarea Art. 266
iar în al doilea rând, prin extinderea momentului până la care poate opera cauza de nepe-
depsire. Astfel, dacă în vechea reglementare acest moment era situat înaintea începerii
urmăririi penale sau chiar şi după acest moment procesual, dar cu condiţia înlesnirii ares-
tării participanţilor, în legea actuală acesta este situat până la punerea în mişcare a acţiunii
penale sau chiar şi ulterior, dacă făptuitorul a înlesnit tragerea la răspundere penală a
autorului sau a participanţilor.
Sub acest aspect, legiuitorul a realizat armonizarea incriminării cu dispoziţiile procedu- 4
rale legate de cele două momente procesuale aflate în discuţie (începerea urmăririi penale
şi punerea în mişcare a acţiunii penale), ţinând seama de dispariţia fazei actelor premer-
gătoare, ca moment procesual. Dacă din punct de vedere procedural nu există deosebiri de
substanţă în raport cu derularea probatoriului, din perspectiva dreptului substanţial se va
crea posibilitatea aplicării legii penale mai favorabile în privinţa cauzei de nepedepsire,
pentru cei care au ajutat la inculparea altor persoane participante după punerea în mişcare
a acţiunii penale, când beneficiul legii sub aspectul menţionat nu mai este condiţionat de
arestarea celor denunţaţi.
Situaţii tranzitorii vor lua naştere şi cu privire la limitele de pedeapsă, caz în care apli- 5
carea legii mai favorabile se va face in concreto, având în vedere că limitele de pedeapsă
sunt asimetrice potrivit celor două legi succesive: de la 3 luni la 3 ani, conform Codului
penal anterior şi de la 6 luni la 2 ani sau amenda, conform Codului actual.
2. Participaţia penală sub forma coautoratului nu este posibilă. Fiecare persoană va 6
răspunde în calitate de autor. Obligaţia de încunoştinţare a organelor judiciare subzistă în
sarcina fiecărei persoane, cu excepţia membrilor de familie, indiferent de modalitatea prin
care s-a luat cunoştinţă de fapta comisă, nemijlocit sau prin intermediul altei persoane. Auto-
ratul la infracţiunea de nedenunţare va absorbi în mod natural şi actul de participaţie la o altă
faptă de nedenunţare, care se referă la aceeaşi infracţiune, obiect al denunţării [a se vedea şi
S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 328].
3. Elementul material constă într-o omisiune, neînştiinţarea de îndată a autorităţilor 7
cu privire la comiterea uneia dintre faptele la care face referire textul. Dacă o persoană
omite să înştiinţeze autorităţile de săvârşirea unui omor în prezenţa sa, iar apoi dă decla-
raţii mincinoase în faţa organelor de urmărire penală, în sensul că nu are cunoştinţă
despre omor, fapta constituie infracţiunea de nedenunţare a unor infracţiuni, nu şi cea de
favorizare a infractorului (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1139/1984, în R.R.D.
nr. 9/1985, p. 79). Dacă la săvârşirea unei fapte au participat mai multe persoane, acestea
nu au obligaţia de denunţare şi, ca atare, nu pot fi acuzate de săvârşirea infracţiunii
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1871/1968, în R.R.D. nr. 2/1969, p. 164). În ceea
ce priveşte aprecierea termenului în care obligaţia de încunoştinţare a autorităţilor trebuie
îndeplinită, sintagma „de îndată” trebuie apreciată în raport cu împrejurările concrete ale
fiecărei cauze, deoarece numai în raport cu aceste împrejurări se poate stabili momentul
în care făptuitorul a avut posibilitatea reală de a încunoştinţa autorităţile (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 96/2009, www.scj.ro).
4. Vinovăţia. În privinţa formei de vinovăţie, fapta se poate comite doar cu intenţie, 8
directă sau indirectă, în considerarea dispoziţiilor art. 16 alin. (6), care stabilesc regula
generală de determinare a formei de vinovăţie în raport de natura actului de conduită
(acţiune sau inacţiune): fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea
prevede aceasta.
Bodoroncea 569
Art. 267 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile
art. 263 C.pen. din 1968, sub denumirea de „omisiunea sesizării organelor judiciare”,
având un conţinut relativ asemănător. În privinţa modificărilor aduse de legea nouă, se
observă că şi în acest caz sintagma „săvârşirea unei infracţiuni” a fost înlocuită de cea
privind „săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală”. Sfera persoanelor care trebuie
sesizate a fost precizată cu mai multă acurateţe, sintagma „procurorul sau organul de
urmărire penală” fiind înlocuită cu cea de „organele de urmărire penală”, în considerarea
evidentă a faptului că procurorul este la rându-i organ de urmărire penală.
2 În concordanţă cu dispoziţiile art. 16 alin. (6) privind sancţionarea faptelor comise din
culpă doar atunci când legea o prevede expres, dispoziţiile art. 267 alin. (2) reglementează
şi varianta, atenuată, a comiterii din culpă a faptei de către funcţionarul public. Aceasta nu
reprezintă însă o incriminare nouă, deoarece fapta tip prevăzută de art. 263 alin. (1) C.pen.
din 1968 era sancţionată atât când era comisă din culpă, cât şi atunci când era comisă cu
intenţie, conform dispoziţiilor art. 19 alin. (3) din acelaşi Cod. Pe de altă parte, legiuitorul
a renunţat la varianta agravată a comiterii faptei de către un funcţionar cu atribuţii de
control, fără ca aceasta să însemne o dezincriminare, ci doar că faptele comise de aceste
persoane se vor încadra în infracţiunea tip, prevăzută de alin. (1) sau (2).
3 Având în vedere că legea nouă prevede limite de pedeapsă mai mici şi diferenţiate după
cum fapta este comisă cu intenţie sau din culpă, ea va reprezenta lege mai favorabilă. De
asemenea, faptele ce se încadrau în varianta agravată a infracţiunii potrivit legii vechi, vor
fi sancţionate conform incriminărilor prevăzute de alin. (1) sau (2) ale legii noi, în funcţie
de forma de vinovăţie.
4 2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă numai de un funcţionar public, astfel cum
este definit acesta de dispoziţiile art. 175 C.pen., noţiune cu o sferă mai extinsă decât
cea reglementată de dispoziţiile art. 147 din vechiul Cod (a se vedea supra comentariul
art. 175 C.pen.).
5 3. Situaţie premisă. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unei fapte comise
de o altă persoană, despre care funcţionarul, subiect activ al infracţiunii, ia cunoştinţă cu
ocazia exercitării sarcinilor de serviciu. Sub acest aspect, Înalta Curte a reţinut că „legea
cere existenţa altei infracţiuni comise anterior, care trebuie să formeze obiectul sesizării.
Dacă nu s-a săvârşit o infracţiune în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi îndeplineşte
sarcinile un funcţionar, nu se poate concepe existenţa infracţiunii de omisiunea sesizării.
Prin urmare, infracţiunea de omisiunea sesizării organelor judiciare este subsecventă şi
corelativă în raport cu infracţiunea săvârşită în legătură cu serviciul funcţionarului care
are obligaţia de a sesiza organele judiciare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2076/2009,
www.scj.ro).
570 Bodoroncea
Inducerea în eroare a organelor judiciare Art. 268
4. Elementul material constă într-o omisiune, neînştiinţarea de îndată a organelor de 6
urmărire penală cu privire la comiterea faptei respective. Constituie o astfel de omisiune
cea săvârşită de persoana care, în calitate de funcţionar public, cu atribuţii de control,
inspector de specialitate în cadrul D.G.F.P., în cursul controlului efectuat a constatat,
în urma verificărilor, acte de evaziune fiscală şi nu a sesizat, de îndată, procurorul sau
organul de urmărire penală despre aceasta (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2076/2009,
www.scj.ro). Cum legea prevede expres organul căruia ar trebui să se adreseze funcţionarul
public, cel de urmărire penală, sesizarea făcută unei alte autorităţi realizează condiţiile de
existenţă ale infracţiunii sub aspectul elementului material, însă elementele constitutive
ale infracţiunii pot să nu fie întrunite sub aspect subiectiv ori să fie incidentă o cauză de
neimputabilitate.
5. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori din culpă. Pentru 7
existenţa infracţiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, este necesar ca funcţio-
narul căruia i se impută nesesizarea de îndată a procurorului sau a organului de urmărire
penală despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile să aibă cunoştinţe certe cu privire la comiterea acelei infracţiuni;
în lipsa unei asemenea reprezentări, instanţa trebuie să pronunţe achitarea (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 3071/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, p. 71).
6. Raportul cu alte infracţiuni. Tăinuire. În sarcina inculpatului vinovat de săvârşirea 8
infracţiunii de tăinuire nu se poate reţine şi infracţiunea de omisiune a înştiinţării organelor
judiciare, dacă omisiunea priveşte infracţiunea din care provin bunurile tăinuite, căci
aceasta ar implica obligaţia inculpatului de a se autodenunţa, ceea ce nu este de conceput
(Trib. Jud. Timiş, Secţia penală, decizia nr. 1262/1973, în R.R.D. nr. 12/1974, p. 75).
Luare de mită. I.C.C.J a apreciat că fapta inculpatului care, în calitate de funcţionar 9
public, cu atribuţii de control, inspector de specialitate în cadrul D.G.F.P., a pretins şi a
primit de la denunţător servicii şi foloase materiale – reparaţii la autovehicul proprietate
personală, pentru a propune rambursarea TVA solicitată, constituie infracţiunea de luare
de mită, în concurs cu infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, constând în
aceea că, în cursul controlului efectuat a constatat, în urma verificărilor, acte de evaziune
fiscală şi nu a sesizat, de îndată, procurorul sau organul de urmărire penală despre aceasta
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2076/2009, www.scj.ro).
Trafic de influenţă. Fapta comisă de inculpat care, după ce a primit de la denunţătoare un 10
plic cu suma de 500 euro, pe care l-a remis inculpatului P.M., ulterior aflând că această sumă
de bani reprezenta costul traficării de influenţă de către P.M. (...), de teamă, nu a denunţat
fapta superiorului său sau organelor competente, deşi avea această obligaţie, constituie
infracţiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, iar nu complicitate la infracţiunea
de trafic de influenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3329/2013, www.scj.ro).
Bodoroncea 571
Art. 268 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Sub o nouă denumire, infracţiunea de
inducere în eroare a organelor judiciare are drept corespondent în Codul penal anterior
infracţiunea de denunţare calomnioasă, care era prevăzută de art. 259. Pe lângă schimbarea
denumirii, noua reglementare aduce modificări şi în ceea ce priveşte definirea elementului
material al infracţiunii, care constă într-o „sesizare penală”, făcută prin denunţ sau
plângere, cu privire fie la existenţa unei fapte prevăzute de legea penală, fie în legătură
cu săvârşirea unei asemenea fapte de către o anumită persoană, în timp ce legea veche
reglementa „învinuirea mincinoasă”, făcută tot prin denunţ sau plângere, dar exclusiv cu
privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o anumită persoană. În varianta prevăzută de
alin. (2) al textului s-a reformulat scopul în care sunt produse sau ticluite probele nereale,
acesta fiind cel al dovedirii existenţei unei fapte prevăzute de legea penală ori săvârşirea
ei de către o anumită persoană, spre deosebire de Codul vechi, care menţiona că acţiunile
respective sunt comise „în sprijinul unei învinuiri nedrepte”.
2 Înlocuirea sintagmei „săvârşirea unei infracţiuni” cu cea de „faptă prevăzută de legea
penală” este în linia celor arătate anterior în legătură cu nerelevanţa împrejurării că fapta
respectivă nu a fost încă pusă în executare sau că actele de executare deja comise se află în
faza actelor premergătoare ori a unei tentative nepedepsite de lege ori nu s-ar putea angaja
răspunderea penală ca urmare a existenţei unor cauze de neimputabilitate.
3 Un alt element de noutate este reprezentat de transformarea cauzei de atenuare a
răspunderii penale, prevăzută de alin. (3) al art. 259 C.pen. din 1968 într-o cauză de
nepedepsire [art. 268 alin. (3)].
4 Limitele pedepsei închisorii sunt aceleași cu cele prevăzute de legea veche pentru
ambele variante ale infracţiunii, dar legea nouă va fi mai favorabilă în varianta incri-
minată la alin. (1), întrucât prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii.
5 Legea veche va fi însă mai favorabilă în ceea ce priveşte condiţiile de sesizare, în
situaţia în care plângerea sau denunţul nu se refereau la o anumită persoană, ci priveau doar
fapta, deoarece legea veche cerea expres ca sesizarea să vizeze săvârşirea unei infracţiuni
de către o persoană.
6 2. Elementul material. Infracţiunea se realizează, în varianta prevăzută de alin. (1),
printr-o acţiune, constând într-o sesizare adresată organelor de urmărire penală. Potrivit
Expunerii de motive, „sesizările mincinoase, fie că invocă săvârşirea unor fapte inexistente,
fie imputarea unor fapte reale unei persoane nevinovate, reprezintă mijloace insidioase prin
care organele judiciare sunt determinate să efectueze investigaţii ori să desfăşoare anumite
proceduri de verificare a veridicităţii acestora, ceea ce presupune o risipă de timp, energie,
personal şi resurse în instrumentarea unor cauze sortite din start eşecului”, acesta fiind şi
motivul pentru care legiuitorul a înţeles să incrimineze şi ipoteza în care sesizarea neadevărată
nu se referă la o anumită persoană, ci priveşte doar o faptă prevăzută de legea penală.
7 Indiferent de modalitatea de realizare a elementului material în această variantă simplă
a infracţiunii, momentul consumării este reprezentat de data prezentării denunţului sau
572 Bodoroncea
Inducerea în eroare a organelor judiciare Art. 268
plângerii la organul competent şi nu de data întocmirii acestor înscrisuri (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 2657/1972, în C.D. 1972, p. 366).
În varianta agravată a infracţiunii, se observă că elementul material este exprimat prin 8
aceleaşi acţiuni ca și în legea veche, respectiv producerea sau ticluirea de probe nereale
(„mincinoase” în vechea reglementare), deosebirea dintre cele două acţiuni fiind dată de
modul de concepere a respectivelor probe: producerea de probe nereale este echivalentă
creării unor probe care nu au existat anterior (înscrisuri falsificate, mijloace materiale de
probă, fotografii trucate etc.), în timp ce ticluirea înseamnă dispunerea, configurarea unor
astfel de probe, mincinoase ori chiar reale, într-un mod care să conducă la aparenţa unei
situaţii, împrejurări care constituie o faptă prevăzută de legea penală sau că o anumită
persoană a comis acea faptă, reală sau ticluită (de exemplu, plasarea unor mijloace
materiale de probă reale alături de altele ticluite pentru a induce ideea că o altă persoană
ar fi autorul faptei).
Infracţiunea de inducere în eroare a organelor judiciare este una cu conţinuturi alter- 9
native. Astfel, dacă una şi aceeași persoană va face, prin denunţ sau plângere, o sesizare
penală în legătură cu comiterea unei fapte prevăzute de legea penală, ulterior producând
sau ticluind și probe în sprijinul sesizării făcute, ea va comite un concurs de infracţiuni,
deoarece forma simplă nu se absoarbe în varianta agravantă, fiind realizate prin acţiuni
distincte. În acest sens, în jurisprudenţă s-a decis că fapta inculpatului B.M., care a formulat
denunţ calomnios împotriva victimei M.M. cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de
trafic de droguri, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 259
alin. (1) C.pen. din 1968, fapta aceluiaşi inculpat de a poziţiona cinci doze de heroină
în hainele victimei pentru a-şi susţine acuzaţiile întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute de art. 259 alin. (2) C.pen. din 1968, deoarece învinuirea mincinoasă
şi producerea de probe mincinoase sunt două infracţiuni distincte care îşi au autonomia
proprie, deşi sunt inserate ambele în art. 259 C.pen. din 1968 (Trib. Bucureşti, Secţia
penală, sentinţa penală nr. 673/2012, definitivă prin decizia nr. 1357/2013 a I.C.C.J.,
Secţia penală, www.scj.ro).
3. Vinovăţia. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate fi directă sau indi- 10
rectă. Textul prevede expres cerinţa cunoaşterii caracterului nereal al faptei sesizate
prin denunţ sau plângere sau cu privire la persoana care a comis-o. Prin prevederea unei
astfel de cerinţe, care nu exista în vechea reglementare, s-a dorit să se aducă mai multă
claritate incriminării, având în vedere că, în trecut, inclusiv Curtea Constituţională s-a
pronunţat cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 259 C.pen. din 1968 în
raport de art. 21 şi art. 30 alin. (1) din Constituţia României. Curtea a reţinut că „existenţa
infracţiunii de denunţare calomnioasă presupune cunoaşterea de către denunţător a carac-
terului mincinos al denunţării, prin care se aduce atingere justiţiei şi demnităţii persoanei
învinuite pe nedrept. (...). Accesul liber la justiţie, consacrat prin art. 21 din Constituţie ca
drept fundamental, trebuie exercitat «cu bună-credinţă», potrivit art. 54 din legea funda-
mentală, «fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi». Or, această bună-credinţă este
exclusă în cazul persoanei care învinuieşte în mod mincinos o altă persoană de săvârşirea
unei infracţiuni, situaţie care face imposibilă încălcarea prin art. 259 alin. (1) din Codul
penal (din 1968 – n.n.) a prevederilor constituţionale cuprinse în art. 21” (D.C.C.
nr. 270/2000, M.Of. nr. 74 din 13 februarie 2001). În acelaşi timp, jurisprudenţa a statuat
că, pe plan subiectiv, organele judiciare au obligaţia să stabilească dacă făptuitorul a fost
Bodoroncea 573
Art. 269 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile
art. 264 C.pen. din 1968 sub denumirea de „favorizarea infractorului”, având un conţinut
asemănător. O primă diferenţă faţă de reglementarea anterioară este dată, aşadar, de chiar
denumirea marginală, termenul de „infractor” fiind înlocuit cu cel de „făptuitor”. Tot
sub aspect terminologic, noţiunea de „faptă prevăzută de legea penală” ia locul celei
de „infracţiune”. Constant cu sine însuşi, legiuitorul precizează în Expunerea de motive
574 Bodoroncea
Favorizarea făptuitorului Art. 269
că „s-a renunţat la folosirea noţiunilor de «infracţiune» şi «infractor» în favoarea celor
de «faptă prevăzută de legea penală» şi de «făptuitor» întrucât activitatea de înfăptuire
a justiţiei este împiedicată inclusiv prin sprijinirea unei persoane care a comis o faptă
interzisă de legea penală, dar care ar putea în concret să nu angajeze răspunderea penală
datorită unor cauze care fac imposibilă întrunirea trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii,
de exemplu minoritatea sau eroarea de fapt. Aceasta deoarece verificarea condiţiilor de
existenţă sau inexistenţă a responsabilităţii penale a unei persoane se face în cadrul unui
proces penal şi nu în raport de aprecierea făcută de favorizator”.
Noua terminologie este însă privită critic în doctrină, considerându-se că promovează 2
ideea că „orice persoană trebuie să răspundă în calitate de favorizator, indiferent dacă cel pe
care-l favorizează a comis doar o faptă prevăzută de legea penală (fiind, spre exemplu, minor
sau comiţând fapta în legitimă apărare) ori a comis o infracţiune (faptă tipică, antijuridică
şi săvârşită cu vinovăţie)” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 337]. Din punctul nostru de vedere, discuţia rămâne doar la nivel doctrinar.
Jurisprudenţa nu va fi afectată de aceste schimbări de ordin terminologic, deoarece, pentru ca
fapta să realizeze conţinutul constitutiv al infracţiunii, este necesară şi întrunirea condiţiilor
privind latura subiectivă, iar pentru realizarea scopului în care acţionează, favorizatorul va
avea o reprezentare destul de reală a activităţii desfăşurate de cel favorizat, altfel nu s-ar
realiza conceptual activitatea sub forma „ajutorului” dat făptuitorului.
O altă modificare ţine de eliminarea sintagmei „fără o înţelegere prealabilă înainte 3
sau după săvârşirea infracţiunii”, una dintre condiţiile de realizare a elementului material
în vechea reglementare. Eliminarea acestei cerinţe nu aduce însă modificări conţinutului
infracţiunii. În esenţă, activitatea de ajutorare a infractorului ulterior comiterii infracţiunii
constituie o activitate de complicitate posterioară. Complicitatea anterioară sau concomi-
tentă reprezintă, conform art. 48 C.pen., o formă de participaţie penală la fapta comisă
de autor. Ca atare, precizarea din legea veche era redundantă în raport cu momentul de
la care se poate vorbi de comiterea infracţiunii de favorizare, fiind evident că o activitate
anterioară sau concomitentă atrage calitatea de complice, iar nu de favorizator.
Altă modificare ţine de scopul pentru care se săvârşeşte activitatea de ajutorare a 4
infractorului. Conform incriminării din noul Cod, favorizarea se comite pentru împiedicarea
sau îngreunarea cercetărilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării
unei pedepse sau măsuri privative de libertate. Noua reglementare nu aduce însă, sub acest
aspect, modificări de substanţă, fiind vorba mai degrabă de o reformulare a textului pentru
a surprinde mai bine etapele procesual penale în care poate avea loc o favorizare a celui
care a comis o faptă prevăzută de legea penală. Ipoteza „împiedicarea/îngreunarea de la
executarea unei măsuri privative de libertate” nu este nici ea una nouă, ca şi conţinut, ci
doar evidenţiată ca atare, anterior putând fi asimilată unei „îngreunări a urmăririi penale
sau a judecăţii”, interpretare posibilă prin prisma dispoziţiilor art. 136 C.pen. din 1968,
care reglementa scopul măsurilor preventive.
Principala modificare constă însă în renunţarea la favorizarea reală (ajutorul dat 5
pentru asigurarea folosului sau produsului infracţiunii), ca modalitate de comitere a
acestei infracţiuni, legiuitorul motivând că acţiunile respective sunt prevăzute în noul Cod
în conţinutul infracţiunii de tăinuire.
În fine, o ultimă modificare care trebuie să fie semnalată este cea din alin. (3), care 6
reglementează cauza de nepedepsire, prin extinderea acesteia la toate persoanele care
Bodoroncea 575
Art. 269 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
au calitatea de „membru de familie” în noul sens dat de Codul penal acestei sintagme,
potrivit art. 177.
7 Din punct de vedere al aplicării legii penale în timp, sub aspectul sancţiunii legea nouă
va fi mai favorabilă din perspectiva prevederii amenzii ca pedeapsă alternativă la pedeapsa
închisorii. Dacă instanţa alege însă închisoarea ca pedeapsă principală, cuantumul acesteia
va fi stabilit conform uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, având în vedere că
limitele pedepsei sunt asimetrice: prin urmare, dacă instanţa se va orienta spre o pedeapsă
spre limita minimă, legea veche va fi mai favorabilă, deoarece prevede un minim mai mic
(3 luni), iar dacă se va orienta spre maximul prevăzut de lege, noul Cod penal va fi legea
mai favorabilă, deoarece prevede un maxim mai mic (5 ani, comparativ cu 7 ani).
8 În acelaşi timp, legea nouă va fi mai favorabilă, având în vedere limitele de sancţionare,
pentru favorizarea reglementată de dispoziţiile art. 173 alin. (3) C.pen. din 1968, privind
infracţiunile contra siguranţei statului, respectiv cea prevăzută de art. 361 alin. (2) din
acelaşi Cod, privind infracţiunile contra păcii şi omenirii, care funcţionau ca norme
special în raport cu norma generală din art. 264. În noul Cod astfel de reglementări nu
se mai regăsesc, astfel încât dispoziţiile art. 269 vor fi incidente în cazul oricărei fapte de
favorizare a făptuitorului.
9 Ca urmare a eliminării acestor dispoziţii speciale de reglementare a favorizării, se
poate identifica o nouă situaţie de incidenţă a legii penale mai favorabile, cu privire la
cauza de nepedepsire a membrilor de familie. Având în vedere că în dispoziţiile art. 173
alin. ultim, respectiv art. 361 alin. ultim C.pen. din 1968, se reglementa doar o cauză de
reducere a pedepsei, iar nu una de nepedepsire, pentru soţ şi rudele fireşti, dacă o persoană
a comis o astfel de activitate anterior intrării în vigoare a legii noi, ea va beneficia de cauza
de impunitate, generală, prevăzută de art. 269 alin. ultim C.pen.
10 Tot în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 269 se va încadra şi fapta de favorizare
a celui care a comis o faptă de corupţie, prevăzută de art. 17 lit. a) din Legea nr. 78/2000,
înainte de modificarea ei prin Legea nr. 187/2012, care a abrogat respectiva dispoziţie.
11 2. Situaţia premisă constă în comiterea unei fapte prevăzute de legea penală de către o
altă persoană. Dacă această faptă nu există, nu va putea exista nici infracţiunea de favorizare,
datorită caracterului subsecvent al acestei infracţiuni, care nu poate exista ca infracţiune
de sine stătătoare fără o infracţiune anterior săvârşită de către o altă persoană. Ca atare, nu
se va putea comite o infracţiune de favorizare, cât timp „fapta celor doi martori constituie
contravenţie la legea circulaţiei pe drumurile publice şi nu infracţiune” (C.A. Oradea, Secţia
penală şi pentru cauze cu minori, decizia nr. 173/2005, în C.P.J.P. 2005, p. 267).
12 3. Elementul material, constând în ajutorul dat unei persoane care a comis o faptă
prevăzută de legea penală, poate fi realizat printr-o acţiune sau o omisiune. Săvârşeşte
infracţiunea de favorizare, spre exemplu, persoana care, aflându-se în executarea unei
pedepse privative de libertate cu durată mare, sesizează organele de urmărire penală afir-
mând că este autorul unei anume infracţiuni, pe care el nu o comisese, pentru a zădărnici
urmărirea penală împotriva adevăraţilor vinovaţi, pe care îi cunoştea (C.A. Bucureşti, Secţia
a II-a penală, decizia nr. 216/1996, în C.P.J. 1996, p. 83) sau cel care avertizează, prin
intermediul telefonului, persoana care are calitatea de complice la săvârşirea infracţiunii
de luare de mită, să părăsească locul unde urma să fie surprinsă de organele judiciare
în flagrant, primind suma de bani pretinsă ca mită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1978/2009, www.scj.ro). Nu este realizat însă elementul material în situaţia în care
576 Bodoroncea
Favorizarea făptuitorului Art. 269
„inculpata S.G. a fost convinsă că cecul emis de I.A. este valabil şi are acoperire în cont,
iar inculpata T.M. după ce a operat suplimentarea contului s-a informat imediat la B.R.D.,
sucursala Slobozia şi a luat de îndată măsurile necesare, în sensul că a anunţat conducerea
băncii despre emiterea filelor C.E.C. fără acoperire şi a retras carnetul de cecuri de la
inculpata S.G.” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1491 din 25 martie 2003, www.scj.ro).
Având în vedere că infracţiunea de favorizare reprezintă o „complicitate posterioară” 13
la comiterea faptei principale, în jurisprudenţă s-a decis corect că înţelegerea între o per-
soană şi autorii furtului de a transporta bunurile furate cu autoturismul, survenită într-un
moment când bunurile scoase din depozit erau duse spre a fi aruncate peste gardul curţii
constituie pentru cel dintâi infracţiunea de favorizare a infractorului, iar nu complicitate,
deoarece ajutorul nu a fost dat autorului înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii, ci
a survenit după consumarea acesteia, fără existenţa unei înţelegeri anterioare (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1072/2002, www.scj.ro).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite numai cu intenţie, care poate să fie directă sau 14
eventuală. Intenţia este calificată prin scop, acela al împiedicării sau îngreunării cercetă-
rilor într-o cauză penală, tragerii la răspundere penală, executării unei pedepse sau măsuri
privative de libertate.
5. Sancţiune. Alin. (2) al textului prevede că pedeapsa aplicată favorizatorului nu poate 15
fi mai mare decât pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvârşită de autor. Dacă pentru
comiterea de către autor a unei fapte consumate lucrurile sunt clare, nu la fel este situaţia
în care fapta comisă de cel favorizat a rămas în faza tentativei. Pornind de la dispoziţiile
art. 187 C.pen. (sau art. 1411 C.pen. din 1968), care stipulează că prin pedeapsă prevăzută de
lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma
consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei,
s-a considerat (A. Vlăşceanu, A. Barbu, op. cit., p. 597) că şi în cazul tentativei raportarea
trebuie să se facă la limita maximă a pedepsei pentru faptul consumat. Nici jurisprudenţa nu
a fost unanimă într-un sens sau altul, dar problema s-a tranşat de către instanţa supremă, care,
pronunţând o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând
mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în
ipoteza în care este vorba de tentativă, a stabilit că „în aplicarea legii penale mai favorabile
după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) C.pen., în cazul tentativei, limita
maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma
tentată” (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată,
redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 6 din 26 mai 2014, M.Of. nr. 471 din 26 iunie 2014). Deşi decizia, de altfel obligatorie, se
referă la aplicarea legii mai favorabile în situaţia cauzelor definitiv soluţionate, premisa este
aceeaşi pentru oricare altă situaţie în care se face trimitere la „pedeapsa prevăzută de lege”
atunci când infracţiunea s-a comis în forma imperfectă a tentativei, astfel încât soluţia este
valabilă în toate situaţiile, deci şi în cea în discuţie. Prin urmare, favorizatorul va fi sancţionat
cu o pedeapsă situată la jumătatea maximului prevăzut de lege pentru comiterea de către cel
favorizat a unei fapte rămase în faza tentativei (evident, cu respectarea şi a limitei maxime
prevăzute de art. 269, redusă la jumătate).
6. Cauza de nepedepsire. Favorizarea făptuitorului nu se pedepseşte, conform 16
art. 269 alin. (3) C.pen., când este săvârşită de un membru de familie. Instanţa supremă s-a
Bodoroncea 577
Art. 270 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
pronunţat în sensul că, pentru a beneficia de această prevedere legală, făptuitorul trebuie
să fie rudă apropiată (să fie membru de familie, conform art. 177 C.pen., potrivit noii
reglementări – n.n.) cu toţi infractorii (făptuitorii – n.n.), în caz contrar dispoziţia de nepe-
depsire nefiind aplicabilă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1922/1992, în Probleme de
drept…1990-1992, p. 383).
17 7. Concurs cu alte infracţiuni. În situaţia în care mijloacele folosite pentru realizarea
infracţiunii de favorizare constituie prin ele însele infracţiuni (de exemplu fals, uz de fals
etc.), favorizarea infractorului poate intra în concurs cu aceste infracţiuni. Favorizarea
autorului omorului, spre exemplu, nu constituie o cauză de nepedepsire pentru omisiunea
denunţării de îndată a omorului (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 823/1983, în
Lege4 – Bază de date).
18 8. Răspunderea civilă. Favorizatorul răspunde din punct de vedere civil numai pentru
prejudiciul produs efectiv de el, ca urmare a ajutorului dat autorului pentru ca acesta
să-şi asigure produsul faptei sale (C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 3068/1995,
în Dreptul nr. 7/1996, p. 125). În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 1369 C.civ. Desigur
însă, răspunderea civilă poate fi atrasă, potrivit noi reglementări, doar când vorbim de o
favorizare personală, deoarece „favorizarea reală” (situaţia din speţa redată), va atrage
răspunderea civilă a făptuitorului în calitate de tăinuitor, conform modificărilor legislative,
relevate mai sus.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de tăinuire era reglementată
în Codul penal anterior de dispoziţiile art. 221, fiind inclusă în titlul dedicat infracţiunilor
contra patrimoniului. Prevederea sa, în noul Cod penal, în cadrul infracţiunilor contra
înfăptuirii justiţiei este explicată de legiuitor prin aceea că, „prin conţinutul său această faptă
afectează în primul rând desfăşurarea actului de justiţie prin îngreunarea sau împiedicarea
identificării ori a recuperării bunurilor tăinuite şi, în plus, nu toate bunurile care formează
obiectul tăinuirii provin din comiterea unor infracţiuni contra patrimoniului, ceea ce face
dificil de explicat cum poate fi considerată tăinuirea infracţiune contra patrimoniului în
cazul în care aceasta ar privi de exemplu o sumă de bani primită de tăinuitor în schimbul
ascunderii unor acte de identitate false ori a unor mari sume de bani provenite din traficul
de droguri sau de persoane” (Expunere de motive).
2 O primă modificare în raport cu reglementarea anterioară este legată de modul în
care este exprimată forma de vinovăţie. Astfel, textul prevede expres că fapta constituie
infracţiune nu numai în cazul în care tăinuitorul a cunoscut provenienţa ilicită a bunurilor,
578 Bodoroncea
Tăinuirea Art. 270
dar şi atunci când din împrejurările concrete, acesta a putut să prevadă că bunurile provin
dintr-o faptă prevăzută de legea penală.
Această dispoziţie a tranşat poziţiile diferite ale doctrinei şi practicii judiciare, în ceea 3
ce priveşte posibilitatea comiterii infracţiunii de tăinuire şi cu intenţie eventuală. Legea nu
cere însă ca tăinuitorul să aibă reprezentarea naturii faptei (încadrarea juridică) prevăzută
de legea penală din care provine bunul (furt, tâlhărie, înşelăciune etc.), fiind suficientă
reprezentarea că bunul provine din comiterea unei astfel de fapte.
Cel mai important element de noutate faţă de reglementarea veche este acela că s-a 4
renunţat la scopul special al infracţiunii, cel al obţinerii unui folos material pentru sine
sau pentru altul din vechea reglementare, element ce constituia, totodată, şi criteriul de
distincţie între infracţiunea de favorizare a infractorului în modalitatea ajutorului dat pentru
a asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii [aşa-zisa favorizare reală (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 4646/2004, www.scj.ro)]. Odată cu renunţarea la reglementarea
favorizării reale ca variantă de comitere a infracţiunii de favorizare a făptuitorului şi,
totodată, eliminarea referirii la scopul patrimonial prevăzut pentru infracţiunea de tăinuire,
aceasta din urmă devine, practic, o variantă de specie a infracţiunii de favorizare, în care
ajutorul dat pentru împiedicarea sau îngreunarea cercetărilor se circumstanţiază la anumite
operaţii în legătură cu bunul care ar fi constituit mijloc de probă.
În fine, o ultimă modificare care trebuie să fie semnalată este cea din alin. (3), care regle- 5
mentează cauza de nepedepsire, prin extinderea acesteia la toate persoanele care au calitatea
de „membru de familie” în noul sens dat de Codul penal acestei sintagme, potrivit art. 177.
Din punct de vedere al situaţiilor tranzitorii incidente, legea nouă va fi legea penală 6
mai favorabilă din perspectiva prevederii amenzii ca pedeapsă alternativă la pedeapsa
închisorii. Dacă instanţa alege însă închisoarea ca pedeapsă principală, cuantumul acesteia
va fi stabilit conform uneia sau alteia dintre cele două legi succesive, având în vedere că
limitele pedepsei sunt asimetrice: prin urmare, dacă se va orienta spre o pedeapsă spre
limita minimă, legea veche va fi mai favorabilă, deoarece prevede un minim mai mic
(3 luni), iar dacă se va orienta spre maximul prevăzut de lege, noul Cod penal va fi lege
mai favorabilă, deoarece prevede un maxim mai mic (5 ani, comparativ cu 7 ani).
În acelaşi timp, legea nouă va fi mai favorabilă, având în vedere limitele de sancţionare, 7
şi în ceea ce priveşte tăinuirea reglementată de dispoziţiile art. 173 alin. (3) C.pen. din
1968, privind infracţiunile contra siguranţei statului, respectiv cea prevăzută de art. 361
alin. (2) din acelaşi Cod, privind infracţiunile contra păcii şi omenirii, care funcţionau
ca norme speciale în raport cu norma generală din art. 221 C.pen. din 1968. În noul Cod
astfel de reglementări nu se mai regăsesc, astfel încât dispoziţiile art. 270 vor fi incidente în
cazul oricărei fapte de tăinuire [inclusiv tăinuirea reglementată de art. 17 lit. a) din Legea
nr. 78/2000, înainte de modificarea ei prin Legea nr. 187/2012, care a abrogat respectiva
dispoziţie, de asemenea pentru cea prevăzută de art. 10 din Legea nr. 39/2003, privitoare
la tăinuirea bunurilor provenite dintr-o infracţiune gravă săvârşită de unul sau mai mulţi
membri ai unui grup infracţional organizat, text abrogat prin Legea nr. 187/2012], cu
excepţia celor în care nu este vorba de o infracţiune mai gravă (spălare de bani, prevăzută
de art. 29 din Legea nr. 656/2002, republicată).
Având în vedere că dispoziţiile art. 173 alin. ultim, respectiv art. 361 alin. ultim C.pen. 8
din 1968 reglementau doar o cauză de reducere a pedepsei, iar nu una de nepedepsire,
pentru soţ şi rudele fireşti, dacă una dintre aceste persoane a comis o astfel de activitate
Bodoroncea 579
Art. 270 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
580 Bodoroncea
Obstrucţionarea justiţiei Art. 271
situaţii în care ea este impusă de însăşi raţiunea şi finalitatea sa (Trib. Suprem, Completul
de 7 judecători, Decizia nr. 64/1973, în Repertoriu…1969-1975, p. 406).
5. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de tăinuire poate intra în concurs cu 13
infracţiunea de favorizarea făptuitorului, cu privire la una şi aceeaşi faptă prevăzută de
legea penală, cât timp activităţile care constituie verbum regens al fiecărei infracţiuni nu se
suprapun. Astfel, I.C.C.J. a decis, într-o speţă, că fapta inculpaţilor B.D. şi S.A. care prin
ajutorul dat inculpaţilor H.M.A. şi S.I.V. de a deplasa la Bucureşti autoturismul victimei,
precum şi bunurile personale ale acesteia, unde au fost valorificate ulterior de inculpatul
S.I.V. (...) a întrunit elementele constitutive ale infracţiunii de tăinuire prevăzută de
art. 221 din Codul penal. Cei doi inculpaţi au cunoscut provenienţa banilor deţinuţi de
autorii omorului, H.M.A. a achitat camera de hotel cu banii primiţi de la S. şi proveniţi
de la victima omorului şi au fost de faţă cu ocazia valorificării bijuteriilor şi laptopului
victimei, iar ajutorul dat de către inculpaţii S.A. şi B.D. inculpaţilor S.I.V. şi H.M.A. fără
o înţelegere stabilită înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunilor de omor şi tâlhărie prin
ştergerea urmelor infracţiunii, aruncarea obiectelor care au folosit la ştergerea urmelor
infracţiunii, ascunderea bâtei prin încredinţarea acesteia unei alte persoane, străină de
evenimente, a constituit infracţiunea de favorizarea infractorului prevăzută de art. 264
C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2292/2010, www.scj.ro). Există, de
asemenea, concurs real cu infracţiunea de furt, în formă simplă sau continuată, în situaţia
existenţei unui prim act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite
că va asigura valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, chiar dacă promisiunea
anticipată de tăinuire a bunurilor nu a fost îndeplinită [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia
nr. 2/2008 (RIL), M.Of. nr. 859 din 19 decembrie 2008].
6. Obligarea tăinuitorului la despăgubiri. Tăinuitorul nu poate fi obligat la plata 14
despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, decât în limita valorii bunurilor tăinuite şi a
pagubei cauzate prin fapta sa. Din probele administrate în cauză rezultă că inculpatul a
dobândit din banii sustraşi numai o parte, şi anume suma de 250.000 lei, cunoscând că
aceasta provine din infracţiune. Aşa fiind, instanţa trebuia să oblige pe inculpat la plata
despăgubirilor, solidar cu autorul furtului, numai în limita sumei de 250.000 de lei (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2846/1997, în Probleme de drept…1990-2000, p. 373). Noul Cod
civil, prin dispoziţiile art. 1369, a înlăturat orice speculaţii doctrinare sau jurisprudenţiale
pe această temă.
Bodoroncea 581
Art. 271 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de obstrucţionare a justiţiei
reprezintă o incriminare nouă în Codul penal. Parţial, ea îşi găseşte corespondenţa în
infracţiunea prevăzută de art. 147 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei
(text abrogat de Legea nr. 187/2012, ulterior întregul act normativ fiind abrogat prin Legea
nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă).
2 Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea ei este justificată de realităţile practicii
judiciare care nu de puţine ori s-a confruntat cu o lipsă de cooperare din partea persoanelor
cărora li se solicită sprijinul de către autorităţile judiciare. Aceasta nouă reglementare este
justificată, prin urmare, de noile realităţi sociale şi are ca obiectiv asigurarea legalităţii,
independenţei, imparţialităţii şi fermităţii în procesul de înfăptuire a actului de justiţie, prin
sancţionarea penală a faptelor de natură să influenţeze grav, să ignore ori să submineze
autoritatea justiţiei. Reglementarea urmăreşte în primul rând prevenirea comiterii faptelor
incriminate şi numai în cazul în care mijloacele nepenale se dovedesc ineficiente să se
aprecieze asupra oportunităţii recurgerii la mijloace de natură penală”.
3 Prin prevederile alin. (2) sunt asigurate garanţiile exercitării dreptului la apărare.
4 Problema stabilirii legii mai favorabile în raport cu infracţiunea reglementată de
Legea nr. 85/2006 (în prezent abrogată) vizează exclusiv situaţia în care refuzul de a pune
la dispoziţie documentaţia este urmarea unei cereri din partea judecătorului sindic. În
acest caz, norma din legea specială ar fi mai favorabilă, deoarece prevede o sancţiune mai
blândă. Pentru celelalte ipoteze (refuzul de a înmâna documentaţia administratorului sau
lichidatorului judiciar) ar opera dezincriminarea, deoarece aceste persoane nu fac parte
din categoria organului de urmărire penală sau instanţei de judecată, la care face referire
incriminarea din noul Cod penal.
5 2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană fizică, cât şi de o persoană
juridică, cu excepţia celei/celor care sunt urmărite sau judecate pentru infracţiunea care for-
mează obiectul cauzei. Credem că, în concordanţă cu dispoziţiile art. 118 C.proc.pen., care
reglementează dreptul martorului de a nu se autoacuza, noţiunea de „persoană urmărită”
trebuie privită în sens larg, astfel încât o persoană care a avut calitatea de martor la momentul
la care a comis una sau ambele acţiuni de realizare a elementului material, nu va putea fi
trasă la răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 271, dacă ulterior, în aceeaşi
cauză, a dobândit calitatea de suspect.
6 3. Elementul material, constând fie într-o acţiune, fie într-o omisiune, se realizează prin
oricare dintre modalităţile arătate de text, respectiv împiedicarea, fără drept, a organului
de urmărire sau instanţei să efectueze, în condiţiile legii, un act procedural sau refuzul de
a pune la dispoziţia organului de urmărire penală, instanţei sau judecătorului sindic, în tot
sau în parte, datele, informaţiile, înscrisurile sau bunurile deţinute, care i-au fost solicitate
în mod explicit, în condiţiile legii, în vederea soluţionării unei cauze. Infracţiunea este una
cu conţinuturi alternative, astfel încât, dacă una şi aceeaşi persoană împiedică efectuarea
unui act procesual şi, în aceeaşi cauză, refuză să predea înscrisurile solicitate de către
organele judiciare, va comite un concurs de infracţiuni între varianta prevăzută de alin. (1)
lit. a) şi cea prevăzută de alin. (1) lit. b) ale textului.
7 Pentru existenţa oricăreia dintre modalităţile de comitere arătate este necesar ca, prealabil
oricărei activităţi, organele judiciare să avertizeze pe făptuitor cu privire la consecinţele
582 Bodoroncea
Influenţarea declaraţiilor Art. 272
împiedicării efectuării actului procesual sau refuzului de a prezenta documentele solicitate.
Avertismentul, în sensul arătat, este o cerinţă care ţine de tipicitatea faptei.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. 8
Cerinţa formulării prealabile a unui avertisment cu privire la consecinţele nerespectării
solicitărilor organelor judiciare face ca fapta să se comită, de cele mai multe ori, cu intenţie
directă.
5. Concursul cu alte infracţiuni. Obstrucţionarea justiţiei poate intra în concurs cu 9
infracţiunea de ultraj sau cea de ultraj judiciar, dacă, de exemplu, împiedicarea orga-
nului judiciar să efectueze actul procesual s-a făcut prin ameninţare ori violenţă, când s-a
produs vătămarea sau uciderea celui agresat.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de încercare de a determina 1
mărturia mincinoasă, prevăzută de art. 261 C.pen. din 1968, reprezintă doar punctul de
plecare pentru noua reglementare, pe care însă legiuitorul a dezvoltat-o, valorificând unele
reglementări similare întâlnite în Codurile penale europene (art. 160 din Codul penal german,
art. 464 din Codul penal spaniol, art. 377bis din Codul penal italian, art. 434-5, art. 434-8,
art. 434-15 din Codul penal francez). Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea vizează
atât încercarea de a determina, cât şi determinarea unei persoane, indiferent de calitatea
acesteia, nu numai să dea declaraţii mincinoase, dar şi să nu sesizeze organele de urmărire
penală, să nu dea declaraţii, să îşi retragă declaraţiile ori să nu prezinte probe, într-o cauză
penală, civilă sau în orice altă procedură judiciară. Scopul urmărit prin această incriminare
este acela de a întări garantarea accesului liber la justiţie prin protejarea libertăţii oricărei
persoane de a se adresa justiţiei şi de a da declaraţiile ori de a înfăţişa probele pe care le
consideră necesare în raport de interesele sale, independent de orice formă de presiune
exercitată din partea vreunui terţ, fie asupra sa, fie asupra membrilor de familie”.
Problema stabilirii legii penale mai favorabile se va pune exclusiv cu privire la 2
situaţia în care fapta se comite printr-o încercare de a determina mărturia mincinoasă,
prin constrângere sau corupere, având în vedere elementul de continuitate cu infracţiunea
prevăzută de art. 261 C.pen. din 1968. În acest caz, legea veche va fi mai favorabilă,
deoarece prevede limite de pedeapsă mai mici.
2. Elementul material se realizează prin acţiune sau omisiune, în două variante: 3
încercarea de a determina şi, respectiv, determinarea unei persoane, prin modalităţile
Bodoroncea 583
Art. 272 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul păstrează în linii generale regle- 1
mentarea anterioară, prevăzută, sub aceeaşi denumire, de dispoziţiile art. 260 C.pen. din
1968. Varianta tip a infracţiunii [alin. (1)] are practic acelaşi conţinut, pentru că, deşi nu
mai apare exprimată expres, fapta de mărturie mincinoasă săvârşită într-o cauză discipli-
nară nu a fost dezincriminată, ci se va regăsi în conţinutul mai larg al expresiei „orice
altă procedură în care se ascultă martori”, în care termenul „procedură” ia locul celui de
„cauză” folosit de vechea reglementare.
Modificarea cea mai importantă ţine de reglementarea unor forme agravate ale 2
infracţiunii, legate de statutul special pe care îl au anumiţi martori în proces. Astfel, va fi
sancţionat mai grav cel care beneficiază de protecţia statului fie ca martor protejat, fie ca
investigator sub acoperire ori cel care are un rol în îndeplinirea actului de justiţie în calitate
de expert sau interpret, respectiv cel care săvârşeşte mărturia mincinoasă în legătură cu
o faptă gravă (pedepsită cu detenţie pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani). Dintre
aceste forme agravate, mărturia mincinoasă comisă de un martor protejat a fost preluată,
cu modificări, din dispoziţiile art. 21 din Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor,
text abrogat prin Legea nr. 187/2012, care prevedea că fapta martorului protejat de a induce
în eroare organul de urmărire penală sau instanţa de judecată prin datele şi informaţiile
prezentate se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 10 ani.
Cauza de nepedepsire existentă în reglementarea anterioară se păstrează, dar se 3
schimbă limitele temporale, prin introducerea altor momente până la care mărturia
mincinoasă poate fi retrasă. În cauzele penale acestea se situează înainte de reţinere,
arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale, în timp ce în art. 260 C.pen. din 1968
cauza de nepedepsire opera doar dacă retragerea mărturiei avea loc înainte de arestarea
persoanei.
Bodoroncea 585
Art. 273 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
4 În schimb a fost eliminată prevederea cuprinsă în alin. (3) al art. 260 C.pen. din 1968,
care făcea referire la incidenţa circumstanţelor atenuante. Cel mai probabil s-a considerat
că o astfel de prevedere era superfluă, din moment ce dispoziţiile art. 75 lit. a) teza a II-a
reglementează circumstanţa atenuantă constând în eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii.
5 Situaţiile tranzitorii vor viza şi sancţiunea. În privinţa variantei tip a infracţiunii, legea
nouă constituie lege mai favorabilă având în vedere limitele de pedeapsă mai reduse.
Legea nouă este mai favorabilă şi pentru fapta comisă de martorul protejat, sancţionată
conform legii speciale cu limite substanţial mai mari. Pentru celelalte agravante nu se pune
problema incidenţei unei situaţii tranzitorii, deoarece limitele de pedeapsă sunt aceleaşi
în ambele legi (faptele fiind cuprinse în varianta tip şi în varianta asimilată a infracţiunii
prevăzute de art. 260 C.pen. din 1968).
6 Din perspectiva cauzei de nepedepsire, legea nouă este, de asemenea, mai favorabilă,
deoarece extinde momentul până la care poate fi retrasă mărturia mincinoasă. În schimb,
legea veche este mai favorabilă în ceea ce priveşte reţinerea formei atenuate, fiind
prevăzută expres de art. 260 C.pen. din 1968, în timp ce în legea nouă reţinerea unei astfel
de circumstanţe este lăsată la latitudinea judecătorului (circumstanţă judiciară).
7 2. Subiect activ. Acesta este special, putând fi doar martorul, expertul sau interpretul.
În cazul expertului, declaraţia mincinoasă sau omisiunea de a spune tot ce ştie poate rezulta
din raportul de expertiză sau din declaraţiile date de acesta în faţa organului judiciar, iar
nu numai în acest ultim caz, cum s-a mai decis în practică (C.A. Suceava, Secţia penală,
decizia nr. 792/2004, în B.J. – C.P.J. 2004-2005, p. 50), deoarece comiterea infracţiunii nu
este legată de depunerea jurământului, ci de afirmaţiile neadevărate sau omisiunile pe care
le face, care se regăsesc în primul rând în actul scris întocmit.
8 3. Elementul material. Textul a păstrat în tipicitatea faptei condiţia ca declaraţia să se
refere la „împrejurări esenţiale” ale cauzei, fiind indiferent dacă instanţa care a soluţionat
cauza a înlăturat din ansamblul probator administrat declaraţiile date de martor ca fiind
nesincere, întrucât infracţiunea de mărturie mincinoasă se consumă în momentul în care
s-au făcut afirmaţiile mincinoase cu privire la împrejurările esenţiale, neavând relevanţă
dacă au influenţat sau nu soluţia pronunţată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1319/2006,
www.scj.ro). „Pentru existenţa infracţiunii de mărturie mincinoasă nu este nevoie, deci,
ca declaraţia neadevărată să fi servit instanţei la formarea convingerii sale şi la darea
unei anumite soluţii. Este suficient ca prin legătura sa cu obiectul procesului ea să fi fost
aptă a servi la soluţionarea cauzei. Infracţiunea de mărturie mincinoasă – infracţiune de
pericol, a cărei urmare imediată constă în periclitarea desfăşurării în bune condiţii a operei
de înfăptuire a justiţiei – se consumă în momentul în care audierea martorului care a
făcut afirmaţii mincinoase a luat sfârşit şi acesta a semnat declaraţia; prin urmare, pentru
consumarea infracţiunii nu este necesar să se fi pronunţat o soluţie nedreaptă, ci este de
ajuns ca, datorită afirmaţiilor mincinoase făcute de martor, să existe pericolul de a se
pronunţa o asemenea soluţie. Cu atât mai mult, dispoziţiile art. 260 din Codul penal vor
fi incidente, se înţelege, în cazul în care declaraţia mincinoasă a servit, ca în speţă, la
pronunţarea soluţiei, însă aceasta s-a bazat, concomitent, şi pe alte probe” (V. Papadopol,
Notă la decizia nr. 220/1996 a C.A. Bucureşti, Secţia I penală, în C.P. Ad., p. 915).
9 4. Latura subiectivă. Fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. În ceea
ce priveşte latura subiectivă a infracţiunii, nu prezintă relevanţă realitatea, ci sinceritatea
586 Bodoroncea
Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei Art. 274
convingerii martorului (Trib. Jud. Bihor, Secţia penală, decizia nr. 73/1991, în Dreptul
nr. 6/1991, cu notă critică de C. Turianu).
5. Cauză de nepedepsire. În cauzele penale aceasta se situează înainte de reţinere, 10
arestare sau de punerea în mişcare a acţiunii penale. Condiţia prevăzută în acest text
de lege, ca mărturia mincinoasă să fie retrasă înaintea arestării inculpatului, se referă
la situaţia când arestarea s-a dispus ca urmare a mărturiei mincinoase, iar nu la situaţia
când mărturia mincinoasă a fost în favoarea inculpatului, neavând legătură cu arestarea
ulterioară a acestuia (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2083/2001, în B.J. – Bază de
date). Dispoziţiile de nepedepsire reprezintă o circumstanţă personală a martorului, care
îşi retractează afirmaţia, fără a avea vreun efect asupra instigatorului care l-a determinat
să dea declaraţia mincinoasă (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3503/1970, în C.D.
1970, p. 416).
6. Concursul cu alte infracţiuni. Fals în declaraţii. Cu ocazia dezbaterii la notariat 11
a unei succesiuni, defuncta fiind mătuşa inculpatelor, una dintre acestea s-a declarat unică
moştenitoare, deşi ştia că decedata mai are o nepoată aflată în străinătate, iar cealaltă a
declarat că a fost vecină cu defuncta şi ştie că aceasta nu mai are rude. Fapta săvârşită de
prima inculpată constituie infracţiunea de fals în declaraţii, iar fapta comisă de cea de-a
doua, care în cauza succesorală dezbătută la notariat a făcut afirmaţii mincinoase referitor
la împrejurări esenţiale, constituie infracţiunea de mărturie mincinoasă (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 562/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 149).
Inducerea în eroare a organelor judiciare. Cele două infracţiuni pot intra în concurs 12
dacă, de exemplu, inculpatul a formulat denunţ calomnios împotriva victimei cu privire
la săvârşirea unei infracţiuni de trafic de droguri, apoi a plasat cinci doze de heroină în
hainele victimei pentru a-şi susţine acuzaţiile, pentru ca, în cursul procesului să dea
declaraţii mincinoase cu privire la elementele esenţiale ale infracţiunii, „deoarece învinuirea
mincinoasă şi producerea de probe mincinoase sunt două infracţiuni distincte care îşi au
autonomia proprie (...) şi în situaţia concretă niciuna nu absoarbe mărturia mincinoasă,
având elemente constitutive diferite” (Trib. Bucureşti, Secţia penală, sentinţa penală
nr. 673/2012, definitivă prin decizia nr. 1357/2013 a I.C.C.J., Secţia penală, www.scj.ro).
7. Mărturie mincinoasă. Acţiune civilă. Infracţiunea de mărturie mincinoasă face parte 13
din categoria infracţiunilor care împiedică înfăptuirea justiţiei, faptă ce nu vizează o anumită
persoană decât indirect, nefiind posibilă constituirea de parte vătămată sau de parte civilă
(C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 381/2003, în Dreptul nr. 11/2003, p. 225).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea nu a fost reglementată de 1
Codul penal anterior, astfel că nu se pune problema incidenţei unor situaţii tranzitorii.
Bodoroncea 587
Art. 274 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior infracţiunea era 1
prevăzută de art. 272 sub denumirea de „reţinerea sau distrugerea de înscrisuri”. Conţinutul
vechii reglementări a fost modificat atât prin adăugarea unor noi ipoteze de comitere a faptei
(sustragerea, ascunderea ori alterarea), cât şi în privinţa obiectului actului de executare
(acţiunile vor viza nu numai înscrisurile, ci şi mijloacele materiale de probă). Completarea
textului în sensul arătat s-a făcut „pornind de la realităţile practicii judiciare (...), în scopul
asigurării unei reglementări mai eficiente în ceea ce priveşte securitatea şi integritatea
mijloacelor materiale de probă sau înscrisurilor prin a căror sustragere, distrugere, reţinere,
ascundere sau alterare este împiedicată aflarea adevărului într-o cauză penală, ori a mijloacelor
de probă sau a înscrisurilor aflate dintr-un dosar penal” (Expunere de motive).
Pentru faptele comise sub legea veche, al căror element material are corespondent 2
în legea nouă, Codul penal anterior constituie lege mai favorabilă, întrucât limitele de
pedeapsă sunt mai reduse (de la 6 luni la 3 ani).
2. Elementul material. Infracţiunea se poate comite într-una dintre următoarele 3
modalităţi alternative: sustragerea, distrugerea, reţinerea, ascunderea ori alterarea de
mijloace materiale de probă sau de înscrisuri.
2.1. Sustragerea este echivalentă unei acţiuni de furt, în sensul de „luare din posesia 4
sau detenţia” organului judiciar a unui mijloc material de probă sau a unui înscris. Sintagma
„mijloace materiale de probă” are înţelesul dat de Codul de procedură penală, de „obiecte
care conţin sau poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi
la aflarea adevărului (art. 197). În categoria „înscrisuri” vor intra, însă, nu numai acele
mijloace de probă definite de dispoziţiile art. 198 C.proc.pen., care conţin prin ele însele
fapte sau împrejurări de natură să contribuie la aflarea adevărului (de exemplu, un contract,
un act de identitate falsificat etc.), ci şi acele înscrisuri care rezultă din „consemnarea”
administrării altor mijloace de probă (declaraţii, rapoarte de expertiză sau de constatare
etc.) sau care fac dovada efectuării anumitor acte procesuale (dovezi de citare, adrese
către diverse instituţii etc.). În acest sens, jurisprudenţa a decis că „fapta inculpaţilor de
Bodoroncea 589
Art. 276 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
590 Bodoroncea
Compromiterea intereselor justiţiei Art. 277
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de presiuni asupra justiţiei nu are
corespondent în Codul penal anterior sau în vreo lege specială, astfel că nu se pune problema
aplicării legii în timp.
2. Raţiunea reglementării este motivată de legiuitor ca fiind „asigurarea şi protejarea
imparţialităţii şi libertăţii judecătorilor şi organelor de urmărire penală în exercitarea atribuţiilor
judiciare conferite de lege faţă de încercările de intimidare sau influenţare a acestora” (Expunere
de motive).
Cu toate acestea, după intrarea în vigoare a noului Cod penal, Senatul a adoptat un proiect
de lege având ca obiect abrogarea acestui articol, iar Camera Deputaţilor, în calitate de Cameră
decizională, l-a şi adoptat, la 18 februarie 2014. Preşedintele României a trimis legea spre
reexaminare la 19 martie 2014. La 30 septembrie 2014 Camera Deputaţilor a respins cererea
de reexaminare, astfel că proiectul de lege a fost din nou adoptat, Preşedintele României
sesizând Curtea Constituţională cu privire la neconstituţionalitatea sa. Prin Decizia nr. 629
din 4 noiembrie 2014 (nepublicată), Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată obiecţia
de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii pentru abrogarea art. 276 din Legea nr. 286/2009
privind Codul penal, soarta textului fiind astfel previzibilă.
Totuşi, având în vedere că la acest moment textul nu este încă abrogat, vom face scurte
observaţii legate de conţinutul său.
3. Situaţia premisă. Faptă poate fi comisă numai în condiţiile existenţei unei proceduri
judiciare în curs, indiferent dacă se află în faza urmăririi penale, în faţa judecătorului de drepturi
şi libertăţi, în faţa celui de cameră preliminară sau în faţa instanţei, dar şi a judecătorului sindic
sau a celui de supraveghere a privării de libertate, termenul de „judecător” folosit de text
acoperind oricare dintre aceste situaţii. Dacă fapta a fost comisă înainte sau ulterior finalizării
acestei proceduri, ea nu va constitui infracţiune.
4. Elementul material. Fapta se comite printr-o acţiune, constând în declaraţii publice
nereale despre o infracţiune sau abatere disciplinară comisă de respectivul organ judiciar în
legătură cu cauza respectivă. Dacă afirmaţiile nereale sunt legate de o altă cauză sau dacă
declaraţiile semnalează fapte reale, nu vom fi în prezenţa unei infracţiuni.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al intimidării
judecătorului sau organului de urmărire penală care judecă/instrumentează cauza respectivă.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de compromitere a
intereselor justiţiei nu are corespondent în Codul penal anterior sau în vreo lege specială,
astfel că nu se pun probleme legate de aplicarea legii în timp.
2 2. Raţiunea reglementării. Potrivit Expunerii de motive, „reglementarea acestei noi
infracţiuni urmăreşte în primul rând creşterea gradului de exigenţă faţă de funcţionarii
care îşi desfăşoară activitatea în domeniul administrării justiţiei în legătură cu modul de
gestionare a unor date şi informaţii pe care le obţin în cursul unui proces penal, care pot
influenţa semnificativ aflarea adevărului ori dreptul la un proces echitabil al persoanei
cercetate sau judecate. Practica judiciară a dovedit fără echivoc că reglementările actuale
nepenale sunt insuficiente şi ineficiente, astfel că folosirea mijloacelor penale pentru
atingerea scopului urmărit este justificată şi apare ca singura soluţie viabilă (...). În acelaşi
timp, în scopul de a întări garanţiile privind dreptul la un proces echitabil şi în special
prezumţia de nevinovăţie, consacrate în art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, a fost incriminată fapta de dezvăluire, fără drept, de
mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o cauză penală înainte de a se dispune
o soluţie de netrimitere în judecată ori de soluţionarea definitivă a cauzei, de către un
funcţionar care a luat cunoştinţă de acestea în virtutea funcţiei. Potrivit Convenţiei,
statele semnatare au, pe lângă obligaţia negativă de a se abţine de la orice încălcare a
drepturilor în afara limitelor permise, şi obligaţia pozitivă de a lua măsurile necesare să
asigure garantarea acestor drepturi împotriva încălcării lor de către orice altă persoană,
astfel că încălcarea prezumţiei de nevinovăţie angajează responsabilitatea statului în cazul
încălcării oricăreia dintre cele două obligaţii arătate”.
3 3. Subiectul activ este unul special. În variantele reglementate de alin. (1) şi (2) ale
textului fapta poate fi comisă doar de către un funcţionar public care a luat cunoştinţă,
în cadrul exercitării atribuţiilor de serviciu, de informaţii relevante pentru soluţionarea
cauzei. Intră în această categorie organele de cercetare penală, procurorul, judecătorul
şi grefierii, precum şi orice alt funcţionar public care a luat cunoştinţă de informaţiile
protejate de textul în discuţie (de exemplu, ofiţerii Serviciului Român de Informaţii). În
varianta reglementată de alin. (3) fapta se poate comite de către un martor, expert sau
interpret care a participat în cauză.
4 4. Elementul material. Infracţiunea poate fi comisă prin mai multe modalităţi alterna-
tive, care pot afecta bunul mers al actului de justiţie fie prin îngreunarea sau împiedicarea
urmăririi penale, fie prin afectarea drepturilor procesuale ale persoanelor implicate în
procesul penal.
5 4.1. Divulgarea, fără drept, de informaţii confidenţiale. Fapta reglementată de
art. 277 alin. (1) vizează informaţiile privind data, timpul, locul, modul sau mijloacele prin
care urmează să fie administrată o probă şi presupune transmiterea acestor informaţii uneia
sau mai multor persoane. Aceasta poate fi suspectul sau inculpatul, dar şi un „intermediar”,
care va transmite informaţia celui interesat. Acesta din urmă, neavând calitatea cerută de
lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de compromitere a intereselor justiţiei, va comite
o infracţiune de favorizare a făptuitorului. De altfel, infracţiunea reglementată de alin. (1) al
art. 277 reprezintă tot o favorizare, dar una cu subiect activ calificat. Pot constitui astfel de
acte materiale: dezvăluirea datei şi timpului când va fi organizat un flagrant sau o percheziţie
domiciliară, perioada de interceptare a convorbirilor telefonice etc.
592 Bodoroncea
Compromiterea intereselor justiţiei Art. 277
În această variantă de săvârşire, consumarea infracţiunii este condiţionată de aptitudinea
actului de divulgare de a îngreuna sau împiedica urmărirea penală, astfel că nu orice
„scurgere de informaţii” poate fi catalogată ca infracţiune.
4.2. Dezvăluirea, fără drept, de mijloace de probă sau de înscrisuri oficiale dintr-o 6
cauză penală. Aceasta reprezintă tot o acţiune de transmitere de informaţii, de data aceasta
referindu-se la mijloacele de probă sau înscrisurile oficiale (în sensul de acte procedurale
sau procesuale, deoarece înscrisul, ca mijloc de probă, este inclus în prima categorie) deja
administrate sau efectuate. Momentul săvârşirii are o limitare în timp, astfel că fapta se
poate comite doar înainte de a se dispune o soluţie de netrimitere în judecată (clasare sau
renunţare la urmărire penală) ori o soluţie definitivă asupra fondului cauzei.
În acest caz, legea nu mai impune cerinţa ca actul de dezvăluire să fie apt de a îngreuna 7
sau împiedica actul de justiţie, încălcarea interdicţiei rezultând din comiterea actului de
divulgare.
4.3. Dezvăluirea, fără drept, de informaţii dintr-o cauză penală de către martor, 8
expert sau interpret. Textul din alin. (3) prevede condiţia ca această interdicţie
să fie impusă de legea de procedură penală, cum ar fi dispoziţia din art. 143 alin. (3)
C.proc.pen., potrivit căreia „convorbirile, comunicările sau conversaţiile purtate într-o altă
limbă decât cea română sunt transcrise în limba română, prin intermediul unui interpret,
care are obligaţia de a respecta confidenţialitatea” sau cele cuprinse în art. 352 alin. (8)
C.proc.pen., care stipulează că „preşedintele completului are îndatorirea de a aduce la
cunoştinţa persoanelor ce participă la judecata desfăşurată în şedinţă nepublică obligaţia
de a păstra confidenţialitatea informaţiilor obţinute pe parcursul procesului”, printre
aceste persoane putându-se afla martorul, expertul sau interpretul.
Nici în cazul acesta legea nu mai impune cerinţa ca actul de dezvăluire să fie apt de a 9
îngreuna sau împiedica actul de justiţie, încălcarea interdicţiei rezultând din chiar actul de
divulgare comis.
5. Fapta atipică. Potrivit alin. (4) al art. 277, nu constituie infracţiune fapta prin care 10
sunt divulgate ori dezvăluite acte sau activităţi vădit ilegale comise de autorităţi într-o cauză
penală. În sensul Expunerii de motive, prin această prevedere „s-a urmărit ca reglementarea
să nu permită ascunderea sub motivarea protejării intereselor justiţiei a unor manifestări
contrare acestor interese comise de autorităţi, considerent pentru care a fost prevăzută o
cauză justificativă potrivit căreia divulgarea ori dezvăluirea de acte sau activităţi ilegale
comise de autorităţi într-o cauză penală nu intră în sfera ilicitului penal”.
6. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. 11
7. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de compromitere a intereselor justiţiei 12
reprezintă, aşa cum am menţionat anterior, o variantă specială a infracţiunii de favorizare
a făptuitorului, prevăzută de art. 269, caracterul special fiind dat de calitatea subiectului
activ. În acelaşi timp, infracţiunea reprezintă o variantă specială şi a celei reglementate
de art. 304 C.pen., în care informaţiile secrete de serviciu sau nepublice divulgate au ca
obiect informaţii ce ţin de administrarea probelor în cadrul unei proceduri judiciare.
Bodoroncea 593
Art. 278 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de încălcare a solemnităţii
şedinţei nu are corespondent în Codul penal anterior, chiar dacă a preluat unele elemente
din infracţiunea de sfidare a organelor judiciare, prevăzută de art. 2721 din legea veche.
Spre deosebire de aceasta însă, textul sancţionează numai conduitele insultătoare care au
loc în faţa instanţei, iar nu şi pe cele ce se petrec în faţa organului de urmărire penală. În
acest din urmă caz, fapta poate fi încadrată în infracţiunile de ultraj sau de ultraj judiciar,
prevăzute de art. 257, respectiv art. 279 C.pen.
2 Deşi legiuitorul precizează în Expunerea de motive că incriminarea este una nouă,
nu este exclusă incidenţa unor situaţii tranzitorii, în cazul în care fapta comisă sub legea
veche constă în întrebuinţarea de cuvinte sau expresii jignitoare, în cursul unei proceduri
desfăşurate în faţa instanţei. Într-o atare situaţie, legea mai favorabilă va fi legea nouă,
deoarece limitele pedepsei închisorii sunt mai mici decât în Codul penal anterior (care
prevedea pedeapsa închisorii de la 3 luni la un an).
3 2. Subiecţii infracţiunii. Subiect activ poate fi orice persoană care întrebuinţează
expresii insultătoare într-o procedură în faţa instanţei, de natură să perturbe activitatea
acesteia, fie că este participant în acea cauză, fie că doar asistă la desfăşurarea ei. Totuşi,
legiuitorul precizează în Expunerea de motive că „infracţiunea de sfidare a instanţei nu
poate fi comisă de către judecătorul care prezidează ori participă la şedinţa de judecată
întrucât acesta are calitatea de subiect pasiv secundar în raport de conţinutul faptelor
incriminate, însă în cazul comiterii unor asemenea fapte de către judecător în timpul
procedurii acesta va răspunde pentru săvârşirea infracţiunii de purtare abuzivă”.
4 Această interpretare decurge din folosirea sintagmei „de natură să perturbe activitatea
instanţei”, dar ea nu este lipsită de critici, dat fiind faptul că termenul de „instanţă” este
asociat, în limbaj juridic, în două înţelesuri: primul este cel de „compunere a instanţei”,
caz în care noţiunea se referă strict la judecătorii care alcătuiesc completul de judecată,
stabiliţi în conformitate cu prevederile legii de organizare judiciară, iar cel de-al doilea
este cel legat de „constituirea instanţei”, noţiune care are un înţeles mai larg, în sensul
de participare a judecătorului/judecătorilor, grefierului, magistratului asistent (în cauzele
soluţionate de I.C.C.J.), precum şi a procurorului, atunci când legea prevede participarea
sa la judecarea cauzei. În această ultimă situaţie, discuţiile cu privire la calitatea de
subiect activ a celorlalţi participanţi care concură la constituirea instanţei trebuie nuanţată,
după cum conduita insultătoare se manifestă faţă de ceilalţi participanţi la desfăşurarea
procedurilor ori faţă de persoanele care asistă la proces. În primul caz se poate afirma că
şi procurorul sau grefierul va comite o infracţiune de purtare abuzivă, dar dacă atitudinea
acestora este doar ireverenţioasă, fără să privească pe cei implicaţi în proces, se poate
reţine infracţiunea de încălcare a solemnităţii şedinţei.
5 Din perspectiva subiecţilor infracţiunii, termenul de „instanţă” mai trebuie înţeles
ca referindu-se nu numai la judecătorul/judecătorii care compun completul de judecată,
594 Bodoroncea
Ultrajul judiciar Art. 279
ci şi la judecătorul de drepturi sau libertăţi ori cel de cameră preliminară, în situaţia în
care în faţa lor se va desfăşura o procedură contradictorie, chiar şi în camera de consiliu
(de exemplu, soluţionarea unei propuneri/cereri ce ţine de o măsură preventivă).
Subiectul pasiv secundar este reprezentat în primul rând de judecătorul care compune 6
instanţa, dar poate fi şi orice persoană aflată în sala de judecată, faţă de care se adresează
cuvintele sau gesturile insultătoare, „indiferent că aceasta participă sau nu la desfăşurarea
procedurii – de exemplu jignirile adresate publicului din sală ori când acestea sunt adresate
judecătorului, procurorului sau avocatului pe durata procedurii” (Expunere de motive).
3. Elementul material. Infracţiunea se comite printr-o acţiune constând în întrebuinţarea 7
de cuvinte sau gesturi jignitoare sau obscene. Conţinutul acestor acte se va raporta la cel al
infracţiunii de insultă din Codul penal anterior, preluat ulterior de infracţiunea de sfidare a
organelor judiciare. Cuvintele jignitoare sau obscene pot fi adresate oral sau în scris şi pot
consta fie în cuvinte propriu-zise, fie în alte emisii vocale sugestive (fluierături, huiduieli
etc.). Săvârşirea faptei prin întrebuinţarea de gesturi jignitoare sau obscene înseamnă
exprimarea unor mişcări sau atitudini de natură a leza onoarea sau reputaţia persoanei
(de exemplu, imitarea unei anumite infirmităţi sau sugerarea unui act de cerşetorie, a unui
act sexual etc.).
Oricare dintre actele comise trebuie să aibă aptitudinea de a perturba activitatea 8
instanţei, altfel fapta nu va constitui infracţiune. Nu este însă necesar ca prin aceasta să se
producă o tulburare efectivă, fapta fiind una de pericol, iar nu de rezultat.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. 9
5. Concursul cu alte infracţiuni. Încălcarea solemnităţii şedinţei poate intra în concurs 10
şi cu alte infracţiuni (lovire, vătămare, ameninţare, ultraj, ultraj judiciar), dacă făptuitorul
comite, pe lângă cuvintele sau gesturile insultătoare, şi acte specifice infracţiunilor
menţionate.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de ultraj judiciar are drept 1
corespondent în Codul penal anterior infracţiunea de ultraj, prevăzută de art. 239, precum
şi fapta prevăzută de art. 2391, ce reglementa, sub o denumire improprie („cazuri speciale
de pedepsire”), fapte de lovire, vătămare corporală, loviri cauzatoare de moarte sau
Bodoroncea 595
Art. 279 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
ameninţare comise împotriva soţului sau unei rude apropiate, printre alţii, a unui judecător
sau procuror. În acelaşi timp, infracţiunea de ultraj judiciar reprezintă o formă agravată
a infracţiunii de ultraj reglementată de noul Cod penal în dispoziţiile art. 257. Potrivit
Expunerii de motive, „justificarea incriminării distincte a infracţiunii de ultraj judiciar faţă
de infracţiunea de ultraj constă în aceea că, prin voinţa legii, judecătorul, procurorul sau
avocatul au atribuţiile judiciare cele mai importante, iar de modul de îndeplinire a acestora
depinde decisiv buna desfăşurare a cursului unui proces şi rezultatul acestuia, astfel că
asigurarea unei protecţii sporite împotriva oricărei forme de violenţă exercitată asupra lor
este, din această perspectivă, justificată. Această distincţie este întâlnită şi în Codul penal
italian (art. 341 şi art. 343)”.
2 Din conţinutul motivării ar rezulta că raţiunea pentru care această variantă specială
a infracţiunii de ultraj a fost incriminată distinct, iar nu ca o circumstanţă agravantă
în cuprinsul infracţiunii contra autorităţii menţionată, este legată de lărgirea sferei de
protecţie, în raport cu reglementarea anterioară, prin cuprinderea unei alte importante
categorii de persoane implicate în înfăptuirea actului de justiţie, avocaţii.
3 Astfel, potrivit art. 39 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 privind organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, cu modificările şi completările introduse prin Legea nr. 187/2012, în exer-
citarea profesiei, avocaţii sunt ocrotiţi de lege, fără a putea fi asimilaţi funcţionarilor publici,
cu excepţia situaţiilor în care atestă identitatea părţilor, a conţinutului sau datei unui act.
4 Neputând fi asimilaţi funcţionarilor publici, nici nu pot avea vreo atribuţie în exercitarea
autorităţii de stat, de care vorbeşte textul art. 257, astfel încât crearea unei norme speciale,
în cadrul titlului privind infracţiunile contra justiţiei, care să confere protecţie şi acestei
categorii de participanţi la proces, apare ca o opţiune pe deplin justificată.
5 În raport cu această extindere a sferei subiecţilor pasivi, se poate afirma că, pe lângă
ultrajul reglementat de Codul penal anterior în art. 239, care priveşte pe judecător şi
procuror, ultrajul judiciar reglementat de noul Cod penal are corespondent şi în dispoziţiile
art. 39 alin. (2) şi (3) din legea specială, abrogat prin Legea nr. 187/2012, cu privire la
faptele de ameninţare şi lovire sau alte acte de violenţă comise asupra avocatului aflat „în
timpul exercitării profesiei şi în legătură cu aceasta”.
6 Tot cu caracter de noutate trebuie remarcată reglementarea cuprinsă de alin. (2) al
textului, respectiv săvârşirea unei infracţiuni împotriva unui judecător sau procuror ori
împotriva bunurilor acestuia, în scop de intimidare sau de răzbunare, în legătură cu exer-
citarea atribuţiilor de serviciu. O astfel de dispoziţie specială nu era prevăzută de Codul
penal anterior, faptele comise în acest scop fiind încadrate în infracţiunile de drept comun
(de exemplu, violare de domiciliu, distrugere etc.).
7 Din punct de vedere al succesiunii de legi în timp, problema aplicării legii penale va
viza trei aspecte: modificarea limitelor pedepsei, extinderea sferei persoanelor protejate ca
urmare a înlocuirii sintagmei „soţ sau rude apropiate” cu aceea de „membru de familie”
(art. 177 C.pen.), precum şi cu privire la condiţiile angajării răspunderii penale în cazul
infracţiunii prevăzute de art. 39 din legea specială, pentru care se prevedea plângerea
prealabilă ca modalitate de sesizare şi condiţie de procedibilitate, acesta fiind un criteriu
pentru stabilirea legii penale mai favorabile în favoarea legii speciale.
8 În privinţa sancţiunii, legea penală mai favorabilă se va stabili în concret, în funcţie
de fapta comisă, deoarece pentru anumite incriminări este mai favorabilă legea veche, iar
pentru altele legea nouă.
596 Bodoroncea
Cercetarea abuzivă Art. 280
2. Elementul material. Infracţiunea de ultraj judiciar este o infracţiune complexă, 9
care absoarbe în conţinutul său infracţiunile de ameninţare, lovire, vătămare corporală,
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte sau omor, în cazul faptei prevăzute de alin. (1),
ori alte infracţiuni (distrugere, şantaj etc.) pentru fapta reglementată de alin. (2) al textului.
În consecinţă, elementul material se realizează prin aceleaşi acţiuni de comitere a faptelor
descrise în cadrul infracţiunii, ca şi în cazul infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 257
C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 257 C.pen.). Tentativa se va sancţiona doar în
cazul în care va fi sancţionată şi la infracţiunea absorbită.
3. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă ori chiar praeterintenţie, 10
dacă infracţiunea comisă asupra magistratului sau avocatului este cea de lovituri cauzatoare
de moarte. În varianta asimilată, prevăzută de art. 279 alin. (2), actul de intimidare se poate
comite, de asemenea, cu praeterintenţie (viol sau tâlhărie urmate de moartea victimei, de
exemplu).
4. Diferenţierea faţă de infracţiunea de ultraj. Aşa cum afirmam anterior, ultrajul 11
judiciar reprezintă o variantă specială a infracţiunii reglementate de dispoziţiile art. 257
C.pen. Pentru a fi în prezenţa unui ultraj judiciar în condiţiile alin. (1) al art. 279, fapta
trebuie să fie săvârşită împotriva unui judecător sau procuror aflat în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu ori împotriva unui avocat în legătură cu exercitarea profesiei. Dacă fapta nu
este comisă în aceste condiţii, nu se va reţine infracţiunea de ultraj judiciar, ci infracţiunea
de ultraj, reglementată de art. 257 alin. (5), faţă de procuror sau judecător, respectiv
infracţiunea prin care se realizează elementul material, în ceea ce îl priveşte pe avocat.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În varianta prevăzută de alin. (1) sunt 1
reluate ipotezele cuprinse în art. 266 alin. (2) C.pen. din 1968. Textul reglementează,
practic, consecinţele de natură penală ale nerespectării de către organele judiciare implicate
în soluţionarea cauzei a principiului loialităţii administrării probelor, prevăzut de art. 101
C.proc.pen. Spre deosebire de textul anterior, reglementarea este mai precisă sub aspectul
calităţii subiectului activ (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), cât şi cu
privire la scopul în care fapta este comisă (pentru a o determina să dea ori să nu dea
declaraţii, să dea declaraţii mincinoase ori să îşi retragă declaraţiile).
Ipotezele cuprinse în reglementarea anterioară în alin. (1), reţinerea sau arestarea nelegale, 2
nu au fost dezincriminate, ci fac acum obiectul infracţiunilor de lipsire de libertate, prevăzută
de art. 205, de represiune nedreaptă, prevăzută de art. 283 sau supunerea la rele tratamente,
prevăzută de art. 281 C.pen. (supunerea unei persoane la executarea unei pedepse, măsuri de
siguranţă sau educative în alt mod decât cel prevăzut de dispoziţiile legale).
Bodoroncea 597
Art. 280 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
3 Nici ipoteza de la art. 266 alin. (3) C.pen. din 1968 (promisiuni, ameninţări, violenţe
faţă de un martor) nu a fost preluată în conţinutul normei de la art. 280, dar fapta nu este
dezincriminată, constituind infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297), reţinută în concurs
cu infracţiunea prevăzută la art. 272 (influenţarea declaraţiilor) ori instigare la săvârşirea
infracţiunii prevăzute la art. 273 C.pen. (mărturia mincinoasă).
4 În fine, un alt element de noutate este cel privind introducerea pedepsei complementare
obligatorii a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
5 În privinţa stabilirii legii penale mai favorabile, se observă că limitele de pedeapsă
au fost majorate faţă de reglementarea anterioară, de la 3 luni la un an – limita minimă,
respectiv de la 3 ani la 5 ani – limita maximă. În consecinţă, legea veche va fi mai favo-
rabilă, iar pedeapsa complementară nu va fi obligatoriu aplicată.
6 2. Subiecţii infracţiunii. Atât subiectul activ, cât şi cel pasiv sunt circumstanţiaţi. Astfel,
fapta poate fi comisă numai de un organ de cercetare penală, procuror sau judecător, iar cel
împotriva căruia se îndreaptă este persoana urmărită sau judecată într-o cauză penală.
7 3. Elementul material. În varianta tip, infracţiunea se realizează prin acţiune sau
omisiune. Constituie infracţiunea de cercetare abuzivă, de exemplu, fapta inculpatului
care, având calitatea de ajutor de şef de post la poliţia unei comune, a întrebuinţat violenţe
împotriva unei persoane în exercitarea activităţii de cercetare penală pentru a obţine de la
aceasta o declaraţie de recunoaştere a unei fapte de furt (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 6218/2006, www.scj.ro). Cu privire la momentul de la care se poate discuta că suntem în
prezenţa infracţiunii de cercetare abuzivă, în jurisprudenţă s-a decis că lovirea persoanelor
cercetate pentru a le determina să recunoască infracţiunea de tâlhărie constituie infracţiunea
de cercetare abuzivă, împrejurarea că aceste violenţe au fost exercitate înainte de a se
fi început urmărirea penală neavând relevanţă juridică sub acest aspect (C.S.J., Secţia
militară, decizia nr. 15/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 184). Mutatis mutandis, în raport cu
dispoziţiile noului Cod de procedură penală, potrivit cu care începerea urmăririi penale se
face in rem, imediat după înregistrarea sesizării (art. 305 C.proc.pen.), iar persoana care
a comis-o dobândeşte calitatea de suspect doar la momentul în care din datele şi probele
existente în cauză rezultă indicii rezonabile că a săvârşit infracţiunea, moment în care
urmărirea penală se efectuează în continuare faţă de acesta, se pune problema dacă se poate
comite infracţiunea de cercetare abuzivă între momentul începerii urmăririi penale in rem
şi momentul dobândirii calităţii de suspect. Credem că răspunsul este negativ. Interpretarea
dată de jurisprudenţă textului din Codul penal anterior era permisă de folosirea, în text, a
termenului generic de „persoană”, care acoperea orice calitate pe care subiectul pasiv al
infracţiunii o putea avea (făptuitor, învinuit sau inculpat). În schimb sintagma „persoană
urmărită” cu care operează Codul actual nu poate conduce la altă concluzie decât că fapta
poate fi comisă numai faţă de suspect sau inculpat.
8 Întrebuinţarea de promisiuni, ameninţări sau violenţe faţă de o persoană care nu a
dobândit calitatea de suspect nu constituie infracţiunea de cercetare abuzivă, ci infracţiunea
de purtare abuzivă, prevăzută de art. 296 C.pen.
9 4. Varianta asimilată. Alin. (2) al textului reglementează o variantă a infracţiunii
comisă de aceiaşi subiecţi activi (organ de cercetare penală, procuror sau judecător), prin
producerea, falsificarea ori ticluirea de probe nereale în scopul unei învinuiri nedrepte.
Se poate observa că, în fapt, incriminarea reprezintă mai degrabă o variantă agravată a
infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, prevăzută de art. 268 alin. (2),
598 Bodoroncea
Supunerea la rele tratamente Art. 281
una având subiect activ calificat. Probabil legiuitorul a considerat că acest criteriu, al
calităţii subiectului activ, are preeminenţă faţă de cel care defineşte elementul material,
astfel că a reglementat această faptă în dispoziţiile art. 280, iar nu în cele ale art. 268
alin. (2). Aceasta are totuşi şi o ipoteză suplimentară de săvârşire, falsificarea de probe.
Credem că o astfel de „precizare” era inutilă, din moment ce „producerea sau ticluirea
de probe mincinoase” absoarbe şi varianta falsificării, iar reglementarea sa expresă în
cadrul infracţiunii de cercetare abuzivă, poate conduce la concluzia că asemenea variantă
de comitere nu ar fi inclusă în elementul material al infracţiunii prevăzute de art. 268
alin. (2), concluzie eronată, deoarece incriminarea de la art. 268 alin. (2) acoperă şi ipoteza
„falsificării de probe”.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. 10
6. Raportul cu alte infracţiuni. Cercetarea abuzivă poate să prezinte unele elemente 11
comune cu unele infracţiuni, după cum poate intra în concurs cu altele.
6.1. Diferenţierea faţă de alte infracţiuni. Infracţiunea de cercetare abuzivă este, 12
în varianta tip, o formă specială de abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 alin. (1)
C.pen., astfel încât ne vom afla în prezenţa normei speciale atunci când fapta se comite în
modalităţile şi în scopul arătat de art. 280 C.pen. În varianta asimilată, constituie o formă
agravată a infracţiunii de inducere în eroare a organelor judiciare, deosebirea dintre
acestea fiind dată de calitatea specială a subiectului activ.
6.2. Concursul cu alte infracţiuni. Cercetarea abuzivă poate intra în concurs formal 13
cu infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, prevăzută de art. 272, sau cu infracţiunea de
vătămare corporală, prevăzută de art. 194 (deoarece în norma specială de incriminare se
absoarbe doar fapta prevăzută de art. 193, concluzie ce decurge din folosirea termenului
de „violenţă” pentru a exprima actul de constrângere), precum şi cu infracţiunile contra
vieţii sau care au produs moartea victimei (omorul, lovirile sau vătămările cauzatoare de
moarte). Infracţiunea absoarbe, de asemenea, ameninţarea, cu care nu va putea intra în
concurs.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul preia din Codul penal anterior 1
dispoziţiile art. 266 alin. (1) teza a II-a privind supunerea unei persoane la executarea
unei pedepse, măsuri de siguranţă sau educative, privative de libertate, pentru varianta
prevăzută de alin. (1), iar pentru varianta prevăzută de alin. (2) este preluată, cu unele
mici modificări (înlocuirea sintagmei „rele tratamente” cu cea de „tratamente inumane
sau degradante”, cu care operează şi art. 3 din Convenţia europeană a drepturilor omului),
prevederea din art. 267 C.pen. din 1968. O altă modificare este legată de prevederea
Bodoroncea 599
Art. 282 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
600 Bodoroncea
Tortura Art. 282
(4) Tenta va la infracţiunea prevăzută în alin. (1) se pedepsește.
(5) Nicio împrejurare excepţională, oricare ar fi ea, fie că este vorba de stare de război
sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate poli că internă sau de orice altă stare de
excepţie, nu poate fi invocată pentru a jus fica tortura. De asemenea, nu poate fi invocat
ordinul superiorului ori al unei autorităţi publice.
(6) Nu cons tuie tortură durerea sau suferinţele ce rezultă exclusiv din sancţiuni legale
și care sunt inerente acestor sancţiuni sau sunt ocazionate de ele.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia, într-o manieră mai sistema- 1
tizată, ipotezele cuprinse în Codul penal anterior în dispoziţiile art. 2671. Modificările nu
ţin, aşadar, de substanţa incriminării, ci doar de adaptarea unor formulări la terminologia
de ansamblu a noului Cod penal: folosirea, pentru subiectul activ, a calităţii de „funcţionar
public” în loc de cea de „agent public”, menţionarea denumirii infracţiunii de „vătămare
corporală”, pentru consecinţa prevăzută la alin. (2), dat fiind faptul că noul Cod nu mai
reglementează distinct pe cea de vătămare corporală gravă, precum şi înlocuirea termenului
„mărturisiri” cu cel de „declaraţii”. De asemenea, au fost eliminate anumite aspecte
superfluu menţionate, deoarece rezultă din conţinutul reglementării. Astfel, s-a renunţat la
precizarea conform căreia fapta se comite cu intenţie, acest lucru fiind evident în raport cu
scopul urmărit, precum şi la menţionarea ca subiect activ a persoanei care acţionează „în
mod oficial”, deoarece aceasta este inclusă în conţinutul sintagmei „funcţionar public”. În
plus, s-a precizat, corect, că tentativa se pedepseşte doar în cazul faptei prevăzute la alin.
(1), având în vedere că alin. (2) sau (3) reprezintă rezultatul comiterii cu intenţie depăşită
a uneia dintre faptele de la alin. (1).
Sub aspect sancţionator, limitele de pedeapsă sunt aceleaşi cu cele reglementate anterior; 2
se constată o singură diferenţă, şi anume aceea a eliminării pedepsei detenţiunii pe viaţă ca
alternativă la ipoteza reglementată în alin. (3), care este o infracţiune praeterintenţionată,
iar regimul sancţionator aplicabil în noul Cod penal prevede detenţiunea pe viaţă ca
sancţiune doar pentru infracţiunile comise cu intenţie.
În fine, un alt element de noutate este cel privind introducerea pedepsei complementare 3
obligatorii a interzicerii exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică. Constituie un
element de noutate, totuşi, prevederea pedepsei complementare obligatorii a interzicerii
exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică.
Legea nouă va fi mai favorabilă, în varianta agravată prevăzută de alin. (3), în ceea ce 4
priveşte eliminarea pedepsei detenţiunii pe viaţă ca alternativă la pedeapsa închisorii.
2. Noţiunea de „tortură” în sensul art. 3 din Convenţie. Curtea Europeană a Drep- 5
turilor Omului a statuat, într-o jurisprudenţă constantă, că art. 3 din Convenţie (dreptul
de a nu fi supus la tortură, tratamente inumane sau degradante) consacră una dintre
valorile fundamentale ale unei societăţi democratice, prohibind, în termeni absoluţi, chiar
şi în circumstanţe dificile, precum lupta împotriva terorismului şi a crimei organizate
(CEDO, Sadik Onder c. Turcia, hotărârea din 8 ianuarie 2004, §34, 62, www.echr.coe.
int; CEDO, Selçuk şi Asker c. Turcia, hotărârea din 24 aprilie 1998, §75, www.echr.coe.
int; CEDO, Dikme c. Turcia, hotărârea din 11 iulie 2000, www.echr.coe.int), tortura şi
pedepsele şi tratamentele inumane sau degradante (CEDO, Aydin c. Turcia, hotărârea din
25 septembrie 1997, §81, www.echr.coe.int). Caracterul absolut al protecţiei garantate de
Bodoroncea 601
Art. 283 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
art. 3 subzistă indiferent de comportamentul victimei (CEDO, Kudla c. Polonia, hotărârea din
26 octombrie 2000, §90, www.echr.coe.int) sau de infracţiunea pentru a cărei săvârşire
este acuzată victima (CEDO, Labita c. Italia, hotărârea din 6 aprilie 2000, §119,
www.echr.coe.int). Interzicerea torturii a devenit un principiu de drept internaţional, o normă de
ius cogens (CEDO, Al-Adsani c. Marea Britanie, hotărârea din 21 noiembrie 2001, §60,
www.echr.coe.int; CEDO, Soering c. Marea Britanie, hotărârea din 7 iulie 1989, §88,
www.echr.coe.int). Curtea, având drept reper definiţia prevăzută în art. 1 din Convenţia
împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente crude, inumane sau degradante,
apreciază că noţiunea de „tortură” reuneşte trei elemente: intenţia, scopul determinant şi
gradul extrem de ridicat de suferinţă (CEDO, Denizci c. Cipru, hotărârea din 23 mai 2001,
www.echr.coe.int). În cauza Bursuc c. România, Curtea a condamnat violenţele exercitate
de cinci poliţişti împotriva reclamantului, reţinut în vederea luării declaraţiei sale cu privire
la implicarea într-un scandal provocat într-un bar, calificând ca acte de tortură loviturile de
o intensitate deosebită aplicate acestuia, lovituri ce i-au provocat multiple echimoze şi un
traumatism cranian cu edem cerebral cu consecinţe durabile (CEDO, Bursuc c. România,
hotărârea din 12 octombrie 2004, M.Of. nr. 452 din 27 mai 2005). Jurisprudenţa organelor
Convenţiei a instituit o prezumţie potrivit căreia îndată ce o persoană, care a intrat în
stare de sănătate bună în custodia autorităţilor statale, probează existenţa unor leziuni,
se consideră că există o legătură de cauzalitate între acestea şi pretinsele rele tratamente
din partea agenţilor statului (CEDO, Dikme c. Turcia, hotărârea din 11 iulie 2000, §78,
www.echr.coe.int), autorităţilor incumbându-le sarcina prezentării unor explicaţii plauzibile
cu privire la cauza producerii leziunilor.
6 3. Curtea Constituţională a României. Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţio-
nalitate a infracţiunii de tortură, Curtea Constituţională a decis că „stabilirea limitelor de
pedeapsă pentru infracţiunea de tortură nu este de natură să încalce prevederile constitu-
ţionale privitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi. Sancţionarea mai
aspră a acestei infracţiuni este justificată, fiind determinată de gradul de pericol social.
Câtă vreme textul de lege criticat se aplică în mod egal tuturor celor vinovaţi de săvârşirea
infracţiunii de tortură, fără niciun privilegiu sau discriminare în raport de criteriile egalităţii
în drepturi prevăzute de art. 4 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi reţinută pretinsa încălcare
a principiului egalităţii în faţa legii” (D.C.C. nr. 131/2005, M.Of. nr. 304 din 4 octombrie
2005; D.C.C. nr. 276/2004, M.Of. nr. 687 din 30 iulie 2004).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de Codul
penal anterior în dispoziţiile art. 268, legiuitorul procedând la o restructurare a sa, atât
prin sistematizarea textului în două variante de săvârşire, cât şi prin adăugarea unor
602 Bodoroncea
Represiunea nedreaptă Art. 283
noi ipoteze prin care fapta poate fi comisă. Astfel, o primă modificare este legată de
prevederea luării unei măsuri neprivative de libertate, ştiind că persoana e nevinovată, ca
modalitate alternativă de comitere a faptei. Ca o consecinţă, textul a fost sistematizat în
două variante, varianta simplă reglementând doar ipoteze în care persoana este în libertate
sau supusă unei măsuri neprivative de libertate, în timp ce modalităţile care presupun
privarea de libertate (reţinerea, arestarea şi condamnarea) sunt reglementate, ca varianta
agravată, de alin. (2) al textului. Reţinerea este o ipoteză nouă, iar arestarea, ca modalitate
de săvârşire a infracţiunii, trebuie înţeleasă, în conformitate cu noile dispoziţii procedurale
în materie, ca vizând atât arestarea preventivă, cât şi arestul la domiciliu, care este tot o
măsură privativă de libertate. Interpretarea este logică, pe de o parte pentru că termenul
„arestare” folosit de text nu face nicio distincţie între cele două măsuri, iar pe de altă parte
pentru că ar fi ilogic ca legiuitorul să fi prevăzut ca modalitate de comitere a faptei luarea
unei măsuri neprivative de libertate, respectiv controlul judiciar, dar să excludă alta mai
restrictivă, respectiv arestul la domiciliu.
Varianta agravată a textului este criticabilă prin prevederea soluţiei de condamnare ca 2
fiind singura ce realizează elementul material al infracţiunii. Credem că, sub acest aspect,
textul suferă din cauza neconcordanţei dintre prevederile legii penale şi ale celei procesual
penale. Astfel, potrivit art. 396 alin. (1) C.proc.pen., renunţarea la aplicarea pedepsei şi
amânarea aplicării pedepsei sunt de asemenea soluţii care se pot pronunţa asupra fondului
cauzei, iar dacă examinăm instituţiile corespondente din Codul penal, vom observa o
serie de restricţii cărora condamnatul trebuie să se supună, dacă faţă de el s-a pronunţat o
astfel de soluţie (în special în cazul amânării aplicării pedepsei). Or, este de neînţeles cum
cineva care ar pronunţa o asemenea soluţie, ştiind că persoana este nevinovată, să nu intre
sub incidenţa legii, în timp ce altul să fie tras la răspundere penală pentru că a dispus o
măsură neprivativă de libertate.
Credem că, de lege ferenda, aceasta este una dintre situaţiile în care legiuitorul va 3
trebui să intervină.
Pentru ipotezele reglementate de varianta simplă legea nouă este mai favorabilă,
deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de legea veche erau mai mari (de la 2 la 7 ani).
În cazul reţinerii, arestării sau condamnării unei persoane ştiind că e nevinovată, Codul 4
penal anterior este lege mai favorabilă, deoarece prevede limite de pedeapsă mai mici (de
la 2 la 7 ani).
2. Subiectul activ al infracţiunii este unul special, circumscris sferei persoanelor care 5
pot lua măsurile sau soluţia la care se referă textul. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile
procesual penale, în modalitatea reţinerii fapta poate fi comisă de organul de cercetare
sau de procuror, luarea unei măsuri neprivative de libertate poate avea ca subiect activ
procurorul sau judecătorul, în timp ce arestarea poate fi dispusă numai de judecător.
3. Elementul material. Acţiunea prin care se realizează elementul material constă 6
într-una dintre următoarele activităţi: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
unei măsuri preventive neprivative de libertate, trimiterea în judecată a unei persoane,
reţinerea, arestarea ori condamnarea unei persoane, ştiind că este nevinovată. Înţelesul
acestor noţiuni este cel dat de Codul de procedură penală.
4. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă. Forma de vinovăţie rezultă din conţinutul 7
incriminării, prin folosirea de către legiuitor a sintagmei „ştiind că e nevinovată”.
Bodoroncea 603
Art. 284 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de asistenţă şi reprezentare
neloială reprezintă o reglementare nouă, care „urmăreşte sancţionarea fraudelor judiciare
provocate cu intenţie de persoanele chemate să reprezinte sau să apere interesele unei
persoane în cadrul unei proceduri judiciare, comise fie prin înţelegeri oculte cu adversarii
celor pe care îi reprezintă în cadrul unei proceduri judiciare” (Expunere de motive).
2 Fiind o incriminare nouă, nu vom fi în prezenţa unor situaţii tranzitorii.
3 2. Subiect activ. Infracţiunea poate fi comisă doar de avocatul care asistă/reprezintă o
persoană în proces sau de un reprezentant legal sau convenţional, pentru ipoteza a doua
a textului.
4 3. Situaţie premisă. Comiterea faptei este condiţionată de existenţa unei proceduri
judiciare (civilă, comercială, penală etc.) sau notariale în curs. Săvârşirea faptei în afara
acestor proceduri sau într-o altă procedură (cum e cea de mediere, de exemplu), deşi
posibilă, derogă de la tipicitatea faptei, astfel că nu intră sub incidenţa textului.
5 4. Elementul material. Fapta se poate realiza prin acţiune (de exemplu, punerea la
dispoziţia părţii adverse a probelor sau înscrisurilor invocate în susţineri, pentru ca aceasta
să le poată contracara) sau inacţiune (omisiunea declarării căii de atac, neprezentarea la
termenul pentru judecarea cauzei etc.). Textul reglementează două modalităţi diferite de
realizare a elementului material, fapta fiind una cu conţinuturi alternative.
6 4.1. Înţelegere frauduloasă cu o persoană cu interese contrare în aceeaşi cauză.
Fapta reglementată de dispoziţiile alin. (1) constă într-un acord ocult încheiat între avocatul/
reprezentantul persoanei vătămate (având calitatea de reclamant, pârât, parte civilă,
coinculpat etc. în procedura desfăşurată în faţa instanţei, a organului de urmărire penală
sau la notar) şi persoana cu interese contrare din aceeaşi cauză. Dacă persoana asistată/
reprezentată cunoaşte conţinutul acestei înţelegeri ori dacă înţelegerea, deşi ocultă, nu
este în detrimentul celui asistat/reprezentat, nu va fi îndeplinită cerinţa privind caracterul
fraudulos al înţelegerii, iar fapta nu va constitui infracţiune. De asemenea, contrarietatea
intereselor trebuie examinată în substanţa sa, deoarece simpla „poziţionare” adversă nu
este echivalentă cu o contrarietate de interese (de exemplu, nu există contrarietate de
interese dacă unul dintre inculpaţi susţine că fapta a fost comisă la o anumită oră, iar
celălalt susţine alt moment, cât timp ambii recunosc că au participat la comiterea ei).
7 4.2. Înţelegerea frauduloasă cu un terţ interesat de soluţia ce se va da în cauză.
Săvârşirea faptei în varianta prevăzută de alin. (2) al textului presupune încheierea unui
acord cu o persoană care nu este implicată în procesul ce se desfăşoară, dar are anumite
interese în legătură cu soluţia ce se poate da (de exemplu, o persoană este interesată de
604 Bodoroncea
Evadarea Art. 285
obţinerea unei donaţii din partea celui care ar câştiga procesul ori o societate comercială
concurentă este interesată de pierderea procesului de către una dintre părţi, pentru a-i
obţine clientela etc.).
5. Vinovăţia. Fapta poate fi comisă numai cu intenţie directă, calificată prin scop, cel 8
al vătămării intereselor clientului sau ale persoanei reprezentate.
6. Consumarea infracţiunii. În varianta reglementată de alin. (1) fapta este condiţionată 9
de obţinerea unui rezultat: vătămarea intereselor clientului sau persoanei reprezentate.
Dacă vătămarea nu s-a produs, deşi conduita frauduloasă a avut loc, fapta rămâne în faza
tentativei, care însă nu este pedepsibilă.
În varianta reglementată de alin. (2) legea nu cere obţinerea rezultatului scontat, astfel 10
încât vătămarea intereselor clientului sau ale persoanei vătămate va fi doar o condiţie de
realizare a laturii subiective (scopul).
7. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea poate intra în concurs cu sustragerea 11
sau distrugerea de înscrisuri dacă, de exemplu, scopul înţelegerii frauduloase se reali-
zează prin sustragerea sau distrugerea unor mijloace de probă aflate la dosarul cauzei sau
cu infracţiunea de influenţare a declaraţiilor, dacă scopul urmărit se realizează prin
obţinerea de la un martor a unor declaraţii mincinoase.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de evadare are conţinut 1
relativ asemănător cu cel cuprins anterior la art. 269 C.pen. din 1968. În privinţa variantei
de bază, singura modificare ţine de reducerea limitei superioare a pedepsei (de la 3 la 2
ani), pentru conformarea cu sistemul sancţionator al noului Cod penal.
În varianta agravată, prevăzută la alin. (2), a fost eliminată modalitatea săvârşirii faptei 2
de către două sau mai multe persoane, urmând a se aplica prevederile Părţii generale a
noului Cod, referitoare la circumstanţele agravante – săvârşirea faptei de trei sau mai
multe persoane împreună va atrage agravanta generală prevăzută de art. 77 lit. a). Atunci
când fapta este comisă de două persoane, fiecare va răspunde pentru varianta de bază
a infracţiunii. Şi în acest caz limitele de pedeapsă au fost reduse (sancţiunea conform
vechiului Cod fiind închisoarea de la 2 la 8 ani), dar s-a prevăzut în schimb obligativitatea
pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi.
Bodoroncea 605
Art. 285 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
3 O altă modificare ţine de introducerea, în alin. (3), a două noi ipoteze de comitere a
faptei: neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de deţinere, la expirarea
perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate, respectiv părăsirea, fără autorizare,
de către persoana condamnată, a locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere.
Caracterul de „noutate” este dat numai de prevederea lor expresă în conţinutul infracţiunii,
deoarece asemenea fapte au fost încadrate ca infracţiune de evadare şi în jurisprudenţa
anterioară, prin interpretarea logică şi teleologică a dispoziţiilor art. 269 C.pen. din 1968.
4 În fine, prin dispoziţiile alin. (4) au fost practic transpuse în lege dispoziţiile Deciziei
pronunţate în recurs în interesul legii nr. 81 din 10 decembrie 2007 (M.Of. nr. 780 din
21 noiembrie 2008), în sensul stabilirii pedepsei pe calea cumulului aritmetic între restul
rămas neexecutat din pedeapsă la data evadării şi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea
de evadare.
5 Vom avea conflict de legi în timp cu privire la comiterea faptei de către două persoane
împreună, situaţie în care tot legea nouă va fi mai favorabilă, deoarece fapta va fi încadrată
în varianta tip a infracţiunii, sancţionată mai blând, iar nu ca agravantă.
6 2. Situaţie premisă. Aceasta constă în starea privativă de libertate în care se află,
legal, subiectul activ, respectiv: reţinere, arestare (preventivă sau la domiciliu) sau în
executarea pedepsei. Tot în stare privativă de libertate este considerată şi persoana care
se află într-una dintre situaţiile enumerate la alin. (3), deoarece se află sub puterea unui
mandat de executare a pedepsei, chiar dacă se bucură de un regim deschis de executare a
acesteia sau, temporar, s-a aflat în amânarea sau întreruperea pedepsei ori într-una dintre
situaţiile în care poate beneficia de părăsirea penitenciarului pentru o perioadă determinată,
în vederea participării la un eveniment în familie.
7 Într-o situaţie atipică se află persoana aflată sub puterea unui mandat de arestare
preventivă, care beneficiază şi ea de o „învoire” pentru a putea participa la un astfel de
eveniment şi care nu se mai întoarce la locul de deţinere. În acest caz, deşi situaţia pare
cea descrisă în alin. (3), suntem în prezenţa tot a variantei tip a infracţiunii, evadarea din
starea de reţinere, deoarece alin. (3) vorbeşte despre o persoană condamnată, iar cel arestat
preventiv nu are acest statut.
8 3. Subiect activ. Acesta este unul special, deoarece fapta poate fi comisă numai de o
persoană aflată în stare privativă de libertate.
9 4. Elementul material. În variantele de bază, prevăzute de art. 285 alin. (1) şi (2),
fapta se comite prin acţiune, iar în varianta prevăzută de alin. (3), prin omisiune.
10 4.1. Evadarea din stare de reţinere sau deţinere. În practică s-a decis că fapta
inculpatului de a evada din starea legală de deţinere, respectiv arest preventiv, în timp ce
era escortat de organele de poliţie, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
evadare (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 129/1996, în C.P.J.P. 1994-1997,
p. 54) sau că în situaţia în care cei doi deţinuţi aflaţi sub pază la munci agricole, părăsesc
pe rând punctul de lucru, la 15 minute unul faţă de celălalt, cu învoirea paznicilor, pentru
a merge la tarlaua vecină spre a se întâlni cu o persoană aflată acolo, după care amândoi
pleacă cu autoturismul condus de acea persoană, părăsind locul de detenţie, săvârşesc
infracţiunea de evadare în condiţiile agravantei prevăzute în art. 269 alin. (2) C.pen. din
1968. În asemenea situaţie, evadarea se comite de cei doi deţinuţi împreună, împrejurarea
că au părăsit punctul de lucru la un oarecare interval de timp fiind irelevantă (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 3966/2001, în B.J. – C.D. 2001, p. 224). Acest din urmă exemplu este
606 Bodoroncea
Evadarea Art. 285
tipic pentru ceea ce înseamnă o situaţie tranzitorie în privinţa faptei comise de două persoane.
Dacă ea s-ar fi judecat sub imperiul legii noi, inculpaţilor li s-ar fi aplicat legea nouă, mai
favorabilă, iar fapta fiecăruia ar fi fost încadrată în dispoziţiile art. 285 alin. (1) C.pen.
4.2. Evadarea săvârşită prin folosire de violenţe sau arme. Varianta agravată, 11
prevăzută de art. 285 alin. (2), prezintă două modalităţi de comitere: prin folosirea vio-
lenţei sau prin folosirea armei. Violenţa trebuie folosită împotriva persoanei (N. Iliescu,
Evadarea, în V. Dongoroz şi colaboratorii, Explicaţii teoretice..., vol. IV, p. 261), fiind
indiferent dacă aceasta este una cu atribuţii de pază ori supraveghere sau doar o altă
persoană reţinută sau deţinută. Modalitatea absoarbe numai infracţiunea prevăzută de
art. 193. Dacă persoanei s-au cauzat leziuni ce se înscriu într-una dintre ipotezele de la
art. 194, va exista un concurs de infracţiuni cu vătămare corporală. Dacă violenţa va fi
exercitată împotriva bunului (încuietori, gratii, uşi etc.), nu vom fi în prezenţa variantei
agravate, ci inculpatul va săvârşi o infracţiune de evadare în forma de bază, în concurs cu
infracţiunea de distrugere.
În modalitatea comiterii faptei prin folosirea unei arme, obiectul folosit cu acest titlu 12
trebuie să se regăsească în descrierea de la art. 179, precum şi în dispoziţia legală la care face
trimitere. Arma trebuie folosită efectiv pentru a asigura reuşita evadării, altfel nu vom fi în
prezenţa agravantei, dar poate să existe un concurs între infracţiunea de evadare în varianta
simplă şi cea de nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor, prevăzută de art. 342 C.pen.
4.3. Evadarea prin neprezentarea nejustificată a persoanei condamnate la locul de 13
deţinere, la expirarea perioadei în care s-a aflat legal în stare de libertate (în permisiune
acordată în condiţiile art. 99 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi
a măsurilor privative de libertate). Neprezentarea ar fi justificată în cazul unor situaţii
excepţionale, cum ar fi o stare de calamitate naturală sau când persoana a fost implicată
într-un accident etc.
4.4. Evadarea prin părăsirea, fără autorizare, de către persoana condamnată, a 14
locului de muncă, aflat în exteriorul locului de deţinere. Ipoteza este clarificatoare prin
conţinutul său. Dacă cel condamnat are autorizarea din partea persoanei îndrituite să o acorde,
nu vor fi întrunite elementele constitutive sub aspectul laturii obiective a infracţiunii.
5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. 15
6. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs. Aşa cum am arătat, infracţiunea de evadare 16
poate intra în concurs cu cea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194, dar şi cu cea
de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, prevăzută de art. 195 sau omor, prevăzută de
art. 189, art. 190, atunci când fapta este comisă prin violenţă. De asemenea, infracţiunea poate
intra în concurs cu cea de înlesnire a evadării, dacă mai întâi se realizează acte de instigare,
apoi se acordă un ajutor pentru realizarea rezoluţiei infracţionale, deoarece, prin efectul legii,
actele de complicitate la evadare sunt incriminate ca acte de autorat, astfel că nu vor putea fi
absorbite de cele de instigare şi nici invers. Poate să intre, de asemenea, în concurs cu orice altă
infracţiune comisă pentru realizarea activităţii de evadare (furt, distrugere etc.).
7. Pedeapsa. Dispoziţiile art. 285 alin. (4) C.pen. se aplică similar prevederilor 17
art. 269 alin. (3) C.pen. din 1968, în sensul că pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de
evadare se adaugă la pedeapsa ce se execută numai când evadarea este săvârşită de un
condamnat în cursul executării pedepsei închisorii. Când evadarea se săvârşeşte din
starea de arest preventiv, pedeapsa stabilită pentru această infracţiune se contopeşte cu
pedeapsa pentru infracţiunea care a determinat arestarea, faptele aflându-se în concurs
Bodoroncea 607
Art. 286 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are conţinut relativ asemă-
nător cu cel cuprins anterior la art. 270 C.pen. din 1968. Modificări se înregistrează la
nivelul agravantei prevăzute la alin. (2), prin introducerea unor noi ipoteze: înlesnirea
evadării prin folosirea de substanţe narcotice sau paralizante, precum şi cea a înlesnirii
evadării a două sau mai multor persoane în acelaşi timp. Sistemul sancţionator este
asemănător cu cel cuprins în reglementarea anterioară.
2 Problema stabilirii legii penale mai favorabile va viza doar sancţiunea în cazul
agravantelor prevăzute de art. 286 alin. (2) şi (3), legea nouă fiind mai favorabilă deoarece
prevede limite uşor mai reduse.
3 2. Elementul material. Acţiunea de înlesnire se realizează „prin orice mijloace”, aşa
cum este prevăzut de alin. (1), dintre care unele au fost considerate de legiuitor ca fiind de
608 Bodoroncea
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti Art. 287
o periculozitate mai ridicată, astfel că au fost incriminate ca variantă agravată. Înlesnirea
evadării reprezintă, de fapt, o complicitate la infracţiunea de evadare, căreia legiuitorul
i-a dat autonomie prin incriminare distinctă, sancţiunea prevăzută fiind mai mare decât
cea pentru evadare.
3. Raportul de cauzalitate. Între activitatea de înlesnire şi evadare trebuie să existe 4
un raport de cauzalitate. Cu alte cuvinte, actele comise trebuie să fi contribuit esenţial la
realizarea evadării.
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie sau din culpă, în această ultimă 5
variantă numai atunci când subiectul activ este calificat (persoană care avea îndatorirea de
a păzi pe cel evadat).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea infracţiu- 1
nea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti la art. 271. Faţă de reglementarea anterioară,
infracţiunea prevăzută de art. 287 C.pen. cunoaşte două modificări esenţiale. Prima constă
în extragerea din conţinutul vechiului text a modalităţilor care ţineau de neexecutarea
sancţiunilor penale şi incriminarea lor într-o infracţiune distinctă, prevăzută de art. 288
C.pen. Cea de-a doua modificare importantă este legată de preluarea în norma generală
a mai multor infracţiuni de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti prevăzute în legi
speciale, texte ce au fost abrogate la intrarea în vigoare a noului Cod penal, potrivit Legii
nr. 187/2012 [art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti,
art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, art. 261-262 din
Legea nr. 53/2003 – Codul muncii].
Pe lângă aceste modificări, legiuitorul a operat şi asupra variantei de bază, prin înlocuirea 2
sintagmei „prin ameninţare sau violenţă” cu expresia „prin opunere de rezistenţă”, care
extinde, prin caracterul generic, posibilităţile prin care fapta se poate comite. Totodată, au fost
reglementate noi modalităţi de comitere a faptei, cele prevăzute la alin. (1) lit. a) şi b) ale
textului.
Bodoroncea 609
Art. 287 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
3 Identificarea legii penale mai favorabile va parcurge mai multe etape: în primul rând
va fi identificat elementul de continuitate între diversele modalităţi de comitere a faptei
reglementate fie de dispoziţiile art. 271 C.pen. din 1968, fie de norma specială, şi noile
modalităţi de comitere, prevăzute de art. 287 sau art. 288 C.pen., după care se vor stabili
criteriile de alegere a legii mai favorabile, cum ar fi: condiţiile tragerii la răspundere penală,
caracterul complex sau simplu al infracţiunii, limitele de pedeapsă. Legea veche va fi
mai favorabilă, de exemplu, pentru ipoteza comiterii faptei prin ameninţare şi violenţă,
deoarece reglementa o infracţiune complexă. Potrivit legii noi, va exista un concurs între
infracţiunea de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti şi infracţiunea de ameninţare şi/sau
lovire ori concurs cu infracţiunea de ultraj.
4 2. Situaţia premisă. În toate situaţiile trebuie să existe o hotărâre judecătorească
susceptibilă de punere în executare. Agresarea organului de executare a unei hotărâri
judecătoreşti civile în scopul împiedicării executării nu constituie infracţiunea prevăzută
de art. 271 alin. (1) C.pen. din 1968, dacă hotărârea nu a fost învestită cu formulă executorie
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3313/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 433).
Opunerea inculpatului, prin ameninţare, la executarea prin evacuarea sa a unei hotărâri
de divorţ prin care locuinţa a fost atribuită soţiei nu constituie infracţiunea prevăzută de
art. 271 alin. (1) C.pen. din 1968, deoarece prin acea hotărâre nu se dispune, expres, eva-
cuarea. Pentru existenţa infracţiunii menţionate este, de asemenea, necesar ca împotrivirea
la executarea hotărârii, în condiţiile prevăzute de text, să se producă la locul executării, nu
în alt loc, cum ar fi postul de poliţie unde făptuitorul este chemat să se prezinte pentru a i
se pune în vedere executarea (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 859/1992, în Probleme de
drept…1990-1992, p. 385).
5 3. Elementul material. Şi în noua reglementare fapta rămâne una cu conţinuturi
alternative, astfel că, dacă una şi aceeaşi persoană comite cel puţin două dintre incriminările
cuprinse în conţinutul infracţiunii, ea va comite un concurs de infracţiuni.
6 3.1. Împotrivirea la executare, prin opunerea de rezistenţă faţă de organul de
executare
7 3.1.1. Subiect pasiv. Această modalitate de comitere a faptei are un subiect pasiv
calificat, organul de executare.
8 3.1.2. Înţelesul sintagmei „opunerea de rezistenţă”. Sintagma „opunerea de rezistenţă”
cuprinde atât manifestările reglementate anterior, de ameninţare şi lovire, cât şi orice alte
manifestări de natură a demonstra că persoana vizată se opune la executare. Dacă fapta prin
care se realizează opoziţia constituie prin ea însăşi o infracţiune (ameninţare, lovire, vătămare,
omor etc.) se vor aplica regulile concursului de infracţiuni. Sunt acte de ameninţare şi, deci,
vor constitui elementul material al infracţiunii de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti
şi actele care, chiar neînsoţite de cuvinte cu caracter ameninţător, sunt de natură a crea o
puternică temere că vor fi urmate de violenţe asupra celui care pune în executare hotărârea
judecătorească. În speţă, inculpatul l-a împiedicat pe executorul judecătoresc să pună în
executare o hotărâre judecătorească definitivă, ţinând în mână o toporişcă (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, decizia nr. 65/1997, în R.D.P. nr. 4/1997, p. 110).
9 Nu vom fi însă în prezenţa infracţiunii în cazul existenţei unor hotărâri judecătoreşti
contradictorii privind dreptul de proprietate asupra unui imobil, deoarece aceasta dă
naştere, pentru partea care a folosit terenul despre care credea că este al său, unei erori
610 Bodoroncea
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti Art. 287
invincibile, care înlătură caracterul penal al faptei (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 633/R/2003, www.scj.ro).
3.2. Refuzul organului de executare de a pune în aplicare o hotărâre judecătorească, 10
prin care este obligat să îndeplinească un anumit act. Această modalitate de comitere a
faptei îşi are originea în dispoziţiile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 188/2000, referitoare la
plângerea părţii împotriva refuzului nejustificat al executorului judecătoresc de a îndeplini
anumite atribuţii prevăzute de lege. În particular, ea reprezintă o formă specială de abuz în
serviciu, „refuzul” menţionat în text reprezentând o formă de neîndeplinire a unui act ce
intră în atribuţiile sale de serviciu. Astfel, şi în practică s-a decis că refuzul executorului
judecătoresc de a îndeplini un act sau de a efectua o executare silită constituie infracţiune
şi se încadrează în prevederile art. 53 alin. (6) din Legea nr. 188/2000 – legea specială
privind executorii judecătoreşti – numai dacă, în prealabil, executorul judecătoresc a fost
obligat printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă la îndeplinirea actului, conform proce-
durii prevăzute în art. 53 alin. (1)-(5) din Legea nr. 188/2000, iar acesta nu a respectat
obligaţia de a se conforma hotărârii judecătoreşti (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 470
din 11 februarie 2009, www.scj.ro). Pentru existenţa infracţiunii se cere ca organul de
executare să acţioneze cu deplina respectare a legii. În cazul în care o hotărâre civilă se
pune în executare fără somaţie şi cu depăşirea prevederilor din titlul executoriu de către
organul de executare, acesta se situează în afara protecţiei conferite de lege, iar făptuitorul
nu poate fi condamnat pentru nerespectarea hotărârilor judecătoreşti (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1995/2002, www.scj.ro).
3.2.1. Subiectul activ este unul calificat, organul de executare. 11
3.2.2. Dezincriminarea faptei comise din culpă. Noul Cod penal a dezincriminat 12
fapta comisă din culpă prevăzută de legea specială, o astfel de situaţie conducând la o
soluţie de clasare sau de achitare, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 lit. b) C.proc.pen.
3.2.3. Caracterul de infracţiune continuă. Infracţiunea de nerespectare a hotărârilor 13
judecătoreşti este o infracţiune continuă, caracterizată prin aceea că activitatea infracţională,
formată dintr-o singură acţiune, continuă în timp până când o intervenţie a făptuitorului
sau a autorităţii curmă acea activitate. Împrejurarea că inculpata a împiedicat-o continuu
pe partea vătămată să folosească imobilul nu conferă activităţii sale infracţionale caracter
continuat, deoarece rezoluţia infracţională, odată luată, a rămas aceeaşi (C.A. Piteşti,
Secţia penală, decizia nr. 529/2003, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 184).
3.3. Refuzul de a sprijini organul de executare în punerea în aplicare a hotărârii, 14
de către persoanele care au această obligaţie conform legii. Şi în această variantă de
comitere subiectul este unul calificat, circumscris la persoanele cărora legea le conferă
atribuţii în acest sens (organele de poliţie sau jandarmerie).
3.4. Neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea 15
în muncă a unui salariat. Infracţiunea se regăsea în dispoziţiile art. 262 din Legea
nr. 53/2003, în prezent abrogate. Nu se mai cere însă ca hotărârea să aibă caracter definitiv,
întrucât art. 448 alin. (1) din noul Cod de procedură civilă prevede expres că astfel de
hotărâri sunt executorii de drept.
Faţă de reglementarea anterioară, minimul pedepsei a fost redus de la 6 luni la 3 luni, 16
iar maximul a fost majorat de la 1 an la 2 ani. Într-o asemenea situaţie, aplicarea legii se
va face in concreto, în funcţie de orientarea pedepsei concrete spre maximul sau minimul
prevăzut de lege.
Bodoroncea 611
Art. 287 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Bodoroncea 613
Art. 288 Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul are parţial corespondent în dispo-
ziţiile art. 271 alin. (5) şi (6) C.pen. din 1968. Modalităţile normative prevăzute de textul
menţionat sunt reluate şi în noua reglementare, cu unele completări, la care se adaugă
şi o nouă modalitate de incriminare, cea prevăzută de alin. (2). Potrivit Expunerii de
motive, „incriminarea a fost introdusă pentru a sancţiona nerespectarea unei pedepse
complementare ori accesorii – de exemplu, interdicţia impusă condamnatului de a se afla
în anumite locuri, de a intra în legătură cu anumite persoane etc. ori a măsurii de siguranţă
constând în interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie sau de a exercita o
profesie, o meserie ori o altă activitate, în măsura în care încălcarea acestor interdicţii
impuse condamnatului nu constituie o infracţiune mai gravă – spre exemplu ieşirea
frauduloasă din ţară a condamnatului căruia i s-a interzis exercitarea dreptului de a părăsi
acest teritoriu intră sub incidenţa infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, întrucât
limitele de pedeapsă prevăzute de lege în acest caz sunt mai mari.
2 A fost incriminată totodată sustragerea de la executarea unei măsuri educative priva-
tive de libertate (internarea într-un centru educativ sau de detenţie) întrucât s-a urmărit
stabilirea unui regim sancţionator mai blând decât cel pentru infracţiunea de evadare,
având în vedere diferenţele substanţiale cuprinse în noul Cod penal între pedepse şi
măsuri educative. Este incriminată şi neexecutarea pedepselor complementare care pot
fi aplicate acelor persoane juridice pe care legea penală le exceptează de la dizolvare
ori suspendare (partide politice, persoanele juridice din domeniul presei etc.) pentru că
aceasta este singura modalitate prin care respectivele persoane juridice pot fi sancţionate
pentru neexecutarea obligaţiilor menţionate mai sus”.
3 Pentru faptele care au corespondent şi în vechea reglementare, legea veche este mai
favorabilă, deoarece limitele sancţiunii sunt mai reduse. În schimb, legea nouă este mai
favorabilă, sub aspectul sancţiunii, în cazul sustragerii de la executarea unei măsuri
educative privative de libertate, la fel şi în ceea ce priveşte fapta de nerespectare a
pedepselor complementare impuse unei persoane juridice.
614 Bodoroncea
Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti Art. 288
Titlul V
Infracţiuni de corupţie
și de serviciu
Bibliografie: I. Amarie, Încadrarea juridică a faptei administratorului asociaţiei de locatari sau asociaţiei
de proprietari de a sustrage bani din gestiune, în Dreptul nr. 3/1999; I. Alexandru, Tratat de administraţie
publică, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008; S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2014; H. Diaconescu, Criterii de diferenţiere între infracţiunile de gestiune frauduloasă şi
delapidare, în Dreptul nr. 11/1998; H. Diaconescu, Infracţiunile de corupţie şi cele asimilate sau în
legătură cu acestea, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004; C. Dobre, Ultraj şi purtare abuzivă. Consideraţii
critice, în R.D.P. nr. 1/2007; V. Dobrinoiu, Corupţia în dreptul românesc, Ed. Atlas Lex, Bucureşti,
1995; M. Gorunescu, M. Popescu, Delapidarea prevăzută de art. 1273 din Legea nr. 64/1995 privind
procedura reorganizării judiciare şi a falimentului – variantă de specie a infracţiunii prevăzute de
art. 2151 din Codul penal, în Dreptul nr. 8/2004; K. Guiu, Infracţiunile contra patrimoniului. Consideraţii
generale, în Dreptul nr. 3/2004; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note, corelaţii, explicaţii,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2007; C. Iacob, Infracţiunea de neglijenţă în serviciu, în Pro Lege nr. 1/1993; I.V. Jurcă, Poliţist
care are calitatea de organ de cercetare penală. Neglijenţă în serviciu. Elemente constitutive, în Dreptul
nr. 3/2000; I. Lascu, Câteva condiţii pentru existenţa infracţiunii de neglijenţă în serviciu, în Dreptul
nr. 12/1994; I. Lascu, Neglijenţa în serviciu. Subiect activ. Producerea de vătămări importante intereselor
legale ale unei persoane, în Pro Lege nr. 1/1995; I. Lascu, Gestiunea frauduloasă şi delapidarea. Criterii
de diferenţiere, în Dreptul nr. 7/2004; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa
de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994; Gh. Mateuţ, Delapidare. Delimitări, în R.D.P.
nr. 4/2001; Gh. Mateuţ, Consideraţii teoretice şi practice privind conţinutul constitutiv al infracţiunii de
delapidare în actuala reglementare, în Dreptul nr. 10/2002; Gh. Mărgărit, Infracţiunea de neglijenţă în
serviciu în lumina modificărilor aduse Codului penal prin Legea nr. 140/1996, în Pro Lege nr. 2/2001;
I. Munteanu, Discuţie în legătură cu conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute de art. 248 şi 249 din
Codul penal, în Dreptul nr. 9/2000; I. Munteanu (I), V. Pătulea (II), Revenire asupra unei discuţii despre
conţinutul infracţiunilor de serviciu prevăzute în art. 248 şi 249 din Codul penal, în Dreptul nr. 11/2002;
V. Nicolcescu, Delapidarea şi gestiunea frauduloasă. Asemănări şi deosebiri, în R.D.P. nr. 4/2000;
N. Olteanu, Urmarea specifică – criteriu de delimitare între infracţiunea de delapidare şi tentativa perfectă
la această infracţiune, în Dreptul nr. 2-3/1990; V. Pătulea, Luare de mită. Diferenţiere faţă de abuzul în
serviciu şi trafic de influenţă. Revizor vamal care reţine fără drept valută şi pretinde şi primeşte bani de
la turişti (Notă la decizia nr. 383/1991 a Trib. Bihor), în Dreptul nr. 4/1992; M. Petrovici, Diferenţierea
infracţiunii de luare de mită de infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor obşteşti, în Dreptul
nr. 7/1990; G. Potrivitu, Comparaţie între infracţiunea prevăzută de art. 2151 din Codul penal şi
infracţiunea prevăzută de art. 266 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, în Dreptul nr. 8/1999; G. Potrivitu, Despre
calitatea de subiect activ al infracţiunii de delapidare prevăzută de art. 2151 din Codul penal, în Dreptul
nr. 8/1999; D.O. Rădulescu, P.I. Rădulescu, M.A. Rădulescu, Despre caracterul subsidiar al infracţiunilor
de abuz în serviciu, în Dreptul nr. 3/2001; O.A. Sabău-Pop, Corupţia şi combaterea fenomenului prin
mijloace juridice, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2011; E. Tanislav, Violarea secretului corespondenţei.
Unele aspecte, în R.D.P. nr. 2/1999; T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; C.F. Uşvat, Infracţiunile de corupţie în contextul reglementărilor
europene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2010; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat
prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; Gh. Voinea, Subiectul activ al
infracţiunii de delapidare, în R.D.P. nr. 4/2000.
Bodoroncea 615
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Capitolul I
Infracţiuni de corupţie
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de luare de mită era prevăzută
de dispoziţiile art. 254 C.pen. din 1968 într-o reglementare, în cea mai mare parte, asemă-
nătoare noilor dispoziţii. Modificările aduse de noul Cod ar putea fi grupate astfel:
2 1.1. Modificări privind calitatea subiectului activ. În vechea reglementare luarea
de mită era comisă de un „funcţionar”, termenul denumind atât funcţionarul public, cât
şi simplul funcţionar, astfel cum aceştia erau definiţi de dispoziţiile art. 147 alin. (1)
şi (2) C.pen. din 1968. Noul Cod penal foloseşte sintagma „funcţionar public” pentru
denumirea subiectului activ al infracţiunii, noţiune care este definită în două variante,
corespunzătoare prevederilor art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., iar sfera de cuprindere a
acestei noţiuni este diferită de cea a art. 147 alin. (1) din reglementarea anterioară. În afara
„funcţionarului public”, fapta poate fi comisă şi de alte persoane, cele prevăzute la art. 308
C.pen., denumite în doctrină prin sintagma de „funcţionari privaţi”, expresie pe care o
vom folosi şi noi în continuare. În această ultimă categorie sunt cuprinse mare parte dintre
persoanele care anterior intrau sub sfera de incidenţă a art. 147 alin. (2) C.pen. din 1968.
3 Din punct de vedere al aplicării legii în timp, în măsura în care o persoană ce avea anterior
calitatea de „funcţionar” nu se mai regăseşte în conţinutul reglementării de la art. 308 C.pen.,
fapta comisă de aceasta nu va putea fi încadrată în infracţiunea de luare de mită.
4 În sfârşit, alt element de noutate adus calităţii de subiect al infracţiunii de luare de
mită se referă la includerea în această categorie a persoanelor descrise de art. 293 C.pen.,
implicate în soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internaţional.
5 Totodată, prin dispoziţiile art. 294 au fost aduse în Codul penal, din Legea specială nr. 78/2000,
infracţiunile de corupţie săvârşite de către funcţionarii străini ori în legătură cu aceştia.
6 1.2. Excluderea uneia dintre modalităţile de comitere a faptei. Noul text a renunţat
la varianta de săvârşire constând în „nerespingerea promisiunii”, modalitate omisivă destul
616 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
de rar întâlnită în jurisprudenţă şi dificil de delimitat de cea a „acceptării promisiunii”.
Dacă, urmare unei oferte de mituire, făptuitorul nu va exprima o opoziţie fermă, neechi-
vocă, privind respingerea acestei oferte, „tăcerea” sa, funcţie de circumstanţe, va putea fi
considerată fie o „acceptare a promisiunii”, faptă incriminată, fie o „nerespingerea promi-
siunii”, faptă dezincriminată, pentru care nu mai poate fi tras la răspundere penală. În
consecinţă, într-o atare situaţie este necesară o analiză pertinentă a tuturor circumstanţelor
cauzei, deoarece de calificarea corectă depinde soluţia care se va da în cauză.
1.3. Înlocuirea expresiei „în scopul” cu aceea de „în legătură cu” îndeplinirea, neîn- 7
deplinirea, urgentarea ori întârzierea îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu
ale funcţionarului public sau în legătură cu îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri.
Această modificare semnifică, pe de o parte, eliminarea scopului special în baza căruia
funcţionarul acţiona în exercitarea atribuţiilor de serviciu, condiţie a laturii subiective
a infracţiunii, iar pe de altă parte, instituirea unei noi condiţii de realizare a elementului
material, aceea ca acţiunea să fie în legătură cu exercitarea atribuţiei de serviciu.
Consecinţa acestei „înlocuiri” o constituie extinderea elementului material al infracţiu- 8
nii de mită şi la momente ulterioare îndeplinirii, neîndeplinirii etc. atribuţiei de serviciu,
condiţionat însă de cerinţa ca pretinderea, primirea de bani sau alte foloase să fie în legătură
cu atribuţia îndeplinită.
Altfel spus, principala modificare adusă de noul Cod penal constă în incriminarea 9
ca infracţiune de luare de mită şi a actelor care, anterior, erau specifice infracţiunii de
primire de foloase necuvenite. În consecinţă, nu se poate vorbi de o dezincriminare ope-
rată prin noul Cod penal a infracţiunii de primire de foloase necuvenite, reglementată de
art. 256 C.pen. din 1968, deoarece actele materiale specifice se regăsesc în conţinutul
constitutiv al infracţiunii de luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen.
Din punct de vedere al aplicării în timp a legii penale, legea veche va fi mai favorabilă 10
sub acest aspect, deoarece limitele de sancţionare ale infracţiunii de primire de foloase
necuvenite (de la 6 luni la 5 ani) erau mai blânde decât cele prevăzute de legea nouă în
privinţa infracţiunii de luare de mită (de la 3 la 10 ani închisoare).
Extinderea conţinutului infracţiunii de luare de mită şi după momentul efectuării 11
actului ce intră în atribuţiile de serviciu ale funcţionarului public va antrena, după sine,
posibilitatea tragerii la răspundere penală, pentru dare de mită, a persoanei care promite,
oferă sau dă bunuri în legătură cu actele efectuate în exercitarea atribuţiei de serviciu.
1.4. Extinderea ipotezelor de „condiţionare” a efectuării actului, prin includerea 12
şi a celei privind „urgentarea” îndeplinirii actului. În realitate, o astfel de activitate
pentru care se pretindea, accepta etc. folosul ce face obiectul mitei nu este nouă decât prin
prevederea sa expresă. Anterior, ea se includea în conţinutul expresiei, mai cuprinzătoare,
referitoare la „îndeplinirea unui act”, evident într-un mod defectuos. Opţiunea legiuitorului
pentru particularizarea unei astfel de situaţii de „îndeplinire defectuoasă” a actului în legătură
cu care se comite infracţiunea pare să izvorască din necesitatea unei poziţionări „în oglindă”
faţă de ipoteza „întârzierii” îndeplinirii actului, existentă şi în reglementarea veche.
1.5. Eliminarea agravantei săvârşirii faptei de un funcţionar cu atribuţii de control 13
şi reglementarea unei alte agravante în legea specială. Vechile dispoziţii ale art. 254
alin. (2) nu au mai fost reluate în noua reglementare. Fapta comisă sub imperiul legii vechi
de către o astfel de persoană va fi încadrată, prin reţinerea legii penale mai favorabile, în
dispoziţiile art. 289 alin. (1) C.pen., ce reglementează fapta tipică de luare de mită.
Bodoroncea 617
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
14 În paralel, prin dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 78/2000 a fost reglementată o nouă
variantă agravată de comitere a infracţiunii, constând în fapta de luare de mită comisă de o
persoană care exercită o funcţie de demnitate publică, este judecător, procuror sau organ
de cercetare penală sau are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor
ori este una dintre persoanele prevăzută de art. 293 C.pen., ale cărei limite de pedeapsă
se majorează cu o treime faţă de varianta de bază a infracţiunii.
15 1.6. Limitele pedepsei. În noul Cod penal, maximul pedepsei al infracţiunii de luare de
mită a fost redus de la 12 ani la 10 ani închisoare, în timp ce minimul a rămas neschimbat.
Sub acest aspect, dacă instanţa se va orienta spre maximul pedepsei, legea nouă va fi lege
mai favorabilă.
16 2. Subiectul activ. Fapta tipică de luare de mită poate fi comisă de un funcţionar
public, în sensul art. 175 C.pen., sau de o altă persoană, atunci când aceasta se încadrează
în vreuna dintre categoriile la care face referire art. 308 C.pen.
17 În jurisprudenţa anterioară, care îşi păstrează valabilitatea, s-a stabilit că îndeplinesc
condiţiile cerute de lege pentru a fi subiect activ al infracţiunii de luare de mită (aveau
calitatea de funcţionar) persoane ca: funcţionarul având calitatea de şef al serviciului
personal dintr-o unitate, deşi nu perfectează angajarea personalului, prin pretinderea sau
primirea de foloase pentru a facilita angajarea unor persoane (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 1431/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 136); medicul încadrat într-o unitate medico-sanitară
publică (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4055/2000, în C.P. Ad., p. 872); militarul în
termen în serviciu la P.C.T.F., întrucât se află temporar în serviciul unei instituţii publice
– Ministerul de Interne – şi exercită o însărcinare ce constă în controlul frontierei (C.S.J.,
Secţia militară, decizia nr. 44/1997, în Probleme de drept...1990-2000, p. 401); asociatul
unic şi administrator al unei societăţi comerciale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 6351/2004, în Dreptul nr. 9/2005, p. 275); salariaţii din cadrul societăţilor comerciale
cu capital privat (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 120/1996, în C.P.J.P. 1996,
p. 60); expertul din cadrul unui birou local de expertize tehnice desemnat să efectueze
expertize în cauze judiciare şi retribuit sub forma onorariului prin biroul de expertize
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1785/2003, www.scj.ro); lichidatorul judiciar al unei
societăţi comerciale, numit prin hotărâre judecătorească (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 1786/2003, www.scj.ro); inspectorul din cadrul oficiului de protecţie a consumatorului,
prin primirea de foloase de la patronii unor societăţi comerciale în scopul de a nu aplica
amenzi contravenţionale pentru neregulile constatate (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 540/2001, în B.J. – C.D. 2001, p. 218) sau persoana care, având calitatea de director de
bancă, a pretins sume de bani în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de
serviciu legate de acordarea unui împrumut (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 744/2004,
www.scj.ro), agentul de poliţie care are, potrivit legii, atribuţii de constatare şi de sancţionare
a contravenţiilor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 693 din 27 februarie 2009).
18 În schimb, s-a considerat că avocatul nu face parte din categoria persoanelor la care se
referă art. 147, chiar dacă ar rezulta că, în legătură cu exercitarea mandatului de apărare,
el a primit sume de bani mai mari decât onorariul de avocat legal cuvenit (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 569/1990, în Probleme de drept… 1990-1992, p. 380) şi nici angajatul
care primeşte foloase materiale pentru a nu-şi îndeplini obligaţia generală de a asigura
paza împotriva sustragerilor la locul de muncă, prevăzută în contractul de muncă prin
care fusese angajat în funcţia de electrician (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1266/1998,
www.legalis.ro).
618 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
2.1. Funcţionarul public. Conţinutul noţiunii de „funcţionar public” este diferit de cel 19
dat aceleiaşi persoane prin dispoziţiile art. 147 alin. (1) C.pen. din 1968, dar şi mai larg ca
sferă de cuprindere. Totodată, conceptul de „funcţionar public”, folosit de dreptul penal,
are un înţeles mai extins decât cel atribuit aceleiaşi persoane de dreptul administrativ
[art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici], după cum
rezultă din chiar prevederile art. 175 alin. (1) C.pen., care foloseşte sintagma „funcţionar
public în sensul legii penale”.
Potrivit noului Cod penal, noţiunea de „funcţionar public” se defineşte prin raportare 20
fie la persoanele arătate de art. 175 alin. (1) C.pen. (împărţite în trei subcategorii, fiecare
în parte definind, conform anumitor criterii, funcţionarul public propriu-zis), fie la cele
arătate de art. 175 alin. (2), ce definesc funcţionarul „asimilat” funcţionarului public.
Această clasificare a creat probleme de interpretare şi aplicare a legii (a se vedea supra 21
comentariul art. 175), iar controversele legate de încadrarea diverselor persoane care au
atribuţii celor corespunzătoare categoriilor menţionate de art. 175 C.pen. nu se vor opri,
probabil, aici.
Dacă delimitarea între tipurile de funcţionari publici arătate de art. 175 alin. (1), deter- 22
minată în special de suprapunerile care există între persoanele prevăzute la lit. a) şi cele
prevăzute la lit. b) a textului, ţine mai mult de acurateţe juridică (consecinţele tragerii la
răspundere penală fiind aceleaşi), nu se poate spune acelaşi lucru despre diferenţierea ce
trebuie făcută între calitatea de funcţionar public propriu-zis, pe care o au toate aceste
persoane, şi cea de funcţionar public „asimilat”, care priveşte persoanele arătate de
art. 175 alin. (2) C.pen.
Concret, încadrarea funcţionarului într-una dintre cele două categorii determină întru- 23
nirea sau neîntrunirea condiţiilor tragerii la răspundere penală pentru infracţiunea de luare
de mită, care prevede dispoziţii distincte de incriminare a faptei comise de persoanele
care se includ în fiecare dintre categoriile menţionate Astfel, funcţionarul reglementat
de art. 175 alin. (2) C.pen. poate fi subiect activ doar atunci când fapta sa este comisă în
legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale
legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri, iar nu şi atunci
când are legătură cu îndeplinirea sau urgentarea îndeplinirii actului respectiv. Pe cale de
consecinţă, situaţia se va repeta în cazul infracţiunii de dare de mită, deoarece textul de la
art. 290 trimite la condiţiile de incriminare de la art. 289 C.pen.
Excluderea anumitor ipoteze de realizare a elementului material nu s-a făcut în mod 24
arbitrar de către legiuitor, deoarece aceste persoane pot solicita în mod legal sume de bani
pentru îndeplinirea serviciului public pe care îl prestează sau pentru urgentarea efectuării
unui anumit act (spre exemplu, este legală taxa notarială suplimentară pentru autentificarea
unui act în sistem de urgenţă, de asemenea este prevăzut de lege onorariul solicitat de
executorul judecătoresc pentru efectuarea executării silite etc.).
În schimb, considerăm că există un mod arbitrar de calificare a unor categorii de per- 25
soane ca făcând parte dintre cele prevăzute de art. 175 alin. (2) C.pen. (de exemplu, medi-
cul), considerând-se greşit că acestea îşi exercită activitatea în baza unei autorizaţii sau
sub controlul şi supravegherea unei autorităţi.
Din punctul nostru de vedere, pentru ca o astfel de apreciere să nu plece de la o premisă 26
greşită este necesar a nu se face confuzie între „autorizarea” din care decurge dreptul
de a exercita o profesie, dată de către organismul abilitat, pe de o parte, şi „învestirea”
Bodoroncea 619
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
acordată de o autoritate publică unei persoane, pentru exercitarea unui serviciu de interes
public, pe de altă parte.
27 De asemenea, trebuie evitat a se pune semnul egalităţii între raporturile de serviciu
(de muncă) stabilite între angajator şi angajatul (salariat) cu care a încheiat un contract de
muncă (individual sau colectiv), contract ce obligă pe acesta din urmă „să presteze munca
pentru şi sub autoritatea” angajatorului, persoană fizică sau juridică, „în schimbul unei
remuneraţii denumite salariu” (art. 10 din Legea nr. 53/2004 – Codul muncii) şi dreptul
autorităţii publice de a exercita „controlul sau supravegherea” în legătură cu îndeplinirea
serviciului public de către o persoană cu care nu se află însă în raporturi de serviciu.
28 Sintetizând, pentru a stabili dacă o persoană are calitatea de funcţionar public în sensul
art. 175 alin. (2), este necesară întrunirea următoarelor condiţii:
a) autoritatea publică de învestire, control sau supraveghere a îndeplinirii serviciului
de interes public să facă parte dintre cele prevăzute în mod expres în Titlul III, precum şi
la art. 140 şi 142 din Constituţia României, republicată (art. 240 LPACP);
b) învestirea, controlul sau supravegherea să vizeze exclusiv exercitarea respectivului
serviciu public, iar nu dreptul de practicare a profesiei în domeniul de competenţă
cerut pentru îndeplinirea respectivului serviciu public;
c) între autoritatea publică şi persoana abilitată să îndeplinească serviciul public să
nu existe raporturi de serviciu, stabilite în baza unui contract individual sau colectiv de
muncă; în prezenţa acestor raporturi, persoana va fi încadrată fie în categoria funcţionarilor
publici prevăzuţi de art. 175 alin. (1), fie în categoria funcţionarilor privaţi, prevăzuţi de
art. 308 C.pen.
29 În cazul particular al medicului, stabilirea apartenenţei sale la una dintre cele trei
categorii de persoane necesită verificarea, pe de o parte, a îndeplinirii condiţiilor privind
dreptul de exercitare a profesiei de medic, iar pe de altă parte, stabilirea raporturilor în
care se află cu persoana juridică în cadrul căreia îşi exercită această profesie.
30 Potrivit art. 377 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, exerci-
tarea profesiei de medic se face în regim salarial şi/sau independent de către persoa-
nele care îndeplinesc condiţia de cetăţenie şi sunt membri ai Colegiului Medicilor din
România. Dovedirea calităţii de membru al Colegiului şi, implicit, a dreptului de exer-
citare a profesiei, se face pe baza unui certificat de membru, avizat anual pe baza asigu-
rării de răspundere civilă, pentru greşeli în activitatea profesională, valabilă pentru anul
respectiv [art. 384 alin. (1)].
31 Colegiul Medicilor din România este organism profesional, apolitic, fără scop patri-
monial, de drept public, cu responsabilităţi delegate de autoritatea de stat (Ministerul
Sănătăţii – n.n.), în domeniul autorizării, controlului şi supravegherii profesiei de
medic ca profesie liberală, de practică publică autorizată [art. 404 alin. (1)].
32 În calitate de reprezentant al autorităţii publice ( Ministerul Sănătăţii), Colegiul
Medicilor autorizează, aşadar, dreptul de practică publică autorizată al medicului,
care este o condiţie de exercitare a profesiei de medic, iar nu o învestire cu exercitarea
unui serviciu public.
33 Ca atare, nefiind îndeplinită condiţia existenţei unei învestiri, de către o autoritate
publică, cu exercitarea unui serviciu public, prima concluzie la care ajungem este aceea
că medicul nu poate face parte din categoria funcţionarilor publici definiţi de art. 175
alin. (2) C.pen.
620 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
În altă ordine de idei, exercitarea efectivă a profesiei se poate face, aşa cum arătam mai 34
sus, în regim salarial şi/sau independent.
Exercitarea în regim salarial presupune existenţa fie a unui contract colectiv de muncă, 35
în care angajatorul este statul, prin autoritatea competentă (Direcţiile de sănătate publică
judeţene şi a municipiului Bucureşti), fie a unui contract individual de muncă, când
angajatorul este o persoană juridică din domeniul privat (clinică particulară, de exemplu).
Calitatea angajatorului de persoană juridică de drept public sau de drept privat 36
determină, deopotrivă, încadrarea medicului în categoria funcţionarului public, prevăzut
de art. 175 alin. (1) C.pen. sau cea a funcţionarului privat, reglementat de art. 308 C.pen.
Cele două calificări nu sunt incompatibile, ci corespund opţiunii legiuitorului de 37
reglementare distinctă a celor două tipuri de funcţionari, publici sau privaţi, în funcţie
de raporturile pe care acesta le are cu persoana în cadrul căreia îşi exercită profesia sau
activitatea. Ar fi de altfel nefiresc ca o persoană să fie considerată funcţionar privat, în
condiţiile în care îşi exercită activitatea în cadrul unei persoane juridice de drept public.
În fine, în cadrul subcategoriilor prevăzute de art. 175 alin. (1), medicul este o per- 38
soană care exercită o funcţie publică. Astfel, medicii din cadrul spitalelor publice sau
al altor entităţi medicale publice, care îşi desfăşoară activitatea sub controlul Ministerului
Sănătăţii, prin Direcţiilor de sănătate publică judeţene şi a municipiului Bucureşti, au
atribuţii şi responsabilităţi generate nu numai de exercitarea profesiei, ci şi de exercitarea
atribuţiilor de serviciu în cadrul spitalului etc. în care lucrează (prezenţa într-un anumit
interval orar, efectuarea de gărzi etc.), adică acele atribuţii şi responsabilităţi, stabilite în
temeiul legii, în scopul realizării prerogativelor de putere publică de către administraţia
publică centrală, administraţia publică locală şi autorităţile administrative autonome,
care caracterizează funcţia publică, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) din Legea
nr. 188/1999.
Este adevărat că textul se referă la funcţia publică în sens administrativ, dar conţinutul 39
noţiunii este valabil şi în dreptul penal, ca o consecinţă firească a faptului că noţiunea de
„funcţionar public” în sensul legii penale are o sferă de cuprindere mai mare, în care sunt
absorbite şi categoriile de funcţionari publici din dreptul administrativ.
În acelaşi sens, este lipsită de semnificaţie, din punct de vedere al îndeplinirii condiţiilor 40
tragerii la răspundere penală, prevederea din art. 375 alin. (2) al Legii nr. 95/2006, potrivit
căreia „având în vedere natura profesiei de medic şi obligaţiile fundamentale ale medicului
faţă de pacientul său, medicul nu este funcţionar public”.
Pe lângă prevederea expresă din art. 175 C.pen. (funcţionar public în sensul legii 41
penale), jurisprudenţa a decis deja, cu referire la dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea
nr. 47/1996, care cuprindea o dispoziţie asemănătoare („Medicul nu este funcţionar public
în timpul exercitării profesiunii medicale prin natura umanitară şi liberală a acesteia”).
Astfel, s-a stabilit că „în raport cu textul explicativ cuprins în art. 147 C.pen. referitor
la noţiunea de „funcţionar”, singurul care interesează în aplicarea legii penale, faţă de
menţiunea din art. 3 alin. (2) din Legea nr. 74/1995 se constată că, în timp ce art. 147
are în vedere un raport juridic ce priveşte legea penală şi a cărui principală caracteristică
o constituie calitatea persoanei ce reprezintă o autoritate de stat (al cărei prestigiu este
apărat şi prin incriminarea faptei de luare de mită), art. 3 alin. (2) priveşte un raport juridic
de drept civil, stabilit între medic, ca specialist, şi pacientul care recurge la cunoştinţele
acestuia. Din cele arătate se desprinde ideea că cele două texte de lege nu se exclud,
Bodoroncea 621
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
deoarece reglementează situaţii şi finalităţi deosebite. În primul caz, persoana este subiect
de drept penal, reprezentând o autoritate de stat al cărui prestigiu trebuie ocrotit, iar în cel
de-al doilea, persoana este subiect de drept civil, cu drepturi şi obligaţii anume prevăzute
de lege. Aşa fiind, aplicarea legii penale intervine în toate situaţiile în care s-a încălcat
relaţia dintre medic şi autoritatea pe care o reprezintă, şi nu între medic şi pacient. Medicii
încadraţi în unităţi medico-sanitare din reţeaua publică, aşa cum este şi cel în cauză, sunt
funcţionari în sensul legii penale, deoarece în calitate de salariaţi exercită o însărcinare în
serviciul unei instituţii de stat (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 983/1996, în B.J. – C.D.
1996, p. 181; în acelaşi sens: C.S.J., Completul de 7 judecători, decizia nr. 78/1993, în
Probleme de drept…1990-2000, p. 399; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4055/2000, în
Probleme de drept...1990-2000, p. 400).
42 Concluzionând cu privire la posibilitatea medicului de a fi subiect activ al infracţiunii
de luare de mită, acesta va răspunde, ca funcţionar public, conform faptei tipice descrise
de art. 289 alin. (1) C.pen., atunci când este angajatul unei persoane juridice de drept
public (de regulă, spital public) sau ca funcţionar privat, în condiţiile variantei atenuate
a luării de mită, reglementată prin raportare la dispoziţiile art. 308 C.pen.
43 În schimb, considerăm şi noi că expertul face parte din categoria funcţionarilor publici
„asimilaţi”, reglementată de art. 175 alin. (2) C.pen., aşa cum s-a stabilit recent şi de
Instanţa Supremă: „Expertul tehnic judiciar face parte din categoria funcţionarilor publici
asimilaţi, reglementată de dispoziţiile art. 175 alin. (2) teza întâi din Codul penal, întrucât
exercită un serviciu de interes public – întocmirea de expertize în vederea aflării adevărului
şi soluţionării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti sau instrumentate de către
organele de urmărire penală –, serviciu pentru care a fost învestit de către o autoritate
publică (Ministerul Justiţiei).
44 Din acest ultim punct de vedere au relevanţă dispoziţiile art. 7 şi 8 din Ordonanţa
Guvernului nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi
extrajudiciară, conform cărora calitatea de expert tehnic judiciar se dobândeşte pe bază de
examen, care se organizează de Ministerul Justiţiei. În acelaşi sens art. 6 din actul normativ
mai sus indicat stipulează că experţii tehnici se pot constitui în asociaţii profesionale, în
condiţiile legii, iar conform art. 4 alin. (1), în scopul coordonării şi îndrumării, din punct
de vedere administrativ şi metodologic, precum şi al controlului activităţii de expertiză
tehnică judiciară, în cadrul Ministerului Justiţiei funcţionează Biroul central pentru
expertize tehnice judiciare” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, Decizia nr. 20/2014, M.Of. nr. 766 din 22 octombrie 2014).
45 2.2. Persoana arătată de art. 308 C.pen. („funcţionarul privat”). Legea română
sancţionează, în conformitate cu documentele internaţionale la care România a aderat
(Convenţia ONU privind corupţia, Convenţia penală privind corupţia, Convenţia civilă
privind corupţia), şi corupţia (activă şi pasivă) în sectorul privat, de unde şi denumirea de
„funcţionar privat” atribuită persoanelor descrise la art. 308 C.pen.
46 Intră în această categorie atât persoanele care exercită, permanent ori temporar, cu sau
fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice dintre
cele prevăzute la art. 175 alin. (2), cum ar fi angajaţii birourilor notariale, de expertiză, al
executorilor judecătoreşti etc., precum şi cele care funcţionează în cadrul unei persoane
juridice de drept privat (de exemplu, societăţi comerciale) ori chiar de drept public (de
exemplu, personalul însărcinat cu întreţinerea curăţeniei).
622 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
2.3. Participaţia penală. Participaţia penală este posibilă în toate formele. În cazul coau- 47
toratului, toţi făptuitorii trebuie să aibă calitatea de funcţionari publici sau de funcţionari
privaţi, conform distincţiilor arătate mai sus. În schimb, complice sau instigator poate fi
orice persoană.
Noua definiţie a funcţionarului public prevăzută de art. 175 C.pen. permite ca şi o 48
persoană juridică să fie autor al infracţiunii de luare de mită, dacă fapta de luare de mită
este comisă în realizarea obiectului său de activitate, în interesul ori în numele persoanei
juridice; persoana juridică poate avea calitatea de complice sau instigator la infracţiunea
de luare de mită.
Şi în noua reglementare se prevede că fapta poate fi realizată nemijlocit sau prin 49
intermediul altei persoane („direct sau indirect”). Din punct de vedere al persoanei
interpuse, aceasta va răspunde în calitate de complice la infracţiunea de luare de mită ori
de instigator, dacă iniţiativa aparţine chiar acesteia. Intermediarul va avea, în consecinţă,
calitatea de complice sau chiar instigator la infracţiunea de luare de mită, dar faptul că
denunţătorii au remis prin intermediar sumele de bani pentru ca inculpatul să facă acte
contrare regulilor de atestare a inspecţiei tehnice auto nu înlătură răspunderea acestuia
în condiţiile prevăzute de art. 254 C.pen. (ca autor – n.n.) (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 4516 din 15 octombrie 2003, www.scj.ro).
3. Subiectul pasiv este reprezentat de autoritatea publică, instituţia publică, instituţia 50
sau persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află
în exercitarea atribuţiilor de serviciu.
4. Noţiunea de „bani sau alte foloase”. Banii sau foloasele constituie obiectul mitei, 51
iar nu obiectul infracţiunii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1789/2003, www.scj.ro).
Sumele de bani pot constitui obiectul mitei indiferent că sunt date în mod expres ca 52
un dar sau sub forma unui împrumut simulat; împrumutul constituie un „folos”, în sensul
Codului penal şi, din moment ce a fost solicitat de un funcţionar în scopul de a face un
act contrar îndatoririlor sale de serviciu, toate elementele infracţiunii de luare de mită
sunt realizate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 5196/1971, în R.R.D. nr. 6/1972,
p. 169). Dacă făptuitorul pretinde o sumă de bani nu cu acest titlu (de folos necuvenit
– n.n.), ci cu titlu de obligaţie ce trebuie îndeplinită de cel ce solicită actul, fapta nu
constituie luare de mită, ci abuz în serviciu contra intereselor persoanelor [ori de câte ori
funcţionarul va motiva destinaţia şi va destina efectiv profitul ilicit primit nu în folosul
propriu, ci în folosul unităţii (Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 19/1985, în R.R.D.
nr. 7/1985, p. 73)], cum ar fi acţiunea făptuitorului de a pretinde şi a primi de la cei
aflaţi în subordinea sa avantaje materiale sub pretextul acoperirii cheltuielilor făcute de
el, prin folosirea autoturismului personal pentru procurarea de comenzi sau materii prime
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1965/1973, în C.D. 1973, p. 419).
Prin expresia „alte foloase” se înţelege orice profit, deci şi bunurile, valorile şi comi- 53
sioanele (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 166). Tot obiect al mitei îl constituie şi dife-
rite daruri, sub orice formă, cum ar fi vânzări simulate, schimburi avantajoase pentru
funcţionar, pierderea voită la jocul de noroc în favoarea funcţionarului etc. (V. Dobrinoiu,
Corupţia în dreptul românesc, op. cit., p. 130).
„Favorurile sexuale” nu pot constitui însă obiect al mitei, ci al infracţiunii de folosire 54
abuzivă a funcţiei în scop sexual (a se vedea infra comentariul art. 299 C.pen.).
Bodoroncea 623
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
624 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după îndeplinirea, 64
în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea
de luare de mită. Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar
refuzul de a comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a
condiţiona îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 473/1996, www.legalis.ro).
Fapta de a pretinde şi primi un folos necuvenit, de către un funcţionar, după îndeplinirea, 65
în parte, a unei îndatoriri de serviciu, dar înainte de finalizarea ei, constituie infracţiunea
de luare de mită. Ca atare, aprobarea de către funcţionarul competent a unei cereri, dar
refuzul de a comunica petiţionarului soluţia înainte de a i se da o sumă de bani, înseamnă a
condiţiona îndeplinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu de un folos material,
şi nu a primi folosul ca răsplată necuvenită pentru îndeplinirea acelui act (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 473/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 179).
5.4.3. Actul să facă parte din sfera atribuţiilor de serviciu ale funcţionarului, să 66
fie de competenţa sa. Condiţia ca fapta funcţionarului să fie săvârşită în legătură cu înde-
plinirea unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu este realizată şi în situaţia în care
îndeplinirea actului cade în atribuţiile altui funcţionar, dar făptuitorul, prin modul în care
îşi realizează propriile sarcini de serviciu, poate influenţa îndeplinirea actului de către
funcţionarul competent (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3334/2004, www.scj.ro).
Infracţiunea de luare de mită subzistă în cazul în care faptele la care se referă textul 67
de lege se săvârşesc în scopul de a îndeplini un act privitor la îndatoririle de serviciu
ale funcţionarului şi în situaţia când actul nu constituie decât componenta unei activităţi
finale, la care participă şi alţi funcţionari având atribuţii legate de aceasta (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1923/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 387).
Fapta de a pretinde şi primi bani, inducând în eroare persoana vătămată cu privire 68
la împrejurarea că actul pentru a cărui neîndeplinire făptuitorul a pretins şi primit banii
priveşte îndatoririle sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
înşelăciune, iar nu pe cele ale infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3622/2004, www.legalis.ro).
6. Vinovăţia. Noua reglementare nu mai impune cerinţa expresă a existenţei scopului 69
special, fiind suficient ca fapta să fie comisă „în legătură cu îndeplinirea, neîndeplinirea
ori întârzierea îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu, sau în legătură cu
îndeplinirea unui act contrar acestor îndatoriri”, ceea ce ţine de realizarea laturii obiective
a infracţiunii, iar nu a celei subiective. Totodată, pretinderea, primirea sau acceptarea pro-
misiunii de bani sau alte foloase se face „pentru sine sau pentru altul”, sintagmă care
lipseşte din vechea reglementare, dar care are semnificaţie în plan subiectiv, întrucât pre-
figurează atitudinea adoptată de făptuitor în ceea ce priveşte exercitarea atribuţiilor de
serviciu, subsumând-o realizării unui folos, aspect care conduce, de asemenea, la concluzia
existenţei intenţiei calificate prin scop.
În consecinţă, apreciem că reformularea textului, sub acest aspect, nu ţine de intenţia 70
legiuitorului de a produce modificări în privinţa formei de vinovăţie cu care fapta poate fi
comisă (respectiv şi cu intenţie indirectă, nu numai directă), ci mai degrabă de o redactare
mai adecvată conţinutului, întrucât scopul constă în obţinerea unui folos, iar nu într-o
îndeplinire necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu, care este doar consecinţa urmăririi
unui astfel de scop.
Bodoroncea 625
Art. 289 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
care prezentau o valoare pentru persoana inculpată, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunii de luare de mită în formă continuată, prevăzută în art. 254 alin. (1) C.pen. din
1968 raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.
din 1968 şi ale infracţiunii de favorizare a infractorului în formă continuată prevăzută
în art. 264 alin. (1), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, sub forma favorizării
reale, ambele aflate în concurs de infracţiuni (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1801
din 6 mai 2010, www.scj.ro). Furt. Primirea de bani sau de alte foloase de către paznic
pentru a înlesni furtul unor bunuri aflate în paza lui şi săvârşirea sustragerii cu permisiunea
sa constituie infracţiunea de luare de mită în concurs real cu complicitate la furt (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 532/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 395). Fapta
paznicului de a participa la sustragerea unor bunuri aflate în paza sa, în urma acceptării
promisiunii că va primi o parte din banii ce se vor realiza prin valorificarea bunurilor sustrase,
constituie infracţiunea de furt, nu şi cea de luare de mită, de vreme ce banii au fost promişi
pentru fapta sa de furt, iar nu pentru o acţiune sau inacţiune privitoare la îndatoririle sale
de serviciu (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2706/2002, www.scj.ro). Dare de mită. În
situaţia în care un funcţionar pretinde sau primeşte bani ce nu i se cuvin pentru a îndeplini
sau a nu îndeplini un act privitor la îndatoririle sale de serviciu sau în scopul de a face un
act contrar acestor îndatoriri, este irelevantă pentru existenţa infracţiunii împrejurarea că
funcţionarul indică sau nu corect ce destinaţie urmează să dea banilor primiţi; importantă
este poziţia lui subiectivă privitoare la primirea foloaselor în legătură cu îndatoririle sale
de serviciu. De asemenea, şi cel care dă banii sau alte foloase se poate afla în eroare de fapt
cu privire la destinaţia acestora, dar şi această împrejurare este lipsită de relevanţă pentru
că nu este condiţionată existenţa infracţiunii de luare de mită de preexistenţa infracţiunii
de dare de mită, cele două infracţiuni fiind autonome (C.S.J., Secţia militară, Decizia
nr. 11/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 391; darea de mită şi luarea de mită
sunt corelative atunci când elementul material se realizează prin dare, respectiv primire
de bani sau alte foloase – n.n.). Trafic de influenţă. Faptele persoanei, având calitatea de
ofiţer de poliţie judiciară, de a pretinde şi primi sume de bani, în scopul de a administra
probe în favoarea uneia dintre părţi ori de a nu administra probe în dosare penale şi de
a pretinde şi primi sume de bani lăsând să se creadă că are influenţă asupra procurorilor
pentru a-i determina să adopte soluţii de netrimitere în judecată în dosare penale, întrunesc
elementele constitutive ale infracţiunilor de luare de mită prevăzută în art. 254 alin. (1)
şi (2) C.pen. din 1968 raportat la art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 şi de trafic de
influenţă prevăzută în art. 257 C.pen. raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000,
aflate în concurs real de infracţiuni, potrivit art. 33 lit. a) C.pen. din 1968. Fals intelectual.
Fapta poliţistului de a primi foloase pentru a nu întocmi acte de cercetare penală pentru o
infracţiune rutieră şi de a nu consemna în raportul de activitate că l-a oprit pe conducătorul
auto pentru control constituie infracţiunea de luare de mită în scopul de a nu îndeplini un
act privitor la îndatoririle sale de serviciu, iar nu şi cea de fals intelectual prin omisiune,
aceasta din urmă faptă fiind inclusă în latura obiectivă a luării de mită (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 3952/2001, în B.J. – C.D. 2001, p. 219). Înşelăciune. Fapta de a
pretinde şi primi bani, inducând în eroare persoana vătămată cu privire la împrejurarea că
actul pentru a cărui neîndeplinire făptuitorul a pretins şi primit banii priveşte îndatoririle
sale de serviciu, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune, iar nu
pe cele ale infracţiunii de luare de mită (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3622/2004,
628 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 289
www.scj.ro). Administratorul unei societăţi comerciale, având ca obiect de activitate şi
desfăşurarea de jocuri de întrajutorare, de a pretinde bani pentru a asigura premierea
anticipată a unor persoane constituie infracţiunea de luare de mită prevăzută în art. 254
alin. (1) C.pen., iar nu infracţiunea de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. (2) C.pen.
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1117/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 165). Şantaj.
Ceea ce deosebeşte infracţiunea de luare de mită de infracţiunea de şantaj este faptul că,
pe când în cazul celei dintâi, primirea unor sume de bani sau a altor foloase are loc în
scopul îndeplinirii, neîndeplinirii ori al întârzierii de a îndeplini un act de serviciu sau în
scopul de a face un act contrar îndatoririlor de serviciu, în cazul celei de-a doua primirea
folosului injust se realizează prin simpla constrângere a persoanei vătămate, nelegată de
îndeplinirea atribuţiilor de serviciu ale inculpatului. În speţă, inculpatul – impiegat şef
de tură la o secţie de cale ferată uzinală – a determinat-o pe victimă, un subaltern al său,
să-i plătească o sumă de bani, ameninţând-o că altfel va îndeplini unele acte ce intrau
în sfera atribuţiilor sale de serviciu care vor putea avea ca efect îndepărtarea victimei
din postul său. Această faptă constituie infracţiunea de luare de mită, nu cea de şantaj
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 110/A/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 127).
9. Confiscarea 80
9.1. Banii sau alte foloase supuse confiscării. Spre deosebire de dispoziţiile art. 254 81
alin. (3) C.pen. din 1968, care nu făcea nicio distincţie cu privire la bunuri (pretinse, promise
sau primite), art. 289 alin. (3) stipulează expres că sunt supuse confiscării doar banii, valorile
sau orice alte bunuri necuvenite „primite”; implicit, cele pretinse ori cele ce fac obiectul
unei promisiuni acceptate, dacă nu au fost remise efectiv, nu sunt supuse confiscării.
Infracţiunea de luare de mită face parte din categoria celor cărora li se aplică dispoziţiile 82
art. 1121 C.pen. privind confiscarea extinsă. Ca atare, măsura poate fi aplicată şi membrilor
familiei condamnatului sau unei persoane juridice asupra căreia condamnatul deţine
controlul, dacă foloasele necuvenite au fost transferate către acestea; măsura confiscării
nu este limitată doar la echivalentul în bani a foloaselor primite, orice bun susceptibil a fi
evaluat în bani putând fi supus confiscării.
Măsura de siguranţă având caracter personal, în cazul participaţiei penale se va confisca 83
de la fiecare participant, prin echivalent, valoarea bunurilor de care a profitat efectiv prin
săvârşirea infracţiunii.
9.2. Bunuri nesupuse confiscării. În cazul în care cel mituit este surprins în flagrant 84
primind banii puşi de către poliţie la dispoziţia denunţătorului, aceştia se restituie poliţiei,
neputându-se dispune, totodată, şi confiscarea sumei de la inculpat prin obligarea lui la
plată (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1753/2002, www.scj.ro).
De asemenea, nu pot fi confiscaţi banii, valorile sau orice alte bunuri date, dacă 85
acestea au fost date de mituitorul constrâns [care beneficiază de cauza de neimputabilitate
prevăzută de art. 290 alin. (2) C.pen.], sau de mituitorul care beneficiază de cauza de
nepedepsire specială prevăzută de art. 290 alin. (3) C.pen. (denunţarea faptei înainte de
sesizarea organelor de urmărire penală), dacă au fost date după efectuarea denunţului;
în ambele cazuri banii, valorile sau orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat.
Dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de mituitor înainte de realizarea
denunţului, chiar dacă acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire, aceste bunuri
vor fi supuse confiscării.
Bodoroncea 629
Art. 290 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
86 10. Varianta agravată. Art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 prevede ca variantă agra-
vată a infracţiunii de luare de mită fapta comisă de o persoană care exercită o funcţie de
demnitate publică, ori care este judecător sau procuror, organ de cercetare penală sau are
atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor, sau de persoanele care, pe baza
unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le
este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală
se desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi. În acest caz, limitele pedepsei
se majorează cu o treime.
87 11. Varianta atenuată. Potrivit art. 308 C.pen. constituie variantă atenuată a infracţiunii
luarea de mită fapta săvârşită de către persoanele care exercită, permanent ori temporar,
cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane fizice
dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care exercită un serviciu
de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este supusă
controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului serviciu
public) ori în cadrul oricărei persoane juridice (aşa-zişii funcţionari privaţi).
88 12. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Luarea de mită este o
infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
sunt incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Modificările aduse infracţiunii de luare
de mită se răsfrâng şi asupra dării de mită. Astfel, fapta tipică va fi comisă faţă de un
funcţionar public, astfel cum este descris de art. 175 C.pen., sau de una dintre persoanele
arătate de art. 308 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.).
2 1.1. Extinderea incriminării. Sub imperiul noii legi, va fi pedepsită şi darea de mită,
constând în promiterea, oferirea sau darea de bani sau de alte foloase după îndeplinirea
actului care intră în sfera de atribuţii a funcţionarului public sau privat, faptă care anterior
nu era pedepsită de lege. Acest lucru este consecinţa directă a extinderii incriminării
infracţiunii de luare de mită şi ulterior momentului consumării actului funcţionarului
public/privat, incriminată anterior ca infracţiunea de primire de foloase necuvenite.
3 Sub acest aspect, legea mai favorabilă va fi legea veche, deoarece promisiunea, oferirea
sau darea de bani ori alte foloase, comisă ulterior efectuării actului de către funcţionarul
public sau privat, nu era pedepsită.
630 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 290
Atunci când fapta se comite faţă de un funcţionar „asimilat” celui public, darea de 4
mită se va putea realiza doar în legătură cu exercitarea atribuţiilor prevăzute de art. 289
alin. (2), adică în legătură cu neîndeplinirea, întârzierea îndeplinirii unui act privitor la
îndatoririle sale legale sau în legătură cu efectuarea unui act contrar acestor îndatoriri.
1.2. Înlăturarea variantei agravate prevăzute de art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000, 5
în redactarea anterioară modificării aduse prin Legea nr. 187/2012, respectiv săvârşirea dării
de mită faţă de persoane cu o calitate specială (cu atribuţii de constatare sau de sancţionare
a contravenţiilor ori de constatare, urmărire sau judecare a infracţiunilor, precum şi cele
săvârşite faţă de un funcţionar cu atribuţii de control).
Faptele comise sub imperiul legii vechi faţă de aceste persoane vor fi încadrate în varianta 6
tip a infracţiunii de dare de mită, prevăzută de art. 290 alin. (1) C.pen., cu care se poate
stabili elementul de continuitate a incriminării. Lege mai favorabilă din punct de vedere al
limitelor de pedeapsă va fi însă tot legea veche, chiar şi în condiţiile reţinerii circumstanţei
agravante, deoarece are minim mai mic (de la 6 luni la 7 ani, faţă de la 2 la 7 ani).
1.3. Reformularea ipotezei de restituire a banilor, valorilor sau oricăror alte bunuri 7
ce au făcut obiectul mitei în caz de denunţare a faptei, în sensul că restituirea va avea
loc doar dacă denunţarea faptei are loc înainte ca organul de urmărire penală să se
fi sesizat în legătură cu aceasta.
Legea veche va fi mai favorabilă în această privinţă, deoarece permitea restituirea 8
bunurilor indiferent de momentul la care au fost date, înainte sau după denunţarea faptei.
1.4. Limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă (de la 2 la 7 ani) au crescut 9
faţă de reglementarea veche (de la 6 luni la 5 ani), astfel că legea veche va fi lege mai
favorabilă şi sub acest aspect.
2. Subiectul activ. Autor poate fi orice persoană (fizică sau juridică) care răspunde 10
penal, chiar şi un funcţionar public, care realizează darea de mită faţă de alt funcţionar
public sau faţă de o persoană enumerată la art. 308 C.pen. (pentru înţelesul noţiunii de
funcţionar public, a se vedea supra, comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.). Participaţia
este posibilă sub toate formele.
Cu privire la darea de mită săvârşită prin intermediar, în jurisprudenţă s-a decis că 11
„făptuitorul care oferă bani sau alte foloase unui funcţionar, în modurile şi în scopurile
arătate de lege, are calitatea de autor al infracţiunii de dare de mită şi nu de complice,
chiar dacă banii ori foloasele provin de la alte persoane, iar actul privitor la îndatoririle de
serviciu ale funcţionarului sau actul contrar îndatoririlor de serviciu se referă la acestea,
întrucât autorul este persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea
penală, indiferent de modalitatea de comitere a acesteia (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 181/2008, www.scj.ro). Doctrina şi marea majoritate a jurisprudenţei consideră însă
că „deşi persoana interpusă înfăptuieşte prin activitatea sa chiar acţiunea incriminată,
totuşi această persoană răspunde în calitate de complice la infracţiunea de dare de mită,
deoarece, dacă potrivit legii autorul poate săvârşi fapta şi în mod direct, intermediarul,
care acţionează în numele său şi cu intenţia de a-l ajuta, nu poate avea decât calitatea de
complice” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 141). Dacă infracţiunea a fost concepută
chiar de cel care intermediază ulterior darea de mită ca urmare a determinării autorului de
a comite actul de corupere, intermediarul va răspunde în calitate de instigator, deoarece
instigarea absoarbe forma de participaţie secundară a complicităţii.
Bodoroncea 631
Art. 290 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
printr-un act unic, ce vatămă interesele unei singure instituţii (poliţia) în cadrul căreia
funcţionarii publici se află în exercitarea atribuţiilor de serviciu, înclinăm să considerăm
că, în împrejurările redate în speţă, s-a comis o singură infracţiune de dare de mită.
25 7. Confiscarea bunurilor care fac obiectul dării de mită. Modificările aduse de noul Cod
sub acest aspect consfinţesc ceea ce doctrina şi jurisprudenţa anterioară au stabilit constant, şi
anume faptul că vor fi supuse confiscării doar banii, valorile sau orice alte bunuri necuvenite
oferite (chiar dacă nu au fost acceptate) sau date, nu şi banii sau foloasele necuvenite promise.
Dacă nu se găsesc, infractorul va fi obligat la plata echivalentului lor în bani.
26 În cazul infracţiunilor de dare de mită, banii, valorile sau alte bunuri care au făcut
obiectul infracţiunii se confiscă, iar dacă acestea nu se găsesc condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani. Dacă însă infracţiunea s-a comis prin promisiunea de a da
bani, valori sau alte bunuri, nu se poate dispune confiscarea sau obligarea condamnatului
la plata echivalentului în bani deoarece art. 254 alin. (2) C.pen. din 1968 la care face
trimitere art. 255 alin. (4) C.pen. din 1968 se referă în mod limitativ numai la ipotezele în
care banii, valorile sau celelalte bunuri au fost date, adică remise efectiv funcţionarului
mituit, care au fost oferite – deci prezentate efectiv – în materialitatea lor, funcţionarului a
cărui mituire s-a urmărit (C.A. Galaţi, decizia nr. 162/1996, în Sinteză de practică judiciară
a Curţii de Apel Galaţi, 1996, p. 15). Dispoziţiile referitoare la confiscare se aplică chiar
dacă oferta nu a fost urmată de acceptare şi, ca urmare, instanţa avea obligaţia de a dispune
confiscarea sumei de bani în baza acestui text de lege” (C.A. Craiova, Secţia penală,
decizia nr. 34/2007, www.legalis.ro).
27 Fapta inculpatului care, după ce a sustras o pereche de ghete, fiind prins şi predat orga-
nelor de poliţie, a oferit lucrătorului de poliţie o anumită sumă de bani pentru a nu fi trimis
în judecată, constituie infracţiunea de dare de mită, întrucât banii nu au fost oferiţi pentru
acoperirea pagubei, cum s-a apărat ulterior inculpatul, ci pentru ca lucrătorul de poliţie să
nu-şi îndeplinească obligaţia legală de a înainta organului competent actele întocmite în
vederea trimiterii în judecată. Deşi suma nu a fost remisă efectiv lucrătorului de poliţie,
în mod legal s-a dispus confiscarea, deoarece această sumă a făcut obiectul infracţiunii,
în varianta promisiunii – oferirii unei sume de bani refuzate (C.A. Bacău, Secţia penală,
decizia nr. 83/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău pe anul 1996, Bacău, 1997,
p. 115).
28 În ceea ce priveşte temeiul confiscării, textul special, art. 290 alin. (5) C.pen., preva-
lează faţă de norma generală, art. 112 lit. b) C.pen. (a se vedea în acest sens şi decizia
nr. 400/1998 a C.S.J., Secţia penală, în C.P. Ad., p. 412).
29 Infracţiunea de dare de mită este o infracţiune de corupţie în sensul art. 1121 alin. (1)
lit. m) C.pen., astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile privind confiscarea extinsă.
30 8. Cauză de neimputabilitate. Darea de mită nu se pedepseşte dacă mituitorul este
constrâns prin orice mijloace de către cel care a luat mită. Spre deosebire de constrângerea
ca şi cauză justificativă generală, în acest caz va fi suficient ca agentul să fie constrâns,
fără să fie necesar ca acea constrângere să nu poată fi înlăturată altfel decât prin comiterea
faptei de dare de mită sau ca făptuitorul să nu poată rezista constrângerii fizice [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 422].
31 În caz de constrângere, banii, valorile sau orice alte bunuri care au făcut obiectul
dării de mită se restituie mituitorului care a fost constrâns să săvârşească fapta.
634 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 290
9. Cauză de nepedepsire. Nu se pedepseşte făptuitorul care denunţă fapta de dare de mită 32
mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la această infracţiune. În
acest caz, banii sau foloasele necuvenite date după realizarea denunţului nu se confiscă,
fiind restituite mituitorului. Acesta va participa în calitate de martor la procesul penal care
îl priveşte pe cel care a luat mita. „Este greşit a se considera că persoanele care, după ce au
dat mită inculpatului şi au denunţat fapta în condiţiile art. 255 alin. (3) C.pen., au în procesul
pornit împotriva funcţionarului mituit calitatea de parte vătămată, deoarece atâta vreme cât
au comis, la rândul lor, o faptă penală – pentru care însă beneficiază de impunitatea prevăzută
de textul sus menţionat – nu se poate considera că au suferit vreo vătămare prin infracţiunea
comisă de inculpat; ele vor figura în proces în calitate de martori” (C.A. Bucureşti, Secţia a
II-a penală, decizia nr. 114/A/1996, în C.P.J. 1996, p. 60).
Per a contrario, dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de mituitor înainte 33
de realizarea denunţului aceste bunuri vor fi supuse confiscării, chiar dacă făptuitorul
beneficiază de cauza specială de nepedepsire.
În cazul în care mituitorul denunţă autorităţii fapta înainte ca organul de urmărire penală 34
să fi fost sesizat pentru acea infracţiune, instanţa de judecată urmează să dispună încetarea
procesului penal conform art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 lit. f) C.proc.pen. din 1968 şi
nu achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. e), deoarece prevederea din
art. 255 alin. (3) C.pen. din 1968 constituie un caz de nepedepsire, nu un caz care înlătură
caracterul penal al faptei. De asemenea, conform art. 255 alin. (5) C.pen. din 1968, valorile
şi orice alte bunuri se restituie persoanei care le-a dat, deoarece, în acest caz, ele nu se
confiscă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5439/2001, în Dreptul nr. 3/2003, p. 245).
10. Varianta atenuată. Darea de mită comisă în legătură cu persoanele care exercită, 35
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care
exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau
care este supusă controlului ori supravegherii acestora cu privire la îndeplinirea respectivului
serviciu public) ori în cadrul oricărei persoane juridice este sancţionată mai blând, în limitele
de pedeapsă ale infracţiunii comise în varianta tipică, prevăzută de art. 290 C.pen.
11. Circumstanţă agravantă. Participaţia penală fiind posibilă în cazul infracţiunii de 36
dare de mită, se poate reţine, în anumite circumstanţe, şi agravanta generală a comiterii
faptei de mai multe persoane, prevăzută de art. 77 lit. a) C.pen. Astfel, în jurisprudenţă
s-a decis ca „în condiţiile în care cei patru inculpaţi, acţionând în baza unei înţelegeri
prealabile, s-au prezentat împreună, într-o noapte, la sediul unei societăţi comerciale, unde
au propus paznicilor ca în schimbul unei sume de bani plătite pe loc de unul dintre ei şi
a altor sume pe care s-au obligat a le plăti ulterior să le permită sustragerea mai multor
purcei, înţelegere care s-a perfectat şi executat, fapta săvârşită de inculpaţi constituie
infracţiunea de dare de mită comisă în împrejurarea agravantă prevăzută în art. 75
lit. a) din Codul penal” (C.pen. din 1968 – n.n.) (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 174/A/1998, în R.D.P. nr. 3/1999, p. 132).
Bodoroncea 635
Art. 291 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia într-un limbaj mai clar şi explicit
prevederile cuprinse anterior în art. 257 C.pen. din 1968, cu adaptarea corespunzătoare a
limitelor de pedeapsă la sistemul sancţionator reglementat de noul Cod penal.
2 Funcţionarul public la care textul face referire are înţelesul dat de art. 175 alin. (1)
şi (2) C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.), dar fapta poate fi
comisă şi de un funcţionar „privat”, conform art. 308 C.pen.
3 Principala modificare adusă textului ţine de adăugarea unei condiţii suplimentare de
realizare a laturii obiective, şi anume „promisiunea” persoanei care are influenţă sau lasă
să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public că îl va determina pe acesta să
adopte conduita dorită de cumpărătorul de influenţă. Prin instituirea acestei condiţii a fost
eliminat orice echivoc cu privire la caracterizarea activităţii traficantului de influenţă în
sensul realizării unui act de corupţie. În acelaşi timp, deşi condiţia ţine de latura obiectivă,
influenţează şi stabilirea formei de vinovăţie, intenţia directă.
4 Ipotezele pentru care se promite influenţa asupra funcţionarului sunt legate, ca şi în cazul
infracţiunii de luare de mită, de îndeplinirea, neîndeplinirea, urgentarea ori întârzierea
îndeplinirii unui act ce intră în îndatoririle de serviciu ale funcţionarului public/privat
sau îndeplinirea un act contrar acestor îndatoriri. Acestea sunt în acelaşi timp corelative
scopului urmărit de cumpărătorul de influenţă (art. 292 C.pen.).
5 Detalierea acestor acte ale funcţionarului public pentru care se promite influenţa nu
atrage după sine situaţii tranzitorii, deoarece şi în vechea reglementare astfel de activităţi
se subsumau expresiei generice de „să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale
de serviciu”.
6 În ceea ce priveşte limitele de pedeapsă, cea inferioară a rămas aceeaşi (2 ani), dar
limita superioară a fost redusă (de la 10 la 7 ani), astfel că, sub acest aspect, legea nouă
este mai favorabilă.
7 2. Noţiunea de „bani sau alte foloase”. Banii sau foloasele necuvenite reprezintă bunuri
date în vederea săvârşirii infracţiunii, supuse confiscării, iar nu obiect material al infracţiunii.
8 3. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ. Autor poate fi orice persoană (fizică sau
juridică), inclusiv un funcţionar public, care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere
penală. Funcţionarii consulari ai unui stat străin sunt funcţionari în sensul prevederilor
art. 257 şi art. 258 C.pen. din 1968. Ca atare, fapta de a se prevala de influenţa unui
funcţionar din această categorie, în scopul realizării unor foloase, constituie infracţiunea
de trafic de influenţă, prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2343/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 413).
636 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 291
Dacă traficantul de influenţă este în acelaşi timp şi un funcţionar public care are 9
competenţe în legătură cu actul pentru a cărui îndeplinire, neîndeplinire, urgentare,
întârziere trafichează influenţa, se va reţine concurs de infracţiuni. Astfel, în practică s-a
decis că „faptele persoanei, având calitatea de ofiţer de poliţie judiciară, de a pretinde
şi primi sume de bani, în scopul de a administra probe în favoarea uneia dintre părţi
ori de a nu administra probe în dosare penale, şi de a pretinde şi primi sume de bani
lăsând să se creadă că are influenţă asupra procurorilor pentru a-i determina să adopte
soluţii de netrimitere în judecată în dosare penale, întrunesc elementele constitutive ale
infracţiunilor de luare de mită şi de trafic de influenţă, aflate în concurs real de infracţiuni”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3690/2009, www.scj.ro).
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat (dacă toţi subiecţii au 10
influenţă sau lasă să se creadă că au influenţă asupra funcţionarului public), complicitate
sau instigare.
În jurisprudenţă s-a reţinut participaţie sub forma coautoratului situaţia în care 11
inculpatul, avocat, a afirmat că, în schimbul sumei de 50.000 dolari SUA, poate asigura
sprijinul reprezentantului A.V.A.S. (...) pentru a avea succes în demersul de cumpărare a
unui obiectiv industrial; ulterior, după cooptarea altor două persoane, consilieri juridici, au
hotărât cu toţii să încerce obţinerea unei sume de bani, sub pretextul că ar avea influenţă
asupra judecătorului sindic învestit cu soluţionarea cererii, pe care l-ar putea determina
astfel să pronunţe o hotărâre favorabilă SC E.I.E. SRL Bucureşti, indiferent de orice
alte circumstanţe. (...) În final, denunţătoarea a remis inculpaţilor suma de 75.000 euro,
care a fost împărţită şi numărată de aceştia, după care a fost reintrodusă în plicul unde
fusese ţinută şi care a fost preluat de unul dintre inculpaţi (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1547/2009, www.scj.ro).
Dacă autorul infracţiunii de trafic de influenţă, după ce a pretins un anumit folos pentru a 12
determina un funcţionar să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, a şi primit folosul
prin intermediul altei persoane, această din urmă persoană va răspunde în calitate de complice,
deoarece l-a ajutat pe autor să realizeze unul din conţinuturile alternative ale infracţiunii
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 4748/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, p. 161).
Intermediarul poate realiza chiar actele ce realizează elementul material al infracţiunii, 13
respectiv primirea, pretinderea de bani ori alte foloase ori acceptarea de promisiuni,
întrucât textul art. 257 C.pen. din 1968 prevedea expres că infracţiunea se realizează direct
sau indirect. Totuşi, pentru o încadrare juridică legală, trebuie observat că, chiar dacă
activitatea complicelui se poate realiza prin aceleaşi acţiuni ca şi ale autorului, deosebirea
constă în faptul că în timp ce autorul, în realizarea activităţii infracţionale, invocă propria
influenţă, reală sau imaginară, asupra unui funcţionar, intermediarul acţionează în
numele unei persoane, autor, care ar avea influenţă asupra acelui funcţionar. Prin urmare,
inculpatul poate fi subiect al infracţiunii şi el poate s-o comită nu numai pretinzând că are
influenţă directă asupra judecătorului, ci şi indirect, printr-un intermediar, în speţă, printr-
un avocat, influent ori nu, faţă de judecătorii din completul de judecată (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 5071/2003, www.scj.ro).
Într-o altă situaţie, s-a apreciat că inculpata a săvârşit un concurs de infracţiuni de trafic 14
de influenţă şi complicitate la trafic de influenţă pentru că, în calitate de avocat în cadrul
unui barou, a pretins şi primit o sumă de bani de la denunţător susţinând că are influenţă
asupra unui magistrat şi astfel va obţine o hotărâre judecătorească favorabilă acestuia,
Bodoroncea 637
Art. 291 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
iar ulterior, înaintea termenului de judecată, l-a pus în legătură cu alt avocat, spunându-i
că trebuie să-i dea acestuia bani pentru a se interveni la un alt magistrat de la tribunal, în
vederea obţinerii unei hotărâri judecătoreşti favorabile (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 500/2008, www.pna.ro).
15 În sfârşit, în situaţia în care cel care a conceput activitatea infracţională este chiar inter-
mediarul, care l-a determinat pe autor să comită fapta cu ajutorul său, atunci intermediarul
va răspunde pentru instigare la infracţiunea de trafic de influenţă, formă de participaţie
care absoarbe complicitatea constând în ajutorul pe care intermediarul îl dă autorului, prin
pretinderea, primirea folosului, acceptarea promisiunii, ulterior activităţii de determinare.
16 Subiectul pasiv principal este autoritatea publică, instituţia publică, instituţia sau
persoana juridică de interes public ori privat în cadrul căreia funcţionarul public se află în
exercitarea atribuţiilor de serviciu, iar subiect pasiv secundar este funcţionarul public cu
privire la care se pretinde că există o influenţă.
17 4. Elementul material. Infracţiunea este una comisivă şi se realizează prin cel puţin
una dintre modalităţile arătate de text: pretinderea, primirea ori acceptarea promisiunii de
bani sau alte foloase care nu i se cuvin.
18 Primirea presupune luarea în posesie a unui lucru care se remite efectiv, pretinderea
are în vedere formularea de către făptuitor, în mod expres sau tacit, a solicitării unei sume
de bani sau a altor foloase, iar acceptarea de promisiuni semnifică manifestarea acordului
cu privire la promisiunile făcute sau darurile oferite de către cumpărătorul de influenţă.
19 Pentru existenţa elementului material şi deci a infracţiunii de trafic de influenţă nu
este necesar ca pretinderea banilor sau folosului, acceptarea promisiunii de foloase ori a
darurilor să fi fost urmată de executare, adică de satisfacerea pretenţiei sau de respectarea
promisiunii de foloase. De asemenea, nu este necesar ca actul ce intră în atribuţiile
funcţionarului sau altui salariat să fi fost ori nu efectuat; este suficient că s-au primit ori
pretins foloase sau că s-au acceptat promisiuni de foloase ori daruri în vederea determinării
funcţionarului sau altui salariat.
20 Împrejurarea că elementul material al infracţiunii de trafic de influenţă se realizează
nu numai prin pretinderea de foloase, ci şi prin primirea de foloase sau prin acceptarea
de promisiuni, înseamnă că pentru existenţa acestei infracţiuni este indiferent faptul
că iniţiativa aparţine traficantului sau persoanei interesate ca influenţa să fie exercitată
(Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 136).
21 Pentru a se considera realizat în diferitele sale modalităţi alternative, elementul material
trebuie să întrunească, cumulativ, anumite condiţii:
22 4.1. Acţiunea să fie realizată prin invocarea, expresă sau tacită, a unei influenţe
reale sau imaginare asupra unui funcţionar. Prin expresia „are influenţă” se înţelege
că acea persoană se bucură în mod real de încrederea funcţionarului, este în asemenea
relaţii cu el încât să-l poată determina la o anumită conduită, atitudine, acţiune (O. Loghin,
T. Toader, Drept penal român…, op. cit., 1994, p. 351), iar prin expresia „lasă să se
creadă că are influenţă asupra unui funcţionar” se înţelege în genere că o persoană se
laudă că are trecere pe lângă un funcţionar (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 134), se
prevalează, pretinde, afirmă, contrar realităţii, că este în relaţii bune cu acesta, se bucură
de aprecierea şi încrederea acestuia de asemenea natură încât poată rezolva problema de
care se interesează cumpărătorul de influenţă, susţinând că, în baza încrederii pe care o
638 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 291
generează astfel de relaţii, ar putea determina la acesta o anumită atitudine ori ar putea
obţine o rezolvare în sensul dorit de cumpărătorul de influenţă.
Condiţia este îndeplinită şi atunci când o persoană, fără a se lăuda că are trecere asupra 23
unui funcţionar, nu dezminte afirmaţiile altora cu privire la existenţa acesteia.
Prevalarea de o influenţă inexistentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o 24
prezentare ca adevărată a unei fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al
infracţiunii de înşelăciune –, prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă
sunt îndeplinite şi celelalte condiţii prevăzute în art. 257 alin. (1) C.pen., traficul de influenţă
existând, însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă
materială (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3420 din 25 iunie 2007, www.scj.ro).
4.2. Acţiunea să fie realizată în vederea determinării funcţionarului respectiv să 25
îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să întârzie îndeplinirea unui act
ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească un act contrar acestor
îndatoriri, chiar dacă această promisiune nu este îndeplinită ulterior ori actul nu este
efectuat. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca influenţa, pe care o are sau lasă să se
creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are atribuţii în îndeplinirea actului
pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 2398/2006, în C.P. Ad., p. 894), fiind suficientă şi numai precizarea actului
pentru a cărei îndeplinire urmează a se exercita influenţa făptuitorului, iar nu şi indicarea
persoanei asupra căreia va fi exercitată. Prin determinarea actului este determinată, în
mod implicit, şi persoana care îl va îndeplini, ca urmare a realei sau pretinsei influenţe a
făptuitorului, şi anume funcţionarul în a cărui atribuţie intră îndeplinirea acelui act (C.S.J.,
Secţia militară, decizia nr. 52/1995, www.legalis.ro). Pentru existenţa infracţiunii de trafic
de influenţă este necesar ca funcţionarul pe lângă care inculpatul are ori lasă să se creadă
că ar avea influenţă să lucreze la o instituţie în atribuţiile căreia intră rezolvarea chestiunii
în discuţie. Nici măcar nu se cere ca funcţionarul respectiv să fie determinat, în concret, cu
numele. Or, în speţă, este clar că serviciul traficat (redobândirea permisului de conducere
auto) era în aria atribuţiilor poliţiei, indicarea unui anume ofiţer care nu avea atribuţii
specifice în materie de circulaţie fiind lipsită de semnificaţie pentru existenţa infracţiunii
de trafic de influenţă (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 15/1996, în C.P.J. 1996,
p. 42). Primirea de bani, cu promisiunea de a influenţa ofiţeri de poliţie spre a se obţine
liberarea unui arestat sau pentru netrimiterea în judecată a învinuitului îndeplineşte cerinţa
prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968 ca fapta să se refere la atribuţiile de serviciu ale
funcţionarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influenţă, deoarece poliţistul, deşi
nu are atribuţia de a revoca arestarea ori să soluţioneze cauza, poate acţiona în efectuarea
cercetărilor în aşa fel încât să determine luarea unei atare măsuri sau adoptarea unei
anumite soluţii de către procuror (C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr. 15/2001,
în R.D.P. nr. 3/2002, p. 117).
Funcţionarul poate fi determinat şi atunci când acesta este indicat prin calitatea sa, 26
direct sau indirect (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 189/2007, www.legalis.ro),
astfel încât fapta inculpaţilor prin care au pretins sume de bani precizând actul ce urma
să fie îndeplinit (punerea în libertate a fiului denunţătorului) constituie infracţiunea de
trafic de influenţă (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2383/1999, în Dreptul nr. 2/2001,
p. 230-231). Totodată, s-a considerat că s-a săvârşit infracţiunea de trafic de influenţă, iar
nu aceea de înşelăciune, atunci când inculpatul a prezentat părţilor vătămate elemente
Bodoroncea 639
Art. 291 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
640 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 291
atribuţiile sale de serviciu. Ca atare, pentru realizarea laturii subiective intenţia indirectă nu
este suficientă, fiind necesară o intenţie calificată, şi este suficient să se constate că această
finalitate a fost urmărită (sau măcar afirmată) de către făptuitor, pentru ca – indiferent dacă
s-a realizat ori nu – să existe intenţie calificată şi deci să existe infracţiunea de trafic de
influenţă (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 137).
6. Consumarea. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trafic de influenţă este o infrac- 33
ţiune de acţiune (comisivă) şi instantanee, care se consumă în momentul realizării oricăreia
dintre modalităţile alternative ale elementului material. Infracţiunea nu este susceptibilă
de tentativă (infracţiune cu consumare anticipată).
Infracţiunea de trafic de influenţă se consumă în momentul în care făptuitorul, care are 34
sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public sau funcţionar, pretinde
sau primeşte bani sau alte foloase ori acceptă promisiunea unor foloase sau daruri, pentru a-l
determina pe acel funcţionar public sau funcţionar să facă sau să nu facă un act ce intră în
atribuţiile sale de serviciu. Pentru consumarea infracţiunii nu are relevanţă dacă a avut loc sau
nu intervenţia pe lângă funcţionar ori dacă acesta a exercitat ori nu actul determinat ce intră în
atribuţiile sale de serviciu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4171/2011, www.scj.ro).
Va exista totdeauna o unitate de infracţiune în situaţia în care pretinderea sau 35
acceptarea de promisiuni este urmată de primirea foloaselor materiale. În cazul în care,
după ce infracţiunea de trafic de influenţă s-a consumat prin primirea unor foloase
pentru intervenţia promisă, inculpatul, care şi-a îndeplinit promisiunea, a solicitat şi a
primit, de mai multe ori, de la cumpărătorul de influenţă diferite sume de bani, există o
singură infracţiune de trafic de influenţă, însă nu în forma infracţiunii continuate, pentru
că aceste infracţiuni, subsecvente consumării, nu prezintă, fiecare în parte, elementele
constitutive prevăzute în art. 257 C.pen. din 1968, ci ale unei unităţi naturale de infracţiune
(C.A. Bucureşti, Secţia penală, decizia nr. 34/A/1995, în R.D.P. nr. 1/1996, p. 144; în acelaşi
sens, Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 6983/1970, în C.D. 1970, p. 414). Purtarea
unor discuţii repetate cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor
foloase de la acestea în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni
continuate de trafic de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care
prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală
de infracţiune; această unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte
materiale, cu condiţia ca acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre
ele, să alcătuiască o singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat (I.C.C.J., Completul de
9 judecători, decizia nr. 604/2003, www.legalis.ro).
Infracţiunea poate îmbrăca şi forma continuată, atunci când elementul laturii obiective 36
se săvârşeşte prin acţiuni repetate, la diferite intervale de timp, în baza aceleiaşi rezoluţii
infracţionale. Având în vedere că subiect pasiv principal este statul, reprezentat de o
autoritate publică, o instituţie publică etc. este îndeplinită şi condiţia unicităţii subiectului
pasiv pentru săvârşirea infracţiunii în formă continuată. În acest sens s-a considerat ca
având caracter continuat fapta inculpatului care a pretins şi primit de la denunţător, în
intervalul aprilie - decembrie 2003, suma totală de 460.000.000 lei (ROL), iar la 5 decem-
brie 2003 – data la care a fost surprins în flagrant – suma de 10.000 euro, pentru a interveni
pe lângă reprezentanţii firmei italiene în vederea încheierii unui contract cu denunţătorul,
privind furnizarea cantităţii de 150.000 mc balast, în intervalul martie 2003 - iunie 2004,
precum şi pentru efectuarea la timp a plăţilor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1180 din
26 martie 2010, www.scj.ro).
Bodoroncea 641
Art. 291 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
37 Totuşi, în jurisprudenţă şi doctrină nu există un punct de vedere unitar sub acest aspect,
apreciindu-se că infracţiunea nu poate fi comisă în formă continuată, pe motiv că presupune
nu numai rezoluţia infracţională, cât şi acordul unei alte persoane, iar fiecare repetare a
elementului material impune o nouă rezoluţie infracţională. Chiar dacă făptuitorul şi-a
făcut de la început un plan de traficare a influenţei sale prin acţiuni repetate, de fiecare dată
el săvârşeşte o nouă infracţiune, aplicându-se regulile concursului de infracţiuni (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 188/1999, în Dreptul nr. 6/2000). Pretinderea şi primirea de mai
multe ori, la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, a unor sume
de bani, de către persoana care lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar,
pentru a-l determina să facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, constând în
aprobarea unei cereri de angajare, constituie infracţiunea de trafic de influenţă în forma
continuată, prevăzută în art. 257 alin. (1) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din
acelaşi Cod (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4171 din 7 decembrie 2011, www.legalis.
ro). Soluţia este corectă numai în măsura în care la fiecare pretindere suma a fost diferită
de cea precedentă, s-a făcut cu altă motivaţie, iar nu şi în situaţia unei cereri repetate de
primire a banilor pretinşi iniţial. În acest ultim caz, infracţiunea s-a consumat la momentul
primei pretinderi, astfel că repetarea acestei modalităţi sau realizarea infracţiunii şi printr-o
altă modalitate alternativă, primirea, nu influenţează unicitatea sa. De asemenea, primirea
banilor în mai multe tranşe nu echivalează cu comiterea mai multor acte materiale, cât timp
ei sunt daţi pentru aceeaşi intervenţie, respectiv soluţionarea unei cereri de angajare.
38 7. Diferenţierea faţă de infracţiunea de înşelăciune. Prevalarea de o influenţă inexis-
tentă în realitate, asupra unui funcţionar, deşi constituie o prezentare ca adevărată a unei
fapte mincinoase – acţiune ce realizează elementul material al infracţiunii de înşelăciune –,
prin voinţa legiuitorului constituie o infracţiune distinctă, dacă sunt îndeplinite şi celelal-
te condiţii prevăzute în art. 257 alin. (1) C.pen. din 1968, traficul de influenţă existând,
însă, spre deosebire de înşelăciune, indiferent dacă s-a cauzat sau nu o pagubă materială
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3420 din 25 iunie 2007, www.legalis.ro). Conform
art. 257 C.pen. din 1968, săvârşeşte infracţiunea de trafic de influenţă cel care primeşte
bani sau alte foloase materiale pentru ca, prin influenţa pe care pretinde că o are asupra
unui funcţionar, să-l determine pe acesta să facă un act ce intră în atribuţiile sale de
serviciu. În cauză nu sunt întrunite aceste elemente ale infracţiunii de trafic de influenţă,
cât timp directorul pe lângă care inculpatul a promis că va interveni nu avea ca atribuţie
de serviciu repartizarea de locuinţe, încadrarea juridică a faptelor fiind în infracţiunea
de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1) C.pen. din 1968 (C.A. Cluj, Secţia penală,
decizia nr. 213/1997, în R.D.P. nr. 4/1998, p. 148).
Fapta inculpatului care, lăsând să se creadă, contrar realităţii, că are influenţă asupra
unui funcţionar cu atribuţii privind atribuirea locuinţelor, a pretins şi a primit pentru
sine o sumă de bani de la o persoană căreia i-a promis că va interveni pe lângă acel
funcţionar ca să-i procure o locuinţă constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi nu
aceea de înşelăciune. Atâta vreme cât banii s-au cerut pentru ca inculpatul să-şi exercite
influenţa asupra funcţionarului, iar nu sub pretextul că vor fi daţi acestuia, încadrarea
juridică corectă a faptei este în art. 257 C.pen. din 1968, iar nu în art. 215. (...) Este de
menţionat că uneori, acesta nefiind însă cazul în speţă, traficul de influenţă poate servi ca
mijloc pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune; aşa se întâmplă atunci când făptuitorul
pretinde că, pentru a-l determina pe funcţionar, trebuie să-i ofere o sumă de bani ori un alt
642 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 291
folos şi obţine de la cel interesat banii ori folosul respectiv, pentru suma care reprezintă
preţul influenţei sale. În asemenea situaţie vor exista două infracţiuni, trafic de influenţă
şi înşelăciune, în concurs (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 106/A/1994, C.P.J.P.
1994, p. 228). În opinia noastră, soluţia este greşită sub aspectul reţinerii unui concurs între
infracţiunile de trafic de influenţă şi înşelăciune, în situaţia dată. Cât timp pretinderea de
bani sau alte foloase se face pentru sine sau pentru altul, va exista o singură infracţiune de
trafic de influenţă, bineînţeles, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii ale infracţiunii.
Fapta inculpatului care, prin promisiunile făcute, a lăsat să se înţeleagă că are influenţă 39
asupra şefului Corpului gardienilor publici, care are competenţa legală de a face angajări,
şi că suma pretinsă este necesară pentru a determina funcţionarul respectiv să rezolve
problema încadrării în muncă, constituie infracţiunea de trafic de influenţă şi nu aceea de
înşelăciune (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 82/996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel
Bacău pe anul 1996, p. 114).
8. Confiscarea bunurilor obţinute 40
8.1. Bunuri supuse confiscării. Banii, valorile sau orice alte bunuri primite se confiscă 41
de la persoana care le deţine, iar dacă nu se găsesc, se vor confisca prin echivalent. Aceste
bunuri pot fi restituite cumpărătorului de influenţă care a denunţat fapta sau organelor
de urmărire penală înainte ca acestea să fi fost sesizate, cu condiţia să fi fost date după
efectuarea denunţului. Dacă banii, valorile sau orice alte bunuri au fost date de cumpărătorul
de influenţă înainte de realizarea denunţului ele vor fi supuse confiscării, chiar dacă
acesta beneficiază de cauza specială de nepedepsire. Banii, valorile sau orice alte bunuri
primite de făptuitor se confiscă, în natură sau prin echivalent bănesc, după caz, şi nu se
restituie beneficiarilor traficului de influenţă care denunţă autorităţii fapta mai înainte ca
organul de urmărire penală să fi fost sesizat (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia
nr. 112/2002, www.legalis.ro). Atunci când ele nu se găsesc condamnatul este obligat la
plata echivalentului lor în bani. În raport cu aceste dispoziţii ale legii, instanţele nu puteau
să oblige pe inculpat la restituirea către persoanele care au dat banii a sumelor primite de
la acestea pentru realizarea activităţii incriminate prin art. 257 C.pen. din 1968, ci erau
datoare să dispună confiscarea acelor sume (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1976/1999,
în Probleme de drept...1990-2000, p. 416). În cazul în care banii, valorile sau bunurile
primite de inculpat sunt găsite, confiscarea nu poate fi aplicată, concomitent, în ambele
modalităţi, atât asupra bunurilor primite de inculpat şi găsite, precum şi a valorii acestora
(I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 604/2003, www.scj.ro).
Este nelegală soluţia prin care nu au fost confiscate sumele de bani şi contravaloarea 42
celorlalte bunuri ce au făcut obiectul traficului de influenţă, iar inculpata a fost obligată
să plătească sumele respective beneficiarilor traficului de influenţă (C.S.J., Completul de
9 judecători, Decizia nr. 112/2002, în R.D.P. nr. 2/2005, p. 121).
Confiscarea are caracterul unei sancţiuni de drept penal şi, ca atare, sub aspectul aplicării, 43
este obligatorie pentru instanţele de judecată. Pe de altă parte, în raport cu dispoziţiile
art. 14 şi 346 C.proc.pen. din 1968, acţiunea civilă în procesul penal, alăturată acţiunii
penale faţă de care are caracter accesoriu, deşi îşi are izvorul tot în infracţiunea săvârşită,
constituie un mijloc legal prin care persoana păgubită cere să-i fie reparat prejudiciul produs
prin infracţiunea care în anumite situaţii poate fi sursa unor obligaţii civile. Acţiunea civilă
are ca finalitate repararea pagubei produse părţii vătămate prin infracţiune şi îşi păstrează
caracterul civil, de acţiune în răspundere delictuală. Ca atare, confiscarea specială şi
Bodoroncea 643
Art. 291 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
acţiunea civilă, alăturată acţiunii penale, constituie instituţii juridice diferite, cu finalitate
diferită, condiţii diferite de exercitare, prima fiind obligatorie pentru instanţe, iar a doua
fiind supusă principiului disponibilităţii, precum şi situaţii diferite, precis determinate, în
care devin active. În aplicarea corectă a dispoziţiilor obligatorii privind confiscarea specială
prevăzută de art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen. din 1968, trebuie reţinut
că acestea constituie o aplicare în dreptul penal, cu caracter sancţionator, a îmbogăţirii fără
justă cauză din dreptul civil, care statuează asupra naşterii obligaţiei de restituire în cazul
nerespectării principiului bunei-credinţe în raporturile patrimoniale dintre subiecţii unui
raport juridic. Este adevărat că şi în cazul săvârşirii unei infracţiuni de trafic de influenţă,
în patrimoniul cumpărătorului de influenţă se produce o pagubă. Cum faptul juridic prin
care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe seama patrimoniului cumpărătorului de influenţă
este rezultatul neconformării ordinii de drept existente, concomitent, atât a făptuitorului,
cât şi a persoanei care cumpără influenţa, iar subiect pasiv al infracţiunii menţionate este
statul, prin art. 257 alin. (2) C.pen. din 1968 cu trimitere la art. 256 alin. (2) din acelaşi
Cod, obligaţia de restituire a fost stabilită ca sancţiune, sub forma confiscării în favoarea
statului. Totodată, răspunzând exigenţei privitoare la limitele obligaţiei de restituire,
corespunzătoare valorii îmbogăţirii patrimoniului inculpatului şi sărăcirii patrimoniului
cumpărătorului de influenţă, ambele fără justă cauză, prin textul menţionat s-a stabilit
că fac obiectul confiscării „banii, valorile sau alte bunuri primite”, iar când acestea nu
se găsesc în materialitatea lor, confiscarea are loc în modalitatea alternativă a obligării
inculpatului la plata acestora. În cauză, suma de 1.100 mărci germane reprezintă mijlocul
prin care a fost săvârşită infracţiunea prevăzută de art. 257 alin. (1) C.pen. din 1968.
În raport cu considerentele ce preced, suma menţionată nu poate constitui (...) obiectul
pretenţiilor civile ale celui ce a solicitat săvârşirea faptei, aşa cum s-a dispus prin hotărârea
primei instanţe, aceasta făcând obiectul confiscării speciale prevăzute de art. 257 alin. (2)
C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 31/2005, www.scj.ro).
44 În cazul infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C.pen. din 1968, suma
de bani pretinsă de inculpat nu este supusă confiscării, dacă a fost folosită pentru prinderea
în flagrant delict a inculpatului şi, ulterior, restituită denunţătorului, fapta fiind denunţată
organului de urmărire penală înainte de sesizarea acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii
de trafic de influenţă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2083/2005, www.scj.ro).
45 8.2. Bunuri nesupuse confiscării. Nu se vor confisca banii, valorile sau orice alte
bunuri pretinse sau cele cu privire la care a fost acceptată promisiunea că vor fi date.
46 De asemenea, nu pot fi confiscate sumele de bani puse la dispoziţie pentru realizarea
flagrantului la infracţiunea de trafic de influenţă, acestea restituindu-se organelor de
urmărire penală.
47 În cazul săvârşirii infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. (1)
C.pen. din 1968 şi a celei prevăzute în art. 61 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, persoana
care a comis această din urmă infracţiune şi care a denunţat autorităţilor fapta mai
înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat nu se pedepseşte, conform art. 61
alin. (2) din aceeaşi lege. În acest caz, sunt aplicabile dispoziţiile art. 61 alin. (4) din Legea
nr. 78/2000, privind restituirea către denunţător a banilor daţi, iar nu prevederile art. 257
alin. (2) C.pen. din 1968 referitoare la confiscare (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3008
din 26 septembrie 2008, www.scj.ro).
644 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 291
Suma de bani pretinsă de inculpat nu este supusă confiscării dacă a fost folosită pentru 48
prinderea în flagrant delict a inculpatului şi este ulterior restituită denunţătorului, în
condiţiile în care fapta a fost adusă la cunoştinţa organului de urmărire penală înainte de
sesizarea acestuia cu privire la săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 473/2006, www.scj.ro). „Prin această decizie s-a statuat că sancţiunea
confiscării, în temeiul prevederilor art. 257 alin. (2) raportat la art. 256 alin. (2) C.pen.,
poate fi dispusă numai în cazul în care fapta prin care patrimoniul inculpatului s-a mărit pe
seama patrimoniului celui de la care a primit foloase este rezultatul neconformării ordinii
juridice, atât a făptuitorului, cât şi a persoanei care vrea să beneficieze de influenţa reală
sau presupusă a autorului infracţiunii de trafic de influenţă, ipoteză ce nu se regăseşte în
cauză, ca urmare a denunţării faptei înainte ca organul de urmărire penală să fie sesizat”
(M.A. Hotca, Codul penal. Comentarii şi explicaţii, op. cit., 2007, p. 1265; în acelaşi sens,
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2083/2005, în Dreptul nr. 11/2005, p. 278).
8.3. Confiscarea extinsă. Infracţiunea de trafic de influenţă este o infracţiune de 49
corupţie în sensul art. 1121 alin. (1) lit. m) C.pen., astfel încât îi sunt aplicabile dispoziţiile
privind confiscarea extinsă.
9. Varianta agravată. Constituie variantă agravată a infracţiunii, fiind prevăzută de 50
dispoziţiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, săvârşirea faptei de o persoană care exercită
o funcţie de demnitate publică, este judecător sau procuror, organ de cercetare penală sau
are atribuţii de constatare ori de sancţionare a contravenţiilor sau de persoanele care, pe baza
unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este
dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se
desfăşoară în baza legii române ori în baza unei alte legi. Infracţiunea de trafic de influenţă
săvârşită de o persoană care are calitatea de consilier local şi vicepreşedinte al unei asociaţii
se încadrează în dispoziţiile art. 257 C.pen. din 1968, nefiind aplicabile prevederile art. 7 alin.
(3) din Legea nr. 78/2000, întrucât subiectul activ al infracţiunii nu are calitatea de persoană
cu atribuţii de constatare sau de sancţionare a contravenţiilor ori de constatare, urmărire
sau judecare a infracţiunilor şi nici calitatea de funcţionar cu atribuţii de control (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 1692 din 27 aprilie 2011, www.scj.ro). Fapta inculpatului, având
calitatea de ofiţer de poliţie judiciară şi deţinând o funcţie de conducere în cadrul unei unităţi
de poliţie, care, pe fondul desfăşurării procedurii de cercetare disciplinară a unui ofiţer din
cadrul aceleiaşi unităţi de poliţie, a pretins de la acesta din urmă o sumă de bani, pentru a-i
facilita aplicarea unei sancţiuni disciplinare favorabile şi, în acest scop, şi-a traficat influenţa
în calitate de ofiţer deţinând o funcţie de conducere pe lângă membrii comisiei disciplinare,
realizează elementele constitutive ale infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257
C.pen. din 1968 raportat la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000 (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1470 din 22 aprilie 2008, www.scj.ro).
10. Varianta atenuată. Dacă în forma de bază a infracţiunii este incriminat traficul 51
de influenţă la un funcţionar public [art. 175 alin. (1) C.pen.] sau a unui funcţionar public
asimilat [art. 175 alin. (2) C.pen.], în ipoteza variantei atenuate este incriminată fapta
tipică de trafic de influenţă comisă în legătură cu persoanele care exercită, permanent ori
temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul unei persoane
fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) C.pen. (persoana fizică care exercită un
serviciu de interes public pentru care a fost învestită de autorităţile publice sau care este
Bodoroncea 645
Art. 292 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de cumpărare de influenţă
nu a fost reglementată anterior de Codul penal, ci de art. 61 din Legea nr. 78/2000. Regle-
mentarea în legea specială limita sfera de aplicare doar la persoanele care aveau calitatea
cerută în respectivul act normativ, pentru alţi cumpărători de influenţă neavând însă
relevanţă penală.
2 Prevederea infracţiunii în noul Cod penal poate fi privită ca o incriminare nouă, din
perspectiva faptului că ea permite tragerea la răspundere penală a oricărei persoane cum-
părătoare de influenţă. Din perspectiva stabilirii legii penale mai favorabile, aceasta va fi
legea veche, care se adresa unui număr limitat de persoane.
3 În privinţa conţinutului infracţiunii, o primă modificare faţă de reglementarea anterioară
este legată de redefinirea noţiunii de funcţionar public, la care se face raportarea în ceea
ce priveşte persoana a cărei influenţă se doreşte a fi cumpărată, aceasta fiind cel arătat de
art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., dar şi a funcţionarului privat, a cărui caracterizare este dată
de art. 308 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175 şi art. 289 C.pen.).
4 Altă modificare este legată de explicitarea modalităţilor în care funcţionarul poate „să
facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu”, după cum se prevedea în
Codul penal din 1968. Astfel, potrivit noului Cod penal, cumpărarea de influenţă se face
pentru a-l determina pe acesta „să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri”.
5 În ceea ce priveşte sancţionarea, se păstrează „egalitatea de tratament sancţionator” cu
infracţiunea corelativă de trafic de influenţă (pedeapsa fiind tot de la 2 la 7 ani), dar şi o
reducere a limitei superioare de sancţionare (de la 10 la 7 ani) în raport cu reglementarea
anterioară. În consecinţă, noul Cod penal va fi lege mai favorabilă sub acest aspect.
646 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 292
2. Subiectul activ. Autor al infracţiunii de cumpărare de influenţă poate fi orice per- 6
soană (fizică sau juridică) care îndeplineşte condiţiile tragerii la răspundere penală. Poate
avea această calitate şi un funcţionar public, dacă acesta cumpără influenţa asupra altui
funcţionar public/privat.
Participaţia penală este posibilă în toate formele: coautorat, instigare, complicitate.
Dacă promisiunea, oferta sau darea este realizată prin intermediar, acesta va avea
calitatea de complice sau instigator la cumpărare de influenţă, în funcţie de natura activităţii
desfăşurate, în timp ce cumpărătorul de influenţă va păstra calitatea de autor al infracţiunii,
chiar dacă nu comite nemijlocit acţiunea ce caracterizează elementul material.
3. Elementul material. Infracţiunea este una comisivă, realizabilă prin mai multe moda- 7
lităţi alternative: promisiunea, oferirea sau darea de bani sau alte foloase unei persoane
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public,
pentru a-l determina pe acesta să îndeplinească, să nu îndeplinească, să urgenteze ori să
întârzie îndeplinirea unui act ce intră în îndatoririle sale de serviciu sau să îndeplinească
un act contrar acestor îndatoriri.
Conţinutul fiecăreia dintre acţiunile prin care se realizează elementul material este
similar celor corespunzătoare infracţiunii de dare de mită.
3.1. Promiterea de bani sau alte foloase necuvenite se poate realiza verbal ori în scris, 8
poate fi expresă sau implicită. Este necesar ca bunurile promise să nu fie prezentate persoanei
care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public, altfel
fapta se va realiza în modalitatea oferirii. Pentru existenţa infracţiunii nu prezintă importanţă
dacă promisiunea este acceptată sau nu. Bunurile necuvenite promise pot fi date şi după
efectuarea traficului de influenţă, fapta consumându-se la momentul promiterii.
Fapta de a promite suma de 7.000 euro în mod direct inculpatei B.P.L. care a lăsat să se
creadă că are influenţă, prin intermediul unui parlamentar, asupra funcţionarilor din cadrul
Administraţiei Prezidenţiale pentru a-i determina să examineze cu prioritate şi să avizeze
favorabil o cerere de graţiere individuală a condamnatului V.T.A. constituie infracţiunea
de cumpărare de influenţă prevăzută de art. 61 din Legea nr. 78/2000 (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 212 din 22 ianuarie 2014, www.scj.ro).
3.2. Oferirea de bani sau alte foloase necuvenite presupune ca bunurile să fie arătate, 9
prezentate persoanei care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui
funcţionar public. Nici în acest caz nu prezintă importanţă pentru săvârşirea infracţiunii
dacă oferta este acceptată sau nu de către cel căruia îi este adresată. Suntem în prezenţa
unei asemenea modalităţi de realizare a elementului material în cazul în care inculpatul
C.G., prin intermediul inculpatului S.V., a oferit şi a dat suma de 45.000 lei inculpatului
G.C.N., sumă pretinsă de acesta pentru sine şi terţe persoane, în baza promisiunii sale de a
interveni asupra unui comisar cu funcţie de conducere din cadrul Gărzii Financiare pentru
ca să fie oprită acţiunea de monitorizare efectuată la 22 iunie 2009 de comisarii V.A., I.E.,
C.N.V. şi I.G. a locaţiei situate în str. P.G.C., sector 5, Bucureşti, unde inculpatul C.G.
deţinea o secţie clandestină de depozitare şi îmbuteliere băuturi alcoolice (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1809 din 27 mai 2013, www.scj.ro).
3.3. Darea presupune remiterea efectivă a banilor sau a altor foloase necuvenite, 10
precum şi primirea acestora direct sau indirect de către persoana care are influenţă sau
lasă să se creadă că are influenţă asupra unui funcţionar public.
Bodoroncea 647
Art. 292 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Art. 293. Fapte săvârșite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în legătură
cu aceș a
Dispoziţiile art. 289 și art. 290 se aplică în mod corespunzător și persoanelor care, pe
baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un li giu ce le
este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală
se desfășoară în baza legii române ori în baza unei alte legi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal din 1968 nu cuprindea 1
prevederi referitoare la persoanele arătate de art. 293 C.pen., iar o asemenea reglementare
Bodoroncea 649
Art. 293 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
nu are corespondent nici în dispoziţiile Legii nr. 78/2000, astfel că nu se pune problema
incidenţei vreunei situaţii tranzitorii.
2 2. Premisele reglementării. Textul în discuţie nu este unul de incriminare, deoarece
se referă la infracţiunile de luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen., şi dare de mită,
prevăzută de art. 290 din acelaşi Cod, dar cărora le atribuie un caracter „special” prin cir-
cumscrierea subiectului activ şi la persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt
chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de
către părţile la acest acord, indiferent dacă procedura arbitrală se desfăşoară în baza legii
române ori în baza unei alte legi.
3 Aşa cum rezultă din Expunerea de motive, reglementarea era necesară „urmare
ratificării de către România a Protocolului adiţional la Convenţia penală a Consiliului
Europei privind corupţia (Legea nr. 260/2004, M.Of. nr. 612 din 7 iulie 2004), care a
impus completarea cadrului infracţiunilor de corupţie cu o prevedere referitoare la extin-
derea normelor penale respective în privinţa faptelor de dare şi luare de mită comise de
persoanele implicate în soluţionarea litigiilor pe cale de arbitraj intern sau internaţional
(art. 2-4 din Protocol)”.
4 Prevederile art. 293 C.pen. se completează cu cele ale art. 243 LPACP, care prevede că
textul din Codul penal este aplicabil indiferent dacă membrii instanţelor de arbitraj
sunt români sau străini.
5 3. Raportul cu sfera persoanelor incluse în noţiunea de funcţionar public (art. 175
C.pen.). Reglementarea acestei categorii de subiecţi într-un text separat de cele referitoare
la faptele tipice de luare/dare de mită nu poate conduce decât la concluzia că persoanele
care, pe baza unui acord de arbitraj, sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la
un litigiu ce le este dat spre soluţionare de către părţile la acest acord, nu sunt incluse în
vreuna dintre categoriile prevăzute de art. 175 alin. (1) şi (2) C.pen., la care fac referire
dispoziţiile art. 289, respectiv art. 290 C.pen.
6 4. Raportul cu sfera persoanelor arătate de art. 308 C.pen. Potrivit normelor care regle-
mentează materia (Cartea a IV-a din noul Cod de procedură civilă), arbitrajul este o jurisdicţie
alternativă având caracter privat [art. 541 alin. (1) C.proc.civ.], arbitru putând fi orice persoană
fizică dacă are capacitatea deplină de exerciţiu (art. 555). Arbitrajul poate fi încredinţat, prin
convenţie arbitrală, uneia sau mai multor persoane, învestite de părţi sau în conformitate cu
acea convenţie să judece litigiul şi să pronunţe o hotărâre definitivă şi obligatorie pentru ele.
Arbitrul unic sau, după caz, arbitrii învestiţi constituie tribunalul arbitral (art. 543).
7 În fine, cheltuielile pentru organizarea şi desfăşurarea arbitrajului, precum şi onorariile
arbitrilor, cheltuielile de administrare a probelor, cheltuielile de deplasare a părţilor, arbi-
trilor, experţilor, martorilor se suportă conform înţelegerii dintre părţi, iar în lipsa unei
astfel de înţelegeri de către partea care a pierdut litigiul, integral sau proporţional cu ceea
ce s-a acordat (art. 595). Tribunalul arbitral poate evalua în mod provizoriu cuantumul
onorariilor arbitrilor şi poate obliga părţile să consemneze, potrivit dispoziţiilor sale, suma
respectivă prin contribuţie egală [art. 596 alin. (1) C.proc.civ.].
8 Din examinarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că arbitrii, ca persoane chemate,
pe baza unui acord de arbitraj, să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat
spre soluţionare de către părţile la acest acord, nu pot fi incluşi în categoria persoanelor
enumerate de art. 308 C.pen., deoarece nu este îndeplinită condiţia exercitării, permanente
sau temporare, cu sau fără o remuneraţie, a unei însărcinări de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
650 Bodoroncea
Infracţiuni de corupţie Art. 293
juridice. Aceştia nu se află în raporturi de serviciu cu părţile care i-au ales să-i reprezinte şi
nici nu sunt angajaţii vreunei alte persoane juridice, din moment ce părţile sunt cele care
le plătesc cheltuielile şi onorariul.
În concluzie, arbitrul nu are calitatea de funcţionar, public sau privat, astfel apărând 9
deplin justificată introducerea acestei categorii speciale de subiecţi activi ai infracţiunii
de luare de mită în baza unui text distinct şi, corelativ, de persoane faţă de care se poate
comite infracţiunea de dare de mită.
5. Calificarea faptei constând în „trafic de influenţă” asupra persoanelor arătate de 10
art. 293 C.pen. Absenţa referirii, în conţinutul art. 293 C.pen., şi la infracţiunea prevăzută
de art. 291 C.pen., a fost criticată în doctrină, arătându-se că „apare iraţional faptul că
traficul de influenţă asupra unui membru al unei instanţe arbitrale nu este infracţiune, pe
când faptul de a solicita bani pretinzând că ai influenţă asupra unui funcţionar privat poate
fi calificat ca o faptă de trafic de influenţă” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 431].
În ceea ce ne priveşte, considerăm că o asemenea critică nu este justificată. 11
De principiu, cumpărătorul de influenţă apelează la o altă persoană, traficantul de influ- 12
enţă, deoarece nu poate ajunge el însuşi la funcţionarul care are în competenţă actul de
a cărui îndeplinire, neîndeplinire etc. este interesat, direct sau indirect, pentru sine sau
pentru altul. În cazul unei convenţii de arbitraj, aşa cum am arătat mai sus, părţile litigiului,
adică persoanele direct interesate, sunt cele care stabilesc, de comun acord, un arbitru
care să le soluţioneze litigiul, şi tot ele sunt cele care suportă onorariul acestuia sau alte
cheltuieli. Prin urmare, acestea pot să ceară nemijlocit de la arbitru, prin chiar procedura
desfăşurată, soluţionarea litigiului în sensul dorit, pentru că acesta este, în esenţă, chiar
obiectul arbitrajului. Influenţarea deciziilor arbitrului prin promisiuni, oferire sau dare,
în mod direct, de bani ori alte foloase atrage răspunderea penală sub forma dării de mită,
sancţionată conform art. 293 raportat la art. 290 C.pen., ori a instigării sau complicităţii la
această infracţiune, dacă este vorba de un alt participant.
Dacă însă un terţ, în raport cu părţile implicate în procedura arbitrajului, doreşte 13
influenţarea deciziei arbitrului într-un sens care, în mod indirect, l-ar avantaja (de exemplu,
o hotărâre în favoarea unei părţi ar putea influenţa derularea unui alt contract pe care acea
parte o are cu terţul cumpărător de influenţă), fapta celui care, având influenţă sau lăsând
să se creadă că are influenţă asupra arbitrului/arbitrilor, promite că va interveni pe lângă
acesta/aceştia, pretinzând bani sau alte foloase pentru a acţiona în acest sens, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune sau tentativă la înşelăciune, dacă
bunurile nu au fost date, iar nu ale infracţiunii de trafic de influenţă, din cauza lipsei
calităţii de funcţionar public sau privat a arbitrului.
Altfel spus, afirmaţia că, într-o asemenea situaţie, fapta nu constituie infracţiune este 14
lipsită de suport. Fapta nu constituie, într-adevăr, infracţiunea de trafic de influenţă, dar ea
poate constitui o altă infracţiune, înşelăciunea, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
ale legii cu privire la elementele constitutive ale acestei infracţiuni (a se vedea şi supra
comentariul art. 291 C.pen.).
Cel care va oferi bani sau alte foloase persoanei ce promite, în schimbul bunurilor, 15
intervenţia la arbitru, nu va fi pedepsit pentru infracţiunea de cumpărare de influenţă,
deoarece nu sunt îndeplinite condiţiile art. 292 C.pen. cu privire la calitatea persoanei la
care se promite influenţa. El va putea participa în procesul penal pornit împotriva celui
care l-a indus în eroare în calitate de persoană vătămată/ parte civilă.
Bodoroncea 651
Art. 294 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
16 Dacă intervenţia s-a consumat, vom reintra pe terenul infracţiunii de dare de mită,
comisă însă prin intermediar.
17 6. Fapta de luare de mită sau trafic de influenţă săvârşită de un arbitru. Potrivit art. 7
lit. c) din Legea nr. 78/2000, constituie variantă agravată a infracţiunilor de luare de mită sau
trafic de influenţă comiterea acestora de către persoanele care, pe baza unui acord de arbitraj,
sunt chemate să pronunţe o hotărâre cu privire la un litigiu ce le este dat spre soluţionare de
către părţile la acest acord. În acest caz, limitele pedepsei se majorează cu o treime.
18 Se observă că, deşi legiuitorul nu a înţeles să incrimineze, pentru considerentele arătate
anterior, fapta de exercitare a influenţei asupra actelor comise de arbitri, a prevăzut în schimb
o agravare a răspunderii penale în cazul faptei de trafic de influenţă comisă de un arbitru.
19 Darea de mită comisă în legătură cu aceste persoane se va sancţiona conform faptei
tipice prevăzute de art. 290 C.pen., cu închisoare de la 2 la 7 ani.
Art. 294. Fapte săvârșite de către funcţionari străini sau în legătură cu aceș a
Prevederile prezentului capitol se aplică în privinţa următoarelor persoane, dacă, prin
tratatele internaţionale la care România este parte, nu se dispune al el:
a) funcţionarilor sau persoanelor care își desfășoară ac vitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare în cadrul unei organizaţii publice
internaţionale la care România este parte;
b) membrilor adunărilor parlamentare ale organizaţiilor internaţionale la care România
este parte;
c) funcţionarilor sau persoanelor care își desfășoară ac vitatea pe baza unui contract de
muncă ori altor persoane care exercită atribuţii similare, în cadrul Uniunii Europene;
d) persoanelor care exercită funcţii juridice în cadrul instanţelor internaţionale a căror com-
petenţă este acceptată de România, precum și funcţionarilor de la grefele acestor instanţe;
e) funcţionarilor unui stat străin;
f) membrilor adunărilor parlamentare sau administra ve ale unui stat străin.
g) juraţilor din cadrul unor instanţe străine.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a preluat dispoziţiile art. 81 din
Legea nr. 78/2000, adăugându-i o nouă categorie de funcţionari, cei prevăzuţi de lit. g)
a textului (juraţii din cadrul unor instanţe străine). Aceasta va conduce şi la un caz de
stabilire a legii mai favorabile în raport cu reglementarea veche, care va fi şi lege mai
favorabilă, deoarece nu prevedea juraţii ca subiect activ al infracţiunilor de corupţie.
2 2. Raţiunea reglementării. Ca şi în cazul persoanelor arătate de art. 293 C.pen., şi în
privinţa funcţionarilor străini sau în legătură cu aceştia are loc o extindere a aplicabilităţii
textelor privind infracţiunile de corupţie, deoarece dispoziţiile art. 175 C.pen., care
reglementează conceptul de funcţionar public, precum şi cele ale art. 308 C.pen., referitoare
la funcţionarul privat, nu acoperă această categorie de persoane.
3 Limitele de pedeapsă pentru săvârşirea de către aceste persoane a unor infracţiuni de
corupţie vor fi cele corespunzătoare infracţiunilor tip (art. 289-291 C.pen.), în funcţie de
actele executate.
4 Legea mai favorabilă, sub acest aspect, se va stabili de la caz la caz, în funcţie şi de
pedeapsa concretă, în unele situaţii fiind mai favorabilă legea nouă, în altele legea veche.
652 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 295
Capitolul II
Infracţiuni de serviciu
Comentariu
1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Delapidarea era prevăzută de dispoziţiile 1
art. 2151 C.pen. din 1968, făcând parte din capitolul dedicat infracţiunilor contra
patrimoniului. În noul Cod penal legiuitorul a înţeles să o includă în grupul infracţiunilor
de serviciu pentru că, prin comiterea ei, „se vătămă mai întâi relaţia socială de serviciu
şi în secundar se afectează patrimoniul unei persoane juridice” (Expunere de motive).
Repoziţionarea infracţiunii în cadrul normelor care reglementează infracţiunile de serviciu
face ca aceste relaţii să constituie principalul obiect al protecţiei, în timp ce relaţiile
patrimoniale vor fi protejate doar în subsidiar. Principala consecinţă constă în aceea că
„pentru configurarea faptei nu mai este necesar să determinăm cu rigurozitate maximă
existenţa unui prejudiciu în patrimoniul victimei, interesând cu precădere conduita
abuzivă a funcţionarului, din perspectiva obligaţiei sale de a-şi îndeplini conform funcţia”
[S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 434].
Importanţa reglementării în categoria infracţiunilor de serviciu rezultă şi din jurispru-
denţa Curţii Constituţionale, care, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, a respins
ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a art. 2151 C.pen. din 1968 în raport de
art. 16 din Constituţie, subliniind faptul că „în cazul infracţiunii de delapidare, legiuitorul
are temeiuri serioase de politică penală să păstreze principiul oficialităţii, având în vedere
calitatea de funcţionar a făptuitorului şi relaţiile de serviciu existente între el şi persoana
vătămată” (D.C.C. nr. 451/2003, M.Of. nr. 896 din 15 decembrie 2003).
Infracţiunea prezintă o variantă atenuată, dată de calitatea subiectului activ, funcţionarul 2
„privat”, definit de art. 308, dar şi o variantă agravată, reglementată de art. 309 C.pen. în con-
siderarea rezultatului patrimonial (consecinţe deosebit de grave) produs subiectului pasiv.
Pedeapsa prevăzută de noua reglementare este mai redusă decât cea din norma ante- 3
rioară, adaptată la noul sistem sancţionator reglementat de Codul penal. În plus, textul
prevede interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică, cu titlu de pedeapsă
complementară.
Sub aspectul sancţiunii, stabilirea legii mai favorabile în caz de conflict în timp între 4
legea veche şi legea nouă se va face în concret având în vedere că limitele de pedeapsă
sunt asimetrice pentru varianta tip a infracţiunii (de la 1 la 12 ani în legea veche), dar în
ceea ce priveşte varianta agravată, legea nouă va fi lege mai favorabilă atât prin prevederea
Bodoroncea 653
Art. 295 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
unor limite de pedeapsă mai reduse faţă de Codul penal anterior (de la 3 la 9 ani şi 4 luni,
comparativ cu de la 10 la 20 ani), cât şi în ceea ce priveşte restrângerea conţinutului
„consecinţelor deosebit de grave” (art. 183 C.pen.) faţă de Codul penal anterior (art. 146
C.pen. din 1968).
5 2. Subiectul activ. Infracţiunea poate fi comisă de un funcţionar public sau de una
dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen. (funcţionarul privat).
6 2.1. Funcţionarul public. În varianta de bază, infracţiunea poate fi comisă de un
funcţionar public, astfel cum acesta este definit de dispoziţiile art. 175 alin. (1) C.pen.
(a se vedea supra comentariul art. 175 C.pen.). Îşi păstrează această calitate, de exemplu,
inspectorul de impozite şi taxe în cadrul unei administraţii financiare (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 1005/1998, în Dreptul nr. 10/1999, p. 158).
7 2.2. Funcţionarul public asimilat. Poate fi subiect activ al infracţiunii de delapidare
şi un „funcţionar asimilat”, în sensul art. 175 alin. (2) C.pen. Fac parte din această cate-
gorie, printre alţii, administratorul judiciar şi lichidatorul în procedura insolvenţei, deoa-
rece prin Legea nr. 187/2012 au fost abrogate dispoziţiile art. 145 alin. (1) din Legea
nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, text care incrimina delapidarea săvârşită de
administratorul judiciar sau lichidator. Însuşirea, folosirea sau traficarea de bani, valori
sau alte bunuri comise de către aceştia în procedura insolvenţei îi va transforma în subiecţi
activi ai infracţiunii de delapidare, potrivit art. 295 C.pen. În schimb, aceleaşi activităţi
comise de prepuşii acestora vor fi sancţionate conform art. 308, aceştia neavând calitatea
de funcţionar public, în sensul art. 175 alin. (2) C.pen.
8 2.3. Funcţionarul privat. În varianta atenuată, fapta poate fi comisă de un funcţionar
privat, în sensul art. 308 C.pen. (a se vedea infra comentariul art. 308). Pentru ca o persoană
să fie subiect activ al infracţiunii de delapidare nu este necesar să fie salariat al persoanei
juridice cu contract de muncă, ci este suficient să existe o însărcinare în serviciul acesteia,
care poate fi sau nu retribuită (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3954/1999, în Dreptul
nr. 2/2001, p. 224). Inculpatul, agent comercial, vânzând bunuri ale societăţii comerciale
cu care avea convenţie civilă şi care îl retribuia pentru serviciul prestat şi încasând
contravaloarea acestor bunuri, îndeplineşte acte de gestionare, iar însuşirea acestor sume
pe care le gestiona constituie infracţiunea de delapidare, şi nu cea de abuz de încredere
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1540/2003, în P.J.P. 2003-2004, p. 115).
Persoanele desemnate de unitate pentru a ridica de la locul de depozitare şi a transporta
la sediul unităţii – unde urmau a fi distribuite salariaţilor cu mulţi copii – unele ajutoare
primite din străinătate, au calitatea de gestionari, ca atare, fapta lor de a-şi fi însuşit, în
cursul transportului, parte din aceste ajutoare constituie infracţiunea de delapidare
(Trib. Mun. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 365/1990, în C.P. Ad., p. 795,
cu Notă de I. Kuglay, în care se arată: „Pornind de la prezumţia că soluţia citată este
justificată în fapt, se impune totuşi precizarea că ea nu poate fi generalizată în privinţa
oricărei activităţi de transport. Încredinţarea unor bunuri pentru transport nu presupune,
ipso facto, şi încredinţarea unor atribuţii de gestionare (cu atât mai puţin de administrare)
a bunurilor transportate. În măsura în care în raporturile dintre transportator şi beneficiar
nu pot fi identificate astfel de atribuţii, fapta trebuie analizată din perspectiva infracţiunii
de abuz de încredere ori, după caz, a infracţiunii de furt”). Mutatis mutandis, va avea, de
asemenea, calitatea de funcţionar în sensul art. 308 C.pen., şi administratorul asociaţiei de
proprietari sau de locatari [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 3/2002 (RIL), M.Of. nr. 113
din 24 februarie 2003].
654 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 295
3. Elementul material. Actele de executare, constând în însuşirea, folosirea sau 9
traficarea bunurilor aflate în administrarea sau gestiunea subiectului activ, au fost preluate
fără modificări din vechea reglementare.
Realizează elementul material al infracţiunii, de exemplu, însuşirea de către inculpat, 10
factor poştal, a banilor reprezentând valoarea unor pensii şi alte drepturi băneşti ale unor
persoane, pe care îi avea în gestiune (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2762/2000, în
Probleme de drept…1990-2000, p. 366 şi în Dreptul nr. 3/2002, p. 157) sau însuşirea
pentru altul a banilor provenind din fondurile de creditare ale B.I.R., pe care inculpatul le
administra în calitate de director general al unei sucursale (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3272/2011, www.scj.ro). Inculpatul, în calitate de administrator al SC P.P. SA Galaţi, a
acţionat ca un gestionar de fapt, atunci când, în cursul anului 2000, în relaţia comercială
derulată cu SC D. SRL Galaţi, a încasat suma totală de 1.748.262.628 lei pe care nu a
folosit-o în vederea achitării debitelor restante la SC S. SA Galaţi şi nu a putut justifica
suma de 449.000.000 lei ROL, din care sumele de 162.000.000 lei ROL şi 337.000.000 lei
ROL, în efectuarea de plăţi, prin luarea acestora din gestiune, ce reprezentau avansuri spre
decontare, făcând susţineri eronate referitoare la destinaţia acestora şi justificarea lor ca
fiind însuşite de către asociaţi, aceasta echivalând cu o însuşire a acestor sume, realizând
elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare în formă continuată prevăzută de
art. 2151 alin. (1) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia 2091/2010, www.scj.ro). „Fapta inculpatului de a-şi însuşi şi de a
folosi cu rea-credinţă, în interesul unei alte societăţi, al cărei asociat unic şi administrator
era, bunurile încorporate reprezentând mărcile soiurilor de vin G. şi R., pe care le gestiona
în numele şi în interesul SC J. SRL, unde era salariat, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de delapidare. Mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu sunt semne distincte
folosite de agenţii economici pentru a deosebi produsele şi serviciile lor de cele identice
sau similare ale altor agenţi economici. Mărcile fac obiectul dreptului de proprietate indus-
trială şi sunt cuprinse în fondul de comerţ, denumit şi patrimoniu comercial, ca elemente
încorporate ale acestuia. Inculpatul a avut calitatea de administrator, având ca atribuţii de
serviciu efectuarea de acte de dispoziţie, referitoare la starea şi circulaţia bunurilor din
patrimoniul unităţii. Prin scoaterea mărcilor din patrimoniul părţii civile şi înregistrarea
acestora la OSIM în patrimoniul comercial al altei societăţi, unde inculpatul era asociat şi
administrator, acesta a comis şi infracţiunea de delapidare prevăzută de art. 2151 din Codul
penal” (C.A. Alba Iulia, Secţia penală, decizia nr. 338/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 39).
4. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. Cu privire la criteriile 11
prin care se poate aprecia vinovăţia în săvârşirea faptei, instanţa supremă a stabilit, într-o
speţă, că „intenţia de însuşire este dovedită chiar de modalitatea de acţiune a inculpatei.
Falsificarea foilor de vărsământ şi a registrului de casă dovedeşte intenţia acesteia de a-şi
însuşi banii din gestiune, prin efectuarea acestor falsuri dorind să acopere însuşirea unor
sume de bani. (...) Inculpata a efectuat depuneri în numerar la bancă la intervale mari de
timp, depuneri care erau nesemnificative comparativ cu încasările şi soldul zilnic de casă.
Pentru diferenţele constatate, inculpata nu a putut oferi nicio explicaţie” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2643/2006, www.scj.ro). Într-o altă speţă s-a apreciat că, chiar dacă
inculpata nu a urmărit prejudicierea băncii la care lucra, a acceptat o asemenea posibilitate
prin încălcarea flagrantă a normelor de creditare, cunoscând că fără existenţa unor garanţii
viabile este posibil ca sumele „împrumutate” să nu poată fi niciodată recuperate (I.C.C.J.,
Bodoroncea 655
Art. 295 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Secţia penală, decizia nr. 3272/2011, www.scj.ro). În schimb s-a considerat că lipseşte
intenţia în situaţia în care inculpatele, angajate pe baza de contract de muncă la o societate
comercială, şi-au însuşit mai multe bunuri din gestiune, cu acordul administratorului
societăţii şi al asociatului unic, care le-a dat permisiunea de a lua bunurile pe datorie,
fiind trecute într-un caiet special sub controlul asociatului unic, din moment ce inculpatele
nici nu au prevăzut şi nici nu au urmărit producerea unei pagube în patrimoniul unităţii,
constând în valoarea bunurilor însuşite, urmând să plătească ulterior contravaloarea
acestora, conform înţelegerii iniţiale cu conducerea societăţii (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 1835/2004, în C.P. Ad., p. 798).
12 5. Varianta agravată. Delapidarea care a produs consecinţe deosebit de grave este
reglementată de dispoziţiile art. 309 C.pen., dar, în concordanţă cu noua definiţie dată
sintagmei „consecinţe deosebit de grave” (art. 183 C.pen.) va avea un conţinut restrâns la
producerea unei pagube materiale mai mare de 2.000.000 lei.
13 6. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de delapidare poate intra în concurs cu alte
infracţiuni, după cum are şi unele elemente comune cu alte fapte prevăzute de legea penală,
în practică ridicându-se probleme legate de stabilirea unei încadrări juridice corecte.
14 6.1. Concurs cu infracţiunea de fals în înscrisuri sub semnătură privată. Ne
vom afla în prezenţa unui astfel de concurs în situaţia în care inculpatul, „în calitate de
angajat la SC R.L. SA, având atribuţii de administrator şi gestionar, în perioada februarie
– iunie 1997 şi-a însuşit suma totală de 5.902,0888 RON, iar pentru a ascunde acest fapt,
a completat în fals chitanţe şi foi de vărsământ, mistificând ştampilele şi semnăturile”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2687/2009, www.scj.ro).
15 6.2. Diferenţiere faţă de infracţiunea de furt. Bunuri încredinţate pentru a fi folo-
site în procesul muncii. Într-o altă speţă, în care inculpatul, muncitor parchetar, a sustras
o parte din cantitatea de linoleum pe care o primise de la unitatea la care era încadrat
în muncă spre a o folosi în producţie, s-a decis că, „neavând calitatea de gestionar sau
administrator al bunului sustras, necesară pentru existenţa infracţiunii de delapidare,
fapta sa trebuia calificată ca infracţiune de furt” (Trib. Jud. Bacău, Secţia penală, decizia
nr. 1052/1989, în Dreptul nr. 7/1990, p. 70).
16 6.3. Diferenţiere faţă de infracţiunea de folosire cu rea-credinţă a creditului socie-
tăţii. Potrivit art. 281 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată
(M.Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004), cu modificările şi completările ulterioare (având
în prezent denumirea de „Legea societăţilor”), faptele prezentate în prezentul Titlu (Titlul
VIII. Contravenţii şi infracţiuni – n.n.), dacă, potrivit Codului penal sau unor legi speciale,
constituie infracţiuni mai grave, se sancţionează cu pedepsele prevăzute de acestea. În
consecinţă, în mod corect Înalta Curte a apreciat că nu se impune schimbarea încadrării
juridice în infracţiunea prevăzută de art. 272 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 31/1990,
republicată [în prezent art. 272 alin. (1) lit. b) – n.n.], cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.
din 1968, folosirea cu rea-credinţă a bunurilor sau a creditului de care se bucură societatea
în folosul propriu, întrucât din modalitatea concretă a săvârşirii infracţiunii rezultă că
inculpatul, în calitatea de administrator a SC P.P. SA, ca gestionar de fapt, în efectuarea
de plăţi a luat din gestiune sume de bani ce reprezentau avansuri spre decontare, făcând
ulterior susţineri eronate cu privire la destinaţia acestor sume de bani, încercând să justifice
suma constatată lipsă, ca fiind însuşită de către asociaţi, ceea ce echivalează cu însuşirea
de către acesta a sumelor de bani, realizând elementul material al infracţiunii de delapidare
656 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 296
în formă continuată prevăzută de art. 2151 C.pen. din 1968 cu aplicarea art. 41 alin. (2)
C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2091/2010, www.scj.ro).
7. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Delapidarea constituie 17
o infracţiune prin care se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât pot
fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Situaţii tranzitorii. Reglementarea se regăseşte, în linii 1
mari, în conţinutul primelor două alineate ale art. 250 C.pen. din 1968. Sunt păstrate trei
dintre modalităţile de comitere a faptei (întrebuinţare de expresii jignitoare, ameninţare,
respectiv lovire sau alte violenţe), renunţându-se la incriminarea expresă a purtării abuzive
prin vătămare corporală. În ceea ce priveşte subiectul activ, noul Cod penal nu mai
foloseşte noţiunile de „funcţionar public” sau „funcţionar”, cu care opera textul anterior,
ci îl caracterizează ca fiind „cel aflat în exerciţiul atribuţiilor de serviciu”, noţiune care
cuprinde, în principiu, atât pe cea de „funcţionar public”, prevăzută de art. 175 C.pen., dar
şi o bună parte dintre persoanele arătate de art. 308, cât timp acestea se află într-un raport
de serviciu cu un angajator.
În plan sancţionator, spre deosebire de Codul penal din 1968, care prevedea limite 2
de pedeapsă distincte pentru fiecare dintre modalităţile de realizare a faptei, noul Cod
are o asemenea prevedere doar pentru varianta comiterii ei prin întrebuințarea de
expresii jignitoare [alin. (1)]. În cazul reglementării de la alin. (2), comiterea faptei prin
amenințare ori lovire sau alte violenţe, legiuitorul a adoptat o altă modalitate de stabilire
a sancţiunii, în sensul majorării cu o treime a limitelor pedepsei prevăzute de lege pentru
acea infracţiune.
Faţă de modificările aduse de legea nouă, vom avea, în primul rând, o situaţie tranzitorie 3
legată de sancţiune, caz în care stabilirea legii mai favorabile se va face prin compararea
limitelor de pedeapsă prevăzute de legea veche cu noile limite, fie stabilite în norma de
incriminare, pentru varianta prevăzută de art. 296 alin. (1), care va fi şi lege mai favorabilă,
fie obţinute prin majorarea cu o treime a limitelor pedepsei pentru infracţiunile prin care se
realizează elementul material, pentru varianta prevăzută de alin. (2).
O altă situaţie tranzitorie va viza raportul între infracţiunile complexe de purtare abuzivă 4
prin vătămare corporală sau vătămare corporală gravă, prevăzute de art. 250 alin. (3) şi
(4) C.pen. din 1968, şi concursul de infracţiuni între cea prevăzută de art. 296 alin. (2) şi
infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 C.pen. Legea mai favorabilă se
va stabili în concret, dat fiind faptul că limitele de pedeapsă conform legii vechi se situau
între 6 luni şi 3 ani sau amendă, respectiv de la 3 la 12 ani, în timp ce stabilirea pedepsei
Bodoroncea 657
Art. 296 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
pentru infracţiunile concurente impune aplicarea unui spor obligatoriu, conform noului
Cod penal.
5 2. Subiectul activ. Criteriul de stabilire a persoanelor care pot fi subiect activ al infrac-
ţiunii de purtare abuzivă va fi dat de existenţa unui raport de serviciu între acestea şi
un angajator, supus regulilor stabilite de Codul muncii, având în vedere că în cuprinsul
incriminării se foloseşte sintagma „cel aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu”.
6 În raport cu legea veche, păstrează calitatea de subiecţi ai infracţiunii, de exemplu,
inculpaţii, ofiţeri de poliţie judiciară, delegaţi să efectueze acte de cercetare penală, care,
în sediul unităţii la care lucrau, „au aplicat cu mâinile şi picioarele mai multe lovituri părţii
vătămate, arestat preventiv şi încătuşat, după ce acesta a participat la o confruntare cu un
alt inculpat, cauzându-i leziuni corporale” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3414/2011,
www.scj.ro) sau asociatul unei societăţi comerciale, care, „deplasându-se la o subunitate
pentru rezolvarea unui conflict de muncă, a lovit unui salariat” (C.A. Craiova, secţia penală,
decizia nr. 833/2001, în C.P. Ad., p. 863). Săvârşirea unor acte de violenţă împotriva unei
persoane de către şeful postului de poliţie pentru motivul că nu s-a prezentat la chemările
anterioare pentru a fi cercetat într-o cauză aflată în curs de urmărire penală „constituie
infracţiunea de purtare abuzivă şi în cazul în care este săvârşită într-o zi nelucrătoare”
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3418/1999, în Dreptul nr. 3/2001, p. 169).
7 3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, în cel puţin una dintre
modalităţile prevăzute de text: întrebuinţarea de expresii jignitoare, ameninţare sau lovire
şi alte violenţe.
8 3.1. Săvârşirea mai multor acte materiale, de natură diferită. Şi în noua reglementare
purtarea abuzivă este o infracţiune cu conţinuturi alternative, astfel încât comiterea, în
aceeaşi împrejurare, a cel puţin două dintre actele prin care se poate realiza elementul
material, conduce la existenţa unui concurs de infracţiuni. Totuşi, faţă de Codul penal
anterior, unde fiecare dintre aceste acţiuni era distinct reglementată, în noul Cod penal
ameninţarea şi lovirea sau alte violenţe, ca activităţi de realizare a elementului material,
sunt prevăzute de acelaşi alineat al textului de incriminare. Această împrejurare poate fi
interpretată în sensul că legiuitorul a înţeles să legifereze faptele de la alin. (2) al textului ca
modalităţi alternative ale aceleiaşi infracţiuni, astfel încât comiterea uneia sau amândurora
dintre acţiuni echivalează cu reţinerea unei singure infracţiuni de purtare abuzivă. Când
vorbeşte de sancţiune, însă, textul trimite distinct la fiecare dintre infracţiunile de bază,
ameninţare sau lovire, ceea ce înseamnă că pentru una şi aceeaşi infracţiune am avea
două intervale de sancţionare. Desigur, se poate argumenta că sancţiunea va respecta
criteriul alegerii limitelor cele mai severe, dar aceasta nu rezolvă o altă problemă care
apare dintr-o astfel de interpretare. Astfel, se va ajunge la situaţia în care, dacă o persoană,
aflată în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în aceleaşi împrejurări, întrebuinţează faţă de
altă persoană, expresii jignitoare, pe de o parte, dar o şi amenință sau loveşte, pe de altă
parte, să se reţină un concurs de infracţiuni între cea prevăzută de art. 296 alin. (1) şi cea
prevăzută de art. 296 alin. (2), dar dacă fapta se comite atât prin ameninţare, cât şi prin
lovire, se va reţine o singură infracţiune, prevăzută de art. 296 alin. (2), ceea ce este cel
puţin contradictoriu. În consecinţă, credem că intenţia legiuitorului, care a plasat în cadrul
aceleiaşi variante a infracţiunii, atât modalitatea săvârşirii faptei prin ameninţare, cât şi pe
cea a comiterii prin lovire sau alte violenţe, nu a fost de a exclude reținerea concursului
de infracţiuni între cele două acte materiale exercitate asupra aceleiași persoane, ci doar
658 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 297
de a simplifica reglementarea prin faptul că, în ambele variante, sancţiunea se stabileşte
prin majorarea cu o treime a limitelor de pedeapsă ale infracţiunii corespunzătoare. În
concluzie, cu excepţia situaţiei în care lovirea a fost precedată de o ameninţare cu lovirea,
când se va reține doar această ultimă variantă de comitere, dacă ameninţarea se referă la
altă valoare socială protejată, faptele se vor reţine în concurs.
3.2. Raportul cu infracţiunea de vătămare corporală. Sub acest aspect, problema 9
care se ridică este aceea de a stabili dacă sintagma „lovirea sau alte violenţe” absoarbe
în conţinutul ei şi consecinţele reglementate pentru infracţiunea de vătămare corporală,
prevăzută de art. 184 C.pen. Dat fiind faptul că expresia folosită de textul de incriminare
este echivalentă denumirii marginale a infracţiunii prevăzute de art. 193, credem că
răspunsul nu poate fi decât negativ. În această situaţie, sunt aplicabile regulile concursului
de infracţiuni, reţinându-se cea de purtare abuzivă, prevăzută de art. 297 alin. (2) teza
a II-a C.pen., raportat la art. 193 alin. (1) C.pen. (cu limite ale pedepsei majorate cu o
treime) şi infracţiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 194 alin. (1) şi (2) C.pen.
4. Concursul cu alte infracţiuni. În afară de vătămarea corporală, infracţiunea de 10
purtare abuzivă poate intra în concurs şi cu infracţiunea de omor, simplu sau calificat, pre-
văzută de art. 188 sau 189 C.pen. sau cu infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, prevăzută de art. 195 C.pen.
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. 11
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunile de abuz în serviciu contra 1
intereselor persoanelor, contra intereselor publice şi prin îngrădirea unor drepturi, prevăzute
de art. 246-248 C.pen. din 1968, au fost unificate într-un singur text, cel de la art. 297
C.pen., reglementare ce simplifică modul de aplicare a dispoziţiilor legale în materie.
Abuzul în serviciu se poate realiza într-o variantă de bază, incriminată de art. 297 alin. (1), o
variantă asimilată, cea prevăzută de art. 297 alin. (2), una atenuată (art. 308) şi una agravată
(art. 309). Alte modificări faţă de reglementarea anterioară constau în renunţarea la condiţia
de procedibilitate a plângerii prealabile pentru infracţiunea săvârşită de o altă persoană
decât funcţionarul public [art. 258 alin. (2) C.pen. din 1968], precum şi, în cazul variantei
asimilate, în eliminarea „originii sociale” ca mobil special al conduitei infracţionale, întrucât
poate fi inclus în celelalte temeiuri de îngrădire a exercitării unor drepturi.
Bodoroncea 659
Art. 297 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
2 Limitele de pedeapsă cuprinse în noul Cod penal sunt mai mari decât cele din regle-
mentarea anterioară, atât în variantele simple de comitere a infracţiunii, cât şi în cea agra-
vată, reglementată de art. 309 C.pen. (art. 2481 în reglementarea anterioară), astfel că
legea veche va reprezenta, sub acest aspect, lege mai favorabilă.
3 Alte situaţii tranzitorii sunt generate de eliminarea, în noua reglementare, a sintagmei
„tulburare însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei
alte unităţi din cele la care se referă art. 145”, care reprezenta o consecinţă a infracţiunii de
abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C.pen. din 1968, precum
şi a celei ce definea producerea „consecinţelor deosebit de grave” şi printr-o „perturbare
deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice sau oricăreia dintre unităţile
la care se referă art. 145” (art. 146 teza a II-a C.pen. din 1968). Conform art. 183 C.pen.,
înţelesul sintagmei „consecinţe deosebit de grave” se raportează doar la o pagubă materială
mai mare de 2.000.000 lei. În consecinţă, faptele care au fost încadrate anterior în funcţie
de consecinţele menţionate, ce nu se mai regăsesc în legea nouă, vor fi încadrate în varianta
simplă de comitere a infracţiunii, prevăzută de art. 297 alin. (1) C.pen.
4 2. Subiectul activ. Conform textelor de incriminare, acesta poate fi atât funcţionarul
public, definit de dispoziţiile art. 175 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175), aflat
în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi una dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen.,
dacă fapta este comisă, de asemenea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Calitatea de
funcţionar public nu va avea înţelesul dat de Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţio-
narilor publici, republicată (M.Of. nr. 365 din 29 mai 2007), ci înţelesul dat de art. 175,
în care se stipulează explicit că definirea „funcţionarului public” se face „în sensul legii
penale”. Curtea Constituţională, în jurisprudenţa sa, a reţinut constant că „noţiunea gene-
rală de funcţionar nu este de nivel constituţional, iar reglementările referitoare la func-
ţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de funcţionari, sunt de nivelul legii”
(de exemplu, D.C.C. nr. 192/2000, M.Of. nr. 11 din 9 ianuarie 2001).
5 3. Elementul material. Cele două modalităţi de comitere a faptei de către funcţionarul
public sau privat sunt reglementate, cu titlu general, de varianta prevăzută de alin. (1) a textului
de incriminare: neîndeplinirea unui act (omisiune) sau îndeplinirea lui în mod defectuos
(acţiune şi/omisiune), fără nicio distincţie în ceea ce priveşte subiectul pasiv, persoană fizică
sau persoană juridică publică sau privată, specifică reglementării anterioare. Modificarea
este importantă pentru că pune în prim plan valoarea relaţiilor sociale încălcate, acelea de
serviciu, afectate prin neîndeplinirea corespunzătoare a atribuţiilor de către funcţionarul
public sau privat, iar nu interesele publice sau private ale celui lezat.
6 Norma reglementată de alin. (1) al textului va fi lege cadru pentru orice acţiuni/omisiuni
care reprezintă o încălcare a conduitei impuse subiectului activ de norme generale sau
speciale, acesta fiind şi motivul pentru care orice acţiuni sau inacţiuni, reglementate în
legi speciale, sub diverse denumiri, ca infracţiuni, au fost abrogate de legiuitor, pentru a
se evita incriminările paralele cu privire la aceeaşi faptă (toate sunt forme specifice ale
infracţiunii de abuz în serviciu).
7 Varianta reglementată de art. 297 alin. (2) este una specială, în considerarea particularizării
atribuţiei neîndeplinite sau îndeplinite necorespunzător (îngrădirea exercitării unor drepturi,
respectiv crearea unei situaţii de inferioritate pe temeiuri discriminatorii).
8 Caracterul subsidiar în raport cu alte infracţiuni de serviciu sau de corupţie se păstrează
şi în noul Cod penal.
660 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 297
În sensul celor arătate, în jurisprudenţă s-a decis ca fiind acţiuni/inacţiuni de natură să 9
caracterizeze elementul material al infracţiunii „refuzul nejustificat al organului de poliţie
de a restitui permisul de conducere ridicat anterior, obligaţie impusă printr-o hotărâre
definitivă de anulare a procesului-verbal de contravenţie” (C.S.J., Secţia militară, decizia
nr. 45/1997, în C.P. Ad., p. 830), „fapta inculpatei care, îndeplinind funcţia de vânzătoare
la o societate cu răspundere limitată şi având atribuţii de gestionar de fapt a produselor
primite spre comercializare, a vândut cu suprapreţ bunuri alimentare persoanelor
fizice, creându-şi un plus fraudulos în gestiune” (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia
nr. 610/1998, în C.P. Ad., p. 831), „fapta inculpatului, director al unei societăţi comerciale,
de a fi repartizat câteva apartamente dintr-un bloc construit din fondurile societăţii unor
persoane străine de societate, care le-au închiriat sau cumpărat, deşi erau destinate spre
închiriere sau vânzare numai salariaţilor unităţii” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 1110/1998, în Dreptul nr. 1/2001, p. 132) sau „fapta inculpatei care, în calitate de agent
poştal, a primit spre comunicare o sentinţă civilă, a introdus actul în scândurile de la gard,
după care a făcut menţiunea pe dovada de comunicare că a afişat actul pe uşa principală
a locuinţei, astfel încât actul nu a ajuns în posesia destinatarului – parte vătămată”
(C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 312/2003, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 58).
4. Urmarea. Infracţiunea de abuz în serviciu este una de rezultat, astfel încât consu- 10
marea ei este legată de producerea uneia dintre urmările prevăzute de text: cauzarea
unei pagube/ vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau
ale unei persoane juridice/ îngrădirea exercitării unui drept al unei persoane ori crearea
pentru aceasta a unei situaţii de inferioritate pe temei de rasă etc. Consecinţa trebuie să
fie „determinată, concretizată şi nu eventuală, constând într-un posibil pericol” (C.A. Iaşi,
Secţia penală, decizia nr. 416/2005, în C.P. Ad., p. 846). Infracţiunii de abuz în serviciu
contra intereselor publice în formă calificată „îi lipseşte unul din elementele constitutive
ale infracţiunii, respectiv latura obiectivă, dacă nu există prejudiciu în cauză” (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3314 din 16 iunie 2004, www.scj.ro).
În reglementarea anterioară, atunci când printr-o singură acţiune/omisiune a făptuito- 11
rului erau vătămate atât interesele publice ale unei persoane, cât şi cele de natură privată
ale altei persoane, erau reţinute, în concurs, atât infracţiunea prevăzută de art. 248, cât şi
cea prevăzută de art. 246 C.pen. din 1968. În acest sens, I.C.C.J. a reţinut că fapta incul-
patei, judecător, care a preluat abuziv dosare repartizate altor complete de judecată, în
care a pronunţat apoi soluţii fără desfăşurarea activităţii procesuale conform normelor
de procedură, creând astfel posibilitatea introducerii în circuitul civil a unui titlu de
proprietate fals, ce a fost de natură să creeze incertitudine asupra drepturilor pe care le
aveau adevăraţii proprietari ai unui imobil, constituie infracţiunea de abuz în serviciu
contra intereselor publice, prevăzută de art. 2481 raportat la art. 248 C.pen. din 1968. În
condiţiile în care imobilul revendicat aparţine părţii civile (apartamentul de la parter şi
garajul), dar şi Primăriei Municipiului Bucureşti (restul imobilului), coexistă atât abuzul
în serviciu contra intereselor persoanelor, cât şi contra intereselor publice, prevăzute de
art. 246 C.pen. şi art. 248 raportat la art. 2481 C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1446/2004, nepublicată). Prin eliminarea diferenţei de reglementare cauzată de
calitatea diferită a subiecţilor activi „noul Cod penal restabileşte ordinea firească, afirmând
clar că pluralitatea de infracţiuni nu este determinată de pluralitatea intereselor lezate, ci
de pluralitatea conduitelor abuzive” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod
penal…, op. cit., 2014, p. 442].
Bodoroncea 661
Art. 297 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
12 5. Vinovăţia. Abuzul în serviciu se comite cu intenţie directă sau indirectă. Sub acest
aspect, în jurisprudenţă s-a decis că „fapta inculpatului care, fiind delegat în interes de
serviciu în alte localităţi, în mod abuziv a folosit pentru transportul în interiorul acestora
taximetre, decontând pe bază de chitanţă cheltuielile efectuate cu acest titlu, nu constituie
infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor. Cât timp nu s-a dovedit că
inculpatul ar fi făcut deplasările în interes personal şi nici nu i s-a interzis de conducerea
societăţii să folosească alte mijloace de transport decât cele în comun, nu se poate reţine în
sarcina sa îndeplinirea în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu cu consecinţa vătămării
unor interese legale, chiar dacă s-ar aprecia ca fiind exagerate cheltuielile făcute”
(C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 395/R/1999, în C.P. Ad., p. 833). Într-o altă speţă,
s-a stabilit că „existenţa în structura organizatorică a Casei de Asigurări a unor funcţii
cu atribuţii directe în organizarea licitaţiilor, solicitarea firmelor contractante, urmărirea
lucrărilor şi a legalităţii decontărilor de lucrări, toate aceste activităţi prealabile fiind
atributul unor specialişti cu responsabilităţi precise, a căror semnătură asigură certitudinea
activităţii operaţiilor, exclude antrenarea răspunderii preşedintelui Casei de Asigurări
pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, ci pe aceea de neglijenţă în serviciu”
(C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 296/2006, portal.just.ro).
13 6. Raportul cu alte infracţiuni. Infracţiunea de abuz în serviciu are, în principiu,
caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni, dar poate intra şi în concurs cu acestea.
14 6.1. Concurs de infracţiuni. Fals intelectual. Jurisprudenţa nu este constantă în ceea
ce priveşte posibilitatea reţinerii unui concurs al celor două infracţiuni. Astfel, cu titlu
de exemplu, într-o speţă s-a considerat că „fapta inculpaţilor (viceprimar şi, respectiv,
secretar al primăriei unei comune) de a fi eliberat unei persoane, în lipsa unei hotărâri a
Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 18/1991 – singura abilitată să decidă în această privinţă
– o adeverinţă prin care se atesta, în mod nereal, că s-a anulat procesul-verbal de punere
în posesie a părţii vătămate asupra unui teren, adeverinţă pe care persoana beneficiară
a depus-o la instanţa de judecată, obţinând câştig de cauză într-un proces de servitute,
constituie nu numai infracţiunea de fals intelectual, ci şi aceea de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, infracţiunile aflându-se în concurs” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 1088/1998, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 124; în acelaşi sens, I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 5430/2005, nepublicată). Cu alt prilej, s-a apreciat că reţinându-se
săvârşirea infracţiunilor de fals intelectual comise de inculpat în calitate de funcţionar aflat
în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, al căror conţinut este caracterizat, potrivit art. 289
C.pen. din 1968, prin calitatea de funcţionar a subiectului activ şi de comiterea falsului
în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, nu se mai poate reţine infracţiunea prevăzută de
art. 248, al cărei subiect activ este tot un funcţionar, iar latura obiectivă este caracterizată
prin îndeplinirea, cu ştiinţă, în mod defectuos a atribuţiilor de serviciu, trăsături cuprinse
în conţinutul infracţiunii de fals. Ca atare, prevederile art. 248 C.pen. din 1968 nu sunt
incidente în cauză, nici în condiţiile concursului real şi nici în cele ale concursului ideal
de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1019/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 190).
În ceea ce ne priveşte, pornind de la faptul că cele două incriminări au un obiect juridic
distinct (ocrotirea relaţiilor sociale referitoare la activitatea de serviciu, activitate a cărei
bună desfăşurare presupune îndeplinirea îndatoririlor de serviciu în mod corect, cu
respectarea intereselor legale ale persoanelor, în cazul infracţiunii de abuz în serviciu,
respectiv relaţiile sociale referitoare la încrederea pe care trebuie să o inspire un înscris
662 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 297
întocmit de un funcţionar public, în cazul infracţiunii de fals intelectual), considerăm că
cele două infracţiuni pot coexista, în concurs ideal, cu condiţia ca fapta de falsificare de
către funcţionarul public a unui înscris oficial să determine şi o pagubă sau o vătămare a
drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane. Dacă o astfel de consecinţă nu se
produce (de exemplu, pentru că înscrisul falsificat nu a fost folosit), se va reţine numai
infracţiunea de fals intelectual.
6.2. Diferenţiere faţă de alte infracţiuni. Deturnare de fonduri. „Schimbarea de 15
către un funcţionar a destinaţiei fondurilor băneşti ale unei cooperative, dacă s-a cauzat o
vătămare intereselor legale ale acesteia, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra
intereselor persoanelor, iar nu aceea de deturnare de fonduri, deoarece, prin urmările
cauzate, nu s-a adus o vătămare unei unităţi la care se referă acest din urmă text de lege
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2572/2002, în B.J. – Bază de date). Gestiune frauduloasă.
„Fapta unui conducător auto de a folosi fără drept pentru a transporta bunuri furate de la
alte persoane autocamionul ce-i fusese încredinţat de o societate comercială al cărei salariat
era, în virtutea raportului juridic de muncă, în vederea îndeplinirii îndatoririlor de serviciu,
cu consecinţa producerii unei pagube prin uzură şi consum de combustibil, nu constituie
infracţiunea de gestiune frauduloasă, ci aceea de abuz în serviciu contra intereselor
persoanelor” (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a, decizia nr. 193/A/1996, în R.D.P. nr. 3/1996,
p. 126). Neglijenţă în serviciu. „Fapta inculpatului, vicepreşedinte al unei societăţi bancare,
constând în întocmirea referatului pentru aprobarea unui credit, în lipsa documentelor
suficiente şi necesare conform normelor bancare şi trecând peste obiecţiunile Comitetului
de Credite şi Risc referitoare la lipsa garanţiilor reale şi a documentelor financiar-
contabile şi susţinerea acestui referat în şedinţa Comitetului de Direcţie, acţiuni urmate
de acordarea creditului şi producerea unui prejudiciu deosebit de grav băncii, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor,
iar nu cele ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 1969/2004, în Lege4 – Bază de date), dar „existenţa în structura organizatorică
a Casei de Asigurări a unor funcţii cu atribuţii directe în organizarea licitaţiilor, solicitarea
firmelor contractante, urmărirea lucrărilor şi a legalităţii decontărilor de lucrări, toate
aceste activităţi prealabile fiind atributul unor specialişti cu responsabilităţi precise, a
căror semnătură asigură certitudinea activităţii operaţiilor, exclude antrenarea răspunderii
preşedintelui Casei de Asigurări pentru comiterea infracţiunii de abuz în serviciu, fapta
constituind infracţiunea de neglijenţă în serviciu” (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia
r. 296/2006, portal.just.ro). Luare de mită. „Fapta funcţionarului de a pretinde persoanelor
care solicită luarea în evidenţă ca şomeri să aibă asupra lor formularele ce trebuia
completate, cu care centrul de muncă şi protecţie socială nu fusese dotat, sau să plătească
funcţionarului costul formularului pentru procurarea acestuia nu constituie infracţiunea
de luare de mită, ci aceea de abuz în serviciu. Sumele de bani primite de la solicitanţi
fiind folosite exclusiv pentru procurarea rechizitelor necesare, funcţionarul nu a realizat
un folos necuvenit în scopul îndeplinirii unui act privitor la îndatoririle sale de serviciu,
elementele infracţiunii de luare de mită nefiind întrunite” (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2378/1996, în B.J. – C.D. 1996, p. 127). Folosirea cu rea-credinţă a creditului socie-
tăţii. „Infracţiunea de abuz în serviciu are un caracter subsidiar, ceea ce înseamnă că
abuzul săvârşit de un funcţionar se încadrează în art. 246 sau în art. 248 C.pen. numai dacă
abuzul nu are o incriminare distinctă în Codul penal sau într-o lege specială. Or, inculpatul
Bodoroncea 663
Art. 298 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
care, ca director economic, a scos fără îndrituire legală din patrimoniul societăţii unele
valori, cărora le-a dat o destinaţie contraproductivă, cauzatoare de pagube în loc de profit,
a comis infracţiunea prevăzută de art. 194 pct. 5 – în prezent art. 272 alin. (1) pct. 2, ca
urmare a renumerotării textelor din Legea nr. 31/1990” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia
nr. 75/A/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 133).
16 7. Latura civilă. Posibilitatea acordării de daune morale. „Abuzul în serviciu,
prin transferarea ilegală a unor angajaţi în locuri de muncă unde nu puteau fi încadraţi
şi refuzul de a-i reintegra în vechiul lor loc de muncă, integrare dispusă prin hotărâri
civile executorii, constituie fapte de natură a cauza suferinţe morale persoanelor vătămate,
în principal ca urmare a lipsei locului de muncă şi a purtării proceselor timp de doi
ani, implicând deplasări repetate în alte localităţi şi stresul inerent. Ca atare, obligarea
inculpatului condamnat pentru abuz în serviciu la plata unor daune morale este justificată”
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1762/2003, www.scj.ro).
17 8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Abuzul în serviciu consti-
tuie o infracţiune prin care se poate urmări obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea era prevăzută de dispoziţiile
art. 249 C.pen. din 1968, noua reglementare fiind destul de asemănătoare. Ca şi în cazul
infracţiunii de abuz în serviciu, a fost eliminată din conţinutul infracţiunii urmarea constând
în cauzarea unei „tulburări însemnate bunului mers al unui organ sau al unei instituţii din
cele la care se referă art. 145”. Varianta atenuată este dată de calitatea subiectului activ,
definit de art. 308 C.pen., iar varianta agravată se referă, conform art. 309, la producerea
unor consecinţe deosebit de grave, în sensul producerii unei pagube mai mari de 2.000.000
lei, conform art. 183 C.pen.
2 Pentru varianta de bază a infracţiunii, limitele de sancţionare sunt mai reduse decât
în cazul legii vechi (care prevedea o pedeapsă de la o lună la 2 ani sau amendă), la fel şi
pentru varianta atenuată a infracţiunii (limitele sunt reduse cu o treime), în schimb pentru
varianta agravată limitele de pedeapsă (majorate cu jumătate, conform art. 309 C.pen.),
vor fi mai ridicate decât cele prevăzute de legea veche.
3 În raport cu modificările aduse de noua reglementare, legea veche va fi mai favorabilă
în cazul variantei simple şi a celei atenuate de săvârşire a faptei, în timp ce legea nouă va
fi mai favorabilă în cazul săvârşirii variantei agravate.
4 2. Subiectul activ. Conform textelor de incriminare, acesta poate fi atât funcţionarul
public, definit de dispoziţiile art. 175 C.pen. (a se vedea supra comentariul art. 175),
aflat în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi una dintre persoanele arătate la art. 308
664 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 298
C.pen., dacă fapta este comisă, de asemenea, în exercitarea atribuţiilor de serviciu. Poate
să comită această faptă, de exemplu, „un angajat al unei societăţi comerciale, care, având
drept însărcinare din partea patronului societăţii de a executa acte de administrare a
mărfurilor, a semnat facturi şi acte de predare-primire a mărfii, prin încălcarea din culpă a
îndatoririlor cu care a fost însărcinat şi a produs societăţii o pagubă” (C.A. Craiova, Secţia
penală, decizia nr. 23/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 308), „poliţistul care, însărcinat cu
evidenţa proceselor-verbale de contravenţie şi valorificarea lor prin dare în plată, nu şi-a
îndeplinit timp de peste un an această obligaţie, cu urmarea că amenzi contravenţionale de
peste 150 de milioane de lei s-au prescris” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5204/2004,
în Dreptul nr. 9/2005, p. 277) sau „gestionarul angajat al unei societăţi comerciale cu
capital privat, dacă nu îndeplineşte o îndatorire de serviciu sau o îndeplineşte defectuos
şi produce o pagubă” (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 714/2001, în Dreptul
nr. 6/2002, p. 177).
3. Elementul material. Încălcarea din culpă a unei îndatoriri de serviciu poate fi realizată 5
printr-una dintre cele două modalităţi alternative prevăzute de textul de incriminare,
aceleaşi ca şi cele prevăzute de art. 249 C.pen. din 1968: fie prin neîndeplinirea atribuţiei
respective, fie prin îndeplinirea defectuoasă a acesteia.
4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, consumarea având loc atunci când se 6
produce una dintre consecinţele prevăzute de text: o pagubă ori o vătămare a drepturilor
sau intereselor legitime ale unei persoane fizice sau ale unei persoane juridice. Încălcarea
din culpă, de către funcţionarul public din sistemul administraţiei penitenciare, a îndato-
ririlor de serviciu privind supravegherea persoanelor private de libertate, prin îndeplinirea
defectuoasă a acestor îndatoriri, care a avut ca rezultat vătămarea corporală a unei persoane
private de libertate de către o altă persoană privată de libertate, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 946 din 14 martie 2014, www.scj.ro).
Modificarea conţinutului „urmării” produse, ca şi extinderea conţinutului prevederii 7
din art. 308 C.pen. în ceea ce priveşte persoanele ce pot avea calitatea de subiect activ
al infracţiunii, au fost privite critic în doctrină, considerându-se că norma „va determina
aplicarea sa oricărei conduite culpabile a funcţionarului public sau a unei persoane de la
art. 308, prin care s-a produs o vătămare a intereselor legale” unei persoane [S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 446], posibilităţile,
sub acest aspect, fiind „infinite”.
5. Raportul de cauzalitate. În practică, s-a reţinut o astfel de urmare şi, totodată, exis- 8
tenţa raportului de cauzalitate între atitudinea prin care s-a realizat elementul material şi
rezultatul produs, în cazul inculpatei care, îndeplinind funcţia de inspector de specialitate,
conform prevederilor Ordinului Ministerului Agriculturii şi Alimentaţiei, nu şi-a respectat
obligaţiile de verificare a îndeplinirii condiţiilor de acordare a licenţei de fabricaţie, astfel
că nu s-a putut descoperi că materia primă achiziţionată (ouă fisurate) de o societate
comercială conţinea bacilul „Salmonella B.O. Teyphi Murium” şi, în urma preparării a
diverse produse de patiserie şi a consumului de un număr foarte mare de persoane (adulţi şi
copii) a dus la îmbolnăvirea acestora. „Aşa fiind, între fapta inculpatei şi rezultatul produs
(îmbolnăvirea persoanelor) există raport de cauzalitate” (C.A. Suceava, Secţia penală,
decizia nr. 31/2005, în C.P. Ad., p. 858). De asemenea, s-a mai decis că „neîndeplinirea
corespunzătoare de către funcţionar, timp de un an şi jumătate, a obligaţiei sale de serviciu
Bodoroncea 665
Art. 299 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
666 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 299
(2) Pre nderea sau obţinerea de favoruri de natură sexuală de către un funcţionar
public care se prevalează sau profită de o situaţie de autoritate ori de superioritate asupra
vic mei, ce decurge din funcţia deţinută, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani
sau cu amendă și interzicerea exercitării dreptului de a ocupa o funcţie publică sau de a
exercita profesia sau ac vitatea în executarea căreia a săvârșit fapta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În principiu, folosirea abuzivă a funcţiei 1
în scop sexual este o incriminare nouă, inspirată de dispoziţiile art. 443 din Codul penal
spaniol, care „a fost creată pornind de la infracţiunea de hărţuire sexuală din reglementarea
actuală, cuprinzând atât aşa-numita hărţuire verticală, prin abuz de autoritate, cât şi ipoteze
noi de incriminare” (Expunere de motive). Hărţuirea sexuală era prevăzută de dispoziţiile
art. 2031 C.pen. din 1968 (actualmente de art. 223 C.pen.), iar conţinutul ei se regăseşte,
parţial, doar în dispoziţiile alin. (2) al textului.
Variantele prevăzute de alin. (1) reprezintă, aşadar, ipotezele noi de incriminare. Exa- 2
menul critic al acestor dispoziţii conduce la concluzia că, în fapt, modalităţile de realizare a
elementului material („pretinderea” şi „obţinerea”) se regăsesc şi în conţinutul infracţiunii
de luare de mită, prevăzută de art. 289 C.pen. Circumstanţierea „folosului”, pretins sau
obţinut, la favoruri de natură sexuală (orice raport sau act sexual, dintre cele descrise
de dispoziţiile art. 218 şi art. 219 C.pen.), face din incriminarea de la art. 299 alin. (1) o
variantă specială a infracţiunii de corupţie menţionate.
Această caracterizare face posibilă incidenţa unei situaţii tranzitorii. Astfel, în măsura 3
în care fapta încadrată sub legea veche ca infracţiune de luare de mită, prevăzută de
art. 254 C.pen. din 1968, a urmărit obţinerea unui folos constând într-un „favor de natură
sexuală”, primit sau pretins pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de serviciu,
prin stabilirea legii mai favorabile va fi încadrată în infracţiunea de folosire abuzivă a
funcţiei în scop sexual, deoarece limitele de pedeapsă prevăzute de legea nouă sunt mai
scăzute (de la 6 luni la 3 ani, comparativ cu 3-12 ani).
În schimb, nu se va pune problema stabilirii legii mai favorabile în situaţia în care, 4
la momentul comiterii, fapta se încadra în infracţiunea de hărţuire sexuală, prevăzută de
art. 2031 C.pen. din 1968, deoarece incriminarea de la art. 299 alin. (2) C.pen., în care se
regăseşte, are aceleaşi limite de sancţionare (închisoare de la 3 luni la 2 ani sau amendă).
2. Subiectul activ. Acesta este calificat, fapta putând fi comisă doar de un funcţionar 5
public sau de către una dintre persoanele arătate în art. 308 C.pen. În plus, pentru a comite
fapta incriminată de alin. (2) se mai cere întrunită condiţia ca făptuitorul să aibă faţă de
victimă o poziţie de autoritate (de exemplu, poliţistul în raport cu o persoană depistată
conducând un autoturism fără a poseda permis de conducere) sau de superioritate (victima
să fie subordonată ierarhic făptuitorului).
3. Elementul material. Cele două variante de incriminare fac din infracţiunea de 6
folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual una cu conţinuturi alternative, între incriminările
prevăzute de alin. (1) şi (2) neexistând suprapuneri din punct de vedere al conduitelor
sancţionate. Aceasta înseamnă că este posibil un concurs de infracţiuni dacă, de exemplu,
un funcţionar obţine un favor sexual de la o persoană căreia i-a facilitat angajarea la locul
de muncă în care şi acesta lucra, iar ulterior pretinde sau obţine de la aceasta favoruri de
aceeaşi natură, folosindu-se de autoritatea sau superioritatea sa.
Bodoroncea 667
Art. 299 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
668 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 300
5. Consumarea. Ca şi în cazul infracţiunii de luare de mită, infracţiunea se consumă, în 12
varianta pretinderii, de îndată ce această conduită a fost exprimată de făptuitor, fără să fie
necesar ca favorul să fie obţinut. În varianta obţinerii unui favor de natură sexuală infrac-
ţiunea se consumă la momentul la care favorul s-a acordat, dacă fapta nu a fost precedată
de o pretindere. Dacă mai întâi favorul a fost pretins, iar apoi şi consumat, infracţiunea
este considerată săvârşită la momentul actului de pretindere, obţinerea favorului sexual
reprezentând doar o modalitate alternativă de realizare a elementului material.
6. Raportul cu alte infracţiuni 13
6.1. Diferenţierea faţă de infracţiunea de luare de mită. Aşa cum arătam anterior, 14
infracţiunea de folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual reprezintă o variantă specială şi,
în acelaşi timp, atenuată a infracţiunii de luare de mită, graţie limitelor de pedeapsă mai
reduse (de la 6 luni la 3 ani închisoare), comparativ cu infracţiunea de bază, luarea de mită
(sancţionată de la 2 la 7 ani).
Totodată, modalităţile de realizare a elementului material sunt restrânse la cele de 15
pretindere sau obţinere (primire) a folosului necuvenit şi doar în condiţii de anterioritate
în raport cu actul de serviciu în discuţie. Diferenţa esenţială este dată însă de limitarea
conţinutului noţiunii de „bun pretins sau obţinut” („favorul”) doar la sfera raporturilor sau
actelor de natură sexuală.
6.2. Diferenţierea faţă de infracţiunea de abuz în serviciu. Infracţiunea de abuz 16
în serviciu are un caracter subsidiar în raport cu alte infracţiuni de corupţie sau serviciu,
astfel încât exercitarea abuzivă a funcţiei în scopul dobândirii unui folos de natură sexuală
poate fi încadrată în dispoziţiile art. 397 alin. (1) C.pen. doar atunci când pretinderea unor
astfel de favoruri se realizează ulterior îndeplinirii actului în condiţiile prevăzute de text
(evident însă, dacă se realizează şi celelalte elemente ale acestei infracţiuni).
6.3. Diferenţierea faţă de infracţiunea de hărţuire sexuală. Obiectul protecţiei sociale 17
al incriminării prevăzute de art. 223 C.pen. se regăseşte, parţial, în cel al infracţiunii de
folosire abuzivă a funcţiei în scop sexual, diferenţa, sub acest aspect, constând în aceea că
infracţiunea prevăzută de art. 299 alin. (2) protejează, în primul rând, relaţiile de serviciu
ce ţin de exercitarea în mod corect, de către funcţionarul public sau privat, a funcţiei sale,
şi doar în mod subsidiar obiectul protecţiei îl constituie libertatea sexuală a persoanei.
Hărţuirea sexuală (art. 223) presupune relaţii normale de muncă (hărţuire orizontală), în
timp ce folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual (art. 299) presupune relaţii de autoritate
sau superioritate (hărţuire verticală). Alte diferenţe sunt legate de lipsa cerinţei privind
calificarea subiectului activ în cazul infracţiunii de hărţuire sexuală sau a caracterului
repetat al actului de executare în cazul infracţiunii prevăzute de art. 299 C.pen.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Uzurparea funcţiei este o incriminare 1
nouă, care „se apropie, prin conţinut, de uzurparea de calităţi oficiale, dar prezintă, în
Bodoroncea 669
Art. 300 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
raport cu aceasta, deosebiri esenţiale care justifică incriminarea. Dacă uzurparea de calităţi
oficiale aduce atingere autorităţii de stat, uzurparea funcţiei afectează relaţiile de serviciu,
pentru că autorul este un funcţionar care îndeplineşte un act ce excede atribuţiunilor de
serviciu sau continuă să exercite funcţia publică, dar alta decât cea care implică exerciţiul
autorităţii de stat” (Expunere de motive).
2 Fiind o incriminare nouă, în principiu nu se pune problema existenţei unor situaţii
tranzitorii. Totuşi, dat fiind faptul că există o suprapunere parţială a elementului material cu
cel al infracţiunii de abuz în serviciu, iar consecinţele celor două infracţiuni sunt comune,
nu este exclus ca o faptă să fi fost cercetată ca abuz în serviciu sub imperiul legii vechi,
iar la intervenţia legii noi să se constate că fapta concretă s-ar încadra în infracţiunea de
uzurpare a funcţiei. În această situaţie concretă, legea veche ar fi mai favorabilă, deoarece,
în varianta de bază, infracţiunea de abuz în serviciu ar fi sancţionată mai uşor (de la 6 luni
la 3 ani închisoare).
3 2. Subiect activ. Infracţiunea poate fi comisă de un funcţionar public, categorie în care
intră toate persoanele, fizice sau juridice, arătate de art. 175 C.pen. Autor al infracţiunii
poate fi însă şi orice altă persoană dintre cele arătate la art. 308 C.pen.
4 3. Elementul material. Se realizează prin acţiune şi constă în îndeplinirea unui act ce
nu intră în atribuţiile funcţionarului, fie pentru că o astfel de atribuţie nu este prevăzută în
fişa postului sau alt act similar de stabilire a competenţelor sale, fie pentru că la momentul
îndeplinirii actului funcţionarul pierduse dreptul de exercitare a atribuţiei prin care se
realizează elementul material al infracţiunii. Realizează elementul material al infracţiunii,
de exemplu, un funcţionar al primăriei care emite o autorizaţie de construcţie fără să fie
competent, ori participarea la deliberări într-o cauză a preşedintelui instanţei în locul celui
care a participat la dezbateri etc.
5 4. Urmarea. Ca şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, pentru ca fapta să se consume
este necesară producerea unuia dintre rezultatele arătate de art. 297: o pagubă adusă patri-
moniului sau o vătămare a intereselor legale ale unei persoane fizice sau juridice.
6 5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă.
7 6. Variantele agravate sunt prevăzute de Codul penal şi de Legea nr. 78/2000 pentru
prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie.
8 6.1. Producerea unor consecinţe deosebit de grave. Legea prevede, ca şi în cazul
celorlalte infracţiuni de serviciu producătoare de pagubă, o sancţionare mai gravă a faptei
prin care se produc consecinţe deosebit de grave, adică a unui prejudiciu mai mare de
2.000.000 lei (art. 309 C.pen.).
9 6.2. Infracţiunea prevăzută de art. 132 din Legea nr. 78/2000. În redactarea actuală,
după modificările aduse prin Legea nr. 187/2012, se prevede că, în cazul infracţiunii de
uzurpare a funcţiei, dacă funcţionarul a obţinut pentru sine sau pentru altul un folos
necuvenit, limitele speciale ale pedepsei se majorează cu o treime.
10 7. Raportul cu alte infracţiuni
11 7.1. Diferenţierea faţă de infracţiunea de uzurpare de calităţi oficiale. Aşa cum
rezultă din chiar motivaţia legiuitorului, criteriul primordial al distincţiei îl constituie
relaţiile sociale protejate de norma de incriminare. Astfel, dacă uzurparea de calităţi
oficiale, prevăzută de art. 258 C.pen., aduce atingeri autorităţii de stat, uzurparea funcţiei
afectează relaţiile de serviciu, pentru că autorul este un funcţionar care îndeplineşte un act
ce excedează atribuţiunilor de serviciu sau continuă să exercite funcţia publică, dar alta
670 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 301
decât cea care implică exerciţiul autorităţii de stat. În al doilea rând, infracţiunea prevăzută
de art. 258 este una de pericol, în timp ce uzurparea funcţiei devine infracţiune doar dacă
actul executat determină o pagubă materială sau o vătămare a intereselor legale ale unei
persoane. Cele două infracţiuni pot intra în concurs formal de infracţiuni „în cazul în care
subiectul activ, în timpul serviciului, îndeplineşte un act ce nu intră în atribuţiile sale şi
intră în atribuţiile unei funcţii care implică exerciţiul autorităţii de stat, dacă prin aceasta
s-a produs o pagubă ori o vătămare a drepturilor sau intereselor legitime ale unei persoane
fizice sau juridice” (A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 687).
7.2. Diferenţierea faţă de abuz în serviciu. Actul îndeplinit prin uzurparea funcţiei 12
îndeplineşte, formal, conţinutul unui act legal, dar lipsa de competenţă în îndeplinirea
actului atrage nelegalitatea lui şi calificarea faptei ca infracţiune dacă produce una dintre
urmările prevăzute de text. În cazul infracţiunii de abuz în serviciu, funcţionarul are
competenţa de a efectua actul, dar îl îndeplineşte defectuos, ceea ce face ca fapta să fie
infracţiune, dacă se produce urmarea specifică. Având în vedere că depăşirea competenţei
reprezintă, în fapt, doar o altă modalitate de exercitare a funcţiei, se poate afirma că
uzurparea funcţiei reprezintă o variantă specială a infracţiunii de abuz în serviciu.
7.3. Diferenţierea faţă de infracţiunea de fals. Infracţiunea de uzurpare a funcţiei se 13
va reţine doar în situaţia în care singurul „viciu de legalitate” al actului îndeplinit de către
autor este cel al necompetenţei. În cazul în care, spre exemplu, agentul falsifică semnătura
funcţionarului/persoanei competente să îndeplinească respectiva atribuţie de serviciu,
acesta nu va răspunde pentru infracţiunea de uzurpare a funcţiei, ci pentru infracţiunea de
fals material în înscrisuri, faptă comisă prin contrafacerea semnăturii [S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 457].
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Uzurparea funcţiei consti- 14
tuie o infracţiune prin care se poate urmări obţinerea unui folos patrimonial, astfel încât
pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a pedepselor
închisorii şi amenzii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul, care reia în linii mari conţinutul 1
reglementării anterioare, cuprinsă la art. 2531 C.pen. din 1968, are în vedere şi dispoziţiile
art. 8 din Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite împotriva corupţiei din 2001, ratificată de
România prin Legea nr. 365/2004, text care prevede că: „Fiecare stat parte se străduieşte,
dacă este cazul si conform principiilor fundamentale ale dreptului său intern, să aplice
măsuri si sisteme care să-i oblige pe agenţii publici să declare autorităţilor competente
Bodoroncea 671
Art. 301 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
toate activităţile exterioare, orice ocupaţie, orice plasamente, orice bunuri şi orice dar
sau avantaj substanţial din care ar putea rezulta un conflict de interese cu funcţiile lor de
agent public.
2 Fiecare stat parte are în vedere să ia, conform principiilor fundamentale ale dreptului
său intern, măsuri disciplinare sau alte măsuri care se dovedesc a fi necesare împotriva
agenţilor publici care încalcă codurile ori normele instituite în baza prezentului articol”.
3 Modificările aduse de noul Cod penal sunt mai mult de ordin formal. Textul este redactat
într-o formă mai clară, fără ca prin aceasta să fie afectat semnificativ conţinutul incriminării
(de exemplu, sintagma „folos material”, utilizată de textul anterior, este înlocuită cu cea de
„folos patrimonial”). În ceea ce priveşte limitele pedepsei, se constată o majorare a limitei
minime de la 6 luni la 1 an închisoare, dar şi eliminarea din text a duratei pentru care se poate
aplica pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi (10 ani potrivit legii vechi, de
la 1 la 5 ani conform legii noi). Cea mai importantă modificare ţine însă de lărgirea sferei
persoanelor care pot comite aceasta infracţiune, acestea putând fi atât funcţionarii publici
(art. 175 C.pen.), cât şi persoanele arătate în dispoziţiile art. 308 C.pen.
4 Urmare modificările aduse de noul Cod penal, identificarea legii mai favorabile va
privi limitele de pedeapsă, astfel încât, dacă instanţa se va orienta către o pedeapsă spre
minimul special, legea veche va fi lege mai favorabilă, deoarece acesta este mai redus
(6 luni, comparativ cu 1 an).
5 2. Previzibilitatea incriminării. Una dintre apărările invocate frecvent de către cei
acuzaţi de comiterea faptei de conflict de interese este aceea a imprevizibilităţii incriminării
în raport cu dispoziţiile art. 7 din Convenţia europeană a drepturilor omului. Deliberând
asupra acestui aspect, Înalta Curte a decis că fapta inculpatului care, în calitate de primar, a
emis o dispoziţie prin care o numeşte din nou pe fiica sa cu exercitarea activităţii de control
financiar preventiv, încasând în această perioadă suma de 3.947 lei, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C.pen. din 1968.
Legat de această din urmă încadrare juridică, Înalta Curte apreciază că sunt îndeplinite
şi dispoziţiile art. 7 din Convenţie privind principiul legalităţii incriminării pedepselor
în sensul accesibilităţii, previzibilităţii şi predictibilităţii normei penale referitoare la
conflictul de interese. Aceste norme sunt suficient de clare, precise şi totodată previzibile”,
invocându-se, pentru susţinerea alegaţiilor, cauza CEDO, Secţia a III-a, Delbos şi alţii c.
Franţa, 16 septembrie 2004 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 491/2013, www.scj.ro).
Atunci când anumite persoane au fost avertizate administrativ pentru o faptă, infracţiunea
ce este constituită din aceeaşi faptă este previzibilă (CEDO, Secţia a III-a, Delbos şi alţii
c. Franţa, 16 septembrie 2004, 60819/00, www.jurisprudentacedo.com).
6 3. Subiectul activ. Este unul calificat, reprezentat atât de funcţionarul public, descris
în dispoziţiile art. 175 C.pen., cât şi de vreuna dintre persoanele arătate la art. 308 C.pen.
Extinderea sferei subiectului activ la această ultimă categorie de persoane a fost criticată
în doctrină, deoarece formularea generică a textului lasă loc arbitrariului în ceea ce
priveşte aprecierea dacă fapta poate constitui sau nu infracţiunea de conflict de interese în
mediu privat. În acest sens, se propune ca interpretarea art. 308 să fie una „restrictivă, care
ar utiliza drept criteriu calitatea de salariat a autorului faptei [S. Bogdan (coord.), D.A.
Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 463], opinie pe care o împărtăşim.
7 În jurisprudenţă s-a decis că pot avea calitatea de subiect activ al infracţiunii parlamentarii
(I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa nr. 530/2014, nepublicată), primarul (I.C.C.J., Secţia
672 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 301
penală, decizia nr. 2142/2012), consilierul care activează în cadrul serviciului de cadastru
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 627/2012), directorul unui teatru (C.A. Bucureşti,
Secţia a II-a penală, sentinţa nr. 142/2014) etc. Instanţa Supremă a decis recent că poate
fi subiect activ al infracţiunii şi psihologul care are calitatea de membru al comisiei de
evaluare a persoanelor adulte cu handicap constituită la nivelul unui consiliu judeţean,
dacă a participat la luarea deciziei privind stabilirea gradului de handicap şi a semnat
certificatul de încadrare în grad de handicap pentru mama sa, prin care aceasta a obţinut un
folos patrimonial constând în indemnizaţia lunară, bugetul complementar şi indemnizaţia
de însoţitor – drepturi prevăzute de Legea nr. 448/2006, fapta sa întrunind elementele
constitutive ale infracţiunii de conflict de interese. Psihologul numit prin hotărâre a
consiliului judeţean în comisia de evaluare a persoanelor adulte cu handicap – organ
de specialitate în subordinea consiliilor judeţene sau a consiliilor locale ale sectoarelor
municipiului Bucureşti, cu activitate decizională în materia încadrării persoanelor adulte
în grad şi tip de handicap – are calitatea de funcţionar public în accepţiunea art. 175
alin. (2) C.pen., întrucât este învestit de o autoritate publică (consiliul judeţean sau consiliul
local al sectorului municipiului Bucureşti), exercită un serviciu de interes public, având
putere decizională în materia încadrării persoanelor adulte în grad şi tip de handicap, cu
consecinţe în planul protecţiei sociale acordate de autoritatea publică acestei categorii de
persoane şi este supus controlului autorităţii publice cu privire la îndeplinirea serviciului
public (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 160/A din 5 iunie 2014, www.scj.ro).
Fiind învestită cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor 8
art. I pct. 5 si art. II pct. 3 din Legea pentru modificarea si completarea unor acte normative,
care excepta din sfera de incidenţă a noţiunilor de „funcţionar public”/„funcţionar”,
definite de prevederile art. 147 C.pen. din 1968, respectiv de „funcţionar public”, prevăzut
de art. 175 C.pen., pe Preşedintele României, pe deputaţi şi pe senatori, persoane care
sunt exonerate de răspundere penală pentru toate infracţiunile la care subiectul activ este
un funcţionar public sau funcţionar, precum şi a dispoziţiilor articolului unic al Legii
pentru modificarea art. 2531 din Codul penal, Curtea Constituţională a constatat că acestea
contravin prevederilor art. 1 alin. (3) şi (5), art. 11 alin. (1) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2)
din Constituţia României, astfel încât le-a declarat neconstituţionale (D.C.C. nr. 2/2014,
M.Of. nr. 71 din 29 ianuarie 2014, www.ccr.ro).
Referitor la modificările aduse art. 2531 C.pen. din 1968, în motivarea deciziei se reţine 9
că, „potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, respectarea Constituţiei este obliga-
torie, de unde rezultă că Parlamentul nu-şi poate exercita competenţa de incriminare şi
de dezincriminare a unor fapte antisociale, decât cu respectarea normelor şi principiilor
consacrate prin Constituţie”.
4. Participaţia penală. În cazul în care doi funcţionari publici comit acte ce intră sub 10
incidenţa textului de incriminare, fiecare dintre aceştia va fi autor al propriei fapte, iar nu
coautori, deoarece interdicţia impusă de lege este personală. Instigarea sau complicitatea
sunt posibile.
5. Elementul material 11
5.1. Modalităţi. Infracţiunea se poate realiza, sub aspectul elementului material, prin 12
două activităţi: îndeplinirea unui act, pe de o parte, sau luarea unei decizii, pe de altă
parte. În ambele ipoteze, este necesar ca funcţionarul să aibă capacitatea funcţională şi
materială de a îndeplini acel act sau de a contribui la luarea deciziei prin care să contribuie
Bodoroncea 673
Art. 301 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
la adoptarea deciziei. În acest sens, s-a decis că elementul material este realizat în situaţia
inculpatului, funcţionar public (primar – n.n.), „de a participa, în exerciţiul atribuţiilor
de serviciu, la luarea deciziei de emitere a avizului sau a autorizaţiei privind securitatea
la incendiu, pe baza documentaţiei întocmite de funcţionarul public în schimbul unor
sume de bani” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011) sau în cazul
persoanei care are calitatea de primar al unei comune „de a încheia un contract de servicii,
ca reprezentant al primăriei, cu o societate comercială al cărei unic asociat şi administrator
este fiul său” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012, www.scj.ro).
Fapta primarului unei comune de a dispune, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în mod
repetat, achiziţionarea unor produse de la societatea aparţinând soţiei sale, prin care aceasta
a obţinut un folos patrimonial şi fapta aceluiaşi primar de a dispune, după un interval de
4 ani, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, în mod repetat, achiziţionarea unor produse de
la societatea aparţinând fiului său, prin care acesta a obţinut un folos patrimonial, întrunesc
elementele constitutive a două infracţiuni de conflict de interese, în formă continuată,
aflate în concurs. Fapta primarului unei comune de a emite, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, dispoziţia de angajare a fiicei sale în funcţia de consilier al primarului comunei
respective, prin care aceasta a obţinut un folos patrimonial constând în salariu, întruneşte
elementele constitutive ale infracţiunii de conflict de interese (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 109/A din 24 aprilie 2014, www.scj.ro).
13 5.2. Realizarea, direct sau indirect, a unui folos patrimonial. Pentru a fi în prezenţa
infracţiunii de conflict de interese, „nu este suficient ca inculpatul să îndeplinească un act
sau să participe la luarea unei decizii, ci este obligatoriu, pentru realizarea laturii obiective
a infracţiunii, ca acel act să fi generat şi un folos material în favoarea uneia din persoanele
enumerate în textul legal” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1045/2014, www.scj.ro).
Realizează condiţia de „folos patrimonial” pentru o altă persoană şi „obţinerea de către
aceasta din urmă a unui loc de muncă care constituie sursă de venituri” (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 491/2013, www.scj.ro).
14 5.3. Beneficiarul folosului patrimonial. Acesta trebuie să se realizeze pentru func-
ţionarul public, soţul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă
persoană cu care funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii
5 ani sau din partea căreia acesta a beneficiat sau beneficiază de foloase de orice natură.
Pentru coerenţă legislativă, ar fi fost preferabil ca pentru prima categorie de persoane să se
folosească, la fel ca în alte cazuri, noţiunea de „membru de familie”. Sintagma „persoană
cu care funcţionarul s-a aflat în raporturi comerciale sau de muncă” defineşte calitatea
de angajat sau de partener de afaceri pe care funcţionarul a avut-o la un moment dat cu
cel pe care-l favorizează folosindu-se de funcţia sa. Prin expresia „(persoană) din partea
căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură” sunt indicaţi
toţi cei faţă de care funcţionarul are datorii sau obligaţii în virtutea unei relaţii de genul
celei care se stabileşte între furnizorul şi beneficiarul unui serviciu, dar în care serviciul
sau „folosul” excedează executarea corectă a contractului (de exemplu, funcţionarul a
beneficiat de o excursie în străinătate, pentru care nu a plătit nimic sau doar un procent
din suma datorată).
15 5.4. Acte ce nu intră sub incidenţa incriminării. Potrivit art. 301 alin. (2), astfel
de acte sunt cele privind emiterea, aprobarea sau adoptarea de acte normative. Raţiunea
excluderii acestor acte pare să rezide în împrejurarea că un astfel de act ar putea aduce
674 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 301
beneficii tuturor, nu doar funcţionarului şi celorlalte persoane definite de text, dar cazuistica
viitoare va demonstra dacă o astfel de excludere a fost înţeleaptă.
6. Consumarea. Fapta se consumă în momentul în care s-a realizat folosul patrimonial 16
ca urmare a conduitei funcţionarului.
7. Vinovăţie. Infracţiunea incriminată de prevederile art. 301 C.pen. se săvârşeşte 17
cu intenţie directă sau indirectă, în ambele modalităţi, fiind suficient ca autorul să ştie
că îndeplineşte un act sau participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat un folos
material pentru sine, soţul său sau alte persoane, nefiind necesar să urmărească acest lucru,
ci doar să cunoască aceste elemente şi să accepte producerea acestei urmări. Astfel, în
jurisprudenţă s-a decis că, „deşi martora a susţinut că inculpatul nu a avut cunoştinţă
despre calitatea sa de asociat la SC C. SRL, având în vedere că nu a avut o relaţie apropiată
cu socrii săi încă de la data încheierii căsătoriei, din ansamblul probelor administrate în
cauză instanţa a reţinut că atât angajaţii acestei societăţi, cât şi martora H.R., angajată a
Primăriei, cunoşteau această împrejurare, astfel încât s-a apreciat că este greu de crezut
că inculpatul nu putea să o cunoască” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1045/2014,
www.scj.ro). Tot cu privire la latura subiectivă, în practică s-a mai decis că „intenţia
frauduloasă a inculpatului de a avantaja propriul fiu este pe deplin dovedită dacă se ia în
considerare că SC B.A. SRL a fost înfiinţată cu două luni înainte de obţinerea contractului,
a dobândit mijloacele de producţie pe baza unor contracte de comodat cu o lună înainte
de încheierea contractului, iar lucrarea urma să fie prima executată de această societate”
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2142 din 19 iunie 2012) sau atunci când „inculpatul
cunoştea existenţa stării de incompatibilitate şi i se ceruse de către Prefectura Argeş să
o schimbe pe fiica sa din funcţia ce implica exercitarea activităţii de control financiar
preventiv, însă a refuzat” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 491/2013, www.scj.ro).
8. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs cu infracţiuni de corupţie. Instanţa 18
Supremă a stabilit, într-o speţă, că „fapta funcţionarului public, având atribuţii referitoare
la emiterea avizelor sau a autorizaţiilor privind securitatea la incendiu, de a întocmi pentru
agenţi economici privaţi documentaţia necesară emiterii acestor avize ori autorizaţii, în
scopul obţinerii unor sume de bani necuvenite, întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii prevăzute în art. 11 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, iar fapta aceluiaşi func-
ţionar public, de a participa, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, la luarea deciziei de
emitere a avizului sau a autorizaţiei privind securitatea la incendiu, pe baza documentaţiei
întocmite de funcţionarul public în schimbul unor sume de bani, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii de conflict de interese prevăzută în art. 2531 C.pen. (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 249 din 26 ianuarie 2011). Concurs cu infracţiunea de abuz
în serviciu. Suntem în prezenţa unei pluralităţi de infracţiuni în situaţia în care inculpatul,
având calitate de primar (...) „a emis dispoziţia nr. (...), prin care a numit pe fiica sa cu
exercitarea activităţii de control financiar preventiv în cadrul Primăriei (...), atribuindu-i
şi sporul de 25% (...)”, iar ulterior, tot în calitate de primar, „a emis dispoziţia nr. (...),
prin care o numeşte din nou pe fiica sa S.I. cu exercitarea activităţii de control financiar
preventiv încasând în această perioadă altă suma de bani” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 491/2013, www.scj.ro).
9. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Conflictul de interese 19
este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
astfel încât sunt incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a
pedepselor închisorii şi amenzii.
Bodoroncea 675
Art. 302 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de violare a secretului
corespondenţei era reglementată în Codul penal anterior în categoria infracţiunilor contra
libertăţii persoanei, fapta fiind prevăzută la art. 195 C.pen. din 1968. Poziţionarea acesteia
în categoria respectivă era pe deplin îndrituită în raport cu valoarea protejată, dreptul la
viaţă privată, care este un drept constituţional, conform art. 28 din Legea fundamentală.
„Transferul” ei în categoria celor de serviciu nu pare să se justifice, cât timp doar varianta
prevăzută de alin. (3) are ca subiect activ un funcţionar şi, în plus, textul art. 244 LPACP
precizează, cu caracter interpretativ, că dispoziţiile art. 302 se aplică indiferent dacă faptele
au fost săvârşite în cadrul unor relaţii de serviciu sau în afara acestora.
2 Dincolo de acest aspect controversat, noua reglementare aduce o restructurare a
dispoziţiilor art. 195 C.pen. din 1968, grupând în cadrul aceluiaşi alineat actele materiale
care caracterizează incriminarea având acelaşi obiect: corespondenţa scrisă [alin. (1)],
respectiv convorbiri/comunicări efectuate prin telefon sau orice mijloc electronice de
comunicaţie (expresie ce a înlocuit sintagma „telefon, telegraf sau prin alte mijloace
de comunicare la distanţă”) în alineatele (2) şi (4) ale textului. Totodată, comparativ cu
prevederile art. 195 alin. (2) C.pen. din 1968, dispoziţiile art. 302 alin. (4) extind moda-
lităţile de comitere a faptei prin adăugarea „difuzării, prezentării sau transmiterii”, toate
acţiunile fiind adresate unei alte persoane sau publicului.
3 Textul alin. (6) al art. 302 a fost modificat prin Legea nr. 187/2012, pentru a introduce
unele teze reglementate anterior prin art. 19 al Legii nr. 51/1991 privind siguranţa naţională
a României (M.Of. nr. 163 din 8 iulie 1991), dar spre deosebire de norma specială,
676 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 302
care se referea la deţinerea sau confecţionarea de mijloace specifice de interceptare a
comunicaţiilor, art. 302 alin. (6) C.pen. se referă la deţinerea sau confecţionarea de mij-
loace specifice de interceptare ori de „înregistrare” a comunicaţiilor.
Alin. (7) al art. 302 a fost introdus prin Legea nr. 187/2012 şi prevede plângerea 4
prealabilă ca mod de sesizare şi condiţie de procedibilitate numai pentru incriminarea
prevăzută de alin. (1), în timp ce legea veche prevedea plângerea prealabilă pentru toate
incriminările, inclusiv pentru varianta agravată a comiterii faptei de către un funcţionar.
În raport cu situaţiile tranzitorii incidente, problema aplicării legii în timp se va 5
pune cu privire la sancţiune şi la condiţiile tragerii la răspundere penală. Sub aspectul
pedepsei, legea nouă va fi mai favorabilă în toate cazurile, deoarece fie prevede limite
de pedeapsă mai reduse, cum este cazul incriminărilor prevăzute la alin. (1), (3), (4) şi
(6), fie pentru că prevede şi amenda ca pedeapsă alternativă. În schimb, legea veche va fi
mai favorabilă pentru incriminările prevăzute de alin. (2), (3) şi (4), deoarece prevede o
condiţie suplimentară pentru tragerea la răspundere penală, existenţa plângerii prealabile,
iar pentru toate incriminările care au corespondent în legea nouă se prevedea împăcarea
ca şi cauză de stingere a acţiunii penale.
2. Elementul material. Fapta poate fi comisă prin acţiune sau omisiune. 6
2.1. Deschiderea, sustragerea, distrugerea sau reţinerea unei corespondenţe adre- 7
sate altuia, precum şi divulgarea fără drept a conţinutului unei asemenea corespondenţe,
chiar atunci când aceasta a fost trimisă deschisă ori a fost deschisă din greşeală. Infracţiunea
prevăzută de alin. (1) este una cu conţinut alternativ, enumerarea modalităţilor prin care
fapta poate fi comisă fiind exhaustivă. În oricare dintre situaţii, însă, pentru realizarea ele-
mentului material se cere ca fapta să fie comisă „fără drept”, ceea ce înseamnă că efectu-
area unor astfel de operaţiuni în condiţiile art. 138 alin. (1) lit. a) C.proc.pen. nu intră sub
incidenţa incriminării.
2.2. Interceptarea, fără drept, a unei convorbiri sau a unei comunicări efectuate prin 8
telefon sau prin orice mijloc electronic de comunicaţii. Şi în acest caz, pentru a constitui
infracţiune trebuie ca interceptarea să fie făcută fără drept. Nu intră sub incidenţa legii
efectuarea, în condiţiile Codului de procedură penală, de interceptări, ca metodă specială
de investigaţie.
2.3. Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, către o altă persoană sau 9
către public, fără drept, a conţinutului unei convorbiri sau comunicări interceptate, chiar
în cazul în care făptuitorul a luat cunoştinţă de aceasta din greşeală sau din întâmplare.
Interceptarea şi divulgarea, difuzarea etc. nu se pot suprapune cu privire la aceeaşi faptă,
astfel încât se poate concluziona că faptele descrise la alin. (2), respectiv (3) ale textului
reprezintă incriminări distincte, fiind vorba de o infracţiune cu conţinuturi alternative.
Aceasta înseamnă că, dacă făptuitorul a interceptat conţinutul unei astfel de convorbiri, după
care a divulgat conţinutul ei, va săvârşi două infracţiuni distincte, aflate în concurs real.
2.4. Deţinerea sau confecţionarea, fără drept, de mijloace specifice de interceptare 10
ori de înregistrare a comunicaţiilor. Varianta prevăzută de alin. (6) al textului sancţionează
ca infracţiune fapt consumat actele pregătitoare interceptării ori înregistrării comunicaţiei.
Scopul în care astfel de mijloace sunt deţinute sau confecţionate nu este precizat expres,
dar el se prezumă. „Confecţionarea unor dispozitive de interceptare a convorbirilor
telefonice în scopul ascultării acestora pentru a verifica fidelitatea soţiei constituie
infracţiunea prevăzută în art. 195 C.pen. sau, după caz, complicitate la această infracţiune,
Bodoroncea 677
Art. 303 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are unele elemente comune
cu divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională (obiectul material, subiec-
tul activ nemijlocit), prevăzută de art. 169 C.pen. din 1968, şi cea de la art. 407 C.pen.
(divulgarea secretului care periclitează siguranţa naţională), dar „se deosebeşte de
678 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 304
aceasta din urmă pentru că prin comiterea acţiunii incriminate se afectează interesele sau
activitatea unei persoane juridice de drept public, ceea ce justifică incriminarea în grupul
infracţiunilor de serviciu” (Expunere de motive).
Întrucât conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 169 C.pen. din 1968 a fost preluat de 2
reglementarea din art. 407 C.pen., nu se pune problema existenţei unor situaţii tranzitorii.
2. Subiectul activ. Legea limitează sfera subiectului activ la persoanele care au 3
cunoştinţă de respectivele informaţii datorită atribuţiilor de serviciu. Dacă această condiţie
este îndeplinită, subiect activ poate fi atât un funcţionar public, cât şi orice altă persoană.
Deşi art. 308 nu conţine în enumerarea sa şi dispoziţiile art. 303 C.pen., acest lucru nu
trebuie înţeles în sensul că legiuitorul a exclus aceste persoane de la posibilitatea de a avea
calitatea de subiect activ al infracţiunii în discuţie, ci doar că nu a înţeles să stabilească un
regim sancţionator diferit pentru fapta comisă de un funcţionar public şi cea săvârşită de
o persoană care nu are această calitate.
3. Obiectul material. Sintagma „informaţii secrete de stat” are înţelesul dat de 4
art. 178 alin. (1) C.pen., respectiv de informaţii clasificate astfel, potrivit legii. Conţinutul
expresiei este întregit de dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 182/2002 privind
protecţia informaţiilor clasificate, care defineşte „informaţiile” secrete de stat ca fiind
informaţiile care privesc securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia
siguranţa naţională şi apărarea ţării.
4. Elementul material. Fapta poate fi comisă printr-una dintre următoarele acţiuni: 5
divulgarea unor informaţii secrete de stat, respectiv deţinerea, în afara îndatoririlor de
serviciu, a unui document ce conţine astfel de informaţii.
În ambele situaţii fapta trebuie să fie comisă „fără drept”, ceea ce înseamnă că aceasta 6
nu va fi tipică dacă regulamentele de organizare şi funcţionare a instituţiei în care persoana
îşi desfăşoară activitatea permit, în anumite condiţii, realizarea oricăreia dintre activităţile
incriminate atunci când este comisă fără drept.
5. Urmarea. Fapta se consumă dacă prin realizarea uneia dintre acţiunile incriminate 7
sunt afectate interesele [alin. (1)] sau activitatea [alin. (2)] uneia dintre persoanele arătate
la art. 176 C.pen., adică a unei autorităţi publice, instituţii publice sau altei persoane
care administrează sau exploatează bunurile proprietate publică. Infracţiunea este una
de rezultat, atunci când se realizează printr-o acţiune de divulgare, respectiv de pericol,
atunci când elementul material se concretizează într-o activitate de deţinere.
6. Vinovăţie. În ambele variante, fapta se poate comite cu intenţie directă sau indirectă. 8
7. Varianta agravată. Conform art. 309 C.pen., fapta se va comite în formă agravată 9
dacă a provocat uneia dintre persoanele arătate de art. 176 consecinţe deosebit de grave.
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Divulgarea informaţiilor 10
secrete de stat este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos
patrimonial, astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea
cumulativă a pedepselor închisorii şi amenzii.
Bodoroncea 679
Art. 304 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
(2) Divulgarea, fără drept, a unor informaţii secrete de serviciu sau care nu sunt des nate
publicităţii, de către cel care ia cunoș nţă de acestea, se pedepsește cu închisoare de la o
lună la un an sau cu amendă.
(3) Dacă, urmare a faptei prevăzute în alin. (1) și alin. (2), s-a săvârșit o infracţiune
împotriva inves gatorului sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în
Programul de protecţie a martorilor, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani, iar dacă s-a
comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 12 ani.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Divulgarea informaţiilor secrete
de serviciu sau nepublice constituie o incriminare nouă numai sub aspectul prevederii
sale distincte în noul Cod penal. În privinţa conţinutului, aceasta reuneşte, în linii mari,
reglementările prevăzute în art. 298 C.pen. din 1968 (divulgarea secretului economic),
art. 196 C.pen. din 1968 (divulgarea secretului profesional), cât şi art. 20 din Legea
nr. 682/2002 privind protecţia martorilor (M.Of. nr. 964 din 28 decembrie 2002).
2 În măsura în care se stabileşte un element de continuitate între reglementările anterioare
şi noua incriminare, infracţiunea prevăzută de art. 304 C.pen. va fi lege mai favorabilă,
deoarece prevede limite mai reduse de sancţionare decât infracţiunile corespondente din
vechiul Cod penal sau din legea specială.
3 2. Subiectul activ. Fapta prevăzută de art. 304 alin. (1) nu poate fi comisă decât de cel
care cunoaşte acele informaţii datorită atribuţiilor de serviciu, fie că este funcţionar public,
fie că este una dintre persoanele enumerate de art. 308 C.pen. În schimb, infracţiunea
incriminată de dispoziţiile alin. (2) poate fi comisă atât de persoanele arătate în alin. (1),
cât şi de orice persoană care ia cunoştinţă, pe orice cale, de informaţiile secrete de serviciu
sau de informaţiile care nu sunt destinate publicităţii.
4 3. Elementul material. În ambele variante, elementul material se realizează printr-o
acţiune de divulgare. Aceasta poate privi fie informaţii secrete de serviciu, fie informaţii care
nu sunt destinate publicităţii. Înţelesul sintagmei „informaţii secrete de serviciu” este dat
de dispoziţiile art. 15 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor
clasificate, care le defineşte ca fiind „informaţiile a căror divulgare este de natura să
determine prejudicii unei persoane juridice de drept public sau privat”. Informaţiile pot fi
declarate „secrete” sau „nedestinate publicităţii” şi prin propriile hotărâri ale persoanelor
juridice pe care le privesc astfel de informaţii (norme administrative, ordine de serviciu
etc.). Ceea ce prezintă importanţă pentru realizarea elementului material este să existe o
interdicţie de divulgare cu privire la aceste informaţii.
5 4. Urmarea. Infracţiunea se consumă dacă se produce, în varianta prevăzută de
alin. (1), urmarea specifică constând în afectarea intereselor sau activităţii unei persoane.
Cu privire la natura acestei persoane, ea este în primul rând persoana juridică ale cărei
secrete de serviciu au fost divulgate, dar poate fi şi o persoană fizică, aspect care rezultă
explicit din conţinutul agravantei prevăzute de alin. (3), care trimite la variantele de bază
ale infracţiunii în privinţa urmării acţiunii de divulgare.
6 În ceea ce priveşte incriminarea de la alin. (2) al textului, legea nu prevede o urmare
specifică, dar aceasta se subînţelege, pentru că nu se poate vorbi de o acţiune de divulgare,
dacă aceasta nu este de natură a afecta interesele sau activitatea unei persoane. În plus,
varianta agravată cuprinde expres descrierea unor astfel de consecinţe.
680 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 305
5. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. 7
6. Variante agravate
6.1. Divulgarea cu consecinţa săvârşirii unei infracţiuni împotriva investigatorului 8
sub acoperire, a martorului protejat sau a persoanei incluse în programul de protecţie
a martorilor. Conţinutul sintagmelor ce definesc aceste persoane este cel dat de Codul de
procedură penală şi de Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor. Fapta este şi mai
gravă dacă s-a comis cu intenţie o infracţiune contra vieţii.
6.2. Producerea unor consecinţe deosebit de grave. Conform art. 309 C.pen., fapta 9
se pedepseşte mai sever dacă actul de divulgare a produs consecinţe deosebit de grave,
astfel cum sunt definite de dispoziţiile art. 183 C.pen.
7. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Divulgarea informaţiilor 10
secrete de serviciu sau nepublice este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţi-
nerea unui folos patrimonial, astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care
permit aplicarea cumulativă a pedepselor închisorii şi amenzii.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are drept corespondent dispo- 1
ziţiile art. 252 C.pen. din 1968, conţinutul fiind uşor modificat pentru a se putea corela
cu normele legii speciale privind clasificarea informaţiilor, dar şi cu alte texte care au
fost introduse în grupul infracţiunilor de serviciu. Dispoziţiile alineatului (2) conţin, în
plus faţă de reglementarea anterioară, prevederea prin care este sancţionată orice conduită
culpabilă de divulgare a unor informaţii secrete de stat, precum şi a informaţiilor secrete
de serviciu sau nepublice, săvârşită din culpă.
În privinţa variantei prevăzute de alin. (1), care are continuitate de reglementare în 2
raport cu cea prevăzută de art. 252 C.pen. din 1968, problema stabilirii legii penale mai
favorabile se pune numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. Având în vedere că legea
nouă prevede un maxim mai redus decât legea veche (ce era sancţionată cu închisoare de
la 3 luni la 3 ani), aceasta este şi lege mai favorabilă.
Incriminarea prevăzută de alin. (2) diferă de faptele comise cu intenţie numai prin 3
aceea că forma de vinovăţie este culpa, care poate fi cu sau fără prevedere, motiv pentru
care trimitem la infracţiunile corespondente (art. 303, respectiv art. 304 C.pen.).
Bodoroncea 681
Art. 306 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Comentariu
4 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea prevăzută de art. 306 C.pen.,
care sancţionează obţinerea ilegală de fonduri publice, este o incriminare nouă în Codul
penal. „Modelul” îl constituie însă infracţiunea cuprinsă în art. 181 din Legea nr. 78/2000
pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de corupţie, text care face referire
la obţinerea pe nedrept de fonduri din bugetul general al Uniunii Europene sau bugetele
administrate de aceasta sau în numele ei.
5 Totodată, prezintă unele elemente de continuitate cu infracţiunea de înşelăciune, prevă-
zută de art. 215 C.pen. din 1968, în varianta agravată de la alin. (2), astfel încât, dacă în
conţinutul ei concret, fapta cercetată a fost încadrată conform legii vechi ca infracţiune de
înşelăciune, la momentul apariţiei situaţiei tranzitorii legea mai favorabilă va fi stabilită ca
fiind legea nouă, deoarece limitele de pedeapsă (de la 2 la 7 ani) sunt inferioare infracţiunii
de înşelăciune comisă conform Codului penal anterior (de la 3 la 15 ani închisoare).
6 2. Subiectul activ. Deşi infracţiunea este inclusă în rândul celor de serviciu, subiectul
activ este general, deoarece textul infracţiunii nu îl circumstanţiază la calitatea de funcţio-
nar, public sau privat.
7 3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, în două modalităţi: folosirea
ori prezentarea de documente sau date false, inexacte ori incomplete, la o autoritate învestită
cu acordarea sau garantarea finanţărilor din fonduri publice. În practică, cel mai probabil se va
reţine comiterea faptei prin ambele modalităţi, deoarece este greu de făcut o delimitare între
cele două variante de realizare a elementului material, cât timp, de principiu, orice folosire
presupune automat şi o prezentare, la fel şi invers. Un criteriu de distincţie s-ar putea stabili în
sensul că, în cazul prezentării, acţiunea va consta într-o expunere orală a datelor, informaţiilor
false, inexacte sau incomplete, în timp ce folosirea se va rezuma doar la situaţia în care astfel
de documente se prezintă pe un suport (de hârtie sau electronic, audio sau video). Informaţiile
sau documentele false presupun că acestea sunt în întregime necorespunzătoare adevărului
(plăsmuite), în timp ce caracterul inexact sau incomplet constă fie în „ajustarea” acestora
pentru a întruni criteriile de eligibilitate, fie în omiterea anumitor date/informaţii care ar putea
descalifica persoana respectivă în iniţiativa de a obţine fondurile publice.
8 4. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat. Ca atare, ea se consumă numai dacă acţiu-
nea de folosire sau prezentare de documente sau date false etc. conduce la obţinerea, pe
nedrept, a unor astfel de fonduri. Dacă astfel de documente au fost folosite sau prezentate, dar
fondurile nu au fost alocate, infracţiunea va rămâne în faza tentativei, pedepsită de lege.
9 5. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă, calificată prin scop, acela al primirii
aprobărilor sau garanţiilor necesare acordării finanţărilor obţinute sau garantate din fonduri
publice.
10 6. Varianta agravată. Fapta va fi sancţionată mai sever, limitele speciale ale pedepsei
majorându-se cu jumătate, în cazul producerii unor consecinţe deosebit de grave, prin
aplicarea art. 309 C.pen.
682 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 307
7. Raportul cu alte infracţiuni
7.1. Înşelăciune. Infracţiunea prevăzută de art. 306 poate fi considerată o variantă 11
specială a infracţiunii de înşelăciune, caracterul special fiind dat de scopul activităţii
de inducere în eroare (obţinerea frauduloasă de fonduri publice). În caz de concurs de
calificări, norma specială va avea prioritate.
7.2. Infracţiunea prevăzută de art. 181 din Legea nr. 78/2000. Diferenţa dintre cele 12
două infracţiuni este dată de sursa fondurilor obţinute în mod fraudulos: dacă această
sursă este reprezentată de bugetul general al Uniunii Europene, fapta va fi încadrată în
norma specială, în schimb dacă va fi vorba de alte fonduri decât cele europene, se va reţine
infracţiunea prevăzută de art. 306 C.pen.
7.3. Infracţiuni de fals. Infracţiunea de folosire ilegală de fonduri va absorbi în 13
conţinutul său concret infracţiunea de uz de fals (intelectual, material), fals în declaraţii
sau fals privind identitatea, nu însă şi infracţiunea de fals prin care s-au realizat înscrisurile
false folosite sau prezentate, cu care va intra în concurs.
8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Obţinerea ilegală de fonduri 14
este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a
pedepselor închisorii şi amenzii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Deturnarea de fonduri, prevăzută de 1
art. 3021 C.pen. din 1968, făcea parte din grupul de infracţiuni la regimul stabilit pentru
anumite activităţi economice. Potrivit Expunerii de motive, „în noul Cod penal această
faptă a fost transferată în Capitolul II al Titlului V întrucât are toate caracteristicile unei
infracţiuni de serviciu: autorul este un funcţionar, iar prin comiterea acesteia sunt aduse
atingeri activităţii autorităţilor publice sau instituţiilor publice, prin tulburarea activităţii
normale a acestora”.
Conţinutul normei vechi, restructurat prin eliminarea consecinţei constând în producerea 2
rezultatului privind perturbarea activităţii sau producerea unei pagube unei unităţi de stat
sau unei alte instituţii publice, astfel cum erau reglementate de dispoziţiile art. 145 C.pen.
din 1968, se regăseşte însă doar în prevederile alineatului (1) al textului. Dispoziţiile
art. 307 alin. (2) cuprind o incriminare nouă, prin care este sancţionată deturnarea
fondurilor publice de către persoane de drept privat.
Spre deosebire de reglementarea anterioară, în noul Cod penal tentativa la infracţiunea 3
de deturnare de fonduri se pedepseşte. Din această perspectivă, legea veche va fi mai
favorabilă.
Bodoroncea 683
Art. 307 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
4 Din punct de vedere al sancţiunii, legea veche este mai favorabilă în ceea ce priveşte
varianta simplă a infracţiunii, deoarece prevede un minim de pedeapsă mai mic, dar
legea nouă va fi mai favorabilă în cazul faptei care a produs consecinţe deosebit de grave
constând într-o pagubă mai mare de 2.000.000 lei, maximul fiind considerabil mai redus
(7 ani şi 6 luni faţă de 15 ani închisoare).
5 2. Subiectul activ. Infracţiunea prevăzută de alin. (1) nu poate fi comisă decât de un
funcţionar public, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 175 C.pen., pentru că doar o
astfel de persoană poate să utilizeze fondurile băneşti ori resursele materiale alocate unei
autorităţi publice sau instituţii publice, astfel încât să le poată schimba destinaţia.
6 În varianta prevăzută de alin. (2) subiectul activ este general, fapta putând fi comisă
de orice persoană.
7 3. Situaţia premisă. Infracţiunea are ca situaţie premisă, în varianta prevăzută de
alin. (1), existenţa unor alocaţii bugetare acordate, legal, într-un anumit scop, unei autorităţi
publice sau instituţii publice, iar în varianta prevăzută de alin. (2) al textului alocarea unor
fonduri provenite din finanţări obţinute sau garantate din fonduri publice.
8 4. Elementul material. În ambele variante, fapta se comite prin acţiune, constând în
schimbarea destinaţiei fondurilor alocate, fără respectarea dispoziţiilor legale. Fondurile
băneşti sau resursele materiale la care face referire incriminarea din alin. (1) pot proveni
de la nivel central sau local. În ceea ce priveşte fondurile la care se referă incriminarea din
alin. (2), acestea pot să vizeze finanţări nerambursabile primite de la o autoritate publică
pentru derularea unor proiecte de către micii întreprinzători sau finanţări pentru derularea
unor lucrări publice, în urma unei achiziţii publice (construcţia unor drumuri, repararea
unor obiective etc.).
9 5. Consumarea infracţiunii. Infracţiunea se consumă în momentul în care este
schimbată destinaţia prestabilită a fondurilor. Dacă ulterior se realizează, din alte fonduri
sau printr-o nouă schimbare a destinaţiei fondurilor acordate iniţial, scopul iniţial al
alocării fondurilor respective, aceasta nu va avea efect decât asupra soluţionării acţiunii
civile şi, eventual, a reţinerii circumstanţei atenuante prevăzute de art. 75lit. a), iar nu
asupra consumării infracţiunii. Este posibilă şi reţinerea unui concurs de infracţiuni de
deturnare de fonduri, în situaţia în care cele folosite pentru realizarea destinaţiei iniţiale a
acestora provin dintr-o nouă alocare de fonduri.
10 6. Raportul cu infracţiunea de abuz în serviciu. Realizată tot printr-o încălcare a
atribuţiilor de serviciu, fapta va constitui infracţiunea prevăzută de art. 297 în cazul în
care subiectul nu are calitatea cerută de lege sau când se constată că fondurile nu provin
din sursele prevăzute expres de lege. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că „dacă unitatea
păgubită prin schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti fără respectarea prevederilor legale,
nu face parte din categoriile prevăzute de art. 145 C.pen., fiind o asociaţie cooperatistă
cu patrimoniu privat, fapta, aşa cum a fost săvârşită de inculpaţi, prin care au cauzat o
vătămare intereselor legale ale A.E.I. A. Iaşi, prin producerea unei pagube de 37,7 milioane
lei, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu” (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 2572/2002, în R.D.P. nr. 2/2004, p. 149).
11 7. Varianta agravată. Fapta va fi sancţionată mai sever în cazul producerii unor
consecinţe deosebit de grave, prin aplicarea art. 309 C.pen.
12 8. Sancţiune. Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Deturnarea de fonduri
este o infracţiune prin a cărei săvârşire se urmăreşte obţinerea unui folos patrimonial,
684 Bodoroncea
Infracţiuni de serviciu Art. 308-309
Art. 308
astfel încât pot fi incidente dispoziţiile art. 62 C.pen., care permit aplicarea cumulativă a
pedepselor închisorii şi amenzii.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 308 C.pen., construit după mode- 1
lul art. 258 C.pen. din 1968, conţine o enumerare a infracţiunilor pentru a căror comitere
nu este necesară calitatea de funcţionar public a subiectului activ (luarea şi darea de mită,
traficul de influenţă, cumpărarea de influenţă, delapidarea, abuzul în serviciu, neglijenţa
în serviciu, folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual, uzurparea funcţiei, conflictul de
interese şi divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice).
Textul nu este, aşadar, unul de incriminare, dar prin trimiterea făcută la infracţiunile 2
enumerate, precum şi prin menţiunea că faptele comise de „persoanele care exercită,
permanent ori temporar, cu sau fără o remuneraţie, o însărcinare de orice natură în serviciul
unei persoane fizice dintre cele prevăzute la art. 175 alin. (2) ori în cadrul oricărei persoane
juridice” vor fi sancţionate cu o pedeapsă ale cărei limite sunt reduse la jumătate, poate fi
asimilat unei variante atenuate a respectivelor infracţiuni.
Stabilirea legii mai favorabile se va face în concret, pentru fiecare infracţiune dintre 3
cele enumerate, prin compararea limitelor de pedeapsă reduse cu o treime, conform
art. 258 C.pen. din 1968, cu limitele de pedeapsă prevăzute pentru infracţiune în legea
nouă, reduse cu o treime, potrivit art. 308 alin. (2) C.pen.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Noţiunea de „consecinţe deosebit de 1
grave”, utilizată de art. 309, este definită de art. 183 C.pen., prin raportare la paguba
materială produsă, mai mare de 2.000.000 lei, în timp ce aceeaşi sintagmă folosită de
Codul penal anterior definea o pagubă materială mai mare de 200.000 lei sau o perturbare
deosebit de gravă a activităţii, cauzată unei autorităţi publice, instituţii publice etc. ori altei
persoane juridice sau fizice (art. 146 C.pen. din 1968).
Din punct de vedere al aplicării legii în timp, legea nouă va fi, de principiu, mai 2
favorabilă, deoarece termenul „consecinţe deosebit de grave” are un conţinut mai restrâns
Bodoroncea 685
Art. 309 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
decât cel prevăzut de art. 146 C.pen. din 1968. Stabilirea trebuie să fie făcută însă în
concret, în funcţie de infracţiunea producătoare de astfel de consecinţe, deoarece limitele
de pedeapsă la care se poate ajunge prin majorarea cu jumătate pot să fie mai mari decât
cele stabilite pentru aceleaşi consecinţe, potrivit legii vechi.
3 Dacă dispoziţiile art. 308 reprezintă varianta atenuată a infracţiunilor la care face
trimitere textul, norma de la art. 309 C.pen. reprezintă o variantă agravată pentru
infracţiunile de delapidare, abuz în serviciu, neglijenţă în serviciu, uzurparea funcţiei,
divulgarea informaţiilor secrete de stat, divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau
nepublice, neglijenţă în păstrarea informaţiilor şi deturnare de fonduri.
686 Bodoroncea
Nedelcu
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori Art. 310
Titlul VI
Infracţiuni de fals
Bibliografie: A. Maxim, Falsul şi frauda informatică, în C.D.P. nr. 3/2011; F. Radu, C. Radu, Consideraţii
în legătură cu subiectul activ al infracţiunii de fals în declaraţii, în Dreptul nr. 12/2007; C. Rotaru,
Infracţiuni de fals. Practică judiciară. Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007; F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; G. Zlati, Unele aspecte în legătură cu infracţiunile infor-
matice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a noului Cod penal, în Dreptul nr. 10/2012.
Capitolul I
Falsificarea de monede, mbre
sau de alte valori
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea falsificării de monede 1
era prevăzută de art. 282 alin. (1) C.pen. din 1968 [de altfel, reglementarea conţinută de
art. 282 alin. (1) C.pen. din 1968 se regăseşte în actuala reglementare în două texte
distincte, respectiv falsificarea de monedă – art. 310 alin. (1) şi falsificarea titlurilor de
credit şi a altor instrumente de plată – art. 311; conform Expunerii de motive, pct. 2.77,
această opţiune de reglementare este argumentată de pericolul diferit al celor două fapte,
reflectat în pedepsele prevăzute de lege].
Din punct de vedere al conţinutului constitutiv, cele două reglementări sunt identice. 2
Diferenţe între acestea există însă la nivelul tratamentului sancţionator; în noua
reglementare acesta este mai blând, reducându-se maximul special al pedepsei închisorii
de la 12 la 10 ani, în condiţiile în care minimul special rămâne identic, respectiv 3 ani. În
aceste condiţii, lege penală mai favorabilă este legea nouă.
Incriminarea cuprinsă în art. 310 alin. (2) C.pen. nu are un precedent legislativ intern, 3
ci reprezintă transpunerea în dreptul intern a art. 5 din Decizia-cadru 2000/383/JAI a
Consiliului Uniunii Europene din 29 mai 2000 privind consolidarea, prin sancţiuni penale
şi de altă natură, a protecţiei împotriva falsificării, cu ocazia introducerii monedei euro
[Art. 5. Moneda neemisă destinată punerii în circulaţie – Fiecare stat membru adoptă
măsurile necesare pentru a asigura sancţionarea acţiunilor menţionate la articolele 3 şi
4, în cazul în care acestea: a) se referă la viitoarele bancnote şi monede metalice euro şi
Nedelcu 687
Art. 310 Infracţiuni de fals
sunt săvârşite înainte de 1 ianuarie 2002; b) se referă la bancnote şi monede metalice care,
deşi sunt destinate punerii în circulaţie, nu au fost încă emise şi aparţin unui mijloc legal
de plată]. Această dispoziţie fiind o incriminare nouă, justificat de principiul legalităţii
incriminării prevăzut de art. 1 alin. (2), este aplicabilă numai faptelor săvârşite după
intrarea în vigoare a actualului Cod penal (1 februarie 2014).
4 2. Situaţia premisă. Falsificarea de monede presupune preexistenţa unei monede
care este fie model, fie obiect al acţiunii de falsificare; în actuala reglementare referirea
la monedă se realizează prin utilizarea sintagmei monedă cu valoare circulatorie care
înlocuieşte enumerarea din reglementarea anterioară – monedă metalică, monedă
de hârtie. Potrivit art. 1 din Decizia-cadru 2000/383/JAI, monedă înseamnă moneda
fiduciară (inclusiv bancnotele) şi moneda metalică, care circulă legal, inclusiv bancnotele
şi monedele metalice euro, a căror circulaţie este legal autorizată, în conformitate cu
Regulamentul (CE) nr. 974/98.
5 Valoare circulatorie înseamnă puterea legală de a circula a acelei monede (a se vedea
art. 17 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii Naţionale a României, M.Of.
nr. 582 din 30 iunie 2004). Dacă moneda falsificată nu corespunde celor cu valoare
circulatorie nu există infracţiunea, acţiunea de falsificare nu constituie element material
al infracţiunii prevăzute de art. 310 C.pen.; în acest caz ar putea fi vorba, eventual, de o
înşelăciune (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 377). Puterea circulatorie a monedei priveşte
produsul falsificării care trebuie să corespundă unei monede aflate în circulaţie, iar nu
obiectul acesteia. Astfel, o monedă ieşită din circulaţie este făcută, prin falsificare
(alterare), să corespundă unei monede aflate în circulaţie. Au fost considerate ca având
putere circulatorie şi monedele retrase din circulaţie, dar care mai pot fi încă preschimbate
(ibidem). O monedă retrasă din circulaţie şi care nu mai poate fi preschimbată poate forma
obiect al acţiunii de falsificare dacă prin aceasta va fi făcută să corespundă unei monede
aflate în circulaţie. În primul exemplu, moneda retrasă din circulaţie, dar posibil încă a fi
preschimbată, este avută în vedere ca model al infracţiunii de falsificare, de produs care se
urmăreşte a fi obţinut; în al doilea exemplu, moneda retrasă din circulaţie şi care nu mai
poate fi preschimbată este avută în vedere ca obiect material asupra căruia poartă acţiunea
de falsificare, iar nu produs urmărit a fi obţinut. Incriminarea vizează nu doar moneda
naţională, ci şi moneda străină, conform art. 316 C.pen. În cazul art. 310 alin. (2) C.pen.,
valoarea circulatorie a monedei este una viitoare, iar nu actuală: moneda a fost emisă de
autoritatea competentă (art. 14-16 din Legea nr. 312/2004), însă nu a fost pusă oficial în
circulaţie [art. 17 alin. (2) din aceeaşi lege].
6 Pe de altă parte, produsul falsificării trebuie să prezinte un minim de veridicitate. Astfel,
în jurisprudenţă s-a decis că pentru existenţa infracţiunii se cere ca produsul falsificării,
chiar dacă nu este identic cu valoarea reală corespunzătoare, având unele deosebiri şi
imperfecţiuni faţă de cea reală, să fie asemănător acelei valori şi să existe posibilitatea de
a fi pus în circulaţie. Cu alte cuvinte, se va putea considera că nu sunt îndeplinite cerinţele
legale doar atunci când falsul este atât de nereuşit încât nu există posibilitatea ca moneda
sau valoarea respectivă să fie confundată cu cea reală, iar nu şi atunci când, deşi există
unele deosebiri între ele, există totuşi posibilitatea confundării lor (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 1729 din 27 iulie 1976, în C.D. 1976, p. 370-372).
7 3. Element material. Presupune o acţiune de falsificare, de alterare a adevărului cu
privire la o entitate cu funcţie probatorie (moneda). Falsificarea se poate realiza prin
688 Nedelcu
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori Art. 311
contrafacere (producere prin imitare) sau alterare (modificare materială). Alterarea poate
avea ca obiect material atât o monedă cu valoare circulatorie (ipoteza în care se intervine
asupra acesteia pentru ca, prin falsificare, să i se dea în mod aparent o valoare mai mare,
adică să corespundă cu o altă monedă cu valoare circulatorie), cât şi o monedă fără valoare
circulatorie (ipoteza în care, prin falsificare, aceasta este făcută să corespundă unei monede
cu valoare circulatorie).
4. Participaţia penală este posibilă sub toate formele (coautori, instigatori, complici). 8
Din cauza operaţiunilor complexe pe care le implică acţiunea de falsificare, este autor
chiar şi persoana care a realizat numai una sau numai o anumită operaţiune.
5. Raportul cu alte infracţiuni de fals. Infracţiunea de falsificare de monede va intra 9
în concurs real [art. 38 alin. (1) C.pen.] cu infracţiunea de punere în circulaţie de valori
falsificate [art. 313 alin. (2) C.pen.], atunci când aceasta din urmă este săvârşită de către
autorul infracţiunii de falsificare sau de un participant la aceasta. Nu va exista concurs
când deţinerea monedelor falsificate este realizată de însuşi falsificatorul sau un participant
la infracţiunea de falsificare. Aceste ipoteze existau şi în reglementarea anterioară (C.A.
Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 387/2003, în B.J. – C.P.J. 2003, p. 224; în acelaşi sens:
C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 453/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 389).
În prezent, stabilirea încadrării juridice în astfel de ipoteze este facilitată de precizările
explicite ale art. 313 C.pen. (a se vedea şi Expunere de motive, pct. 2.77).
De asemenea, este posibilă existenţa concursului real de infracţiuni între falsificarea de 10
monede şi deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori (art. 314 C.pen.).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţiile art. 311 alin. (1) C.pen. 1
se regăsesc în art. 282 alin. (1) C.pen. din 1968, legiuitorul optând pentru incriminarea
distinctă a falsificării titlurilor de credit sau instrumentelor de plată. În raport cu legea
veche, există diferenţe în ceea ce priveşte sfera obiectului material (titluri de credit
public, cecuri, titluri de orice fel pentru efectuarea plăţilor, emise de instituţia bancară
ori de alte instituţii de credit competente, sau falsificarea oricăror alte titluri ori valori
asemănătoare, conform legii vechi/ titluri de credit, titluri sau instrumente pentru
efectuarea plăţilor sau a oricăror altor titluri ori valori asemănătoare, conform legii noi),
cecul nemaifigurând în enumerarea care configurează acest obiect. Aceasta nu determină,
în realitate, o restrângere a obiectului material (a se vedea infra pct. 2.2). De asemenea,
s-a renunţat la caracterul public al titlurilor de credit, ceea determină o extindere a sferei
de incidenţă a incriminării. O altă diferenţă o reprezintă reducerea limitelor de pedeapsă
(2-7 ani), în raport cu legea veche (3-12 ani). Din această perspectivă, a tratamentului
sancţionator, legea nouă este mai favorabilă.
Nedelcu 689
Art. 311 Infracţiuni de fals
2 Art. 311 alin. (2) C.pen. reprezintă o variantă agravată a infracţiunii de falsificare de
titluri de credit sau instrumente de plată, având ca obiect instrumentele de plată electronică
(definit în art. 180 C.pen.) şi fiind o preluare a celei existente în art. 24 alin. (1) din Legea
nr. 365/2002 privind comerţul electronic (abrogată prin art. 107 pct. 2 din Legea
nr. 187/2012), deşi nu a fost preluat şi alin. (3) al art. 24 care prevedea un subiect calificat
(persoană care, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, realiza anumite activităţi). Într-o
astfel de ipoteză, fapta va fi încadrată în art. 311 alin. (2) C.pen., însă nu se va reţine şi
infracţiunea de abuz în serviciu (art. 297 C.pen.), având în vedere caracterul de normă
specială al art. 311 alin. (2) C.pen. care reglementează o formă particulară de abuz în
serviciu. Actuala reglementare [art. 311 alin. (2) C.pen.] este similară reglementării speciale
anterioare [art. 24 alin. (1) din Legea nr. 365/2002], singura diferenţă reprezentând-o
reducerea limitei maxime a pedepsei, de la 12 la 10 ani închisoare; în acest context, legea
nouă este favorabilă.
3 2. Obiect material. Sunt vizate acele instrumente prin care se realizează plăţile fără
numerar.
4 2.1. Titluri de credit. Titlul de credit este un înscris emis de o instituţie bancară ori
de altă instituţie de credit care conferă titularului un drept de creanţă; au atât funcţia de
instrument de plată, cât şi de instrument de credit. Atât în reglementarea nouă, cât şi în cea
veche, titlurile de credit constituie obiect al falsificării. În aceste condiţii, jurisprudenţa
anterioară îşi menţine valabilitatea. Potrivit acestei jurisprudenţe, au fost considerate
titluri de credit biletul la ordin, cambia, obligaţiunile.
5 Biletul la ordin constituie, potrivit Legii nr. 58/1934 asupra cambiei şi biletului la
ordin, modificată prin Legea nr. 83/1994, un titlu pentru efectuarea plăţilor şi constituie,
astfel, un titlu asemănător celor emise pentru efectuarea plăţilor de o instituţie bancară sau
de credit. Aşa fiind, biletul la ordin se încadrează în categoria valorilor la care se referă
art. 282 C.pen. din 1968 şi, deci, poate constitui obiect material al faptelor incriminate ca
infracţiuni de acest text de lege (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3309/2000, în Dreptul
nr. 3/2002, p. 158).
6 2.2. Titluri sau instrumente pentru efectuarea plăţilor. Acestea sunt mijloacele care
pot fi utilizate pentru plată, prin care se achită o sumă de bani. Un astfel de instrument este
cecul. Aşadar, chiar dacă cecul nu mai apare expressis verbis în enumerarea obiectului
material al infracţiunii, se regăseşte în titlurile sau instrumentele de plată. Astfel, sfera de
cuprindere a obiectului material nu s-a restrâns în raport cu reglementarea anterioară.
7 Instrument pentru efectuarea plăţilor este şi ordinul de plată care, ca şi biletul la
ordin, este un instrument de plată fără numerar. În cazul ordinului de plată sunt necesare,
spre deosebire de biletul la ordin, îndeplinirea unor condiţii şi formalităţi suplimentare
(emiterea ordinului de plată nu este suficientă pentru efectuarea plăţii) care sunt impuse
pentru condiţii de securitate juridică şi care nu afectează caracterul ordinului de plată de
a fi un instrument de plată. Totuşi, cu privire la natura juridică de instrument de plată a
ordinului de plată, jurisprudenţa cunoaşte două orientări, una în care îi este recunoscută
această natură şi alta care o neagă [C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 2839/1999, în R.D.P.
nr. 2/2001, p. 172 şi în Dreptul nr. 7/2000, p. 164; în acelaşi sens: C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 4548/2000, în Dreptul nr. 3/2002, p. 159 – „Ordinul de plată nu poate fi asimilat
titlurilor la care se referă art. 282 C.pen. (din 1968 – n.n.) cât timp, potrivit Regulamentului
B.N.R nr. 8/1994, printr-un asemenea instrument emitentul doar cere societăţii bancare
690 Nedelcu
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori Art. 312
receptoare să pună necondiţionat la dispoziţia beneficiarului o sumă de bani la o anumită
dată, iar emiterea lui nu este suficientă pentru efectuarea plăţii, fiind obligatorie îndeplinirea
anumitor operaţiuni de către societatea bancară, fără de care transferul sumei de bani nu se
poate realiza. Aceste operaţiuni care privesc recepţia, adică procedura de recunoaştere a
primirii ordinului de plată, autentificarea, prin care se verifică dacă ordinul a fost emis de
persoana indicată ca emitent, precum şi acceptarea, ce constă în recunoaşterea valabilităţii
ordinului, relevă condiţionarea puterii circulatorii a ordinului de plată de efectuarea unor
formalităţi esenţiale prin cooperarea între societatea bancară receptoare şi societatea
comercială destinatară. Prin urmare, ordinele de plată falsificate de către inculpat, neavând
putere circulatorie, nu erau susceptibile a servi direct ca mijloace de plată, încât ele nu pot
constitui titlu pentru efectuarea plăţilor în accepţiunea art. 282 C.pen., astfel că încadrarea
juridică a faptei de falsificare şi folosire a acelor ordine ca mijloace de plată în infracţiunea
de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 290 C.pen. este corectă”].
2.3. Alte titluri ori valori asemănătoare. Sunt considerate astfel de titluri ori valori 8
biletele „loz în plic” (Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 1351/A/2003, în C. Rotaru,
Infracţiuni de fals…, op. cit., 2007, p. 11), cupoanele agricole. Cupoanele agricole false
reprezintă obiect material al infracţiunii prevăzute de art. 282 C.pen. din 1968 în varianta
„titluri de orice fel, emise de instituţia bancară sau de alte instituţii de credit competente”
(C.A. Craiova, Secţia penală, decizia nr. 330/2000, în Dreptul nr. 8/2001, p. 176).
3. Raportul cu alte infracţiuni de fals. Sunt valabile menţiunile de la art. 310 C.pen. 9
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în 1
art. 283 alin. (1) teza I C.pen. din 1968 şi vizează fapta de falsificare, cea de punere în cir-
culaţie a rezultatului acestei falsificări [art. 283 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968] fiind
reglementată distinct, în art. 313 alin. (1) teza I C.pen. În raport cu reglementarea anterioară,
există diferenţe în ceea ce priveşte obiectul material şi tratamentul sancţionator.
2. Conţinut constitutiv. Obiect material. Conţinutul constitutiv este identic cu cel din 2
reglementarea anterioară. Obiectul material (în cazul falsificării prin alterare), respectiv
produsul infracţiunii (în cazul falsificării prin contrafacere) nu mai vizează biletele ori
foile de călătorie sau transport. Din această perspectivă, s-ar putea concluziona că noua
reglementare este mai favorabilă întrucât restrânge sfera obiectului material; în realitate,
însă, biletele ori foile de călătorie sau transport reprezintă obiect material/ rezultat al
infracţiunii de fals material în înscrisuri oficiale conform art. 320 alin. (3) C.pen. În
consecinţă, este vorba de o aparentă restrângere a sferei obiectului material, aspect care
nu poate constitui un criteriu pentru identificarea legii penale mai favorabile.
Potrivit legii vechi, fapta persoanei care falsifica atât timbre de orice fel, mărci poştale, 3
plicuri poştale, cărţi poştale sau cupoane răspuns internaţional, cât şi bilete ori foi de
Nedelcu 691
Art. 313 Infracţiuni de fals
călătorie sau transport ar constitui infracţiunea prevăzută de art. 283 teza I C.pen. din
1968, multitudinea tipurilor de înscrisuri falsificate urmând a fi valorificată în procesul de
individualizare judiciară; potrivit legii noi, aceeaşi faptă va constitui un concurs de infrac-
ţiuni între art. 312 şi art. 320 C.pen. (într-o asemenea ipoteză faptică, legea nouă pare a fi
mai severă, impunând reţinerea unei cauze de agravare).
4 3. Sancţiuni. Tratamentul sancţionator este modificat, fiind prevăzute pedepse
alternative (închisoare/amendă); de asemenea, a fost redusă limita maximă a pedepsei
închisorii, de la 5 la 3 ani. În măsura în care instanţa va opta pentru pedeapsa alternativă
a amenzii, legea nouă, din punct de vedere abstract, este mai favorabilă. În cazul pedepsei
cu închisoarea, determinat de limita maximă mai redusă, legea nouă este mai favorabilă.
5 4. Raportul cu alte infracţiuni. Art. 7 alin. (2) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale (M.Of. nr. 672 din 27 iulie 2005), modificată, incriminează
fapta de tipărire, deţinere sau punere în circulaţie cu ştiinţă, de timbre, banderole sau
formulare tipizate utilizate în domeniul fiscal, cu regim special, falsificate.
6 Timbrele, alături de banderole, se utilizează pentru marcarea produselor accizabile
(tutun prelucrat, alcool etilic), reprezentând, aşadar, marcaje ale acestor produse. Marcajele
prezintă o serie de elemente autentice care să prevină falsificarea. Tipărirea de timbre
falsificate reprezintă o falsificare a acestora. În acest context, în ceea ce priveşte încadrarea
juridică, vor fi incidente dispoziţiile legii speciale, iar nu cele ale Codului penal.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 313 alin. (1) teza I C.pen. (modalitatea
normativă a punerii în circulaţie) are corespondent în art. 282 alin. (2) teza I şi art. 283
alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968. Art. 313 alin. (1) teza a II-a C.pen. (modalitatea
normativă a deţinerii în vederea punerii în circulaţie) are corespondent în art. 282 alin. (2)
teza finală C.pen. din 1968. Actualul Cod a optat pentru reglementarea în articole separate
a celor două incriminări distincte (fapta principală de falsificare şi fapta derivată de punere
în circulaţie), spre deosebire de Codul penal anterior care le reglementa în acelaşi text,
sub o singură denumire marginală. Legea nouă prevede expres noi modalităţi normative
de realizare a elementului material, respectiv primirea şi transmiterea. Formal, pare că
sfera modalităţilor normative în raport cu elementul material s-a lărgit, fiind incriminate
şi acţiuni care, potrivit legii anterioare, ar fi rămas în afara ilicitului penal. O asemenea
692 Nedelcu
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori Art. 313
concluzie este infirmată de definiţia dată de doctrină, sub imperiul Codului penal anterior,
modalităţii deţinerii. Astfel, prin deţinere se înţelege a primi şi păstra instrumentele sau
materialele, sau a le transporta şi preda celor interesaţi, a le depune într-un loc ascuns, a
le amesteca printre alte instrumente sau materiale etc. (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 399).
Practic, primirea era considerată act prealabil deţinerii, iar transmiterea (predarea celor
interesaţi) manifestare concretă a deţinerii, fără relevanţă penală autonomă.
Art. 313 alin. (2) C.pen. prevede explicit că şi autorul acţiunii de falsificare ori un 2
participant la aceasta poate fi subiect activ al infracţiunii de punere în circulaţie a valorilor
falsificate. Dispoziţia, prin urmare, nu reprezintă decât o precizare a unei situaţii juridice
care exista şi în contextul Codului penal anterior, astfel că art. 313 alin. (2) C.pen. are şi
el corespondent implicit în art. 282 alin. (2) teza I şi art. 283 alin. (1) teza a II-a C.pen.
din 1968. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare au reflectat în mod constant faptul că, dacă
cel care a falsificat sau a participat la falsificarea valorilor arătate în art. 282 şi art. 283
C.pen. din 1968 săvârşeşte şi fapta de punere în circulaţie a acestora, va exista, în persoana
acestuia, un concurs real de infracţiuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 374, 390).
Se impune precizarea că falsificatorul ori alt participant la falsificare nu pot fi subiecţi 3
ai infracţiunii de punere în circulaţie în modalitatea normativă a deţinerii, nici potrivit
reglementării vechi, nici celei prezente [art. 313 alin. (2) C.pen.]; deţinerea este un caz
special de tăinuire sau de favorizare, astfel încât cei care participă la infracţiune nu pot fi
consideraţi şi tăinuitori sau favorizatori ai propriei infracţiuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972,
p. 374). Precizările sunt valabile şi pentru modalitatea normativă a transmiterii (inclusiv
modalitatea primirii atunci când vizează alţi participanţi la infracţiunea de falsificare decât
autorul; modalitatea primirii în vederea punerii în circulaţie a valorilor falsificate care să
vizeze însuşi autorul infracţiunii de falsificare a acestor valori nu intră în discuţie, nefiind
logic posibilă).
2. Subiect activ. Având în vedere precizările din urmă, la infracţiunea de punere în cir- 4
culaţie de valori falsificate, săvârşită în modalităţile deţinerii, primirii, transmiterii, nu pot
fi subiecţi activi cei care sunt autor, complice sau instigator la infracţiunea de falsificare
din care provin valorile falsificate.
3. Încadrare juridică. Corespondenţe. Controverse. Codul anterior (art. 283) nu 5
incrimina ca infracţiune derivată, distinctă, deţinerea de timbre, mărci etc. în vederea
punerii lor în circulaţie; în acest context normativ, în măsura în care se săvârşea o astfel
de faptă, încadrarea sa juridică era dată de art. 221 sau art. 264 C.pen. din 1968 privind
tăinuirea, respectiv favorizarea. Potrivit actualei reglementări care incriminează distinct,
în art. 313 alin. (1) C.pen., această modalitate, încadrarea juridică se va face conform
acestui text special, iar nu conform celui referitor la tăinuire (art. 270 C.pen.).
Cu privire la încadrarea juridică a faptei de punere în circulaţie de valori falsificate 6
(monede) prin vânzare, atât doctrina, cât şi jurisprudenţa au exprimat două opinii. Conform
unei opinii, într-o astfel de situaţie, încadrarea juridică nu este un concurs de infracţiuni
între înşelăciune şi punere în circulaţie de valori falsificate, ci o unică infracţiune, aceea
de punere în circulaţie de valori falsificate (P.J.P. III, p. 243, comentariul 2). Se afirmă,
în această opinie, că punerea în circulaţie de valori falsificate este o formă specifică
de înşelăciune, produsă în sfera relaţiilor de schimb de monede sau de alte valori; prin
concept, punerea în circulaţie a unor valori falsificate implică înşelarea bunei-credinţe
a celui care primeşte aceste valori pe care le consideră veritabile şi care suferă o
Nedelcu 693
Art. 314 Infracţiuni de fals
pagubă atunci când oferirea/obţinerea valorilor falsificate nu s-a făcut în mod gratuit,
ci în schimbul altor valori. În altă opinie, încadrarea juridică a unei asemenea ipoteze
faptice este un concurs ideal între înşelăciune şi punerea în circulaţie de valori falsificate;
punerea în circulaţie de valori falsificate nu implică în mod necesar crearea unei pagube,
ea putându-se realiza şi în mod gratuit (F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit.,
p. 156, 157). Crearea unei pagube excedează conţinutului constitutiv al infracţiunii de
punere în circulaţie de valori falsificate, iar ceea ce excedează este specific infracţiunii
de înşelăciune, impunând şi reţinerea acesteia. Deţinerea valorilor falsificate în vederea
punerii lor în circulaţie nu constituie o infracţiune distinctă pentru acela care şi pune în
circulaţie aceste valori; deţinerea este absorbită, în mod natural, în infracţiunea de punere
în circulaţie de valori falsificate (ca să le poată pune în circulaţie, persoana trebuie mai
întâi să le deţină – ibidem). Dacă deţinerea este făcută pentru ca altă persoană să realizeze
punerea în circulaţie, absorbţia nu operează.
7 4. Variantă atenuată de incriminare. Art. 313 alin. (3) C.pen. incriminează ca variantă
atenuată ipoteza în care persoana care a primit ca fiind bună/reală o valoare plăsmuită, află/
constată ulterior acestei primiri că valoarea este contrafăcută sau alterată şi, cunoscând
acest lucru, repune respectiva valoare în circulaţie. Elementul atenuant este reprezentat
de o anumită calitate a subiectului activ, respectiv faptul că autorul acestei infracţiuni a
fost şi el, anterior, victima unei înşelăciuni. Pentru acest motiv, tratamentul sancţionator
este atenuat prin reducerea cu jumătate a limitelor speciale ale pedepsei prevăzute de lege
pentru infracţiunea de falsificare prin care au fost produse valorile respective.
8 Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.77), art. 313 alin. (3) C.pen. reprezintă revenirea
la o soluţie tradiţională în dreptul nostru (art. 389 C.pen. din 1936 – acela care primeşte
o monedă falsificată, crezând că este adevărată, şi apoi, luând cunoştinţă că este falsă, o
pune în circulaţie, comite delictul de întrebuinţare de monedă falsificată şi se pedepseşte
cu amendă al cărei maximum este de cinci ori valoarea monedei repuse în circulaţie) şi
consacrată şi în alte legislaţii, conform căreia repunerea în circulaţie a unei valori falsificate
de către o persoană care a primit-o fără să ştie iniţial acest lucru constituie infracţiune, dar
se sancţionează mai puţin sever decât prima punere în circulaţie.
9 Codul penal anterior nu prevedea ca infracţiune distinctă repunerea în circulaţie a valo-
rii primite ca bună, considerând că nu prezintă gradul de pericol social al infracţiunii de
fals; o asemenea faptă putea însă constitui o infracţiune de înşelăciune la care s-ar fi reţinut
circumstanţa atenuantă judiciară constând în aceea că făptuitorul fusese şi el, anterior, victima
unei înşelăciuni (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 387, 388; P.J.P. III, p. 243, 244, comentariul 3).
Nedelcu 695
Art. 315 Infracţiuni de fals
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.77)
art. 315 C.pen. prevede o incriminare nouă, impusă de art. 4 din Decizia-cadru 2000/283/
JAI a Consiliului Uniunii Europene privind întărirea, prin sancţiuni penale, a prevenirii
falsificării de monedă (Art. 4. Infracţiuni suplimentare – Fiecare stat membru adoptă
696 Nedelcu
Falsificarea de monede, timbre sau de alte valori Art. 315
măsurile necesare pentru a asigura sancţionarea acţiunilor menţionate la art. 3 şi în cazul
bancnotelor sau monedelor metalice fabricate prin utilizarea de instalaţii sau material
legale, cu încălcarea drepturilor sau condiţiilor în temeiul cărora autorităţile competente
pot emite monedă, fără acordul acestor autorităţi). Noua incriminare va opera atunci când
emiterea s-a făcut chiar prin folosirea instalaţiilor sau materialelor în mod legal pentru
emitere de monedă, dar fără acordul autorităţilor competente ori cu încălcarea condiţiilor
stabilite de acestea. În aceste condiţii, legea nouă, incriminând ex novo, se va aplica numai
faptelor săvârşite începând cu intrarea sa în vigoare (1 februarie 2014).
2. Conţinut constitutiv. Din punct de vedere al conţinutului constitutiv, noua incri- 2
minare reprezintă o variantă specifică a infracţiunilor de falsificare, respectiv de punere
în circulaţie de monedă falsificată (art. 310 şi art. 313 C.pen.). Specificitatea este dată
de modalitatea de săvârşire, respectiv folosirea de instalaţii sau materiale destinate
confecţionării de monedă autentică, folosire care însă se face cu încălcarea condiţiilor
stabilite de autorităţile competente sau fără acordul acestora. În acest caz, confecţionarea
monedelor este frauduloasă, utilizarea instalaţiilor/materialelor ca procedeu prin care se
realizează confecţionarea este şi ea frauduloasă (prin încălcarea condiţiilor stabilite de
autorităţile competente sau prin lipsa acordului acestora), însă aceste instalaţii/materiale
(instrumentele) nu sunt, în sine, frauduloase (în cazul celorlalte infracţiuni de fals, şi
instrumentele sunt frauduloase). Produsul infracţiunii este desemnat în textul legal prin
sintagma monedă autentică. Caracterul autentic al monedei se referă la faptul că în
producerea ei au fost folosite acele instrumente prin care în mod legal are loc această
producere (pentru a marca caracterul autentic, licit al instrumentelor, nu şi al folosirii
lor – n.n.). Faptul însă că folosirea instrumentelor este frauduloasă (alte condiţii decât cele
legale) face, în cele din urmă, ca produsul infracţiunii – moneda – să fie fals (nu din punct
de vedere material, al art. 301 C.pen., ci intelectual, al afectării voinţei reale a autorităţii
competente).
Art. 315 alin. (2) C.pen. reglementează infracţiunile derivate de punere în circulaţie 3
şi de primire, deţinere sau transmitere în vederea punerii în circulaţie a monedei emise
fraudulos conform alin. (1) (variante de specie ale infracţiunilor de tăinuire – art. 270
C.pen. şi de favorizare a făptuitorului – art. 269 C.pen., incriminate şi sancţionate distinct).
Pentru acest motiv, când cel care deţine moneda falsificată este şi subiectul activ al faptei
de falsificare (sau alt participant la acţiunea de falsificare) nu există concurs de infracţiuni.
Săvârşirea faptei prevăzute de alin. (2) în modalitatea primirii nu poate avea ca subiect
activ însuşi falsificatorul sau alt participant la falsificare; modalitatea transmiterii este însă
susceptibilă de a fi săvârşită de aceştia. Subiectul activ al faptei principale de falsificare
sau alt participant la acţiunea de falsificare pot fi şi subiecţi activi ai faptei de punere în
circulaţie a monedei falsificate; în acest caz va exista concurs real de infracţiuni [art. 38
alin. (1) fraza a II-a C.pen.] între infracţiunile prevăzute de art. 315 alin. (1) şi art. 315
alin. (2) teza I C.pen.
3. Autorităţi competente. Asemenea autorităţi sunt, la nivel naţional, băncile naţio- 4
nale. Emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României este atribuţia exclusivă a Băncii Naţionale a României potrivit art. 2 alin. (2)
lit. c) şi art. 12 din Legea nr. 312/2004 privind Statutul B.N.R. Dispoziţiile privind emisiunea
monetară sunt cuprinse în Capitolul III, art. 12-18 din legea menţionată. Această activitate
se realizează prin intermediul a două entităţi aflate în subordinea B.N.R, respectiv Regia
Nedelcu 697
Art. 316 Infracţiuni de fals
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia are corespondent în art. 284
C.pen. din 1968, reprezentând o reformulare acestuia.
2 2. Încadrare juridică. Art. 316 reprezintă o normă incompletă care preia ipoteza,
dispoziţia şi sancţiunea cuprinse în art. 310-314, rolul său fiind de a extinde incidenţa
acestor incriminări şi în cazul monedelor, timbrelor, titlurilor de valoare ori instrumentelor
de plată emise în străinătate. În aceste condiţii nu vor exista două infracţiuni, de pildă
art. 310 şi art. 316, atunci când sunt falsificate monede străine, ci o singură infracţiune,
respectiv art. 310 cu referire la art. 316.
3 3. Jurisprudenţa în materia falsificării de valori străine, sub imperiul Codului penal
anterior a fost redusă; s-a susţinut că falsificarea monedei străine atrage incidenţa art. 284
C.pen. din 1968 numai în măsura în care acea monedă are curs legal în ţara de emisiune şi, prin
aceasta, este susceptibilă să aducă un prejudiciu circulaţiei monetare (P.J.P. III, p. 245).
698 Nedelcu
Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare Art. 317
Capitolul II
Falsificarea instrumentelor de auten ficare
sau de marcare
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 317 alin. (1) C.pen. are corespondent 1
în art. 286 C.pen. din 1968. Cerinţa esenţială, aceea ca instrumentul falsificat să corespundă
unui instrument oficial de autentificare sau marcare, este exprimată prin trimiterea la
definiţia legală a termenului public (art. 176 C.pen.), funcţionar public [art. 175 alin. (2)
C.pen.]. Legea nouă prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii, ceea ce face ca, în abstract,
să fie lege penală mai favorabilă; în concret, va fi lege penală mai favorabilă în măsura în
care instanţa va opta pentru sancţionarea faptei cu amenda; în măsura în care instanţa va
opta pentru sancţionarea cu închisoarea, limitele de pedeapsă fiind identice, nu va exista
o lege mai favorabilă (în măsura în care nu există alte criterii care să permită identificarea
uneia dintre legi ca fiind favorabilă, fapta va fi încadrată conform legii noi).
Art. 317 alin. (2) C.pen. nu are corespondent, fiind o incriminare nouă; Codul penal 2
anterior nu a incriminat falsificarea unui instrument de atestare aparţinând altor persoane
decât cele din domeniul public. În măsura în care s-a comis o astfel de faptă, în condiţiile
succesiunii de legi penale, legea veche va fi aplicabilă în temeiul art. 1 şi 3 C.pen. (sub
imperiul său fapta nu constituie infracţiune).
2. Încadrare juridică. Falsificarea amprentei unui sigiliu, ştampile, instrument de 3
marcare. O asemenea acţiune de falsificare a amprentei unui instrument oficial efectuată
direct pe un înscris sau pe un obiect nu constituie infracţiunea prevăzută de art. 317
C.pen. Într-o asemenea situaţie există o falsificare a înscrisului care poartă acea amprentă
sau falsificarea calităţii lucrului care poartă amprenta falsă a marcajului, fapte care pot
fi încadrate juridic în infracţiunea de fals în înscrisuri, de falsificare sau substituire de
alimente ori alte produse.
În anumite cazuri, falsificarea amprentei a fost incriminată distinct, prin legi speciale. 4
O astfel de situaţie o reprezintă art. 17 din O.U.G nr. 190/2000 privind regimul metalelor
preţioase şi pietrelor preţioase în România (M.Of. nr. 77 din 29 ianuarie 2004), modificată
prin art. 86 din Legea nr. 187/2012 [O.U.G. nr. 190/2000, art. 17 – (1) Falsificarea în
orice mod a mărcilor de titlu, a mărcilor de garanţie proprie sau a mărcilor de certificare
Nedelcu 699
Art. 317 Infracţiuni de fals
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 318 C.pen. are corespondent în 1
art. 287 alin. (1) C.pen. din 1968 (modalitate normativă exclusivă de săvârşire – folosirea
instrumentelor false, nu şi folosirea fără drept a instrumentelor adevărate), context în care
doctrina şi jurisprudenţa anterioară îşi menţin valabilitatea.
Există o diferenţă între cele două reglementări în ceea ce priveşte tratamentul sancţio- 2
nator: legea nouă menţine limitele de pedeapsă a închisorii prevăzute de legea veche,
dar prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii [al cărei cuantum va fi identificat conform
art. 61 alin. (4) lit. c) C.pen., respectiv între 180 şi 300 de zile-amendă]. Din această
perspectivă, în abstract, legea nouă este mai favorabilă.
Legea nouă nu a mai preluat modalitatea normativă care era prevăzută în art. 287 3
alin. (2) C.pen. din 1968, respectiv folosirea fără drept a unui instrument oficial adevărat,
purtător al stemei ţării, activitate care nu mai reprezintă o infracţiune de sine stătătoare.
Această renunţare la varianta atenuată nu semnifică o dezincriminare a faptei care va
putea fi încadrată juridic ca infracţiune de fals, înşelăciune.
2. Încadrare juridică. Dacă instrumentul fals este folosit chiar de persoana care 4
l-a falsificat, va exista concurs de infracţiuni; în acest caz, falsificarea nu se absoarbe,
ca fază pregătitoare, în activitatea de folosire a instrumentelor falsificate. În schimb,
întrebuinţarea fără drept a unui instrument autentic va constitui un act de săvârşire sau
un act de participare la săvârşirea infracţiunii de fals în înscrisuri sau a infracţiunii de
înşelăciune când un obiect marcat cu un instrument oficial folosit pe nedrept a fost vândut
ca şi cum ar fi avut valoarea/calitatea indicată de marca pe care o purta.
Când rezultatul folosirii instrumentului fals, respectiv un înscris sau obiect care 5
poartă amprenta instrumentului fals, este folosit se comite o nouă infracţiune – uz de fals,
înşelăciune.
Pentru consumarea infracţiunii este indiferent dacă înscrisul în mod fals autentificat 6
sau obiectul în mod fals marcat a fost sau nu folosit.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 319 C.pen. nu are corespondent în 1
reglementarea anterioară. Este o normă de trimitere care stabileşte că incriminările privind
falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare, prevăzute de art. 317 şi 318
C.pen., se aplică şi în ipoteza săvârşirii unor infracţiuni de falsificare sau de folosire a unor
asemenea instrumente, folosite de autorităţile unui stat străin.
Nedelcu 701
Art. 320 Infracţiuni de fals
Capitolul III
Falsuri în înscrisuri
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 320 C.pen. are corespondent în
art. 288 C.pen. din 1968, al cărui conţinut îl reia. Înscrisul oficial este definit în art. 178
alin. (2) C.pen. ca fiind orice înscris care emană de la autorităţile publice, instituţiile publice
sau alte persoane juridice care administrează sau exploatează bunuri proprietate publică ori
de la o persoană care exercită un serviciu de interes public pentru care a fost învestită de
autorităţile publice sau care este supusă controlului sau supravegherii acestora cu privire
la îndeplinirea respectivului serviciu public. Totodată, sunt asimilate înscrisurilor oficiale,
conform art. 320 alin. (3) C.pen., biletele, tichetele sau orice alte imprimate producătoare
de consecinţe juridice.
2 O diferenţă în raport cu reglementarea anterioară o reprezintă majorarea limitei minime
a pedepsei principale, în ambele variante ale infracţiunii [de la 3 la 6 luni – alin. (1); de
la 6 luni la 1 an – alin. (2)]; limita maximă a pedepsei a rămas neschimbată (3, respectiv
5 ani). În cazul formei simple prevăzute de art. 320 alin. (1) C.pen., în măsura în care
instanţa se va orienta spre aplicarea unei pedepse către minim, legea veche va fi mai
favorabilă. Dacă instanţa va opta pentru aplicarea unei pedepse orientate către maxim
(3 ani în ambele legi), niciuna dintre reglementările succesive nu este favorabilă celeilalte,
caz în care încadrarea faptei se va face potrivit legii noi.
3 O altă diferenţă o reprezintă pedeapsa complementară obligatorie, aplicabilă în cazul
variantei agravate prevăzute de art. 320 alin. (2) C.pen. Dacă se modifică numai pedeapsa
complementară, legea mai favorabilă se determină în raport de aceasta; dacă modificarea
nu se rezumă doar la pedeapsa complementară, ci şi la pedeapsa principală, identificarea
legii mai favorabile se face în raport cu pedeapsa principală şi devin incidente dispoziţiile
art. 12 alin. (1) LPACP conform cărora, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Având în vedere cele menţionate şi făcând o aplicare în concret a legilor succesive
pentru identificarea celei mai favorabile, în măsura în care instanţa va opta pentru aplicarea
702 Nedelcu
Falsuri în înscrisuri Art. 321
unei pedepse orientate către minim, legea veche va fi mai favorabilă (are un minim
de 6 luni, în raport cu 1 an conform legii noi şi nu este obligatorie pedeapsa complementară).
Şi în cazul în care orientarea instanţei se va face către maxim (5 ani în ambele legi), tot
legea veche va fi mai favorabilă (nu se va aplica obligatoriu şi pedeapsa complementară,
aşa cum s-ar întâmpla potrivit legii noi).
Subiectul activ al variantei agravate este funcţionarul public, noţiune definită de 4
art. 175 C.pen. (a se vedea Expunere de motive, pct. 2.42); se restrânge astfel incidenţa
incriminării în raport cu reglementarea anterioară unde subiect activ era funcţionarul. În
cazul acestei variante, nu se va reţine şi infracţiunea de serviciu (abuz în serviciu), întrucât
art. 320 alin. (2) C.pen. este o formă specială, incriminată distinct, de abuz în serviciu.
2. Jurisprudenţă. Persoana care plăsmuieşte în întregime sau parţial un înscris oficial 5
comite infracţiunea de fals în înscrisuri oficiale, prevăzută de art. 288 C.pen., fără a fi
necesar ca pentru existenţa acestei infracţiuni înscrisul să fie folosit (Plenul Trib. Suprem,
Decizia nr. 1/1970 cu privire la încadrarea juridică a faptei de a plăsmui un înscris
oficial, în C.D. 1970, p. 42). Prin „falsificare” în sensul art. 288 alin. (1) C.pen. din 1968
nu trebuie să se înţeleagă numai denaturarea unui înscris adevărat, ci şi plăsmuirea în
întregime a unui înscris. Întocmirea unei copii a unui act inexistent constituie, de aceea,
infracţiunea de fals material în înscrisuri oficiale (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 411/1971, în R.R.D. nr. 8/1971, p. 162 sau în Repertoriu…1969-1975, p. 168). Pentru
existenţa infracţiunii prevăzute de art. 288 C.pen. din 1968 este irelevant dacă s-a falsificat
actul în forma lui originală sau copia legalizată a acestuia; ceea ce este important este ca
actul să constituie un înscris oficial (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1337/1970,
în R.R.D. nr. 12/1970, p. 1178 sau în Repertoriu…1969-1975, p. 169).
Au fost considerate înscrisuri oficiale actele întocmite de organele de cercetare 6
penală, respectiv procese-verbale de reconstituire, de cercetare la faţa locului, de confrun-
tare (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 149/2004, în B.J.– C.P.J. 2004, p. 414; în
acelaşi sens: Curtea Militară de Apel, decizia penală nr. 288/2002, în Dreptul nr. 3/2007,
p. 182, cu note de V. Virca şi T.N. Godeanu); memoriul (expertiză) tehnic(ă) întocmit
de o persoană fizică autorizată de Oficiul Naţional de Cadastru, Geodezie şi Cartografie
pentru a efectua lucrări de specialitate şi care a stat la baza intabulării unui bun imobil
(C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 163/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 89); actul notarial
(încheierea de autentificare), notarul fiind considerat funcţionar (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 3378/1998, în R.D.P. nr. 2/2000, p. 153). Dacă funcţionarul alterează nu numai
datele pe care le atestă în conţinut, ci alterează şi înscrisul în materialitatea lui (funcţionarul,
pe lângă atestarea unor situaţii fictive, a semnat în fals pentru martorul asistent) există
concurs real între fals intelectual şi fals material în înscrisuri oficiale; semnarea martorului
fictiv nu se absoarbe în fapta de fals intelectual (P.J.P. III, p. 250).
Nedelcu 703
Art. 322 Infracţiuni de fals
704 Nedelcu
Falsuri în înscrisuri Art. 322
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în 1
art. 290 C.pen. din 1968. Spre deosebire de legea veche, la nivelul conţinutului constitutiv,
se face trimitere, alături de modurile de falsificare de la falsul material în înscrisuri oficiale,
şi la cele de la falsul intelectual. Prin urmare, elementul material, respectiv acţiunea de
falsificare se va realiza prin următoarele modalităţi: contrafacerea scrierii sau a subscrierii;
alterarea în orice mod a unui înscris existent (prin afectarea autenticităţii); atestarea unor
fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului; omisiunea de a insera unele date sau
împrejurări care ar fi trebuit să fie constatate (prin afectarea veridicităţii). Prin această
precizare s-a pus capăt jurisprudenţei neunitare care, într-o orientare, considera că falsul în
înscrisuri sub semnătură privată nu se poate realiza decât prin falsificare materială având
în vedere trimiterea din art. 290 C.pen. din 1968 la modalităţile prevăzute de art. 288
din acelaşi Cod, în timp ce, în altă orientare, aprecia că este realizabil şi prin falsificare
intelectuală (infracţiunea prevăzută în art. 290 C.pen. din 1968 constă în falsificarea
unui înscris sub semnătură privată prin vreunul din modurile arătate în art. 288 C.pen.
din 1968 – contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau alterarea înscrisului în orice mod
– dacă făptuitorul foloseşte înscrisul falsificat ori îl încredinţează altei persoane spre
folosire, în vederea producerii unei consecinţe juridice. Contrafacerea scrierii include şi
confecţionarea unui înscris sub semnătură privată, care conţine menţiuni necorespunzătoare
adevărului. În consecinţă, fapta de a întocmi actul constitutiv şi statutul unei fundaţii
– înscrisuri sub semnătură privată – în cuprinsul cărora făptuitorul a inclus menţiunea
necorespunzătoare adevărului că activul patrimonial al fundaţiei se compune dintr-un
imobil, deşi coproprietarul imobilului nu şi-a dat acordul pentru intrarea acestuia în activul
patrimonial al fundaţiei, acte pe care făptuitorul le-a autentificat şi le-a folosit în faţa
autorităţilor publice, în vederea producerii de consecinţe juridice, constând în dobândirea
personalităţii juridice a fundaţiei, înregistrarea fiscală a acesteia şi intabularea dreptului
de proprietate asupra imobilului, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de fals
în înscrisuri sub semnătură privată prevăzută în art. 290 C.pen. din 1968 – I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2696 din 12 iulie 2011, www.scj.ro).
Incriminarea îşi păstrează caracterul complex, alături de falsificare trebuind să coexiste 2
folosirea înscrisului fals de către însuşi falsificatorul, respectiv încredinţarea înscrisului
fals unei alte persoane pentru a-l folosi.
O altă deosebire o reprezintă majorarea limitelor pedepsei principale a închisorii de la 3
3 luni - 2 ani la 6 luni - 3 ani. Din această perspectivă, legea veche este mai favorabilă.
Pedeapsa alternativă a amenzii se menţine, conţinutul ei fiind diferit [180-300 de 4
zile-amendă conform art. 61 alin. (4) lit. c) C.pen., suma corespunzătoare unei zile-amendă
fiind cuprinsă între 10 lei şi 500 lei conform art. 61 alin. (2) C.pen.; teoretic, se ajunge la
o amendă cuprinsă între 1.800 lei şi 150.000 lei]. Potrivit legii vechi [art. 63 alin. (3) teza
ultimă C.pen. din 1968], amenda ca pedeapsă alternativă unei pedepse cu închisoarea mai
mare de 1 an [3 luni la 2 ani conform art. 290 alin. (1) C.pen. din 1968] era cuprinsă între
500 lei şi 30.000 lei. Din această perspectivă, a cuantumului pedepsei amenzii, în măsura
în care instanţa va opta pentru pedeapsa amenzii, legea veche este mai favorabilă.
2. Jurisprudenţă. În ceea ce priveşte acţiunea de falsificare, a se vedea cele precizate 5
la art. 320 şi 321 C.pen. referitor la acest aspect. Nu există infracţiunea prevăzută de
Nedelcu 705
Art. 323 Infracţiuni de fals
art. 290 C.pen. din 1968 la întocmirea unei cereri în numele altei persoane, inclusiv
semnarea în locul acesteia, căreia i-a fost încredinţată cererea spre folosire, dacă fapta s-a
comis cu consimţământul titularului. În cauză, inculpatul s-a comportat ca un mandatar
care săvârşeşte o acţiune în numele şi pe contul mandantului, scriind integral cererea,
pe care a şi semnat-o spre a scuti pe mandant să facă aceste operaţii, ceea ce face să
lipsească urmarea imediată, starea de pericol, deoarece încredinţarea spre folosire s-a
făcut chiar persoanei a cărei semnătură a fost contrafăcută şi în vederea producerii de
consecinţe juridice în folosul acesteia, iar nu al falsificatorului. De asemenea, lipseşte
intenţia care implică urmărirea realizării de consecinţe juridice în folosul falsificatorului,
consecinţe evident altele decât cele în care ar fi interesată persoana a cărei semnătură a fost
contrafăcută (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 11/1989, în P.J.P. III, p. 253, 254,
comentariul 4). Depunerea în copie xerox a unui înscris sub semnătură privată falsificat,
într-o acţiune civilă în care nu a avut loc o dezbatere judecătorească deoarece persoana
care a depus înscrisul a renunţat la judecată, nu întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, înscrisul neavând putere probatorie
în procesul civil şi nefiind apt să producă consecinţe juridice (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 1142/2011, în Dreptul nr. 4/2012, p. 220).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 323 C.pen. se regăseşte în art. 291
C.pen. din 1968, singura diferenţă reprezentând-o modificarea tratamentului sancţionator
pentru modalitatea uzului înscrisului oficial fals; pe lângă pedeapsa închisorii (ale cărei
limite se menţin potrivit vechii reglementări) se prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii.
Conform art. 61 alin. (2) şi (4) lit. c) C.pen., limitele amenzii, alternative unei pedepse
cu închisoarea de la 3 luni la 3 ani, sunt cuprinse între 180 şi 300 zile-amendă (1.800 lei
- 150.000 lei). Din această perspectivă, pentru modalitatea uzului înscrisului oficial fals,
legea nouă este favorabilă.
2 În cazul modalităţii uzului înscrisului sub semnătură privată, tratamentul sancţionator
este închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, ca şi în reglementarea anterioară. În
realitate însă, conform legii vechi [art. 63 alin. (3) teza ultimă C.pen. din 1968], amenda
era cuprinsă între 500 şi 30.000 lei, în timp ce potrivit legii noi [art. 61 alin. (2) şi (4)
lit. b) C.pen.], amenda este cuprinsă între 120 şi 240 zile-amendă (1.200 lei - 120.000 lei).
Pentru acest motiv, în măsura în care instanţa se va orienta spre pedeapsa alternativă a
amenzii, legea veche este favorabilă, prevăzând limite mai mici.
3 2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrarea juridică a faptei
de a folosi acte vamale false la R.A.R. pentru înmatricularea unui autoturism adus
din străinătate. „Fapta de folosire, cu vinovăţie, de acte vamale false la Registrul Auto
Român, în vederea verificării în scopul înmatriculării unui autoturism adus din străinătate,
706 Nedelcu
Falsuri în înscrisuri Art. 324
constituie infracţiunea de uz de fals prevăzută în art. 291 C.pen. (din 1968 – n.n.)” [I.C.C.J.,
Secţiile Unite, Decizia nr. XIX/2006 (RIL), M.Of. nr. 6 din 4 ianuarie 2007].
Decizii de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem. Încadrare juridică a faptelor 4
de înşelăciune săvârşite prin uz de fals. Înşelăciunea săvârşită prin folosirea unui înscris
oficial ori sub semnătură privată, cunoscând că acest înscris este fals, constituie atât
infracţiunea prevăzută de art. 215 alin. (2) C.pen. din 1968, cât şi infracţiunea prevăzută de
art. 291 C.pen. din 1968, aflate în concurs (Plenului Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 9/1971, în C.D. 1971, p. 39).
Folosirea unui permis de conducere anulat (prin prezentarea acestuia unui agent de 5
poliţie rutieră, cu ocazia unui control în trafic) constituie infracţiunea prevăzută de art. 291
C.pen. din 1968. Permisul de conducere anulat şi de care s-a folosit inculpatul la săvârşirea
infracţiunii constituie un înscris oficial; urmare a anulării acestui permis, înscrisul nu mai are
efectele recunoscute de lege unui astfel de act. În aceste condiţii, ulterior anulării, permisul
are caracterul unui act fals, act care a fost folosit de inculpat în scopul de a fi exonerat de
răspundere penală pentru infracţiunea prevăzută de art. 78 alin. (2) din O.U.G nr. 195/2002.
Or, folosirea unui înscris oficial, cunoscând că este fals, în vederea producerii de consecinţe
juridice constituie infracţiunea prevăzută de art. 291 C.pen. din 1968., iar nu cea prevăzută
de art. 292 C.pen. din 1968. Fiind învestită numai cu recursul inculpatului, schimbarea
încadrării juridice nu poate fi făcută decât prin agravarea situaţiei acestui în propria sa cale
de atac (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 277/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 100).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 324 C.pen. reprezintă o incriminare 1
nouă, fără corespondent în legea veche. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.78), regle-
mentarea a fost determinată de nevoia de a asigura protecţia penală a veridicităţii acelor
documente ce atestă o anumită împrejurare şi care pot produce efecte juridice, documente
eliberate automat, fără intervenţia nemijlocită a unui funcţionar. „Astfel, prin intervenţii
frauduloase asupra aparatelor de măsură sau de înregistrare, ori prin folosirea lor
frauduloasă, se pot obţine atestări neconforme cu realitatea privind viteza cu care circulă
un vehicul, concentraţia de alcool în aerul expirat, concentraţia diferitelor componente în
gazele de eşapament, greutatea unui bagaj înregistrat automat într-un aeroport etc.”
2. Tipicitate. Conţinut juridic. Incriminarea are aceeaşi structură cu infracţiunea de 2
fals în înscrisuri sub semnătură privată. În cazul art. 324 alin. (1) C.pen. subiectul activ
Nedelcu 707
Art. 325 Infracţiuni de fals
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 48
din Legea nr. 161/2003, al cărui conţinut îl preia. Tipicitatea faptei (conţinutul constitutiv)
rămâne neschimbată, cu excepţia sancţiunii ale cărei limite se reduc (de la 2-7 ani, la 1-5
ani). Această modificare a tratamentului sancţionator determină caracterul mai favorabil al
legii noi. Noţiunea de date informatice este definită de art. 181 alin. (2) C.pen., definiţie
regăsită în art. 35 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.
2 2. Elemente de tipicitate. Raportul cu alte infracţiuni. Elementul material se
realizează prin introducere de date informatice (aceste date nu existau în mediul informatic
sau sistemul de stocare înainte de intervenţia autorului infracţiunii), modificare, ştergere
şi restricţionarea accesului (datele sunt preexistente săvârşirii infracţiunii şi asupra lor
se intervine prin modalităţile enunţate – se schimbă conţinutul datelor informatice, se
indisponibilizează ori se elimină astfel de date). Acestor modalităţi normative le este ataşată
708 Nedelcu
Falsuri în înscrisuri Art. 326
cerinţa esenţială de a fi realizate fără drept. Noţiunea este definită de art. 35 alin. (2) din
Legea nr. 161/2003 (acţionează fără drept persoana care se află în una dintre următoarele
situaţii: a) nu este autorizată, în temeiul legii sau al unui contract; b) depăşeşte limitele
autorizării; c) nu are permisiunea, din partea persoanei fizice sau juridice competente,
potrivit legii, să o acorde, de a folosi, administra sau controla un sistem informatic ori
de a desfăşura cercetări ştiinţifice sau de a efectua orice altă operaţiune într-un sistem
informatic). În cazul falsului informatic noţiunea fără drept reprezintă un element de
tipicitate, iar nu unul de antijuridicitate/ cauză justificativă – exercitarea unui drept ori
consimţământul persoanei vătămate (art. 21, 22 C.pen.). De asemenea, este necesar ca
în urma acestor acţiuni să se producă urmarea cerută de text, respectiv să rezulte date
necorespunzătoare adevărului, adică date mincinoase care prezintă denaturat, altfel decât
în realitate, fapta, informaţia la care se referă, respectiv o deformare a realităţii. Din
punct de vedere al laturii subiective este prevăzut un anumit scop – utilizarea în vederea
producerii unei consecinţe juridice – forma de vinovăţie fiind intenţia directă sau indirectă
(A. Maxim, Falsul şi frauda informatică, în C.D.P. nr. 3/2011, p. 63). Subiectul activ
este necircumstanţiat. În doctrină s-a afirmat (A. Maxim, loc. cit, p. 53-54) că, în ipoteza
săvârşirii faptei de către un funcţionar public, în exerciţiul atribuţiilor de serviciu, se va
reţine falsul informatic în concurs cu abuzul în serviciu.
Falsul informatic prezintă asemănări cu frauda informatică (art. 249 C.pen., fost 3
art. 49 din Legea nr. 161/2003). Doctrina (A. Maxim, loc. cit., p. 64) a afirmat că infracţiunea
de fals informatic este o normă generală în raport cu frauda informatică. Un alt autor
(G. Zlati, Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice…, loc. cit., p. 205-213)
consideră însă că frauda informatică nu este o normă specială în raport cu falsul informatic,
fiind posibilă reţinerea unui concurs între cele două infracţiuni. În măsura în care datele
informatice falsificate sunt folosite pentru inducerea în eroare a unei persoane şi care,
astfel, suportă un prejudiciu, falsul informatic se va reţine în concurs cu infracţiunea de
înşelăciune (C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 205/2004, în C.P. Ad., p. 997).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţia corespunde celei prevăzute 1
de art. 292 C.pen. din 1968, cu o singură diferenţă, situată la nivelul subiectului auxiliar
(funcţionarul sau alt salariat competent să ia act de declaraţia falsă). Astfel, sintagma
organ sau instituţie de stat ori altă unitate dintre cele la care se referă art. 145 a fost înlo-
cuită de persoană dintre cele prevăzute în art. 175 sau unitate în care aceasta îşi desfă-
şoară activitatea. Este posibil ca, determinat de redefinirea noţiunii de funcţionar public,
să existe, în anumite cazuri, diferenţe care, strict din această perspectivă, să facă necesară
identificarea legii penale mai favorabile.
Nedelcu 709
Art. 327 Infracţiuni de fals
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în
art. 293 C.pen. din 1968. Spre deosebire de aceasta, s-a precizat că elementul material
(acţiunea de prezentare sub o identitate falsă, atribuirea unei identităţi false altei persoane)
se realizează prin utilizarea unor documente de identitate (folosirea frauduloasă a unui
act ce serveşte la identificare, legitimare ori la dovedirea stării civile sau a unui astfel de
act falsificat). Precizarea a fost necesară pentru pune capăt unei jurisprudenţe neunitare
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 2276/2002, în C.P.J.P. 2001-2002, p. 114;
C.A. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 170/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 53; C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2534/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 168; în sensul existenţei
infracţiunii de fals privind identitatea realizabilă prin simpla atribuire verbală de către
făptuitor a unei identităţi care nu este a sa, a se vedea V. Papadopol, Notă la decizia
nr. 585/1993 a Tribunalului Bucureşti, Secţia penală, în C.P.J.P. 1993, p. 85) care
710 Nedelcu
Falsuri în înscrisuri Art. 327
considera fie că infracţiunea de fals în declaraţii se săvârşeşte prin simpla declarare a unei
stări de fapt necorespunzătoare adevărului, fie printr-o asemenea declarare, însă numai
însoţită de prezentarea unui înscris fals, optându-se pentru această din urmă orientare (a
se vedea Expunere de motive, pct. 2.78). De altfel, şi sub imperiul Codului penal anterior
s-a precizat că acţiunile prin care se realizează elementul material al infracţiunii de fals
privind identitatea sunt însoţite de înfăţişarea unor dovezi, care la rândul lor sunt false
sau folosite în mod fraudulos căci, asupra identităţii, afară de persoanele binecunoscute,
nimeni nu este crezut pe simplu cuvânt (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 465). Din perspectiva
existenţei acelei jurisprudenţe care considera că există infracţiunea şi prin simpla declarare
a unei stări de fapt necorespunzătoare, legea nouă, restrângând posibilitatea de existenţă
a infracţiunii, este mai favorabilă. Prin noua opţiune a legiuitorului infracţiunea devine
complexă, absorbind uzul de fals.
În cazul variantei principale, s-a modificat tratamentul sancţionator, majorându-se 2
limita minimă (de la 3 luni la 6 luni), cea maximă rămânând neschimbată. În ipoteza
orientării instanţei spre minimul special, legea veche va fi mai favorabilă.
S-a introdus o variantă agravată [alin. (2) – prezentarea s-a făcut prin întrebuinţarea 3
identităţii reale a unei persoane]. Această variantă se realizează numai în modalitatea
prezentării, nu şi în cea a atribuirii. Nu este o incriminare nouă întrucât se regăsea ca
modalitate faptică în vechea reglementare [art. 293 alin. (1), în modalitatea prezentării
sub o identitate falsă, identitatea falsă putând să fie atât o identitate inventată, fictivă, cât
şi una reală utilizată fraudulos]. Diferenţa o reprezintă însă limitele de sancţionare, mai
mari potrivit legii noi (1-5 ani în raport cu 3 luni - 3 ani), motiv pentru care legea veche va
fi mai favorabilă. Diferenţierea de tratament sancţionator a fost impusă de pericolul social
mai mare în ipoteza utilizării frauduloase a identităţii aparţinând altei persoane, constând
în aceea că în acest caz există riscul angajării unor consecinţe juridice în sarcina persoanei
a cărei identitate a fost folosită.
În cazul variantei asimilate [art. 327 alin. (3) cu corespondent în art. 293 alin. (2) 4
C.pen. din 1968] nu există diferenţe decât la nivelul sancţiunii. Astfel, limita minimă
rămâne neschimbată (3 luni), dar limita maximă se reduce (de la 3 ani la 2 ani) şi, totodată,
se prevede pedeapsa alternativă a amenzii [120-240 zile amendă, respectiv 1.200-120.000
lei conform art. 61 alin. (2), (4) lit. b) C.pen.]. Legea nouă care prevede o limită maximă
mai redusă a pedepsei cu închisoarea, precum şi pedeapsa alternativă a amenzii, este legea
mai favorabilă. În ipoteza în care instanţa va opta pentru pedeapsa închisorii orientată
spre minim, niciuna dintre cele două legi nu este mai favorabilă; în acest caz încadrarea
juridică se va face conform legii noi.
2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrare juridică a decla- 5
rării de către cetăţeanul român a unei identităţi false unei autorităţi străine. Fapta
cetăţeanului român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă autorităţilor
unui stat străin, constituie infracţiunea de fals privind identitatea prevăzută de art. 293
alin. (1) teza I din Codul penal [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIX/2007 (RIL),
www.scj.ro]. Decizia nu îşi păstrează valabilitatea, având în vedere dispoziţiile art. 328
teza finală C.pen.
Paşaport. Fapta inculpatului care, fiind prins în flagrant delict de furt, s-a legitimat 6
faţă de organul de poliţie cu un paşaport emis pe numele altei persoane, dar pe care lipise
propria fotografie, întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni: fals privind
Nedelcu 711
Art. 328 Infracţiuni de fals
identitatea, prevăzută de art. 293 C.pen. din 1968 şi uz de fals, prevăzută de art. 291
C.pen. din 1968 [Trib. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 585/1993, în C.P.J.P. 1993,
p. 84, cu notă critică de V. Papadopol în sensul reţinerii şi a infracţiunii de fals material în
înscrisuri oficiale, prevăzute de art. 288 alin. (1) din Codul penal întrucât, lipind propria
fotografie pe acel paşaport, inculpatul a alterat conţinutul acestuia, alterare care se poate
realiza prin orice procedeu de modificare a materialităţii actului – grafic, chimic sau
mecanic].
7 Unitate care nu aparţine celor prevăzute de art. 145 C.pen. din 1968. Inculpatul,
valorificând la un centru de achiziţii al unei societăţi comerciale un cablu electric din
aluminiu provenit din furt, şi-a atribuit, cu ocazia perfectării actului de achiziţie, o
identitate falsă, prezentându-se sub un nume nereal pentru inducerea în eroare a societăţii
şi pentru a nu fi depistat de organele de poliţie. Această faptă, încadrată de instanţele de
fond şi apel în dispoziţiile art. 293 C.pen. din 1968, nu întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de fals privind identitatea. Potrivit art. 293 C.pen. din 1968, constituie
element material al infracţiunii numai acţiunea de prezentare sub o identitate falsă în
vederea producerii unei consecinţe juridice, pentru a induce sau menţine în eroare un
organ sau o instituţie dintre cele la care se referă art. 145 C.pen. din 1968; or, art. 145
C.pen. din 1968 enumeră numai autorităţile publice, instituţiile publice sau alte persoane
juridice de interes public. În consecinţă, atribuirea unei identităţi false la prezentarea în
faţa unei societăţi comerciale cu răspundere limitată nu constituie infracţiunea prevăzută
de art. 293 C.pen. din 1968 (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 26/1998, în
R.D.P. nr. 4/1998, p. 144).
Art. 328. Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat străin
Dispoziţiile cuprinse în prezentul capitol se aplică și atunci când fapta privește acte emise
de o autoritate competentă a unui stat străin sau de o organizaţie internaţională ins tuită
printr-un tratat la care România este parte sau declaraţii ori o iden tate asumate în faţa
acesteia.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reprezintă o reglementare nouă care
extinde infracţiunile de fals în înscrisuri şi asupra actelor emise de autoritatea unui stat
străin sau a unei organizaţii internaţionale străine, precum şi asupra declaraţiilor date ori
identităţii asumate în faţa acestor entităţi străine sau internaţionale.
2 2. Jurisprudenţă. Decizii pronunţate în interesul legii. Încadrare juridică a
declarării de către cetăţeanul român a unei identităţi false unei autorităţi străine.
Fapta cetăţeanului român, aflat în străinătate, de a se prezenta sub o identitate falsă
autorităţilor unui stat străin, constituie infracţiunea de fals privind identitatea prevăzută
de art. 293 alin. (1) teza I din Codul penal [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XIX/2007,
(RIL) www.scj.ro]. Decizia nu îşi mai păstrează valabilitatea, având în vedere dispoziţiile
art. 328 teza finală C.pen.
712 Nedelcu
Bodoroncea
Falsuri în înscrisuri Art. 328
Titlul VII
Infracţiuni contra siguranţei publice
Bibliografie: L. Barac, Furt. Energie electrică. Exercitarea fără drept a unei profesii. Conectare
ilegală la reţeaua de curent electric. Încadrare juridică, în Dreptul nr. 11/2002; S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, explicaţii, comentarii. Perspectiva
clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; D. Ciuncan, Uzul de armă în mod legal, în R.D.P.
nr. 3/1996; V. Dabu, T. Enoiu Boboc, Regimul juridic al armelor de foc şi al muniţiilor, în R.D.P. nr. 2/1998;
T. Dima, Subiectul activ al formei agravate a infracţiunii de nerespectare a regimului materiilor explozive
prevăzută de art. 280 alin. (2) din Codul penal, în Dreptul nr. 5/2000, cu notă critică de C. Turianu;
Gh. Diaconescu, Infracţiunile în legile speciale şi legi extrapenale, Ed. All, Bucureşti, 1996; V. Dobrinoiu
şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, ed. a II-a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014; P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor contra siguranţei circulaţiei pe
drumurile publice prin prisma noului Cod penal (I), în Dreptul nr. 2/2011; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod
penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; S. Ivaşcu, Aspecte teoretice şi practice
privind regimul armelor şi muniţiilor, în Dreptul nr. 2/2006; I.-V. Jurcă, Folosirea legitimă a forţei sau a
armelor de foc, în R.D.P. nr. 3/2005; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de
Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1994; T. Manea, R. Popa, Aplicabilitatea deciziilor pronunţate
de instanţa supremă în recurs în interesul legii în materia infracţiunilor contra persoanei în contextul
normelor noului Cod penal, în Revista română de jurisprudenţă nr. 4/2013; T. Manea, Drept penal
substanţial. Aspecte recente din practica judecătoriilor bucureştene, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2011; T.-C. Medeanu, Accidentele de muncă, vol. I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998; A. Paicu, Unele
observaţii privind infracţiunea de nerespectare a regimului materiilor explozive, în Dreptul nr. 10/1994;
G. Potrivitu, Încadrarea juridică a faptei de deţinere fără drept de capse genofix (de împlântat bolţuri),
în Dreptul nr. 2/1997, cu comentariu de C. Turianu; A.-V. Popa, Furt. Nerespectarea regimului armelor
şi muniţiilor. Concurs de infracţiuni, în Dreptul nr. 6/1999; V. Păvăleanu, Încadrarea juridică a faptelor
privind regimul materiilor explozive, în Dreptul nr. 11/1997; V. Păvăleanu, Materii explozive. Încadrarea
juridică, în R.D.P. nr. 2/1998; C.-L. Popescu, Subiectul activ al infracţiunii de exercitare fără drept a
profesiei de avocat, în R.D.P. nr. 4/1995; G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile
publice, Practică judiciară, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009; V. Puşcaşu, Noul Cod penal adnotat,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; I. Retca, Implicaţii de drept penal substanţial şi de procedură penală ale
Legii nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive, în Dreptul nr. 12/1996; I. Retca, Din nou despre
implicaţiile incriminărilor privind regimul materiilor explozive, Dreptul nr. 7/1997; I. Rusu, M.I. Bălan-
Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice în dreptul penal român, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2014; F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
E. Tanislav, Exercitare fără drept a unei profesii. Autorizaţie de încredere, în Dreptul nr. 11/2002; T. Toader,
Drept penal român. Partea specială, ed. a 7-a, revizuită şi reactualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012;
A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice în noul Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014; C. Turianu, Infracţiuni contra circulaţiei rutiere, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
A. Ungureanu, A. Ciopraga, Dispoziţii penale din legi speciale române, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1996; I. Vasiu, L. Vasiu, Contaminanţii informatici ca vector ai accesului ilegal, în R.D.P. nr. 2/2006;
A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014; G. Zlati, Unele aspecte în legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei
în vigoare, precum şi a Noului Cod penal, în Dreptul nr. 10/2012.
Bodoroncea 713
Art. 329 Infracţiuni contra siguranţei publice
Capitolul I
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei
pe căile ferate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 329 C.pen. preia, în linii mari,
dispoziţiile art. 274 C.pen. din 1968, modificările operate de legiuitor ţinând în principal
de sistematizarea incriminărilor şi îmbunătăţirea conţinutului unora dintre acestea. Astfel, în
raport de Codul penal anterior, s-a acordat prioritate în reglementare infracţiunilor intenţionate
săvârşite de angajaţii căilor ferate în raport cu cele din culpă.
În principiu, modificările aduse de noul Cod penal vizează subiectul activ al infracţiunii,
urmarea, precum şi conţinutul variantei agravate de comitere a faptei.
2 1.1. Modificările privitoare la subiectul activ al infracţiunii. Dacă în Codul penal din
1968 acesta era circumstanţiat la „angajaţii căilor ferate”, noua reglementare face referire la
„angajaţii care gestionează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport, intervenţie
sau manevră”, ceea ce conduce la ideea unei sfere mai largi a persoanelor care pot comite
infracţiunea în discuţie. Astfel, din economia textului rezultă că această calitate o pot avea
nu numai angajaţii căilor ferate implicaţi în „gestionarea” activităţii feroviare, ci şi angajaţii
operatorilor de transport, intervenţie sau manevră, care pot să nu fie angajaţi ai căilor ferate.
Pe de altă parte, acelaşi text permite interpretarea potrivit căreia un angajat al căilor
ferate, aşa cum era circumstanţiat subiectul infracţiunii potrivit legii vechi, să nu intre în
categoria persoanelor descrise de art. 329 alin. (1) C.pen., caz în care vom fi în prezenţa unei
dezincriminări a faptei comise de o persoană care, deşi angajat al căilor ferate, nu îndeplineşte
condiţia impusă de textul menţionat pentru a putea fi subiect activ al infracţiunii.
3 1.2. Modificări cu privire la aplicabilitatea textului de incriminare. Norma de incri-
minare a fost la rându-i extinsă, ea vizând punerea în pericol nu numai a siguranţei circulaţiei
mijloacelor de transport, ci şi a celor ce ţin de mijloacele de intervenţie sau de manevră pe
calea ferată.
4 1.3. Modificări cu privire la urmarea infracţiunii. Potrivit Expunerii de motive, o altă
modificare vizează „transformarea urmării imediate la infracţiunile prevăzute în art. 329-332,
dintr-o urmare «de pericol» într-o urmare «de rezultat» prin înlocuirea sintagmei «ar fi putut pune
în pericol» sau «ar fi putut expune» cu «pune în pericol» sau «se creează un pericol»”.
În ceea ce ne priveşte, suntem de acord cu punctul de vedere exprimat în literatura
de specialitate, potrivit cu care „prin modificarea textului de incriminare din această
714 Bodoroncea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate Art. 329
perspectivă, art. 329 alin. (1) se transformă dintr-o infracţiune de pericol potenţial, cum
era în vechea reglementare, într-o infracţiune de pericol concret” [S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 573]. În consecinţă, dacă
anterior era suficient să se aprecieze dacă din împrejurările cauzei, fapta era de natură
să dea naştere unei stări de pericol pentru siguranţa circulaţiei pe căile ferate, potrivit
legii noi este nevoie să se probeze existenţa efectivă a acestui pericol, care nu şi-a produs
consecinţele din cauza unei/unor împrejurări exterioare voinţei făptuitorului. Orice
materializare a stării de pericol create într-o consecinţă material va atrage încadrarea
faptei în alin. (2) al textului.
Pentru situaţiile în care nu se poate proba existenţa unui pericol concret pentru valoarea
social protejată, vor fi incidente dispoziţiile legale privind dezincriminarea faptei (art. 4
C.pen. şi art. 3 LPACP).
1.4. Modificări cu privire la conţinutul variantei agravate a infracţiunii. Potrivit 5
art. 274 alin. (2) C.pen., infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca urmare un accident
de cale ferată, accident ce constă, potrivit art. 333 C.pen., în distrugerea sau degradarea
adusă mijloacelor de transport, materialului rulant sau instalaţiilor de cale ferată în cursul
circulaţiei sau manevrei mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie pe
calea ferată. Această definiţie a accidentului de cale ferată absoarbe conţinutul noţiunii
definite prin aceeaşi sintagmă de dispoziţiile art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968, căruia i
se adaugă şi distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport. În noua reglementare
se poate regăsi şi consecinţa producerii unei „tulburări în activitatea de transport”, atunci
când aceasta poate fi cuantificată în distrugeri sau degradări ale mijloacelor de transport.
Altfel de „tulburări”, care nu pot să intre în conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”,
nu vor mai putea fi calificate ca realizând infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen., dar
vor putea fi examinate din perspectiva întrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de
abuz în serviciu, prevăzută de art. 297 C.pen., care reprezintă norma generală în ceea ce
priveşte neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a îndatoririlor de serviciu.
O situaţie specială o reprezintă cea în care, potrivit legii vechi, s-a produs o „catastrofă
de cale ferată”, noţiune care nu se mai regăseşte în noua reglementare.
Catastrofa de cale ferată consta, potrivit art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968, în „deraierea, 6
răsturnarea sau prăbuşirea unui mijloc de transport al căilor ferate, sau în producerea unui
alt asemenea rezultat, precum şi în ciocnirea a doua mijloace de transport ale căilor ferate
sau a unui mijloc de transport al căilor ferate cu un alt vehicul, dacă s-au produs urmări
deosebit de grave prin moartea sau vătămarea integrităţii corporale a unor persoane, ori
prin distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de
cale ferată sau a mărfurilor încredinţate pentru transport”.
Examinarea acestei dispoziţii prin prisma reglementării prevăzute de art. 333 C.pen.
permite concluzia că, sub aspectul consecinţelor, conţinutul este acelaşi în ceea ce priveşte
distrugerea sau degradarea mijloacelor de transport, manevră, întreţinere sau intervenţie
pe calea ferată, deosebirea între cele două noţiuni (în sensul de cuantificare a urmării
produse) fiind doar de ordin „cantitativ”. În schimb, în noua reglementare nu se regăsesc, ca
şi consecinţe ale accidentului de cale ferată, „distrugerea/degradarea mărfurilor transpor-
tate”, pe de o parte, şi/sau producerea unei urmări constând în moartea sau vătămarea
integrităţii corporale a unor persoane, pe de altă parte.
Bodoroncea 715
Art. 329 Infracţiuni contra siguranţei publice
Pentru aceste ipoteze în care nu se mai poate stabili un element de continuitate între
noţiunile de „catastrofă de cale ferată”, potrivit legii vechi, şi cea de „accident de cale
ferată”, astfel cum este definit de legea nouă, urmează a se reţine regulile concursului de
infracţiuni între cea prevăzută de art. 329 alin. (1) şi (2) C.pen. şi o infracţiune contra vieţii
sau integrităţii corporale (art. 188, 189 C.pen, respectiv art. 193, 194 C.pen.) sau chiar
cu infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen., dacă se produce distrugerea/
degradarea mărfurilor transportate.
În consecinţă, nu se poate vorbi de o dezincriminare a infracţiunii prin care s-a produs
o catastrofă de cale ferată, ci doar de o abrogare, generatoare a unei situaţii tranzitorii care
va fi analizată conform distincţiilor prezentate mai sus.
7 1.5. Modificări cu privire la sancţiune. Noul Cod penal păstrează aceleaşi limite de
pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii (de la unu la 5 ani închisoare), cât şi pentru ipo-
tezele în care accidentul de cale ferată are acelaşi conţinut în cele două legi succesive (de la
3 la 10 ani). Aceasta va fi pedeapsa care se va reţine şi pentru producerea unei catastrofe de
cale ferată în ipotezele care se suprapun noţiunii de accident de cale ferată definit de legea
nouă, întrucât noul Cod penal constituie lege mai favorabilă sub acest aspect.
8 2. Elementul material. Sub acest aspect, latura obiectivă a infracţiunii se realizează
printr-o acţiune (îndeplinirea defectuoasă) sau omisiune (neîndeplinirea) unei îndatoriri
de serviciu, ca şi în cazul infracţiunii de abuz în serviciu, a cărei variantă specială poate
fi considerată.
Nu se realizează elementul material al infracţiunii în situaţia inculpatului, impiegat de
mişcare, „care s-a prezentat la muncă sub influenţa băuturilor alcoolice şi, uitând să pună
macazul într-o poziţie corespunzătoare, a cauzat ciocnirea unui tren de marfă cu vagoanele
ce staţionau în gară, provocându-se avarii mijloacelor de transport, care întruneşte elemen-
tele constitutive ale infracţiunilor de neîndeplinire din culpă a îndatoririlor de serviciu,
prevăzută de art. 273 alin. (1) C.pen. din 1968 şi părăsirea postului şi prezenţa la serviciu
în stare de ebrietate (…). Prezentarea inculpatului la serviciu în stare de ebrietate nu
presupune că încălcarea atribuţiilor de serviciu a avut loc cu intenţie, aceasta trebuind să
rezulte şi din alte împrejurări ale cauzei, nu numai din starea de ebrietate, mai cu seamă
că această faptă este incriminată distinct ca infracţiune (C.A. Timişoara, Secţia penală,
decizia nr. 114/1994, în Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
9 3. Urmarea. Prin acţiunile şi inacţiunile inculpatului, descrise mai sus (n.n. - comentariul
anterior), s-a produs în mod concret pericolul pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport ale căilor ferate, cauzându-se atât prejudicii acesteia, cât şi decesul manevrantului
P.M. (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 49 din 9 aprilie 2009, portal.just.ro).
10 4. Vinovăţia. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă. Eliminarea
sintagmei „cu ştiinţă” din conţinutul infracţiunii nu semnifică altceva decât punerea în
aplicare a dispoziţiilor art. 16 alin. (6) C.pen., privind prevederea expresă ca infracţiune
a faptei comise din culpă, reglementare care, în cazul acestei infracţiuni, se regăseşte în
dispoziţiile art. 330 C.pen.
11 5. Varianta agravată. Aşa cum arătam mai sus, infracţiunea este mai gravă dacă s-a
produs un accident de cale ferată, sintagmă definită de dispoziţiile art. 333 C.pen. (a se
vedea infra comentariul art. 333 C.pen.).
12 6. Concursul cu alte infracţiuni. Infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen. poate intra
în concurs cu o infracţiune de distrugere, atunci când priveşte degradarea sau distrugerea
mărfurilor transportate sau cu una contra vieţii sau integrităţii corporale.
716 Bodoroncea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate Art. 330
Art. 330. Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă
din culpă
(1) Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, din culpă,
de către angajaţii care ges onează infrastructura feroviară ori ai operatorilor de transport,
intervenţie sau manevră, dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa mijloacelor de
transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată, se pedepsește cu închisoare de la 3 luni
la 3 ani sau cu amendă.
(2) Când fapta a avut ca urmare un accident de cale ferată, pedeapsa este închisoarea
de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, în linii mari, dispo- 1
ziţiile art. 273 C.pen. din 1968, modificările aduse fiind aceleaşi cu cele pe care le-am
evidenţiat cu ocazia analizei infracţiunii comise cu intenţie (a se vedea supra comentariul
art. 329 C.pen.).
Pedeapsa a fost şi ea modificată faţă de Codul penal din 1968; astfel, minimul şi maximul
special la varianta tip a infracţiunii, prevăzută de alin. (1), au fost micşorate faţă de cele
prevăzute de art. 273 C.pen. din 1968. Totodată, s-a introdus pedeapsa alternativă a amenzii
penale, astfel că aceasta va fi lege mai favorabilă sub acest aspect, atât în cazul variantei
simple a infracţiunii, cât şi în situaţia variantei agravate, prevăzută de alin. (2) al textului
(închisoare de la unu la 5 ani, comparativ cu limite cuprinse între 3-7 ani/ 5-15 ani).
2. Elementul material. Ca şi în cazul infracţiunii precedente, acesta constă fie într-o 2
acţiune (îndeplinirea defectuoasă), fie într-o omisiune (neîndeplinirea) unei îndatoriri de
serviciu, ca şi în cazul infracţiunii de neglijenţă în serviciu, a cărei variantă specială poate
fi considerată.
Constituie o modalitate de realizare prin acţiune a elementului material „fapta incul-
patului de a fi deschis bariera şi de a fi permis trecerea peste linii a unui camion după ce
se anunţase apropierea unui tren de marfă, urmată de ciocnirea celor două, cu urmarea
morţii a două persoane şi producerea unor pagube materiale importante” (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 127/1978, în R.R.D. nr. 8/1978, p. 66), iar în cea omisivă,
„fapta inculpatului care s-a prezentat la muncă sub influenţa băuturilor alcoolice şi,
uitând să pună macazul într-o poziţie corespunzătoare, a cauzat ciocnirea unui tren de
marfă cu vagoanele ce staţionau în gară, provocându-se avarii mijloacelor de transport”
(C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 114/1994, în Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
Infracţiunea prevăzută de art. 273 C.pen. se reţine dacă a avut loc un singur caz de neîn-
deplinire a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă, nefiind necesar să
existe mai multe astfel de situaţii, dacă acesta se află în legătură cauzală cu rezultatul produs
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2760/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 264).
3. Urmarea. Pentru reţinerea formei calificate a infracţiunii este necesară întrunirea 3
cumulativă a două condiţii: fapta să fi pus în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de
transport ale căilor ferate şi să fi avut ca urmare o tulburare în activitatea de transport pe
calea ferată sau accident de cale ferată. Tulburarea trebuie să prezinte o anumită gravitate,
care presupune producerea fie a unor pagube materiale importante, fie a unor urmări
dăunătoare apreciabile (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1843/1971, în R.R.D.
nr. 5/1972, p. 163). Potrivit noii legi, o astfel de „tulburare” va putea fi examinată doar
Bodoroncea 717
Art. 330 Infracţiuni contra siguranţei publice
prin prisma includerii sale în conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”, iar dacă o
astfel de consecinţă nu s-a produs, ea poate fi examinată prin prisma întrunirii condiţiilor
infracţiunii de neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 298 C.pen.
4 4. Vinovăţie. Fapta se comite din culpă. Aprecierea formei de vinovăţie se face prin
evaluarea probelor administrate în cauză. Astfel, în practică s-a decis că „întrucât inculpatul
nu a comandat executarea în bloc a parcursului liber pentru trenul de marfă nr. 31208 şi
nu a întâmpinat trenul pentru a-l supraveghea prin defilare pentru a se convinge că trenul
a trecut de Halta de Mişcare C.F.R. B.T., a putut să prevadă că acest tren este oprit la
semnalul de intrare în haltă în direcţia spre Cluj-Napoca, dar nu l-a acceptat şi a comandat
parcursul în bloc pentru trenul personal nr. 3634, socotind fără temei că cele două trenuri
nu se vor ciocni şi nu se va produce catastrofa de cale ferată. Trezit din somn, la apelul
telefonic al martorului L.F. (ora 01:19), inculpatul trebuia să prevadă că netransmiţând
către Halta de Mişcare C.F.R. M. reavizul de sosire al trenului de marfă nr. 31208 în
Halta de Mişcare C.F.R. B.T. până la acea oră şi transmiţând în fals reavizul pentru ora
00:54, nevăzând acel tren şi neefectuând defilarea lui până la trecerea completă prin haltă,
a existat posibilitatea ca trenul să se afle oprit la semnalul de intrare haltă. Comandând
executarea în bloc a parcursului liber pentru trenul personal nr. 3634, care circula tot pe
firul II, inculpatul a putut prevedea că trenul de călători nr. 3634 va ajunge din urmă şi va
ciocni trenul de marfă nr. 31208 şi producerea unui accident feroviar grav care constituie
o catastrofă de cale ferată, chiar dacă nu a acceptat-o, socotind fără temei că nu se vor
produce” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4442/2010, www.scj.ro).
5 5. Concurs cu alte infracţiuni. Distrugerea sau semnalizarea falsă. Faptele incul-
patului care, în calitate de impiegat de mişcare responsabil la Halta de Mişcare C.F.R.
B.T. şi în exercitarea atribuţiilor de serviciu, la 12 decembrie 2006, nu şi-a îndeplinit
obligaţiile de serviciu, din culpă şi a efectuat semnalizări false, din culpă, determinând
ciocnirea trenului personal nr. 3634 cu trenul de marfă nr. (...) la intrarea în halta de
mişcare, care a avut ca şi consecinţe o catastrofă de cale ferată, constituie infracţiunile
de neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă
şi distrugere şi semnalizare falsă, prevăzute şi pedepsite de art. 273 alin. (1) şi (2)
C.pen. din 1968, raportat la art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968 şi art. 276 alin. (3), (4)
şi (5) din acelaşi Cod, raportat la art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968, toate cu aplicarea
art. 33 lit. a) C.pen. din 1968 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4442/2010, www.scj.
ro). Uciderea din culpă. Fapta inculpatului T.C. care în dimineaţa zilei de 11 septembrie
1997, în calitate de impiegat de mişcare în staţia Cristeşti - Jijia a dispus efectuarea unei
manevre în capătul „Y” al staţiei, deşi era interzisă simultan cu primirea trenurilor, a
fracţionat parcursul de manevră, deşi era pe linia de evitare a refuzat completarea partidei,
manevra cu un alt manevrat care să fie la acoperire, a dat comenzi eronate care au dus
la deraierea boghiului nr. 1 a vagonului 71242, iar vagonul 2 l-a strivit şi l-a omorât
pe manevrantul P.M., totodată a creat în împrejurările descrise un prejudiciu Societăţii
Naţionale de Transport Feroviar de marfă CFR Marfă SA Iaşi în cuantum de 17.151.391
ROL, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor de neîndeplinirea îndatoririlor
de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasă din culpă, faptă prevăzută de art. 273 alin. (2)
C.pen. din 1968 şi uciderea din culpă prevăzută de art. 178 alin. (2) C.pen. din 1968, cu
aplicarea art. 33 lit. a) C.pen. din 1968. Astfel, aşa cum a rezultat din cele menţionate mai
sus, infracţiunea prevăzută de art. 273 alin. (2) C.pen. din 1968 sub aspectul elementului
718 Bodoroncea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate Art. 331
material s-a realizat, atât printr-o infracţiune – neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu (nu
a completat cu un manevrant partida de manevră), cât şi printr-o acţiune – îndeplinirea
defectuoasă a îndatoririlor de serviciu, aşa cum s-a arătat şi la încadrarea în drept a faptelor.
(...) Prin acţiunea şi inacţiunea inculpatului T.C. s-a produs în mod concret pericolul
pentru siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, ale căilor ferate, a fost avariată o
locomotivă, 3 vagoane şi, nu în ultimul rând, decesul manevrantului P.M. (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 2933/2009, www.scj.ro).
Art. 331. Părăsirea postului și prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului sau a
altor substanţe
(1) Părăsirea postului, în orice mod și sub orice formă, de angajaţii cu atribuţii privind
siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea ferată,
dacă prin aceasta se pune în pericol siguranţa circulaţiei acestor mijloace, se pedepsește cu
închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează îndeplinirea îndatoririlor de serviciu de către
un angajat având atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie
sau manevră pe calea ferată, care are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în
sânge ori se află sub influenţa unor substanţe psihoac ve.
(3) Când faptele prevăzute în alin. (1) și alin. (2) au avut ca urmare un accident de cale
ferată, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, cu unele modificări, 1
dispoziţiile art. 275 C.pen. din 1968. Modificările operate de legiuitor vizează:
1.1. Subiectul activ al infracţiunii. Acesta rămâne unul calificat – angajat cu atribuţii 2
privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe calea
ferată; prin eliminarea sintagmei „care asigură direct siguranţa etc.” din structura vechiului
text se poate discuta chiar de o lărgire a sferei acestuia, fiind evident că angajaţii cu
atribuţii privind siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport, intervenţie sau manevră pe
calea ferată pot fi mai numeroşi decât cei care asigură în mod direct siguranţa mijloacelor
de transport ale căilor ferate.
1.2. Extinderea aplicabilităţii normei şi la siguranţa circulaţiei „mijloacelor de 3
intervenţie sau manevră pe calea ferată”, neprevăzute de reglementarea anterioară. Din
acest punct de vedere, făptuitorul nu va putea fi tras la răspundere penală în temeiul
textului în discuţie pentru faptele comise anterior intrării în vigoare a Codului penal.
1.3. Modificarea variantei asimilate prin înlocuirea condiţiei exercitării atribuţiilor 4
de serviciu „în stare de ebrietate” cu cea de „îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool
pur în sânge”, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin adăugarea unei noi ipoteze, aceea a
aflării sub influenţa unor substanţe psihoactive.
Ca o consecinţă a acestei modificări, va opera o dezincriminare in concreto a tuturor
faptelor comise de către cei în stare de ebrietate, dar a căror alcoolemie nu depăşea
0,80 g/l alcool pur în sânge la momentul comiterii faptei. Sub aspectul momentului la care se
stabileşte alcoolemia, este corectă observaţia potrivit căreia „textul de la art. 331 alin. (2) nu
s-a corelat cu cel de la art. 336 alin. (1) C.pen.” [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014 p. 577], ceea ce e de natură să genereze practică neunitară
sub aspectul posibilităţii de a se cere, în acest caz, o recalculare a alcoolemiei.
Bodoroncea 719
Art. 332 Infracţiuni contra siguranţei publice
720 Bodoroncea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate Art. 332
(4) Când faptele prevăzute în alin. (1)–(3) sunt săvârșite din culpă, limitele speciale ale
pedepsei se reduc la jumătate.
(5) Tenta va la infracţiunile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia, cu unele modificări, 1
dispoziţiile art. 276 C.pen. din 1968. Modificările aduse textului pot fi grupate astfel:
1.1. Extinderea sferei de aplicabilitate a elementului material, în sensul că va viza 2
nu numai linia de cale ferată, materialul rulant şi instalaţiile de cale ferată, ci şi instalaţiile
de comunicaţii feroviare şi orice alte bunuri sau dotări aferente infrastructurii feroviare.
Parte dintre acestea au fost preluate din art. 5 din Legea nr. 289/2005 privind unele măsuri
pentru prevenirea şi combaterea fenomenului infracţional în domeniul transportului pe
calea ferată, text abrogat prin Legea nr. 187/2012.
1.2. Modificări cu privire la conţinutul urmării produse. Înlocuirea expresiei „dacă 3
prin aceasta s-ar fi putut pune în pericol”, folosită de vechea reglementare, cu „dacă prin
aceasta se pune în pericol” siguranţa mijloacelor de transport, manevră sau intervenţie pe
calea ferată [în cazul faptei tipice, prevăzută de alin. (1)], respectiv a celei „dacă aceste
fapte ar fi putut expune la un pericol” cu „dacă prin aceste fapte se creează un pericol”
de accident de cale ferată [varianta prevăzută de alin. (2)] nu transformă infracţiunea
într-una de rezultat, ci într-o infracţiune de pericol concret (a se vedea şi supra comentariul
art. 332 C.pen.), care trebuie dovedit. Pentru situaţiile în care nu se poate proba existenţa
unui pericol concret pentru valoarea socială protejată, vor fi incidente dispoziţiile legale
privind dezincriminarea faptei (art. 4 C.pen. şi art. 3 LPACP).
Tot sub acest aspect, se observă o extindere a sferei mijloacelor care sunt puse în pericol
urmare activităţilor de distrugere, degradare sau aducere în stare de neîntrebuinţare şi la
cele de manevră sau intervenţie pe calea ferată.
1.3. Modificări cu privire la conţinutul variantei agravate a infracţiunii. Potrivit 4
art. 332 alin. (3) C.pen., infracţiunea este mai gravă dacă fapta a avut ca urmare un accident
de cale ferată, astfel cum este definit de dispoziţiile art. 333 C.pen (a se vedea supra
comentariul art. 329), noţiune în care se pot regăsi şi o parte dintre consecinţele descrise
anterior sub denumirea de „catastrofă de cale ferată” [art. 277 alin. (2) C.pen. din 1968]
şi care, totodată, absoarbe conţinutul celei definite prin aceeaşi sintagmă de dispoziţiile
art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968, precum şi pe cel de „tulburare în activitatea de transport
pe căile ferate”, atunci când aceasta poate fi cuantificată în distrugeri sau degradări ale
mijloacelor de transport. Dacă tulburările în activitatea de transport se manifestă sub altă
formă, care nu poate să intre în conţinutul noţiunii de „accident de circulaţie”, nu vor mai
putea fi calificate ca realizând infracţiunea prevăzută de art. 329 C.pen., dar vor putea fi
examinate din perspectiva întrunirii condiţiilor de existenţă ale infracţiunii de abuz în
serviciu sau neglijenţă în serviciu, prevăzută de art. 297 C.pen., respectiv art. 298 C.pen.
1.4. Modificări cu privire la pedeapsă. În toate variantele de comitere, legea nouă 5
prevede limite ale pedepsei mai reduse, astfel încât va constitui lege mai favorabilă, lucru
stabilit şi de jurisprudenţă, care a reţinut că „în virtutea art. 5 din noul Cod penal, având în
vedere că până la soluţionarea definitivă a acestei cauze a intervenit o lege mai favorabilă,
astfel cum este noul Cod penal, ce prevede limite de pedeapsă mult mai mici decât vechiul
Cod penal, fiind clar legea penală mai favorabilă, instanţa va observa că fapta pentru care
Bodoroncea 721
Art. 332 Infracţiuni contra siguranţei publice
fapta inculpatului care a sustras două sârme din cupru, rupându-le cu mâna prin îndoiri şi
dezdoiri repetate, precum şi 20 bucăţi manşoane de pe stâlpii amplasaţi pe diferite trasee
ale căii ferate din judeţul Cluj, prin aceasta distrugând sistemul de comunicaţii C.F.R. şi
punând în pericol siguranţa circulaţiei mijloacelor de transport pe calea ferată, constituie
infracţiunile de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1), 209 alin. (1) lit. i) şi alin. (3)
lit. h) C.pen. din 1968 şi distrugere şi semnalizare falsă, prevăzută de art. 276 alin. (1)
C.pen. din 1968, săvârşite în concurs real (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 68/2004,
portal.just.ro).
13 5. Vinovăţia. Fapta se poate comite cu orice formă de vinovăţie, având în vedere că
art. 332 alin. (3) reglementează şi comiterea din culpă a infracţiunii.
14 6. Concurs cu alte infracţiuni. Furt. Fapta inculpaţilor de a tăia fire din cupru de la
reţeaua de telecomunicaţii a C.F.R., fiind surprinşi de către poliţişti după ce acestea au
fost rulate pentru a fi transportate, întruneşte atât elementele constitutive ale infracţiunii
de distrugere şi semnalizare falsă prevăzută în art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, cât şi pe
cele ale infracţiunii de furt calificat, în forma consumată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 4431/2005, www.scj.ro), la fel şi în cazul inculpaţilor care, în mod repetat, cu un patent şi o
cheie potrivită au degradat linia ferată prin demontare şi au sustras de la aceasta componente
ce intră în infrastructura căii ferate (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6428/2006, www.scj.
ro). Distrugere. Sustragerea unor componente de instalaţii, cu ştiinţa că ele aparţin căilor
ferate, având ca urmare aducerea acestor instalaţii în stare de neîntrebuinţare şi periclitarea
siguranţei mijloacelor de transport constituie infracţiunea prevăzută în art. 276 alin. (1) C.pen.
din 1968, săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. Într-un asemenea caz nu sunt incidente
prevederile art. 217 alin. (3) din acelaşi Cod, care se referă, între altele, la echipamente şi
instalaţii ce nu au legătură cu siguranţa circulaţiei pe calea ferată (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 160/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 436).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul art. 333 C.pen., care este unul de
definire a sintagmei ce caracterizează varianta agravată a tuturor infracţiunilor prezentate
în acest capitol, are corespondent, parţial, în dispoziţiile art. 277 C.pen. din 1968, text ce
avea ca denumire marginală „accidentul şi catastrofa de cale ferată”.
Modificările aduse de legea nouă în raport cu reglementarea anterioară pot fi sintetizate
astfel:
2 1.1. Eliminarea cerinţei ca distrugerea sau degradarea să fie „importantă”, ter-
men folosit de vechea definiţie a „accidentului de cale ferată”. Legea devine astfel mai
previzibilă având în vedere arbitrariul care exista în calificarea, sub aspect cantitativ,
a „importanţei” acordate unei astfel de consecinţe. Drept urmare, orice distrugere sau
degradare adusă mijloacelor de transport etc. va realiza elementul material al infracţiunii
în formă agravată, diferenţele de ordin cantitativ în ceea ce priveşte consecinţele produse
724 Bodoroncea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate Art. 333
putând şi trebuind să îşi găsească rezolvare în procesul de individualizare a pedepsei, în
funcţie de toate împrejurările cauzei.
Din examinarea comparativă a celor două definiţii date expresiei de „accident de cale
ferată” se observă extinderea aplicabilităţii normei şi asupra mijloacelor de transport,
iar activităţile de distrugere şi degradare pot să se producă nu numai în cursul circulaţiei
sau manevrei mijloacelor de transport pe calea ferată, ci şi în cursul operaţiilor de
întreţinere sau intervenţie pe calea ferată.
1.2. Eliminarea consecinţei constând în producerea unei catastrofe de cale ferată. 3
Aşa cum arătam şi supra (comentariul art. 329), consecinţele pe care legea veche le atribuia
acestei forme de realizare a variantei agravate (distrugerea sau degradarea mijloacelor
de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate
pentru transport) se suprapun celor descrise de accidentul de cale ferată, în redactarea
dată de noul Cod penal. Prin eliminarea termenului „importantă” ce însoţea activităţile
de distrugere sau degradare s-a statuat, practic, că accidentul de cale ferată poate produce
de la cele mai mici până la cele mai dezastruoase consecinţe, care anterior erau incluse în
categoria catastrofei de cale ferată.
În consecinţă, sub acest aspect se poate stabili un element de continuitate între vechea
reglementare referitoare la producerea unei catastrofe de cale ferată şi actuala reglementare,
ce defineşte într-o formă nouă „accidentul de cale ferată”.
Dacă însă au fost produse şi consecinţe constând în moartea sau vătămarea integrităţii
corporale a unor persoane, urmează a se reţine regulile concursului de infracţiuni cu o
infracţiune contra vieţii sau integrităţii corporale (art. 188, 189 C.pen, respectiv art. 193,
194 din acelaşi Cod) sau chiar cu infracţiunea de distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen.,
dacă se produce distrugerea/degradarea mărfurilor transportate.
2. Examen jurisprudenţial. În raport cu cele prezentate anterior în ceea ce priveşte 4
conţinutul extins al noţiunii de accident de cale ferată, care ar cuprinde consecinţe dintre
cele mai diverse din punct de vedere al distrugerilor sau degradărilor aduse mijloacelor
de transport etc. pe calea ferată, fapte care anterior nu constituiau infracţiune datorită
neîntrunirii cerinţei privind importanţa distrugerii sau tulburării, sub imperiul legii actuale
ar constitui o variantă agravată de comitere a infracţiunii în varianta tip corespunzătoare.
Astfel în jurisprudenţa anterioară s-a reţinut că „potrivit art. 277 alin. (1) C.pen. din 1968,
prin accident de cale ferată se înţelege distrugerea sau degradarea importantă adusă
materialului rulant de cale ferată sau altor instalaţii feroviare în cursul circulaţiei sau a
manevrei mijloacelor de transport ale căii ferate. Nu sunt îndeplinite condiţiile acestui text
atunci când s-a produs tamponarea a două convoaie de vagoane şi degradarea unui vagon,
cauzându-se o pagubă de 6.510 lei” (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3296/1972,
în R.R.D. nr. 4/1973, p. 176) sau că „pentru reţinerea agravantei prevăzute de art. 277 alin.
(1) C.pen. din 1968 este necesar ca fapta să producă o tulburare de o anumită gravitate
în activitatea de transport sau un accident de cale ferată. Cerinţa unui anumit grad de
dificultate a tulburării, deşi nu este specificată în cuprinsul art. 277 alin. (1) C.pen. din
1968, se reflectă totuşi din împrejurarea că generează aceleaşi consecinţe, sub aspectul
tratamentului penal, ca şi accidentul de cale ferată. Cu alte cuvinte, tulburarea în activitatea
de transport trebuie să prezinte o gravitate similară aceleia a unui accident de cale ferată.
Or, accidentul, astfel cum este definit în art. 276 alin. (1) C.pen. din 1968, presupune
producerea unei pagube materiale importante şi a unor urmări dăunătoare apreciabile.
Bodoroncea 725
Art. 333 Infracţiuni contra siguranţei publice
Dar, în speţă, nu s-au produs asemenea urmări, deoarece circulaţia s-a desfăşurat pe o altă
linie, fără întârzieri în mersul trenurilor sau în efectuarea manevrelor, iar paguba materială
cauzată prin avarierea unor vagoane şi a unei locomotive nu reprezintă o consecinţă
importantă în sensul legii penale” (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 114/1994, în
Dreptul nr. 12/1995, p. 94).
5 Pentru încadrarea juridică a faptei în infracţiunea de distrugere din culpă având ca
rezultat o catastrofă de cale ferată prevăzută de art. 276 alin. (4) teza a III-a raportat
art. 277 C.pen. din 1968, nu prezintă relevanţă natura obstacolului, nici modul în care
acesta a fost aşezat pe calea ferată înainte de impact, astfel că orice corp, static sau în
mişcare, constituie obstacol dacă prin dimensiunile şi structura sa poate pune în pericol
mijloacele de transport. Existenţa catastrofei de cale ferată, în accepţiunea art. 277
alin. (2) C.pen. din 1968, presupune, pe lângă deraierea, răsturnarea sau prăbuşirea unui
mijloc de transport al căilor ferate ori producerea unuia dintre celelalte evenimente la
care se referă acest text de lege, cauzarea de urmări deosebit de grave prin moartea sau
vătămarea integrităţii corporale a unor persoane ori distrugerea sau degradarea mijloacelor
de transport ale căilor ferate, a instalaţiilor de cale ferată sau a mărfurilor încredinţate
pentru transport. Ca urmare, fapta unui conducător de autobuz de a nu respecta obligaţia
de a se asigura la o trecere de nivel de cale ferată, care a dus la surprinderea autobuzului
de un tren constituie infracţiunea de distrugere din culpă având ca rezultat o catastrofă de
cale ferată în măsura în care s-au produs consecinţe de natura celor prevăzute în art. 277
alin. (2) C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3162/1998, în Probleme de
drept...1990-2000, p. 437).
726 Bodoroncea
Infracţiuni contra
Manea siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 334
Capitolul II
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei
pe drumurile publice
Comentariu
1. Consideraţii generale privind infracţiunile contra siguranţei pe drumurile publice. 1
Apariţia, în Codul penal, a unor dispoziţii ce vizează relaţiile sociale ce privesc siguranţa circu-
laţiei pe drumurile publice este o noutate adusă de legiuitor în peisajul juridic autohton. Se
schimbă astfel optica tradiţională care a plasat faptele, pentru o lungă perioadă de timp, în
legislaţia specială. Conţinutul nomelor nu diferă însă, substanţial, faţă de textele anterioare,
fiind preluate din fostul Capitol VI, denumit „Infracţiuni şi pedepse”, al O.U.G. nr. 195/2002
privind circulaţia pe drumurile publice, republicată (M.Of. nr. 670 din 3 august 2006; textele
la care facem referire au fost abrogate prin art. 121 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal), astfel că jurisprudenţa şi doctrina anterioare
îşi păstrează, în cea mai mare parte, actualitatea.
2. Elemente de noutate. Faţă de reglementarea anterioară observăm, pe de o parte, 2
că, în conformitate cu tehnica de reglementare specifică noului Codului penal, textele au
primit o denumire marginală.
Apoi, legiuitorul a ales să renunţe la o serie de incriminări, anume cea cuprinsă în
fostul art. 90 al O.U.G. nr. 195/2002, care sancţiona fapta conducătorului de vehicul sau a
instructorului auto, aflat în procesul de instruire, ori a examinatorului autorităţii competente,
aflat în timpul desfăşurării probelor practice ale examenului pentru obţinerea permisului
de conducere, de a consuma alcool, produse ori substanţe stupefiante sau medicamente cu
efecte similare acestora, după producerea unui accident de circulaţie care a avut ca rezultat
uciderea sau vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane,
până la recoltarea probelor biologice ori până la testarea cu un mijloc tehnic omologat
şi verificat metrologic sau până la stabilirea cu un mijloc tehnic certificat a prezenţei
acestora în aerul expirat, precum şi cea prevăzută de art. 91, care incrimina neîndeplinirea
Manea 727
Art. 334 Infracţiuni contra siguranţei publice
alin. (1) al art. 334 C.pen. [fostul art. 85 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată]
arată Instanţa Supremă, în considerentele deciziei sale, şi că „dispoziţiile art. 85
alin. (2) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată [art. 334 alin. (2) C.pen. – n.n.] vizează
acele situaţii în care s-a intervenit în vreun fel asupra numărului de înmatriculare al unui
autoturism înmatriculat în realitate, fie prin confecţionarea unui număr sau imitarea unui
număr autentic, fie prin modificarea aspectului sau menţiunilor unui asemenea număr,
creându-se astfel o aparenţă necorespunzătoare adevărului, precum şi situaţia în care
autoturismul este sau nu înmatriculat, dar poartă plăcuţa de înmatriculare a altui vehicul.
Or, un număr de înmatriculare provizoriu expirat nu poate fi asimilat, prin analogie, cu
un număr fals de înmatriculare, în condiţiile în care nu a existat o falsificare cu intenţie a
acestuia, în sensul celor arătate anterior”.
7. Subiecţii infracţiunii
12 7.1. Autorul. Specificul elementului material al diferitelor modalităţi normative
impune şi diferenţieri în ceea ce priveşte autorul infracţiunii.
În modalităţile normative constând în „conducere” şi „tractare”, infracţiunea nu poate
fi comisă în calitate de autor decât de o persoană fizică.
În modalitatea constând în „punerea în circulaţie”, infracţiunea poate fi comisă de
orice persoană, fizică sau juridică, ce are dreptul de a dispune de vehicul.
13 7.2. Participaţia. În modalitatea conducerii unui vehicul, infracţiunea este una în
persoană proprie, coautoratul nu este posibil; când acelaşi vehicul este condus, succesiv,
în aceeaşi împrejurare, de mai multe persoane, fiecare realizează o infracţiune distinctă.
În cealaltă modalitate, participaţia este, în principiu, posibilă în toate formele, instigator
sau complice putând a fi orice persoană, fizică sau juridică.
Specific incriminării este însă aceea că o serie de forme de participaţie sunt incriminate
ca infracţiuni de sine stătătoare; au acest caracter punerea în circulaţie a unui vehicul
sau tramvai neînmatriculat sau neînregistrat, respectiv punerea în circulaţie a unui astfel
de vehicul cu număr fals de înmatriculare sau înregistrare, care sunt, în esenţă, acte de
instigare sau de complicitate ale faptei de conducere a acestor vehicule.
14 8. Elementul material. Aşa cum se poate observa cu relativă uşurinţă, textul de lege
cuprinde patru infracţiuni distincte, corespunzător numărului de alineate care îl compun.
Elementul material, comun pentru toate acestea, constă în activitatea fie de punere în
circulaţie, fie de conducere – tractarea, conţinută de fapta de la alin. (3) al normei, nefiind
altceva decât o altă formă de conducere, dar specifică pentru cazul pe care îl are în vedere,
o remorcă neputând fi acţionată direct. Infracţiunea este una conţinut alternativ. Comise cu
privire la acelaşi vehicul, faptele care realizează mai multe dintre modalităţile normative
realizează o unică infracţiune. Astfel, în situaţia în care aceeaşi persoană oferă alteia
pentru a conduce pe drumurile publice un autovehicul, iar apoi procedează şi ea însăşi la
conducerea acestuia, comite o singură infracţiune.
15 8.1. Conducerea. Este activitatea constând în manevrarea mecanismelor specifice
care determină deplasarea autovehiculului (I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 93).
16 8.2. Punerea în circulaţie. Considerăm şi noi, alături de alţi autori, că noţiunea nu se
referă la aspectele mecanice ce presupun deplasarea efectivă a unui autovehicul, ci mai
degrabă un acord, un îndemn, dat de o persoană care poate să decidă în acest sens, pentru
ca un autovehicul sau un tramvai să fie utilizat efectiv pe un drum public, deşi nu respectă
730 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 335
formalităţile necesare de înmatriculare (P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor
contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal, loc. cit.,
p. 48). De altfel, doar în acest fel putem, credem noi, diferenţia practic cele două acţiuni
conţinute de textul de lege.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea se găsea, anterior intrării în vigoare a noului Cod 1
penal, reglementată în cuprinsul O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în art. 86 al actului
normativ. Diferenţele între cele două texte sunt reduse ca incidenţă şi constau în faptul că
termenul autovehicul a fost înlocuit, în cuprinsul alin. (2) şi (3), cu cel de vehicul, iar din
textul alineatului ultim a dispărut referirea la o persoană care suferă de o boală psihică.
2. Subiecţii
2.1. Autoratul în cazul „conducerii”. În această modalitate, autor al infracţiunii poate 2
fi numai o persoană fizică.
Aşa cum se arată în doctrina de drept penal general, „sunt anumite fapte care nu pot
avea mai mulţi autori, fiindcă acţiunea care constituie elementul material (obiectiv) în
conţinutul faptei prevăzute de legea penală nu poate fi săvârşită, în mod nemijlocit, decât
de o singură persoană (infracţiuni care se săvârşesc în persoană proprie)” (Explicaţii I,
ed. a II-a, 2003, p. 173). Raportându-ne la acestea observăm că în cazul faptelor cuprinse la
primele două alineate ale textului nu se poate imagina comiterea infracţiunii în coautorat.
În acest context, în măsura în care două persoane conduc succesiv, în condiţiile descrise
de normă, vor săvârşi fiecare în parte o infracţiune proprie de conducere a unui vehicul
fără permis de conducere (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666 din 1 iulie 2004, în
G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 34).
2.2. Autoratul şi coautoratul în cazul „încredinţării”. Situaţia diferă cu evidenţă 3
în cazul faptei prezente la ultimul alineat, acolo unde încredinţarea poate fi o activitate a
mai multor persoane, coautoratul urmând a se reţine când mai multe persoane exercită în
comun dreptul de dispoziţie asupra vehiculului.
În această modalitate, autor al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică.
2.3. Participaţia secundară. În toate cazurile putem întâlni formele secundare ale 4
participaţiei penale, în măsura în care o persoană, cu intenţie, determină pe altul, ori îi
înlesneşte sau îl ajută în orice mod să conducă pe drumurile publice un autovehicul ori un
Manea 731
Art. 335 Infracţiuni contra siguranţei publice
Manea 733
Art. 336 Infracţiuni contra siguranţei publice
Art. 336. Conducerea unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe
(1) Conducerea pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obliga vi-
tatea deţinerii permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării
mostrelor biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge se
pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează și persoana, aflată sub influenţa unor substanţe
psihoac ve, care conduce un vehicul pentru care legea prevede obliga vitatea deţinerii
permisului de conducere.
(3) Dacă persoana aflată în una dintre situaţiile prevăzute în alin. (1) și alin. (2) efectuează
transport public de persoane, transport de substanţe sau produse periculoase ori se află în
procesul de instruire prac că a unor persoane pentru obţinerea permisului de conducere
sau în mpul desfășurării probelor prac ce ale examenului pentru obţinerea permisului de
conducere, pedeapsa este închisoarea de la 2 la 7 ani.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Infracţiunea preia cu modificări textul fostului art. 87 din
O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
2 2. Elemente de noutate. Remarcăm o serie de intervenţii ale legiuitorului la nivelul
conţinutului constitutiv al faptelor. A fost înlocuită referirea la un autovehicul sau tramvai
din conţinutul alin. (1) şi (2) cu cea mai cuprinzătoare, de vehicul care, potrivit art. 6 pct. 25
din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, este definit ca sistemul mecanic care se deplasează
pe drum, cu sau fără mijloace de autopropulsare, utilizat în mod curent pentru transportul
de persoane şi/sau bunuri ori pentru efectuarea de servicii sau lucrări. În acest context,
raportat la textul art. 3 C.pen., o persoană care este surprinsă conducând pe drumurile
publice alte vehicule decât un autovehicul sau un tramvai, în măsura în care pentru acestea
este necesară obţinerea unui permis de conducere, va putea fi trasă la răspundere penală
exclusiv dacă fapta se comite ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
3 Modificarea care a suscitat cele mai aprige discuţii în practică constă în adăugarea în
conţinutul faptei de la alin. (1) a referirii la momentul prelevării mostrelor biologice ca
punct de referinţă pentru comiterea infracţiunii. Sub aspectul reglementării anterioare se
considera unanim că săvârşirea acesteia se raporta la momentul în care persoana a fost
descoperită în trafic, realizând activitatea de conducere a autovehiculului sau tramvaiului
pe drumurile publice.
4 În acest context practica judiciară a fost nevoită să se pronunţe atât cu privire la o
posibilă dezincriminare a faptei (Jud. Cornetu, sentinţa penală nr. 273 din 19 mai 2014,
nepublicată), cât şi referitor la incidenţa unei eventuale expertize în vederea recalculării
nivelului îmbibaţiei alcoolice, în condiţiile în care legislaţia specială menţinea necesitatea
prelevării a două mostre de sânge.
5 Soluţia a fost oferită de Instanţa Supremă care a arătat, pe de o parte, că: „în această
nouă formă de incriminare a faptei de conducere a unui vehicul sub influenţa alcoolului
sau a altor substanţe s-au schimbat condiţiile de incriminare în ceea ce priveşte momentul
la care este necesară existenţa îmbibaţiei alcoolice în sângele conducătorului auto, pentru
a se putea constata întrunirea elementului material al laturii obiective a infracţiunii, faţă de
reglementarea anterioară, prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002. Conform
reglementării anterioare se desprindea concluzia că îmbibaţia alcoolică peste limita
prevăzută de lege trebuia să se găsească în sângele conducătorului auto la momentul
734 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 336
conducerii autovehiculului, în timp ce noua reglementare prevede că îmbibaţia alcoolică
de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge trebuie să existe la momentul prelevării mostrelor
biologice”, dar şi că „în aplicarea art. 336 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei duble
prelevări de mostre biologice, rezultatul alcoolemiei cu relevanţă penală este cel dat de
prima prelevare” (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 3 din 28 mai 2014, www.scj.ro). De altfel, urmare a acestei hotărâri,
a şi fost modificat art. 10 din Ordinului ministrului sănătăţii nr. 1512/2013 în sensul că
pentru determinarea nivelului de îmbibaţie alcoolică se recoltează o singură mostră de
sânge în cantitate de 10 ml (Ordinul ministrului sănătăţii nr. 1512/2013 pentru aprobarea
Normelor metodologice privind recoltarea, depozitarea şi transportul probelor biologice
în vederea probaţiunii judiciare prin stabilirea alcoolemiei sau a prezenţei în organism a
substanţelor sau produselor stupefiante ori a medicamentelor cu efecte similare acestora
în cazul persoanelor implicate în evenimente sau împrejurări în legătură cu traficul rutier,
publicat în M.Of. nr. 812 din 20 decembrie 2013, cu modificările ulterioare).
În Expunerea de motive se arată, de asemenea, că: „reţinerea infracţiunii se face la 6
momentul prelevării probelor biologice, fără posibilitatea unei recalculări ulterioare”.
După cum pare, intervenţia legiuitorului a venit dintr-o necesitate practică, obser-
vându-se dificultatea de a se sancţiona comportamentul antisocial, în condiţiile în care
organele abilitate erau de multe ori obligate a se pronunţa pe baza unor expertize ce
aveau la bază doar date furnizate de către inculpat şi a căror sinceritate era îndoielnică.
Nu vom insista aici sub acest aspect, arătăm doar că au existat situaţii unde inculpatul a
prezentat în apel o cu totul altă situaţie cu privire la consumul de alimente, ceea ce a deter-
minat realizarea unei noi expertize în cauză şi în final achitarea acestuia, provocând, la
acea vreme, promovarea unui recurs în anulare (C.S.J. Secţia penală, decizia nr. 403 din
24 ianuarie 2002, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile
publice…, op. cit., p. 86).
O altă diferenţă faţă de reglementarea anterioară o observăm în cadrul alin. (2) unde
în prezent se face referire la substanţe psihoactive, termen considerat a fi mai adecvat, dar
care nu schimbă aria de incidenţă a textului.
3. Critica noilor dispoziţii. În literatura de specialitate au existat deja voci care au 7
calificat noua formă a infracţiunii ca injustă (P. Dungan, Analiza conţinutului infracţiunilor
contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice prin prisma noului Cod penal, loc. cit.,
p. 46). Într-adevăr, comportamentul periculos este cel de conducere a unui vehicul pe
drumurile publice având concentraţia de alcool pur în sânge peste nivelul prevăzut de lege.
În acest context momentul prelevării poate să fie sau nu relevant. Putem întâlni în practică
situaţii în care între cele două puncte temporale concentraţia să scadă şi să ne găsim în
imposibilitatea sancţionării unei persoane care a reprezentat un factor de pericol în trafic,
dar şi invers. Preocuparea doctrinei este de înţeles, dar nu trebuie uitat în acelaşi timp că
realizarea politicii penale este un atribut exclusiv al legiuitorului. În acelaşi timp, potrivit
art. 88 alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, persoanei care conduce pe drumurile publice
un vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere,
testată de poliţistul rutier cu un mijloc tehnic omologat şi verificat metrologic şi depistată
ca având o concentraţie de până la 0,40 mg/l alcool pur în aerul expirat, i se poate solicita
să i se recolteze mostre biologice în cadrul unităţilor sau instituţiilor medicale, în vederea
stabilirii îmbibaţiei de alcool în sânge. Drept urmare, nu se poate susţine că intervenţia
Manea 735
Art. 336 Infracţiuni contra siguranţei publice
organelor abilitate este absolut arbitrară sau că persoana în cauză nu prezenta măcar
indiciile unui pericol pentru siguranţa rutieră.
4. Situaţii tranzitorii
8 4.1. Din perspectiva nivelului îmbibaţiei alcoolice. Analizând această schimbare din
perspectiva aplicării legii penale în timp, observăm mai multe situaţii posibile, a căror
rezolvare în drept este diferită.
În cea mai simplă, se constată un nivel de îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool
pur în sânge în ambele momente la care am făcut referire anterior. În acest caz suntem într-o
ipoteză clasică de aplicare a art. 5 C.pen., instanţa urmând a aprecia legea aplicabilă potrivit
criteriilor stabilite de doctrină şi luând în considerare aplicarea legii la nivel global.
Celelalte presupun existenţa unei diferenţe între cele două momente, iar măcar unul
dintre acestea reflectă existenţa unui nivel de îmbibaţie alcoolică de sub 0,80 g/l alcool pur
în sânge. Aici, în opinia noastră, suntem în prezenţa intervenţiei unei legi de dezincriminare
în măsura în care evoluţia este descendentă. Potrivit textului art. 4 C.pen. raportat la cel al
art. 3 LPACP, aceasta are a se aplica indiferent de momentul procesual în care a intervenit
legea nouă şi chiar dacă exista deja o hotărâre definitivă în cauză. În situaţia inversă ne
găsim în ipoteza unei incriminări noi, aceasta urmând a se aplica exclusiv faptelor comise
ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
9 4.2. Din perspectiva raportului cu infracţiunile contra persoanei. În final arătăm
că, aşa cum ne-am pronunţat şi cu altă ocazie, faţă de schimbările apărute în cuprinsul
infracţiunilor de ucidere din culpă (art. 192 C.pen.) şi de vătămare corporală din culpă
(art. 196 C.pen.) fapta prevăzută de art. 336 C.pen. se va afla întotdeauna în situaţia
concursului de infracţiuni faţă de acestea (T. Manea, R. Popa, Aplicabilitatea deciziilor
pronunţate de instanţa supremă…, loc. cit., p. 151). Legea penală mai favorabilă se va
stabili comparând pedeapsa aplicabilă, conform legii vechi, infracţiunii complexe cu
pedeapsa aplicabilă, conform legii noi, în cazul concursul de infracţiuni.
10 5. Subiectul activ. Autor al infracţiunii poate fi numai o persoană fizică. În varianta
agravată, subiectul activ este calificat.
11 6. Participaţia. Infracţiunea este una în persoană proprie, nesusceptibilă de participaţie
în forma coautoratului (a se vedea şi supra pct. 7.2 de la comentariul art. 334).
În toate cazurile infracţiunea se pretează la existenţa unor participări secundare, sub
forma instigării sau complicităţii.
În măsura în care activitatea este de încredinţare a unui vehicul pentru care legea
prevede obligativitatea deţinerii permisului de conducere pentru conducerea pe drumurile
publice unei persoane despre care subiectul activ ştie că se află sub influenţa alcoolului ori
a unor substanţe psihoactive, acesta va fi sancţionat pentru fapta distinctă de conducere
a unui autovehicul fără permis de conducere prevăzută de art. 335 alin. (3) şi nu pentru
participaţie la infracţiunea analizată aici.
7. Elementul material
12 7.1. Forma de bază. Textul cuprinde două fapte distincte, anume aceea de conducere
pe drumurile publice a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea deţinerii
permisului de conducere de către o persoană care, la momentul prelevării mostrelor
biologice, are o îmbibaţie alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, prevăzută de
alin. (1), precum şi cea de conducere a unui vehicul pentru care legea prevede obligativitatea
deţinerii permisului de conducere de către o persoană aflată sub influenţa unor substanţe
736 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 336
psihoactive. Aşa cum se poate remarca, diferenţa dintre cele două incriminări se relevă
la nivelul tipului de substanţe nocive ingerat de către subiectul activ, dar şi raportat la
momentul la care se consideră comisă infracţiunea: acela al conducerii efective, în ultimul
caz, şi cel al prelevării mostrelor de sânge pentru fapta de la alin. (1) (cu privire la actul
material al conducerii, a se vedea supra pct. 8.1 de la comentariul art. 334).
Durata conducerii pe drumurile publice în condiţiile descrise de normă, atât temporală
cât şi spaţială, este irelevantă, fapta urmând a atrage aplicarea legii penale (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 5698 din 19 decembrie 2001, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul
circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 70). Dacă însă vehiculul acţionat pe drumul
public nu este supus regimului necesităţii obţinerii unui permis de conducere, fapta nu va
constitui infracţiune, indiferent de nivelul de îmbibaţie alcoolică de alcool pur în sânge.
7.2. Forma agravată. În ultimul alineat textul conţine o variantă agravată care se 13
referă la ambele fapte anterioare şi care se caracterizează printr-un subiect activ calificat,
reprezentat de persoana care efectuează transport public de persoane, transport de substanţe
sau produse periculoase ori se află în procesul de instruire practică a unor persoane
pentru obţinerea permisului de conducere sau în timpul desfăşurării probelor practice ale
examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
8. Latura subiectivă. Fapta se comite cu intenţie. În acest sens nu are relevanţă sub 14
aspectul laturii subiective că autorul nu a ştiut exact nivelul de alcool pur în sânge, atâta
timp cât a consumat în mod conştient băuturi alcoolice şi era obligat să acţioneze cu pre-
vedere, existând oricând riscul ca pragul prevăzut de lege să fie depăşit (Jud. Iaşi, sentinţa
penală nr. 3866 din 16 decembrie 2008, în G.-F. Popescu, supracit., p. 74).
În cazul în care inhalarea substanţelor alcoolice sau psihoactive s-a făcut involuntar, nu 15
ne găsim în situaţia descrisă de art. 29 C.pen. Existenţa substanţelor este un aspect ce ţine de
însuşi conţinutul constitutiv al infracţiunii, drept urmare, dacă la momentul în care persoana
s-a angajat în conducerea unui vehicul pe drumurile publice avea cunoştinţă de starea în care
se află, va comite fapta, indiferent de modalitatea conştientă sau nu în care acestea au ajuns
în corpul său. Dacă însă nu avea cum să îşi dea seama de situaţia sa, pentru că nu a inhalat
substanţele în mod conştient şi nici nu a aflat altfel de prezenţa acestora, autorul nu putea
acţiona cu vinovăţia prevăzută de lege, drept urmare nici nu poate fi vorba de vreun reproş,
pentru a putea interveni cauza de imputabilitate. În acest caz fapta nu este prevăzută de legea
penală întrucât lipseşte condiţia vinovăţiei prevăzută de art. 15 alin. (1) C.pen.
O atenţie deosebită trebuie acordată de instanţă incidenţei altor cauze justificative sau 16
de neimputabilitate, reclamate uneori de către autorii faptelor. Astfel, s-a decis că reprezintă
infracţiune şi există răspundere penală, chiar dacă vehiculul a fost condus în condiţii de
tristeţe provocată de moartea unei rude apropiate, anume bunica autorului (I. Rusu, M.I.
Bălan-Rusu, Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 154,
cu referire la C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2009).
Manea 737
Art. 337 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Fapta a fost preluată, cu modificări, din textul fostului art. 87
alin. (5) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată. Faţă de reglementarea anterioară, putem nota
încercarea de simplificare a normei, legiuitorul renunţând la o modalitate a elementului
material constând în împotrivirea de a se supune recoltării, probabil considerându-o inu-
tilă. De asemenea, constant cu modificarea conţinută de infracţiunea de conducere a
unui vehicul sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe, norma are în vedere utilizarea
pe drumurile publice a unui vehicul, în detrimentul vechii forme care făcea referire la
un autovehicul sau tramvai. În final indicăm faptul că legiuitorul a intervenit şi asupra
limitelor de pedeapsă, acestea reducându-se la 1-5 ani. În acest context noua normă este
evident mai favorabilă.
2 2. Subiectul activ. Comiterea faptei în discuţie se grefează pe depistarea pe drumurile
publice a unui conducător de vehicul şi care prezintă condiţiile prevăzute de lege pentru
a i se putea cere prelevarea de mostre biologice necesare în vederea stabilirii alcoolemiei
ori a prezenţei unor substanţe psihoactive. Astfel, toate consideraţiile făcute cu privire
subiectul activ cu ocazia comentariului anterior devin valabile şi în cazul de faţă.
3 3. Elementul material. Refuzul are semnificaţia unui act comisiv, explicit, prin care
conducătorul vehiculului aduce la cunoştinţa organului judiciar sau a celui medical îndrep-
tăţit să efectueze prelevarea că nu doreşte să fie supus acestui procedeu.
4 Sustragerea de la recoltarea probelor semnifică orice act prin care făptuitorul eludează
verificările din partea organelor judiciare.
În contextul vechii forme a art. 87 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, a apărut o
amplă dezbatere cu privire la încadrarea juridică a faptei persoanei care, depistată, a fost
de acord să se supună la prelevarea primei mostre de sânge, refuzându-o pe cea de a
doua. Unele instanţe au considerat că fapta reprezintă un refuz de recoltare, motivat de
imposibilitatea stabilirii pe cale retroactivă a nivelului îmbibaţiei alcoolice la momentul
conducerii pe drumul public (Jud. Sector 1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 414 din 11 aprilie
2011, în T. Manea, Drept penal substanţial. Aspecte recente din practica judecătoriilor
bucureştene, op. cit., p. 311), în timp ce altele au condamnat pentru comiterea infracţiunii
de conducere sub influenţa alcoolului sau a altor substanţe în varianta sa tip (Jud. Sector
1 Bucureşti, sentinţa penală nr. 297 din 15 martie 2011, în T. Manea, supracit., p. 306).
Ne-am exprimat anterior şi noi pe larg părerea în sensul opiniei secunde (T. Manea,
supracit., p. 314). Problema nu mai suscită în prezent nicio discuţie în cazul prevăzut de
art. 336 alin. (1) C.pen., din moment ce pentru stabilirea nivelului de îmbibaţie alcoolică
este relevantă prima mostră prelevată. De altfel, aşa cum am arătat şi într-un comentariu
anterior, în prezent se procedează la ridicarea unei singure mostre de sânge pentru această
situaţie.
738 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 337
4. Raportul cu infracţiunea prevăzută de art. 336 C.pen. În practica judiciară s-a 5
arătat, în mod temeinic, că „este neconcludentă proba cu martori prin care se încearcă
dovedirea faptului că inculpatul, care a fost trimis în judecată pentru refuzul de a
se supune la recoltarea probelor biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, nu este în
stare de ebrietate” (C.A. Timişoara, Secţia penală, decizia nr. 512 din 2 iunie 2004, în
G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 116).
Sensul acestei incriminări este tocmai acela de a se asigura posibilitatea de descoperire a
faptelor prevăzute de art. 336 C.pen.
În legătură cu relaţia dintre cele două norme, a fost reliefat în practica mai veche 6
cum „conţinutul diferit al celor două infracţiuni, prin trăsăturile constitutive caracteristice
fiecăreia, lipsa vreunei dependenţe între ele, infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din
O.U.G. nr. 195/2002, republicată [actualul art. 336 alin. (1) C.pen. – n.n.], presupunând
ca element distinct o îmbibaţie alcoolică de 0,80 g/l alcool pur în sânge în momentul
conducerii autoturismului, iar infracţiunea prevăzută de art. 87 alin. (5) din O.U.G.
nr. 195/2002, republicată [art. 337 C.pen. – n.n.], necondiţionând existenţa faptei penale
de consumul de alcool, ci numai «opoziţia la recoltarea probelor biologice», momentele
diferite ale consumării, cea dintâi în timpul şofării pe drumurile publice, cea de-a doua
ulterior, cu ocazia constatării şi cercetărilor în vederea calculării alcoolemiei, sunt elemente
care conduc la concluzia posibilităţii coexistenţei celor două infracţiuni în concurs”
(C.A. Constanţa, Secţia penală, sentinţa nr. 13 din 29 ianuarie 2014, www.legalis.ro).
Momentul recoltării probei este, în privinţa art. 336 C.pen., numai un reper, impropriu, 7
aşa cum am arătat, unei norme de drept substanţial, pentru obţinerea probei relevante cu
privire la actul material al conducerii. El nu aparţine, prin premisă, conţinutului infrac-
ţiunii, întrucât aceasta se consumase odată cu încetarea activităţii de conducere. De aceea,
în principiu această jurisprudenţă rămâne, sub aspect teoretic, corectă; faţă de lipsa de
relevanţă a oricărui calcul retroactiv, aceste soluţii vor rămâne în cele mai multe cazuri
lipsite de interes practic.
În măsura în care, credem noi, într-o împrejurare, conducătorului de vehicul îi este prele- 8
vată proba de sânge cerută, acesta nu va mai putea ulterior comite şi fapta prevăzută de
art. 337 C.pen., aşa cum, în măsura în care se constată un refuz sau o sustragere de la prele-
vare, autorul nu mai poate fi urmărit sub aspectul comiterii infracţiunii prevăzute de art. 335
alin. (1) C.pen. deoarece aceasta nu va mai putea, în mod obiectiv, să fie probată.
Singura ipoteză în care ne putem imagina coexistenţa celor două fapte este aceea în
care, după un refuz, la un moment imediat următor conducătorul auto revine şi îşi dă
acordul la prelevare. Infracţiunea în discuţie este de consumare instantanee. O eventuală
răzgândire ulterioară nu va duce la înlăturarea răspunderii penale, dar în măsura în care
prelevarea are totuşi loc, se va putea constata şi incidenţa conducerii unui vehicul sub
influenţa băuturilor alcoolice.
În situaţia în care există deja hotărâri definitive în care faptelor descrise mai sus le-a fost
dată o încadrare juridică de refuz de recoltare, este exclusă şi o eventuală aplicare a art. 4
C.pen., întrucât fapta continuă să fie prevăzută ca infracţiune, singura discuţie putându-se purta
sub aspectul aplicării art. 6 C.pen., în condiţiile pronunţării unei pedepse mai mari de 5 ani.
5. Latura subiectivă. Forma de vinovăţie necesară este intenţia, iar practicianul 9
are a analiza cu foarte mare atenţie motivele invocate pentru a se justifica activitatea
infracţională, care ar îndrepta atenţia spre aplicarea unei cauze justificate, cel mai adesea
Manea 739
Art. 338 Infracţiuni contra siguranţei publice
a stării de necesitate. S-a hotărât astfel că nu pot constitui motive pentru a putea refuza
prelevarea existenţa unei alergodermii (Jud. Iaşi, sentinţa penală nr. 3443 din 11 noiembrie
2008, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit.,
p. 100), necunoaşterea de către conducătorul depistat a nivelului exact al concentraţiei de
alcool pur în aer expirat (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 528 din 1 septembrie 2005, în
G.-F. Popescu, supracit., p. 102), existenţa unei agresiuni a organului de poliţie (Jud. Sector
6 Bucureşti, sentinţa penală nr. 643 din 16 octombrie 2009, www.jurindex.ro) sau invocarea
de către acesta a faptului că a suferit o intervenţie stomatologică, iar o eventuală prelevare
a probelor biologice de sânge i-ar fi afectat starea de sănătate, însoţită de solicitarea de
a i se lua probe de urină (C.A. Craiova, Secţia penală şi pentru cauze cu minori, decizia
nr. 2458 din 12 decembrie 2013, www.legalis.ro). De asemenea, nu se poate invoca faptul
că prin această normă se încalcă în vreun fel prezumţia de nevinovăţie a inculpatului,
care astfel ar fi obligat să ofere probe cu privire la nivelul de îmbibare alcoolică sau de
intoxicare avut [D.C.C. nr. 456 din 28 octombrie 2004 (M.Of. nr. 60 din 18 ianuarie
2005), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 79 alin. (4) din
O.U.G. nr. 195/2002 privind circulaţia pe drumurile publice].
Art. 338. Părăsirea locului accidentului ori modificarea sau ștergerea urmelor acestuia
(1) Părăsirea locului accidentului, fără încuviinţarea poliţiei sau a procurorului care efec-
tuează cercetarea locului faptei, de către conducătorul vehiculului sau de către instructorul
auto, aflat în procesul de instruire, ori de către examinatorul autorităţii competente, aflat în
mpul desfășurării probelor prac ce ale examenului pentru obţinerea permisului de condu-
cere, implicat într-un accident de circulaţie, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează și fapta oricărei persoane de a modifica starea
locului sau de a șterge urmele accidentului de circulaţie din care a rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, fără acordul
echipei de cercetare la faţa locului.
(3) Nu cons tuie infracţiune părăsirea locului accidentului când:
a) în urma accidentului s-au produs doar pagube materiale;
b) conducătorul vehiculului, în lipsa altor mijloace de transport, transportă el însuși per-
soanele rănite la cea mai apropiată unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală
necesară și la care a declarat datele personale de iden tate și numărul de înmatriculare sau
înregistrare a vehiculului condus, consemnate într-un registru special, dacă se înapoiază
imediat la locul accidentului;
c) conducătorul autovehiculului cu regim de circulaţie prioritară anunţă de îndată poliţia, iar
după terminarea misiunii se prezintă la sediul unităţii de poliţie pe a cărei rază de competenţă
s-a produs accidentul, în vederea întocmirii documentelor de constatare;
d) vic ma părăsește locul faptei, iar conducătorul de vehicul anunţă imediat evenimentul
la cea mai apropiată unitate de poliţie.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. În cuprinsul articolului regăsim, cu unele diferenţe, textul
fostului art. 89 al O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
2 Ca elemente de noutate pot fi indicate adăugarea procurorului ca autoritate care
poate oferi permisiunea părăsirii locului accidentului în cuprinsul alin. (1) al normei
şi dispariţia, tot de aici, a necesităţii ca în urma accidentului să fi rezultat uciderea sau
vătămarea integrităţii corporale ori a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, ori ca acesta
740 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 338
să se fi produs ca urmare a unei infracţiuni. În acest context constatăm o lărgire a sferei de
incidenţă a infracţiunii, dar şi că pe această cale este lăsată fără efecte Decizia nr. LXVI
a Instanţei Supreme [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. LXVI (66) din 15 octombrie
2007, M.Of. nr. 537 din 16 iulie 2008], pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul
legii, care arăta că: „Sintagma «vătămarea integrităţii corporale ori sănătăţii uneia sau
mai multor persoane», conţinută în dispoziţiile art. 89 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată, se interpretează în sensul că se referă doar la vătămările ce necesită pentru
vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi la celelalte urmări prevăzute în
art. 182 alin. (2) din Codul penal”.
De asemenea, legiuitorul a prevăzut o cauză de nepedepsire nouă, constând în posibilitatea
părăsirii locului accidentului în măsura în care s-au produs doar pagube materiale.
2. Situaţia premisă. Producerea unui accident de circulaţie. Potrivit art. 75 din 3
O.U.G. nr. 195/2002, republicată, accidentul de circulaţie este evenimentul care întruneşte
cumulativ următoarele condiţii: s-a produs pe un drum deschis circulaţiei publice ori şi-a
avut originea într-un asemenea loc, a avut ca urmare decesul, rănirea uneia sau a mai
multor persoane ori avarierea a cel puţin unui vehicul sau alte pagube materiale şi în care
a fost implicat cel puţin un vehicul în mişcare.
În măsura în care aceste elemente nu se întrunesc, nu poate fi constatată existenţa faptei.
Totuşi, dacă imposibilitatea verificării cerinţelor a fost efectul activităţii autorului, prin
ştergere sau modificare a zonei acestuia, fapta urmează a atrage răspunderea sa penală.
Descriind consecinţele accepţiunii date noţiunii, în practică s-a arătat că: „lovirea unei
persoane cu un vehicul, cu intenţia de a o ucide, urmată de părăsirea locului faptei, constituie
tentativă la infracţiunea de omor, iar nu şi cea de părăsire a locului accidentului. Această din urmă
infracţiune nu subzistă dacă lovirea s-a produs ca urmare a intenţiei de a agresa, deoarece prin
accident se înţelege producerea în mod neintenţionat a morţii sau a vătămării corporale” (C.S.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2878 din 5 iunie 2001, în I. Rusu, M.I. Bălan-Rusu, Infracţiuni contra
siguranţei circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 199).
3. Subiectul activ. În această materie trebuie făcută o distincţie între cele două fapte 4
conţinute de textul de lege analizat.
În alin. (1) se prevede că are datoria de a nu pleca de la locul incidentului o persoană
care a avut calitatea de conducător de vehicul ori de instructor auto, aflat în procesul de
instruire, sau examinator al autorităţii competente, aflat în timpul desfăşurării probelor
practice ale examenului pentru obţinerea permisului de conducere.
Practica judiciară a arătat, în aceste condiţii, că: „Obligaţia de a nu părăsi locul acci- 5
dentului incumbă tuturor conducătorilor de vehicul – inclusiv al celor acţionate prin
forţa musculară, deci chiar şi bicicliştilor – implicaţi, adică efectiv angajaţi în accident.
În această categorie intră, pe lângă conducătorul vehiculului care a provocat nemijlocit
accidentul, şi conducătorul maşinii accidentate, precum şi şoferii oricăror altor vehicule
aflate în perimetrul locului unde a avut loc, dacă au contribuit, într-o formă sau alta, mai
mult sau mai puţin, creând o condiţie oricât de îndepărtată la producerea accidentului”
(C.A. Cluj, Secţia penală şi de minori, decizia nr. 1614 din 13 octombrie 2011,
www.legalis.ro).
Fapta prevăzută la alin. (2) poate fi comisă, fără restricţii, de orice persoană, indiferent
de implicarea sa ori nu în accidentul rutier cu ocazia căruia se produce.
Manea 741
Art. 338 Infracţiuni contra siguranţei publice
4. Elementul material
6 4.1. Părăsirea locului accidentului se materializează într-o multitudine de comporta-
mente, atât comisive, cât şi omisive. Se poate ca autorul să se oprească, iar apoi să se
sustragă prin fugă, abandonând vehiculul, sau ca acesta nici măcar să nu oprească la
momentul apariţiei incidentului, sau poate omite să se întoarcă la locul faptei, în măsura
în care în lipsa altor mijloace, transportă el însuşi persoanele rănite la cea mai apropiată
unitate sanitară în măsură să acorde asistenţă medicală necesară.
4.2. În cazul alineatului secund, autorul procedează la modificarea sau ştergerea
urmelor accidentului, alterând astfel starea zonei şi îngreunând posibilitatea depistării
cauzelor care au dus la producerea acestuia.
7 5. Momentul consumării. Infracţiunea de la alin. (1) se comite în momentul realizării
activităţii de părăsire a locului accidentului. O eventuală atitudine pozitivă ulterioară
a autorului, de revenire la locul accidentului, sau anunţare a incidentului la o secţie
de poliţie neavând relevanţă decât, eventual, sub aspectul individualizării pedepsei
(Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1817/A din 17 decembrie 2003, în
G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile publice…, op. cit., p. 126).
În cazul alin. (2) fapta se consumă atunci când se procedează la o modificare, indiferent
de amplitudinea acesteia, a perimetrului în care s-a produs accidentul. Nici aici autorul nu
poate proceda la recrearea condiţiilor iniţiale, iar în măsura în care o face, aceasta nu va
influenţa comiterea faptei.
6. Raportul cu alte infracţiuni
8 6.1. Relaţia cu art. 337 C.pen. S-a arătat în doctrină, discutându-se pe marginea unei
speţe, că nu se poate reţine un concurs de infracţiuni între părăsirea locului accidentului
şi refuzul de prelevare deoarece: „În ipoteza analizată este un concurs de calificări
incompatibile. Cele două calificări protejează aceleaşi valori sociale, au la bază o hotărâre
unică, iar fapta de sustragere de la recoltarea probelor biologice este o consecinţă necesară
a părăsirii locului accidentului” (F. Streteanu, Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 152).
9 6.2. Relaţia între cele două fapte descrise de art. 338 C.pen. În acest context este
de discutat dacă însăşi activitatea de părăsire a locului accidentului, în situaţia în care se
face prin utilizarea vehiculului implicat în acesta, ar putea ar putea întruni şi elementele
constitutive ale faptei de modificare a stării locului sau de ştergere a urmelor accidentului
de circulaţie. Însuşindu-ne şi noi opinia descrisă mai sus, considerăm că nu.
Excepţie face, în opinia noastră, situaţia în care unul dintre conducătorii de vehicul
implicaţi în accident, chiar şi autorul acestuia, înainte să abandoneze locul impactului,
coboară şi înlătură eventuale urme de pe carosabil ori schimbă poziţia corpului victimei
sau bunurile rămase. În acest caz, în mod evident argumentele aduse anterior nu subzistă,
urmând ca răspunderea penală să fie atrasă în consecinţă.
10 7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu forma de vinovăţie a intenţiei. În
practică, în considerarea acestui aspect, s-a arătat că: „Nu există intenţia de a părăsi locul
accidentului în cazul în care plecarea inculpatului de la faţa locului a fost determinată de
violenţele fizice la care a fost supus de alte persoane” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 3449 din 2 iunie 2005, în G.-F. Popescu, Infracţiuni la regimul circulaţiei pe drumurile
publice…, op. cit., p. 120). Aşa cum precizam şi cu altă ocazie, fapta se săvârşeşte indiferent
dacă autorul se consideră sau nu răspunzător de provocarea accidentului (T. Manea, Drept
penal substanţial. Aspecte recente din practica judecătoriilor bucureştene, op. cit., p. 320).
742 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 339
8. Cauze de nepedepsire. Legiuitorul acordă conducătorului vehiculului posibilitatea 11
de a proceda la transportul victimelor în vederea asigurării asistenţei medicale de
specialitate, dar condiţionează neaplicarea vreunei pedepse de întoarcerea imediată la
locul accidentului. Neprecizând vreo durată de timp măcar orientativă, aceasta este lăsată
la aprecierea instanţei de judecată. Deşi trebuie privit particular pentru fiecare caz în
parte, este necesar să se constate o urgenţă în revenirea la locul incidentului, o preocupare
a autorului în acest sens. Nu putem considera ca respectând cerinţele normei întârzieri
nemotivate de mai multe ore sau chiar zile.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta este preluată în noul Cod penal din fostul art. 92 din 1
O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
Ca elemente de diferenţiere, din vechea formă a infracţiunii lipseşte alin. (1) care 2
sancţiona fapta săvârşită cu intenţie de a sustrage, distruge, degrada ori de a aduce în stare
de neîntrebuinţare indicatoarele, semafoarele, amenajările rutiere sau crearea de obstacole
pe partea carosabilă, considerându-se că aceste comportamente pot fi eficient protejate
prin alte infracţiuni, precum aceea de distrugere prevăzută de art. 253 C.pen.
La nivelul alineatului secund al art. 339 C.pen. a dispărut referirea făcută la organizarea 3
de întreceri neautorizate pe drumurile publice, pentru că nu reprezenta altceva decât o
formă de participaţie secundară, precum şi menţiunea privind utilizarea animalelor în
astfel de activităţi.
Fapta din alin. (3) are în prezent o sferă de aplicabilitate mai largă, putându-se comite 4
atât prin împiedicarea, cât şi prin îngreunarea circulaţiei pe drumurile publice, urmând
ca aceste comportamente să fie sancţionate doar în contextul realizării după intrarea în
vigoare a actualei legislaţii penale.
În ceea ce priveşte regimul sancţionator, s-a ales o scădere a pedepsei prevăzute pentru 5
infracţiunea de lăsare fără supraveghere pe partea carosabilă a drumului public a unui
vehicul care transportă produse sau substanţe periculoase, de la 2 la 7 ani sub imperiul
vechi reglementări, la limite între 1 şi 3 ani pentru pedeapsa închisorii, sau amenda, în
prezent. Considerăm că, în principiu, sub acest aspect legea penală mai favorabilă este
cea nouă.
Manea 743
Art. 340 Infracţiuni contra siguranţei publice
2. Aspecte relevante
6 2.1. Subiectul activ. Prin cele patru infracţiuni descrise de normă, legiuitorul a încercat
să sancţioneze, pe lângă o serie de comportamente dăunătoare ale participanţilor activi la
traficul rutier, şi alte acţiuni care pot duce la perturbarea acestuia. Tocmai de aceea, în
principiu, calitatea de subiect activ nu este legată de aceea de conducător de vehicul.
Faptele de faţă pot fi comise de orice persoană.
Doar în cazul infracţiunii de la alin. (2) este prevăzută condiţia ca autorul să fie în
exercitarea activităţii de conducere a unui vehicul pe drumurile publice. În lipsa unei
prevederi exprese a textului, poate fi în această situaţie şi o persoană care nu deţine permis
de conducere, în măsura în care este necesar raportat la tipul vehiculului utilizat, sau care
se află sub influenţa băuturilor alcoolice sau a substanţelor psihoactive. Ne vom regăsi,
astfel, în ipoteza unui concurs de infracţiuni.
7 2.2. Mijloacele de semnalizare rutieră. Potrivit art. 30 din O.U.G. nr. 195/2002,
republicată, deţin această calitate: sistemele de semnalizare luminoasă sau sonoră, indica-
toarele, marcajele, precum şi alte dispozitive speciale. Doar o activitate îndreptată împo-
triva acestor elemente poate duce la atragerea răspunderii penale. În legătură cu ultima
categorie prevăzută de lege, pentru a se asigura previzibilitatea, este necesar să existe,
credem noi, o normă precisă care să încadreze astfel un bun.
8 2.3. Partea carosabilă. În cuprinsul alineatului final se face referire la partea carosabilă
a drumului public, ceea ce implică, potrivit art. 6 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, ca
bunul în cauză să fie lăsat fără supraveghere pe porţiunea din platforma drumului destinată
circulaţiei vehiculelor, altfel fapta nu va constitui infracţiune.
9 2.4. Urmarea imediată. Faptele descrise în acest articol sunt infracţiuni de pericol.
Totuşi, în cazul alin. (1) este necesar să se demonstreze că activitatea a fost de natură
să inducă în eroare participanţii la trafic, iar raportat la cea de la alin. (3), că se pune în
primejdie siguranţa circulaţiei.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Anterior intrării în vigoare a noului Cod penal fapta era regle-
mentată în art. 93 din O.U.G. nr. 195/2002, republicată.
744 Manea
Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe drumurile publice Art. 341
La o privire comparativă observăm că textului i se conferă o structură nouă.
Astfel, în prezent articolul conţine la alin. (1) fapta de îndeplinire defectuoasă sau 2
neîndeplinirea atribuţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică, care este
reglementată ca o infracţiune de pericol. Alineatul secund prevede două forme agravate
ale acesteia, ce privesc producerea unui accident de circulaţie care a avut ca urmare vătă-
marea integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai multor persoane, pe de o parte,
ori moartea uneia sau mai multor persoane, pe de altă parte, iar alin. (3) incriminează
o variantă atenuată a faptelor menţionate anterior, în condiţiile producerii acestora din
culpă. În ultimul alineat al articolului apare o faptă distinctă, care constă în repararea
autovehiculelor, remorcilor, tramvaielor sau mopedelor având urme de accident, fără a fi
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege.
2. Situaţia premisă. În ceea ce priveşte fapta conţinută de alineatul ultim, este necesar 3
ca activitatea de reparaţii să vizeze acele aspecte provocate de implicarea într-un accident
rutier (pentru definirea noţiunii, a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 338).
Nu este precizată nicio condiţie cu privire la natura sau urmările accidentului, ceea ce
înseamnă că acesta poate fi cauzat şi de către o altă persoană decât cea care efectuează
reparaţiile şi poate să fi produs doar daune materiale.
3. Subiectul activ. Este calificat în cazul infracţiunii tip, acesta trebuind să exercite atribuţii 4
de verificare tehnică ori efectuarea unor reparaţii sau intervenţii tehnice asupra elementelor
indicate, în timp ce fapta de la ultimul alineat poate fi comisă de orice persoană.
În măsura în care îndeplineşte cerinţele legale, autor al infracţiunilor poate fi atât o
persoană fizică, cât şi una juridică.
4. Conţinutul constitutiv. Fapta de îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinire a atribu- 5
ţiilor de verificare tehnică ori inspecţie tehnică, în varianta atenuată, precum şi în oricare
dintre formele agravate precizate de alineatul secund, este, credem noi, o infracţiune
complexă.
Aceste texte urmează a fi aplicate în măsura în care are loc un accident de circulaţie care
produce o vătămare uneia sau mai multor persoane, ori decesul acestora, iar în lanţul său
cauzal se poate dovedi şi impactul îndeplinirii defectuoase sau neîndeplinirii atribuţiilor
de verificare tehnică ori inspecţie tehnică periodică de către subiectul activ. Nu se poate
reţine, în acest context, un eventual concurs de infracţiuni între fapta în discuţie, în oricare
dintre aceste forme, şi art. 192 sau art. 196 C.pen.
În cazul ultimului alineat se cere ca activitatea de reparare să se desfăşoare prin
neîndeplinirea condiţiilor legale. Aceasta se poate referi, de exemplu, la deţinerea unei
adeverinţe prevăzute de Anexa 1C din Regulamentul de aplicare a O.U.G. nr. 195/2002,
republicată (aprobat prin H.G. nr. 1391/2006, M.Of. nr. 876 din 26 octombrie 2006) care
se eliberează de către organele abilitate în caz de accident.
Manea 745
Art. 341 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul reia, cu modificări, fostul art. 94 al O.U.G. nr. 195/2002,
republicată.
O serie de elemente sunt preluate din cuprinsul alineatului (1) în corpul alineatului
secund.
Pentru fapta descrisă la alin. (2) se dispune o scădere a limitelor de pedeapsă, situaţie
de luat în considerare în măsura aplicării legii penale mai favorabile.
În cazul infracţiunii descrise de ultimul alineat dispare menţiunea făcută la necesitatea
existenţei de victime omeneşti sau pagube materiale ca rezultat al accidentului, deoarece
era redundantă.
2 2. Aspecte relevante. Aşa cum se poate observa, reglementarea are o natură tehnică
destul de pronunţată. Raportat la scopul lucrării, nu vom insista asupra acestor aspecte.
Menţionăm doar că, deşi oricine poate avea calitatea de subiect activ al faptelor, în practică
predispuse a le comite sunt persoanele cu atribuţii în domeniu.
Mai atenţionăm asupra faptului că în cazul infracţiunii de amplasare a unor construcţii,
panouri sau reclame publicitare în zona drumului, fără autorizaţie de construcţie eliberată
în condiţiile legii ori cu încălcarea condiţiilor stabilite în autorizaţie, este necesar să se
creeze în mod efectiv un pericol pentru siguranţa circulaţiei, aspect ce trebuie dovedit.
De asemenea, în cazul ultimului alineat existenţa infracţiunii este condiţionată de
producerea unui accident de circulaţie (cu privire la conţinutul noţiunii, a se vedea supra
pct. 2 de la comentariul art. 338).
746 Manea
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare Art. 342
Bodoroncea
Capitolul III
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor,
materialelor nucleare şi al materiilor explozive
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea preia în parte reglementarea 1
prevăzută de art. 279 C.pen. din 1968, dar textul este reformulat prin cuprinderea în conţinutul
său şi a unora dintre normele de incriminare prevăzute în Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor. Raţiunea acestei modificări este explicată de legiuitor în Expunerea de
motive prin aceea că vechea reglementare avea ca obiect material armele şi muniţiile „aşa
cum acestea au fost clasificate prin Legea nr. 17/1996 privind regimul armelor de foc şi al
muniţiilor, fără să se ţină seamă de faptul că regimul armelor şi al muniţiilor reglementat de
Legea nr. 295/2004 (...) dă o altă clasificare armelor şi muniţiilor (arme şi muniţii interzise;
arme şi muniţii letale; arme şi muniţii neletale)”. Concluzionând sub acest aspect, noul Cod
penal incriminează distinct deţinerea sau portul, fără drept, de arme, în funcţie de categoria
din care acestea fac parte. În acelaşi timp, şi regimul sancţionator este diferenţiat în raport de
categoria de arme deţinute sau purtate pe nedrept.
O altă modificare este legată de sancţionarea tentativei. Astfel, potrivit art. 279 2
alin. (4) C.pen. din 1968, tentativa se pedepsea în cazul oricăreia dintre variantele prevăzute
Bodoroncea 747
Art. 342 Infracţiuni contra siguranţei publice
de text, o dispoziţie similară existând şi în cazul incriminărilor din legea specială, preluate
în noua reglementare. În schimb, în noul Cod penal tentativa se pedepseşte, conform
art. 347 C.pen., doar în cazul variantelor prevăzute de art. 342 alin. (1) şi (3) şi, implicit,
şi a celei prevăzute de alin. (5). Consecinţa este aceea că, în caz de conflict de legi în
timp, cu excepţiile menţionate în art. 347, pentru faptele rămase în faza tentativei, formă
a infracţiunii neprevăzută de legea nouă, va opera dezincriminarea.
3 Stabilirea legii mai favorabile în funcţie de limitele de pedeapsă impune examinarea
fiecărei incriminări în parte, deoarece nu se poate formula o concluzie globală cu privire
la textul art. 342 C.pen. vs. art. 279 C.pen. din 1968 sau incriminările din legea specială,
care au fost preluate în noua reglementare, fiecare dintre legi având vocaţia de a fi mai
favorabilă în raport cu incriminarea corespunzătoare din cealaltă lege.
4 2. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune sau omisiune, în
modalităţi distincte pentru diversele variante de comitere.
5 2.1. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (1) sancţionează deţinerea, portul, confec-
ţionarea, precum şi orice operaţiune privind circulaţia armelor letale, a muniţiilor, meca-
nismelor sau dispozitivelor acestora sau funcţionarea atelierelor de reparare a armelor
letale, fără drept. Faţă de reglementarea anterioară a dispărut modalitatea „transportului”
unor astfel de arme, muniţii etc., care se regăseşte însă în conţinutul mai larg al expresiei
„orice operaţiune privind circulaţia armelor letale”.
6 Potrivit art. 2 pct. II.1 din Legea nr. 295/2004, prin expresia „arme şi muniţii letale” se
înţelege armele şi muniţiile prin a căror utilizare se poate cauza moartea ori rănirea gravă
a persoanelor şi care sunt prevăzute în categoria B din anexă (diverse arme de foc – n.n.).
Pentru realizarea elementului material se cere şi îndeplinirea condiţiei ca aceste arme să fie
deţinute, purtate etc. „fără drept”. Aceasta este îndeplinită, de exemplu, în cazul deţinerii
de către pădurar a unei alte arme decât a celei de serviciu, primită împrumut, deoarece
inculpatul nu avea dreptul să poarte altă armă în afara celor înscrise în ordinul de serviciu
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1560/1995, în Probleme de drept...1990-2000, p. 439).
7 Limitele de pedeapsă (de la unu la 5 ani) sunt mai reduse decât cele prevăzute de art. 279
alin. (1) C.pen. din 1968, astfel că noua incriminare va reprezenta legea mai favorabilă.
8 2.2. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (2) preia în totalitate incriminarea de la
art. 134 din Legea nr. 295/2004 şi se realizează prin deţinerea sau portul fără drept de arme
neletale din categoria celor supuse autorizării. Expresia „arme şi muniţii neletale” defineşte
armele destinate pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare, confecţionate
astfel încât, prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei
categorii şi armele vechi (art. 2 pct. II.2 din Lege). Textul nu sancţionează, spre deosebire
de reglementările de la alin. (1) sau (5), şi deţinerea sau portul de muniţie neletală, iar
dintre modalităţile alternative indicate la alin. (1) se regăsesc doar deţinerea şi portul fără
drept. În consecinţă, confecţionarea şi orice operaţiuni privind circulaţia armelor neletale,
chiar făcută fără drept, nu se sancţionează. În schimb, deţinerea şi punerea în circulaţie,
fără autorizaţia cerută de lege, a unui pistol cu gaze întruneşte elementele constitutive
ale infracţiunii de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, deoarece, potrivit legii,
deţinerea şi efectuarea de operaţiuni cu arme pentru împrăştierea de gaze nocive, iritante
sau de neutralizare sunt supuse autorizării (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 555/2004, în
Dreptul nr. 2/2005, p. 239).
748 Bodoroncea
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare Art. 342
Incriminarea reprezintă lege mai favorabilă în raport cu norma din legea specială, 9
deoarece prevede amenda ca pedeapsă alternativă.
2.3. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (3), fără corespondent în vechea regle- 10
mentare, se realizează printr-o acţiune de „sustragere”. Ea sancţionează aşadar o formă
agravată de furt, având ca obiect armele, muniţiile etc., enumerate de primele două
alineate ale textului, şi a fost inserată în reglementarea de la art. 342, iar nu în dispoziţiile
art. 229, furtul calificat, întrucât „prin săvârşirea acesteia se vatămă, în principal, relaţiile
sociale privitoare la regimul armelor şi muniţiilor şi numai în secundar, pe cele cu caracter
patrimonial” (Expunere de motive).
În reglementarea anterioară, cele două infracţiuni se reţineau în concurs. Astfel, s-a 11
decis că fapta inculpatului de a sustrage, pe timp de noapte, de la o societate comercială de
construcţii civile cu capital integral de stat capse genofix, de a le deţine un oarecare interval
de timp, precum şi de a transmite o parte din acestea altor persoane, constituie infracţiunile
de furt calificat şi infracţiunea de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor, aflate în
concurs real (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1226/1997, în Dreptul nr. 6/1999, p. 146,
cu notă de A.V. Popa).
2.4. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (4) preia, cu unele modificări, forma regle- 12
mentată de art. 279 alin. (31) C.pen. din 1968. Ea se realizează printr-o acţiune, portul
armelor descrise anterior, fără drept, în spaţii ce presupun prezenţa umană în număr mare,
aparţinând unor autorităţi sau instituţii publice ori altor persoane juridice de interes
public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului electoral. Este evident că, în astfel
de spaţii, riscul pe care portul unor astfel de arme îl generează este mai ridicat, astfel că şi
protecţia valorii sociale este proporţională cu acest risc.
Legea nouă va fi şi lege mai favorabilă, deoarece limitele de pedeapsă sunt mai reduse 13
(de la unu la 5 ani) faţă de reglementarea anterioară (de la 5 la 15 ani).
2.5. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (5) nu are corespondent în reglementarea 14
anterioară. Ea reprezintă o variantă agravată a incriminărilor prevăzute la alin. (1) şi (3) ale
textului, caracterul agravat fiind dat de categoria diferită de arme la care se referă textul,
şi anume cea prevăzută de art. 2 pct. II.1 din Legea nr. 295/2004, arme şi muniţii interzise.
Ele sunt enumerate în categoria A din anexă (de exemplu instrumentele şi lansatoarele
militare cu efect exploziv sau incendiar, precum şi muniţia corespunzătoare, armele de
foc automate, precum şi muniţia corespunzătoare etc.) a căror procurare, deţinere, port şi
folosire sunt interzise persoanelor fizice şi juridice, cu excepţia instituţiilor publice care
au competenţe în domeniul apărării, ordinii publice şi securităţii naţionale, a unităţilor
aflate în subordonarea sau coordonarea acestora, înfiinţate prin acte normative, precum
şi a companiilor naţionale şi societăţilor comerciale constituite prin acte normative în
vederea producerii acestui tip de armament şi muniţie.
Modalităţile de realizare fiind alternative, pentru ca elementul material să se realizeze 15
nu există o condiţionare a deţinerii armei militare de deţinerea, totodată, şi a muniţiei
aferente (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 294/2003, în R.D.P. nr. 3/2004,
p. 170). Infracţiunea poate intra în concurs cu alte fapte prevăzute de legea penală. Astfel,
s-a decis că fapta inculpatului de a introduce în ţară, la 1 septembrie 1995, fără autorizaţie,
un pistol Beretta şi muniţia aferentă, ascunse în burduful schimbătorului de viteze al
autoturismului, constituie infracţiunile de nerespectare a regimului armelor şi muniţiilor şi
contrabandă, în concurs real (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 317/A/1998,
Bodoroncea 749
Art. 343 Infracţiuni contra siguranţei publice
în R.D.P. nr. 1/2000, p. 138). Dacă în cazul formei simple a infracţiunii nu se cere ca
muniţia să fie deţinută împreună cu arma aferentă, cu atât mai mult aceasta nu este o
condiţie a incriminării în cazul variantei sale agravate, care se referă la arme şi muniţii de
tip militar (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 101/1996, în Dreptul nr. 1/1998, p. 139).
16 2.6. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (6) se realizează prin omisiune, nedepunerea
armei şi muniţiei la un armurier autorizat. Incriminarea preia vechile dispoziţii ale
art. 140 din Legea nr. 295/2004, dar prezintă continuitate şi cu dispoziţiile art. 279
alin. (2) C.pen. din 1968, care se regăseşte practic în reglementarea de la alin. (6). Termenul
de 10 zile în care posesorul armei are posibilitatea să depună arma sau muniţia deţinută/
deţinute este unul de drept substanţial, astfel încât calculul său se va face în conformitate
cu dispoziţiile art. 186 C.pen., în care ziua se socoteşte de 24 ore, fără extinderile permise
de termenele procedurale, atunci când termenul se împlineşte într-o zi nelucrătoare.
17 Aceasta va fi şi lege mai favorabilă, deoarece limitele de pedeapsă sunt mai reduse (de
la 6 luni la 3 ani) faţă de reglementarea anterioară (de la unu la 5 ani).
18 2.7. Varianta prevăzută de art. 342 alin. (7) se realizează prin acţiune şi constă în
fabricarea sau asamblarea de arme letale, de piese sau de muniţie pentru acestea. Textul
se referă numai la armele şi muniţia letale, astfel că rămân în afara incriminării operaţiunile
care privesc armele şi muniţia neletale. Textul reia reglementarea prevăzută de art. 138 al
Legii nr. 295/2004, dar, pentru unitate cu terminologia utilizată la art. 2 din legea specială,
sintagma „arme de foc” a fost înlocuită cu „arme letale”. Totodată, modalitatea „fabricării”
unor astfel de arme a înlocuit termenul „producerea”, cu care opera reglementarea anterioară,
fără însă ca aceasta să afecteze conţinutul textului de incriminare.
19 Legea nouă va fi mai favorabilă doar dacă instanţa se orientează spre maximul general
al pedepsei, care este mai mic (7 ani) comparativ cu reglementarea anterioară.
20 3.Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul
penal, dar preia dispoziţiile art. 133 şi 135 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor
şi al muniţiilor, articole care au fost abrogate, potrivit Legii nr. 187/2012, la intrarea în
vigoare a Codului penal. Practic, legiuitorul a comasat cele două infracţiuni într-un singur
articol şi, în plus, a adăugat incriminării de la alin. (1) şi categoria armelor interzise.
2 În privinţa limitelor de pedeapsă, cea minimă a rămas neschimbată (un an, respectiv
6 luni pentru a doua variantă), astfel încât problema stabilirii legii mai favorabile se
va pune doar dacă instanţa se va orienta spre maximul pedepsei. În acest caz, va fi mai
favorabilă legea nouă, care prevede un maxim mai redus (3, respectiv 2 ani, comparativ
cu 5, respectiv 3 ani) pentru ambele variante de comitere a faptei.
750 Bodoroncea
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare Art. 344
2. Elementul material. Ambele incriminări sancţionează uzul de armă, diferenţa 3
între cele două variante fiind dată de categoria armei, care este letală sau interzisă în
varianta prevăzută de alin. (1) şi neletală în cea prevăzută de alin. (2).
Faptele vor constitui infracţiune numai dacă uzul armei este făcut fără drept, adică în 4
afara prevederilor legale. În plus, incriminarea de la alin. (2) adaugă şi condiţia ca armele
respective să fie supuse autorizării.
3. Vinovăţie. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. 5
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul 1
penal, dar preia dispoziţiile art. 136 din Legea nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al
muniţiilor, text abrogat, potrivit Legii nr. 187/2012, la intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Singura modificare, în afara regimului sancţionator, este aceea a înlocuirii sintagmei „arme de
foc” cu cea de „arme letale”, pentru unitate de terminologie cu dispoziţiile legii speciale.
Faţă de incriminarea existentă anterior în legea specială, maximul special al pedepsei a fost 2
redus cu 2 ani şi, în plus, s-a introdus şi amenda ca pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii.
În aceste condiţii, legea nouă va fi mai favorabilă în alegerea şi stabilirea pedepsei.
2. Elementul material. Textul incriminează o serie de fapte în legătură cu marcajele 3
armelor letale. Astfel, elementul material se realizează printr-una dintre următoarele
acţiuni: falsificarea sau ştergerea, înlăturarea ori modificarea marcajelor de pe arme
letale. Şi în acest caz fapta trebuie comisă în afara prevederilor legale.
Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, dar în procesul de aplicare a legii va fi dificil 4
de trasat o linie distinctivă între falsificare şi modificare sau între ştergere şi înlăturare a
marcajelor, ca modalităţi alternative de comitere a faptei, din cauza înţelesului apropiat al
acestor termeni.
3. Tentativa se pedepseşte, conform art. 347 C.pen. 5
4. Vinovăţia. Fapta se comite cu intenţie directă sau indirectă. 6
Bodoroncea 751
Art. 345 Infracţiuni contra siguranţei publice
(4) În cazul în care faptele prevăzute la alin. (1) și (2) au avut ca urmare moartea uneia
sau mai multor persoane, pedeapsa este închisoarea de la 10 la 20 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
(5) Dacă faptele prevăzute la alin. (1), (3) și (4) au fost săvârșite din culpă, limitele
speciale ale pedepsei se reduc la jumătate.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de nerespectarea regimului
materialelor nucleare sau a altor materii radioactive era reglementată de dispoziţiile
art. 2791 C.pen. anterior, având un conţinut relativ asemănător. Modificările aduse sunt, în
cea mai mare parte, consecinţa preluării incriminărilor prevăzute de art. 9 şi 11 din Legea
nr. 101/2011 pentru prevenirea şi sancţionarea unor fapte privind degradarea mediului,
texte abrogate prin Legea nr. 187/2012, la intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2 În consecinţă, conţinutul reglementării a fost extins prin introducerea unor noi
modalităţi de comitere. În acelaşi timp au fost însă eliminate altele, cum ar fi distrugerea
de materiale nucleare, prevăzută la art. 2791 alin. (3) C.pen. din 1968, precum variantele
prevăzute la alin. (6) şi (7) ale aceluiaşi text de lege. Legea nouă nu mai prevede nici
varianta agravată a producerii unor consecinţe deosebit de grave.
3 Stabilirea legii penale mai favorabile va viza astfel mai multe aspecte. În primul
rând, sub aspectul sancţiunii, identificarea acesteia se va face de către instanţă în concret,
în funcţie de orientarea spre minimul sau maximul pedepsei, deoarece în cele două
reglementări găsim limite asimetrice pentru sancţionarea faptelor între care se stabileşte
elementul de continuitate.
4 Apoi, fapta care a produs, conform art. 2791 alin. (5) teza I C.pen. din 1968, consecinţe
deosebit de grave va fi încadrată într-una dintre variantele prevăzute de alin. (1) sau (2)
ale art. 345 C.pen., funcţie de modalitatea de realizare a elementului material, legea nouă
fiind mai favorabilă prin neprevederea acestei agravante.
5 O altă situaţie tranzitorie se poate ivi în situaţia în care, urmare comiterii faptei, s-a
produs o vătămare constând în leziuni traumatice pentru care sunt necesare cel mult 90
de zile îngrijiri medicale. Conform legii vechi, o astfel de consecinţă atrăgea reţinerea
variantei agravate, prevăzută de art. 2791 alin. (4) teza a II-a C.pen. din 1968, deoarece
atât vătămarea corporală, cât şi vătămarea corporală gravă erau prevăzute de lege ca
posibile consecinţe. În schimb, legea nouă face referire doar la producerea uneia dintre
urmările de la art. 194 C.pen. (printre altele, durată îngrijirilor medicale trebuie să fie mai
mare de 90 de zile), ceea ce ar putea conduce la ideea existenţei unui concurs între fapta
prevăzută de art. 345 alin. (1) sau (2) şi infracţiunea de lovire sau alte violenţe, prevăzută
de art. 193 C.pen. Credem însă că, chiar şi în cazul producerii unei asemenea consecinţe,
fapta s-ar încadra tot în varianta agravată a infracţiunii, dar în modalitatea „punerii în
pericol” a integrităţii sale fizice. Într-o interpretare contrară, s-ar ajunge ca punerea în
pericol a integrităţii fizice a unei persoane să fie sancţionată mai grav decât producerea
efectivă a unei astfel de vătămări (dacă s-ar reţine doar varianta simplă de comitere a
faptei), sau, în cazul reţinerii unui concurs de infracţiuni între una dintre variantele tip
ale infracţiunii prevăzute de art. 345 şi infracţiunea prevăzută de art. 193 C.pen., s-ar
produce o agravare nejustificată (concurs cu spor obligatoriu) în raport cu forma mai
gravă din art. 345 alin. (3) teza a II-a, care reglementează o infracţiune complexă, în care
adăugarea unui spor este facultativă.
752 Bodoroncea
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare Art. 345
În consecinţă, într-o asemenea situaţie conflictul se soluţionează prin reţinerea ca lege 6
penală mai favorabilă a dispoziţiilor art. 2791 alin. (3) C.pen. din 1968, deoarece limitele de
pedeapsă sunt mai scăzute (de la 4 la 12 ani) decât în reglementarea nouă (de la 7 la 15 ani).
2. Elementul material. Infracţiunea prevede mai multe variante de realizare. Legiui- 7
torul a apreciat că „aceste incriminări distincte sunt necesare pentru a păstra ierarhia
valorilor sociale, dând prioritate celor privitoare la integritatea corporală sau viaţa
persoanei” (Expunere de motive).
2.1. Varianta prevăzută de art. 345 alin. (1) este mult extinsă în raport cu reglementarea 8
anterioară în privinţa posibilităţilor de realizare a elementului material, urmare introducerii
unor modalităţi suplimentare de comitere a faptei (producţia, procesarea, manipularea,
depozitarea intermediară, importul, exportul şi depozitarea finală). Acestea au fost preluate,
cu mici modificări, din art. 9 alin. (1) al legii speciale (sintagma „prelucrarea şi tratarea” a
fost înlocuită cu termenul „procesarea”, iar expresia depozitarea temporară sau definitivă”
a fost înlocuită cu „depozitarea intermediară şi depozitarea finală”). Extinderea are la bază
dorinţa legiuitorului de a crea o legislaţie mai flexibilă, prin aducerea în Codul penal a
cât mai multe dintre reglementările prevăzute de legi speciale, eliminând incriminările
paralele, care creau dificultăţi în procesul de aplicare a legii.
2.2. Incriminarea prevăzută de art. 345 alin. (2) a preluat parţial conţinutul 9
art. 2791 alin. (3) C.pen. din 1968, păstrând însă doar sustragerea materialelor nucleare sau
a altor materiale radioactive, ca modalitate de realizare a elementului material. Aceasta nu
înseamnă că fapta constând în distrugerea unor astfel de materiale a fost dezincriminată, cât
timp poate fi cercetată sub aspectul infracţiunii de distrugere, prevăzută de art. 253 C.pen.
2.3. Varianta prevăzută de art. 245 alin. (3) reprezintă forma agravată a infracţiunilor 10
prevăzute de alin. (1) şi (2) şi incriminează distinct ipotezele în care, prin săvârşirea
faptei de nerespectarea regimului materialelor nucleare sau a altor materii radioactive, ori
sustragerea sau distrugerea acestora, s-a produs punerea în pericol a altor persoane sau
bunuri, o vătămare corporală a uneia sau a mai multor persoane.
Textul este imperfect prin aceea că, pe de o parte, nu face nicio diferenţiere, sub aspectul 11
sancţiunii, între fapta generatoare de pericol şi cea prin se produc consecinţele constând în
vătămarea integrităţii fizice a uneia sau mai multor persoane, iar pe de altă parte, pentru
că s-a omis să se prevadă şi consecinţa distrugerii unor bunuri, ca urmare a activităţii
desfăşurate. În această situaţie, deşi „tentaţia” ar fi de a reţine un concurs între infracţiunea
prevăzută de art. 345 alin. (1) sau (2) şi o infracţiune de distrugere, cu consecinţa aplicării
sporului obligatoriu, interpretarea logică a voinţei legiuitorului este de a reţine tot varianta
agravată prevăzută de alin. (3) teza I, constând în punerea în pericol a unor bunuri, pentru
argumentele exprimate supra, referitor la producerea unei vătămări ce necesită un număr
mai mic de 90 de zile de îngrijiri medicale.
2.4. Varianta prevăzută de alin. (4) reprezintă o variantă agravată a infracţiunilor 12
prevăzute de alin. (1) şi (2) şi incriminează ipoteza în care, urmare comiterii uneia sau
mai multor modalităţi alternative prevăzute de text, se produce moartea uneia sau mai multor
persoane. Şi în acest caz vorbim de o infracţiune complexă, care absoarbe fapta de omor.
2 . 5 . Varianta prevăzută de alin. (5) sancţionează comiterea din culpă a tuturor 13
faptelor descrise la alin. (1)-(4) şi a fost preluată din art. 11 al Legii nr. 101/2011, în
redactarea anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012.
Bodoroncea 753
Art. 346 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior infracţiunea era
reglementată de dispoziţiile art. 280, conţinutul fiind în mare parte asemănător.
2 Ceea ce aduce nou incriminarea prevăzută la art. 346 C.pen. constă în restrângerea
agravantei ce avea corespondent în dispoziţiile art. 280 alin. (5) C.pen. din 1968 doar
la consecinţa constând în moartea uneia sau mai multor persoane, precum şi eliminarea
incriminărilor prevăzute de alin. (6) şi (7) ale vechii reglementări.
3 În situaţiile tranzitorii create, legea nouă va fi mai favorabilă, aceasta însemnând că
faptele care nu mai sunt incriminate ca agravante se vor regăsi în variantele tip, prevăzute
la alin. (1) şi (2) ale infracţiunii.
4 În plan sancţionator, limitele de pedeapsă sunt mai mici comparativ cu reglementarea
din Codul penal anterior, astfel încât legea nouă va fi mai favorabilă.
5 2. Elementul material. Fapta se realizează în oricare dintre modalităţile arătate de text,
respectiv producerea, experimentarea, prelucrarea, deţinerea, transportul ori folosirea
materiilor explozive, orice alte operaţiuni privind circulaţia acestora, fără drept, precum
şi sustragerea unor astfel de materiale.
6 În privinţa condiţiei ca toate aceste acţiuni să fie efectuate fără drept, adică în afara
dispoziţiilor legale, în jurisprudenţă s-a decis că angajatul căruia i s-au încredinţat materii
explozive nu are dreptul, în nicio împrejurare, să le înstrăineze, să le folosească în alte
scopuri ori să efectueze alte operaţiuni decât acelea stabilite pentru îndeplinirea atribuţiilor de
serviciu şi că orice persoană care găseşte materie explozivă este obligată să o predea celui mai
apropiat organ de poliţie sau să-i indice locul în care se află pentru ca acesta să îl poată ridica
(C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 44/A/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, sem. I, p. 85).
7 Pentru existenţa agravantei prevăzute de art. 280 alin. (3), se cere ca totalul materialelor
explozive deţinute fără drept, indiferent de natura şi cantitatea părţilor ce îl compun, să
privească o cantitate mai mare de 1 kg echivalent trotil (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 361/2000, în Probleme de drept...1990-2000, p. 441).
754 Bodoroncea
Nerespectarea regimului armelor, muniţiilor, materialelor nucleare Art. 347
Art. 347. Sancţionarea tenta vei
Tenta va la infracţiunile prevăzute în art. 342 alin. (1) și alin. (3), art. 345 alin. (1) și
alin. (2), precum și în art. 346 alin. (1) și alin. (2) se pedepsește.
Comentariu
Acest text trebuie coroborat cu cel al art. 33 alin. (1) C.pen., care prevede că tentativa 1
se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta, iar conform alin. (2) al
textului general, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege, ale cărei limite
se reduc la jumătate.
Bodoroncea 755
Art. 348 Infracţiuni contra siguranţei publice
Bodoroncea
Capitolul IV
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru
alte ac vităţi reglementate de lege
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea prevăzută de art. 348
C.pen. reia, uşor modificat (sintagma „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau a oricărei
alte activităţi” a fost înlocuită de „exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi”),
dispoziţiile art. 281 C.pen. din 1968. În substanţa sa, singura diferenţă adusă textului este
dată de modificarea limitei inferioare a pedepsei închisorii, care a fost ridicată de la o
lună la 3 luni. În consecinţă, legea veche va fi mai favorabilă în situaţia în care instanţa se
orientează spre minimul sancţiunii pedepsei alternative a închisorii.
2 2. Subiectul activ. Infracţiunea poate fi săvârşită de orice persoană. Participaţia
penală sub forma coautoratului nu este posibilă. Dacă mai multe persoane, înţelese între
ele, exercită, fără drept, o profesie sau desfăşoară o altă activitate fără autorizaţie, chiar în
acelaşi timp şi în acelaşi loc, fiecare dintre aceste persoane săvârşeşte distinct infracţiunea
de exercitare fără drept a unei profesii (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 347). În schimb,
este posibilă participaţia sub forma instigării sau a complicităţii.
3 3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, care constă fie în
exercitarea, fără drept, a unei profesii sau activităţi pentru care legea cere autorizaţie, fie
în exercitarea acestora în alte condiţii decât cele legale.
4 Textul art. 348 C.pen. păstrează caracterul de normă-cadru, profesiile sau activităţile
a căror exercitare fără drept sau în alte condiţii decât cele legale fiind prevăzute de legi
speciale [de exemplu, art. 21 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, republicată, art. 16 din Legea nr. 184/2001 privind organizarea şi
exercitarea profesiei de arhitect, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 187/2012 sau
art. 44 din Legea nr. 460/2003 privind exercitarea profesiunilor de biochimist, biolog şi
chimist, înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Ordinului Biochimiştilor, Biologilor şi
Chimiştilor în sistemul sanitar din România]. În lipsa unei astfel de prevederi în norma
specială, prin care să se precizeze că exercitarea fără drept a profesiei sau meseriei se
sancţionează conform legii penale, fapta nu constituie infracţiune.
5 A exercita o profesie sau o altă activitate înseamnă a efectua acte specifice unei
profesii sau unei activităţi. De regulă, pentru ca elementul material să se realizeze în
această modalitate este necesar ca actele să aibă un caracter de îndeletnicire (Explicaţii
IV, ed. a II-a, 2003, p. 349). Infracţiunea este una de obicei, în care fiecare act material
756 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 348
în parte poate constitui o infracţiune de sine stătătoare, iar repetarea la un anumit interval
de timp a actului material interzis de lege constituie una dintre condiţiile de incriminare
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3225/1972, în R.R.D. nr. 3/1973, p. 162). Dacă
o persoană săvârşeşte în mod repetat, fără drept, activităţi specifice exercitării profesiei
de avocat, nu sunt aplicabile nici prevederile art. 33 lit. a) C.pen. din 1968 şi nici cele ale
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, deoarece „exercitarea fără drept a unei profesii” presupune
săvârşirea unei pluralităţi de acţiuni (T.M.B., Secţia penală, decizia nr. 770/1976, în R.R.D.
nr. 8/1977, p. 67).
Totuşi, dacă legea specială prevede că efectuarea chiar a unui singur act specific 6
profesiei sau activităţii respective constituie infracţiune, este suficient să se săvârşească
un singur asemenea act (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 349).
În cea de-a doua modalitate de realizare a elementului material, profesia sau activitatea
este exercitată fără drept atunci când persoana care o exercită nu îndeplineşte condiţiile
cerute de lege pentru exercitarea profesiei respective, cum ar fi situaţia în care o activitate
pentru care legea cere autorizaţie este exercitată după ce aceasta a expirat sau a fost
anulată (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1163/1976, în R.R.D. nr. 3/1977, p.
61) ori persoana nu posedă o astfel de autorizaţie (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1569/1972, în R.R.D. nr. 1/1975, p. 143).
Suntem în prezenţa infracţiunii şi atunci când acea profesie sau activitate este exercitată în
mod abuziv, peste limitele admise de lege, când există dreptul de a exercita profesia sau acti-
vitatea respectivă, dar făptuitorul, nerespectând condiţiile prevăzute de lege, depăşeşte acest
drept al său (O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, op. cit., 1994, p. 434).
4. Vinovăţia. Infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie directă sau indirectă. Necunoaşterea 7
de către făptuitor a necesităţii unei abilitări pentru a putea exercita profesia sau activitatea
respectivă ori necunoaşterea condiţiilor legale de exercitare a acestora nu înlătură caracterul
penal al faptei, deoarece dispoziţiile care reglementează regimul de exercitare a profesiei
sau meseriei, deşi sunt cuprinse într-o lege nepenală, au caracterul de norme care întregesc
conţinutul infracţiunii (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 351).
5. Consumarea. În funcţie de prevederile din legile speciale, fapta se poate consuma prin 8
comiterea fie a unui singur act material, fie după un anumit număr de acte, necesar pentru a
demonstra obiceiul în desfăşurarea, fără drept, a unei astfel de activităţi sau profesii.
6. Raportul cu infracţiunea de înşelăciune. Exercitarea profesiei de avocat în perioada 9
în care dreptul de exercitare a acestei profesii era suspendat nu atrage după sine comiterea
infracţiunii prevăzute de art. 348 C.pen., ci pe aceea de înşelăciune, dacă sunt întrunite
şi celelalte condiţii de existenţă ale acestei infracţiuni. În acest sens, Instanţa Supremă a
decis că „pentru existenţa elementului material al laturii obiective al acestei infracţiuni
este necesar să fie îndeplinite anumite cerinţe speciale prevăzute de textul incriminator,
respectiv: exercitarea profesiei sau activităţii pentru care legea cere o autorizaţie să fie fără
drept sau în alte condiţii decât cele legale şi, pentru ambele variante, prevederea, în legea
specială, că aceste fapte se sancţionează potrivit legii penale.
Potrivit art. 53 din Statutul profesiei de avocat din 25 septembrie 2004 (M.Of.
nr. 45 din 13 ianuarie 2005), text preluat în întregime de dispoziţiile art. 53 ale Statutului
profesiei de avocat în vigoare (M.Of. nr. 898 din 19 decembrie 2011), exercitarea
profesiei de către avocatul al cărui drept de exercitare a profesiei este suspendat potrivit
prevederilor art. 49 din prezentul statut (printre care, în caz de neplată totală sau parţială a
Bodoroncea 757
Art. 349 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul
penal, dar preia în cea mai mare parte dispoziţiile art. 37 din Legea nr. 319/2006 a securităţii
şi sănătăţii în muncă, text ce a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012, odată cu intrarea
în vigoare a noului Cod penal. Anterior, infracţiunea a mai fost prevăzută, succesiv, de
art. 21 din Legea nr. 5/1965 şi de art. 34 din Legea nr. 90/1996.
2 Spre deosebire de reglementarea anterioară, textul aduce mai multă precizie şi previzibilitate,
prin înlocuirea, pe de o parte, a sintagmei „pericol grav şi iminent” cu cea de „pericol iminent”, iar
pe de altă parte, prin eliminarea variantei privind producerea unor consecinţe deosebite, deoarece
textul era lipsit de previzibilitate, sintagma „consecinţe deosebite” nefiind definită în legislaţie.
3 Limitele de pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii [prevăzută de alin. (1)] au fost
modificate faţă de reglementarea existentă în legea specială (unde se prevedea o pedeapsă
cu închisoarea de la un an la 2 ani, alternativ cu amenda); astfel, minimul special a fost
micşorat, iar maximul special a fost mărit, pentru armonizarea cu intervalele de pedeapsă
prevăzute de Codul penal. Având în vedere această modificare, stabilirea legii penale
mai favorabile se va face în concret, în funcţie de orientarea spre maximul sau minimul
prevăzut de lege.
758 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 349
Prin dispariţia variantei agravate a infracţiunii, faptele care, anterior, se încadrau în
infracţiunea prevăzută de art. 37 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, vor constitui infracţiunea
prevăzută de art. 349 alin. (1) C.pen.
Alin. (2) incriminează fapta comisă din culpă, păstrând limitele de pedeapsă din legea
specială, astfel că nu va fi incidentă vreo situaţie tranzitorie sub acest aspect.
2. Subiectul activ este unul calificat, reprezentat de persoana care avea ca îndatorire 4
luarea măsurilor legate de sănătatea şi securitatea în muncă. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. b)
al Legii 319/2006, termenul de angajator defineşte persoana fizică sau juridică ce se afla
în raporturi de muncă ori de serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea
întreprinderii şi/sau unităţii. „Subiectul activ al infracţiunii poate fi numai o persoană
care are atribuţii privind organizarea, controlul şi conducerea procesului de muncă”
(Trib. Suprem, decizia nr. 2385/1981, în Repertoriu…1981-1985, p. 156).
Participaţia penală sub forma coautoratului este posibilă doar între persoane care au
calitatea special prevăzută de lege. Instigator sau complice la fapta comisă cu intenţie
poate fi orice persoană.
În privinţa subiectului pasiv, acesta este statul, ca titular al valorii sociale prote- 5
jate, dar şi orice persoană fizică aflată în procesul muncii, în favoarea căreia se iau
măsurile de protecţie a muncii şi care este pusă în pericol prin săvârşirea infracţiunilor
(A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., p. 484). Cu alte cuvinte, pentru reţinerea infracţiunii
este necesar ca victima să aibă calitatea de angajat, de lucrător. Potrivit art. 5 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 319/2006, lucrător este persoana angajată de către un angajator,
potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de practică, precum
şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor care prestează
activităţi casnice. Totuşi, în jurisprudenţă s-a decis că „împrejurarea că minora, aflată la
ştrandul aflat în administrarea SC I.G.O. SA, al cărei director general este inculpatul V.S.
şi angajată inculpata A.M., şi-a pierdut viaţa, ca urmare a nerespectării normelor legale
privind protecţia muncii de către reprezentanţii societăţii comerciale, atrage răspunderea
inculpaţilor pentru infracţiunile prevăzute de art. 37 alin. (1), respectiv art. 38 alin. (1) din
Legea nr. 319/2006. Subiecţi activi ai infracţiunilor sunt inculpaţii, statul subiect pasiv
principal, iar victima subiect pasiv secundar, persoană care se află în pericol iminent
de producere a unui accident de muncă, petrecut la sediul persoanei juridice, pentru o
activitate care nu are legătură cu procesul de muncă, dar în timpul programului de muncă,
având în vedere şi dispoziţiile art. 30 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 319/ 2006” (C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 152 din 20 februarie 2013, portal.just.ro).
Pentru a se reţine săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (3) din Legea 6
nr. 319/2006, este necesar să se constate sub aspectul conţinutului constitutiv al infracţiunii,
îndeplinirea de către subiectul activ a condiţiilor esenţiale de a îndeplini în mod legal o
funcţie sau atribuţie privitoare la luarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă.
În acest sens, în practică s-a decis că „inculpatul nu îndeplinea o asemenea atribuţie în
mod legal, din cartea de muncă rezultând în mod neechivoc funcţia de gestionar şi nu
responsabil cu protecţia muncii. Îndeplinirea în fapt în baza unei înţelegeri care excedează
cadrului legal a unor atribuţii de coordonare a muncii, nu îi conferă calitatea de responsabil
legal cu securitatea şi sănătatea în muncă” (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 2456 din
23 octombrie 2008, portal.just.ro).
Bodoroncea 759
Art. 349 Infracţiuni contra siguranţei publice
760 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 349
[art. 5 lit. e) din Legea nr. 319/2006]. Simpla omisiune de luare a măsurilor respective nu
constituie, aşadar, infracţiune, deoarece legea cere, pentru existenţa infracţiunii, crearea
unei stări de pericol iminent.
Prin accident de muncă se înţelege, potrivit art. 5 alin. (1) lit. g) al legii speciale, 10
vătămarea violentă a organismului, precum şi intoxicaţia acută profesională, care au loc
în timpul procesului de muncă sau în îndeplinirea îndatoririlor de serviciu şi care pro-
voacă incapacitate temporară de muncă de cel puţin 3 zile calendaristice, invaliditate ori
deces, iar potrivit art. 5 alin. (1) lit. h), prin boală profesională se înţelege afecţiunea
care se produce ca urmare a exercitării unei meserii sau profesii, cauzată de agenţi nocivi
fizici, chimici ori biologici caracteristici locului de muncă, precum şi de suprasolicitarea
diferitelor organe sau sisteme ale organismului, în procesul de muncă.
Infracţiunea prevăzută şi pedepsită de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 este
una de pericol, nu de rezultat, și presupune doar crearea unui pericol grav prin neluarea
vreuneia dintre măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă (Jud. Corabia, sentinţa
penală nr. 49 din 21 martie 2012, portal.just.ro).
5. Raportul de cauzalitate. Între omisiunea de luare a măsurilor indicate de text şi 11
urmarea produsă trebuie să existe un raport de cauzalitate directă, în sensul că pericolul
iminent de producere a accidentului sau a îmbolnăvirii profesionale să se datoreze faptei
ilicite sau şi faptei ilicite, iar nu altor factori (spre exemplu, defecţiuni de construcţie a unor
maşini, utilaje sau instalaţii, culpei altor persoane etc.). Urmarea imediată şi raportul de
cauzalitate nu sunt prezumate, deoarece nu se cere un pericol generic, abstract, presupus,
ci un pericol concret şi iminent, fiind necesară stabilirea şi dovedirea acestora de către
organele judiciare (A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., vol. III, p. 487).
6. Vinovăţie. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă [varianta prevăzută 12
de alin. (1) al textului] ori din culpă [ipoteza prevăzută de alin. (2)]. În acest ultim caz,
culpa constă în aceea că făptuitorul nu ia măsurile legale de securitate şi sănătate în muncă
prevăzute de dispoziţiile legale, fie pentru că nu le-a cunoscut, deşi putea şi trebuia să
le cunoască, fie pentru că, deşi le-a cunoscut, a neglijat luarea acestora în termenele şi
condiţiile stabilite de lege.
Astfel, analizând întrunirea condiţiilor laturii subiective raportat la probatoriul 13
administrat, s-a reţinut că „prezenţa inculpatului la locul realizării activităţii, pe lângă
faptul că reprezenta o obligaţie normativă inserată în fişa postului său, se impunea şi
datorită necesităţii de a-şi folosi calităţile profesionale şi experienţa pentru a evalua
riscurile în fiecare moment al acţiunii şi de a adapta, eventual, mijloacele folosite, de
vreme ce acestea nu aveau un anumit standard. (...) Or, inculpatul, atunci când a primit
dispoziţie pentru a se ocupa de acea activitate, nu a reclamat aceste lucruri şi nici faptul
că mijloacele pe care urmează să le folosească nu sunt tocmai sigure. Observând toate
acestea, se concluzionează că inculpatul este culpabil de comiterea infracţiunilor ce fac
obiectul acuzaţiei penale. Sub aspectul laturii subiective, poziţia sa psihică este specifică
culpei fără previziune, din punct de vedere intelectiv acesta neprevăzând rezultatul, deşi
putea si trebuia să-l prevadă. Se constată că inculpatul avea obligaţia de prevedere, dar şi
posibilitatea concretă de a-şi reprezenta rezultatele faptei sale, însă nu a avut reprezentarea
consecinţelor activităţii sale, întrucât nu şi-a folosit întreaga capacitate psihică pentru a
prevedea urmările faptei sale. Activitatea sa culpoasă se concretizează prin adoptarea
unei atitudini neglijente vizavi de obligaţiile de serviciu ce-i reveneau, faptă ce a avut
Bodoroncea 761
Art. 349 Infracţiuni contra siguranţei publice
ca urmare cauzarea unui accident de muncă” (Trib. Vaslui, decizia penală nr. 95 din
26 aprilie 2010, portal.just.ro).
14 7. Concurs cu alte infracţiuni. De cele mai multe ori infracţiunea va fi comisă în
concurs ideal cu o infracțiune contra vieţii sau contra integrității corporale şi a sănătății,
deoarece, pe lângă urmarea periculoasă caracteristică infracţiunii în discuţie, se produce
şi un rezultat mai grav. Ucidere din culpă. Astfel, în jurisprudență s-a decis că fapta
inculpatului care, în calitate de unic administrator al SC O. SRL, în calitate de angajator,
de a omite respectarea cu stricteţe a tuturor dispoziţiilor legale privitoare la disciplina
în construcţii, angajarea legală a unui personal calificat, neefectuarea instructajului cu
protecţia muncii, deşi acestui inculpat îi incumbau aceste obligaţii, întruneşte elementele
constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 37 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 319/2006
(text în prezent abrogat). Încălcarea de către inculpat a dispoziţiilor privitoare la disciplina
în construcţii şi protecţia muncii care a avut ca urmare decesul victimei C.F. în data de
10.10.2006, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii prevăzute de art. 178
alin. (1) şi (2) C.pen. din 1968 (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 2456 din 23 octombrie
2008, portal.just.ro). Aceeaşi încadrare juridică a primit şi fapta inculpatului care,
în calitate de maistru coordonator al punctului de lucru B. de pe raza Ocolului Silvic
Dărmăneşti, prin neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă, în timpul
desfăşurării activităţilor privind exploatarea masei lemnoase, a făcut posibilă pătrunderea
victimei în zona de cădere a arborelui, arbore care 1-a surprins şi accidentat mortal
(Jud. Moineşti, sentinţa penală nr. 207 din 1 aprilie 2011, portal.just.ro). Vătămare
corporală din culpă. Într-o altă speţă s-a reţinut săvârşirea în concurs a infracţiunilor
prevăzute de art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. din 1968 şi art. 37 din Legea nr. 319/2006,
în situația în care partea vătămată D.V., împreună cu ceilalţi membri ai echipei de lucru,
lucrau pe acoperişul unei hale aparţinând SC S.A. SA, pentru montarea unor luminatoare.
În timp ce desfăşurau această activitate, un panou metalic pe care a păşit D.V. s-a desprins,
acesta căzând cu tot cu panou de la o înălţime de cca. 9 m în interiorul halei, pe un
transformator de curent electric. Împrejurările producerii accidentului de muncă au fost
cercetate la momentul producerii şi de către o comisie desemnată la nivelul SC H. SA, din
procesul-verbal de cercetare rezultând faptul că evenimentul suferit de D.V. este accident
de muncă şi se înregistrează ca atare de SC H. SA. Totodată, ca şi cauză a producerii
accidentului, s-a reţinut, printre altele, atât nerespectarea de către partea vătămată D.V.
a prevederilor art. 22 din Legea nr. 319/2006, cât şi nerespectarea de către angajatorul
SC H. SA reprezentată prin directorul I.M., a prevederilor art. 7 alin. 4 lit. e) din aceeaşi lege
prin „neluarea măsurilor corespunzătoare ca, în zonele cu risc ridicat şi specific, accesul
să fie permis numai lucrătorilor care au primit şi şi-au însuşit instrucţiunile adecvate”, iar
tot în sarcina angajatorului, inexistenţa unei tehnologii de lucru privind procedeele care
se aplicau în cazul montării şi demontării luminatoarelor din cadrul SC S.A. SA Piteşti
(C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia nr. 1307 din 13 decembrie 2011, portal.just.ro).
15 8. Răspunderea civilă. Răspunderea civilă a angajatorului se va stabili în temeiul
răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, fiind necesar a se
face dovada întrunirii acestor condiţii. În cazul unui accident produs prin nerespectarea
normelor de protecţia muncii, unitatea al cărei salariat este vinovat de producerea
accidentului răspunde pentru daunele cauzate, alături de prepusul său, în baza art. 1000
alin. (3) C.civ. din 1864. Această culpă rezultă în alegerea şi supravegherea prepusului şi
762 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 350
ea nu este înlăturată de împrejurarea că unitatea a făcut instructaj cu inculpatul cu privire
la modul de folosire a utilajului (Trib. Suprem, Colegiul penal, decizia nr. 523/1967, în
R.R.D. nr. 7/1967, p. 173).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea este nou introdusă în Codul 1
penal, dar preia în cea mai mare parte dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 319/2006 a securităţii
şi sănătăţii în muncă, text ce a fost abrogat prin Legea nr. 187/2012, odată cu intrarea
în vigoare a noului Cod penal. Anterior, infracţiunea a mai fost prevăzută, succesiv, de
art. 22 din Legea nr. 5/1965 şi de art. 37 din Legea nr. 90/1996.
Similar infracţiunii prevăzute de art. 349 C.pen., analizată supra, textul aduce mai multă
precizie în raport cu reglementarea anterioară, prin înlocuirea sintagmei „pericol grav şi
iminent” cu cea de „pericol iminent”, pe de o parte, iar pe de altă parte, prin reformularea
ipotezei asimilate, prevăzută de alin. (2) al textului, în raport cu textul de la alin. (3) al
art. 38 din Legea nr. 319/2006.
Principala modificare adusă constă însă în eliminarea agravantei constând în producerea 2
unor „consecinţe deosebite”, text lipsit de previzibilitate prin imprecizia sintagmei folosite.
Limitele de pedeapsă pentru varianta tip a infracţiunii [prevăzută de alin. (1)] au fost
modificate faţă de reglementarea existentă în legea specială (unde se prevedea o pedeapsă
cu închisoarea de la un an la 2 ani, alternativ cu amenda); astfel, minimul special a fost
micşorat, iar maximul special a fost mărit, pentru armonizarea cu intervalele de pedeapsă
prevăzute de Codul penal. Având în vedere această modificare, stabilirea legii penale
mai favorabile se va face în concret, în funcţie de orientarea spre maximul sau minimul
prevăzut de lege.
Prin dispariţia variantei agravate a infracţiunii, faptele care, anterior, se încadrau în
infracţiunea prevăzută de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 319/2006, vor constitui infracţiunea
prevăzută de art. 350 alin. (1) C.pen.
Alin. (3) incriminează faptele prevăzute de alin. (1) şi (2) comise din culpă, păstrând
limitele de pedeapsă din legea specială, astfel că nu va fi incidentă vreo situaţie tranzitorie
sub acest aspect.
2. Situaţia premisă. Pentru existenţa infracţiunii este necesar ca, la locul de muncă, 3
să existe un set de măsuri cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă. Acestea sunt
enumerate de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 şi vizează: a) asigurarea securităţii
şi protecţia sănătăţii lucrătorilor; b) prevenirea riscurilor profesionale; c) informarea
şi instruirea lucrătorilor; d) asigurarea cadrului organizatoric şi a mijloacelor necesare
Bodoroncea 763
Art. 350 Infracţiuni contra siguranţei publice
securităţii şi sănătăţii în muncă. Potrivit art. 5 alin. (1) lit. n) al Legii nr. 319/2012, prin
„securitate şi sănătate în muncă” se înţelege ansamblul de activităţi instituţionalizate având
ca scop asigurarea celor mai bune condiţii în desfăşurarea procesului de muncă, apărarea
vieţii, integrităţii fizice şi psihice, sănătăţii lucrătorilor şi a altor persoane participante la
procesul de muncă.
4 3. Subiectul activ. Deşi legea foloseşte sintagma „orice persoană” pentru a defini
subiectul activ al infracţiunii, generalizarea se circumscrie totuşi sferei persoanelor
angajate într-un raport de muncă, deoarece numai acestea sunt în situaţia de respectare a
obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă.
5 Potrivit art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 319/2006, lucrător este persoana angajată de
către un angajator, potrivit legii, inclusiv studenţii, elevii în perioada efectuării stagiului de
practică, precum şi ucenicii şi alţi participanţi la procesul de muncă, cu excepţia persoanelor
care prestează activităţi casnice, iar potrivit art. 5 lit. b) din Legea nr. 319/2006, termenul
de angajator defineşte persoana fizică sau juridică ce se află în raporturi de muncă ori de
serviciu cu lucrătorul respectiv şi care are responsabilitatea întreprinderii şi/sau unităţii.
„Din analiza textului de lege amintit, rezultă de asemenea aceeaşi condiţie esenţială pentru
reţinerea acestei infracţiuni, aceea ca victima să aibă calitatea de angajat (nerespectarea de
orice persoană a obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă, dacă prin aceasta se creează un pericol grav şi iminent de producere a unui accident
de muncă) şi prin urmare nu poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni orice persoană
fizică, decât cea care este subordonată angajatorului potrivind dispoziţiilor Legii nr. 53/2003”
(C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 152 din 20 februarie 2013, portal.just.ro).
Practic, infracţiunea are ca subiect activ persoana care beneficiază de sistemul de
protecţie oferit de lege, subiectul pasiv al infracţiunii prezentate anterior.
Participaţia sub forma coautoratului nu este posibilă, fiind vorba de o infracţiune „în
persoana proprie”, dar este posibilă, în cazul variantei intenţionate, participaţia sub forma
instigării sau a complicităţii.
6 4. Elementul material. În varianta tip, infracţiunea se comite prin omisiune, constând
în nerespectarea obligaţiilor şi a măsurilor stabilite cu privire la securitatea şi sănătatea în
muncă, dar nerespectarea unei obligaţii (măsuri, reguli etc.) poate avea loc „fie printr-o con-
duită activă (comisivă) de înfrângere a măsurii luate, fie printr-o conduită pasivă (omisivă)
de ignorare a măsurilor luate” (A. Ungureanu, A. Ciopraga, op. cit., vol. III, p. 491).
În jurisprudenţă s-a decis faptul că ne aflăm în prezenţa infracţiunii şi în situaţia în care
„rezultă din actele dosarului şi în special din contractul individual de muncă, precum şi din
fişa postului că inculpatul C.G. era angajat ca şofer şi avea ca principale atribuţii de serviciu
de a asigura buna funcţionare a autovehiculului atât înainte de plecarea în cursă, cât şi în
timpul cursei şi să respecte regulile de deplasare pe drumurile publice în conformitate cu
Regulamentul rutier în vigoare. În îndeplinirea acestor atribuţii de serviciu se afla inculpatul
atunci când conducea autovehiculul pe care-l avea în primire, pe traseul Vutcani-Fălciu,
chiar dacă era în afara programului normal de lucru. La momentul respectiv, se afla în
timpul procesului de muncă în sensul art. 24 alin. (1) din Legea nr. 90/1996 (corespondent al
art. 38 din Legea nr. 319/2006 – n.n.), iar prin încălcarea normelor de securitate a muncii a
determinat producerea accidentului ale cărui victime au fost G.J. şi B.N. Fapta inculpatului
C.G. realizează conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 37 din Legea nr. 90/1996, devenit
art. 38 din Legea nr. 319/2006, act normativ care a abrogat Legea nr. 90/1996 (Trib. Vaslui,
decizia penală nr. 78 din 22 aprilie 2009, portal.just.ro).
764 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 350
În varianta asimilată, fapta se comite prin acţiune, constând în repunerea în funcţiune
a instalaţiilor, maşinilor şi utilajelor, anterior eliminării tuturor deficienţelor pentru
care s-a luat măsura opririi lor.
5. Urmarea. Pentru ca infracţiunea să se realizeze sub aspectul laturii obiective, este 7
necesar să se producă un „pericol iminent” de producere a unui accident de muncă sau
de îmbolnăvire profesională. Este indiferent, pentru existenţa infracţiunii, dacă pericolul
priveşte însăşi persoana făptuitorului sau o altă persoană [pentru definirea noţiunilor de
„accident de muncă”, „boală profesională” sau „pericol (grav) şi iminent de accidentare”,
a se vedea supra comentariul art. 349 C.pen.].
6. Vinovăţie. Infracţiunea se comite cu intenţie directă sau indirectă [variantele 8
prevăzute de alin. (1) şi (2) ale textului] ori din culpă [ipoteza prevăzută de alin. (3)].
Pentru existenţa infracţiunii este esenţial ca făptuitorul să cunoască ori să fi trebuit şi putut
cunoaşte măsurile luate cu privire la protecţia muncii, ceea ce se realizează, de regulă, prin
instruirea de către angajator a celor care trebuie să respecte măsurile luate.
7. Concurs cu alte infracţiuni. Şi în acest caz, consumarea infracţiunii determină, de 9
cele mai multe ori, producerea unui rezultat ce nu se absoarbe în urmarea infracţiunii de
nerespectare a obligaţiilor sau măsurilor cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă,
care rămâne o infracţiune de pericol, ci se încadrează într-o infracţiune contra vieţii
sau integrităţii corporale, comisă în concurs ideal cu cea prevăzută de art. 250 C.pen.
Ucidere din culpă. Astfel, s-a reţinut că faptele inculpatului care, la data de 16.12.2009,
în jurul orelor 14:00, pe fondul nerespectării obligaţiilor şi măsurilor stabilite cu privire
la securitatea şi sănătatea în muncă, a executat foc de armă asupra unui grup de câini,
împuşcând mortal în aceste împrejurări pe victima T.L.A. care ieşise din autoturismul
care se afla interpus între inculpat şi sus-menţionatul grup de câini, întrunesc elementele
constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 38 alin. (2) din Legea nr. 319/2006 şi
art. 178 alin. (2) C.pen. din 1968, cu aplicarea art. 33 lit. b), 34 C.pen. din 1968, cele două
infracţiuni fiind comise în forma concursului ideal de infracţiuni (T. Toader, Drept penal
român. Partea specială, ed. a 7-a, revizuită şi reactualizată, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2012, p. 53) sau că fapta inculpatului U.M. care, în timp ce conducea autoturismul marca
N., fără a avea autorizaţie ISCIR, pe aleea principală a SC F. România SA din direcţia
poarta principală către depozite CKD, a acroşat cu lamelele motostivuitorului, roata din
stânga spate a autoturismului marca D., condus de S.D., angajat al SC F. România SA
pe care l-a răsturnat, în urma impactului rezultând decesul numitei N.L.M., angajată la
SC F. România SA, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute de
art. 178 alin. (2) C.pen. din 1968 şi art. 38 alin. (1) din Legea nr. 319/2006.
În drept, fapta inculpatului Z.C. care, în calitate de director al SC Z. SRL Brăneşti,
nu a luat măsurile legale privind autorizarea angajatului său, U.M., în vederea obţinerii
din partea ISCIR a autorizaţiei de stivuitorist necesară acestuia în vederea manevrării
motostivuitorului pe care îl deservea, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii
prevăzute de art. 37 alin. (1) din Legea nr. 319/2006 (Jud. Craiova, sentinţa penală nr. 104
din 7 decembrie 2010, portal.just.ro).
8. Răspunderea civilă. Răspunderea civilă a angajatorului se va stabili în temeiul 10
răspunderii civile delictuale a comitentului pentru fapta prepusului, fiind necesar a se face
dovada întrunirii acestor condiţii. „Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată,
este necesar ca între exerciţiul funcţiei, de către prepus, şi fapta păgubitoare să existe
Bodoroncea 765
Art. 351 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea a fost incriminată în Codul
penal din 1968 sub denumirea marginală de „speculă”, constând în fapta de a da bani cu
dobândă ca îndeletnicire, pentru ca ulterior, prin Legea nr. 12/1990, să fie dezincriminată.
Fapta a fost din nou incriminată prin art. 3 alin. (1) al Legii nr. 216/2011 privind
interzicerea activităţii de cămătărie, pentru ca, în prezent, infracţiunea să fie prevăzută
din nou de Codul penal, prin dispoziţiile art. 351, text care are, în privinţa incriminării, un
conţinut identic cu cel al art. 3 alin. (1) din legea specială menţionată. Nu au fost preluate,
în schimb, dispoziţiile privind confiscarea sumelor de bani obţinute prin săvârşirea
infracţiunii, deoarece s-ar fi suprapus cu norma generală, art. 112 lit. b) C.pen.
Infracţiunea are aceleaşi limite de sancţionare ca şi cea prevăzută în legea specială,
astfel că nu vor fi probleme legate de stabilirea legii penale mai favorabile.
(Re)incriminarea cametei este cât se poate de justificată în contextul gradului de pericol
social pe care această infracţiune îl prezintă, relevat, pe de o parte, de consecinţele grave,
de ordin patrimonial şi nu numai, produse persoanelor care apelează la împrumuturile
oferite de cămătari, iar, pe de altă parte, de eludarea legislaţiei fiscale, prin săvârşirea
acestui gen de fapte obţinându-se mari venituri, nesupuse impozitării. Nu în ultimul rând,
prin amploarea fenomenului acordării de împrumuturi cu camătă se creează o stare de
concurenţă neloială pentru bănci sau alte instituţii care acordă credite în conformitate cu
dispoziţiile legale.
2 2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană care răspunde penal (subiect
general).
3 3. Elementul material. Infracţiunea se realizează prin acţiune, constând în „darea de
bani, ca îndeletnicire”, de către o persoană neautorizată. Din modul de redactare a textului
rezultă că infracţiunea este una de obicei, fiind nevoie de săvârşirea mai multor acte
pentru a fi întrunite elementele constitutive ale infracţiunii.
766 Bodoroncea
Infracţiuni privitoare la regimul stabilit pentru alte activităţi reglementate de lege Art. 351
Textul din noul Cod penal nu defineşte termenul de „camătă”, dar potrivit art. 2 al Legii
nr. 216/2011, prin camătă se înţelege „dobânda pe care o ia cămătarul pentru sumele date
cu împrumut”, iar cămătar este „persoana fizică ce dă împrumuturi băneşti în schimbul
unei camete”. În jurisprudenţă s-a decis, de exemplu, că realizează elementul material al
infracţiunii de camătă fapta inculpatului care, în perioada 2012-2013, a dat bani cu dobândă
de 10%/lună mai multor persoane, el nefiind o persoană autorizată să acorde împrumuturi cu
dobândă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 282/2013, portal.just.ro).
4. Vinovăţia. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă, aceea a dobândirii unor venituri 4
sub formă de dobândă prin acordarea de împrumuturi în mod repetat. Pentru dovedirea
formei de vinovăţie sunt luate în considerare împrejurări cum ar fi: „Faptul că şi această
activitate ilicită a inculpatului S.F. reprezintă o îndeletnicire constantă o afirmă însuşi
inculpatul în corespondenţa sa cu martorul P.G.H., din 28.05.2013, când, în contextul
solicitării împrumutului de către martor, inculpatul S.F. îi aduce la cunoştinţă condiţiile
în care «de obicei» acordă împrumuturi, respectiv: «de obicei nu am treabă cu sume aşa
mici. Dau pe minim o lună nu pe 6 (şase) zile. Că-i aduci tu după 6 (şase) zile e treaba
ta». Probatoriul administrat a relevat faptul că inculpatul îşi stabilise un set de reguli în
legătură cu acordarea împrumuturilor: dobândă de 10%/lună şi solicitarea unor garanţii în
cazul persoanelor cu privire la care inculpatul nu are certitudinea că vor restitui banii în
termenul convenit. Depoziţiile martorilor în privinţa dobânzii percepute sunt confirmate
şi prin însemnările inculpatului: «5 mil.+ dobândă 500», «1 milion + 1 sută», suma ultim
menţionată reprezentând exact 10% din suma prim precizată, precum şi prin corespondenţa
pe care a purtat-o pe facebook cu martorul P.G.H., acestea confirmând, totodată, şi
natura acestor operaţiuni juridice (împrumut)” (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 282/2013, portal.just.ro).
5. Concurs cu alte infracţiuni. Şantaj. De cele mai multe ori infracţiunea de camătă 5
este urmată de o infracţiune de şantaj, după un tipar des repetat: persoanele împrumutate
nu pot restitui sumele împrumutate la termenul stabilit, cămătarul impune noi dobânzi
pentru a-şi asigura obţinerea unor garanţii suplimentare (de regulă gajarea de autoturisme
sau imobile), după care, prin violenţă fizică şi psihică se încearcă recuperarea sumelor
împrumutate şi a dobânzilor, cum ar fi situaţia descrisă în următoarea speţă: «Fapta descrisă
a fost comisă pe fondul exercitării de către inculpaţi a unor violenţe şi ameninţări asupra
părţii vătămate în scopul constrângerii acesteia să le dea sume de bani nedatorate, pentru a
dobândi astfel foloase injuste. Astfel, în urma cu cea 2 ani, partea vătămată a împrumutat
de la inculpatul V.R. zis „A.” suma de 300 de euro, plătind înapoi după cca. 2 luni suma
de 2.000 sau 3.000 euro (datoria + dobânzi tip camătă), dintre care o parte au fost remişi
către inculpaţii N.F. zis „S.” şi N.M. zis „G.” (rude cu V.R. zis „A.”). În ciuda acestui
aspect, inculpaţii N.F. zis „S.” şi N.M. zis „G.” au continuat să ceară – prin ameninţări
şi violenţe care au culminat cu fapta din 8 martie 2009 – sume mari de bani de la partea
vătămată în contul pretinsei datorii. Partea vătămată a dat astfel inculpaţilor o altă sumă –
5.000 euro – aspect confirmat de martorii D.C. şi D.A. care au contribuit şi ei la această
sumă» (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3876 din 2 noiembrie 2011, www.scj.ro).
Bodoroncea 767
Art. 352 Infracţiuni contra siguranţei publice
Cioclei / Lefterache
Capitolul V
Infracţiuni contra sănătăţii publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul anterior (art. 308) sancţiona
în aceleaşi limite atât fapta comisă din culpă, cât şi cea comisă cu intenţie (închisoare
de la o lună la 2 ani sau amendă). Nu există diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul
infracţiunii, între Codul anterior şi Codul actual. Referirea la prevenirea şi combaterea
bolilor molipsitoare a fost înlocuită cu cea echivalentă de prevenire şi combatere a bolilor
infectocontagioase. Teoretic pot să apară situaţii tranzitorii. În cazul faptei intenţionate, pe
tărâmul art. 5 C.pen., legea veche este mai favorabilă, deoarece prevedea o limită minimă
a pedepsei cu închisoarea mai mică (o lună faţă de 6 luni). Maximul fiind acelaşi (2 ani),
nu pot fi incidente dispoziţiile art. 6 C.pen. În cazul faptei comise din culpă, legea nouă
este mai favorabilă deoarece prevede o limită maximă a pedepsei cu închisoarea mai mică
(6 luni în loc de 2 ani). Pot fi incidente atât dispoziţiile art. 5, cât şi cele ale art. 6 C.pen.
2 2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii
nu este circumstanţiat. Autorul infracţiunii poate fi o persoană ce suferă de o boală
infectocontagioasă, „după cum poate să fie o persoană sănătoasă (de exemplu, s-a sustras
de la vaccinare, s-a îmbolnăvit apoi şi a devenit cauza răspândirii bolii)” (Explicaţii IV,
ed. a II-a, 2003, p. 529). Subiect activ poate fi şi o persoană juridică, spre exemplu o
unitate medicală, în măsura în care nu respectă măsurile de prevenire şi combatere a bolilor
infectocontagioase ce îi revin. Elementul material al laturii obiective constă în nerespectarea
măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor infectocontagioase. Fapta se poate
comite atât prin acţiune cât şi prin inacţiune. „Dacă măsura preventivă impune o acţiune,
atunci încălcarea sau nerespectarea ei ia forma unei inacţiuni (omisiune), concretizată în
neluarea măsurilor impuse (…); de exemplu, măsura impusă constă în obligarea la un
tratament preventiv sau curativ al bolii molipsitoare şi nu se efectuează acel tratament,
din care cauză se molipsesc şi alte persoane. Dacă măsura preventivă sau de combatere
constă într-o inacţiune (o abţinere), în acest caz, încălcarea sau nerespectarea ia forma
unei acţiuni (comisiuni); bunăoară, măsura constă în obligarea la izolarea bolnavului, în
interzicerea contactului cu alte persoane şi nu se respectă acea interdicţie, îmbolnăvindu-se
din această cauză alte persoane” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 530). Urmarea imediată a
infracţiunii constă într-un rezultat, respectiv acela de răspândire a bolii, adică transmiterea
bolii (îmbolnăvirea) altor persoane. Producerea rezultatului condiţionează existenţa
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul actual separă incriminarea conta- 1
minării venerice de transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit, fapte incriminate
în acelaşi articol în Codul anterior (art. 309 C.pen. din 1968). Referirea din Codul actual la
acte sexuale are semnificaţia prevăzută de art. 218 C.pen. şi include relaţiile între persoane
de acelaşi sex sau acte de perversiune sexuală din art. 309 C.pen. din 1968. În ceea ce priveşte
sancţiunile, Codul actual prevede limite mai mici faţă de Codul anterior în care pedeapsa
era închisoarea de la unu la cinci ani, însă este menţinută măsura de siguranţă prevăzută şi în
Codul anterior, a obligării la tratament medical. Având în vedere modificarea sancţiunilor,
pot să apară situaţii tranzitorii, atât în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., cât şi în ipoteza
prevăzută de art. 6 C.pen. În ambele ipoteze legea nouă este mai favorabilă.
2 2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii este
circumstanţiat, autorul faptei fiind persoana care suferă de o boală venerică. Subiectul pasiv
este la rândul lui circumstanţiat, în sensul că trebuie să fie o persoană care nu suferă de
aceeaşi boală venerică pe care o are autorul faptei. În caz contrar, nu va exista infracţiune,
deoarece nu poate avea loc o transmitere a bolii (din moment ce ea preexistă). Teoretic,
poate exista ipoteza în care ambii parteneri să sufere de boli venerice diferite, pe care să şi
le transmită reciproc. În acest caz, cei doi ar fi, în acelaşi timp, subiect activ şi subiect pasiv
al infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă în transmiterea unei boli venerice.
Prin boală venerică (din latinescul Venus/Veneris – zeiţa amorului) se înţelege acea boală
infecţioasă care se răspândeşte, de regulă, prin contact sexual (B.T.S. – boli cu transmisie
sexuală). Tocmai de aceea, condiţia ataşată elementului material este ca transmiterea să se
facă prin raport sexual sau alte acte sexuale. Dacă îmbolnăvirea are loc pe altă cale (contact cu
sângele infectat, de la mamă la făt etc.) nu există infracţiune. Urmarea imediată a infracţiunii
este un rezultat, respectiv contaminarea venerică a unei persoane, îmbolnăvirea acesteia.
Dacă îmbolnăvirea nu s-a produs, chiar dacă a existat un raport sexual sau alt act sexual
între o persoană bolnavă şi una sănătoasă, infracţiunea nu există. Legătura de cauzalitate
trebuie să existe şi să fie dovedită. Dacă, spre exemplu, se constată că îmbolnăvirea are
cauze preexistente actului sexual imputat, fapta nu va constitui infracţiune. Vinovăţia este
cerută sub forma intenţiei (directă sau indirectă), ceea ce presupune ca autorul faptei să fi
cunoscut că suferă de boala venerică transmisă victimei. În caz contrar, fapta nu reprezintă
infracţiune. Contaminarea venerică poate intra în concurs cu infracţiuni contra libertăţii şi
integrităţii sexuale (viol, act sexual cu un minor).
3 3. Elemente constitutive. Lipsa certitudinii identităţii persoanei care a transmis
boala venerică. Prin rezoluţia Parchetului de pe lângă Tribunalul Dolj s-a dispus scoaterea
de sub urmărire penală a lui B.F. pentru infracţiunile de viol, lipsire de libertate în mod
ilegal şi contaminare venerică. Pentru a adopta această soluţie, procurorul a reţinut că, la
20 iulie 1994, partea vătămată B.V., la acea dată minoră, fiind agresată fizic de tatăl său
a fugit de acasă, l-a cunoscut ulterior pe B.F., cu care, în intenţia de a se căsători, a locuit
timp de două săptămâni la domiciliul părinţilor acestuia din comuna Lipov, judeţul Dolj.
S-a mai reţinut că atât B.F. cât şi partea vătămată erau bolnavi de sifilis şi nu s-a putut
stabili care dintre ei a transmis celuilalt boala venerică. Plângerea formulată împotriva
soluţiei a fost respinsă (Trib. Dolj, decizia penală nr. 846 din 17 octombrie 2003, dosar
nr. 5170/2005).
4 4. Elemente constitutive. Probatoriu. La datele de 3.01.2007 şi 28.02.2007, O.O. a sesizat
poliţia cu privire la faptul că soţia sa, O.N., l-a contaminat cu sifilis prin raporturile sexuale
avute cu aceasta în timpul căsătoriei. După efectuarea actelor de cercetare, prin rezoluţia din
25 iulie 2007 procurorul a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale în cauză
cu motivarea că pentru infracţiunea de contaminare cu o boală venerică, nu sunt întrunite
elementele constitutive deoarece Codul penal condiţionează ca transmiterea unei boli venerice
să se facă prin raport sexual, prin relaţii sexuale între persoane de acelaşi sex, sau prin acte de
perversiune sexuală, de către o persoană care ştie că suferă de o astfel de boală.
770 Cioclei / Lefterache
Infracţiuni contra sănătăţii publice Art. 354
Instanţa a apreciat că soluţia procurorului este greşită în ceea ce o priveşte pe O.N. sub 5
aspectul infracţiunii de contaminare venerică. În timpul efectuării actelor premergătoare a
fost supusă persoana cercetată, O.N., unor analize, însă nu a fost supusă unor analize din
care să rezulte dacă este sau nu purtătoare de sifilis; există un singur act medical din care
rezultă că nu este bolnavă, cercetările în acest sens fiind în mod evident incomplete. Mai
mult decât atât, petentul a depus la dosar noi acte ce nu au fost avute în vedere de procuror
atunci când s-a dat soluţia de neîncepere a urmăririi penale sub aspectul infracţiunii de
contaminare venerică, respectiv un act din care rezultă că O.O. era bolnav de sifilis atunci
când a fost încarcerat – în ianuarie 2005 – şi, de asemenea, rezultă că fosta sa soţie, O.N.,
a născut un copil după încarcerarea petentului, copil care este purtător de sifilis.
Pentru a se lămuri condiţiile în care petentul a fost contaminat cu sifilis instanţa a dispus 6
expertize medico-legale pentru a se stabili dacă persoana cercetată şi fiica acesteia, O.B.J.,
sunt purtătoare de sifilis, condiţiile în care acestea au fost contaminate cu această maladie,
dacă au făcut tratament şi dacă persoana cercetată putea să-l contamineze pe petent în
timpul convieţuirii. Urmează să fie audiată persoana cercetată sub aspectul infestării cu
sifilis şi dacă cunoştea şi a comunicat petentului acest aspect şi că exista posibilitatea ca
şi el să devină purtător de sifilis. Urmează a fi audiaţi fiii petentului O.S. şi O.O. pentru a
lămuri dacă aceştia cunoşteau că mama lor este purtătoare de sifilis şi că făcea tratament
pentru aceasta, cumpărând ea însăşi medicamente şi pentru tratamentul petentului
(Trib. Vaslui, sentinţa penală nr. 220 din 18 iunie 2008).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Spre deosebire de Codul anterior 1
(art. 309), Codul actual incriminează distinct transmiterea sindromului imunodeficitar
dobândit de contaminarea venerică. Textul actual preia în primul alineat incriminarea
din art. 309 alin. (2) C.pen. din 1968. Alineatele (2)-(5) nu au corespondent în Codul
anterior. În privinţa ipotezei prevăzute la primul alineat, care are corespondent în vechea
incriminare, pot să apară situaţii tranzitorii (art. 5 şi art. 6 C.pen.). Codul nou reprezintă
legea mai favorabilă, deoarece prevede limite de pedeapsă mai scăzute (Codul anterior
prevedea pedeapsa cu închisoare de la 5 la 15 ani).
2. Conţinutul obiectiv al infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă în 2
transmiterea, prin orice mijloace, a sindromului imunodeficitar dobândit. În cazul variantei
tip prevăzută la alin. (1), unde subiectul activ este circumstanţiat, respectiv o persoană
care ştie că suferă de SIDA, transmiterea este posibilă atât prin contact sexual, cât şi
Cioclei / Lefterache 771
Art. 354 Infracţiuni contra siguranţei publice
în alt mod, cum ar fi spre exemplu, utilizarea în comun de către autor şi victimă a unui
echipament de injectare (ac, seringă), în cazul injectării drogurilor. O problemă care se
pune în această variantă tip este legată de transmiterea virusului de la mamă la făt. Este
ştiut că o femeie gravidă infectată poate transmite virusul fătului, înainte sau în timpul
naşterii. Mai mult, virusul se poate transmite şi prin alăptare. În cazul în care femeia
gravidă ştie că este infectată cu HIV, ea poate recurge la un tratament medical prin care
şansele de transmitere a infecţiei se reduc semnificativ. În ipoteza în care femeia gravidă
se ştie infectată şi nu recurge la un tratament prin care să limiteze riscurile infectării
copilului, teoretic, ea poate răspunde penal potrivit articolului în discuţie, dacă infecţia a
fost transmisă. Legiuitorul foloseşte expresia orice mijloace, fără vreo excepţie, iar unde
legea nu distinge, nu pot opera distincţii. Cu toate acestea, practic, este greu de presupus,
în astfel de cazuri, că fapta se comite cu vinovăţie. Cel mai probabil, lipsa instruirii şi (sau)
dorinţa de a avea un copil ar fi de natură să ducă la ignorarea pericolului şi, ca atare, la
lipsa vinovăţiei. În ipoteza în care femeia gravidă infectată recurge la tratamentul medical,
dar virusul este totuşi transmis, se va constata lipsa intenţiei. În acest sens, chiar dacă
s-ar admite că femeia însărcinată prevede posibilitatea îmbolnăvirii fătului, este evidentă
că ea nu o acceptă, ci, prin tratament, speră că nu se va produce. Astfel, chiar dacă s-ar
admite că fapta este comisă din culpă, ea nu va reprezenta infracţiune, deoarece culpa este
incriminată numai prin raportare la alin. (2). În varianta agravată, unde subiectul activ este o
persoană care nu suferă de SIDA şi, ca atare, contaminarea pe cale sexuală nu este posibilă,
transmiterea se poate realiza în orice alt mod: prin transfuzie sanguină, prin utilizarea unor
echipamente sau instrumente contaminate care intră în contact cu sângele victimei etc.
Aceste modalităţi concrete de realizare a elementului material sunt valabile şi în cazul faptei
comise din culpă. Tot la varianta din culpă pot fi avute în vedere şi acele proceduri care
permit pătrunderea fluidelor altei persoane în corpul victimei, dacă echipamentul utilizat nu
este steril (tatuaj, piercing etc.). Urmarea imediată este fie contaminarea unei persoane cu
sindromului imunodeficitar dobândit, la variantele prevăzute de alin. (1), (2) şi (4) teza I,
fie decesul persoanei consecutiv contaminării, la variantele de la alin. (3) şi (4) teza a II-a.
Legătura de cauzalitate trebuie stabilită. Dacă îmbolnăvirea nu este cauzată de mijloacele
imputate, ci are alte surse, preexistente, fapta nu va constitui infracţiune.
3 3. Forma de vinovăţie. Faptele incriminate în alineatele (1) şi (2) au ca formă de
vinovăţie intenţia, iar fapta descrisă de alin. (3) are ca formă de vinovăţie intenţia depăşită. În
consecinţă, trebuie dovedit în toate cele trei ipoteze că persoana acuzată prevede că prin fapta
sa va transmite sindromul imunodeficitar dobândit. În practică, apărarea inculpatului potrivit
căreia nu a prevăzut transmiterea bolii din cauza consumului de alcool a fost respinsă.
Inculpatul a recunoscut că, deşi ştia că este purtător al virusului H.I.V. încă din anul
1998, în urma unor investigaţii medicale, fapt confirmat şi în vara anului 2008 (cu ocazia
internării soţiei sale, D.J., în spital) a întreţinut cu partea vătămată acte sexuale, întru-
cât, fiind băut, nu a realizat că ar putea să-i transmită boala. Instanţa a înlăturat apărarea
inculpatului deoarece în cursul cercetărilor a mai rezultat că Fundaţia „E.” Marea Neagră
C. a avut în atenţie situaţia familiei D., iar prin adresa nr. 137/25.02.2009 aceasta a
comunicat că inculpatul este luat în evidenţa Spitalului de Boli Infecţioase C., ca purtător
al virusului H.I.V., încă din anul 1998, dată la care însă a refuzat să îşi însuşească
diagnosticul şi să efectueze noi teste. Boala a fost însă confirmată mai târziu, prin decesul
celor două soţii, cauzat de S.I.D.A. În luna iulie 2008, urmare a îmbolnăvirii lui D.J.,
772 Cioclei / Lefterache
Infracţiuni contra sănătăţii publice Art. 355
inculpatul a fost testat medical, confirmându-se pentru a doua oară diagnosticul S.I.D.A.
Cele două fiice ale inculpatului cu numita D.J., minorele în vârstă de 7 ani şi, respectiv, de
9 ani, au fost diagnosticate ca purtătoare ale virusului H.I.V., fiind în evidenţa Spitalului
de Boli Infecţioase C. Din cercetări a rezultat că, la data de 1.06.2008, înainte de a fi
violată de inculpat, partea vătămată a fost testată medical cu privire la virusul H.I.V., iar
rezultatul a fost negativ, ulterior, urmarea violului, la data de 20.02.2009 victima a fost
testată din nou medical confirmându-se că este purtătoare a virusului H.I.V. Din adresa
Fundaţiei „E.” a rezultat că inculpatul este cunoscut atât la Spitalul de Boli Infecţioase C.,
cât şi la Direcţia pentru Protecţia Copilului C. şi deşi au depus demersuri în sensul de a-l
convinge să accepte ca cele două minore şi partea vătămată ce i-au rămas în îngrijire după
decesul soţiei, să fie tratate, acesta a refuzat. În consecinţă, inculpatul a fost condamnat
pentru viol în formă continuată la pedeapsa de 15 ani închisoare pentru fapta săvârşită
asupra părţii vătămate E.P. şi la 8 ani închisoare pentru fapta de transmitere a sindromului
imuno-deficitar dobândit faţă de partea vătămată E.P. (C.A. Constanţa, Secţia penală
şi pentru cauze penale cu minori şi de familie, decizia nr. 698 din 26 noiembrie 2009,
www.jurisprudenta.org).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta era incriminată sub aceeaşi 1
denumire în Codul penal anterior la art. 310.
Nu există diferenţe semnificative în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii, între
Codul anterior şi Codul actual. Referirea la prevenirea şi combaterea bolilor molipsitoare
a fost înlocuită cu cea echivalentă de prevenire şi combatere a bolilor infectocontagioase.
De asemenea, Codul actual a renunţat la menţionarea de alte urmări grave, prevăzută
de Codul anterior, pentru considerente ce ţin de previzibilitatea legii. Având în vedere
modificările din Partea generală a Codului cu privire la vinovăţie, legiuitorul a prevăzut
în mod expres fapta comisă din culpă şi, spre deosebire de vechea reglementare, a fixat
sancţiuni reduse pentru aceasta. În acest fel, în ipoteza faptelor comise din culpă pot să
apară situaţii tranzitorii, iar dispoziţiile noului Cod vor reprezenta legea mai favorabilă.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Elementul material al infracţiunii 2
constă în nerespectarea măsurilor privitoare la prevenirea sau combaterea bolilor
infectocontagioase la animale sau plante ori a dăunătorilor. Elementul material se
poate realiza fie prin acţiune, respectiv printr-o încălcare a măsurilor prescrise, fie prin
inacţiune, respectiv printr-o neîndeplinire a măsurilor prescrise (în acelaşi sens, a se vedea
Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 538). Măsurile de prevenire sau combatere sunt stabilite
prin acte normative specifice domeniilor ce vizează creşterea animalelor sau cultura
plantelor şi acestea trebuie avute în vedere la conturarea elementului material, în fiecare
caz concret. Urmarea imediată a infracţiunii este reprezentată de răspândirea unei boli
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta era incriminată sub aceeaşi
denumire în Codul penal anterior la art. 311.
Nu există diferenţe în ceea ce priveşte conţinutul infracţiunii, între Codul anterior şi
Codul actual, cu excepţia incriminării tentativei în actuala reglementare. Codul actual
prevede o pedeapsă maximă mai redusă faţă de Codul anterior (conform art. 311 C.pen. din
1968, sancţiunea era închisoarea de la 6 luni la 4 ani sau amendă). Din această perspectivă
pot să apară situaţii tranzitorii, atât în ipoteza prevăzută de art. 5 C.pen., cât şi în cea
prevăzută de art. 6 C.pen.
2 2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Situaţia premisă a infracţiunii
este dată de existenţa unei surse de apă sau a unei reţele de apă. Acestea trebuie să fie
destinate consumului uman sau animal ori irigării plantelor. Sursele de apă pot fi naturale
(izvoare, cursuri de apă, lacuri etc.) sau artificiale (fântâni, puţuri de mare adâncime, lacuri
de acumulare, bazinele staţiilor de distribuire etc.). Reţelele de apă sunt cele destinate
circulării apei spre consumatori (conducte, canale de irigaţii etc.). În doctrină s-a apreciat
că: „Nu va exista situaţia premisă în cazul unei surse de apă sau reţea de apă de folosinţă
individuală (de exemplu, o fântână în curtea unei persoane particulare, la care nu au acces
alte persoane)” (Explicaţii IV, ed. a II-a, 2003, p. 541). O asemenea interpretare este
discutabilă, câtă vreme textul legal nu face nicio referire la tipul şi destinaţia sursei sau
reţelei. Chiar în cazul unei surse sau reţele particulare, de regulă, există mai multe persoane
utilizatoare (de exemplu, membrii unei familii, mai mult sau mai puţin numeroase). În
gospodăriile din mediul rural, pe lângă persoane, pot fi afectate, în acelaşi timp, animale
şi plante. În plus, există oricând posibilitatea ca apa provenită dintr-o sursă particulară
să ajungă, sub o formă sau alta (spre exemplu, prin încorporarea în alte produse) la un
număr mare de persoane. Elementul material al infracţiunii este reprezentat de infectarea
prin orice mijloace a surselor sau reţelelor de apă. Infectarea apei presupune o modificare
a proprietăţilor acesteia prin combinarea cu diverşi agenţi patogeni. Poate fi vorba de
viruşi, microbi, bacterii, substanţe toxice etc. Urmarea imediată este reprezentată de un
rezultat ce constă în deteriorarea calităţii apei dintr-o sursă sau o reţea, de aşa natură încât
„devine dăunătoare sănătăţii oamenilor, animalelor sau plantelor”. Existenţa infracţiunii
nu este însă condiţionată de producerea efectivă a unor îmbolnăviri. „Pentru existenţa
urmării imediate este suficientă potenţialitatea dăunătoare a apei infectate, adică pericolul
Art. 357. Falsificarea sau subs tuirea de alimente ori alte produse
(1) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse
falsificate sau subs tuite, dacă sunt vătămătoare sănătăţii, se pedepsește cu închisoare de
la 3 luni la 3 ani sau cu amendă și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de medicamente contrafăcute sau
subs tuite care sunt vătămătoare sănătăţii se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 5 ani
și interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Codul penal actual separă incriminarea falsificării sau 1
substituirii de alimente sau alte produse (art. 357) de comercializarea de produse alterate
(art. 358) spre deosebire de Codul penal anterior care incrimina faptele în acelaşi articol
(art. 313 C.pen. din 1968), fără să fi operat însă (cu excepţia tentativei, care nu mai este
sancţionată de Codul actual) o dezincriminare.
Pentru existenţa infracţiunii nu este necesar să se producă o urmare vătămătoare pentru
sănătatea persoanei. Spre deosebire de Codul penal anterior, noua incriminare nu mai
prevede variante agravate în funcţie de diferitele consecinţe produse asupra sănătăţii
uneia sau mai multor persoane, lăsând loc incidenţei concursului de infracţiuni. Altfel
spus, atunci când se produc şi consecinţe asupra sănătăţii persoanei, fapta incriminată de
art. 357 C.pen. va intra în concurs cu cea prevăzută de art. 193 alin. (2), art. 194 alin. (1),
art. 195 C.pen., după caz.
2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Fapta este incriminată într-o 2
variantă tip, la alin. (1), şi o variantă agravată, la alin. (2). În cazul variantei tip, elementul
material al infracţiunii este reprezentat printr-o acţiune ce presupune trei modalităţi:
prepararea, oferirea sau expunerea spre vânzare de alimente, băuturi ori alte produse
falsificate sau substituite. Modalităţile prevăzute de textul incriminator sunt alternative,
pentru existenţa infracţiunii fiind suficientă realizarea uneia (oricăreia) dintre ele. Este
de menţionat în acelaşi timp că în măsura în care sunt înfăptuite două sau toate cele trei
modalităţi ale elementului material (spre exemplu, se prepară un aliment falsificat, după
care este expus spre vânzare şi apoi oferit unei persoane), fapta nu îşi pierde caracterul
unitar. Condiţia ataşată elementului material este ca alimentele, băuturile ori produsele
falsificate ori substituite să fie nocive (vătămătoare) pentru sănătatea persoanelor. Urmarea
imediată este reprezentată de o stare de pericol pentru sănătatea populaţiei. Legătura
de cauzalitate rezultă implicit, din materialitatea faptei. În cazul variantei agravate,
singura diferenţă faţă de varianta tip este dată de produsul infracţiunii, fiind vorba despre
medicamente contrafăcute sau substituite care sunt vătămătoare sănătăţii. Explicaţiile cu
privire la varianta tip rămân valabile şi în cazul variantei agravate.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Faptele incriminate în art. 358 alin. (1) şi (2) C.pen. au cores-
pondent în art. 313 alin. (1) şi (3) C.pen. din 1968. Pentru existenţa infracţiunii nu este
necesar să se producă o urmare vătămătoare pentru sănătatea persoanei (a se vedea
menţiunile referitoare la art. 357 C.pen.). Dacă se produc şi consecinţe asupra sănătăţii
persoanei, fapta incriminată de art. 358 C.pen. va intra în concurs cu cea prevăzută de
art. 193 alin. (2), art. 194 alin. (1), art. 195 C.pen., după caz.
2 2. Principalele elemente de analiză a infracţiunii. Fapta este incriminată într-o
variantă tip, la alin. (1), o variantă asimilată, cea de la alin. (2) şi o variantă agravată, la
alin. (3). În varianta tip, elementul material constă în acţiunea de vânzarea de alimente,
băuturi sau alte produse cunoscând că sunt alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită.
Se poate observa o oarecare asemănare cu incriminarea anterioară, dacă ne raportăm la
ultima modalitate de realizare a elementului material, respectiv expunerea spre vânzare.
Nu ne aflăm însă în situaţia unei suprapuneri de texte deoarece există o diferenţă între
cele două fapte. Dacă în cazul art. 357 C.pen. avem de a face cu produse falsificate sau
substituite (şi ca atare le-am denumit produse ale infracţiunii), în cazul art. 358 C.pen.
este vorba despre produse autentice, dar care sunt alterate, ori au perioada de valabilitate
depăşită. Ca şi în cazul precedentei infracţiuni, şi la comercializarea de produse alterate,
condiţia ataşată elementului material este ca alimentele, băuturile ori alte produse să fie
nocive (vătămătoare) pentru sănătatea persoanelor. Urmarea imediată este reprezentată
de o stare de pericol pentru sănătatea populaţiei. Legătura de cauzalitate rezultă implicit,
din materialitatea faptei. Varianta asimilată se referă la carne sau produsele din carne,
provenite din tăieri de animale sustrase controlului veterinar. La această variantă elementul
material constă în acţiunea de punere în consum a respectivelor produse. Punerea în consum
include vânzarea, dar nu se limitează la aceasta, ci se referă la orice tip de distribuire către
consumatori a produselor respective, inclusiv dacă aceasta se face cu titlu gratuit. Condiţia
ataşată elementului material coincide cu cea de la varianta tip. Varianta agravată se referă
la medicamente contrafăcute alterate ori cu perioada de valabilitate depăşită. Elementul
material constă în acţiunea de vânzare ca şi la varianta tip. Spre deosebire de varianta tip,
avem însă de această dată o condiţie alternativă ataşată elementului material. Astfel, pe
lângă condiţia de a fi vătămătoare apare o nouă ipoteză, aceea în care medicamentele şi-au
pierdut în tot sau în parte eficienţa terapeutică. Cele două condiţii nu sunt cumulative, ci
alternative.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era incriminată sub o denumire marginală asemănătoare 1
(traficul de substanţe toxice) în Codul penal anterior la art. 312. Nu există diferenţe în ceea
ce priveşte conţinutul infracţiunii, între art. 312 alin. (1) C.pen. din 1968 şi Codul actual.
Limitele pedepsei sunt mai mici în Codul actual faţă de Codul anterior care prevedea
închisoare de la 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.
Nu mai este menţinută varianta agravantă a săvârşirii faptei în mod organizat [art. 312
alin. (2) C.pen. din 1968], astfel că în acest caz va exista un concurs de infracţiuni între
traficul de produse sau substanţe toxice şi constituirea unui grup infracţional organizat,
dacă sunt îndeplinite şi elementele infracţiunii prevăzute de art. 367 C.pen.
2. Elementul material. Infracţiunea se realizează sub aspect material prin mai multe 2
modalităţi alternative printre care figurează deţinerea şi orice operaţie privind circulaţia
produselor şi substanţelor toxice. În practică s-a stabilit că inculpaţii, deţinând fără drept o
anumită perioadă de timp butelia cu mercur pe care au prezentat-o spre vânzare, s-au făcut
vinovaţi şi de punerea în circulaţie a substanţei toxice, mercurul fiind una dintre substanţele
toxice prevăzute în tabelul anexă la Decretul nr. 466/1979. Un alt inculpat, participând fără
drept ca intermediar la perfectarea convenţiei de vânzare-cumpărare a celor 29 kg mercur,
şi-a adus contribuţia la punerea în circulaţie a unei substanţe toxice, făcându-se astfel vinovat
de săvârşirea infracţiunii printr-o singură modalitate de realizare (C.A. Bacău, Secţia penală,
decizia nr. 168/1998, www.legenet.net, citată în C.P. Ad., p. 1041).
Capitolul VI
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor
şi datelor informa ce
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Incriminarea este preluată din art. 42 din Legea nr. 161/2003
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat
odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Câtă vreme noul Cod penal nu a preluat şi
toate definiţiile din legea specială, aceasta rămâne în continuare un reper pentru înţelegerea
elementelor de conţinut ale infracţiunii. Practica şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează
actualitatea, întrucât noua reglementare nu aduce modificări conţinutului infracţiunii.
2. Definiţii
2 2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
3 2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice repre-
zentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un
sistem informatic.
4 3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează relaţiile sociale a căror bună desfăşurare
depinde de respectarea securităţii, integrităţii şi confidenţialităţii datelor informatice, pre-
cum şi a securităţii şi integrităţii sistemelor informatice [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 677, unde se insistă asupra aspectului privitor
la confidenţialitate, pe care denumirea Capitolului în care se regăsesc infracţiunile nu îl
valorifică].
4. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau
juridică.
5. Elementul material
5 5.1. Accesul la un sistem informatic. Accesarea sistemului constituie, în principiu,
acea operaţiune prin care se realizează o interacţiune funcţională cu sistemul informatic.
5.1.1. O primă delimitare pe care practica neunitară a reclamat-o a fost aceea între
interacţiunea de ordin material, fizic şi cea de ordin logic; numai aceasta din urmă
778 Kuglay
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice Art. 360
are semnificaţia accesării sistemului informatic, respectiv numai aceea care conferă
făptuitorului posibilitatea „de a da comenzi, de a cauza introducerea, obţinerea, afişarea,
stocarea ori diseminarea de date informatice sau folosirea în orice alt mod a resurselor
unui calculator, sistem ori reţea informatică sau comunicarea cu unităţile sale aritmetice,
logice ori de memorie (I. Vasiu, L. Vasiu, Contaminanţii informatici ca vector ai accesului
ilegal, în R.D.P. nr. 2/2006, p. 37). De aceea, s-a stabilit că montarea la un bancomat
a unui dispozitiv autonom de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a codului
PIN aferent acestuia (skimmere, mini-videocamere sau dispozitive tip tastatură falsă)
nu realizează tipicitatea infracţiunii prevăzute de art. 360 C.pen., întrucât „singura
interpretare adecvată a noţiunii de acces trebuie să aibă drept premisă o interacţiune strict
la nivel logic cu respectivul sistem informatic” (I.C.C.J., Completul competent să judece
recursul în interesul legii, Decizia nr. 15/2013, M.Of. nr. 760 din 6 decembrie 2013).
5.1.2. Realizează însă tipicitatea incriminării numai acţiunea care permite făptuitorului 6
să „beneficieze de resursele ori/şi funcţiile sistemului informatic”; preluată în considerentele
unei decizii în interesul legii (Decizia nr. 15/2013, supracit., pct. 5.3.), teza fusese anterior
susţinută de o parte a doctrinei, în sensul că nu orice interacţiune funcţională cu sistemul
informatic constituie „acces” în sensul textului incriminator [G. Zlati, Unele aspecte în
legătură cu infracţiunile informatice din perspectiva legislaţiei în vigoare, precum şi a
Noului Cod penal, în Dreptul nr. 10/2012, p. 221; în acelaşi sens, S. Bogdan (coord.),
D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 678].
5.1.3. Accesul are loc „fără drept”. Îndreptăţirea de a accesa sistemul poate avea temei 7
legal sau contractual. Este considerată ilicită şi accesarea care depăşeşte limitele în care a
fost autorizată; în acest sens, dispoziţiile care, în legea specială, definesc caracterul „fără
drept” al operaţiunilor de acest tip, prevăzute la art. 35 alin. (2) din Legea nr. 161/2003,
îşi menţin relevanţa; nefiind prevăzute în noul Cod penal, ele nu pot completa norma de
incriminare, însă constituie cel puţin repere de ordin teoretic a căror utilizare nu afectează,
în opinia noastră, principiul legalităţii incriminării, întrucât transpun previzibil criteriile
generale după care îndeobşte se apreciază caracterul îndreptăţit al unui act [semnalând
unele aspecte în sens contrar, S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…,
op. cit., 2014, p. 680].
5.2. Forma agravată prin scop – alin. (2). Dacă scopul în care a fost accesat sistemul 8
informatic a fost acela al obţinerii de date informatice, fapta realizează forma agravată
a infracţiunii, prevăzută la alin. (2). „Obţinerea” de date informatice are semnificaţia
preluării, a transferului lor, nu se limitează la simpla „vizualizare” a informaţiei.
5.3. Forma agravată prin încălcarea unor măsuri de securitate - alin. (3) 9
5.3.1. Infracţiunea este mai gravă atunci când făptuitorul utilizează „mijloace calificate”
de acces, apte să depăşească ori să eludeze protecţia sporită instituită prin procedurile,
dispozitivele sau programele de securitate.
5.3.2. Forma agravată se va reţine însă chiar dacă mijlocul de acces constă în utilizarea
unor date reale, dar obţinute sau folosite în mod nelegitim (de exemplu, codul ori parola
pe care făptuitorul le cunoaşte, dar pe care nu este îndreptăţit să le utilizeze); raţiunea
agravantei se regăseşte şi în astfel de situaţii, de vreme ce singura cerinţă a legii este ca
accesul să fie „restricţionat”, textul nepunând vreo condiţie cât priveşte modul concret în
care restricţia este nesocotită [în acelaşi sens şi cu argumente suplimentare, S. Bogdan
(coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 683]; îşi menţine
Kuglay 779
Art. 360 Infracţiuni contra siguranţei publice
astfel actualitatea jurisprudenţa care, anterior noului Cod penal, a reţinut incidenţa art. 42
alin. (3) din Legea nr. 161/2003, pentru fapte precum accesul, prin utilizarea frauduloasă a
unui user-name şi a parolei aferente acestuia, în sistemul informatic al unei bănci (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3701 din 14 noiembrie 2012, www.scj.ro, citată şi de V. Puşcaşu,
Noul Cod penal adnotat, op. cit., 2014; p. 770), ori accesarea contului de yahoo.messenger
instalat pe calculatorul comun al făptuitorului şi al persoanei vătămate (I.C.C.J., Secţia
penală, decizia nr. 1739 din 3 mai 2010, www.scj.ro, comentată de A. Trancă, D.C. Trancă,
Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p. 127).
10 5.3.3. Pentru aceleaşi raţiuni, forma agravată se va reţine şi atunci când nesocotirea
restricţiei este facilitată de disfuncţiile sau de carenţele sistemului de protecţie, care permit
înlăturarea ori ocolirea/eludarea facilă a protecţiei; nici sub acest aspect noul Cod penal
nu diferă de reglementarea anterioară, întrucât diferenţele de redactare nu conferă textului
un înţeles diferit faţă de cel avut anterior (în acelaşi sens, cu explicaţii asupra înţelesului
noţiunii de „încălcare” utilizată de legea veche, A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile
informatice…, op. cit., 2014, p. 114-115).
6. Consumarea
11 6.1. Rezultatul. Infracţiunea este una de pericol. Nu intră în tipicitatea legală producerea
unui rezultat. În forma agravată prin scop, dacă transferul de date are loc, această operaţiune
este exterioară infracţiunii prevăzute de art. 360 alin. (2) C.pen. şi va constitui infracţiunea
distinctă, de transfer neautorizat de date informatice prevăzută de art. 364 C.pen.
6.2. Tentativa. Infracţiunea nu se consumă decât în momentul în care făptuitorul este în
măsură ca, interacţionând cu sistemul informatic, să „beneficieze de resursele ori/şi de func-
ţiile sistemului informatic” (a se vedea supra pct. 4.1.2). Actele materiale până atunci înde-
plinite constituie tentativă la această infracţiune, pedepsibilă în condiţiile art. 366 C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni
12 8.1. Infracţiune mijloc. Infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. este în principiu o
infracţiune-mijloc; scopul accesării unui sistem informatic este, în cele mai multe situaţii,
comiterea unei alte infracţiuni. De aceea, în multe situaţii infracţiunea va intra în concurs
cu o altă infracţiune dintre cele contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor
informatice sau cu una contra patrimoniului.
8.1.1. Cu privire la raportul cu infracţiunea de fraudă informatică, a se vedea supra
pct. 8.4 de la comentariul art. 249.
13 8.1.2. Potrivit Deciziei în interesul legii nr. 15/2013, folosirea fără drept la bancomat
a unui card bancar autentic sau folosirea unui card falsificat, în scopul efectuării unor
retrageri de numerar, constituie infracţiunea de efectuare de operaţiuni financiare în mod
fraudulos prin utilizarea unui instrument de plată electronică, inclusiv a datelor de iden-
tificare care permit utilizarea acestuia, prevăzută de art. 250 C.pen. [anterior prevăzută
de art. 27 alin. (1) din Legea nr. 365/2002], în concurs ideal cu infracţiunea de acces,
fără drept, la un sistem informatic comisă în scopul obţinerii de date informatice prin
încălcarea măsurilor de securitate, prevăzută de art. 360 C.pen. (anterior prevăzută de
art. 42 din Legea nr. 161/2003).
8.1.3. Când modificarea, ştergerea sau deteriorarea unor date informatice ori restricţio-
narea accesului la acestea sunt comise în condiţiile unui acces ilegal la sistemul informatic,
infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. vine în concurs cu cea prevăzută de art. 362 C.pen.
780 Kuglay
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice Art. 361
8.1.4. Pentru concursul dintre art. 360 alin. (2) şi art. 364 C.pen., a se vedea supra pct. 6.1.
8.2. Raportul cu infracţiunile de furt 14
8.2.1. Cu privire la concursul cu infracţiunea de furt în cazul utilizării unui terminal de
comunicaţii sustras, a se vedea supra comentariul art. 228.
8.2.2. Infracţiunea prevăzută de art. 360 C.pen. este însă absorbită în furtul de folosinţă,
prevăzut de art. 230 C.pen. (pentru explicaţii, a se vedea supra pct. 3.6.2 de la comentariul
art. 230).
9. Situaţii tranzitorii. Noul Cod penal nu diferă de legea veche decât în ceea ce pri-
veşte tratamentul sancţionator al formei agravate prin încălcarea măsurilor de securitate;
art. 360 alin. (3) C.pen. va fi lege mai favorabilă, datorită limitelor pedepsei, faţă de
art. 42 alin. (3) din Legea nr. 161/2003.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Infracţiunea era anterior prevăzută, în acelaşi conţinut, de art. 43 1
din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau 2
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezen- 3
tare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem
informatic.
3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează confidenţialitatea datelor informatice şi a
transmisiilor de date.
4. Subiecţii. La fel ca în cazul celorlalte infracţiuni, infracţiunea poate fi comisă de orice
persoană, fizică sau juridică, participaţia fiind posibilă în toate formele.
5. Element material. Infracţiunea are conţinut alternativ, realizarea ambelor modalităţi
constituind o unică infracţiune câtă vreme vizează acelaşi sistem informatic.
5.1. Interceptarea. Are sensul de captare, de preluare a transmisiei de date, respectiv 4
a emisiei electromagnetice. Infracţiunea nu se poate comite decât prin intermediul unor
mijloace tehnice specifice acestor activităţi (pentru explicaţii de ordin tehnic privind modul
de operare, a se vedea A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014,
p. 133-135).
5.2. Fără drept. Cu privire conţinutul acestei condiţii, a se vedea supra pct. 5.1.3 de
la comentariul art. 360.
Kuglay 781
Art. 362 Infracţiuni contra siguranţei publice
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Fapta era anterior incriminată, în acelaşi conţinut, în art. 44
alin. (1) din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în
exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi
sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
2 2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează integritatea şi disponibilitatea datelor
informatice.
3 3. Obiectul material. Constituie obiect material al infracţiunii datele informatice,
acestea fiind, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice reprezentare a unor fapte, informaţii
sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un sistem informatic.
782 Kuglay
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice Art. 363
4. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau
juridică.
5. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, comiterea mai multor
acte materiale corespunzând unor modalităţi diferite va realiza o unică infracţiune, când au ca
obiect date prelucrate în acelaşi sistem informatic.
5.1. Modificarea. Ştergerea. Restricţionarea accesului. Cu privire la aceste modalităţi, 4
a se vedea supra pct. 5.2-5.4 de la comentariul art. 250; pentru raportul cu art. 250, a se vedea
şi infra pct. 8.2.
5.2. Deteriorarea datelor informatice. Este acţiunea care constă în „alterarea conţinutului
binar al datelor informatice, prin inserţii controlate sau aleatoare de secvenţe 0 şi 1, astfel încât
noua secvenţă să nu mai aibă corespondent logic în realitate” (M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi
colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 839).
6. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, se consumă când se produce atingerea adusă inte-
grităţii sau disponibilităţii datelor informatice. Tentativa se pedepseşte, potrivit art. 366 C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni
8.1. Raportul cu falsul informatic (art. 325 C.pen.). În modalităţile modificarea, 5
ştergerea şi restricţionarea accesului la datele informatice, cele două infracţiuni coincid
cât priveşte actele materiale; ceea ce le diferenţiază este că, în cazul infracţiunii prevăzute
de art. 325 C.pen., acestea se comit în scopul ca datele neadevărate rezultate să fie folosite
în vederea producerii de consecinţe juridice. Prin urmare, în prezenţa acestui scop, fapta
va constitui infracţiunea de fals informatic, care este astfel o incriminare specială în raport
cu cea prevăzută de art. 362 C.pen.
8.2. Raportul cu frauda informatică (art. 249 C.pen.). Urmând acelaşi raţionament, 6
conchidem că, atunci când modificarea datelor informatice, ştergerea lor sau restricţionarea
accesului la ele este comisă în scopul obţinerii unui beneficiu material pentru sine sau pentru
altul şi dacă s-a produs o pagubă, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 249 C.pen.
8.3. Raportul cu perturbarea funcţionării sistemelor informatice (art. 363 C.pen.). 7
Dacă fapta prevăzută la art. 362 C.pen. are drept urmare perturbarea gravă a funcţionării
unui sistem informatic, ea va constitui infracţiunea prevăzută de art. 363 C.pen., care este
o formă agravată a primeia.
9. Situaţii tranzitorii. Art. 362 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege mai favo-
rabilă faţă de art. 44 alin. (1) din Legea nr. 161/2003.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea reia dispoziţiile art. 45 din Legea nr. 161/2003 1
privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat
odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal.
Kuglay 783
Art. 363 Infracţiuni contra siguranţei publice
2. Definiţii
2 2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
3 2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice repre-
zentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un
sistem informatic.
3. Obiect juridic. Incriminarea protejează relaţiile de a căror bună desfăşurare depinde
buna funcţionare a sistemelor informatice.
4. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material datele informatice.
5. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau
juridică.
6. Elementul material. Infracţiunea este una cu conţinut alternativ, când vizează acelaşi
sistem informatic comiterea mai multor acte materiale corespunzând unor modalităţi
diferite va realiza o unică infracţiune.
4 6.1. Introducerea. Modificarea. Ştergerea. Restricţionarea accesului. Cu privire la
aceste modalităţi, a se vedea supra pct. 5.1-5.4 de la comentariul art. 250.
6.2. Transmiterea de date informatice presupune trimiterea, inserarea, copierea lor
de la distanţă în sistemul informatic.
7. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, acesta constând în perturbarea gravă a
funcţionării sistemului informatic. Perturbarea constă, în principiu, în modificarea parame-
trilor de funcţionare a sistemului, iar caracterul ei grav trebuie apreciat în concret, prin rapor-
tare la modul de utilizare şi la scopul în care este utilizat sistemul, la activitatea pe care el o
deserveşte, la domeniul căruia el este afectat etc. (în acelaşi sens, M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu
şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, op. cit., 2014, p. 854).
8. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
9. Raportul cu alte infracţiuni
5 9.1. Raportul cu alterarea integrităţii datelor informatice (art. 362 C.pen.). Când
actele incriminate în art. 362 C.pen. au produs o perturbare gravă a funcţionării sistemelor
informatice, se va reţine infracţiunea prevăzută de art. 363 C.pen., ca forma agravată a
celei dintâi.
9.2. Raportul cu infracţiunea de fals informatic (art. 325 C.pen.). În doctrină
(A. Trancă, D.C. Trancă, Infracţiunile informatice…, op. cit., 2014, p.137) s-a exprimat opi-
nia, pe care o împărtăşim, că infracţiunea de fals informatic se va reţine în concurs ideal cu
cea prevăzută de art. 363 C.pen. atunci când se produce asupra sistemului urmarea prevăzută
de acest din urmă text, întrucât obiectul juridic al celor două infracţiuni este diferit.
10. Situaţii tranzitorii. Prin limitele de pedeapsă, art. 363 C.pen. este lege mai
favorabilă în raport cu art. 45 din Legea nr. 161/2003.
784 Kuglay
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice Art. 364
Art. 364. Transferul neautorizat de date informa ce
Transferul neautorizat de date dintr-un sistem informa c sau dintr-un mijloc de stocare
a datelor informa ce se pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea se regăsea anterior în art. 44 alin. (2) şi (3) din 1
Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Reglementările
nu diferă cât priveşte conţinutul constitutiv al infracţiunii, noul Cod penal reunind într-o
singură normă forma tip şi cea asimilată ale infracţiunii din legea veche.
2. Definiţii
2.1. „Sistemul informatic”, definit în art. 181 alin. (1) C.pen., este dispozitivul sau 2
ansamblul de dispozitive interconectate sau aflate în relaţie funcţională, dintre care unul sau
mai multe asigură prelucrarea automată a datelor, cu ajutorul unui program informatic.
2.2. Prin „date informatice” se înţelege, potrivit art. 181 alin. (2) C.pen., orice repre-
zentare a unor fapte, informaţii sau concepte într-o formă care poate fi prelucrată printr-un
sistem informatic.
3. Obiectul juridic. Incriminarea protejează confidenţialitatea datelor informatice.
4. Obiect material. Infracţiunea are ca obiect material datele informatice, fie că acestea
aparţin unui sistem informatic, fie că se găsesc într-un mijloc de stocare, precum hard disk,
USB stick, CD, DVD, card.
5. Subiecţii. Poate avea calitatea de subiect activ şi pasiv orice persoană, fizică sau juridică.
6. Elementul material
6.1. Transferul 3
6.1.1. Actul material constă în mutarea datelor pe un alt suport. Realizează elementul
material al infracţiunii atât copierea datelor, cât şi extragerea şi relocarea lor, în acest din
urmă caz ele nemaiputând fi accesate în locaţia iniţială, inclusiv operaţiuni de upload şi
download prin internet.
6.1.2. Se arată în doctrină că realizează tipicitatea faptei şi imprimarea/tipărirea
datelor pe suport de hârtie, întrucât operaţiunea presupune transferul datelor între sistem
şi imprimantă, al cărei sistem le converteşte apoi în impulsuri care finalmente realizează
imprimarea (M. Dobrinoiu în V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat.
Partea specială, op. cit., 2014, p. 364).
6.2. Caracterul neautorizat. Cerinţa este îndeplinită când făptuitorul nu are acces 4
legitim la date, precum şi atunci când, având această îndreptăţire, el nu este autorizat să le
transfere sau să le transfere în anumite condiţii, pe care nu le respectă (a se vedea şi supra
pct. 5.1.3 de la comentariul art. 360).
7. Urmarea. Infracţiunea este una de rezultat, care constă în atingerea adusă confiden-
ţialităţii datelor ori disponibilităţii lor când ele sunt mutate. Tentativa se pedepseşte în
condiţiile art. 366 C.pen.
8. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
9. Raportul cu alte infracţiuni. Când transferul datelor se realizează în urma accesării 5
fără drept a sistemului informatic, infracţiunea va intra în concurs cu cea prevăzută la
art. 360 C.pen. (a se vedea şi supra pct. 6.1 de la comentariul art. 360).
Kuglay 785
Art. 365 Infracţiuni contra siguranţei publice
10. Situaţii tranzitorii. Art. 364 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege penală
mai favorabilă faţă de art. 44 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 161/2003.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul reia, reformulând aceleaşi elemente de tipicitate, incri-
minarea din art. 46 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transpa-
renţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, pre-
venirea şi sancţionarea corupţiei, text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod
penal.
2. Obiectul juridic. Incriminarea protejează siguranţa şi integritatea sistemelor şi a
datelor informatice, precum şi confidenţialitatea şi disponibilitatea acestora din urmă.
3. Obiect material. Constituie obiect material al infracţiunii dispozitivele, programele
şi datele informatice (precum parolele sau codurile de acces).
4. Subiecţii. Subiectul activ poate fi orice persoană fizică sau juridică. Infracţiunea nu
are subiect pasiv.
2 5. Elementul material. Norma incriminează actele preparatorii ale infracţiunilor
prevăzute de art. 360-364 C.pen. În forma tip, prevăzută la alin. (1), infracţiunea este una
cu conţinuturi alternative: săvârşirea unor acte materiale descrise în diferitele modalităţi
normative (producerea, importul etc.) va realiza un concurs de infracţiuni, chiar atunci
când au acelaşi obiect material.
3 5.1. Producerea şi importul nu necesită explicaţii specifice, desemnează operaţiunile
de realizare, respectiv de introducere în ţară a bunurilor la care se referă textul (cu singura
menţiune în sensul că importul este greu de conceput a avea drept obiect parole sau coduri
de acces, acestea făcând obiectul celorlalte modalităţi).
4 5.2. Distribuirea. În vorbirea curentă, a distribui înseamnă a împărţi mai multor persoane;
credem însă că transmiterea bunurilor şi unei singure persoane realizează elementul material,
nefiind în intenţia legiuitorului să subsumeze acestei modalităţi o pluralitate de acte materiale
sau de „beneficiari”, ci să incrimineze simpla transmitere a bunurilor unei alte persoane, cu
atât mai mult cu cât infracţiunea se poate comite şi cu privire la un singur bun.
5 5.3. Punerea la dispoziţie semnifică facilitatea utilizării de către alte persoane a
dispozitivelor, programelor, datelor aflate în posesia făptuitorului.
786 Kuglay
Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii sistemelor şi datelor informatice Art. 366
5.4. Deţinerea. Alin. (2) reglementează o formă atenuată a infracţiunii. 6
5.4.1. Fiecare dintre modalităţile prevăzute la alin. (1) implică şi deţinerea bunurilor,
astfel că, având acelaşi obiect material, infracţiunea este una cu conţinut alternativ.
5.4.2. Când are însă obiect material diferit, fapta descrisă în alin. (2) va intra în concurs
cu oricare dintre cele prevăzute la alin. (1).
5.4.3. Decizia I.C.C.J. în interesul legii nr. 15/2013, potrivit căreia „montarea la
bancomat a dispozitivelor autonome de citire a benzii magnetice a cardului autentic şi a
codului PIN aferent acestuia (skimmere, mini-videocamere sau dispozitive tip tastatură
falsă) constituie infracţiunea prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 161/2003” îşi
menţine efectele, în sensul că fapta va fi încadrată în dispoziţiile art. 365 alin. (2) C.pen.
6. Urmarea. Infracţiunea este una de pericol abstract, pentru consumarea infracţiunii
nu este necesară producerea unui rezultat, după cum nu interesează nici dacă s-a comis
vreuna dintre infracţiunile prevăzute la art. 360-364 C.pen.
7. Latura subiectivă. Infracţiunea se comite cu intenţie, directă sau indirectă.
8. Raportul cu alte infracţiuni. În oricare dintre forme şi modalităţi, infracţiunea intră 7
în concurs cu oricare dintre infracţiunile-scop prevăzute la art. 360-364 C.pen. comise cu
ajutorul dispozitivelor, programelor sau datelor care fac obiectul celei dintâi.
9. Situaţii tranzitorii. Art. 365 C.pen. este, prin limitele de pedeapsă, lege penală mai
favorabilă în raport cu art. 46 din Legea nr. 161/2003.
Comentariu
Precedent legislativ. Tentativa infracţiunilor din legea veche corespondente celor prevăzute
în prezentul capitol se pedepsea şi anterior, conform art. 47 din Legea nr. 161/2003.
Kuglay 787
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice Art. 367
Nedelcu
Titlul VIII
Infracţiuni care aduc a ngere unor relaţii
privind convieţuirea socială
Capitolul I
Infracţiuni contra ordinii şi liniş i publice
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are precedent în art. 167 şi 1
art. 323, ambele din Codul penal anterior, respectiv art. 7-9 din Legea nr. 39/2003 (M.Of.
nr. 50 din 29 ianuarie 2003), acestea din urmă abrogate prin art. 126 pct. 2 LPACP. Diversitatea
de reglementări în materia criminalităţii organizate, paralelismul existent între acestea
au fost înlăturate prin crearea unei incriminări cadru reprezentate de art. 367 C.pen. (a se
vedea Expunere de motive, pct. 2.85). A fost păstrată însă incriminarea prevăzută de art. 35
(asociere în scopul săvârşirii de acte de terorism) din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea
şi combaterea terorismului, incriminare care a fost şi modificată prin art. 159 pct. 6 LPACP.
Astfel, art. 367 C.pen. incriminează în alin. (1) faptele de iniţiere, constituire, aderare sau
sprijinire sub orice formă a unui grup infracţional organizat, iar în alin. (2) este prevăzută
varianta agravată, existentă atunci când în scopul grupului intră infracţiuni grave (sancţionate
de lege cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu închisoarea mai mare de 10 ani).
Art. 367 alin. (3) C.pen. are corespondent în art. 323 alin. (2) C.pen. din 1968 şi 2
reglementează aceeaşi împrejurare, aceea a săvârşirii uneia dintre infracţiunile care intră
Nedelcu 789
Art. 367 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 368 C.pen. are corespondent în 1
art. 324 C.pen. din 1968 ale cărei prevederi le preia, cu unele modificări. Astfel, s-a
renunţat la una dintre cerinţele esenţiale ale elementului material, respectiv îndemnul nu
mai trebuie să privească incitarea la nerespectarea legilor. În ipoteza unui astfel de
îndemn, fapta nu va mai constitui infracţiune; legea nouă operează o dezincriminare
[art. 4 C.pen., art. 3 alin. (1) LPACP]. În cazul variantei prevăzute în alin. (1), legea nouă
menţine limitele pedepsei cu închisoarea, dar prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii
[180-300 zile amendă, respectiv 1.800-150.000 lei, conform art. 61 alin. (2), (4) lit. c)
C.pen.]; pentru acest motiv, în abstract, legea nouă este mai favorabilă. La varianta agravată
din alin. (2), subiectul activ – funcţionarul public – nu mai este limitat doar la cel care
îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat sau altă activitate publică
importantă. Legea nouă lărgeşte, la orice funcţionar public, sfera persoanelor susceptibile
să fie subiect activ al variantei agravate. Pentru acest motiv, în abstract, legea nouă este
mai severă. Sancţiunea principală a variantei prevăzute de alin. (2) rămâne aceeaşi cu cea
din legea veche, însă se prevede şi pedeapsa complementară. Din această perspectivă,
a tratamentului sancţionator, singura diferenţă dintre incriminările succesive este dată de
Nedelcu 791
Art. 369 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 369 C.pen. preia conţinutul art. 317
C.pen. din 1968, aducând unele modificări. S-a înlocuit, în elementul material, termenul
de instigare cu cel de incitare. De asemenea, s-a adăugat, ca cerinţă esenţială a incitării,
discriminarea alături de ură (înlăturându-se o incongruenţă a legii vechi în care infracţiunea
avea denumirea marginală de instigare la discriminare, iar elementul material consta în
instigarea la ură; în acest fel nu are loc o lărgire a incriminării care s-ar extinde şi asupra
incitării la discriminare, aceasta fiind sancţionată şi în incriminarea anterioară, chiar dacă
precizarea ei apărea doar în denumirea infracţiunii, nu şi în definiţia acesteia). S-a precizat,
ca cerinţă esenţială a elementului material, că acesta – incitarea la ură/discriminare – trebuie
să fie adresat publicului. Prin public se înţelege un număr indeterminat de persoane; dacă
incitarea se adresează unei sau unor persoane determinate, nu există infracţiunea prevăzută
de art. 369 C.pen., ci o instigare individuală, singulară sau plurală, ca formă a participaţiei,
în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile acesteia (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 701).
2 Legea nouă nu mai reia în conţinutul incriminării criteriile de discriminare. Acestea
sunt reglementate de art. 2 alin. (1) din O.G nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
792 Nedelcu
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice Art. 370
tuturor formelor de discriminare, republicată, dispoziţie care explicitează şi noţiunea de
discriminare (prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau prefe-
rinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri,
sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV,
apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect
restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în
domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice).
S-a menţinut acelaşi tratament sancţionator, pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani 3
alternativ cu pedeapsa amenzii.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 370 C.pen. reprezintă incriminarea 1
instigării (la infracţiuni grave, pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau
pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani) neurmate de executare ca infracţiune autonomă.
Este o incriminare distinctă, ca infracţiune de sine stătătoare, a instigării rămase fără
rezultat. Incriminarea are corespondent în art. 29 C.pen. din 1968, fiind determinată de
faptul că instigarea neurmată de executare nu a mai fost reglementată în Partea generală a
Codului penal (a se vedea Expunere de motive, pct. 2.85).
2. Elemente de tipicitate. Incriminarea reprezentând o formă a instigării, elementul 2
material este cel specific acestei forme de participaţie, adică o activitate de determinare
de către o persoană faţă de o altă persoană, având ca obiect săvârşirea unei fapte prevăzute
de legea penală, cu condiţia inexistenţei unei determinări anterioare. Elementul material
implică unele cerinţe pentru a realiza tipicitatea faptei. O cerinţă esenţială o constituie
realizarea acestei activităţi de încercare a determinării prin constrângere sau corupere
(mijloace care sunt specifice unei instigări calificate). Constrângerea poate fi materială
(prin violenţă fizică) sau prin ameninţare (prin violenţă morală/psihică), iar coruperea
presupune promisiunea sau oferirea de bani sau alte bunuri ori foloase pentru a determina
comiterea faptei. În măsura în care constrângerea ori coruperea constituie ele însele
infracţiuni, se va reţine un concurs. Tot o cerinţă esenţială o reprezintă şi faptul că acţiunea
de determinare trebuie să vizeze săvârşirea unei infracţiuni grave pentru care legea prevede
pedeapsa detenţiei pe viaţă sau închisoarea mai mare de 10 ani. În absenţa oricăreia dintre
aceste cerinţe, nu sunt întrunite elementele obiective de tipicitate ale infracţiunii.
Intră sub incidenţa art. 370 C.pen. instigarea cu rezultat negativ (actele de insti- 3
gare nu au reuşit să determine pe cel instigat să ia hotărârea infracţională; acesta a
respins pur şi simplu sau după oarecare reflectări propunerea ce i s-a făcut de a săvârşi
infracţiunea – Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 225), instigarea neurmată de un început de
executare (actele de instigare au reuşit să determine pe cel faţă de care au fost efectuate
să ia hotărârea infracţională, acesta acceptând să săvârşească fapta prevăzută de legea
Nedelcu 793
Art. 371 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
penală; acceptarea nu a fost însă urmată de un început de executare a faptei respective ori
executarea respectivă a rămas în faza de tentativă, iar pentru fapta respectivă, legea nu
prevede sancţionarea tentativei – ibidem), precum şi instigarea neurmată de o executare
pedepsibilă (persoana faţă de care au fost efectuate actele de instigare a fost determinată
să săvârşească fapte, a păşit chiar la efectuarea unor acte de executare a acelei fapte, dar
în cursul executării s-a desistat de la aceasta sau la terminarea executării a împiedicat
producerea rezultatului acesteia – Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 225).
4 În măsura în care persoana faţă de care s-a efectuat activitatea prin care s-a încercat
determinarea sa la săvârşirea unei infracţiuni (de fapt, o activitate de instigare) a început
executarea, sub forma unei tentative pedepsibile, încercarea de determinare se transformă
în instigarea la infracţiunea respectivă, este o formă a participaţiei, iar nu infracţiunea
prevăzută de art. 370 C.pen. Rezultă că participaţia penală la această infracţiune nu este
posibilă în forma instigării întrucât actele specifice acesteia constituie chiar elementul
material al infracţiunii, iar persoana care le săvârşeşte va răspunde ca autor. Este posibilă
însă complicitatea atunci când sprijinul complicelui înlesneşte sau ajută autorul în realizarea
acţiunii de încercare a determinării (de exemplu, procură autorului, cunoscând scopul
acestuia, mijloacele prin care acesta va realiza coruperea). Din punct de vedere subiectiv,
infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie. Subiecţii infracţiunii, atât activ, cât şi pasiv, sunt
necalificaţi; fapta poate fi săvârşită de orice persoană şi poate fi îndreptată (subiect pasiv
secundar – persoana împotriva căreia s-ar fi îndreptat infracţiunea la săvârşirea căreia s-a
încercat a se determina), de asemenea, împotriva oricărei persoane. Infracţiunea în formă
consumată fiind însăşi încercarea de a determina, tentativa nu este posibilă [de altfel,
tentativa nu este sancţionată prin art. 370 C.pen.; a se vedea şi art. 33 alin. (1) C.pen.].
5 3. Raportul cu alte infracţiuni. Unele forme particulare ale instigării neurmate de
executare, mai precis ale instigării cu rezultat negativ, sunt incriminate ca infracţiuni de
sine stătătoare. O astfel de infracţiune este influenţarea declaraţiilor (art. 272 C.pen. cu
corespondent în art. 261 C.pen din 1968 privind infracţiunea de încercare de determinare
a mărturiei mincinoase). În astfel de ipoteze, va fi aplicabilă norma specială, iar nu art. 370
C.pen.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în
art. 321 C.pen. din 1968 pe care îl preia parţial, cu modificări, cu precizarea că actuala
reglementare tratează distinct ultrajul contra bunelor moravuri (art. 375 C.pen.) şi tulbu-
rarea ordinii şi liniştii publice. O diferenţă semnificativă o reprezintă renunţarea la
modalitatea normativă agravată [art. 321 alin. (2) C.pen. din 1968, caracterizată prin
gravitatea rezultatului produs, şi anume tulburarea gravă a liniştii publice]. Nu este vorba
de o dezincriminare deoarece fapta care, potrivit legii vechi, ar fi fost încadrată în forma
agravată, potrivit legii noi va continua să constituie infracţiune, urmând a fi încadrată în
794 Nedelcu
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice Art. 372
unica modalitate normativă prevăzută de art. 371 C.pen. (diferenţele calitative, de intensitate
a urmării imediate vor fi valorificate în procesul de individualizare a sancţiunii). În aceste
condiţii, legea nouă este mai favorabilă. Diferenţe există şi în raport cu sancţiunea; legea
nouă prevede limite reduse ale pedepsei cu închisoarea (3 luni la 2 ani în raport cu 1 an
la 5 ani). Totodată, legea nouă prevede şi pedeapsa alternativă a amenzii, cuprinsă între
120 şi 240 de zile-amendă, respectiv între 1.200 şi 120.000 lei, conform art. 61 alin. (2) şi
alin. (4) lit. b) C.pen. Sub aspectul tratamentului sancţionator, legea nouă este favorabilă.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material este strict circumscris unor modalităţi 2
de realizare expres prevăzute (spre deosebire de reglementarea anterioară care opera cu o
enumerare exemplificativă urmată de sintagma „orice alte manifestări”, context normativ în
care, practic, element material putea fi orice exteriorizare prin care se producea rezultatul
cerut de normă, acela de a tulbura liniştea publică). Din această perspectivă, legea nouă
restrânge sfera modalităţilor de realizare a elementului material, fiind, pentru acest motiv,
mai favorabilă; dacă, potrivit legii vechi, orice exteriorizare prin care se producea tulburarea
liniştii publice putea constitui element material al infracţiunii, conform legii noi, acesta se
realizează doar prin acte de violenţă îndreptate împotriva persoanelor (art. 193 C.pen.) sau
bunurilor (art. 253 C.pen.) şi prin ameninţări (art. 206 C.pen.), respectiv prin atingeri grave
aduse demnităţii. În măsura în care aceste modalităţi constituie, prin ele însele, infracţiuni,
va fi reţinut un concurs de infracţiuni. Orice alte modalităţi faptice prin care s-ar tulbura
ordinea şi liniştea publică sunt excluse din sfera de incriminare. Cerinţa esenţială ataşată
elementului material rămâne, ca şi în reglementarea veche, săvârşirea în public; deşi cerinţa
esenţială este aceeaşi, vor exista diferenţe determinate de definiţia diferită a noţiunii de faptă
săvârşită în public (at. 184 C.pen. în raport cu art. 152 C.pen. din 1968).
Limitele de sancţionare au fost reduse de la unu la 5 ani la 3 luni la 2 ani sau amenda.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în 1
incriminări din legislaţia specială [art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi
Nedelcu 795
Art. 372 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
liniştii publice; art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea
adunărilor publice] care au fost preluate, cu modificări.
2 2. Elemente de tipicitate. Preluând parţial cele două incriminări din legislaţia specială,
legea nouă realizează o unificare a elementului material care constă în acţiunile de
purtare, respectiv folosire [ambele acţiuni constituiau element material şi în fostele
incriminări, atât în cazul art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991, cât şi în cel al art. 29
alin. (1) din Legea nr. 60/1991; nu a mai fost însă preluată acţiunea de introducere care se
regăsea ca element material al art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991]. În măsura în care
persoana care introducea era şi persoana care purta, acţiunea de introducere se absorbea
în cea de purtare, cele două acţiuni fiind alternative; numai în ipoteza în care cele două
acţiuni ar fi fost săvârşite de persoane diferite era justificată prevederea distinctă a celor
două acţiuni. În actuala reglementare (în care element material este purtarea, respectiv
folosirea, nu şi introducerea), faţă de eventuala acţiune de introducere, în funcţie de
persoana care realizează această introducere (chiar persoana care poartă/foloseşte sau
o terţă persoană), se impun unele precizări. În primul caz, acţiunea de introducere îşi
pierde autonomia penală, fiind accesorie şi prealabilă purtării/folosirii şi sancţionată, prin
intermediul acestora. În al doilea caz, acţiunea de introducere realizată de o altă persoană
decât autorul purtării/folosirii, poate constitui un act de complicitate.
3 Acţiunilor care constituie element material [atât în varianta simplă – alin. (1), cât şi
în cele două variante agravate – alin. (2) şi (3)] le este ataşată, în mod uniform şi expres,
aceeaşi cerinţă esenţială, aceea de a fi fost săvârşite fără drept. De asemenea, în cazul
variantei simple [alin. (1)] şi a celei agravate [alin. (2)], este prevăzută o cerinţă esenţială
comună, referitoare la locul săvârşirii: în adunări publice, în manifestări cultural sportive,
în locuri special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de
transport în comun. Săvârşirea acţiunilor de purtare/folosire în alte spaţii decât cele expres
prevăzute (de pildă, pe stradă) înlătură tipicitatea faptei. Şi variantei agravate prevăzute
de alin. (3) îi este ataşată o cerinţă esenţială referitoare la locul infracţiunii, distinctă însă
de cea prevăzută pentru celelalte două variante. Este vorba de sediul autorităţilor publice,
instituţiilor publice sau al altor persoane juridice de interes public ori spaţiile rezervate
desfăşurării procesului electoral.
4 Comun celor trei modalităţi normative este obiectul material – obiecte sau substanţe
prevăzute în alin. (1). Acestea sunt cuţitul, pumnalul, boxul sau alte asemenea obiecte
fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau lovire [alin. (1) lit. a)], identice
cu obiectele prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 1 din Legea nr. 61/1991 (deşi nu apar expres,
în enumerarea legii noi, şişul şi castetul, acestea se regăsesc în sfera acoperită de noţiunea
de alte asemenea obiecte fabricate sau confecţionate anume pentru tăiere, înţepare sau
lovire. De asemenea, obiect material îl constituie armele neletale care nu sunt supuse
autorizării ori dispozitive pentru şocuri electrice [alin. (1) lit. b)]. Vechea reglementare
prevedea arme cu aer comprimat sau cu gaze comprimate, obiecte confecţionate pe bază
de amestecuri pirotehnice ori dispozitive pentru şocuri electrice – art. 2 alin. (1) pct. 1 din
Legea nr. 61/1991, respectiv arme de orice fel, materiale explozive sau incendiare, ori
alte asemenea materiale, substanţe sau obiecte – art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991.
Se observă că dispozitivele pentru şocuri electrice continuă să reprezinte obiect material,
formularea fiind identică ambele legi. În ceea ce priveşte armele, s-a operat o restrângere,
la cele neletale şi care nu sunt supuse autorizării; armele letale, precum şi cele neletale
796 Nedelcu
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice Art. 372
supuse autorizării fac obiect al infracţiunilor privind nerespectarea regimului armelor şi
al muniţiilor – art. 342 C.pen. Arme neletale, conform art. 2 alin. (II) pct. 3 din Legea
nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor, sunt armele şi muniţiile destinate
pentru un scop utilitar sau pentru agrement ori autoapărare, confecţionate astfel încât,
prin utilizarea lor, să nu se cauzeze moartea persoanelor; sunt asimilate acestei categorii
şi armele vechi; armele neletale nesupuse autorizării se regăsesc enumerate în Anexa la
Legea nr. 295/2004, în categoriile D – arme supuse notificării şi E – alte categorii de
arme si dispozitive neletale. Materialele explozive sau incendiare, obiectele confecţionate
pe bază de amestecuri pirotehnice, ori alte asemenea materiale, substanţe sau obiecte nu
mai sunt prevăzute ca obiect material al acestei infracţiuni, însă constituie obiect material
al infracţiunii de nerespectare a regimului materialelor explozive, prevăzută de art. 346
C.pen. (a se vedea şi Legea nr. 126/1995 privind regimul materiilor explozive). Substanţele
iritant-lacrimogene sau cu efect paralizant sunt, de asemenea, obiect material [alin. (1)
lit. c)], fiind preluate din art. 29 alin. (1) din Legea nr. 60/1991. Având în vedere cele
precizate [a se vedea menţiunile privind alin. (1) lit. b)], sfera de cuprindere a obiectului
material s-a restrâns, însă acele obiecte care nu mai fac obiect material al acestei infracţiuni
continuă să facă obiect al infracţiunilor de nerespectare a regimului armelor, muniţiilor.
3. Modalităţi normative. Sancţiune. Infracţiunea a fost concepută într-o formă simplă 5
[alin. (1)] şi două modalităţi agravate [alin. (2) şi (3)]. Forma simplă se distinge de cea
agravată prevăzută de alin. (2) prin elementul material (purtare în cazul formei simple, folosire
în cazul celei agravate), în timp ce diferenţa formei simple de cea agravată prevăzută de alin.
(3) este dată nu de elementul material, care este comun, ci de cerinţa esenţială referitoare la
locul săvârşirii faptei. Este vorba de adunări publice, manifestări cultural sportive, în locuri
special amenajate şi autorizate pentru distracţie ori agrement sau în mijloace de transport în
comun, în cazul formei simple, respectiv în sediul autorităţilor publice, instituţiilor publice
sau al altor persoane juridice de interes public ori în spaţiile rezervate desfăşurării procesului
electoral, în cazul formei agravate prevăzute de alin. (3).
În funcţie de cele trei variante ale infracţiunii au fost prevăzute pedepse specifice: 6
3 luni la un an sau amendă – alin. (1); 6 luni la 2 ani sau amendă – alin. (2); unu la 3
ani sau amendă – alin. (3). Pentru faptele încadrabile în forma simplă, legea nouă va fi
mai favorabilă, în condiţiile în care limita minimă pentru pedeapsa închisorii este aceeaşi
(3 luni), limita maximă este mai redusă (1 an) decât cea prevăzută pentru oricare dintre
încadrările corespondente din legea veche (2 ani). În cazul variantei prevăzute de alin. (2),
al faptelor susceptibile de această încadrare, de regulă, legea veche este mai favorabilă,
având o limită minimă mai mică (3 luni), în condiţiile în care limita maximă este aceeaşi
(2 ani). Numai într-o ipoteză particulară, respectiv în cazul unei comparaţii cu art. 29
alin. (1) din Legea nr. 60/1991 (3 luni - 2 ani) şi numai în măsura în care, în concret,
instanţa s-ar orienta către pedeapsa alternativă a amenzii, legea nouă apare ca fiind mai
favorabilă. Şi în cazul faptelor încadrabile în alin. (3), de regulă, legea veche va fi mai
favorabilă, ambele limite fiind mai reduse. Şi cu privire la alin. (3) sunt valabile cele
precizate referitor la ipoteza particulară menţionată la alin. (2).
Nedelcu 797
Art. 373 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea nu are corespondent în
reglementarea anterioară. Fiind o ipoteză de incriminatio ex novo, va fi supusă principiului
activităţii legii penale, reglementarea urmând să fie incidentă exclusiv faptelor săvârşite
după intrarea sa în vigoare. În ipoteza, puţin probabilă, a unor fapte comise anterior
intrării în vigoare a acestei dispoziţii, însă cercetate/judecate ulterior acestui moment,
se va dispune/pronunţa o soluţie întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. b) teza I
C.proc.pen., respectiv neprevederea faptei de legea penală. Justificarea noii incriminări,
conform Expunerii de motive, pct. 2.87, constă în respectarea obligaţiei pozitive a statului de a
asigura toate condiţiile necesare exercitării libertăţii de desfăşurare a unei adunări publice.
2 2. Elemente de tipicitate. Raportul cu alte infracţiuni. Concurs de calificări. Obiectul
juridic special îl reprezintă libertatea de întrunire (libertate fundamentală, garantată prin
art. 39 din Constituţie). Subiectul activ nu este calificat, putând fi orice persoană, inclusiv
juridică. Fapta poate fi comisă sub toate formele participaţiei penale. Elementul material
constă într-o acţiune de împiedicare; fiind o normă cu conţinut deschis, modalităţile faptice
prin care se concretizează elementul obiectiv nu sunt circumscrise legal, putând fi orice acte
comisive sau omisive care au ca rezultat împiedicarea desfăşurării unei adunări publice,
autorizată potrivit legii. În măsura în care actele prin care se realizează împiedicarea constituie,
prin ele însele, infracţiuni, va exista un concurs de infracţiuni. Nu prezintă relevanţă momentul
intervenţiei actului de împiedicare, acesta putând interveni pe tot parcursul desfăşurării
acelei adunări. Elementul material are ca situaţie premisă existenţa unei adunări care a
fost autorizată conform legii; pentru verificarea existenţei situaţiei premisă vor fi avute în
vedere dispoziţiile Legii nr. 60/1991 privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice.
Se impune a fi precizat că, potrivit art. 29 din Legea nr. 60/1991, constituie infracţiune
şi se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă, dacă fapta nu constituie
o infracţiune mai gravă, opunerea cu violenţă faţă de organizatori, împuterniciţii acestora
sau faţă de forţele de ordine ori împiedicarea lor de a-şi exercita atribuţiile legale privind
asigurarea ordinii în desfăşurarea adunărilor publice.
3 Din punct de vedere subiectiv, infracţiunea se săvârşeşte cu intenţie, directă sau
indirectă.
798 Nedelcu
Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice Art. 375
(4) Prin materiale pornografice cu minori se înţelege orice material care prezintă un
minor având un comportament sexual explicit sau care, deși nu prezintă o persoană reală,
simulează, în mod credibil, un minor având un as el de comportament.
(5) Tenta va se pedepsește.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în 1
legislaţia specială (art. 18 din Legea nr. 678/2001, art. 51 din Legea nr. 161/2003 şi
art. 11 din Legea nr. 196/2003) şi realizează eliminarea suprapunerilor existente în această
legislaţie (Expunere de motive), având în vedere şi Decizia-cadru nr. 2004/68/JAI din
22 decembrie 2003 a Consiliului Uniunii Europene privind combaterea exploatării
sexuale a copiilor şi a pornografiei infantile. În prezent, această decizie a fost înlocuită de
Directiva nr. 2011/92/UE a Parlamentului European şi Consiliului din 13 decembrie 2011
(JO L 335/1 din 17 decembrie 2011). Elementele constitutive ale infracţiunilor prevăzute
în legile menţionate anterior au fost, în parte, preluate într-o dispoziţie cu caracter unitar.
Sub acest aspect, jurisprudenţa şi doctrina anterioare îşi păstrează valabilitatea. În măsura
în care, în urma unui examen comparativ între conţinuturile constitutive, pe de o parte, al
infracţiunii prevăzute de art. 374 C.pen. şi, pe de altă parte, al infracţiunilor prevăzute în
legile speciale, s-ar constata nepreluarea de către actuala reglementare a vreunui element al
conţinuturilor infracţiunilor din veghea reglementare, vor fi incidente dispoziţiile art. 4 C.pen.
şi art. 3 LPACP privind dezincriminarea în concret. În realizarea acestui demers, nu trebuie
avută în vedere, exclusiv, existenţa sau absenţa identităţii dintre denumirea acestui element,
ci şi sensul noţiunilor utilizate pentru desemnarea acestora. Astfel, modalitatea răspândirii
[art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001] nu apare ca atare în noua incriminare, însă poate
fi regăsită în distribuire ori în punerea la dispoziţie în orice mod; modalitatea confecţionării
[art. 18 alin. (1) din Legea nr. 678/2001] se regăseşte în producere; modalitatea transmiterii
[art. 51 alin. (1) din Legea nr. 161/2003] se regăseşte în distribuire etc.
2. Elemente de tipicitate. Infracţiunea prezintă trei modalităţi normative: forma simplă 2
[alin. (1)], forma agravată – pornografia infantilă prin sisteme informatice [alin. (2)] şi o formă
asimilată, cu un tratament sancţionator atenuat în raport cu celelalte două forme – accesarea
fără drept a materialelor pornografice cu minori prin intermediul sistemelor informatice sau
a altor mijloace de comunicaţii electronice [alin. (3)]. Obiectul material, comun tuturor
modalităţilor normative, îl constituie materialele pornografice cu minori, astfel cum acestea
sunt definite de art. 374 alin. (4) C.pen. Elementul material, atât al formei simple, cât şi al
celei agravate, presupune mai multe modalităţi alternative de săvârşire a infracţiunii, acţiu-
nile incriminate fiind, în esenţă, preluate din reglementările speciale menţionate. Din punct
de vedere subiectiv, fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indirectă.
Nedelcu 799
Art. 375 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Noul Cod penal tratează distinct ultrajul
contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice (art. 371 C.pen.), incriminări
care se regăseau în art. 321 C.pen. din 1968.
2 2. Elemente de tipicitate. Dacă potrivit Codului penal anterior elementul material al
infracţiunii consta într-o acţiune (acte, gesturi, proferarea de cuvinte ori expresii sau orice
alte manifestări) prin care se aduce atingere bunelor moravuri, în actuala reglementare
elementul material se realizează prin trei modalităţi normative: expunerea de imagini
ce prezintă explicit o activitate sexuală, distribuirea de imagini ce prezintă explicit o
activitate sexuală şi săvârşirea de acte de exhibiţionism sau alte acte sexuale explicite.
Primele două modalităţi au ca cerinţă esenţială săvârşirea lor în public (a se vedea
art. 184 C.pen. care defineşte fapta săvârşită în public), precum şi caracterul lor ilegitim –
fără drept. De asemenea, faptele de expunere ori distribuire trebuie să poarte asupra unor
reprezentări (imagini) explicite ale unei activităţi sexuale, indiferent de natura acestora.
Absenţa caracterului explicit al prezentării activităţii sexuale în imaginile care sunt expuse
sau distribuite înlătură trăsătura tipicităţii faptei. Totodată, imaginile expuse sau distribuite
trebuie să fie altele decât cele la care se referă art. 374 C.pen., respectiv să nu reprezinte
activităţi sexuale cu minori (dacă reprezintă astfel de activităţi, va exista infracţiunea de
pornografie infantilă). Expunerea presupune o prezentare, distribuirea implică o răspândire,
iar exhibiţionismul constă într-o expunere a organelor genitale, în public.
Prin prevederea expresă a acţiunilor ce constituie elementul material al infracţiunii,
sfera de incidenţă a incriminării a fost restrânsă, ceea ce face ca, în abstract, legea nouă
să fie mai favorabilă. Aceeaşi concluzie, a caracterul mai favorabil al legii noi, rezultă
şi în raport cu tratamentul sancţionator (3 luni - 2 ani sau amendă/ 1-5 ani, respectiv
2-7 ani), precum şi în raport cu renunţarea la modalitatea agravată, prin gravitatea
rezultatului produs, a infracţiunii.
Potrivit reglementării anterioare, în ipoteza în care actul, gestul săvârşit constituia
atât o atingere adusă bunelor moravuri, cât şi o tulburare a liniştii publice, se reţinea o
singură infracţiune. În prezent, având în vedere elementul material diferit al infracţiunii de
tulburare a ordinii şi liniştii publice de cel al infracţiunii de ultraj contra bunelor moravuri,
o asemenea posibilitate nu mai există.
800 Nedelcu
Infracţiuni contra familiei Art. 376
Nedelcu
Capitolul II
Infracţiuni contra familiei
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea conţinută de art. 376 1
C.pen. are corespondent în art. 303 C.pen. din 1968. În privinţa situaţiilor tranzitorii, din
punct de vedere al condiţiilor de incriminare, nu există deosebiri între cele două Coduri
(cu excepţia unei reformulări – „încheie o căsătorie” în loc de „se căsătoreşte” – justificate
de necesitatea unei unităţi terminologice). Pentru acest motiv, îşi menţin valabilitatea
doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
În schimb, în ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, legea nouă reduce limitele de 2
sancţionare, atât pentru bigam [alin. (1): 1-5 ani, în raport cu 3 luni - 2 ani sau amendă],
cât şi pentru complicele său [alin. (2): 6 luni - 3 ani, în raport cu o lună - 1 an sau amendă],
fiind, pentru acest motiv, mai favorabilă.
Noua reglementare nu mai prevede cauza de nepedepsire care exista în art. 303 alin. (3) 3
C.pen. din 1968 – declararea nulităţii primei căsătorii sau a celei de a doua pentru alt motiv
decât bigamia; strict din această perspectivă, în abstract, legea veche este mai favorabilă.
2. Doctrină. Bigamia este o infracţiune comisivă şi formală (de atitudine), pentru 4
existenţa sa nefiind necesară constatarea producerii vreunui rezultat. Este o infracţiune
cu executare promptă, săvârşirea şi consumarea sa având loc în momentul încheierii
celei de a doua căsătorii, acesta fiind şi motivul pentru care nu este posibilă tentativa.
Este o infracţiune instantanee, iar nu continuă (verbum regens – încheierea unei noi
căsătorii, chiar dacă este utilizat infinitivul lung al verbului a încheia, indică o activitate
instantanee). Dacă ambele persoane care încheie noua căsătorie sunt deja căsătorite, se
violează de două ori aceeaşi dispoziţie a legii, existând un concurs formal de infracţiuni
de bigamie. Infracţiunea de bigamie poate veni în concurs real cu falsul în declaraţii, falsul
privind identitatea, înşelăciunea (V. Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea adnotat,
p. 6, comentariu la art. 443).
3. Imputabilitate. Eroare. Jurisprudenţă. Eroarea de fapt propriu-zisă (cel care a 5
contractat a doua căsătorie a crezut, datorită unor împrejurări apte a-i forma o cunoaştere
greşită, că prima căsătorie este desfăcută) înlătură imputabilitatea. Eroarea de drept purtând
asupra unor dispoziţii din legea civilă, eroare care a făcut pe cel învinuit să creadă că prima
căsătorie este inexistentă sau nulă, atunci când această eroare în raport cu personalitatea
inculpatului, cu priceperea lui, cu împrejurările cauzei apare ca plauzibilă, apără de
pedeapsă (idem, p. 3). Buna-credinţă formează o excepţiune peremptorie în delictul de
Nedelcu 801
Art. 377 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
bigamie, chiar când partea a cedat unei erori de drept pricinuită de necunoaşterea legii civile
(Cas. II, dec. no. 1452/936 apud V. Dongoroz în Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 8).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea conţinută de art. 377
C.pen. are corespondent în art. 203 C.pen. din 1968 în raport cu care prezintă o deosebire
esenţială, respectiv caracterul consimţit al incestului. Pentru acest motiv, infracţiunea,
neaducând atingere libertăţii sexuale, ci relaţiilor de familie, a fost inclusă în capitolul
privind familia.
2 În ceea ce priveşte tratamentul sancţionator, legea nouă reduce limitele de sancţionare
(de la 2-7 ani la 1-5 ani), fiind, pentru acest motiv, mai favorabilă.
3 2. Elemente de tipicitate. Elementul material îl constituie, ca şi în reglementarea prece-
dentă, raportul sexual (raporturi sexuale normale, adică raporturi heterosexuale fireşti), nu
şi de inversiune sexuală. Justificarea acestei opţiuni o constituie faptul că raţiunea normei
o reprezintă evitarea pericolului biologic (evitarea unei eventuale procreaţii prin amestecul
aceluiaşi sânge – commixtio sanguinis), nu şi a celui moral. Caracterul consimţit al
raportului sexual presupune manifestarea liberă a voinţei celor doi subiecţi ai infracţiunii.
Cauzele care afectează libertatea voinţei vor înlătura imputabilitatea persoanei a cărei
voinţă a fost afectată. Lipsa consimţământului conduce la configurarea infracţiunii de viol
[art. 218 alin. (3) lit. b) C.pen.]. Elementul subiectiv constă în voinţa de a realiza raportul
sexual ştiind că acesta are loc cu o rudă în linie directă sau între frate şi soră, factor
volitiv care trebuie să existe în persoana fiecăruia dintre cei doi autori. Intenţia, respectiv
imputabilitatea va fi înlăturată şi în caz de eroarea asupra legăturii de rudenie. Subiecţi
activi pot fi persoanele de sex diferit care se află în relaţiile prevăzute de incriminare (rude
în linie directă ori fraţi şi surori; legea nu distinge între fraţii şi surorile consangvine sau
uterine), fiind, în consecinţă, calificaţi.
4 Tentativa nu se pedepseşte. Infracţiunea este comisivă şi instantanee, consumân-
du-se odată cu realizarea raportului sexual. Repetarea raporturilor sexuale între aceleaşi
persoane va configura o infracţiune continuată.
5 3. Jurisprudenţă. Caracterul consimţit al raportului sexual conduce la încetarea efec-
telor Deciziilor pronunţate în recurs în interesul legii nr. II/2005 [Raportul sexual cu o
persoană de sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea
acesteia sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie
atât infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) din Codul penal şi alin. (2) lit. b1)
din acelaşi articol – dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul, cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal] şi nr. 17/2008
[Infracţiunea de viol, în modalitatea raportului sexual, prevăzută de art. 197 alin. (1) din
Codul penal raportat la alin. (2) lit. b1) şi alin. (3) teza I din Codul penal, cu aplicarea
art. 41 alin. (2) din Codul penal, se va reţine în concurs cu infracţiunea de incest prevăzută
de art. 203 din Codul penal, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din Codul penal].
802 Nedelcu
Infracţiuni contra familiei Art. 378
Art. 378. Abandonul de familie
(1) Săvârșirea de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel
îndreptăţit la întreţinere, a uneia dintre următoarele fapte:
a) părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
b) neîndeplinirea, cu rea-credinţă, a obligaţiei de întreţinere prevăzute de lege;
c) neplata, cu rea-credinţă, mp de 3 luni, a pensiei de întreţinere stabilite pe cale
judecătorească,
se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează neexecutarea, cu rea-credinţă, de către cel con-
damnat a prestaţiilor periodice stabilite prin hotărâre judecătorească, în favoarea persoa-
nelor îndreptăţite la întreţinere din partea vic mei infracţiunii.
(3) Acţiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
(4) Fapta nu se pedepsește dacă, înainte de terminarea urmăririi penale, inculpatul își
îndeplinește obligaţiile.
(5) Dacă, până la rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare, inculpatul își îndeplinește
obligaţiile, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării pedepsei sau suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru
aceasta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în 1
art. 305 C.pen. din 1968, în raport cu care prezintă o serie de diferenţe (intervalul de timp
privind neplata pensiei de întreţinere, o nouă variantă normativă, cauzele de nepedepsire,
modalităţile de individualizare a pedepsei sau a executării acesteia, tratamentul sancţio-
nator). Cu privire la aspectele de continuitate, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi vor
păstra actualitatea.
2. Elemente de tipicitate. Conţinutul constitutiv al incriminării anterioare [art. 305 2
alin. (1) C.pen. din 1968] este preluat şi de reglementarea actuală [art. 378 alin. (1)
C.pen.], singurele diferenţe fiind date de majorarea intervalului de neplată cu rea-credinţă
a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească (de la 2 luni, cât prevedea Codul
penal din 1968, la 3 luni) şi de tratamentul sancţionator care este acelaşi pentru toate cele
trei variante de realizare a elementului material (6 luni - 3 ani sau amendă). Modificarea
cerinţei esenţiale de a nu se fi făcut plata pensiei de întreţinere, în sensul majorării, restrânge
sfera de incidenţă a incriminării; sub acest aspect, legea nouă este mai favorabilă. În raport
cu legea veche care sancţiona abandonul de familie prevăzut de art. 305 alin. (1) lit. a), b)
C.pen. din 1968 cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau amendă, legea nouă, din punct de
vedere al limitei maxime de pedeapsă, este mai severă; în raport cu art. 305 alin. (1) lit. c)
C.pen. din 1968, sancţionat cu închisoare de la 1 la 3 ani sau amendă, din punct de vedere
al minimului special, legea nouă este mai favorabilă.
În art. 378 alin. (2) C.pen. este reglementată o variantă asimilată a infracţiunii de 3
abandon de familie, fără corespondent în legea veche. Fiind o incriminare nouă, nu va
fi incident principiul legii penale mai favorabile (art. 5 C.pen.), ci principiul activităţii
legii penale (art. 3 C.pen.). Noua incriminare este, de fapt, o modalitate a infracţiunii
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti (art. 287 C.pen. din 1968). Incriminarea
presupune o situaţie premisă, respectiv preexistenţa unei hotărâri judecătoreşti având ca
obiect obligarea la plata unor prestaţii periodice. Temeiul acestei obligări îl reprezintă o
Nedelcu 803
Art. 379 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
faptă ilicită cauzatoare de prejudiciu care este, totodată, şi o infracţiune. Subiect activ
este persoana, autor al infracţiunii care a cauzat prejudiciul care a determinat obligarea
sa la prestaţii periodice; subiect pasiv este persoana îndreptăţită la întreţinere din partea
victimei infracţiunii.
4 Noua reglementare menţine principiul disponibilităţii în exercitarea acţiunii penale
[punere în mişcare la plângere prealabilă – art. 378 alin. (3) C.pen.] şi consecinţele sale
(lipsa ori retragerea plângerii vor înlătura răspunderea penală – art. 157, 158 C.pen.).
Deşi instituţia plângerii prealabile este comună ambelor reglementări, trebuie precizat că
aceasta a suferit unele modificări (s-a renunţat la solidaritatea activă şi pasivă, de pildă,
astfel încât retragerea poate opera şi in personam). În schimb, împăcarea nu mai este
prevăzută drept cauză de înlăturare a răspunderii penale motivat de faptul că, potrivit
actualei reglementări [art. 159 alin. (1) C.pen.], aceasta nu operează decât în cazul în care
acţiunea penală se pune în mişcare din oficiu. Din această perspectivă, legea veche este
mai favorabilă.
5 Este reglementată o cauză specială de nepedepsire [alin. (4) – inculpatul îşi îndeplineşte
obligaţiile înainte de terminarea urmăririi penale], inexistentă anterior şi care, dacă intervine
în cauza concretă, conferă legii noi caracter mai favorabil. Art. 378 alin. (5) prevede
aplicarea, în condiţii speciale, prin derogare de la condiţiile generale, a amânării aplicării
pedepsei şi a suspendării sub supraveghere, dispoziţia fiind similară art. 305 alin. (4) C.pen.
din 1968. Aceste condiţii speciale constau în îndeplinirea de către inculpat a obligaţiilor,
până la rămânerea definitivă a hotărârii. În schimb, nu mai este reglementată şi revocarea
derogatorie a suspendării executării, numai în caz de săvârşire a unei noi infracţiuni de
abandon de familie. Prin urmare, eventuala revocare a suspendării sub supraveghere va fi
supusă regimului comun, fiind indiferentă infracţiunea săvârşită [art. 96 alin. (4) C.pen.].
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 307
C.pen. din 1968, pe care îl preia în integralitate, cu excepţia împăcării. Această cauză
de înlăturare a răspunderii penale nu mai operează, în noua reglementare, cu privire la
infracţiunea de nerespectare a măsurilor privind încredinţarea minorului. Cu caracter
general, împăcarea nu mai intervine decât în cazul infracţiunilor în care este prevăzută
expres şi în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu [art. 159
alin. (1) C.pen.]. În aceste condiţii de cvasi-identitate, doctrina şi jurisprudenţa anterioară
îşi menţin valabilitatea.
804 Nedelcu
Infracţiuni contra familiei Art. 380
Art. 380. Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu
(1) Părintele sau persoana căreia i-a fost încredinţat, potrivit legii, un minor și care, în mod
nejus ficat, îl retrage sau îl împiedică prin orice mijloace să urmeze cursurile învăţământului
general obligatoriu se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.
(2) Fapta nu se pedepsește dacă înainte de terminarea urmăririi penale inculpatul asigură
reluarea frecventării cursurilor de către minor.
(3) Dacă până la rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare inculpatul asigură relu-
area frecventării cursurilor de către minor, instanţa dispune, după caz, amânarea aplicării
pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt îndepli-
nite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Împiedicarea accesului la învăţământul 1
general obligatoriu este o incriminare nouă, fără corespondent în legislaţia penală; pentru
acest motiv, va fi incident principiul activităţii legii penale (art. 3 C.pen.), iar nu cel al legii
penale mai favorabile (art. 5 C.pen.). Incriminarea are însă un precedent contravenţional
în fosta Lege a învăţământului nr. 84/1995; în art. 180 alin. (2) al acestei legi era
sancţionată drept contravenţie fapta părintelui, tutorelui legal sau susţinătorului legal care
nu îşi respecta obligaţia de a lua măsuri pentru asigurarea frecvenţei şcolare a elevului în
învăţământul obligatoriu [art. 180 din Legea nr. 84/1995 – (1) Părintele sau tutorele legal
instituit are dreptul de a alege forma de învăţământ şi felul educaţiei copilului minor.
(2) Părintele, tutorele legal instituit sau susţinătorul legal este obligat să ia măsuri pentru
asigurarea frecvenţei şcolare a elevului în învăţământul obligatoriu. Nerespectarea acestei
prevederi din culpa părintelui, a tutorelui legal instituit sau a susţinătorului legal constituie
contravenţie şi se sancţionează cu amendă între 500.000 lei şi 2.000.000 lei]. Actuala Lege
a educaţiei naţionale nr. 1/2011 prevede în art. 86 alin. (3) obligaţia părintelui sau tutorelui
legal de a lua măsuri pentru şcolarizarea elevului, pe perioada învăţământului obligatoriu
şi sancţionează contravenţional, conform art. 360 alin. (1) lit. a), nerespectarea acestei
obligaţii. Dacă obligaţia de a lua măsuri pentru şcolarizarea pe perioada învăţământului
obligatoriu înseamnă şi obligaţia de a asigura elevului frecventarea cursurilor acestui
învăţământ, atunci nerespectarea acestei obligaţii înseamnă şi retragerea sau împiedicarea
de a frecventa aceste cursuri. În aceste condiţii, ar exista o suprapunere între contravenţia
din Legea nr. 1/2011 şi art. 380 C.pen.
2. Elemente de tipicitate. Elementul material este prevăzut în modalităţi alternative 2
de realizare, respectiv retragerea minorului de la învăţământul general obligatoriu sau
împiedicarea minorului prin orice mijloace să urmeze cursurile acestui învăţământ. Potrivit
art. 16 alin. (1) din Legea nr. 1/2011, învăţământul general obligatoriu este de 11 clase şi
cuprinde învăţământul primar, învăţământul gimnazial şi primii 2 ani ai învăţământului
secundar superior. Modalităţile faptice prin care se poate realiza elementul material sunt
diverse, putând fi atât comisive, cât şi omisive. Acţiunilor ce realizează elementul material
le sunt ataşate două cerinţe esenţiale: să fie nejustificate şi să vizeze numai învăţământul
general obligatoriu şi nu alte forme de şcolarizare. Referitor la caracterul nejustificat,
este utilă precizare făcută în Expunerea de motive (pct. 2.86) în sensul că textul nu are în
vedere situaţiile în care abandonul şcolar este determinat de o situaţie materială precară,
ci situaţiile în care părintele acţionează abuziv, retrăgându-l pe minor de la studii sau
împiedicându-l să le urmeze, deşi ar fi avut toate condiţiile pentru aceasta.
Nedelcu 805
Art. 380 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
3 Subiectul activ al infracţiunii este calificat – părintele sau persoana căreia, potrivit
legii, i s-a încredinţat un minor (pentru încredinţarea minorului conform legii, a se vedea
art. 396-404 C.civ.). Fiind vorba de o infracţiune proprie (cu subiect calificat), coautoratul
este posibil numai în măsura în care coautorul are şi el calitatea cerută de lege şi numai dacă
contribuie nemijlocit la săvârşirea faptei (de pildă, ambii părinţi îl retrag nejustificat pe
minor de la şcoală). Persoanele care nu au calitatea specială cerută pentru autor, chiar dacă
au contribuit nemijlocit la săvârşirea faptei, vor fi complici, iar nu coautori. Participaţia
poate exista şi sub forma instigării.
4 Din punct de vedere al laturii subiective, fapta se săvârşeşte cu intenţie, directă sau indi-
rectă. A fost prevăzută o cauză de nepedepsire [alin. (2)], respectiv situaţia în care, înainte
de terminarea urmăririi penale, inculpatul asigură reluarea frecventării cursurilor de către
minor, respectiv îl reînscrie la şcoală sau, după caz, nu îl mai împiedică să urmeze cursurile.
În situaţia în care aceasta are loc după terminarea urmăririi penale până la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, instanţa va putea dispune, după caz, amânarea
aplicării pedepsei sau suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, chiar dacă nu sunt
îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aceasta; alin. (3) reglementează aplicarea, în
condiţii speciale, prin derogare de la condiţiile generale, a amânării aplicării pedepsei şi a
suspendării sub supraveghere. Este o prevedere care are în vedere interesele minorului.
5 Tratamentul sancţionator constă în închisoare (3 luni - 1 an), alternativ cu amenda
[conform art. 61 alin. (2) şi (4) lit. b) C.pen., între 120 şi 240 zile-amendă, respectiv între
1.200 lei şi 120.000 lei].
806 Nedelcu
Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate Art. 381
Nedelcu
Capitolul III
Infracţiuni contra libertăţii religioase şi
respectului datorat persoanelor decedate
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea prevăzută de art. 381 1
C.pen. are corespondent în art. 318 C.pen. din 1968. În raport cu acesta, există diferenţe
constând în reformulări ale textului [în alin. (1), sintagma „liberei exercitări a ritualului
unui cult religios” înlocuieşte expresia „libertăţii de exercitare a vreunui cult religios”;
„fapta de a obliga” devine „obligarea” – alin. (2)], în introducerea unei noi incriminări
[alin. (3)], în majorarea limitelor tratamentului sancţionator şi în introducerea principiului
disponibilităţii în exercitarea acţiunii penale [alin. (4)]. În contextul acestor modificări,
în raport cu legea veche, legea nouă prezintă atât aspecte care îi conferă caracter mai
favorabil (punerea în mişcare a acţiunii penale la plângere prealabilă), cât şi elemente care
o fac mai severă (majorarea limitelor de sancţionare). În ceea ce priveşte noua incriminare,
va fi aplicabil principiul activităţii legii penale, al legalităţii incriminării, acesta urmând să
se aplice numai faptelor comise după intrarea sa în vigoare.
2. Elemente de tipicitate. Incriminarea are o variantă tip şi două variante de specie. 2
În cazul variantelor prevăzute de alin. (1) şi (3), infracţiunea are o situaţie premisă, aceea
a preexistenţei unui cult religios, care este organizat şi funcţionează potrivit legii (pentru
identificarea cultelor recunoscute în România, a se vedea Legea nr. 489/2006 privind liber-
tatea religioasă şi regimul general al cultelor); pentru varianta de specie prevăzută de alin.
(2), situaţia premisă o reprezintă simpla preexistenţă a unui cult religios, fiind indiferent
dacă este organizat conform legii sau nu.
În cazul variantei tip [alin. (1)], cu excepţia unor reformulări ale textului, lipsite de 3
consecinţe, conţinutul constitutiv este identic cu cel din vechea reglementare [art. 318
alin. (1) C.pen. din 1968]. Astfel, elementul material este realizabil în aceleaşi două
modalităţi normative, alternative – împiedicarea (orice act care face imposibilă exercitarea)
sau tulburarea (orice act prin care se împiedică exercitarea normală). Latura subiectivă
este intenţia, directă sau indirectă. În doctrină, intenţia indirectă a fost exemplificată
cu fapta persoanei care produce zgomot în apropierea unui local de cult ştiind că s-ar
Nedelcu 807
Art. 382 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea nu are corespondent în Codul
penal anterior. O incriminare similară se regăsea în Codul penal din 1936 (art. 310).
2 2. Elemente de tipicitate. Incriminarea are o situaţie premisă, respectiv preexistenţa
unui cult religios care este organizat şi funcţionează potrivit legii (pentru identificarea
cultelor recunoscute în România, a se vedea Legea nr. 489/2006 privind libertatea reli-
gioasă şi regimul general al cultelor), ale cărui lăcaşe ori obiecte de cult sunt obiect
material al infracţiunii. Potrivit doctrinei interbelice (T. Pop în Codul penal Carol
al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, p. 261, comentariu la art. 310), obiecte de cult
sunt acele obiecte fără de care nu se pot îndeplini actele rituale ale unui cult (potirul, ostia,
veşmintele de serviciu divin ale preotului, cădelniţa). Elementul material este o acţiune
prin care se profanează; profanarea constă într-un act material, de natură a viola, de a
aduce atingere sentimentului de respect, de veneraţie datorat cultului. Este necesar un act
material, nu este suficient un simplu act de dispreţ sau un ultraj prin cuvinte, gesturi. Din
punct de vedere subiectiv, fapta se comite cu intenţie, directă sau indirectă. Infracţiunea
de profanare poate intra în concurs cu infracţiunile de tulburare a ordinii şi liniştii publice,
de distrugere.
808 Nedelcu
Infracţiuni contra libertăţii religioase şi respectului datorat persoanelor decedate Art. 383
Art. 383. Profanarea de cadavre sau morminte
(1) Sustragerea, distrugerea sau profanarea unui cadavru ori a cenușii rezultate din
incinerarea acestuia se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani.
(2) Profanarea prin orice mijloace a unui mormânt, a unei urne funerare sau a unui
monument funerar se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în 1
art. 319 C.pen. din 1968. În cele două alineate sunt reglementate profanarea de cadavre
[alin. (1)], respectiv de morminte [alin. (2)].
2. Elemente de tipicitate. În ceea ce priveşte profanarea de morminte, reglementarea 2
este identică cu cea din Codul penal anterior; tratamentul sancţionator este, însă, diferit.
Minimul special a rămas neschimbat (3 luni), iar maximul special este de 2 ani, fiind
redus de la 3 ani; totodată s-a prevăzut şi pedeapsa alternativă a amenzii [conform art. 61
alin. (2) şi (4) lit. b) C.pen., între 120 şi 240 zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi
120.000 lei]. Din punct de vedere al maximului special al pedepsei închisorii, respectiv al
existenţei pedepsei alternative, legea nouă este, în abstract, mai favorabilă. Sunt acte de
profanare: o alterare, stricare, degradare, distrugere a mormântului, urnei sau monumentului
funerar sau a accesoriilor lor, a crucilor, coroanelor, candelelor, icoanelor, fotografiilor,
ornamentelor, inscripţiilor, epitafelor (desigur, cu intenţia de profanare), murdărirea
mormântului, deschiderea nelegală a mormântului sau urnei funerare. Mormântul poate
fi în orice loc şi al oricărui mort, indiferent de cultul căruia a aparţinut (T. Pop în Codul
penal Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, p. 265, comentariu la art. 313).
În cazul profanării de cadavre, elementul material se realizează, alături de profanare 3
(existentă şi în reglementarea anterioară) şi prin sustragere şi distrugere. Potrivit doctrinei
anterioare (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 659) acţiunea care constituia elementul material al
infracţiunii de profanare putea constitui, în acelaşi timp, elementul material al infracţiunii
de distrugere (aşadar, profanarea se realiza şi prin distrugere). Acţiunea care constituie
elementul material implică în general ideea de violenţă, de degradare comisă asupra
obiectului material al infracţiunii care este alterat, stricat sau distrus (ibidem). Acte de
profanare asupra cadavrului vor fi: lovirea, vătămarea, tăierea, străpungerea cadavrului,
întoarcerea acestuia în altă poziţie; degradarea, distrugerea, suprimarea, sustragerea
cadavrului sau a unei părţi din acesta sau a cenuşii; dezgroparea, dezbrăcarea cadavrului,
aruncarea oaselor sau rămăşiţelor omeneşti ori a cenuşii (...) (T. Pop în Codul penal
Carol al II-lea adnotat, vol. II, Partea specială, p. 267, comentariu la art. 314). În aceste
condiţii, este greu de justificat actuala reglementare a elementului material. Tratamentul
sancţionator este identic cu cel din vechea reglementare, în ceea ce priveşte limita maximă
(3 ani); în schimb, limita minimă a fost modificată, fiind majorată la 6 luni. Din perspectiva
acestui ultim aspect, în concret, legea nouă este mai severă. În cazul art. 383 alin. (2)
C.pen., limita minimă a fost menţinută, însă a fost redusă limita maximă (de la 3 ani la
2 ani, alternativ cu amenda). Pentru acest motiv, în concret, dacă instanţa se va orienta
către limita maximă a sancţiunii, legea nouă este mai favorabilă.
Nedelcu 809
Art. 384 Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii privind convieţuirea socială
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are, parţial, corespondent
în art. 155 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii şi art. 27 din Legea
nr. 104/2003 privind manipularea cadavrelor umane şi prelevarea organelor şi ţesuturilor
de la cadavre în vederea transplantului. Pentru lămurirea terminologiei cu care operează
incriminarea sunt incidente dispoziţiile Titlului VI al Legii nr. 95/2006, mai ales art. 141
lit. o), q) şi u) care definesc noţiunile de organ, prelevare, ţesut; art. 147 care reglementează
condiţiile în care se face prelevarea de organe, ţesuturi şi celule de la donatorul decedat;
art. 148 care prevede alte condiţii legale ale prelevării; art. 1 din Legea nr. 104/2003 care
defineşte noţiunea de cadavru uman.
2 2. Elemente de tipicitate. Elementul material îl constituie prelevarea care, potrivit
art. 141 lit. q) din Legea nr. 95/2006, este recoltarea de organe şi/sau ţesuturi de origine
umană sănătoase morfologic şi funcţional. Caracterul fără drept al prelevării este dat de
încălcarea, nerespectarea condiţiilor legale ale prelevării, prevăzute în Titlul VI al legii
menţionate. Obiectul asupra căruia poartă activitatea de prelevare este ţesutul [gruparea
de celule diferenţiate, unite prin substanţa intercelulară amorfă, care formează împreună
o asociere topografică şi funcţională – art. 141 lit. u)] sau organul [partea diferenţiată în
structura unui organism, adaptată la o funcţie definită, alcătuită din mai multe ţesuturi sau
tipuri celulare, prezentând vascularizaţie şi inervaţie proprii; constituie organ în înţelesul
arătat şi o parte a unui organ, dacă este destinată utilizării în corpul uman în acelaşi scop
ca organul întreg, menţinându-se cerinţele legate de structură şi vascularizare – art. 141
lit. o)]. Prelevarea acestora trebuie să aibă loc de la un cadavru (a se vedea art. 148 din
Legea nr. 95/2006, art. 1 din Legea nr. 104/2003). Dacă prelevarea are loc de la o persoană
în viaţă, fapta nu va constitui infracţiunea prevăzută de art. 384 C.pen.; eventual, în anumite
condiţii, ar putea fi o infracţiune contra integrităţii corporale sau sănătăţii, contra vieţii.
3 În condiţiile în care art. 155 din Legea nr. 95/2006 sancţiona infracţiunea cu închisoare
de la 5 la 7 ani, noile limite ale pedepsei (6 luni - 3 ani sau amendă) fac ca legea nouă să
fie mai favorabilă.
810 Nedelcu
Infracţiuni electorale Art. 385
Manea
Titlul IX
Infracţiuni electorale @
Comentariu
1. Aspecte generale. Infracţiunile electorale erau prevăzute, înainte de intrarea în 1
vigoare a noului Cod penal, în cuprinsul fiecăreia dintre legile ce normează diferitele
procese electorale. Varianta creării acestui titlu a reprezentat o soluţie de compromis, dorinţa
legiuitorului fiind de a sistematiza materia şi de a îndepărta diferenţele de reglementare,
care duceau uneori la situaţii nedrepte, unele comportamente constituind sau nu infracţiune
în funcţie de tipul de alegeri cu ocazia cărora se comiteau. Soluţia nu este chiar cea ideală,
normele au un conţinut deseori tehnic, cu trimiteri la proceduri şi concepte specifice precum:
urna de vot, buletine de vot, listă de candidaţi. În măsura în care se reuşeşte elaborarea
unui Cod electoral, acestea ar trebui să fie preluate iarăşi în legislaţia specială. Efectele
negative ale reglementării infracţiunilor în Codul penal se pot observa deja, titlul conţinând
o faptă, cea de fraudă la votul electronic, care se referă la o procedură de emitere a votului
necunoscută, în prezent, dreptului electoral autohton. În contextul actual însă, intervenţia
legiuitorului este salutară.
Printre textele la care s-a renunţat şi care credem că ar fi trebuit preluat şi în noul Cod 2
penal se regăseşte şi o normă, conţinută de fostul art. 114 din Legea nr. 67/2004, care pre-
vedea că limitele pedepselor pentru infracţiunile prevăzute în Codul penal ori în legile
penale speciale, săvârşite în legătură cu desfăşurarea alegerilor, se majorează cu jumătatea
maximului special. De asemenea, ar fi fost de studiat, spunem noi, şi sancţionarea unor fapte
de influenţare a comportamentului alegătorilor, dar nu sub forme violente sau aducătoare de
diferite beneficii, ci prin intermediul unor mijloace cu impact mare asupra cetăţenilor, mai
ales din anumite medii sociale, prin intermediul cultelor religioase, spre exemplu.
Prin Legea nr. 187/2012 au fost abrogate expres toate textele legale ce reglementau 3
anterior intrării în vigoare a noului Cod penal materia infracţiunilor electorale
(art. 75 pentru Legea nr. 3/2000, art. 195 pentru Legea nr. 33/2007, art. 201 pentru Legea
nr. 35/2008 şi art. 143 pentru Legea nr. 67/2004). Face notă discordantă doar art. 153 care,
referindu-se la Legea nr. 370/2004, redenumeşte capitolul corespunzător în „Contravenţii”,
dar nu mai conţine alte menţiuni. În opinia noastră, aceasta nu înseamnă că normele continuă
∗
Această parte a lucrării a fost parţial finanţată din Contractul POSDRU/159/1.5/S/133255,
proiect strategic ID 133255 (2014) cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional
Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007-2013.
Manea 811
Art. 385 Infracţiuni electorale
să existe. Voinţa legiuitorului este clară şi transpare atât din motivele care au determinat
trecerea infracţiunilor electorale în cuprinsul noului Cod penal, din abrogarea tuturor
celorlalte dispoziţii penale din legile speciale, precum şi din redenumirea titlului capitolului
aferent al legii în discuţie. Nu s-ar putea invoca niciun argument, în afară de o regretabilă
omisiune care poate fi suplinită pe cale de interpretare, pentru a spune că infracţiunile
conţinute de Legea nr. 370/2004 ar fi în continuare în vigoare.
4 Obiectul juridic comun tuturor faptelor Titlului IX este reprezentat de valorile sociale
ce au legătură cu respectarea dreptului de a alege şi de a fi ales, dar şi cu asigurarea bunei
desfăşurări a procedurilor electorale, ambele influenţând, în final, caracterul democratic al
statului şi respectarea prevederilor constituţionale privind statul de drept.
5 Adăugăm aici că toate infracţiunile din acest capitol cuprind în conţinutul lor constitutiv
o serie de situaţii premisă, legate de existenţa unui proces electoral în desfăşurare, precum şi
de realizarea procedurilor specifice acestuia, sau de existenţa unor obiecte anume folosite în
acest context, precum ar fi urna de vot, sau buletinul de vot.
6 În final, apreciem că se impune a fi făcute câteva consideraţii cu privire la sistemul
sancţionator. În sistemul noului Cod penal pedepsele complementare pot fi aplicate de
instanţă în măsura în care dispune condamnarea la pedeapsa amenzii sau a închisorii şi
sunt obligatorii atunci când textul de lege o prevede. Pe perioada executării pedepsei
închisorii instanţa dispune interzicerea drepturilor de care l-a lipsit pe infractor ca pedeapsă
complementară, ca pedeapsă accesorie. În cuprinsul art. 66 C.pen. sunt prevăzute o serie de
drepturi ce ar putea fi interzise, printre care se găsesc şi dreptul de a fi ales în autorităţile
publice sau în orice alte funcţii publice, dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat şi dreptul de a alege.
7 În ceea ce îl priveşte pe acesta din urmă, începând cu hotărârea Hirst a CEDO se consideră
că interzicerea sa trebuie să fie temeinic justificată, fapta comisă trebuind să aibă o legătură
cu procedurile electorale, ori, cel puţin, să fie de o astfel de natură încât să demonstreze
că persoanei este necesar să i se refuze posibilitatea de a participa la viaţa politică chiar şi
prin simpla exercitare a votului. În contextul Codului penal, pornind de la această hotărâre,
urmată de o alta pronunţată în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
[Decizia nr. 74/2007 (M.Of. nr. 545 din 18 iulie 2008)], instanţele judecătoreşti au încetat să
mai interzică dreptul la vot.
8 În cazul comiterii infracţiunii din prezentul titlu, considerăm că ar trebui interzis, ca
pedeapsă complementară, precum şi accesorie, pe lângă alte drepturi, în măsura în care
se consideră a fi necesar, şi dreptul de a alege. Dacă nici în aceste situaţii nu se aplică
sancţiunea, prevederea acesteia în legislaţia penală ar deveni inutilă.
9 2. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Textele care sancţionau
anterior fapta erau conţinute, în variante similare, de art. 57 din Legea nr. 370/2004 pentru
alegerea Preşedintelui României, republicată (M.Of. nr. 650 din 12 septembrie 2011),
art. 52 şi art. 56 din Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului
(M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000), cu modificările ulterioare, art. 107 şi art. 111 din
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, republicată
(M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007), cu modificările ulterioare, art. 55 şi art. 61 din Legea
nr. 33/2007 privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Parlamentul European,
republicată (M.Of. nr. 627 din 31 august 2012), art. 52 şi art. 58 din Legea nr. 35/2008 pentru
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea Legii
nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei
812 Manea
Împiedicarea exercitării drepturilor electorale Art. 385
publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali (M.Of.
nr. 196 din 13 martie 2008), cu modificările ulterioare. Consecvent cu întreaga filosofie a
noului Cod penal, textul actual prevede pentru forma de la alin. (1) limite de pedeapsă mai
reduse şi constituie legea penală mai favorabilă.
Mai este de remarcat faptul că, în anumite situaţii, precum art. 107 alin. (1) din Legea 10
64/2004, exista o formă agravată a infracţiunii de împiedicare a exercitării drepturilor
politice, legată de anumite urmări produse, formă ce nu se mai regăseşte în norma în vigoare,
faptele constituind în prezent concurs de infracţiuni.
3. Subiecţii infracţiunii. Orice persoană care răspunde penal poate comite fapta şi poate 11
intra sub incidenţa legii, subiectul activ nefiind circumstanţiat. O reciprocă cu privire la
capacitatea de a exercita drepturile protejate nu este aplicabilă în această situaţie. Nu este
necesar ca o persoană să aibă ea însăşi dreptul de a vota, sau respectiv, de a fi ales, pentru
a putea comite infracţiunea. O persoană decăzută din drepturile electorale în temeiul unei
hotărâri judecătoreşti poate realiza acţiuni prin care să împiedice atât libera exercitare a
dreptului de a alege, cât şi acţiuni prin care să aducă atingere dreptului de a fi ales al altuia,
urmând să răspundă penal pentru faptele sale.
Cei implicaţi în procesul electoral pot şi ei să fie subiecţi activi ai infracţiunii. Pot comite 12
fapta candidaţii înscrişi în cursa electorală, persoanele care şi-au exercitat deja dreptul la
vot, sau cele care nu intenţionează să o facă. Nu există niciun text de lege care să stipuleze
faptul că cei care candidează sunt excluşi de la aplicarea legii penale, aceştia cu atât mai mult
trebuind să respecte loialitatea procesului electoral.
De asemenea, pot comite infracţiunea şi persoanele implicate în activităţile specifice 13
organizării şi desfăşurării unui sufragiu, precum membrii birourilor electorale, indiferent
de nivelul la care se află acestea, personalul auxiliar implicat, reprezentanţii Autorităţii
Electorale Permanente.
În acest context remarcăm faptul că tratamentul penal este similar, indiferent de poziţia 14
pe care o are subiectul activ raportat la procesul electoral ce se desfăşoară. Dacă ne raportăm
totuşi la modalităţile multiple în care fapta, mai ales cea de la alin. (1), se poate comite,
considerăm că o diferenţiere ar fi fost justificat a fi făcută. Astfel, o împiedicare a desfăşurării
procesului electoral, şi implicit a exercitării drepturilor politice, se poate realiza şi prin
suspendarea abuzivă a votării. Aceasta intră în atribuţiile specifice ale preşedintelui biroului
electoral al secţiilor de votare. În condiţiile descrise infracţiunea apare ca o formă specifică
a abuzului în serviciu, prevăzut de art. 297 C.pen. Diferenţa, mai ales în ceea ce priveşte
limitele de pedeapsă stabilite de cele două texte, este semnificativă. Apreciem că legiuitorul
ar fi trebuit să prevadă o formă agravată a faptei în măsura în care este comisă de persoanele
cu atribuţii în desfăşurarea procesului electoral, mai ales când utilizează puterile cu care sunt
învestite anume pentru a comite infracţiunea.
4. Latura obiectivă. Textul conţine în fapt două infracţiuni, diferenţa dintre acestea fiind 15
una de nivel cantitativ, fapta de la alin. (2) reprezentând o formă extremă şi specifică de
împiedicare a exercitării a drepturilor electorale (a se vedea Jud. Olteniţa, sentinţa penală
nr. 153 din 20 iunie 2013, definitivă prin decizia penală nr. 2166 din 25 noiembrie 2013 a
C.A. Bucureşti, Secţia I penală).
În ceea ce priveşte elementul material, acesta se poate realiza atât prin acţiune, cât şi 16
prin omisiune. Astfel, se poate comite infracţiunea de către funcţionarul care, trebuind să
înregistreze cererea de candidatură, alege să nu o facă, sau de membrul secţiei de votare care
Manea 813
Art. 386 Infracţiuni electorale
refuză, în mod nejustificat, să ofere ştampila de vot unei persoane care îndeplineşte toate
condiţiile legale pentru a-şi exercita opţiunea.
17 În cazul faptei de la alin. (2), elementul material presupune utilizarea violenţelor de o
natură atât de intensă încât să poată fi calificate ca fiind un atac.
18 Având în vedere că fapta poate exista şi fără a prejudicia în vreun fel anumite bunuri
sau integritatea fizică ori psihică a unor persoane, considerăm că aceasta intră în concurs
cu infracţiunile contra persoanei sau contra patrimoniului în măsura în care astfel de urmări
se produc. În cazul alin. (2), raportat la intensitatea pe care atacul trebuie să o aibă, precum
şi la faptul că secţia de votare presupune cu necesitate o incintă, un anumit mobilier etc.
considerăm că distrugerile inerente activităţii infracţionale sunt absorbite de aceasta. Fapta
va intra însă în concurs cu distrugerea calificată.
19 În măsura în care infracţiunea are menirea de a facilita comiterea altor fapte legate de desfă-
şurarea procesului electoral, precum violarea confidenţialităţii votului sau falsificarea docu-
mentelor şi evidenţelor electorale, urmează a se reţine starea de agravare a concursului real.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea este preluată,
cu mici modificări, din legislaţia specială, aceasta regăsindu-se anterior în actele normative
ce reglementează diferitele procese electorale, anume: art. 55 din Legea nr. 35/2008,
art. 109 din Legea nr. 67/2004, art. 58 din Legea nr. 370/2004, art. 58 din Legea nr. 33/2007 şi
art. 54 din Legea nr. 3/2000.
2 Modificările privesc în principal două aspecte. Astfel, legiuitorul actual a renunţat să mai
sancţioneze şi promiterea de avantaje, ca modalitate de comitere a faptei, activitate conţinută
însă de anumite texte legale anterioare (fostul art. 58 din Legea nr. 33/2007 sau fostul art. 109
din Legea nr. 67/2004, de exemplu). În acest caz suntem în prezenţa unei dezincriminări a
faptei, potrivit art. 4 C.pen., organele judiciare urmând să decidă în consecinţă. De asemenea,
limitele pedepsei închisorii au fost reduse faţă de unele dispoziţii anterioare.
3 2. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă în activitatea de oferire sau
dare de bani, bunuri sau alte foloase. Observăm că, deşi suntem în prezenţa unei reglementări
în materie electorală a dării de mită, legiuitorul nu a preluat verbum regens al acestei din
urmă fapte în întregul său, lipsind varianta promiterii. Se pune întrebarea dacă se comite vreo
infracţiune în măsura în care sunt promise anumite avantaje, promisiune neonorată apoi, sau
când banii, bunurile sau celelalte foloase sunt promise înainte de activitatea persoanei cu
drept de vot, dar oferite ulterior exercitării sale. Raportat la cele arătate în cuprinsul normei,
considerăm că nu. Tot ce s-ar putea face ar fi considerarea activităţii ca fiind acte de tentativă.
Cum aceasta nu se pedepseşte în cazul infracţiunii în discuţie, demersul devine inutil.
4 Este de remarcat faptul că se doreşte sancţionarea pe această cale a activităţii de influ-
enţare a voinţei alegătorului realizată printr-o manieră ce excedează lupta electorală bazată
814 Manea
Coruperea alegătorilor Art. 386
pe ideile şi proiectele candidaţilor sau partidelor. Imboldul descris de normă este unul de
natură patrimonială. Totuşi, ceea ce omite textul de lege este situaţia în care subiectul activ
alege să utilizeze o formă sau alta de constrângere, situaţie la fel de posibilă în practică, iar
dacă utilizarea unor metode coercitive pentru a determina alegătorul să nu se prezinte la
urne poate fi încadrată ca împiedicare a exercitării drepturilor electorale, uzitarea acestora
pentru a obţine votul în favoarea unui anumit candidat sau formaţiune politică urmează a fi
sancţionat potrivit normelor ce prevăd infracţiuni contra persoanei şi doar în măsura în care
se încadrează în limitele acestora.
Modalităţile faptice de comitere a faptei sunt multiple, mergând de la tradiţionalele 5
recipiente cu produse până la metode mai sofisticate. Cea mai cunoscută şi eficientă dintre
acestea este aşa-numita „suveică”. Operaţiunea se desfăşoară în felul următor: persoana care
cumpără voturi se plasează în proximitatea unei secţii de votare, deţinând un buletin de vot
care este deja ştampilat în favoarea unei formaţiuni politice sau candidat. Acest buletin,
însemnat, este oferit persoanei corupte care, la părăsirea secţiei de votare, trebuie să aducă un
nou buletin, de asemenea cu ştampila aplicată, dar fără semnul anterior. În acelaşi fel poate
funcţiona şi un sistem în care alegătorul dovedeşte votul său prin intermediul unei imagini
realizate cu telefonul mobil, de exemplu. În contextul noii reglementări aceste metode, care
presupun de multe ori plata recompensei ulterior realizării actului la care a fost determinat
alegătorul, par a fi excluse de la răspundere penală.
Bunurile sau avantajele trebuie să aibă o valoare relevantă pentru a putea fi considerate 6
un avantaj de natură patrimonială. În practică au existat cazuri în care a fost oferită, ca mită
electorală, printre altele, posibilitatea ocupării unui loc de muncă în cadrul unei primării
sau ajutoare în bani sau mâncare [a se vedea España, Tribunal Supremo (Sala de lo Penal,
Sección 1), Sentencia núm. 685/2012 de 25 de septiembre (http://www.poderjudicial.es/
search/index.jsp)]. Dacă acestea sunt doar simbolice, nu se va întruni elementul constitutiv
al infracţiunii. Considerăm alegaţia ca valabilă chiar dacă bunurile nu sunt inscripţionate
cu însemnele unui anumit partid politic, întrucât oferirea sau darea trebuie să fie aptă să
determine o modificare frauduloasă a comportamentului alegătorului, ceea ce nu se poate
întâmpla în măsura în care bunurile sunt nesemnificative prin prisma valorii lor.
Oferirea sau darea de bani, de bunuri ori de alte foloase se face pentru a favoriza un 7
anumit candidat sau o listă de candidaţi. Tocmai de aceea, pentru a se reţine comiterea faptei
este necesar ca la momentul acţiunii de corupere să existe în mod oficial un candidat ce poate
fi susţinut, sau să fie stabilită o dată clară a unui sufragiu. De asemenea, este în acelaşi timp
necesar ca persoana avută în vedere de infractor să îşi poată manifesta în mod legal dreptul
de vot, ceea ce implică faptul că nu şi-l exercitase deja, precum şi că votarea nu fusese
declarată închisă.
Din aceste motive considerăm că infracţiunea se poate comite în timpul perioadei 8
electorale, când candidaţii sau listele de candidaţi au fost oficial anunţate, precum şi, cel mai
târziu, în ziua votării, până la închiderea urnelor, în afara acestor limite scopul urmărit de
autor neputând fi atins.
3. Latura subiectivă. Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă, calificată prin scopul 9
menţionat de legiuitor. Obţinerea votului nu condiţionează săvârşirea infracţiunii. Cu alte
cuvinte, activitatea infracţională va continua să fie sancţionată chiar dacă oferirea sumei de
bani, a bunurilor sau a altor foloase nu a fost suficientă pentru a determina persoana coruptă
în sensul dorit, sau chiar dacă acesta, convins iniţial, a adoptat ulterior o altă conduită.
Manea 815
Art. 387 Infracţiuni electorale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Textele care sancţionau
anterior frauda la vot se regăseau, fie într-un singur articol, fie divizat, în legile speciale ce
reglementează diferitele procese electorale, anume: art. 56 şi art. 57 din Legea nr. 35/2008,
art. 109 alin. (2) şi art. 110 din Legea nr. 67/2004, art. 59 din Legea nr. 370/2004, art. 59,
art. 60 din Legea nr. 33/2007 şi art. 55 din Legea nr. 3/2000. Diferenţele între acestea şi
norma actuală nu privesc aspecte de fond. Consecvent cu întreaga sa filosofie, noul Cod
penal prevede limite de pedeapsă mai reduse. În acest context legea în vigoare constituie
legea mai favorabilă.
2 2. Subiectul activ. Trebuie făcute o serie de diferenţieri, în funcţie de modalitatea
specifică de comitere a faptei. În cazul prevăzut la lit. a) a alin. (1) autor nu poate fi decât
o persoană care nu are dreptul legal de a alege. Este indiferent dacă situaţia este cauzată de
lipsa vârstei legale sau de pierderea acestui drept ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti
(a se vedea rechizitoriul nr. 8190/P/2012 din 20.11.2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria
Sectorului 1 Bucureşti, nepublicat).
3 Pentru votul multiplu, incriminat la lit. b) a alin. (1), autor nu poate fi decât o persoană
care are acest drept, întrucât numai aceasta poate să voteze în mod nelegal a doua oară sau
de mai multe ori, altfel am fi în prezenţa faptei încă de la momentul introducerii în urnă a
primului buletin.
4 În cazul ultimei litere a alineatului, considerăm că fapta poate fi comisă de orice persoană,
chiar dacă are sau nu dreptul de a vota. Doar astfel se pot acoperi toate situaţiile ce pot apărea
în practică. În măsura în care, de exemplu, o persoană de 17 ani introduce în urnă o serie de
buletine de vot, ştampilate într-un fel sau altul, dacă am accepta că fapta nu se comite decât
de o persoană cu drept de vot, ne-am găsi în faţa imposibilităţii atragerii răspunderii penale,
deşi categoric contravine voinţei legiuitorului. Nu întotdeauna o persoană care nu are drept
de a alege face manopere frauduloase pentru a da senzaţia aparentă că se află în legalitate şi
nu întotdeauna buletinele în plus sunt introduse ca urmare a exercitării dreptului de a alege
de către autor. Votul fraudulos poate însoţi, de exemplu, trecerea în fals pe listele electorale
suplimentare a unor persoane care nu au votat (a se vedea rechizitoriul nr. 898/P/2012 din
25.03.2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia de urmărire
penală şi criminalistică, nepublicat), iar activitatea descrisă poate fi realizată de oricine,
indiferent de capacitatea sa electorală.
5 Aceeaşi este şi situaţia în cazul variantei asimilate. Atât o persoană cu drept de vot, dar şi
una care nu se bucură de aceasta, poate utiliza un act de identitate fals, sau poate introduce
în urnă un buletin de vot falsificat.
816 Manea
Frauda la votul electronic Art. 388
3. Conţinutul constitutiv. Textul de lege prevede în fapt două infracţiuni, fiecare având 6
modalităţi alternative de comitere. O persoană ce nu poate exercita dreptul de a alege, care
votează de două ori comite o singură infracţiune.
În situaţia în care se desfăşoară în acelaşi timp mai multe procese electorale, iar autorul 7
votează, succesiv şi fără drept, pentru fiecare dintre acestea, va săvârşi, în opinia noastră,
tot o singură infracţiune, existând unitate de subiect pasiv şi de rezoluţie infracţională. Dacă
pentru a realiza aceasta utilizează un act de identitate fals sau un buletin de vot fals, va
comite un concurs de infracţiuni.
În cazul introducerii în urnă a mai multor buletine de vot decât are dreptul un alegător, 8
acestea trebuie să fie autentice, în măsura în care sunt false comiţându-se fapta prevăzută
de alin. (2). În măsura în care subiectul activ a sustras înainte buletinele, fapta va intra în
concurs cu infracţiunea prevăzută de art. 259 C
Varianta asimilată de la alin. (2) este o formă specială a falsului privind identitatea sau, 9
după caz, a uzului de fals, ceea ce face să nu ne aflăm în situaţia unui concurs de infracţiuni.
În situaţia în care o persoană cu drept de vot se foloseşte de un act de identitate fals pentru a
putea exprima o a doua opţiune, va exista concurs cu frauda la vot în varianta prevăzută de
alin. (1) al textului analizat. Dacă în activitatea infracţională se utilizează identitatea reală
a altei persoane cu drept de vot, infracţiunea intră în concurs şi cu fapta de împiedicare a
exercitării drepturilor electorale, persoana vizată urmând a fi confruntată cu imposibilitatea
de a alege. În măsura în care subiectul activ utilizează identitatea reală a unei alte persoane
care îşi exprimase deja dreptul electoral, dar reuşeşte totuşi să voteze în numele acesteia,
considerăm că fapta va intra în concurs cu falsul privind identitatea în varianta agravată
prevăzută de art. 327 alin. (2) C.pen. În acest caz consecinţele juridice asupra celui a cărui
identitate a fost folosită fraudulos pot fi foarte grave, votul multiplu constituind infracţiune.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea a fost preluată 1
din art. 14 din O.U.G. nr. 93/2003 pentru exprimarea votului prin mijloace electronice la
referendumul naţional privind revizuirea Constituţiei (M.Of. nr. 716 din 14 octombrie 2003),
text abrogat odată cu intrarea în vigoare a noului Cod penal. Faţă de situaţia anterioară, când
s-a aplicat doar în contextul referendumului din anul 2003 pentru modificarea Constituţiei,
fapta are vocaţie generală, cu condiţia să fie permisă exercitarea dreptului de vot în formă
electronică. Consecvent cu întreaga filosofie a noului Cod penal, textul actual prevede
limite de pedeapsă mai reduse. În acest context textele în vigoare constituie lege penală mai
favorabilă.
În literatura de specialitate, dar şi în spaţiul public există o discuţie intensă cu privire la 2
utilitatea implementării votului electronic. În prezent legislaţia specială nu conţine nicio situaţie
în care acesta să fie folosit, dar legea penală este pregătită pentru eventualitatea introducerii sale.
Manea 817
Art. 389 Infracţiuni electorale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea este
preluată din cuprinsul legilor speciale ce reglementau diferitele procese electorale. Variaţii
existau doar în structura textului, aceasta neavând mereu o variantă agravată. Astfel, fapta
era conţinută de art. 54 din Legea nr. 35/2008, art. 108 din Legea nr. 67/2004, art. 55
din Legea nr. 33/2007, art. 53 din Legea nr. 3/2000 sau art. 60 din Legea nr. 370/2004.
Limitele de pedeapsă sunt în general reduse în noul Cod penal, acesta constituind legea
penală mai favorabilă sub acest aspect.
2 2. Subiecţii infracţiunii. Subiectul activ al infracţiunii, în varianta tip, nu este
circumstanţiat, ceea ce înseamnă că orice persoană, care răspunde penal, poate comite
fapta. Nu este necesar ca autorul să aibă drept de vot, nici să îşi fi exprimat opţiunea sa
sau să fie susţinător al vreunui candidat înscris în lupta electorală. Poate fi participant un
candidat, o persoană însărcinată cu paza secţiei de votare, un însoţitor al unei persoane cu
drept de vot sau un observator acreditat pentru procesul electoral respectiv.
3 În varianta agravată, subiectul activ este calificat, sfera sa fiind limitată la membrii
secţiei de votare. Potrivit normelor în vigoare, birourile secţiilor de votare sunt alcătuite
dintr-un preşedinte ajutat, după caz, de un locţiitor, precum şi dintr-un număr de reprezentanţi
ai partidelor politice, număr care diferă, evident, pentru fiecare tip de alegeri în parte.
4 Privind modul de formulare al normei, putem afirma că oricare alte persoane, chiar şi
membri ai birourilor electorale superioare, sunt excluse de la comiterea, ca autori, a variantei
agravate a infracţiunii. De asemenea, pentru a săvârşi fapta, autorul trebuie să acţioneze în
exercitarea atribuţiilor deţinute în cadrul biroului electoral. Nu se va aplica varianta agravată
dacă, de exemplu, un membru al unei secţii de votare îşi abandonează atribuţiile, merge în
incinta altei secţii şi aici lezează caracterul secret al opţiunii unul alegător.
5 Statul apare ca subiect pasiv principal al infracţiunii. Subiectul pasiv secundar este per-
soana al cărei vot şi-a pierdut caracterul său confidenţial. Din acest motiv nu poate fi consi-
818 Manea
Nerespectarea regimului urnei de vot Art. 390
derată astfel o persoană care nu are dreptul de a-şi exprima opţiunea, fie din cauza vârstei,
fie ca urmare a lipsei discernământului sau a unei interdicţii impuse de instanţa de judecată.
3. Conţinutul constitutiv. Elementul material constă în violarea secretului votului. Fapta 6
poate fi săvârşită atât prin acţiune, cât şi prin inacţiune, atunci când o persoană îşi creează
posibilitatea violării secretului votului printr-o activitate anterioară a sa.
O întrebare care se pune este dacă textul de lege sancţionează doar divulgarea votului 7
unei persoane sau are în vedere şi doar deţinerea informaţiei cu privire la conţinutul acestuia.
Având în vedere că ceea ce se protejează, în final, este libertatea votului, bazat pe caracterul
său secret, considerăm că acesta poate fi afectat şi prin simpla descoperire a alegerii făcute.
Informaţia obţinută poate fi utilizată direct de persoana care o deţine, în scopul alterării, de
exemplu, a procesului electoral, sau în vederea unei răzbunări ulterioare.
În practică infracţiunea se poate comite în forme variante. Astfel, se pot instala anumite 8
mijloace de captare video a interiorului cabinei de vot, se pot observa alegătorii în momentul
introducerii buletinului în urnă. Se poate proceda la diferite acţiuni violente în vederea
obţinerii informaţiei sau, de asemenea, la deschiderea urnelor în mod nelegal. În măsura
în care activitatea realizată în scopul violării secretului votului întruneşte elementele
constitutive ale unei alte infracţiuni, acestea se vor afla în concurs real etiologic. Dacă fapta
apare doar ca o urmare acceptată a comiterii unei alte infracţiuni, concursul va fi ideal sau,
după caz, real simplu.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Infracţiunea a fost, 1
anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, reglementată în legile speciale ce vizează
desfăşurarea diferitelor procese electorale, astfel: art. 59 din Legea nr. 35/2008, art. 57 din
Legea nr. 3/2000, art. 62 din Legea nr. 33/2007, art. 112 şi art. 113 din Legea nr. 67/2004,
art. 61 din Legea nr. 370/2004.
Prima observaţie pe care o putem face este că textul variantei tip a infracţiunii din noul 2
Cod penal se regăsea în toate aceste acte normative, cu mici diferenţe de formulare. Varianta
asimilată o întâlnim, într-o formă similară, doar în două dintre cele cinci legi [art. 61 alin. (2)
din Legea nr. 370/2004 şi art. 113 din Legea nr. 67/2004]. În cazul lipsei prevederii faptei
vechile reglementări urmează a fi considerate mai favorabile. A doua are în vedere sistemul
sancţionator, foarte eterogen anterior. Pentru fapta prevăzută la alin. (1) al art. 390 C.pen.,
de exemplu, se mergea de la închisoarea de la 6 luni la 3 ani în cazul art. 112 din Legea
nr. 67/2004 până la închisoarea între 1 şi 5 ani în sistemul Legii nr. 3/2000. De la caz la caz,
în funcţie de orientarea instanţei, precum şi de procesul electoral în legătură cu care s-a comis
fapta, urmează a se stabili legea penală mai favorabilă. Oricum intervenţia legiuitorului în
această materie este salutară.
Manea 819
Art. 390 Infracţiuni electorale
820 Manea
Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale Art. 391
Art. 391. Falsificarea documentelor și evidenţelor electorale
(1) Falsificarea prin orice mijloace a înscrisurilor de la birourile electorale se pedepsește cu
închisoarea de la unu la 5 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează și înscrierea în copia de pe lista electorală perma-
nentă ori de pe lista electorală complementară a unor persoane care nu figurează în această
listă.
(3) Introducerea în uz sau folosirea unui program informa c cu vicii care alterează înre-
gistrarea ori însumarea rezultatelor obţinute în secţiile de votare sau determină repar zarea
mandatelor în afara prevederilor legii se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
(4) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează introducerea de date, informaţii sau proceduri care
duc la alterarea sistemului informaţional naţional necesar stabilirii rezultatelor alegerilor.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi succesiunea legilor penale în timp. Anterior intrării în vigoare 1
a noii legislaţii penale infracţiunea se regăsea în variante similare, fie în acelaşi format, fie
în conţinutul mai multor articole, în mai multe legi speciale, astfel: art. 53, art. 57 alin. (1),
art. 60 şi art. 61 din Legea nr. 35/2008, art. 106 alin. (2) şi art. 110 din Legea 67/2004, art. 62
din Legea nr. 370/2004, art. 56, art. 60, art. 63 şi art. 64 din Legea nr. 33/2007 şi art. 55 din
Legea nr. 3/2000. Diferenţa importantă constă în sistemul sancţionator, care a fost unificat
prin norma nouă, dar şi îmblânzit faţă de unele dintre reglementări. Sub acest aspect noul
Cod penal este norma mai favorabilă.
2. Subiect activ. Subiectul activ nu este calificat, orice persoană putând comite oricare 2
dintre cele patru fapte. Totuşi, relativ la valorile sociale protejate, care au legătură cu desfă-
şurarea procesului electoral în nişte aspecte foarte specifice ale sale (la copiile de pe listele
electorale, fie acestea permanente sau complementare, nu au acces decât membrii biroului
electoral al secţiilor de votare, de exemplu) considerăm că în covârşitoarea majoritate a
cazurilor faptele trebuie comise de persoane implicate activ în procedurile ce se desfăşoară şi
care au atribuţii în buna desfăşurare a acestuia. Ar fi fost judicios, spunem noi, ca legiuitorul
să prevadă o variantă agravată, aplicabilă tuturor celor patru infracţiuni şi care să aibă la bază
calitatea subiectului activ.
3. Conţinutul constitutiv. Un proces electoral corect şi coerent presupune atât oferirea 3
posibilităţii tuturor persoanelor de a-şi exprima opţiunea, cât şi o colectare judicioasă a
voturilor, numărarea acestora, precum şi procesarea lor în vederea obţinerii unui rezultat al
sufragiului conform cu realitatea.
Textul articolului cuprinde, în opinia noastră, patru infracţiuni distincte. Considerăm 4
aceasta în primul rând datorită aspectelor diferite ale procesului electoral cărora li se
adresează fiecare alineat în parte (primul are în vedere înscrisurile emise sau deţinute de
birourile electorale, al doilea listele electorale, al treilea se referă la programul informatic
utilizat pentru colectarea datelor strânse în secţiile de votare, iar ultimul la alterarea
acestui program). Al doilea argument este unul de natură istorică. Aşa cum am arătat mai
sus, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal textul art. 391 era conţinut în toate
legile care reglementau procesul electoral, uneori în aceeaşi structură, alteori în cadrul
a două sau patru articole. De aici reiese că actuala formă este datorată unei necesităţi de
sistematizare, şi nu altor motive.
Manea 821
Art. 392 Infracţiuni electorale
Comentariu
1 Organizarea referendumului este reglementată prin Legea nr. 3/2000, modificată. Aceasta
conţinea, anterior intrării în vigoare a noului Cod penal, aşa cum am şi notat de altfel în cazul
fiecărui comentariu anterior, un capitol destinat normelor de natură penală.
2 Chiar dacă aici nu sunt vizate relaţiile sociale ce implică exercitarea dreptului de vot în
sensul său propriu, este indiscutabil că un referendum este o formă importantă de manifestare
a cetăţenilor în cadrul unui stat democratic, iar integritatea opiniei acestora asupra problemei
supuse scrutinului, precum şi a rezultatului consultării populare, trebuie asigurată identic cu
situaţia unui proces electoral obişnuit.
3 Tocmai de aceea faptele interzise de legea penale sunt similare, fie că se comit în legătură
cu alegerea unui candidat sau a altuia, fie cu exprimarea opiniei legat de aspectul pus în
discuţie în cadrul referendumului.
4 Evident, conţinutul constitutiv al infracţiunilor urmează a fi adaptat. Astfel, în cazul
faptei de împiedicare a exercitării drepturilor electorale, nu se pune problema de obstaculare
a vreunei candidaturi sau exercitării dreptului la vot în favoarea unui candidat anume.
822 Manea
Sancţionarea tentativei Art. 393
Asemănător, în cazul coruperii alegătorilor, scopul nu poate fi acela de a vota sau nu 5
în favoarea unui anume candidat sau a unei anume liste de candidaţi, ci în favoarea sau în
contra aspectului ce face obiectul referendumului.
Comentariu
Pentru sancţionarea tentativei legiuitorul a ales sistemul prevederii unui articol specializat, 1
aflat la finele capitolului privind infracţiunile electorale.
Singura dintre faptele descrise anterior în cazul căreia această formă a infracţiunii nu este 2
pedepsită este cea de la art. 386 C.pen., anume infracţiunea de corupere a alegătorilor. Se
consideră că aceasta este de consumare anticipată, fiind inclusă în verbum regens al formei
consumate activitatea de oferire de bani, bunuri sau alte foloase, pedepsirea tentativei fiind
astfel ineficientă.
Manea 823
Trădarea Art. 394
Cioclei / Manea
Titlul X
Infracţiuni contra securităţii naţionale
Bibliografie: F. Bugnion, Guerre juste, guerre d’agression et droit international humanitaire, Revue
internationale de la Croix-Rouge, vol. 84, nr. 847, 2002; V. Cioclei, Drept penal. Partea specială. Infracţiuni
contra persoanei şi infracţiuni contra patrimoniului. Cu referiri la Noul Cod penal, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2013 (citată în continuare V. Cioclei, Curs 2013); Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român,
vol. I, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1997; I. Muraru, E.S. Tănăsescu (coordonatori), Constituţia României.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008 (citată în continuare Comentariu Constituţie 2008);
O.A. Stoica, Drept penal. Partea specială, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1976 (citată în continuare
O.A. Stoica 1976); F. Streteanu, Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2008; T. Toader, Drept penal român. Partea specială, ed. a VI-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
Comentariu
1. Consideraţii generale cu privire la infracţiunile contra securităţii naţionale. 1
Infracţiunile din acest Titlu au corespondenţă în incriminările din Titlul I al Părţii speciale
a vechiului Cod penal. Însăşi denumirea titlului a constituit subiectul unor divergenţe
cu implicaţii legislative. Astfel, în Codul penal Carol al II-lea, Titlul I din Cartea a II-a
(Crime şi delicte în special) purta denumirea: Crime şi delicte contra statului. Codul
penal socialist de la 1968, în varianta iniţială, a optat pentru denumirea: Infracţiuni
contra securităţii statului. Cum noţiunea de securitate devenise intolerabilă după 1989,
fiind asociată cu instituţia opresivă a sistemului comunist, una dintre primele modificări
legislative în domeniul penal s-a referit la schimbarea denumirii Titlului I, care, prin
Decretul-lege nr. 12/1990, a revenit la o denumire similară celei din Codul Carol al II-lea:
Infracţiuni contra statului. Ulterior, prin Legea nr. 140/1996, denumirea Titlului a devenit:
Infracţiuni contra siguranţei statului, denumire ce s-a păstrat până la intrarea în vigoare
a noului Cod penal. Dincolo de denumirea Titlului, ceea ce este important de remarcat
este faptul că locul acestuia în structura Părţii speciale a fost reevaluat. Astfel, faţă de
Codurile penale anterioare, Titlul destinat acestor incriminări nu se mai află în debutul
Părţii speciale. Aşezarea acestei categorii de infracţiuni în Titlul X, spre finalul Părţii
speciale, nu reprezintă o desconsiderare a gravităţii faptelor incriminate. Locul acestor
infracţiuni semnifică, pe de o parte, că priorităţile represive se orientează spre valori mai
Cioclei / Manea 825
Art. 394 Infracţiuni contra securităţii naţionale
importante, cum sunt cele privind persoana. Pe de altă parte, în practică, frecvenţa acestor
infracţiuni este atât de redusă, încât, nici din punct de vedere utilitar, aşezarea lor într-o
poziţie mai „avansată” în Partea specială nu ar fi justificată. În cadrul Titlului au fost
menţinute în linii generale incriminările din vechea reglementare. Au apărut şi incriminări
noi, a fost redefinit conţinutul unor infracţiuni şi au fost operate unele modificări de natură
terminologică. Printre acestea una priveşte, cum am anticipat, chiar denumirea Titlului.
Astfel, „s-a renunţat la expresia siguranţă naţională în favoarea celei de securitate
naţională, aceasta din urmă fiind consacrată expres în diferite texte constituţionale
[art. 31 alin. (3) şi art. 119]” (Expunere de motive, p. 69).
2 2. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Fapta de trădare era incriminată în
Codul penal anterior prin art. 155. Conţinutul infracţiunii a fost restructurat formal, pentru
mai multă claritate, dar a rămas nemodificat pe fond. O diferenţă de menţionat apare la
nivelul subiectului activ al infracţiunii, care rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul
domiciliat pe teritoriul statului român, ca în vechea reglementare. Această modificare nu
presupune, fireşte, dezincriminarea faptei comise de apatrid. În viziunea noului Cod, fapta
comisă de apatrid, ca şi cea comisă de cetăţeanul străin vor reprezenta acţiuni ostile contra
statului, faptă prevăzută de art. 399 C.pen. În această viziune doar cetăţeanului român îi
revine o obligaţie de fidelitate faţă de propriul stat şi de aceea doar el poate fi subiect activ
al trădării, în oricare din variantele acesteia. Cetăţenii străini şi persoanele fără cetăţenie,
chiar dacă aceştia din urmă locuiesc pe teritoriul statului român, au doar „simpla” obligaţie
de a respecta atributele fundamentale ale statului şi, evident, legea penală română. O altă
diferenţă majoră apare la nivel sancţionator. În primul rând, noul Cod nu mai prevede
pedeapsa alternativă a detenţiunii pe viaţă, existentă în vechiul Cod. În al doilea rând,
limitele pedepsei cu închisoarea au fost diminuate, de la 15 la 10 ani limita minimă şi de la
25 la 20 limita maximă. Astfel, pot apărea situaţii tranzitorii, atât pe tărâmul art. 5 C.pen.,
cât şi pe tărâmul art. 6 C.pen. În cauzele aflate în curs, vor fi aplicate dispoziţiile noului
Cod penal care sunt mai favorabile. Dacă au existat condamnări la pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, sub incidenţa vechiului Cod, acestea trebuie reduse la maximul actual prevăzut
de art. 394 C.pen., respectiv la 20 de ani de închisoare. La acelaşi maxim se vor reduce şi
pedepsele cu închisoarea mai mari, având în vedere că în baza vechii incriminări se putea
aplica un maxim de 25 de ani.
3 3. Conţinutul infracţiunii. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune,
respectiv aceea de a intra în legătură cu o putere sau cu o organizaţie străină ori cu
agenţi ai acestora. Intrarea în legătură presupune stabilirea unui contact, a unei relaţii de
comunicare între subiectul activ şi una dintre entităţile enumerate de textul incriminator.
Această relaţie de comunicare se poate manifesta verbal sau în scris, după caz. Ea se poate
face printr-un contact direct, personal, dar se poate realiza şi printr-un mijloc de comunicare
la distanţă, de genul: telefon, radio, sisteme informatice etc. Condiţia esenţială ataşată
elementului material şi care întregeşte latura obiectivă a infracţiunii, este dată de necesitatea
ca entitatea cu care se intră în legătură să fie una dintre cele prevăzute expres de text: o
putere străină; o organizaţie străină; agenţi ai unei puteri sau ai unei organizaţii străine.
O putere străină înseamnă un stat străin, care poate fi reprezentat prin guvern sau prin orice
altă organizaţie de stat. O organizaţie străină presupune orice entitate extranaţională, cu
un caracter structurat, care poate avea caracter naţional sau internaţional. Nu are importanţă
natura activităţii (declarate) pe care o desfăşoară respectiva organizaţie. Este însă extrem
826 Cioclei / Manea
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat Art. 395
de important, în acest caz, ca respectiva organizaţie să aibă capacitatea şi interesul (chiar
disimulate) de a afecta atributele fundamentale ale statului: unitatea, indivizibilitatea,
suveranitatea sau independenţa. Doctrina a subliniat acest aspect arătând: „Organizaţia
trebuie să fie însă în mod real susceptibilă de a înfăptui scopul urmărit de cel care a intrat
în legătură cu acea organizaţie” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 29). Prin agenţi ai unei
puteri sau ai unei organizaţii străine trebuie să se înţeleagă orice persoană care se află în
slujba puterii sau organizaţiei străine, lucrează pentru aceasta, indiferent de modul formal
sau informal în care este stabilit angajamentul pe care îl îndeplineşte. Urmarea imediată
a infracţiunii este o stare de pericol pentru securitatea statului, respectiv pentru unul sau
mai multe din atributele esenţiale ale acestuia, menţionate anterior. Nu se cere producerea
unui rezultat material pentru existenţa infracţiunii. Legătura de cauzalitate rezultă din
materialitatea faptei. Latura subiectivă a infracţiunii se caracterizează prin existenţa
vinovăţiei în forma intenţiei directe. În acest caz intenţia este calificată prin scopul cu care
trebuie să acţioneze făptuitorul; concret, intrarea în legătură trebuie să se facă: în scopul
de a suprima sau ştirbi unitatea şi indivizibilitatea, suveranitatea sau independenţa statului.
Acţionând în scopul menţionat, este evident că făptuitorul nu doar acceptă, ci urmăreşte
punerea în pericol a securităţii statului. Pe lângă intenţia directă există şi o cerinţă esenţială
ataşată elementului subiectiv. Această cerinţă indică modalităţile concrete în care trebuie
să se urmărească lezarea securităţii statului. Aceste modalităţi, care la rândul lor trebuie să
fie prefigurate în mentalul făptuitorului, sunt alternative şi pot consta în: a) provocare de
război contra ţării sau de înlesnire a ocupaţiei militare străine; b) subminare economică,
politică sau a capacităţii de apărare a statului; c) aservire faţă de o putere sau organizaţie
străină; d) ajutarea unei puteri sau organizaţii străine pentru desfăşurarea unei activităţi
ostile împotriva securităţii naţionale. Observăm că latura subiectivă a infracţiunii are un
caracter complex, dar edificator. Este firesc să fie aşa pentru că, în lipsa unor condiţii
subiective certe, textul ar putea fi interpretat într-un sens foarte larg, abuziv.
4. Formele infracţiunii. Infracţiunea de trădare se consumă în momentul realizării 4
elementului material, adică în momentul intrării în legătură cu o putere sau cu o organizaţie
străină ori cu agenţi ai acestora. Ca la toate infracţiunile contra securităţii statului, şi
la trădare tentativa se pedepseşte, conform art. 412 alin. (1) C.pen. Spre deosebire de
infracţiunile din aceeaşi familie (trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat şi
trădarea prin ajutarea inamicului), la infracţiunea de trădare prevăzută de art. 394 C.pen.
actele preparatorii constând în „producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor,
precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii” infracţiunii, nu sunt ridicate la rang de
tentativă [art. 412 alin. (2)].
Comentariu
1. Precedent legislativ. Incriminarea are corespondent în varianta tip a infracţiunii de 1
„trădare prin transmitere de secrete” prevăzută în vechiul Cod penal la art. 157 alin. (1).
Cioclei / Manea 827
Art. 395 Infracţiuni contra securităţii naţionale
Denumirea marginală persista în vechiul Cod, în absenţa unei republicări, deşi, prin art. 44
alin. (2) din Legea nr. 182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate, s-a dispus ca la
data intrării în vigoare a legii, expresia „secrete de stat” din conţinutul actelor normative
în vigoare să fie înlocuită cu sintagma „informaţii secrete de stat”. Din acest punct de
vedere, al denumirii marginale, noul Cod nu a făcut altceva decât să se adapteze la o
cerinţă legală deja formulată, în vederea armonizării cu alte acte normative. Ca diferenţă
structurală, merită a fi menţionat faptul că în vechiul Cod penal această incriminare nu
urma imediat după infracţiunea de trădare, ci după trădarea prin ajutarea inamicului.
Noua succesiune este firească deoarece atât trădarea, cât şi trădarea prin transmitere de
informaţii secrete de stat sunt infracţiuni pentru care nu este necesară o situaţie premisă,
aşa cum este cazul la trădarea prin ajutarea inamicului, care se comite în timp de război.
Din această perspectivă, primele două variante de trădare menţionate au un punct comun
şi este firesc să se succeadă. Pe fond, o diferenţă de semnalat apare, ca şi la trădare, la
nivelul subiectului activ al infracţiunii, care rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul
domiciliat pe teritoriul statului român, ca în vechea reglementare. Această diferenţiere nu
presupune, fireşte, dezincriminarea faptei comise de apatrid, ea va fi calificată ca spionaj
(art. 400 C.pen.). Raţiunea acestei modificări este aceeaşi cu cea explicată anterior la
infracţiunea de trădare.
2 2. Situaţii tranzitorii. Noutatea majoră pe care o aduce reglementarea în vigoare
constă în faptul că nu a mai fost preluată, din vechiul Cod, varianta atenuată de la art. 157
alin. (2), prin care erau incriminate „aceleaşi fapte, dacă privesc alte documente sau date
care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa statului”.
În principiu, este vorba despre o faptă dezincriminată. Raţiunea pentru care legiuitorul
a luat această decizie are legătură cu caracterul imprecis al normei în privinţa obiectului
material al infracţiunii. Formula prin care acest obiect era indicat, „alte documente sau
date care prin caracterul şi importanţa lor fac ca fapta săvârşită să pericliteze siguranţa
statului”, era confuză şi, ca atare, susceptibilă de interpretări diferite. Din această cauză
ne aflam în prezenţa unei norme imprevizibile, de natură a afecta principiul legalităţii.
Art. 395 C.pen. prevede în continuare ca infracţiune fapta comisă în condiţiile alin. (1)
al fostului art. 157. Textul, ca şi denumirea marginală, este pus în acord cu Legea nr.
182/2002 privind protecţia informaţiilor clasificate. În acest caz, după cum se va vedea
mai jos, obiectul material al infracţiunii este clar delimitat şi se referă numai la informaţii
secrete de stat, documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat. Infracţiunea
prevăzută de art. 395 C.pen. nu mai include, aşadar, sub nicio formă, ipoteza avută în
vedere de art. 157 alin. (2) din vechiul Cod penal. O eventuală astfel de faptă, comisă sub
imperiul vechiului Cod, nu va putea fi recalificată în baza altei infracţiuni care se referă la
acelaşi obiect material cu cel al infracţiunii de trădare prin transmitere de informaţii secrete
de stat. În acest sens, este de remarcat faptul că atât infracţiunea de serviciu prevăzută de
art. 303 C.pen. (divulgarea informaţiilor secrete de stat), cât şi infracţiunea contra securităţii
naţionale prevăzută de art. 407 C.pen. (divulgarea secretului care periclitează securitatea
naţională) se referă, ca şi art. 395 C.pen., la informaţii secrete de stat, documente sau
date ce constituie informaţii secrete de stat, deci la alt obiect material decât cel reţinut
în varianta atenuată a vechiului text. Rezultă că, într-o astfel de ipoteză, sunt aplicabile
dispoziţiile art. 4 C.pen. privind aplicarea legii penale de dezincriminare. Ar mai putea
intra în discuţie o eventuală recalificare în altă infracţiune, respectiv cea de „divulgare a
828 Cioclei / Manea
Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat Art. 395
informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice” prevăzută de art. 304 C.pen. O asemenea
recalificare ar presupune însă ca fapta să îndeplinească toate cerinţele acestei infracţiuni,
ceea ce, deşi teoretic este posibil, practic este foarte puţin probabil, având în vedere
diferenţele existente între cele două incriminări. În privinţa sancţiunilor, noua incriminare
prevede un regim mai blând, în raport cu dispoziţiile art. 157 alin. (1), care este, cum am
văzut, singurul corespondent. Din acest punct de vedere, ne aflăm în exact aceeaşi situaţie
cu cea de la infracţiunea de trădare, raportată la vechea incriminare, fiind deci valabile
explicaţiile de la Comentariul anterior.
3. Obiectul material al infracţiunii. Un element important de care depinde existenţa 3
infracţiunii îl reprezintă obiectul material. Acesta constă în informaţii secrete de stat ori în
documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat. Sensul sintagmei informaţii
secrete de stat este indicat în Partea generală a Codului prin art. 178, o normă de referire
care precizează: „Informaţiile secrete de stat sunt informaţiile clasificate astfel potrivit
legii”. Trimiterea se face la Legea nr. 182/2002, deja menţionată. În art. 15 lit. a) din
Lege se arată că se înţelege prin informaţii „orice documente, date, obiecte sau activităţi,
indiferent de suport, formă, mod de exprimare sau de punere în circulaţie”. La lit. d) a
aceluiaşi articol se prevede că sunt informaţii secrete de stat „informaţiile care privesc
securitatea naţională, prin a căror divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea
ţării”. În art. 17 sunt enumerate în detaliu informaţiile ce intră în această categorie şi care
se referă, spre exemplu, la: sistemul de apărare a ţării; planurile şi dispozitivele militare;
cifrul de stat şi alte elemente criptologice stabilite de autorităţile publice competente;
datele, schemele şi programele referitoare la sistemele de comunicaţii şi la reţelele de
calculatoare speciale şi militare, inclusiv la mecanismele de securitate a acestora; activitatea
de informaţii desfăşurată de autorităţile publice stabilite prin lege pentru apărarea ţării şi
siguranţa naţională etc. Conform art. 22 alin. (2) din legea amintită: „Listele cuprinzând
informaţiile secrete de stat pe niveluri de secretizare, elaborate sau deţinute de autorităţile
ori de instituţiile publice, se aprobă şi se actualizează prin hotărâre a Guvernului”. În
sfârşit, prin art. 24 alin. (1) se dispune: „Documentele cuprinzând informaţii secrete de stat
vor purta pe fiecare pagină nivelul de secretizare, precum şi menţiunea personal, când sunt
destinate unor persoane determinate”. Rezultă din aceste dispoziţii că informaţiile secrete
de stat sunt definite şi individualizare cu precizie. Pentru a avea această calitate ele trebuie
să fie aprobate prin hotărâre a Guvernului [art. 22 alin. (2)]. Cât priveşte documentele,
rezultă că acestea sunt o „subspecie” a informaţiilor [art. 15 lit. a)]. Practic, documentele
sunt informaţiile materializate într-un suport de hârtie. Mai rezultă că prin documente ce
constituie informaţii secrete de stat trebuie să se înţeleagă doar acele documente care
poartă pe fiecare pagină nivelul de secretizare [art. 24 alin. (1)]. În privinţa datelor, rezultă
că şi ele sunt o „subspecie” a informaţiilor [art. 15 lit. a)]. În general, noţiunea de dată este
sinonimă cu cea de informaţie. Cei doi termeni pot avea însă şi conotaţii diferite. Astfel,
datele pot reprezenta un şir de măsurători sau observaţii disparate şi necoordonate între
ele, în timp ce informaţiile reprezintă, de regulă, date coordonate între ele, organizate,
coerente, care au un anumit sens. Ca formă, datele pot fi alcătuite din cuvinte, litere,
numere, cifre, imagini, sunete etc. Rezultă că prin date ce constituie informaţii secrete
de stat trebuie să se înţeleagă acele date (în sensul descris anterior) care, fie individual,
fie în coroborare cu alte date sau informaţii, privesc securitatea naţională şi prin a căror
divulgare se pot prejudicia siguranţa naţională şi apărarea ţării. Ca şi informaţiile secrete
Cioclei / Manea 829
Art. 395 Infracţiuni contra securităţii naţionale
de stat, documentele şi datele trebuie să fie cuprinse în mod expres în listele aprobate
prin hotărâre a Guvernului, pentru a constitui informaţii secrete de stat. În practică, într-o
cauză judecată în fond la instanţa supremă, s-a dispus achitarea pentru fapta de trădare
prin transmitere de secrete, prevăzută de art. 157 alin. (1) C.pen. din 1968, motivarea fiind
în sensul că nu există suficiente probe directe din care să rezulte comiterea faptei de către
inculpat [art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. c) din Codul de procedură penală anterior]
(I.C.C.J., Secţia penală, sentinţa penală nr. 1081 din 3 decembrie 2013, nepublicată). Deşi
corectă pe fond, soluţia este, în opinia mea, incomplet motivată. În cauză, documentele
suspectate a fi transmise nu purtau pe nicio pagină menţiunea „informaţii secrete de stat”
şi nivelul de secretizare corespunzător, conform art. 24 alin. (1) din Legea nr. 182/2002.
Prin urmare, în cauză nu au fost întrunite, de fapt, condiţiile necesare pentru existenţa
obiectului material al infracţiunii.
4 4. Latura obiectivă. Elementul material al infracţiunii constă într-o acţiune ce se poate
realiza în trei modalităţi concrete: transmiterea de informaţii secrete de stat; procurarea
de documente sau date ce constituie informaţii secrete de stat; deţinerea de documente sau
date ce constituie informaţii secrete de stat. Toate aceste modalităţi au fost corect explicate
în doctrină (a se vedea, spre exemplu, O.A. Stoica 1976, p. 31). O problemă de interpretare
se poate ivi în legătură cu cerinţa ataşată elementului material. Astfel, pentru existenţa
infracţiunii este necesar ca informaţiile, documentele sau datele ce reprezintă informaţii
secrete de stat să fie destinate „unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora”.
Calitatea destinatarului reprezintă o condiţie ataşată laturii obiective. Noţiunile de putere,
organizaţii străine şi agenţi ai acestora au fost definite foarte clar în doctrina penală.
Inclusiv lucrările publicate în perioada Războiului Rece, marcată de obsesia protecţiei
securităţii statului, prezintă o definiţie justificat restrictivă a acestor noţiuni: „Prin putere
străină trebuie să înţelegem un stat străin, sau chiar o formaţiune statală străină (…). Prin
organizaţie străină trebuie să înţelegem orice grup străin constituit (…). Organizaţia
trebuie să fie însă în mod real susceptibilă de a înfăptui scopul urmărit de cel care a intrat
în legătură cu acea organizaţie. Prin agent al unei puteri sau organizaţii străine (…) trebuie
înţeles o persoană care lucrează pentru o putere sau organizaţie străină…” (Explicaţii III,
ed. a II-a, 2003, p. 29 cu trimiterea de la p. 52). Rezultă că organizaţiile trebuie să fie astfel
concepute şi proiectate încât să fie capabile să aducă atingere atributelor fundamentale
ale statului, respectiv: unitatea, indivizibilitatea, suveranitatea şi independenţa. Agenţii
acestor organizaţii trebuie să fie instruiţi şi apţi să servească aceluiaşi scop. Cu alte
cuvinte, este vorba de agenţii de spionaj sau de organizaţii ori structuri asimilate acestora,
precum şi de spioni profesionişti sau persoane asimilate acestora. Prin urmare, chiar
dacă se transmit informaţii secret de stat unor persoane, fapta nu reprezintă trădare prin
transmitere de secrete (poate fi vorba de o altă infracţiune) dacă persoanele respective
nu sunt agenţii unor state sau organizaţii străine ce se încadrează în tiparul menţionat
anterior. Am estimat necesare aceste precizări deoarece, din aceeaşi sentinţă menţionată
anterior, nu rezultă că ar fi îndeplinită condiţia ataşată laturii obiective, privind calitatea
destinatarului documentelor presupuse a fi informaţii secrete de stat. Or, în aceste condiţii,
soluţia de achitare ar fi trebuit să se bazeze pe constatarea lipsei unui element constitutiv
al infracţiunii.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Trădarea prin ajutarea inamicului a fost incriminată în vechiul 1
Cod penal prin art. 157, după trădarea prin transmitere de secrete. Cele două incriminări
şi-au schimbat deci locul între ele, motivul fiind menţionat la comentariul anterior. Pe
fond, singura diferenţă de semnalat apare, ca şi la celelalte două variante de trădare, la
nivelul subiectului activ al infracţiunii, care rămâne doar cetăţeanul român, nu şi apatridul
domiciliat pe teritoriul statului român, ca în vechea reglementare. Această modificare nu
presupune, fireşte, dezincriminarea faptei comise de apatrid, ea va fi calificată ca acţiuni
ostile contra statului (art. 399 C.pen.). O diferenţă de structurare a textului constă în aceea
că varianta asimilată din vechiul Cod este adusă printre ipotezele variantei tip din noua
reglementare [art. 396 lit. e)]. Există şi două modificări formale, de înlocuire a unor termeni:
servi, în loc de sluji şi inamic, în loc de duşman. Este de remarcat că această variantă a
trădării este singura care păstrează sancţiunile din vechiul Cod, respectiv detenţiunea pe
viaţă alternativ cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi. În aceste
condiţii, fireşte, nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2. Aspecte privind conţinutul incriminării. Specificul acestei incriminări este dat de 2
situaţia premisă. Pentru a reprezenta infracţiunea de trădare prin ajutarea inamicului, fapta
trebuie să se comită în timp de război. În conformitate cu art. 185 C.pen., „Prin timp de
război se înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de război”.
În afara acestei perioade, comiterea unei fapte din cele prevăzute în textul de lege poate
reprezenta, după caz, o altă infracţiune, dar nu trădare prin ajutarea inamicului. Elementul
material al infracţiunii se realizează printr-o acţiune de ajutare a inamicului, concretizată
într-una din modalităţile prevăzute de text: predă teritorii etc. (lit. a), nave etc. (lit. b);
procură inamicului oameni etc. (lit. c); trece de partea inamicului sau efectuează alte
acţiuni… (lit. d); luptă sau face parte din formaţii de luptă împotriva statului român sau
a aliaţilor săi (lit. e). Două precizări se impun în legătură cu elementul material al laturii
obiective. În primul rând, acţiunile prevăzute de text reprezintă modalităţi alternative şi,
prin urmare, este suficient să se comită una dintre acestea pentru ca infracţiunea să existe.
În al doilea rând, în pofida aparenţelor, acţiunile enumerate de legiuitor au un caracter
exemplificativ, deoarece la litera d) se foloseşte o formulare suficient de generală pentru
a include şi alte modalităţi: „efectuează alte acţiuni care sunt de natură să favorizeze
activitatea inamicului ori să slăbească puterea de luptă a forţelor armate române sau a
Cioclei / Manea 831
Art. 397 Infracţiuni contra securităţii naţionale
armatelor aliate”. Fapta se comite cu intenţie, în ambele modalităţi, directă sau indirectă.
Consumarea are loc în momentul realizării elementului material. Tentativa este pedepsită
şi, mai mult, unele acte de pregătire sunt considerate tentativă, conform art. 412
alin. (1), respectiv alin. (2). În practica dezvoltată sub incidenţa Codului penal anterior nu
au existat cauze de acest gen, având în vedere că, din fericire, situaţia premisă nu a mai
fost realizată. În jurisprudenţa mai veche există însă soluţii cu privire la fapte comise în
timpul celor două războaie mondiale, la care statul nostru a participat (a se vedea, în acest
sens, C.P. Ad., p. 559, 560).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Incriminarea are o dublă corespondenţă în vechiul Cod penal,
ea fiind practic alcătuită din contopirea a două infracţiuni: Subminarea puterii de stat
(art. 162 C.pen. din 1968) şi Acţiuni împotriva ordinii constituţionale (art. 1661 C.pen. din
1968). Raţiunea acestei contopiri, care, în principiu, a constat în evitarea unor suprapuneri
între cele două texte, a fost explicată pe larg în Expunerea de motive a Proiectului noului
Cod penal: „…infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale a fost regândită
astfel încât noul său conţinut reuneşte atât infracţiunea de subminare a puterii de stat,
cât şi pe cea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale din actuala reglementare care,
luate separat, în anumite cazuri creează paralelisme nedorite, iar în alte cazuri cele
două texte apar ca fiind incomplete. Astfel, o acţiune armată cu manifestări de violenţă
prin care se urmăreşte schimbarea ordinii constituţionale, dar care, prin durată, este şi
de natură să slăbească puterea de stat, va face discutabilă încadrarea acesteia în oricare
din cele două texte în cauză având în vedere că realizează deopotrivă condiţiile ambelor
infracţiuni. Pe de altă parte, o acţiune armată fără manifestări de violenţă prin care se
urmăreşte schimbarea ordinii constituţionale, dar prin care nu este slăbită puterea de stat,
nu constituie infracţiunea de subminare a puterii de stat întrucât lipseşte urmarea cerută
de norma de incriminare dar nici infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale
pentru că fapta nu a fost comisă prin violenţă. Prin noua reglementare aceste neajunsuri
sunt evitate” (Expunere de motive, p. 70). Mai trebuie menţionat că, din punct de vedere
structural, noua incriminare preia modelul de la subminarea puterii de stat din vechea
reglementare, în sensul că este prevăzută o variantă tip, legată de acţiunea armată, şi o
variantă atenuată, legată de alte acţiuni violente.
2 2. Situaţii tranzitorii. Din punctul de vedere al sancţiunilor, în vederea identificării
situaţiilor tranzitorii şi a modului de soluţionare al acestora, examenul comparativ
trebuie nuanţat, în sensul că noua incriminare trebuie comparată cu fiecare din cele două
infracţiuni anterioare, pe care le reuneşte. În mare, raportat la subminarea puterii de stat,
832 Cioclei / Manea
Acţiuni împotriva ordinii constituţionale Art. 397
legea nouă este mai blândă în privinţa variantei tip, dar mai aspră în privinţa variantei
atenuate. Raportat la infracţiunea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale din vechiul
Cod, noua incriminare este mai severă. Cum, în mod practic, posibilitatea apariţiei unor
situaţii tranzitorii cu privire la aceste incriminări este ca şi exclusă, un examen mai în
detaliu ar fi inutil.
3. Varianta tip. La alin. (1) al art. 397 C.pen. este prevăzută varianta tip a infracţiunii. 3
Subiectul activ al infracţiunii în această variantă este reprezentat de o pluralitate de infrac-
tori. Este o concluzie indirectă, bazată pe configuraţia elementului material, respectiv
pe faptul că o acţiune armată nu poate fi realizată de o singură persoană. Din punct de
vedere teoretic, se poate susţine că „pentru existenţa infracţiunii este necesară săvârşirea
acesteia de cel puţin două persoane, în calitate de coautori” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003,
p. 87). Din punct de vedere practic, este evident că o acţiune armată întreprinsă în scopul
prevăzut de text trebuie să se realizeze prin participarea unui număr mai mare de persoane.
Elementul material al infracţiunii în varianta tip este reprezentat de acţiunea armată.
Prin acţiune armată trebuie să se înţeleagă desfăşurarea unei activităţi (operaţiuni) de către
persoane ce poartă asupra lor arme. Noţiunea de armă trebuie înţeleasă în sensul dispoziţiilor
art. 179 C.pen., corelate cu cele ale art. 2 din Legea nr. 295/2004 privind regimul
armelor şi muniţiilor. Dacă este vorba despre arme în sensul strict al termenului [art. 179
alin. (1)], este suficient ca participanţii la acţiune să le poarte la vedere, să ameninţe
cu armele respective. Dacă este vorba despre alte obiecte, asimilate armelor [art. 179
alin. (2)], este necesar ca acestea să fie întrebuinţate întrun atac efectiv, pentru a se putea
reţine o acţiune armată. Condiţia ataşată elementului material este ca acţiunea să fie
întreprinsă în scopul schimbării ordinii constituţionale ori al îngreunării sau împiedicării
exercitării puterii de stat. Scopul prevăzut de legiuitor la această incriminare are o
dublă valenţă, influenţând atât latura obiectivă, cât şi latura subiectivă. Din punct de
vedere obiectiv, scopul determină o anumită caracteristică a acţiunii armate. Ea trebuie
întreprinsă în aşa fel încât să vizeze persoane şi obiective care să aibă semnificaţie pentru
ordinea constituţională sau puterea de stat. Suntem într-o astfel de ipoteză când acţiunea
vizează, spre exemplu, sediul guvernului sau al unor ministere, sediul parlamentului,
unităţi militare sau ale ministerului de interne etc. Dacă acţiunea, armată fiind, vizează
entităţi private, sau chiar entităţi publice, dar care nu au relevanţă din punctul de vedere
al ordinii constituţionale sau al puterii de stat, condiţia ataşată laturii obiective nu este
îndeplinită. Într-o astfel de ipoteză elementul subiectiv nici nu mai are importanţă. Astfel,
spre exemplu, dacă din diferite motive, o mulţime (mai mare sau mai mică) de persoane
atacă un spaţiu comercial, chiar dacă se scandează lozinci împotriva guvernului sau altor
autorităţi, fapta nu va putea fi încadrată ca acţiuni împotriva ordinii constituţionale. Sigur,
se vor reţine, după caz, una sau mai multe alte infracţiuni, dar nu cea analizată. Urmarea
imediată principală este crearea unei stări de pericol la adresa statului şi a atributelor
sale fundamentale. De regulă, vor exista şi urmări secundare, ce pot consta în lezarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii unor persoane, în pagube materiale etc. Acestea nu
sunt însă necesare pentru existenţa infracţiunii. Din punct de vedere subiectiv fapta se
comite cu intenţie directă. După cum am anticipat, scopul cerut de norma incriminatoare
are semnificaţie şi în plan subiectiv, mai exact, în acest caz, el califică intenţia. Astfel,
dacă scopul participanţilor la acţiunea armată este de a schimba, pe această cale, ordinea
Comentariu
1. O infracţiune nouă. Necesitatea incriminării. Infracţiunea de înaltă trădare nu are 1
precedent în vechiul Cod penal sau într-o lege specială. Noua incriminare a fost necesară
„pentru a garanta respectarea principiului legalităţii raportat la dispoziţiile constituţionale”
(Expunere de motive, p. 69). Astfel, art. 96 din Constituţie prevede următoarele: „(1)
Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţă comună, cu votul a cel puţin două treimi din
numărul deputaţilor şi senatorilor, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României
pentru înaltă trădare. (2) Propunerea de punere sub acuzare poate fi iniţiată de majoritatea
deputaţilor şi senatorilor şi se aduce, neîntârziat, la cunoştinţă Preşedintelui României
pentru a putea da explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. (3) De la data punerii sub
acuzare şi până la data demiterii Preşedintele este suspendat de drept. (4) Competenţa de
judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Preşedintele este demis de drept la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare”. În doctrina constituţională (sub regimul
vechiului Cod penal) s-a observat, pe bună dreptate, că textul articolului 96 înglobează
„atât elemente de ordin politic, cât şi elemente de ordin juridic”. S-a mai observat că, deşi
fapta de înaltă trădare poate avea un corespondent în toate variantele de trădare prevăzute
de Codul penal (art. 155-157 C.pen. din 1968), nu se identifică prin acestea şi „nu putem
aplica o sancţiune prin analogie cu alte fapte” (Şt. Deaconu, în Comentariu Constituţie
2008, p. 904). În pofida acestui argument, izvorât dintr-un principiu de drept penal, şi
pentru a da satisfacţie unui alt principiu de drept, actus interpretandus est potius iure
ut valeat quam ut pereat (legea trebuie interpretată în sensul producerii efectelor ei şi
nu în sensul neaplicării ei), acelaşi autor a propus, totuşi, o soluţie, astfel încât textul
constituţional să aibă aplicabilitate. Această soluţie ar fi constat în aplicarea, după caz, a
sancţiunii prevăzute de una dintre infracţiunile de trădare prevăzute de vechiul Cod penal
(în acest sens, Şt. Deaconu, în Comentariu Constituţie 2008, p. 905). Cred că o astfel de
soluţie era greşită, deoarece, aşa cum intuise însuşi autorul ei, ar fi presupus o analogie la
lege, un procedeu care în dreptul penal este exclus. În realitate, lipsa de coordonare între
legiuitorul constituţional şi cel ordinar făcea ca textul art. 96, în partea lui juridică, să fie
inaplicabil. Din această perspectivă, deci cel puţin în raport cu instituţia Preşedintelui,
noua incriminare era necesară.
2. Specificul infracţiunii. Ca natură juridică, infracţiunea de înaltă trădare are toate 2
caracteristicile unei norme de referire. Ea este complinită prin conţinutul infracţiunilor la
care se raportează, respectiv infracţiunile de trădare şi infracţiunea de acţiuni împotriva
ordinii constituţionale. Raportul dintre norma de referire şi norma complinitoare a
fost foarte clar explicat în doctrină: „Normele de referire, aşadar, îşi subordonează, în
parte, preceptul sau sancţiunea, raportându-se la disciplinarea juridică stabilită de o
altă normă; cu alte cuvinte, conţinutul normei de referire se va întregi cu elementele pe
care le va procura norma la care se adresează referirea. Orice modificare adusă normei
complinitoare va atrage, implicit, şi modificarea normei de referire. Norma de referire
Cioclei / Manea 835
Art. 399 Infracţiuni contra securităţii naţionale
urmează, deci, soarta normei complinitoare” (V. Dongoroz I, p. 77). În acelaşi timp,
infracţiunea de înaltă trădare poate fi considerată o variantă calificată a oricăreia dintre
infracţiunile la care se raportează. Ca element circumstanţial, ea se distinge faţă de fiecare
dintre acestea prin subiectul activ, care este dublu calificat. Astfel, pe lângă calitatea de
cetăţean român, pe care o cer şi infracţiunile la care se face raportarea, în cazul înaltei
trădări subiectul activ trebuie să aibă şi o altă calitate: Preşedintele României sau membru
al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Preşedintele României „este ales prin vot
universal, egal, direct, secret şi liber exprimat” (art. 81 din Constituţie). El „reprezintă
statul român şi este garantul independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale
a ţării” (art. 80 din Constituţie). Consiliul Suprem de Apărare a Ţării este un organism
din structura autorităţilor publice care, conform art. 119 din Constituţie, „organizează
şi coordonează unitar activităţile care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională,
participarea la menţinerea securităţii internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de
alianţă militară, precum şi la acţiuni de menţinere sau de restabilire a păcii”. Calitatea de
membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării este stabilită prin art. 5 alin. (3) din
Legea nr. 415/2002 privind organizarea şi funcţionarea Consiliului Suprem de Apărare a
Ţării. Potrivit textului menţionat: „Membrii Consiliului Suprem de Apărare a Ţării sunt:
ministrul apărării naţionale, ministrul de interne, ministrul afacerilor externe, ministrul
justiţiei, ministrul industriei şi resurselor, ministrul finanţelor publice, directorul Serviciului
Român de Informaţii, directorul Serviciului de Informaţii Externe, şeful Statului Major
General şi consilierul prezidenţial pentru securitate naţională”. La aceştia trebuie adăugaţi
Preşedintele Senatului şi prim-ministrul Guvernului României care, potrivit alin. (2) al
art. 5 din Legea nr. 415/2002, îndeplinesc funcţiile de vicepreşedinţi ai Consiliului Suprem
de Apărare a Ţării. Preşedintele României îndeplineşte funcţia de preşedinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Ţării [art. 5 alin. (1) din Legea nr. 415/2002], astfel încât se poate
spune că el întruneşte ambele calităţi necesare pentru a fi subiect activ al infracţiunii de
înaltă trădare. Atribuţiile importante pe care atât Preşedintele României, cât şi membrii
Consiliului Suprem de Apărare a Ţării le au în domeniul securităţii statului justifică pe
deplin sancţionarea mai severă a faptelor comise de aceştia. Din această perspectivă se
poate observa că singura infracţiune din cele la care se referă înalta trădare, faţă de care
aceasta nu poate fi considerată variantă agravată, este trădarea prin ajutarea inamicului
unde este prevăzută aceeaşi pedeapsă: detenţiune pe viaţă sau închisoare de la 15 la 25 de
ani şi interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea de acţiuni ostile contra
statului are corespondent în infracţiunea de acţiuni duşmănoase contra statului prevăzută
de art. 158 din vechiul Cod penal. Observăm, în primul rând, o modificare formală în
denumirea marginală a infracţiunii, cuvântul „duşmănoase”, cu o oarecare încărcătură
afectivă, fiind înlocuit cu termenul „ostile”, mai tehnic, cu mai puţine valenţe afective.
836 Cioclei / Manea
Spionajul Art. 400
Incriminarea este pusă în acord cu modificările intervenite la nivelul subiectului activ în
infracţiunile de referinţă, respectiv trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului. Astfel,
faţă de vechea incriminare, care avea ca subiect activ cetăţeanul străin şi apatridul care nu
domiciliază pe teritoriul statului român, noua infracţiune are ca subiect activ cetăţeanul străin
şi apatridul, indiferent unde acesta din urmă îşi are domiciliul. Sancţiunea prevăzută de
noua incriminare este mai blândă (închisoarea de la 10 la 20 de ani), având în vedere că, în
vechiul Cod, pedeapsa era aceeaşi cu cea de la infracţiunile de trădare, respectiv detenţiunea
pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 de ani. Teoretic, noua reglementare poate genera
situaţii tranzitorii şi, evident, legea nouă este mai favorabilă. Este de remarcat faptul că,
în vechea reglementare, cele două infracţiuni de referinţă erau sancţionate identic şi, drept
urmare, infracţiunea de referire trimitea la sancţiuni identice. În noul Cod, deşi infracţiunile
de referinţă (trădarea, respectiv trădarea prin ajutarea inamicului) sunt sancţionate diferit,
infracţiunea de referire prevede aceeaşi pedeapsă, în raport cu ambele infracţiuni. Această
opţiune a legiuitorului poate fi explicată prin faptul că, în cazul cetăţenilor străini şi apatrizilor,
care nu au o obligaţie de fidelitate faţă de statul român, acţiunile ostile au aceeaşi gravitate,
indiferent de varianta de trădare de care se profită.
2. Specificul infracţiunii. Ca şi în cazul infracţiunii precedente, din punctul de vedere 2
al naturii juridice, infracţiunea de acţiuni ostile contra statului are toate caracteristicile
unei norme de referire. Ea împrumută elementele constitutive de la infracţiunile de trădare
şi trădare prin ajutarea inamicului. Singura deosebire faţă de normele complinitoare este
dată de subiectul activ al infracţiunii, care, aşa cum am anticipat, este circumstanţiat în
persoana cetăţeanului străin sau apatridului. Toate explicaţiile din analiza de conţinut a
infracţiunilor complinitoare, trădarea şi trădarea prin ajutarea inamicului, sunt valabile şi
în cazul normei de referire, infracţiunea de acţiuni ostile contra statului.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Spionajul a fost incriminat în vechiul Cod 1
penal, sub aceeaşi denumire marginală, prin art. 159. Ca şi în cazul acţiunilor ostile contra
statului, incriminarea este pusă în acord cu modificările intervenite la nivelul subiectului
activ în infracţiunea de referinţă, în acest caz trădarea prin transmiterea de informaţii
secrete de stat. Astfel, faţă de vechea incriminare, care avea ca subiect activ cetăţeanul
străin şi apatridul care nu domiciliază pe teritoriul statului român, noua infracţiune are
ca subiect activ cetăţeanul străin şi apatridul, indiferent unde acesta din urmă îşi are
domiciliul. Sancţiunea prevăzută de noua incriminare este mai blândă (închisoarea de
la 10 la 20 de ani), având în vedere că, în vechiul Cod, pedeapsa era aceeaşi cu cea de la
infracţiunea corespondentă de trădare, respectiv detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de
la 15 la 25 de ani. Teoretic, noua reglementare poate genera situaţii tranzitorii şi, evident,
legea nouă este mai favorabilă.
2. Specificul infracţiunii. Ca şi în cazul infracţiunilor precedente, din punctul de vedere 2
al naturii juridice, infracţiunea de spionaj are toate caracteristicile unei norme de referire.
Cioclei / Manea 837
Art. 401 Infracţiuni contra securităţii naţionale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În Codul penal anterior, la art. 160,
era incriminat „atentatul care pune în pericol siguranţa statului”. Dincolo de denumirea
marginală care a fost adaptată din punct de vedere terminologic (apare termenul securitate
în loc de siguranţă), între cele două texte există o diferenţă esenţială. În timp ce vechea
incriminare ocrotea şi integritatea corporală ori sănătatea subiectului pasiv, noul text
sancţionează numai atentatul contra vieţii. Această modificare este firească. Infracţiunea
din Codul penal de la 1968 a preluat practic această protecţie extinsă, asupra integrităţii
fizice, din Codul penal Carol al II-lea care, în art. 204 alin. (1), sancţiona atentatul contra
persoanei Regelui: „Orice atentat contra vieţii, integrităţii corporale sau libertăţii Regelui,
constituie crimă de înaltă trădare şi se pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă”. În textul
citat, pe lângă obiectul juridic principal, care se referea la siguranţa interioară a statului,
se acorda protecţie şi unei alte valori, la fel de importantă în regimul respectiv, şi anume
persoana Regelui. Din această perspectivă textul avea menirea să marcheze caracterul
sacrosanct, intangibil al persoanei regale. Or, cu tot respectul cuvenit persoanelor care
deţin o funcţie de demnitate publică, raţionamentul nu este valabil şi în cazul lor. Dincolo
de acest argument de natură simbolistică, trebuie spus că, în ce priveşte modalitatea care
viza integritatea corporală ori sănătatea, textul vechiului Cod conţinea o contradicţie în
termeni: gravitatea minoră a premisei, faţă de gravitatea extremă a urmării. Este greu de
crezut, spre exemplu, că o simplă încercare, neizbutită, de a leza integritatea corporală
a unui demnitar, ar putea să pună în pericol securitatea (siguranţa) statului, indiferent
de împrejurările în care s-ar realiza. În plus, există oricum celelalte incriminări, inclusiv
ultrajul, care oferă protecţia necesară în cazurile în care integritatea corporală sau sănătatea
demnitarului ar fi lezate. Prin urmare, consider că restrângerea sferei de aplicare la faptele
contra vieţii este justificată. Noul Cod penal păstrează aceeaşi sancţiune (maximă) pentru
atentat, drept care, în cazul unei fapte contra vieţii, nu se pune problema apariţiei unor
situaţii tranzitorii. Teoretic, dacă ar fi existat sub incidenţa Codului anterior o faptă de
atentat în modalitatea lezării integrităţii corporale sau sănătăţii, dispoziţiile noului Cod ar
fi mai favorabile, iar fapta fie ar primi o nouă calificare, fie nu ar mai reprezenta infracţiune
(spre exemplu, în cazul unei tentative de lovire sau alte violenţe care nu se pedepseşte).
2 2. Conţinutul incriminării. Subiectul pasiv al infracţiunii este circumstanţiat, fiind
vorba despre o persoană care deţine o funcţie de demnitate publică. Textul vechiului
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Incriminarea exista sub aceeaşi denumire în Codul penal
anterior, la art. 161. Textele celor două infracţiuni sunt asemănătoare, dar nu identice.
În vechea incriminare exista o condiţie ataşată elementului material, respectiv ca faptele
să fie „de natură să slăbească puterea de stat”. În noul Cod, condiţia se transferă în
plan subiectiv, într-o formulă apropiată, respectiv este necesar ca faptele să se comită
„în scopul îngreunării sau împiedicării exercitării puterii de stat”. Pe fond diferenţa nu
este semnificativă. În doctrină, vechea formulă a fost explicată în termeni echivalenţi
cu cei folosiţi de legiuitor în noul text: „Prin slăbirea puterii de stat se înţelege punerea
organelor care îndeplinesc sarcini în cadrul puterii sau administraţiei de stat în situaţia
de a nu putea face sau de a face în mod necorespunzător faţă sarcinilor ce le revin pentru
asigurarea ordinii şi necesităţilor curente ale unei colectivităţi, situaţie susceptibilă de a
avea repercusiuni asupra întregii ţări” (Explicaţii III, ed. a II-a, 2003, p. 81). Altfel spus,
formula „slăbirea puterii de stat” este „tradusă” în noul Cod prin expresia „îngreunarea
sau împiedicarea exercitării puterii de stat”, în încercarea legiuitorului de a clarifica textul,
în sensul indicat de doctrină. Transferul condiţiei în plan subiectiv nu este nici el de natură
a schimba semnificativ datele problemei deoarece ne aflăm într-una din ipotezele în care
cerinţa esenţială are, în realitate, o dublă valenţă, obiectivă şi subiectivă (a se vedea,
în acest sens, pct. 3 de la comentariul art. 397). Pedepsele prevăzute în vechea şi noua
incriminare coincid, astfel încât nu se pune problema situaţiilor tranzitorii.
2 2. Conţinutul incriminării. Trebuie remarcat în primul rând că subiectul pasiv al
infracţiunii este circumstanţiat. Este vorba despre o colectivitate, adică un grup de persoa-
ne care trăiesc şi (sau) muncesc în acelaşi spaţiu geografic (sat, cartier, oraş etc.); practic,
avem de a face cu o pluralitate de subiecţi pasivi. Elementul material al infracţiunii
constă într-un atentat contra unei colectivităţi, adică într-o acţiune sau inacţiune, prin
care se încearcă ori se realizează uciderea membrilor unei colectivităţi. Sensul noţiunii
de atentat este acelaşi cu cel utilizat în cadrul infracţiunii anterioare; deşi din text nu
rezultă explicit, este vorba tot despre un atentat contra vieţii, cu diferenţa că în acest caz
este vizată viaţa mai multor persoane. Modalităţile de realizare a elementului material
sunt multiple. Exemplificativ, legiuitorul indică otrăvirile în masă şi provocarea de
epidemii, dar elementul material se poate realiza prin orice alt mijloc (explozii, incendieri,
inundarea unor suprafeţe etc.). Infracţiunea se comite cu intenţie directă, calificată prin
scop, respectiv acela de a îngreuna sau împiedica exercitarea puterii de stat. Precizările
privind formele infracţiunii, făcute la articolul precedent, rămân valabile.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actele de diversiune au fost incriminate 1
în Codul penal anterior, sub aceeaşi denumire marginală, la art. 163. În doctrină, cu privire
la vechea reglementare, s-a sugerat că ar exista o neconcordanţă între denumirea marginală
şi conţinutul infracţiunii deoarece prin acte de diversiune ar trebui să se înţeleagă activităţi
secundare, înşelătoare, care să ascundă acţiunile principale. Or, nu rezultă care ar fi, în
acest caz, acele acţiuni principale (Gh. Diaconescu, Infracţiunile în Codul penal român,
op. cit., 1997, p. 81). Este posibil ca legiuitorul de la 1968 să fi vrut să indice, chiar din
denumire, că fapta incriminată nu vizează decât aparent patrimoniul, în realitate fiind
vizate relaţiile ce privesc securitatea statului. Cred că aşa ar putea fi justificată şi păstrarea
denumirii marginale în noua reglementare. Conţinutul incriminării este asemănător. Printre
bunurile menţionate cu titlu exemplificativ de legiuitor nu mai figurează uzinele şi maşinile
deoarece acestea se suprapuneau oarecum cu sintagma „instalaţii industriale”. Chiar dacă
nu ar fi aşa, sintagma alte bunuri este, oricum, acoperitoare. O altă modificare se referă
la condiţia ataşată laturii obiective. Expresia „dacă fapta este de natură să aducă în orice
mod atingere siguranţei statului” a fost înlocuită cu formula: „dacă fapta pune în pericol
securitatea naţională”. Această modificare nu este una formală. Noua cerinţă presupune
un pericol concret, identificabil, nu unul abstract, cum apărea în vechea incriminare. În
privinţa regimului sancţionator, noua incriminare a renunţat la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, iar limitele pedepsei cu închisoarea au fost reduse (în Codul anterior limitele erau
de la 15 la 25 de ani). Prin urmare, legea nouă este legea mai favorabilă.
2. Conţinutul incriminării. Obiectul material al infracţiunii este indicat cu titlu 2
de exemplu în textul incriminator: instalaţii industriale, căi de comunicaţie, mijloace
de transport, mijloace de telecomunicaţie, construcţii, produse industriale sau agricole.
Legiuitorul lasă însă deschisă posibilitatea ca obiectul material să fie un alt bun decât cele
enumerate, folosind expresia: ori a altor bunuri. Evident că aceste alte bunuri trebuie să
aibă o anumită importanţă (economică, financiară, militară strategică etc.), astfel încât
distrugerea lor să pună în pericol securitatea naţională. Elementul material al infracţiunii
coincide parţial cu cel al infracţiunii de distrugere prevăzută de art. 253 C.pen. Practic
sunt reluate de la infracţiunea menţionată, primele trei modalităţi ale elementului material:
distrugerea, degradarea şi aducerea în stare de neîntrebuinţare în întregime sau în
parte a unui bun (a se vedea comentariul art. 253). Modalitatea concretă de realizare a
elementului material este indicată cu caracter exemplificativ: prin explozii, incendii;
legiuitorul lasă însă deschisă posibilitatea realizării concrete a elementului material şi
prin alte acţiuni, folosind expresia: sau în orice alt mod. Şi aici textul are corespondenţă
cu infracţiunea de distrugere într-una din variantele agravate, mai exact cea prevăzută la
art. 253 alin. (4). Cerinţa esenţială ataşată laturii obiective este, cum am anticipat, ca fapta
să pună în pericol securitatea naţională. Asemănările cu infracţiunea de distrugere, deja
Cioclei / Manea 841
Art. 404 Infracţiuni contra securităţii naţionale
evocate, nu sunt întâmplătoare. Ele fac din actele de diversiune o infracţiune complexă
în care distrugerea este absorbită. Urmarea imediată a infracţiunii constă într-o stare de
pericol pentru securitatea naţională. Fiind o infracţiune complexă, actele de diversiune
presupun şi o urmare secundară care coincide cu cea a infracţiunii de distrugere. Este de
semnalat că în cazul distrugerii, primele trei modalităţi de realizare a elementului material,
adică exact cele preluate în actele de diversiune, au un dublu rol în conţinutul obiectiv
al infracţiunii, ele reprezentând atât acţiunea, cât şi rezultatul (a se vedea, în acest sens,
V. Cioclei, Curs 2013, p. 329). Fapta se comite cu intenţie, în ambele modalităţi, directă
sau indirectă. Infracţiunea se consumă în momentul realizării elementului material care,
aşa cum arătam, coincide cu urmarea imediată secundară a infracţiunii. Tentativa este
posibilă şi este pedepsită, conform art. 412 alin. (1). Actele preparatorii constând în produ-
cerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea
comiterii faptei sunt asimilate tentativei, conform art. 412 alin. (2).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Infracţiunea nu este nouă în peisajul juridic autohton, textul
fiind o preluare a art. 1681 C.pen. din 1968. Deosebirile există la nivel de formulări,
acolo unde noţiunea de siguranţa statului a fost înlocuită cu cea de securitate naţională,
dar şi prin adăugarea explicit a cerinţei cunoaşterii caracterului fals al ştirilor, datelor,
informaţiilor sau al documentelor comunicate sau răspândite, care are darul de a clarifica
latura subiectivă a faptei.
2 2. Obiectul material. Prin această infracţiune legiuitorul îşi propune să protejeze
securitatea naţională de eventualele pericole generate de comunicarea sau răspândirea
unor informaţii falsificate sau documente necorespunzătoare adevărului.
3 În aceste condiţii, fapta nu are obiect material. Este foarte uşor de sesizat că ştirile,
datele sau informaţiile nu au existenţă fizică, neputând astfel să fie afectate în vreun fel
prin comunicarea sau răspândirea lor, iar în măsura în care acestea sunt transmise în formă
scrisă, suportul nu este altceva decât mijlocul de comitere al faptei. Singura discuţie ce ar
putea fi făcută se referă la realizarea comunicării sau răspândirii unui document falsificat,
dar şi aici ar fi dificil a se considera că acesta încorporează valoarea socială protejată prin
infracţiune (pentru o definire edificatoare a obiectului material, a se vedea F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 351).
4 3. Subiectul activ. Subiectul activ nu este circumstanţiat, orice persoană ar putea
comite infracţiunea, indiferent de poziţia avută în cadrul structurilor de stat, sau de inde-
pendenţa sa faţă de acestea. Mai ales privind specificul faptei, care presupune în general o
transmitere în masă a informaţiilor false, este de imaginat cu destulă uşurinţă posibilitatea
săvârşirii acesteia de persoane care au atribuţii în domeniul presei, scrisă sau audio-
vizuală. Urmează a fi apreciat, într-un astfel de context, cu foarte mare grijă, raportul
Comentariu
1. Precedent legislativ. Fapta era reglementată anterior în cuprinsul art. 356 C.pen. 1
din 1968, în Titlul XI al Părţii speciale dedicat infracţiunilor contra păcii şi omenirii.
Deşi îşi păstrează titlul marginal, noul text este substanţial diferit. Aceasta cunoaşte în
prezent o variantă de bază la alin. (1) care se referă la urmărirea declanşării unui război
de agresiune, şi o alta asimilată, la alin. (2), care priveşte o astfel de confruntare militară
îndreptată împotriva României, sau la un conflict armat intern.
Observăm că infracţiunea a trecut în Titlul privind faptele ce aduc atingere siguranţei 2
naţionale. S-a considerat că este mai potrivită această variantă datorită faptului că
propaganda este specifică mai mult unei perioade anterioare conflictului armat, dar, în
acelaşi timp, s-a dorit şi alinierea reglementării cu Statutul Curţii Penale Internaţionale.
3 Formularea normei a fost mult îmbunătăţită. Noţiunea de război a fost clarificată,
indicându-se că este vorba de unul de agresiune, ceea ce face să fie excluse acţiunile
care incită la protejarea împotriva unui atac armat, aşa cum se putea deduce anterior. De
asemenea, elementul material a fost limitat la activităţile de propagandă şi răspândire de
informaţii tendenţioase sau inventate, înlăturându-se referirea la orice alte manifestări în
favoarea dezlănţuirii unui război, săvârşite prin grai, scris, radio, televiziune, cinematograf
sau prin alte asemenea mijloace. Aceasta duce la simplificarea textului, care avea un
caracter redundant.
4 Dacă anterior se arăta că propaganda trebuie să fie de natură să servească aţâţării la
război, noul Cod penal alege să prevadă că aceasta este realizată în scopul provocării
unui război de agresiune. Actuala exprimare, pe lângă îmbunătăţirea texturii normei, are
şi rolul de a transforma latura subiectivă, fapta comiţându-se în prezent doar cu intenţie
directă calificată prin scop.
5 În consonanţă cu filosofia noii reglementări, limitele de pedeapsă au fost scăzute.
Astfel, art. 356 C.pen. din 1968 prevedea închisoarea între 5 şi 15 ani şi interzicerea unor
drepturi, pe când în condiţiile art. 405 C.pen. le situează între 2 şi 7 ani şi interzicerea
unor drepturi. În acest context legea penală mai favorabilă apare ca fiind, cu evidenţă,
legea nouă.
6 2. Conţinutul constitutiv. Textul legal prevede două modalităţi de comitere a faptei,
anume propaganda şi, respectiv, răspândirea de ştiri tendenţioase sau inventate. Acestea
sunt alternative şi pot apărea în practică în multe forme, de la discursuri publice sau
manifestări precum cele prilejuite de diferite competiţii sportive, la articole apărute în
presa scrisă, emisiuni realizate la posturile de radio sau de televiziune. Putem întâlni, de
asemenea, promovarea conflictului armat prin mijloacele de comunicare mai moderne,
precum internetul, unde reţelele de socializare reprezintă o platformă foarte potrivită
pentru propagarea unor astfel de mesaje.
7 În cazul răspândirii, este necesar ca informaţiile să fie inventate, complet sau parţial,
sau interpretate într-o formă diferită faţă de realitate. Mesajul de incitare are o firească şi
necesară dimensiune publică, propaganda fiind prin esenţa sa destinată a atinge mase mari
de oameni, a influenţa comportamentul acestora, a genera reacţii puternice, a modifica sau
crea tendinţe la nivel social, credinţe, opinii.
8 Elementul de diferenţiere între varianta tip şi cea asimilată constă în scopul cu care
acţionează subiectul activ, alin. (2) făcând referire la un război particularizat, care
se desfăşoară fie împotriva României, fie reprezintă un conflict armat intern. Înţelesul
acestor noţiuni îl regăsim în art. 1 al Rezoluţiei Adunării Generale a O.N.U. nr. 3314 din
14 decembrie 1974.
9 Dacă activitatea infracţională este însoţită şi de participarea la confruntarea armată,
autorul poate răspunde şi pentru un concurs de infracţiuni. Putem întâlni într-o astfel
de situaţie fapta analizată de noi aici şi cea de acţiuni împotriva ordinii constituţionale,
prevăzută de art. 397 C.pen., având în vedere că noţiunea de conflict armat intern o include
cu evidenţă pe cea de acţiune armată, fiind, în plus, necesar ca scopul autorului să fie acela
de a schimba ordinea constituţională ori îngreunarea sau împiedicarea exercitării puterii
de stat.
844 Cioclei / Manea
Compromiterea unor interese de stat Art. 406
Noi am oferit doar un exemplu. În funcţie de amplitudinea conflagraţiei, de urmările 10
acestuia, concursul poate implica oricare dintre faptele cuprinse în Titlul XII al noului
Cod penal.
În final, arătăm că infracţiunea se săvârşeşte doar în măsura în care se doreşte provocarea 11
unui conflict armat nedrept. Dacă propaganda are ca obiect alte aspecte, tot reprobabile,
precum incitarea la ură rasială, sau discriminare pe bază de naţionalitate, sex, religie etc.,
se va comite fapta prevăzută de art. 369 C.pen.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Se reia, cu mici modificări, cuprinsul art. 168 C.pen. din 1968, 1
menţinându-se şi denumirea marginală a acestuia. S-a înlocuit sintagma „dacă fapta este de
natură a compromite” cu expresia „dacă prin aceasta sunt puse în pericol sau vătămate”,
ambele cu referire la interesele de stat, probabil în încercarea de a conferi normei mai
multă acurateţe. De asemenea, reconsiderându-se sistemul sancţionator, a fost sporită limita
minimă a pedepsei închisorii, de la 5 la 7 ani. În acest context, textul vechi va fi considerat
ca lege penală mai favorabilă, în condiţiile unei eventuale aplicări a art. 5 C.pen.
2. Conţinutul constitutiv. Elementul material al faptei constă în distrugerea unui 2
înscris sau document, aceasta însemnând dispariţia fizică a acestuia, sau aducerea sa într-o
stare de degradare ce îl face imposibil de utilizat; în alterarea actului, prin modificări sau
ştersături, sau orice altă activitate echivalentă şi, în final, în ascunderea acestuia, acţiune ce
presupune sustragerea documentului sau a înscrisului şi plasarea sa într-un loc necunoscut
reprezentantului statului care este în drept să îl folosească.
Fapta se comite şi în ipoteza în care se acţionează doar asupra unei părţi a documentului 3
sau înscrisului. Este indiferent dacă acesta este efectiv utilizat în cadrul unui proces sau
al unei negocieri la nivel internaţional, sau nu, la fel cum nu interesează dacă drepturile
trecute în document şi invocate de autoritatea naţională sunt recunoscute sau contestate
de puterea străină.
O cerinţă esenţială, în mod evident, este însă ca documentul sau înscrisul să cuprindă 4
o serie de drepturi ale statului român, raportate la o putere străină.
Urmarea distrugerii, alterării sau ascunderii actului constă în punerea în pericol sau 5
vătămarea intereselor de stat, ceea ce implică imposibilitatea realizării acestora, sau
concretizarea lor prin alte metode cu o dificultate mult sporită.
În ceea ce priveşte modificarea adusă textului de noul Cod penal, intenţia legiuitorului, 6
credem noi, a fost aceea de a spori claritatea normei. Este discutabil dacă rezultatul este cel
scontat. În prezent pare că urmarea ar fi alternativă, putând consta fie în punerea în pericol,
fie în vătămarea valorii sociale protejate. Logic însă, o periclitare efectivă a intereselor de
stat este anticipată inevitabil de punerea în pericol a acestora. În acest context considerăm
că fapta rămâne una de pericol concret.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Deşi îşi are rădăcinile în textul art. 169 C.pen. din 1968,
norma în vigoare cuprinde o serie de modificări faţă de acesta. Astfel, sintagma siguranţa
statului din cuprinsul infracţiunii, dar şi din denumirea sa marginală, a fost înlocuită cu
cea de securitate naţională, adaptare pe care legiuitorul a realizat-o, de altfel, în mai multe
situaţii în cuprinsul Titlului X.
2 De asemenea, obiectul asupra căruia poartă fapta a fost clarificat, limitându-se la
documente sau date care constituie informaţii secrete de stat, în text nemaifăcându-se la
referire şi la „alte date sau documente” pe care subiectul activ le-ar cunoaşte. Urmarea
logică a acestei opţiuni a fost dispariţia alin. (3) al art. 169 C.pen. din 1968, în prezent
fapta având o formă tip şi două variante atenuante.
3 Ultimul alineat al textului nu mai face referire şi la deţinerea documentelor ce conţin
informaţii secrete de stat, persoanele ce nu au atribuţii în domeniu urmând a fi sancţionate
doar în măsura în care divulgă respectivele documente sau date. În acest context, ne aflăm
în situaţia unor dezincriminări, dar doar în măsura în care faptele nu pot fi încadrate în
celelalte texte care sancţionează utilizarea defectuoasă a informaţiilor cu caracter special,
precum art. 303 C.pen., art. 304 C.pen. sau, de ce nu, art. 395 C.pen. în cazul deţinerii în
vederea transmiterii lor unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora.
4 Sub aspectul limitelor de pedeapsă, diferenţe există doar la nivelul ultimului alineat,
care reduce limita maximă a pedepsei închisorii de la 7 la 5 ani. În situaţii tranzitorii acesta
va reprezenta legea penală mai favorabilă.
5 2. Subiectul activ. Fapta în forma sa tip poate fi comisă doar de acele persoane care
au acces la informaţiile secrete de stat în exercitarea îndatoririlor de serviciu. Pot intra
în această categorie magistraţi, demnitari, persoane implicate în activitatea serviciilor de
informaţii etc.
6 Modalitatea în care intră în posesia informaţiilor nu este relevantă, putând avea loc în
condiţiile în care documentele au fost create de autorul faptei, au fost manipulate de acesta
din diferite motive, le are în păstrarea sa, ori a avut acces la documente sau date pentru a
putea să-şi ducă la bun sfârşit însărcinările.
7 În cazul variantei atenuate de la alin. (3) subiect activ poate fi orice altă persoană care
ia cunoştinţă de documentele sau datele ce conţin informaţii secrete de stat, indiferent
de modalitatea prin care a intrat în posesia acestora, fiind irelevant şi dacă accesul a fost
accidental sau a urmărit descoperirea lor. În practica judiciară s-a dispus, sub imperiul
vechii reglementări, condamnarea inculpatului M.T.A., care a fost încadrat începând din
846 Cioclei / Manea
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie internaţională Art. 408
anul 1998 până în decembrie 2001, ca ofiţer S.R.I. la Secţia judeţeană Iaşi, reţinându-se
că acesta a deţinut la domiciliul său, după trecerea sa în rezervă, mai multe documente
ce constituiau secrete de stat, iar o parte din acestea le-a divulgat, în scopul de a obţine
avantaje materiale (a se vedea C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4707 din 23 octombrie
2003, www.legalis.ro).
3. Conţinutul constitutiv. Infracţiunea se comite, în cazul alin. (1) şi (3), prin activi- 8
tatea de divulgare, ce presupune înştiinţarea despre documentele sau datele ce conţin
informaţii clasificate ca secrete de stat, aducerea acestora la cunoştinţă, comunicarea
lor către persoane ce nu au dreptul de a le cunoaşte. În cazul în care divulgarea se face
unei puteri sau organizaţii străine ori agenţilor acestora, fapta va constitui infracţiunea de
trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat prevăzută de art. 395 C.pen.
Varianta de la alin. (2) presupune deţinerea unui document ce conţine informaţii secrete 9
de stat. În practică putem regăsi preluarea actului, sustragerea sa de către funcţionarul care
îl manipulează, sau păstrarea acestuia în alt loc decât cel prevăzut.
Săvârşirea faptei este strict legată de punerea în pericol a securităţii naţionale, ceea 10
ce implică posibilitatea apariţiei uneia dintre situaţiile considerate de legea specială ca
ameninţări faţă de aceasta, aşa cum sunt descrise de art. 3 din Legea nr. 51/1991. Norma
nu este altceva decât o concretizare a necesităţii asigurării integrităţii informaţiilor secrete
de stat într-un domeniu deosebit de sensibil. Opinăm că punerea în pericol a securităţii
naţionale condiţionează comiterea faptei şi în cazul variantei atenuante de la alin. (3),
chiar dacă textul nu o mai prevede expres.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. Infracţiunea este preluată cu modificări 1
semnificative din textul art. 171 C.pen. din 1968. Cea mai relevantă dintre acestea vizează
extinderea sferei subiectului pasiv, fapt care duce şi la modificarea corespunzătoare a
denumirii marginale a art. 408 C.pen. Astfel, în prezent este cuprinsă, pe lângă reprezen-
tantul unui stat străin, şi orice altă persoană care se bucură de protecţie în conformitate
cu convenţiile internaţionale. Noua configuraţie răspunde mai bine realităţilor sociale
contemporane, unde activitatea unor organizaţii precum O.N.U. sau O.S.C.E. este intensă
şi deosebit de relevantă.
Prin expresia persoană care se bucură de protecţie internaţională se înţelege, potrivit 2
art. 1 al Convenţiei privind prevenirea şi sancţionarea infracţiunilor contra persoanelor
care se bucură de protecţie internaţională, inclusiv agenţii diplomatici, adoptată de
Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la data de 14.12.1973, orice şef de
Cioclei / Manea 847
Art. 409 Infracţiuni contra securităţii naţionale
stat, inclusiv orice membru al unui organ colegial, care în virtutea constituţiei statului
respectiv îndeplineşte funcţiile şefului de stat, orice şef de guvern sau ministru al
afacerilor externe, atunci când o astfel de persoană se găseşte într-un stat străin, precum
şi membrii de familie care îi însoţesc, orice reprezentant, funcţionar sau personalitate
oficială a unui stat şi orice funcţionar, personalitate oficială sau alt reprezentant al unei
organizaţii interguvernamentale, care, la data când şi în locul în care o infracţiune s-a comis
împotriva sa, a reşedinţei oficiale, a locuinţei personale sau mijloacelor sale de transport,
este îndreptăţit conform dreptului internaţional la o protecţie specială împotriva oricărei
atingeri a persoanei, a libertăţii sau demnităţii sale, precum şi a membrilor familiei.
3 Raportat la aria foarte largă de cuprindere a termenului ne putem întreba dacă nu
cumva menţinerea în cuprinsul infracţiunii şi a referirii la un reprezentant al unui stat
străin îi conferă un caracter redundant.
4 Noul Cod ataşează laturii obiective o cerinţă esenţială nouă, anume ca persoanele
menţionate să se găsească în misiune oficială pe teritoriul ţării. Fapta comisă anterior
împotriva unui reprezentant al unui stat străin, dar care se găsea din raţiuni private în
România nu este dezincriminată, urmând a i se aplica regimul dreptului comun în materia
infracţiunilor contra persoanelor.
5 Structura infracţiunii a fost modificată, textul având în prezent două alineate, dintre
care primul face referire la infracţiunile contra vieţii comise asupra subiectului pasiv
caracterizat, iar cel de al doilea la cele îndreptate împotriva integrităţii corporale, sănătăţii
sau libertăţii. Legiuitorul renunţă astfel la referirea la faptele contra demnităţii, care nu îşi
mai găsesc corespondent în noul Cod penal.
6 Fapta se comite doar cu intenţie, directă sau indirectă, aspect ce este relevat in terminis
în cadrul alineatului secund, dar care reiese cu necesitate şi în cazul atentatului contra vieţii
sancţionat la alin. (1), care nu poate fi săvârşit decât cu această formă de vinovăţie. În cazul
faptelor culpoase urmează a fi aplicat, după caz, art. 192 C.pen. sau art. 196 C.pen.
7 În general regimul sancţionator este mai grav în noul Cod penal faţă de reglementarea
anterioară. Limitele de pedeapsă sunt mai ridicate şi a fost îndepărtat din cuprinsul normei
vechiul alin. (2) al art. 171 C.pen. din 1968 care condiţiona punerea în mişcare a acţiunii
penale de exprimarea expresă a dorinţei în acest sens de către guvernul străin. Aceste
aspecte urmează a fi avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, în cazul unor
situaţii tranzitorii.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Nici această infracţiune nu are caracter de noutate în peisajul
legislativ autohton, noul Cod penal preluând, cu modificări, textul fostului art. 19 din
Legea nr. 51/1991.
2 Schimbările sunt semnificative. Au fost suprimate o serie de modalităţi de comitere a
faptei, precum sprijinirea unei structuri informative sau aderarea la aceasta, adăugându-
848 Cioclei / Manea
Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale Art. 410
se unele noi, precum desfăşurarea de activităţi de prelucrare de informaţii. De asemenea,
a fost înlăturată cerinţa ca iniţierea, organizarea sau constituirea de astfel de structuri să
poată aduce atingere siguranţei naţionale, considerându-se că însăşi existenţa organismului
prezintă un pericol suficient.
Nu în ultimul rând, limitele de pedeapsă au fost ridicate, în prezent fapta fiind 3
sancţionată cu închisoarea între 3 şi 10 ani şi interzicerea unor drepturi, faţă de 2, respectiv
7 ani, cât se prevedea anterior.
Toate cele arătate urmează a fi avute în vedere la stabilirea legii penale mai favorabile, 4
cu menţiunea că dispariţia unor modalităţi ale elementului material nu duce neapărat la
dezincriminarea faptei, în măsura în care pot constitui o altă formă de participaţie la aceasta.
2. Subiectul activ. Fapta poate fi comisă de orice persoană, textul neimpunând niciun 5
fel de condiţii în acest sens. Deseori, pentru a favoriza activitatea structurii informative,
aceasta are infiltraţi membri în cadrul diferitelor structuri ale statului.
În cazul activităţilor de culegere sau prelucrare de informaţii, din formularea 6
textului, pare că subiectul activ îl constituie însăşi structura informativă creată. Opţiunea
legiuitorului este dificil de explicat. În aceste condiţii am putea presupune că toţi membrii
organizaţiei urmează a avea calitatea de autori ai faptei, indiferent de contribuţia efectivă
avută la acţiunile de culegere sau, respectiv, prelucrare, sau dacă activităţile lor au fost
concomitente ori succesive. Practica judiciară urmează a se pronunţa în acest sens, în
măsura în care va avea ocazia.
În situaţia în care gruparea este mascată în forma unei persoane juridice constituite în 7
mod legal, aceasta, la rândul său, urmează a avea calitatea de subiect activ al faptei, alături
de persoanele fizice ce au iniţiat-o, organizat-o sau constituit-o.
3. Conţinutul constitutiv. Elementul material conţine modalităţi multiple de comitere 8
a faptei. Poate că, raportat la raţiunea normei, ar fi fost de preferat o infracţiune cu
conţinuturi alternative, diferenţiindu-se astfel iniţierea, organizarea sau constituirea unor
structuri informative în scopul culegerii de informaţii secrete de stat, şi culegerea sau
prelucrarea de asemenea informaţii.
Textul impune ca structura informativă să fi fost iniţiată, organizată sau constituită 9
pe teritoriul României. Nu este necesar ca toate actele să întrunească cerinţa pentru ca
fapta să constituie infracţiune. De asemenea, va fi pedepsită activitatea de culegere sau
prelucrare de informaţii secrete de stat, chiar dacă organizaţia a fost creată în afara ţării.
O altă cerinţă esenţială ataşată laturii obiective este ca structura să aibă ca scop 10
culegerea de informaţii secrete de stat. Utilizarea termenului nu poate avea rolul de a
caracteriza intenţia, întrucât descrie funcţionalitatea grupării iniţiate, organizate sau
constituite, concepută ca un mijloc prin care se obţin informaţiile secrete de stat, iar nu
poziţia subiectivă a autorilor, care poate varia de la caz la caz, nefiind excluse resorturi
financiare, de exemplu.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi aspecte relevante. Fapta este preluată din textul art. 170
C.pen. din 1968, formularea fiind îmbunătăţită şi adaptată pentru a se integra în ansamblul
noii legislaţii.
2 Astfel, este sancţionată luarea la cunoştinţă despre comiterea sau pregătirea săvârşirii
trădării, trădării prin transmitere de informaţii secrete de stat, trădării prin ajutarea ina-
micului, acţiunilor împotriva ordinii constituţionale, acţiunilor ostile contra statului,
spionajului, atentatului care pune în pericol siguranţa naţională, atentatului contra
unei colectivităţi, actelor de diversiune, compromiterii unor interese de stat, divulgării
secretului care periclitează securitatea naţională, unor infracţiuni contra persoanelor care
se bucură de protecţie internaţională precum şi a constituirii de structuri informative
ilegale. Considerăm că obligaţia de a denunţa se aplică şi în cazul infracţiunii de înaltă
trădare, având în vedere că art. 398 C.pen face referire directă la normele anterioare.
3 Textul este identic cu cel cuprins de art. 266 C.pen., aşa că nu vom insista aici,
observaţiile făcute acolo fiind pe deplin valabile (a se vedea supra comentariul art. 266).
4 Arătăm doar că trimiterea la membru de familie din cuprinsul alin. (2) îi conferă
normei o sferă de cuprinde mai mare decât în legislaţia anterioară, care se referea la soţ
sau rudă apropiată. De asemenea, în prezent fapta se comite doar cu intenţie, directă
sau indirectă, în lipsa unei prevederi exprese a legiuitorului în sensul sancţionării sale şi
atunci când nedenunţarea se face din culpă. Aceasta este consecinţa raportării la art. 16
alin. (6) C.pen., unde se prevede că fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie
infracţiune când este săvârşită cu intenţie, iar fapta comisă din culpă constituie infracţiune
numai când legea o prevede în mod expres.
5 Cele arătate urmează a fi avute în vedere la aplicarea legii penale mai favorabile, în
condiţiile în care limitele de pedeapsă au rămas neschimbate.
Comentariu
1 Precedent legislativ şi aspecte relevante. La fel ca şi în legislaţia anterioară, noul Cod
penal conţine un articol independent care are în vedere cauze de reducere a pedepsei. Spre
deosebire însă de textul art. 172 C.pen. din 1968, s-a renunţat la cauza de nepedepsire,
unde se menţiona că participantul nu se sancţionează, dacă denunţă în timp util săvârşirea
infracţiunii, astfel ca să fie împiedicată consumarea ei, sau dacă împiedică el însuşi
consumarea infracţiunii şi apoi o denunţă, care a fost considerată inutilă, prin raportare la
normele Părţii generale a Codului.
Comentariu
Precedent legislativ şi aspecte relevante. Pentru infracţiunile din materia siguranţei 1
naţionale legiuitorul a ales să prevadă sancţionarea tentativei într-un mod unitar, printr-un
articol unic, plasat la sfârşitul titlului. Se continuă astfel tradiţia Codului penal anterior.
Faţă de art. 173 C.pen. din 1968, norma este mult simplificată, renunţându-se la menţiu- 2
nile speciale ce priveau actele de tăinuire sau de favorizare. În acest context, pedepsele
pentru comiterea unor astfel de fapte vor fi cele prevăzute de art. 269 C.pen. sau art. 270
C.pen., după caz, iar cauza de nepedepsire ce priveşte calitatea de membru de familie are
aplicabilitate generală. În măsura în care în practică întâlnim situaţii tranzitorii care să
implice aceste modificări, legea penală nouă va fi considerată mai favorabilă.
Având în vedere specificul faptelor şi gradul ridicat de periculozitate al acestora, 3
pentru o serie de infracţiuni realizarea actelor de pregătire a fost asimilată tentativei şi
va fi sancţionată ca atare. Astfel, atrage răspunderea penală producerea sau procurarea
mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii infracţiunilor
de trădare prin ajutarea inamicului, trădare prin transmitere de informaţii secrete de stat,
acţiuni ostile contra statului raportat la trădarea prin ajutarea inamicului, dar şi în cazul
acţiunilor împotriva ordinii constituţionale, actelor de diversiune, atentatului contra unei
colectivităţi, atentatului care pune în pericol securitatea naţională, şi infracţiunilor contra
persoanelor care se bucură de protecţie internaţională.
Titlul XI
Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Bibliografie: S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod penal. Partea specială. Analize, expli-
caţii, comentarii. Perspectiva clujeană, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A. Boroi, Drept penal.
Partea specială. Conform noului Cod penal, ed. a II-a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014; V. Dobrinoiu,
N. Neagu, Drept penal. Partea specială. Conform noului Cod penal, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
V. Dobrinoiu şi colaboratorii, Noul Cod penal comentat. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2014; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014;
M.A. Hotca, R. Slăvoiu, Noul Cod penal şi Codul penal anterior, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
L. Lefterache, Drept penal. Partea generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014;
V. Păvăleanu, Drept penal special. Curs universitar, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu,
A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Comentariu comun
În Expunerea de motive s-a precizat că Titlul XI – Infracţiuni contra capacităţii de luptă a 1
forţelor armate – este structurat pe două capitole. Primul capitol cuprinde infracţiunile care pot
fi săvârşite numai de militari, fără a mai face deosebirea dacă acestea se comit contra ordinii
sau disciplinei militare, pe câmpul de luptă ori sunt specifice aviaţiei şi marinei militare, iar în
Capitolul al II-lea sunt incluse infracţiunile care pot fi săvârşite de militari sau de civili.
În stabilirea conţinutului normelor de incriminare a faptelor contra capacităţii de apărare
s-a ţinut cont de prevederile art. 55 şi art. 73 alin. (3) lit. f) din Constituţia României
revizuită, de cele ale Legii nr. 395/2005 privind suspendarea pe timp de pace a serviciului
militar obligatoriu şi trecerea la serviciul militar pe bază de voluntariat, cât şi de propunerile
Ministerului Apărării.
În Expunerea de motive s-a mai arătat că o serie de infracţiuni, precum sustragerea 2
de la rechiziţii militare, neprezentarea la încorporare sau concentrare şi sustragerea de la
recrutare în timp de pace, fie îşi găsesc locul în alte incriminări, fie au fost dezincriminate
datorită noilor reglementări în materia serviciului militar. Astfel, infracţiunile prevăzute
de art. 348 C.pen. din 1968, Sustragerea de la serviciul militar (pe timp de pace) şi
art. 349 C.pen. din 1968, Defetismul, au fost dezincriminate, datorită actualelor reglementări
în materia efectuării serviciului militar, însă a fost incriminată distinct sustragerea
de la serviciul militar pe timp de război. În ceea ce priveşte infracţiunea prevăzută de
art. 352 C.pen. din 1968, Sustragerea de la rechiziţii militare, deşi nu este preluată de noua
reglementare, nu se poate considera ca fiind dezincriminată, datorită reglementării din legea
specială, respectiv art. 35 raportat la art. 33 din Legea nr. 132/1997 privind rechiziţiile de
bunuri şi prestările de servicii în interes public, republicată (M.Of. nr. 261 din 10 aprilie
2014). Astfel, faptele prevăzute la art. 33 alin. (1) lit. a), respectiv necomunicarea de către
persoanele fizice şi juridice, la cererea şi la termenul solicitat de autorităţile administraţiei
publice implicate, a datelor de evidenţă privind bunurile rechiziţionabile, precum şi a
schimbărilor survenite în evidenţa acestora, săvârşite în timpul stării de asediu, de urgenţă,
de mobilizare sau de război, constituie infracţiuni şi se pedepsesc cu închisoare de la o
lună la un an ori cu amendă.
Vasile 853
Art. 413 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
De asemenea, au fost operate modificări de ordin terminologic, expresia „în timp de răz-
boi”, fiind înlocuită cu formularea mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a
stării de urgenţă”, iar expresia „împotriva duşmanului” cu expresia „împotriva inamicului”.
3 Legiuitorul a operat o extindere a sferei infracţiunilor pentru care este ştirbit principiul
oficialităţii, fiind necesară îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate (sesizarea coman-
dantului) pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Astfel, infracţiunilor de absenţă
nejustificată, dezertare, încălcarea consemnului şi insubordonare li s-a adăugat infracţiunea
de părăsire a postului sau comenzii. În reglementarea anterioară această condiţie nu era
prevăzută pentru infracţiunile părăsirea navei (art. 341 C.pen. din 1968), aeronavei (art. 347
raportat la art. 341 C.pen. din 1968) sau părăsirea comenzii (art. 342 C.pen. din 1968).
Capitolul I
Infracţiuni săvârşite de militari
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Prima dintre infracţiunile contra ordinii
şi disciplinei militare era reglementată în art. 331 C.pen. din 1968. Noua reglementare a
păstrat denumirea marginală şi caracterul de infracţiune de pericol, însă a operat modificări
în privinţa subiectului activ şi a momentului când se săvârşeşte infracţiunea.
2 În privinţa subiectului activ, infracţiunile pot fi săvârşite numai de militari, fără a mai
face deosebirea în funcţie de grad sau dacă acestea se comit contra ordinii sau disciplinei
militare, pe câmpul de luptă ori sunt specifice aviaţiei şi marinei militare.
„Absenţa nejustificată” constituie infracţiune dacă este săvârşită de orice militar, în
timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă, iar nu şi în timp de pace,
ca în reglementarea anterioară. Ca urmare, a fost dezincriminată varianta tip a infracţiunii
prevăzute de Codul anterior, cu precizarea că expresia „în timp de război” din vechea
reglementare a fost înlocuită însă cu expresia mai largă „în timp de război, pe durata stării
de asediu sau a stării de urgenţă”.
3 Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a
forţelor armate sau durata stării de război.
Starea de mobilizare şi starea de război sunt reglementate, sub aspectul definirii noţiu-
nilor, condiţiilor de declarare sau duratei, de art. 1 şi 2 din Legea nr. 355/2009 privind
regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război (M.Of.
nr. 805 din 25 noiembrie 2009).
4 Starea de mobilizare reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui,
în principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi
militar, planificate şi pregătite pe timp de pace, precum şi a acţiunilor desfăşurate pentru
854 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 414
aplicarea acestora, potrivit legii, la apariţia sau iminenţa unei ameninţări grave care poate
afecta suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi
democraţia constituţională.
Starea de război reprezintă totalitatea măsurilor extraordinare care se pot institui, în 5
principal, în domeniile politic, economic, social, administrativ, diplomatic, juridic şi militar,
în vederea exercitării dreptului inerent al statului la autoapărare individuală sau colectivă.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G.
nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din
21 ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din
12 noiembrie 2004).
Starea de asediu reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, 6
militară, economică, socială şi de altă natură aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele
unităţi administrativ-teritoriale, instituite pentru adaptarea capacităţii de apărare a ţării la
pericole grave, actuale sau iminente, care ameninţă suveranitatea, independenţa, unitatea
ori integritatea teritorială a statului. În cazul instituirii stării de asediu se pot lua măsuri
excepţionale aplicabile pe întreg teritoriul ţării ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.
Starea de urgenţă reprezintă ansamblul de măsuri excepţionale de natură politică, 7
economică şi de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul ţării sau în unele unităţi
administrativ-teritoriale care se instituie în următoarele situaţii:
a) existenţa unor pericole grave actuale sau iminente privind securitatea naţională ori
funcţionarea democraţiei constituţionale;
b) iminenţa producerii ori producerea unor calamităţi care fac necesară prevenirea,
limitarea sau înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.
Potrivit art. 93 din Constituţie, Preşedintele României instituie starea de asediu sau
starea de urgenţă în întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită
Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incri- 8
minare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte
pedeapsa închisorii, limite mai reduse ale maximului special.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru 9
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Vasile 855
Art. 415 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 332
C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat modificări
în privinţa variantelor agravate, introducând ipotezele din alin. (2), săvârşirea faptei de doi
sau mai mulţi militari împreună; de un militar având asupra sa o armă militară; în timpul
misiunilor la care participă în afara teritoriului statului român şi înlocuind, în varianta
agravată preexistentă [alin. (3)], expresia „în timp de război” din vechea reglementare, cu
expresia mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă”
(pentru definiţia noţiunilor timp de război, stare de asediu sau stare de urgenţă, a se vedea
supra comentariul art. 413).
2 Sintagma „teritoriul statului român” nu mai este definită în capitolul final al Părţii
generale. Reglementarea anterioară prevedea că prin teritoriul ţării se înţelege întinderea
de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea
teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, la care se adaugă suprafeţe asimilate teritoriului
ţării, respectiv navele ori o aeronavele sub pavilion român ori sediile ambasadelor române
(art. 142, 143 C.pen. din 1968) (a se vedea supra comentariul art. 8).
Expresia „în timp de război” din Codul anterior a fost înlocuită cu expresia „în timp de răz-
boi, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra comentariul art. 413).
3 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea
ce priveşte pedeapsa închisorii, limite mai reduse ale maximului special.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în
art. 333 C.pen. din 1968. Noua reglementare a păstrat denumirea marginală, însă a operat
modificări. Astfel, au fost scoase din sfera ilicitului penal situaţiile în care sunt încălcate
regulile serviciului de gardă, atât la varianta tip, cât şi la cea agravată, lăsând să opereze
răspunderea disciplinară, însă s-a adăugat ipoteza neprevăzută anterior a încălcării regulilor
serviciului de intervenţie.
2 Varianta agravată anterioară, conţinută în alin. (2), încălcarea consemnului de către
santinela aflată în serviciul de gardă, a fost dezincriminată.
Varianta agravată anterioară prevăzută în alin. (3) a fost preluată în alin. (2),
renumerotarea alineatelor fiind determinată de opţiunea legiuitorului ca varianta agravată
856 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 416
referitoare la părăsirea postului sau comenzii [art. 333 alin. (2) C.pen. din 1968] să fie
reglementată distinct (art. 416 C.pen.). În cadrul acestei variante a fost exclusă condiţia
referitoare la urmările grave.
Expresia „în timp de război” din Codul anterior a fost înlocuită cu expresia „în timp de război,
pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra comentariul art. 413).
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a 3
forţelor armate sau durata stării de război.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din O.U.G. 4
nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of. nr. 22 din
21 ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of. nr. 1052 din
12 noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război, stare de asediu sau stare
de urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incrimi- 5
nare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare prevede
pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea ce priveşte
pedeapsa închisorii, maximul special este mai ridicat pentru varianta tip şi mai redus pentru
variantele agravate.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent parţial 1
în art. 333 alin. (2) C.pen. din 1968, legiuitorul optând să reglementeze ca infracţiune
distinctă varianta agravată anterioară referitoare la părăsirea postului sau comenzii
[art. 333 alin. (2) C.pen. din 1968] şi menţinând aceeaşi structură, variantă tip şi agravată,
ca în cazul infracţiunii „Încălcarea consemnului”.
Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din 2
O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of.
nr. 22 din 21 ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of.
nr. 1052 din 12 noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război, stare de
asediu sau stare de urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de 3
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, pentru varianta
tip (părăsirea postului), noua reglementare, ce constituie în esenţă şi o nouă incriminare,
prevede pedeapsa închisorii, iar în ceea ce priveşte variantele agravate, maximul special
al pedepsei închisorii este mai ridicat pentru varianta agravată a părăsirii comenzii şi mai
Vasile 857
Art. 417 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
redus pentru variantele agravate ce vizează o condiţie de timp, timp de război, stare de
asediu sau stare de urgenţă, faţă de reglementarea anterioară.
4 Legiuitorul a operat o extindere a sferei infracţiunilor pentru care este ştirbit principiul
oficialităţii, fiind necesară îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate (sesizarea coman-
dantului) pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. În reglementarea anterioară această
condiţie nu era prevăzută pentru părăsirea navei, aeronavei sau părăsirea comenzii.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Infracţiunea are corespondent în art. 334
C.pen. din 1968, legiuitorul actual renunţând însă la varianta agravată cuprinsă anterior în
alin. (2), ce făcea distincţie în funcţie de calitatea (gradul) subiectului activ.
2 Expresia „în timp de război” a fost înlocuită cu expresia „în timp de război, pe durata
stării de asediu sau a stării de urgenţă”. Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se
înţelege durata stării de mobilizare a forţelor armate sau durata stării de război.
3 Noţiunile de stare de asediu sau stare de urgenţă sunt definite de art. 2 şi 3 din
O.U.G. nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (M.Of.
nr. 22 din 21 ianuarie 1999), aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004 (M.Of.
nr. 1052 din 12 noiembrie 2004) (pentru definiţia noţiunilor de timp de război, stare de
asediu sau stare de urgenţă, a se vedea supra comentariul art. 413).
4 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incri-
minare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare pre-
vede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii, pentru varianta tip, iar în ceea
ce priveşte pedeapsa închisorii, minimul special pentru varianta tip este mai redus, iar
maximul special este mai ridicat. Pentru unica variantă agravată menţinută s-au păstrat
limitele de pedeapsă.
Legiuitorul a menţinut condiţia de procedibilitate (sesizarea comandantului) pentru
punerea în mişcare a acţiunii penale.
858 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 418
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul este nou în dreptul substanţial. Este o variantă a abuzului 1
în serviciu pentru sfera relaţiilor sociale referitoare la forţele armate.
2. Varianta tip presupune că subiectul activ acţionează asupra celui pasiv prin 2
constrângeri de ordin fizic ori moral ce au aptitudinea de a genera abdicarea acestuia din
urmă de la îndatoririle de serviciu.
Constrângerea fizică sau morală constituie cauze de neimputabilitate, fiind reglementate
în art. 24 şi 25 C.pen. Astfel, constrângerea fizică trebuie să fie suficient de intensă încât
să nu i se poată rezista, iar constrângerea morală trebuie să se refere la o ameninţare cu un
pericol grav ce nu ar fi putut fi înlăturat. Orice alte forme de constrângere atenuate vor fi
valorificate în contextul altor infracţiuni (e.g. infracţiunea de ameninţare – art. 206).
3. Subiectul activ va avea întotdeauna calitatea de „inferior sau subordonat” faţă de cel 3
pasiv. O activitate infracţională cu un conţinut similar desfăşurată însă de cel aflat într-o
poziţie inversă se va valorifica în contextul altor norme de incriminare (abuzul de autoritate,
art. 419 C.pen.; infracţiuni contra libertăţii persoanei – ameninţare, art. 206 C.pen; şantaj,
art. 207 C.pen.; infracţiuni contra integrităţii fizice – lovirea inferiorului, art. 420 C.pen.).
4. Latura subiectivă este caracterizată prin scopul urmărit: „încălcarea îndatoririlor de 4
serviciu”, neavând relevanţă pentru caracterizarea juridică a faptei dacă această încălcare
s-a materializat. În acest context fapta constituie infracţiunea analizată numai dacă este
săvârşită cu intenţie directă.
5. Variantele agravate vizează pluralitate de participanţi, utilizarea unei arme, locul 5
sau timpul săvârşirii.
Sintagma „prin folosirea unei arme” se va interpreta având în vedere conţinutul 6
art. 179 C.pen. şi dispoziţiile Legii nr. 295/2004 privind regimul armelor şi al muniţiilor,
republicată (M.Of. nr. 425 din 10 iunie 2014).
Potrivit art. 179 C.pen., arme sunt instrumentele, dispozitivele sau piesele declarate
astfel prin dispoziţii legale. Sunt asimilate armelor orice alte obiecte de natură a putea fi
folosite ca arme şi care au fost întrebuinţate pentru atac.
Potrivit art. 2 din Legea nr. 295/2004, arma este orice obiect sau dispozitiv a cărui
funcţionare determină aruncarea unuia sau mai multor proiectile, substanţe explozive,
aprinse sau luminoase, amestecuri incendiare ori împrăştierea de gaze nocive, iritante sau
de neutralizare, în măsura în care se regăseşte în una dintre categoriile prevăzute în anexa
actului normativ, iar arma de foc este orice armă portabilă cu ţeavă care poate arunca, este
concepută să arunce sau poate fi transformată să arunce alice, un glonţ ori un proiectil
prin acţiunea unui combustibil de propulsie; se consideră că un obiect poate fi transformat
pentru a arunca o alice, un glonţ sau un proiectil prin acţiunea unui combustibil de propulsie
dacă are aspectul unei arme de foc şi, ca urmare a construcţiei sale sau a materialului din
care este confecţionat, poate fi transformat în acest scop; în înţelesul prezentei legi, nu
sunt incluse în definiţia armelor de foc armele prevăzute în categoriile D şi E din anexa
actului normativ (a se vedea şi supra comentariul art. 179).
Potrivit art. 185 C.pen., prin timp de război se înţelege durata stării de mobilizare a 7
forţelor armate sau durata stării de război.
6. Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai pentru 8
activităţi infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Vasile 859
Art. 419 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul este nou în dreptul substanţial. Este o variantă a abuzului
în serviciu pentru sfera relaţiilor sociale referitoare la forţele armate.
2 2. Noţiunea de vătămare gravă conţinută de norma de incriminare analizată, s-a
considerat a fi prea vagă şi nedefinită de legea penală [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban,
G. Zlati, Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 836].
3 3. Abuzul de autoritate presupune, spre deosebire de infracţiunea constrângerea
superiorului, că subiectul activ, „superiorul”, acţionează asupra celui pasiv, „subordonatul”,
prin constrângere fizică sau morală atenuate, ce nu constituie cauze de neimputabilitate
pentru acesta din urmă sau prin alte forme de persuasiune (promisiuni referitoare la
avantaje de ordin profesional, material sau financiar), ce obligă subordonatul la încălcarea
îndatoririlor de serviciu. Aceste ultime forme atenuate de constrângere morală nu ar putea
fi valorificate ca instigare la abuz în serviciu pentru superior, deoarece sancţiunea în cazul
abuzului în serviciu este mai severă, închisoarea de la 2 la 7 ani, situaţie în care cele mai
uşoare forme de constrângere (promisiuni referitoare la avantaje de ordin profesional,
material sau financiar), ar conduce la cele mai severe sancţiuni, mai severe decât în cazul
variantei tip a infracţiunii constrângerea superiorului (închisoarea de la 1 la 3 ani).
Existenţa unei astfel de interpretări de ordin doctrinar a textului, referitoare şi la
sancţionarea unor forme de persuasiune ca cele enumerate, anterioară aplicării sale,
exclude valorificarea unui aspect legat de lipsa de predictibilitate ori accesibilitate a
normei de incriminare.
4 4. În legătură cu teza finală, ce vizează ipoteza în care subordonatul şi-a încălcat
îndatoririle de serviciu, acţiunea ori inacţiunea superiorului trebuie să fie aptă să genereze
abdicarea inferiorului de la îndatoririle sale. În cazul în care rezoluţia infracţională
este luată anterior, ori formele de persuasiune nu sunt apte să conducă subordonatul la
încălcarea îndatoririlor de serviciu, nu se poate reţine în sarcina superiorului infracţiunea
de abuz de autoritate. Din perspectiva conduitei infracţionale a subordonatului se va
analiza întrunirea elementelor constitutive ale infracţiunii de abuz în serviciu (art. 297
C.pen.). Spre deosebire de infracţiunea constrângerea superiorului unde pentru superior
acţionează o cauză de neimputabilitate (fapta nu constituie infracţiune – art. 25 raportat
la 23 C.pen.), în cazul abuzului de autoritate nu este exclusă angajarea răspunderii penale
a subordonatului sau inferiorului. Ca urmare, superiorul săvârşeşte infracţiunea de abuz
de autoritate, sancţionată cu închisoarea de la 1 la 3 ani, iar inferiorul, ca are calitatea de
funcţionar public în sensul art. 175 alin. (2) C.pen., ce şi-a încălcat îndatoririle de serviciu,
poate săvârşi infracţiunea de abuz în serviciu, sancţionată cu închisoarea de la 2 la 7 ani şi
interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie publică.
5 În ceea ce priveşte executarea unui ordin nelegal, trebuie amintite dispoziţiile
Regulamentului disciplinei militare aprobat prin Ordinul M.Ap.N. nr. M.64 din 10 iunie
2013 (M.Of. nr. 399 bis din 3 iulie 2013). În Anexa 1 a Regulamentului se precizează
860 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 419
definiţia ordinului ca fiind o dispoziţie obligatorie, scrisă sau verbală, dată de o autoritate
militară pentru a fi executată întocmai.
Potrivit art. 8 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare sau art. 7 6
din Legea nr. 384/2006 privind statutul soldaţilor şi gradaţilor profesionişti (M.Of.
nr. 868 din 24 octombrie 2006), aceştia au îndatorirea principală de a respecta jurământul
militar şi prevederile regulamentelor militare şi de a executa întocmai şi la timp ordinele
comandanţilor şi ale şefilor, fiind responsabili de modul în care îndeplinesc misiunile ce
le sunt încredinţate. Cadrelor militare nu li se poate ordona şi le este interzis să execute
acte contrare legii, obiceiurilor războiului şi convenţiilor internaţionale la care România
este parte; neexecutarea ordinelor în aceste condiţii nu atrage răspunderea penală şi civilă
a subordonaţilor.
Militarii sunt răspunzători pentru ordinele date şi legalitatea acestora, pentru modul de
executare a ordinelor primite şi pentru faptele care încalcă ordinea de drept sau onoarea
şi demnitatea militară [art. 8 alin. (1) din Ordinul M.Ap.N. nr. M.64 din 10 iunie 2013].
Disciplina militară se realizează inclusiv prin respectarea strictă a actelor normative în
vigoare [art. 3 alin. (1) din acelaşi act normativ], iar neîndeplinirea unui ordin dat de
comandant/şef sau altă autoritate legală nu constituie abatere de la disciplina militară dacă
ordinul nu este dat în forma prevăzută de lege şi nu este în concordanţă cu actele normative
în vigoare, cu obiceiurile războiului şi convenţiile internaţionale la care România este
parte [art. 7 alin. (2)].
Nu constituie infracţiune îndeplinirea oricărui act ordonat de comandant sau altă 7
autoritate legitimă, dacă ordinul este dat în forma prevăzută de lege şi nu este, în mod
vădit, ilegal [art. 7 alin. (2) din Legea nr. 384/2006]. Dispoziţia din legea specială este
concordantă cu cele prevăzute de art. 18 raportat la art. 21 alin. (2) C.pen., potrivit cărora
nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei
obligaţii impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu
este în mod vădit ilegală.
Ca urmare, numai executarea ordinului ce îndeplineşte exigenţele de formă şi are 8
aparenţa de legalitate poate constitui o cauză justificativă, ce va exclude angajarea
răspunderii executantului, însă poate atrage răspunderea penală a emitentului, în timp ce
executarea ordinului vădit nelegal poate atrage răspunderea penală sau cel puţin disciplinară
a participanţilor, executant şi/sau emitent (a se vedea L. Lefterache, Drept penal. Partea
generală. Note de curs, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 109-110, 111-113).
5. Subiectul activ va avea întotdeauna calitatea de „superior” faţă de cel pasiv. O
activitate infracţională cu un conţinut similar desfăşurată însă de cel aflat într-o poziţie de
subordonare se va valorifica în contextul altor norme de incriminare (infracţiuni contra
libertăţii persoanei – ameninţare, şantaj; infracţiuni contra integrităţii fizice – lovirea
inferiorului, art. 420 C.pen.).
6. Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai 9
pentru activităţi infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Vasile 861
Art. 420 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sub denumirea marginală „lovirea
superiorului ori a inferiorului” au fost incriminate două fapte reglementate distinct în
Codul penal anterior: lovirea superiorului (art. 335 C.pen. din 1968) şi lovirea inferiorului
(art. 336 C.pen. din 1968). Este de subliniat faptul că pentru infracţiunea de lovire a inferiorului
reglementarea anterioară nu prevedea variantă agravată, dar şi faptul că legiuitorul actual a
introdus condiţia restrictivă ca fapta de lovire să aibă legătură cu exercitarea atribuţiilor de
serviciu ori pentru acte îndeplinite în legătură cu aceste atribuţii.
2 Expresia „în timp de război” din reglementarea anterioară a fost înlocuită cu expresia
„în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă” (a se vedea supra
comentariul art. 413).
Legiuitorul actual a renunţat la cauza justificativă reglementată anterior în art. 336
alin. (2) C.pen. din 1968, potrivit căreia lovirea inferiorului nu se sancţiona, în timp de
război, dacă fapta era determinată de o necesitate militară. Opţiunea legiuitorului poate
fi justificată de caracterul vag, nedefinit al conceptului de necesitate militară, în contextul
stării de război. S-a exprimat însă şi ideea ca necesitatea militară să fie integrată şi definită
în cadrul cauzelor justificative tradiţionale [S. Bogdan (coord.), D.A. Şerban, G. Zlati,
Noul Cod penal…, op. cit., 2014, p. 838].
3 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incriminare
şi apoi la limitele de pedeapsă, Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a egalizat
limitele pedepsei pentru cele două categorii de subiecţi activi, însă pentru varianta tip, a
sporit minimul special de la 3 luni/ o lună la 1 an şi maximul special de la 1 an la 5 ani, însă
a introdus alternativ şi pedeapsa amenzii. Pentru varianta agravată limitele de pedeapsă sunt
între 2 ani şi 3 luni – 6 ani şi 8 luni, faţă de 3 luni – 3 ani în reglementarea anterioară.
862 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 421-423
Art. 421
Art. 421. Capitularea
Predarea în mâinile inamicului de către comandant a forţelor armate pe care le comandă,
lăsarea în mâinile inamicului, distrugerea sau aducerea în stare de neîntrebuinţare de către
comandant a mijloacelor de luptă sau a altor mijloace necesare pentru purtarea războiului, fără
ca vreuna dintre acestea să fi fost determinată de condiţiile de luptă, se pedepsește cu detenţiune
pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 338 C.pen. din 1968), operându-se o unică modificare de ordin terminologic,
concretizată în abandonarea noţiunii „duşman” şi înlocuirea sa cu cea de „inamic”, ca
urmare norma nu generează situaţii legate de aplicarea legii mai favorabile.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea ante- 1
rioară (art. 339 C.pen. din 1968), operându-se o unică modificare de ordin terminologic,
concretizată în abandonarea noţiunii „duşman” şi înlocuirea sa cu cea de „inamic”, ca
urmare norma nu generează situaţii legate de aplicarea legii mai favorabile.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 340 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări în cazul variantei agravate şi a limitelor de pedeapsă. Varianta tip continuă a fi
reglementată ca o infracţiune de pericol, în timp ce variantele agravate rămân infracţiuni
de rezultat.
Prima variantă agravată nu mai include condiţia producerii unor urmări grave, ci a unor 2
urmări constând în distrugerea sau degradarea aeronavei. În această variantă agravată
infracţiunea este complexă, absorbind infracţiunea de distrugere sau degradare prevăzută
de art. 253 C.pen.
Vasile 863
Art. 424 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
3 În ceea ce priveşte cea de-a doua variantă agravată, noţiunea de dezastru este definită
de art. 254 alin. (2) C.pen.: dezastrul constă în distrugerea sau degradarea unor bunuri
imobile ori a unor lucrări, echipamente, instalaţii sau componente ale acestora şi care a
avut ca urmare moartea sau vătămarea corporală a două sau mai multor persoane.
Dacă fapta de zbor neautorizat a produs decesul a două sau mai multor persoane (un
dezastru) nu se va reţine un concurs de infracţiuni (zbor neautorizat, ucidere din culpă),
ci numai varianta agravată specifică infracţiunii de zbor neautorizat, limitele de pedeapsă
şi forma de vinovăţie specifică variantei agravate susţinând justeţea acestei interpretări.
Astfel, forma de vinovăţie este praeterintenţia care presupune că, faţă de rezultatul mai grav
(dezastrul/decesul mai multor persoane), autorul a acţionat din culpă, chiar dacă aceasta
este suprapusă intenţiei iniţiale (de zbor cu încălcarea reglementărilor speciale) [pentru
explicarea ipotezei concursului de infracţiuni, a se vedea R. Slăvoiu în M.A. Hotca (coord.),
Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, op. cit., 2014, p. 725, comentariul art. 423].
4 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de
incriminare şi apoi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare
pentru varianta tip a sporit minimul special de la 3 luni la 1 an şi maximul special de la 2 ani
la 3 ani, însă a introdus, alternativ, pedeapsa amenzii. Pentru variantele agravate limitele
de pedeapsă sunt în prezent 5-10 ani închisoare spre deosebire de 1-5 ani închisoare,
respectiv 10-20 de ani spre deosebire de 5-15 ani închisoare. Ca urmare, pentru varianta
tip, dacă procesul individualizării judiciare nu se orientează către pedeapsa amenzii şi
pentru variantele agravate legea anterioară este mai favorabilă.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 341 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă şi înlocuirea expresiei „în timp
de război” cu expresia „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă”
(a se vedea supra comentariul art. 413).
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă.
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare pentru varianta tip a sporit minimul special
de la 6 luni la 1 an şi a menţinut maximul special de 5 ani. Pentru varianta agravată
limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani, spre deosebire de
detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
864 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 425
Art. 425. Părăsirea comenzii
(1) Părăsirea comenzii de către comandantul unei nave militare sau al unei grupări
de nave militare, în situaţii care ar fi putut periclita nava militară sau navele militare ori
echipajul acestora, se pedepsește cu închisoarea de la 2 la 7 ani.
(2) În cazul în care părăsirea comenzii s-a săvârșit în mpul luptei, de către comandantul
unei nave militare sau al unei grupări de nave militare, pedeapsa este închisoarea de la
10 la 20 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 342 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă în cazul variantei agravate.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. 2
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare pentru varianta tip a menţinut natura
sancţiunii şi limitele acesteia. Pentru varianta agravată limitele de pedeapsă sunt în prezent
închisoarea de la 10 la 20 de ani, spre deosebire de detenţia pe viaţă sau închisoarea de la
15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 343 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări de fond numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. S-au realizat însă şi
modificări de ordin terminologic, termenul „duşman” fiind înlocuit cu „inamic”.
2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă. 2
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei şi natura acesteia.
Astfel, limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani, spre deosebire
de detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Vasile 865
Art. 427 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 344 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, operându-se
modificări de fond numai în ceea ce priveşte limitele de pedeapsă. S-au realizat însă şi
modificări de ordin terminologic, termenul „duşman” fiind înlocuit cu „inamic”.
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă.
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei şi natura acesteia.
Astfel, limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 10 la 20 de ani spre deosebire
de detenţia pe viaţă sau închisoarea de la 15 la 25 ani, în reglementarea anterioară.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 344 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale şi cu păstrarea
caracterului de infracţiune de rezultat, operându-se modificări de fond numai în ceea ce
priveşte urmările pe care fapta trebuie să le producă şi limitele de pedeapsă.
2 În cazul urmărilor produse legiuitorul a renunţat la sintagma „sau alte urmări grave”,
considerându-se că aceasta nu corespunde exigenţelor de accesibilitate şi predictibilitate,
menţinând doar condiţia producerii unei avarieri grave.
În prezent, pentru varianta tip legiuitorul a prevăzut că fapta trebuie săvârşită cu
vinovăţie sub forma intenţiei, culpa fiind valorificată pentru varianta atenuată.
3 Legiuitorul a operat şi o modificare de formă, expresia „în timp de război” fiind
înlocuită cu sintagma mai largă „în timp de război, pe durata stării de asediu sau a stării de
urgenţă” (a se vedea supra comentariul art. 413).
4 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă.
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei astfel: pentru
varianta tip a fost redus maximul special de la 20 la 12 ani închisoare şi pentru varianta
agravată s-au redus atât minimul, cât şi maximul special cu câte 5 ani. Pentru varianta
atenuată s-au păstrat limitele de pedeapsă.
866 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari Art. 429
Art. 429. Sancţionarea tenta vei
Tenta va la infracţiunile prevăzute în art. 421-425, art. 427 și art. 428 alin. (1) se
pedepsește.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Legiuitorul şi-a păstrat opţiunea pentru 1
infracţiunile pentru care şi fapta rămasă în faza tentativei se pedepseşte: capitularea,
părăsirea câmpului de luptă, zborul neautorizat, părăsirea navei, părăsirea comenzii,
coborârea pavilionului şi coliziunea.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 347 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale şi a conţinutului.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 337 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, însă legiuitorul
a operat o extindere a sferei infracţiunilor pentru care este ştirbit principiul oficialităţii,
fiind necesară îndeplinirea unei condiţii de procedibilitate (sesizarea comandantului), în
cazul infracţiunilor de absenţă nejustificată, dezertarea, încălcarea consemnului, părăsirea
postului sau comenzii şi insubordonarea. În reglementarea anterioară această condiţie nu
era prevăzută pentru părăsirea navei, aeronavei sau părăsirea comenzii.
Vasile 867
Art. 432 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Vasile
Capitolul II
Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. În Expunerea de motive s-a arătat că infracţiunea de sustragere
de la serviciul militar în timp de război constituie o reglementare nouă. Necesitatea acestei
reglementări este dedusă din art. 55 din Constituţie, potrivit căruia cetăţenii români au
dreptul şi obligaţia de a apăra România. Având în vedere evoluţia legislativă ulterioară
anilor 2000 s-a renunţat la incriminarea faptei săvârşite pe timp de pace. Astfel potrivit
art. 1-3 din Legea nr. 395/2005 (M.Of. nr. 1155 din 20 decembrie 2005), cetăţenii români
efectuează serviciul militar, pe bază de voluntariat, pe timp de pace, executarea serviciului
obligatoriu fiind suspendat, iar pe durata stării de război, a stării de mobilizare, precum şi
pe timpul stării de asediu, executarea serviciului militar devine obligatorie, în condiţiile
legii. Legiuitorul actual a operat o extindere a sferei de aplicabilitate cu accent pe condiţia
de timp (pentru definiţia noţiunilor „timp de război”, „stare de mobilizare” sau „stare de
asediu”, a se vedea supra comentariul art. 413).
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la condiţiile de incri-
minare, de procedibilitate şi la limitele de pedeapsă. Din perspectiva sancţiunii, noua
reglementare a redus limitele pedepsei, acestea fiind în prezent închisoarea de la 2 la 7 de
ani spre deosebire de închisoarea de la 3 la 10 ani, în reglementarea anterioară.
Trebuie subliniat şi faptul că, în prezent, legiuitorul a optat pentru principiul oficiali-
tăţii, excluzând condiţia de procedibilitate referitoare la sesizarea comandantului. Lipsa
îndeplinirii acestei condiţii ar fi exclus declanşarea procesului penal ori continuarea
acestuia cu consecinţa pronunţării unor soluţii de netrimitere în judecată sau încetare a
procesului penal, ipoteză în care legea anterioară este mai favorabilă.
Comentariu
1 Textul este nou în dreptul substanţial. Infracţiunea constituie o variantă a infracţiunii
de ultraj cu subiect pasiv calificat. Infracţiunea este complexă, absorbind în conţinutul său
868 Vasile
Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili Art. 434-435
Art. 434
infracţiunile de ameninţare (art. 206 C.pen.) sau lovire [art. 193 alin. (1) C.pen.] şi având
sancţiuni mai severe decât în cazul faptelor ce şi-au pierdut autonomia.
Subiectul activ este necircumstanţiat. Subiectul pasiv (santinela sau militarul) trebuie
să se afle în mod efectiv în serviciu de intervenţie, însoţire sau de securitate la momentul
exercitării asupra sa a violenţelor fizice ori ameninţărilor.
Varianta agravată presupune pluralitatea de subiecţi activi sau folosirea armei (pentru 2
noţiunea de armă, a se vedea supra comentariul art. 418).
Din perspectiva activităţii legii penale, textul îşi va găsi aplicabilitatea numai pentru
activităţi infracţionale ulterioare intrării sale în vigoare.
Comentariu
Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea 1
anterioară (art. 353 C.pen. din 1968), cu modificarea denumirii marginale, din sustragerea
de la recrutare, şi a structurii ce cuprinde, în prezent, variantă tip şi variantă agravată,
incriminând cu caracter de noutate conduita pe timp de pace. Norma de incriminare este
impusă de sfera îndatoririlor cetăţenilor români, care, potrivit art. 55 din Constituţie, au
dreptul şi obligaţia să apere România, iar condiţiile privind îndeplinirea îndatoririlor
militare se stabilesc prin lege organică.
Legiuitorul a modificat structura incriminării optând pentru o variantă tip, în cazul căreia 2
fapta se săvârşeşte în timp de pace şi o variantă agravată, care incriminează conduita în timp
de război sau pe durata stării de asediu. S-au realizat şi modificări de ordin terminologic,
termenul „în timp de război” fiind înlocuit cu cel „în timp de război sau pe durata stării de
asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se vedea supra comentariul art. 413).
Pentru ipoteza variantei agravate, în care există continuitate de incriminare, s-au păstrat
limitele de pedeapsă.
Vasile 869
Art. 436-437
436 Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 354 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii
variantă tip – variantă asimilată, operându-se modificări de fond numai în ceea ce priveşte
limitele de pedeapsă. S-au realizat însă şi modificări de ordin terminologic, termenul „în
timp de mobilizare sau război” a fost înlocuit cu cel cu „în timp de război sau pe durata
stării de asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se vedea supra comentariul art. 413).
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă.
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limitele pedepsei. Astfel, limitele de
pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 2 la 7 de ani spre deosebire de închisoarea de la
3 la 10 ani, în reglementarea anterioară.
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 350 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii şi
sancţiunii şi ca urmare exclude o analiză pe aspectul legii penale mai favorabile.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul a fost preluat din reglementarea
anterioară (art. 351 C.pen. din 1968), cu menţinerea denumirii marginale, a structurii,
operându-se modificări de ordin terminologic, sintagma „în timp de război” fiind înlocuită
cu cea „în timp de război sau pe durata stării de asediu” (pentru definiţia noţiunilor, a se
vedea supra comentariul art. 413).
2 2. Legea penală mai favorabilă se va determina prin raportare la limitele de pedeapsă.
Din perspectiva sancţiunii, noua reglementare a redus limita minimului special de la 3 la
2 ani închisoare. Astfel, limitele de pedeapsă sunt în prezent închisoarea de la 2 la 7 de ani
spre deosebire de închisoarea de la 3 la 7 ani, în reglementarea anterioară.
870 Vasile
Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii Art. 438
Nedelcu
Titlul XII
Infracţiuni de genocid, contra umanităţii
și de război
Capitolul I
Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea are corespondent în art. 357 1
C.pen. din 1968, al cărui conţinut este preluat cu o serie de modificări. Potrivit Expunerii
de motive (pct. 2.92), modificările vizează numai forma şi au drept scop corelarea cu
art. 6 din Statutul Curţii Penale Internaţionale (în continuare, Statutul CPI).
2. Elemente de tipicitate. Cerinţa esenţială care priveşte elementul material al tuturor 2
variantelor genocidului, aceea ca acţiunile incriminate să fie îndreptate împotriva unor
anumite entităţi (care este, totodată, şi situaţia premisă a infracţiunii) a suferit modificări.
Astfel, situaţia premisă nu mai presupune decât preexistenţa unui grup naţional, etnic,
rasial sau religios, renunţându-se la noţiunea de colectivitate. Expunerea de motive
vorbeşte despre o înlocuire a noţiunii de colectivitate cu cea de grup, justificată şi de faptul
că această din urmă noţiune este preferată de actele normative internaţionale recente. În
aceste condiţii, aria incriminării nu se restrânge.
Incriminarea cuprinde o variantă simplă, susceptibilă de realizare prin mai multe 3
modalităţi alternative [art. 438 alin. (1) lit. a)-e) C.pen.], o variantă agravată [art. 438
Nedelcu 871
Art. 438 Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
alin. (2) C.pen.] prin cerinţa săvârşirii faptelor prevăzute de alin. (1) în timp de război,
conform art. 185 C.pen.]; în alin. (3) este incriminat ca infracţiune de sine stătătoare actul
preparator al înţelegerii în vederea săvârşirii genocidului, iar în alin. (4) este incriminată
o formă particulară a infracţiunii de instigare publică.
4 În cazul primei modalităţi a variantei simple a infracţiunii [art. 438 alin. (1)
lit. a) C.pen.], în raport cu incriminarea corespondentă din vechea reglementare [art. 375
alin. (1) lit. a) C.pen. din 1968], exprimarea elementului material a fost reformulată.
Astfel, sintagma uciderea membrilor a fost înlocuită cu uciderea de membri, făcând clară
concluzia existenţei infracţiunii atât în ipoteza uciderii tuturor membrilor unui grup, cât şi
a unei ucideri numai a unor dintre aceştia.
5 În cazul celei de a doua modalităţi a variantei simple [art. 438 alin. (1) lit. b) C.pen.],
elementul material nu mai este vătămarea gravă, ci vătămarea, asigurându-se corelarea
cu denumirea actuală a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii.
6 S-a precizat, în cazul modalităţii de la lit. c), posibilitatea ca distrugerea grupului să
fie totală sau parţială şi, totodată, s-a eliminat termenul de tratament din sintagma care
exprimă elementul material [supunerea grupului la condiţii de existenţă (sau tratament)
de natură să...]. Potrivit doctrinei anterioare (Explicaţii IV, ed. I, 1972, p. 930), prin
condiţii de existenţă se înţelegea modul de alimentare, regimul locuinţei, îmbrăcămintea,
odihna sau orice alte condiţii de existenţă inumane; prin tratamente de natură să ducă
la distrugerea fizică se înţelegea supunerea la munci extrem de istovitoare, lipsirea de
asistenţă medicală, folosirea ca material viu la efectuarea anumitor experienţe medicale.
În măsura în care asemenea tratamente alterează în mod inevitabil condiţiile de existenţă,
legiuitorul, eliminând noţiunea de tratamente, a considerat că elimină o redundanţă. Pentru
acest motiv, sfera de incidenţă a textului rămâne neschimbată (nu se restrânge).
7 În cazul modalităţilor variantei simple [art. 438 alin. (1) lit. d) şi e) C.pen.] au fost
aduse doar modificări terminologice, fără consecinţe juridice [impunerea de măsuri vizând
în loc de luarea de măsuri tinzând – lit. d); transferul forţat de copii în loc de transferarea
forţată a copiilor – lit. e)].
8 Tratamentul sancţionator al tuturor acestor variante a rămas identic cu cel existent în
incriminarea anterioară (15-25 de ani şi interzicerea unor drepturi).
9 Varianta agravată [art. 438 alin. (2) C.pen.], în raport cu timpul săvârşirii (în timp
de război) nu a suferit niciun fel de modificări. Şi incriminarea actului preparator al
înţelegerii în vederea săvârşirii genocidului [art. 438 alin. (3) C.pen.] a fost preluată fără
modificări, cu excepţia sancţiunii, a cărei limită maximă a fost redusă de la 20 la 10 ani.
În raport cu această modificare, legea nouă este mai favorabilă.
10 A fost introdusă o nouă incriminare, aceea a incitării la săvârşirea infracţiunii de
genocid, comisă în mod direct, în public. Conform Expunerii de motive (pct. 2.92),
incriminarea era cerută de prevederile art. 3 lit. c) din Convenţia pentru prevenirea şi
reprimarea crimei de genocid (1948). De altfel, incitarea directă şi publică la genocid
este prevăzută şi de art. 25 alin. (3) lit. e) din Statutul CPI. În condiţiile în care termenul
de incitare nu are o definiţie legală, iar, potrivit limbajului comun, a incita semnifică a
aţâţa, a întărâta; a instiga la... (DEX 2009) sau a duce în mod intenţionat la o stare de
agitaţie, îndemnând la acţiuni duşmănoase; a instiga; a aţâţa; a stârni; a provoca; a porni
(NODEX 2002), se pune problema diferenţei faţă de instigare ca formă a participaţiei (în
condiţiile în care infracţiunea este susceptibilă de săvârşire în participaţie, în oricare dintre
872 Nedelcu
Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii Art. 439
formele sale). În aceste condiţii, s-ar putea afirma că incitarea este o instigare neurmată
de executare; a se vedea comentariul art. 370 C.pen.). Din această perspectivă, incitarea
la săvârşirea infracţiunii de genocid este o formă particulară a infracţiunii de instigare
publică (art. 368 C.pen.). Incitarea trebuie săvârşită în mod direct, în public (art. 184
C.pen.), condiţii care sunt cumulative.
În condiţiile în care art. 438 C.pen. este corelat cu art. 6 din Statutul CPI, sunt utile, 11
în analiza conţinutului juridic al infracţiunii, dispoziţiile art. 9 din Statut, respectiv
Elementele infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie
2002, utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
De pildă, referitor la subiectul pasiv al infracţiunii de genocid se precizează că poate fi
atât unic, cât şi plural; în cazul genocidului prin vătămare gravă a integrităţii fizice sau
psihice a uneia sau mai multor persoane [art. 6 lit. b) din Statutul CPI, cu corespondent în
art. 438 alin. (1) lit. b) C.pen.], se arată că elementul material poate să constea, fără însă să
se limiteze la aceasta, în acte de tortură, de viol, violenţe sexuale, tratamente inumane sau
degradante; în cazul genocidului prin supunerea grupului la condiţii de existenţă de natură
să ducă la distrugerea fizică, totală sau parţială, a acestuia [art. 6 lit. c) din Statutul CPI,
cu corespondent în art. 438 alin. (1) lit. c) C.pen.], expresia condiţii de existenţă poate
să se refere, fără a se limita la aceasta, la privarea deliberată de mijloace indispensabile
supravieţuirii, precum hrană, servicii medicale, locuinţă etc.
În ceea ce priveşte latura subiectivă, doctrina precizează că aceasta presupune 12
două forme distincte de intenţie, o intenţie generală, precum şi o intenţie de a distruge
(K. Ambos, Ce înseamnă „intenţia de a distruge” din structura genocidului? în C.D.P.
nr. 2/2010, p. 1-28).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită. 13
Nedelcu 873
Art. 439 Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
de a furniza informaţii reale privind soarta care îi este rezervată ori locul unde se află, de
îndată ce aceste informaţii au fost solicitate;
i) întemniţarea sau altă formă de privare gravă de libertate, cu încălcarea regulilor gene-
rale de drept internaţional;
j) persecutarea unui grup sau a unei colec vităţi determinate, prin privare de drepturile
fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestor drepturi, pe
mo ve de ordin poli c, rasial, naţional, etnic, cultural, religios, sexual ori în funcţie de alte
criterii recunoscute ca inadmisibile în dreptul internaţional;
k) alte asemenea fapte inumane ce cauzează suferinţe mari sau vătămări ale integrităţii
fizice sau psihice,
se pedepsește cu detenţiune pe viaţă sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea
exercitării unor drepturi.
(2) Cu aceeași pedeapsă se sancţionează faptele prevăzute în alin. (1), săvârșite în cadrul
unui regim ins tuţionalizat de oprimare sistema că și de dominare a unui grup rasial asupra
altuia, cu intenţia de a menţine acest regim.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Incriminarea nu are corespondent în
reglementarea anterioară. Potrivit Expunerii de motive, art. 439 C.pen. reia, într-o formă
adaptată, prevederile art. 7 din Statutul CPI. De altfel, diferenţele în raport cu reglementarea
din Statut sunt precizate şi explicate în Expunerea de motive. Astfel, spre deosebire de
art. 7 din Statut, în art. 439 C.pen. nu se definesc termenii utilizaţi, legiuitorul român
apreciind că nu se aduce atingere previzibilităţii legii în condiţiile în care noţiunile sunt
suficient explicate în cadrul fiecărei secţiuni; s-a renunţat la precizarea ca faptele să fie
comise „în cunoştinţă de acest atac”; în varianta prevăzută de lit. d) (transfer forţat) nu s-a
mai prevăzut condiţia ca transferul să vizeze o populaţie; în varianta prevăzută de lit. f) a
fost introdusă noţiunea de agresiune sexuală; în varianta prevăzută de lit. g) s-a introdus şi
modalitatea de comitere a faptei prin vătămarea integrităţii fizice sau psihice.
2 Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele infracţiunii (document
oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002, utilizat în interpretarea şi
aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int), precum şi definiţiile cuprinse în
art. 7 alin. (2) din Statut.
3 2. Elemente de tipicitate. Infracţiunea are ca situaţie premisă existenţa unui atac
generalizat sau sistematic împotriva unei populaţii civile. Deşi, aşa cum s-a precizat,
reglementarea naţională, în raport cu art. 7 din Statutul CPI, a renunţat la precizarea ca
faptele să fie comise „în cunoştinţă de acest atac”, considerăm că autorul infracţiunii
trebuie să fie în cunoştinţă de acest atac. Cu privire la acest aspect, nu trebuie însă dovedit
că autorul avea cunoştinţă de toate caracteristicile atacului. Toate acestea rezultă din
documentul Elementele infracţiunii (art. 7, Introducere, pct. 2). Potrivit aceluiaşi document
(pct. 3), prin atac lansat împotriva unei populaţii civile se înţelege comportamentul care
constă în comiterea multiplă a actelor vizate de alin. (1) al art. 7 din Statutul CPI împotriva
unei populaţii civile, oricare ar fi aceasta, în aplicarea sau în urmărirea politicii unui stat
sau organizaţii având ca scop un asemenea atac. Aceste acte nu trebuie să constituie în
mod necesar un atac militar. O politică având ca scop un asemenea atac există şi atunci
când statul sau organizaţia favorizează sau încurajează activ un asemenea atac împotriva
unei populaţii civile. În circumstanţe excepţionale, o asemenea politică poate lua forma
874 Nedelcu
Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii Art. 439
unei omisiuni de a acţiona, prin care statul sau organizaţia în mod conştient încurajează un
asemenea atac. Se poate deduce existenţa unei asemenea politici din simplul fapt că statul
sau organizaţia se abţin de la orice acţiune.
În explicitarea elementului material sunt, de asemenea, utile informaţii cuprinse în 4
documentul Elementele infracţiunii.
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită. 5
3. Jurisprudenţă naţională. Instanţele naţionale au fost sesizate cu o cauză având 6
ca obiect săvârşirea infracţiunii contra umanităţii constând în aceea că, „în perioada
1956-1963, inculpatul, în calitate de comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a
săvârşit acţiuni şi inacţiuni sistematice care au avut ca rezultat persecutarea colectivităţii
reprezentate de deţinuţii politici încarceraţi în acest penitenciar, prin privare de drepturi
fundamentale ale omului sau prin restrângerea gravă a exercitării acestora, pe motive de
ordin politic” (http://mpublic.ro/presa/2014/c_18_06_2014.htm).
Nedelcu 875
Art. 440 Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
Nedelcu
Capitolul II
Infracţiuni de război
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, „textul 1
referitor la infracţiunile de război contra persoanelor cuprinde în alin. (1) în principal
acele fapte care sunt prevăzute de art. 3 comun Convenţiilor de la Geneva şi regăsite în
Statut în cadrul art. 8 parag. 2 lit. a). În mod firesc, persoana protejată nu mai este acum
prizonierul de război sau populaţia civilă, ci persoana protejată de dreptul internaţional
umanitar, ce include toate Convenţiile de la Geneva, conform alin. (5) lit. a)-c).
Suplimentar faţă de textul corespondent din Statut – ce face referire doar la experienţe 2
medicale neconsimţite şi nemotivate de un tratament medical – alin. (1) lit. g) detaliază
aceste aspecte şi adaugă elemente de protecţie suplimentară a persoanei, şi anume:
prelevarea de ţesuturi sau organe (pct. 2), respectiv supunerea la metode de tratament
nerecunoscute medical (pct. 3). Aceste elemente sunt preluate din art. 11 parag. 2 lit. b)
şi c) din Protocolul Adiţional nr. I la Convenţiile de la Geneva (ratificat de România prin
Decretul nr. 224/1990). Deşi acesta se referă doar la protecţia victimelor conflictelor armate
internaţionale, în considerarea evoluţiei dreptului internaţional cutumiar, sfera protecţiei
s-a extins şi la victimele conflictelor internaţionale, fapt recunoscut de prevederile
Statutului CPI – art. 8 parag. 2 lit. e) pct. (xi).
Corespunzător prevederilor art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vi), respectiv art. 85 parag. 3 3
lit. e) din Protocolul Adiţional nr. I, în cadrul alin. (2) [alin. (3) – n.n.] s-a incriminat
expres «rănirea, în cadrul unui conflict armat cu sau fără caracter internaţional, a unui
membru al forţelor armate inamice sau a unui combatant al părţii inamice după ce acesta
s-a predat fără condiţii, sau care a fost scos din luptă în orice mod». Protecţia oferită este
mai largă atât din perspectiva conflictului – nu doar cu caracter internaţional, cum prevede
Statutul CPI – cât şi a persoanei, care nu trebuie să se fi predat obligatoriu necondiţionat,
poate chiar să nu se fi predat, dacă este scos din luptă.
În cadrul alin. (4) se face distincţia deja amintită în funcţie de caracterul internaţional 4
al conflictului, existând anumite măsuri care nu îşi au sensul în cazul unui conflict fără
caracter internaţional, ca de exemplu întârzierea repatrierii etc.”
Art. 440 C.pen. are corespondent în art. 358 C.pen. din 1968. 5
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele 6
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002,
utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită. 7
Nedelcu 877
Art. 441 Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, în cadrul
incriminării infracţiunilor de război contra proprietăţii şi altor drepturi au fost integrate
prevederile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xvi) şi (xiii), respectiv lit. e) pct. (v) şi (xii) din
Statut. Textul de lege are ca obiectiv protecţia dreptului de proprietate [alin. (1)], precum
şi a acţiunilor în justiţie [alin. (2)]. Fapta prevăzută la alin. (2) este posibilă doar în cadrul
unui conflict armat cu caracter internaţional, vizând resortisanţii părţii inamice. Intră în
aria de aplicare a normei orice măsură sau restricţie legală cu caracter discriminatoriu
privind exercitarea unui drept în justiţie.
2 Incriminarea are corespondent şi în art. 359 alin. (2) şi (3) şi art. 360 C.pen. din 1968.
3 2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002,
utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
4 Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Conform Expunerii de motive, incrimi-
narea infracţiunilor de război contra operaţiunilor umanitare şi emblemelor are ca obiectiv
878 Nedelcu
Infracţiuni de război Art. 443
protejarea acestora şi asigurarea desfăşurării unor astfel de operaţiuni cu respectarea Cartei
ONU.
Prevederile alin. (1) lit. a) îşi găsesc corespondent în cuprinsul art. 8 parag. 2 lit. b) 2
pct. (iii) şi lit. e) pct. (iii) din Statut, ce codifică astfel dreptul internaţional cutumiar,
precum şi voinţa Consiliului de Securitate, exprimată în numeroase rezoluţii (a se vedea,
cu titlu de exemplu, Rezoluţia nr. 1258/1999). Dacă atacul este îndreptat contra unor
obiective militare (determinate astfel potrivit art. 51-52 din Protocolul Adiţional nr. I),
fapta nu se va încadra în dispoziţiile prezentului articol.
Ipoteza declanşării atacului asupra bunurilor enumerate la alin. (1) lit. b) corespunde 3
dispoziţiilor art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xxiv) şi lit. e) pct. (ii) din Statutul CPI.
În cazul faptei de la alin. (2) este incriminată utilizarea fără drept a anumitor embleme 4
(ca, de exemplu, semnele distinctive prevăzute de Convenţiile de la Geneva), în
conformitate cu dispoziţiile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (vii) din Statut, respectiv art. 85 parag. 3
lit. f) din Protocolul Adiţional nr. I. Fără recunoaşterea şi respectarea unanimă a anumitor
semne distinctive, operaţiunile umanitare şi protecţia persoanelor care participă la ele ar fi
imposibilă, motiv pentru care se impune protejarea acestor embleme şi sancţionarea faptei
de a le utiliza fără drept, profitând de „scutul” oferit de ele.
Pentru toate faptele incriminate de acest articol, nu prezintă relevanţă faptul că este 5
vorba de un conflict cu sau fără caracter internaţional.
Incriminarea are corespondent şi în art. 359 alin. (1) şi art. 294 C.pen. din 1968. 6
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele 7
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002,
utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, fapta de
utilizare de metode interzise în operaţiunile de luptă reia în alin. (1) – aplicabil în cazul
unui conflict cu sau fără caracter internaţional – mai multe prevederi ale art. 8 parag. 2
din Statut. Astfel, incriminarea de la lit. a) – declanşarea atacului prin mijloace militare
contra populaţiei civile sau unor civili care nu participă direct la ostilităţi – corespunde
art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (i) şi lit. e) pct. (i) din Statutul CPI, precum şi art. 85 parag. 3
lit. a) din Protocolul Adiţional nr. I. Fapta se va distinge de cea prevăzută la art. 432
alin. (1) lit. a) prin faptul că atacul trebuie declanşat prin mijloace militare.
2 Textul de la lit. b) – corespondent art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (ii), (v) şi (ix), precum şi
lit. e) pct. (iv) şi art. 85 parag. 4 lit. d) din Protocolul Adiţional nr. I – vizează protecţia
anumitor bunuri (în special clădiri consacrate cultului religios, învăţământului, artei,
ştiinţei, acţiunilor caritabile, a monumentelor istorice, spitalelor, locurilor unde bolnavii
sau răniţii sunt adunaţi, precum şi a oraşelor, satelor, locuinţelor sau clădirilor neapărate
ori a zonelor demilitarizate etc.), cuprinzând în sfera sa de aplicare bunurile prevăzute de
art. 359 C.pen.
3 Prevederile de la lit. c) incriminează atacul prin mijloace militare, ştiindu-se că vor fi
provocate pierderi umane în rândul civililor, vădit disproporţionate în raport cu avantajul
militar previzibil în mod direct. Potrivit Statutului CPI – art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (iv) şi
art. 85 parag. 3 lit. b) şi c) din Protocolul Adiţional nr. I, protecţia vizează doar conflictele
cu caracter internaţional. Textul extinde însă această protecţie, dat fiind că atât Curtea
Internaţională de Justiţie (în raportul său despre utilizarea şi ameninţarea cu utilizarea
de arme nucleare, 1996), cât şi Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie
(decizia Kupreskic şi alţii, IT-95-16-T), au stabilit că dreptul internaţional cutumiar nu
face distincţie între tipul conflictului, protecţia fiind necesară în ambele situaţii.
4 Conform lit. d) este interzisă utilizarea unei persoane protejate pe post de „scut uman”
pentru a asigura apărarea anumitor zone militare, iar potrivit lit. e) se interzice purtarea
războiului prin înfometarea deliberată a civililor, privându-i de bunurile indispensabile
supravieţuirii, sau împiedicând, cu încălcarea dispoziţiilor dreptului internaţional
umanitar, primirea ajutoarelor destinate acestora. Textul Statutului incriminează aceste
fapte doar dacă sunt comise în cadrul unui conflict cu caracter internaţional – art. 8
parag. 2 lit. b) pct. (xxiii), respectiv pct. (xxv) – dar evoluţia şi interpretarea dreptului
cutumiar internaţional justifică acordarea acestei protecţii suplimentare şi civililor
dintr-un conflict fără caracter internaţional (în acelaşi sens a se vedea reglementarea din
dreptul german). Reglementarea propusă are în vedere atât practica Tribunalului Penal
Internaţional pentru fosta Iugoslavie, raportat la prevederile lit. d), cât şi numeroasele
documente adoptate la nivelul ONU care solicită permiterea accesului populaţiei civile
880 Nedelcu
Infracţiuni de război Art. 444
la ajutoarele umanitare în conflictele fără caracter internaţional (Rezoluţia nr. 1265/1999
privind protecţia populaţiei civile în timp de conflict armat, precum şi situaţiile din Sudan,
Congo şi Afganistan).
Preluând prevederile art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xii) şi lit. e) pct. (x) din Statut, în 5
cadrul lit. f) este incriminată fapta de a declara sau a ordona că nu va exista îndurare
pentru învinşi. Faţă de forma prevăzută de Statut, unica modificare constă în adăugarea
în text a verbului a ordona. Urmând precizările Elementelor infracţiunilor, cât şi modelul
german, elementele constitutive ale infracţiunii vor fi îndeplinite doar dacă declararea sau
ordonarea este realizată de o persoană cu o anumită autoritate, ce are printre atribuţiile
sale pe cele de comandă.
În fine, potrivit lit. g) este incriminată fapta de a ucide sau răni, prin viclenie, un 6
membru al forţelor armate inamice sau un combatant al forţelor inamice, corespondent
prevederilor art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xxv) şi lit. e) pct. (ix) din Statutul CPI. Fapta a
fost incriminată încă din 1907, prin prevederile art. 23 al Convenţiei de la Haga privind
regulile şi obiceiurile de purtare a războiului.
Potrivit alin. (2), este incriminat atacul desfăşurat în condiţiile în care se cunoaşte că el va 7
cauza mediului înconjurător daune extinse, de durată şi grave, care ar fi vădit disproporţionate
în raport cu ansamblul avantajului militar concret şi direct aşteptat. Incriminarea vizează
doar conflictul armat cu caracter internaţional, dreptul internaţional cutumiar nefiind încă
suficient consolidat pentru a extinde sfera protecţiei şi la alte conflicte.
Incriminarea nu are corespondent în reglementarea anterioară. 8
2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele 9
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002,
utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită. 10
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive, în cadrul 1
incriminării utilizării de mijloace interzise în operaţiunile de luptă, la lit. a) se regăseşte
utilizarea otrăvii sau armelor cu substanţe otrăvitoare. Faţă de dispoziţiile similare ale
art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xvii) din Statut, interdicţia este aplicabilă şi conflictelor fără
caracter internaţional. Aceasta deoarece utilizarea unor astfel de arme constituie o gravă
încălcare a dreptului internaţional umanitar încă din 1907, momentul apariţiei Convenţiei
de la Haga privind regulile şi obiceiurile de purtare a războiului.
Potrivit lit. b) este interzisă utilizarea de gaze asfixiante, toxice sau asimilate, precum 2
şi de orice lichide, materii sau procedee similare. Spre deosebire de prevederile în materie
Nedelcu 881
Art. 445 Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
ale Statutului CPI – art. 8 parag. 2 lit. b) pct. (xviii) – ce incriminează fapta doar dacă a
fost comisă în cadrul unui conflict cu caracter internaţional, textul proiectului nu conţine
această limitare. Extinderea domeniului de incidenţă al incriminării este justificată atât de
numeroasele acte normative existente la nivel internaţional (privind interzicerea armelor
biologice, chimice etc.) ce incriminează fapta indiferent de caracterul conflictului, cât
şi de practica Tribunalului Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie, care a decis că
interdicţia utilizării armelor chimice este aplicabilă conflictelor armate cu sau fără caracter
internaţional (decizia Tadic, IT-94-AR72).
3 Conform lit. c), este interzisă utilizarea aşa-numitelor gloanţe dum-dum. Deşi art. 8
parag. 2 lit. b) pct. (xix) din Statut incriminează doar fapta comisă în cadrul unui conflict
armat cu caracter internaţional, extinderea incriminării se justifică prin evoluţia dreptului
internaţional cutumiar, fiind general recunoscută interdicţia încă din anul 1899 (prin a
doua Declaraţie de la Haga).
4 2. Elemente de tipicitate. Şi cu privire la această incriminare vor fi utile Elementele
infracţiunii (document oficial al CPI, adoptat şi intrat în vigoare la 9 septembrie 2002,
utilizat în interpretarea şi aplicarea art. 6-8 din Statut; a se vedea www.icc-cpi.int).
5 Potrivit art. 445 C.pen., tentativa este pedepsită.
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Art. 445 C.pen. are corespondent în
art. 361 alin. (1) C.pen. din 1968 şi prevede sancţionarea tentativei în cazul infracţiunilor
de genocid, contra umanităţii şi de război.
882 Nedelcu
Infracţiuni de război Art. 446
Nedelcu
Titlul XIII
Dispoziţii finale
Comentariu
1. Precizări. Art. 446 alin. (1) teza I C.pen. prevede momentul intrării în vigoare a 1
prezentului Cod, fără a stabili o dată certă, ci trimiţând la legea de punere în aplicare. Potrivit
art. 246 LPACP, Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr. 510 din
24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, a intrat în vigoare la data de
1 februarie 2014; la aceeaşi dată, conform ar. 250 LPACP, a fost abrogat Codul penal anterior,
respectiv Legea nr. 15/1968 privind Codul penal, republicată în M.Of. nr. 65 din 16 aprilie
1997, cu modificările şi completările ulterioare. Prin urmare, se stabileşte unul dintre cele
două momente ale limitei temporale de aplicare a noului Cod penal, cel al intrării în vigoare
şi care este util în aplicarea practică a principiului activităţii legii penale.
Art. 446 alin. (1) teza a II-a, alin. (2) C.pen. au prevăzut abrogarea, respectiv data 2
abrogării (29 iulie 2009, respectiv 4 zile de la data publicării în Monitorul Oficial a
prezentului Cod) altor două legi organice, una privind, de asemenea, Codul penal, iar
alta, privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul
procesului penal (legi care nu au intrat niciodată în vigoare).
Art. 446 alin. (3) C.pen. a prevăzut obligaţia Guvernului de a prezenta Puterii Legis- 3
lative proiectul legii de punere în aplicare a Codului penal, precum şi termenul acestei
obligaţii (12 luni de la data publicării Codului în Monitorul Oficial). Astfel, la 22 iulie
2010 proiectul Codului penal a fost înaintat de către Guvern şi înregistrat la Senat, pentru
dezbatere, la 2 martie 2011 a fost adoptat de către Senat, iar la 2 octombrie 2012 de către
Camera Deputaţilor (www.cdep.ro).
Dispoziţiile art. 446 C.pen. au făcut obiect al controlului de constituţionalitate pe 4
calea excepţiei; prin Deciziile nr. 4/2012 (M.Of. nr. 137 din 29 februarie 2012), respectiv
nr. 94/2011 (M.Of. nr. 158 din 4 martie 2011), excepţiile au fost respinse ca inadmisibile
întrucât textului nu i-au fost aduse veritabile critici de neconstituţionalitate, ci s-a
solicitat instanţei de contencios constituţional să se pronunţe asupra unei interpretări a
Nedelcu 883
Art. 446 Dispoziţii finale
textului contestat în sensul că dispoziţiile Codului penal din 1968 ar fi fost şi ar rămâne
abrogate, iar în lipsa altora noi, incriminarea şi angajarea răspunderii penale nu ar mai
putea opera [autorul excepţiei a susţinut că, începând cu data de 1 septembrie 2009, Legea
nr. 15/1968 a fost abrogată tacit prin Legea nr. 301/2004; aceasta din urmă a fost abrogată
prin art. 446 alin. (2) din Legea nr. 286/2009 începând cu data de 29 iulie 2009 – data
rezultată din interpretarea art. 446 alin. (1) şi (2); prin urmare, prevederile contestate sunt
neconstituţionale în măsura în care se interpretează că au introdus în realitatea normativă
Codul penal din 1968, abrogat tacit prin art. 512 din Legea nr. 301/2004].
5 2. Vacatio legis. Efectele intrării în vigoare. Perioada cuprinsă între data adoptării
Codului (24 iulie 2009) şi data intrării sale în vigoare (1 februarie 2014), destinată cunoaş-
terii dispoziţiilor acestuia de către toţi destinatarii, a fost îndelungată, fără precedent în
raport cu codurile anterioare; astfel, vacatio legis, în cazul Codului penal din 1968, a fost
între 21 iunie 1968 şi 1 ianuarie 1969, iar, în cazul Codului penal din 1936, a fost între
18 martie 1936 şi 1 ianuarie 1937.
6 Intrarea în vigoare a Codului penal va produce efecte privind legislaţia anterioară;
unele dintre acestea sunt prevăzute în cuprinsul art. 446 alin. (2) C.pen., marea majoritate a
efectelor fiind însă prevăzute de LPACP (a se vedea Titlul II. Dispoziţii privind modificarea
şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii penale).
7 De asemenea, intrarea în vigoare a Codului penal va produce efecte privind situaţiile
tranzitorii [dispoziţiile art. 4-7 C.pen. reprezintă norme de aplicare generală în soluţionarea
situaţiilor tranzitorii, după cum, în Titlul I (Dispoziţii privind aplicarea în timp a legii
penale) al LPACP sunt reglementate soluţii ale unor situaţii tranzitorii specifice], precum
şi efecte privind hotărârile penale definitive [art. 6 C.pen.].
884 Nedelcu
Infracţiuni de război
Tabel corespondenţe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Partea generală
Titlul I. Legea penală şi limitele ei de aplicare
Capitolul I. Principii generale
1 Legalitatea incriminării 2, 11
2 Legalitatea sancţiunilor de drept penal 2, 11
Capitolul II. Aplicarea legii penale
Secţiunea 1. Aplicarea legii penale în timp
3 Activitatea legii penale 10
4 Aplicarea legii penale de dezincriminare 12
Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă
5 13
a cauzei
Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a
6 14
cauzei
7 Aplicarea legii penale temporare 16
Secţiunea a 2-a Aplicarea legii penale în spaţiu
8 Teritorialitatea legii penale 3
9 Personalitatea legii penale 4
10 Realitatea legii penale 5
11 Universalitatea legii penale 6
12 Legea penală şi tratatele internaţionale 7
13 Imunitatea de jurisdicţie 8
14 Extrădarea 9
Titlul II. Infracţiunea
Capitolul I. Dispoziţii generale
15 Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii 17
16 Vinovăţia 19
17 Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune
Capitolul II. Cauzele justificative
18 Dispoziţii generale
885
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
44
19 Legitima apărare
alin. (1)-(21)
20 Starea de necesitate 45
21 Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii
22 Consimţământul persoanei vătămate
Capitolul III. Cauzele de neimputabilitate
23 Dispoziţii generale
24 Constrângerea fizică 46
25 Constrângerea morală 46
44 alin.
26 Excesul neimputabil
ultim
27 Minoritatea făptuitorului 50
28 Iresponsabilitatea 48
29 Intoxicaţia 49
30 Eroarea 51
31 Cazul fortuit 47
Capitolul IV. Tentativa
32 Tentativa 20
33 Pedepsirea tentativei 21
34 Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului 22
Capitolul V. Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
35 Unitatea infracţiunii continuate şi a celei complexe 41
36 Pedeapsa pentru infracţiunea continuată şi infracţiunea complexă 42
Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată sau
37 43
complexă
38 Concursul de infracţiuni 33
39 Pedeapsa principală în caz de concurs de infracţiuni 34
40 Contopirea pedepselor pentru infracţiuni concurente 36
41 Recidiva 37
42 Condamnări care nu atrag starea de recidivă 38
43 Pedeapsa în caz de recidivă 39
44 Pluralitatea intermediară 40
Pedepsele complementare, pedepsele accesorii şi măsurile de
45 35
siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni
Capitolul VI. Autorul şi participanţii
46 Autorul şi coautorii 23, 24
47 Instigatorul 25
48 Complicele 26
886
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
49 Pedeapsa în cazul participanţilor 27
50 Circumstanţe personale şi reale 28
51 Împiedicarea săvârşirii infracţiunii 30
52 Participaţia improprie 31
Titlul III. Pedepsele
Capitolul I. Categoriile pedepselor
53 Pedepsele principale 53 pct. 1
54 Pedeapsa accesorie 53 pct. 3, 71
55 Pedepsele complementare 53 pct. 2, 64
Capitolul II. Pedepsele principale
Secţiunea 1. Detenţiunea pe viaţă
56 Regimul detenţiunii pe viaţă 54
57 Neaplicarea detenţiunii pe viaţă 55 alin. (1)
58 Înlocuirea detenţiunii pe viaţă 55 alin. (2)
Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei
59 552
detenţiunii pe viaţă
Secţiunea a 2-a. Închisoarea
60 Regimul închisorii 57
Secţiunea a 3-a. Amenda
61 Stabilirea amenzii 63
62 Amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii
63 Înlocuirea pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii 631
Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci
64
neremunerate în folosul comunităţii
Capitolul III. Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare
Secţiunea 1. Pedeapsa accesorie
Conţinutul şi modul de executare a pedepsei accesorii a
65 71
interzicerii exercitării unor drepturi
Secţiunea a 2-a. Pedepsele complementare
Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
66 64
drepturi
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
67 65
drepturi
Executarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
68 66
drepturi
69 Degradarea militară 67
70 Publicarea hotărârii definitive de condamnare
887
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Capitolul IV. Calculul duratei pedepselor
71 Durata executării 87
72 Computarea duratei măsurilor preventive privative de libertate 88
Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate
73 89
în afara ţării
Capitolul V. Individualizarea pedepselor
Secţiunea 1. Dispoziţii generale
74 Criteriile generale de individualizare a pedepsei 72
Secţiunea a 2-a. Circumstanţele atenuante
şi circumstanţele agravante
75 Circumstanţe atenuante 73, 74
76 Efectele circumstanţelor atenuante 76, 77
77 Circumstanţe agravante 75
78 Efectele circumstanţelor agravante 78
79 Concursul între cauze de atenuare sau de agravare 80
Secţiunea a 3-a. Renunţarea la aplicarea pedepsei
80 Condiţiile renunţării la aplicarea pedepsei
81 Avertismentul
82 Efectele renunţării la aplicarea pedepsei
Secţiunea a 4-a. Amânarea aplicării pedepsei
83 Condiţiile amânării aplicării pedepsei
84 Termenul de supraveghere
85 Măsurile de supraveghere şi obligaţiile
86 Supravegherea
87 Modificarea sau încetarea obligaţiilor
88 Revocarea amânării aplicării pedepsei
89 Anularea amânării aplicării pedepsei
90 Efectele amânării aplicării pedepsei
Secţiunea a 5-a. Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
91 Condiţiile suspendării executării pedepsei sub supra-veghere 861
92 Termenul de supraveghere 862
93 Măsurile de supraveghere şi obligaţiile 863
94 Supravegherea condamnatului 863
95 Modificarea sau încetarea obligaţiilor
96 Revocarea suspendării executării pedepsei sub supra-veghere 864
97 Anularea suspendării executării pedepsei sub supra-veghere 865
888
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
98 Efectele suspendării executării pedepsei sub supraveghere
Secţiunea a 6-a. Liberarea condiţionată
99 Condiţiile liberării condiţionate în cazul detenţiunii pe viaţă 551
100 Condiţiile liberării condiţionate în cazul pedepsei închisorii 59
101 Măsurile de supraveghere şi obligaţiile
102 Supravegherea condamnatului
103 Modificarea sau încetarea obligaţiilor
104 Revocarea liberării condiţionate 61
105 Anularea liberării condiţionate
106 Efectele liberării condiţionate 61
Titlul IV. Măsurile de siguranţă
Capitolul I. Dispoziţii generale
107 Scopul măsurilor de siguranţă 111
108 Categoriile măsurilor de siguranţă 112
Capitolul II. Regimul măsurilor de siguranţă
109 Obligarea la tratament medical 113
110 Internarea medicală 114
111 Interzicerea ocupării unei funcţii sau a exercitării unei profesii 115
112 Confiscarea specială 118
1121 Confiscarea extinsă 1182
Titlul V. Minoritatea
Capitolul I. Regimul răspunderii penale a minorului
113 Limitele răspunderii penale 99
114 Consecinţele răspunderii penale 100
115 Măsurile educative 101
116 Referatul de evaluare
Capitolul II. Regimul măsurilor educative
neprivative de libertate
117 Stagiul de formare civică
118 Supravegherea
119 Consemnarea la sfârşit de săptămână
120 Asistarea zilnică
121 Obligaţii ce pot fi impuse minorului
122 Modificarea sau încetarea obligaţiilor
Prelungirea sau înlocuirea măsurilor educative neprivative de
123
libertate
889
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Capitolul III. Regimul măsurilor educative
privative de libertate
124 Internarea într-un centru educativ 104
125 Internarea într-un centru de detenţie
126 Schimbarea regimului de executare
127 Calculul duratei măsurilor educative 106
Capitolul IV. Dispoziţii comune
128 Efectele cauzelor de atenuare şi agravare
129 Pluralitatea de infracţiuni
130 Descoperirea unei infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
131 Prescripţia răspunderii penale a minorilor 129
132 Prescripţia executării măsurilor educative
133 Efectele măsurilor educative
134 Minorul devenit major
Titlul VI. Răspunderea penală a persoanei juridice
Capitolul I. Dispoziţii generale
135 Condiţiile răspunderii penale a persoanei juridice 191
136 Pedepsele aplicabile persoanei juridice 531
137 Stabilirea amenzii pentru persoana juridică 711
Capitolul II. Regimul pedepselor complementare
aplicate persoanei juridice
Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în cazul
138 712 - 717
persoanei juridice
139 Dizolvarea persoanei juridice 712
140 Suspendarea activităţii persoanei juridice 713
Neaplicarea dizolvării sau suspendării activităţii persoanei
141 714
juridice
142 Închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice 715
143 Interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice 716
144 Plasarea sub supraveghere judiciară
145 Afişarea sau publicarea hotărârii de condamnare 717
Capitolul III. Dispoziţii comune
146 Recidiva în cazul persoanei juridice 402
147 Atenuarea şi agravarea răspunderii penale a persoanei juridice 401
122
148 Prescripţia răspunderii penale
alin. (11)-(3)
126
149 Prescripţia executării pedepsei alin. (11),
(12), (3)
890
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
150 Reabilitarea persoanei juridice 134 alin. (2)
151 Efectele comasării şi divizării persoanei juridice
Titlul VII. Cauzele care înlătură răspunderea penală
152 Efectele amnistiei 119
153 Prescripţia răspunderii penale 121
154 Termenele de prescripţie a răspunderii penale 122
155 Întreruperea cursului prescripţiei răspunderii penale 123
156 Suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale 128
157 Lipsa plângerii prealabile 131
158 Retragerea plângerii prealabile 131
159 Împăcarea 132
Titlul VIII. Cauzele care înlătură sau modifică executarea pedepsei
160 Efectele graţierii 120
161 Prescripţia executării pedepsei 125
126 alin. (1),
162 Termenele de prescripţie a executării pedepsei
(2)-(5)
163 Întreruperea cursului prescripţiei executării pedepsei 127
164 Suspendarea cursului prescripţiei executării pedepsei 128
Titlul IX. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării
165 Reabilitarea de drept 134
166 Reabilitarea judecătorească 135
167 Calculul termenului de reabilitare 136
168 Condiţiile reabilitării judecătoreşti 137
169 Efectele reabilitării de drept sau judecătoreşti 133
170 Reînnoirea cererii de reabilitare judecătorească 138
171 Anularea reabilitării 139
Titlul X. Înţelesul unor termeni sau expresiiîn legea penală
172 Dispoziţii generale 140
173 Legea penală 141
174 Săvârşirea unei infracţiuni 144
175 Funcţionar public 147
176 Public 145
177 Membru de familie 149, 1491
178 Informaţii secrete de stat şi înscrisuri oficiale 150
179 Arme 151
180 Instrument de plată electronică
891
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
181 Sistem informatic şi date informatice
182 Exploatarea unei persoane
183 Consecinţe deosebit de grave 146
184 Faptă săvârşită în public 152
185 Timp de război 153
186 Calculul timpului 154
187 Pedeapsă prevăzută de lege 1411
Partea specială
Titlul I. Infracţiuni contra persoanei
Capitolul I. Infracţiuni contra vieţii
188 Omorul 174
189 Omorul calificat 175, 176
190 Uciderea la cererea victimei
191 Determinarea sau înlesnirea sinuciderii 179
192 Uciderea din culpă 178
Capitolul II. Infracţiuni contra integrităţii
corporale sau sănătăţii
193 Lovirea sau alte violenţe 180
194 Vătămarea corporală 181
195 Lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte 183
196 Vătămarea corporală din culpă 184
197 Relele tratamente aplicate minorului 306
198 Încăierarea 322
Capitolul III. Infracţiuni săvârşite asupra
unui membru de familie
199 Violenţa în familie 180
200 Uciderea ori vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă 177
Capitolul IV. Agresiuni asupra fătului
201 Întreruperea cursului sarcinii 185
202 Vătămarea fătului
892
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
206 Ameninţarea 193
207 Şantajul 194
208 Hărţuirea
Capitolul VII. Traficul şi exploatarea
persoanelor vulnerabile
209 Sclavia 190
12 L
210 Traficul de persoane
678/2001
13 L
211 Traficul de minori
678/2001
212 Supunerea la muncă forţată sau obligatorie 191
213 Proxenetismul 329
214 Exploatarea cerşetoriei
215 Folosirea unui minor în scop de cerşetorie
216 Folosirea serviciilor unei persoane exploatate
217 Sancţionarea tentativei
Capitolul VIII. Infracţiuni contra libertăţii
şi integrităţii sexuale
218 Violul 197
219 Agresiunea sexuală
220 Actul sexual cu un minor 198
221 Coruperea sexuală a minorilor 202
222 Racolarea minorilor în scopuri sexuale
223 Hărţuirea sexuală 2031
Capitolul IX. Infracţiuni ce aduc atingere
domiciliului şi vieţii private
224 Violarea de domiciliu 192
225 Violarea sediului profesional
226 Violarea vieţii private
227 Divulgarea secretului profesional 196
Titlul II. Infracţiuni contra patrimoniului
Capitolul I. Furtul
208
228 Furtul
alin. (1)-(3)
229 Furtul calificat 209
230 Furtul în scop de folosinţă 208 alin. (4)
231 Pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă 210
232 Sancţionarea tentativei 222
893
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Capitolul II. Tâlhăria şi pirateria
233 Tâlhăria 211
234 Tâlhăria calificată 211
235 Pirateria 212
236 Tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei 212
237 Sancţionarea tentativei 222
Capitolul III. Infracţiuni contra patrimoniului
prin nesocotirea încrederii
238 Abuzul de încredere 213
239 Abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor
240 Bancruta simplă 143 alin. (1)
L 85/2006
241 Bancruta frauduloasă 143 alin. (2)
L 85/2006
242 Gestiunea frauduloasă 214
243 Însuşirea bunului găsit sau ajuns din eroare la făptuitor 216
244 Înşelăciunea 215
245 Înşelăciunea privind asigurările
246 Deturnarea licitaţiilor publice
247 Exploatarea patrimonială a unei persoane vulnerabile
248 Sancţionarea tentativei 222
Capitolul IV. Fraude comise prin sisteme informatice
şi mijloace de plată electronice
249 Frauda informatică 44 L
161/2003
250 Efectuarea de operaţiuni financiare în mod fraudulos 27 L
365/2002
251 Acceptarea operaţiunilor financiare efectuate în mod fraudulos 28 L
365/2002
252 Sancţionarea tentativei
Capitolul V. Distrugerea şi tulburarea de posesie
253 Distrugerea 217
254 Distrugerea calificată 218
255 Distrugerea din culpă 219
256 Tulburarea de posesie 220
Titlul III. Infracţiuni privind autoritatea
şi frontiera de stat
Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii
257 Ultrajul 239
258 Uzurparea de calităţi oficiale 240
259 Sustragerea sau distrugerea de înscrisuri 242
260 Ruperea de sigilii 243
261 Sustragerea de sub sechestru 244
894
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Capitolul II. Infracţiuni privind frontiera de stat
262 Trecerea frauduloasă a frontierei de stat 70 OUG
105/2001
71 OUG
263 Traficul de migranţi
105/2001
141 OUG
264 Facilitarea şederii ilegale în România
194/2002
265 Sustragerea de la măsurile de îndepărtare de pe terito-riul 138 OUG
României 194/2002
Titlul IV. Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei
266 Nedenunţarea 262
267 Omisiunea sesizării 263
268 Inducerea în eroare a organelor judiciare 259
269 Favorizarea făptuitorului 264
270 Tăinuirea 221
271 Obstrucţionarea justiţiei
272 Influenţarea declaraţiilor 261
273 Mărturia mincinoasă 260
274 Răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei
275 Sustragerea sau distrugerea de probe ori de înscrisuri 272
276 Presiuni asupra justiţiei
277 Compromiterea intereselor justiţiei
278 Încălcarea solemnităţii şedinţei
279 Ultrajul judiciar 2721
280 Cercetarea abuzivă 266
281 Supunerea la rele tratamente 267
282 Tortura 2671
283 Represiunea nedreaptă 268
284 Asistenţa şi reprezentarea neloială
285 Evadarea 269
286 Înlesnirea evadării 270
287 Nerespectarea hotărârilor judecătoreşti 271
288 Neexecutarea sancţiunilor penale
Titlul V. Infracţiuni de corupţie şi de serviciu
Capitolul I. Infracţiuni de corupţie
289 Luarea de mită 254
290 Darea de mită 255
291 Traficul de influenţă 257
895
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
292 Cumpărarea de influenţă 61 L 78/2000
293 Fapte săvârşite de către membrii instanţelor de arbitraj sau în
legătură cu aceştia
294 Fapte săvârşite de către funcţionari străini sau în legătură cu 258
aceştia
Capitolul II. Infracţiuni de serviciu
295 Delapidarea 2151
296 Purtarea abuzivă 250
246, 247,
297 Abuzul în serviciu
248, 2481
298 Neglijenţa în serviciu 249
299 Folosirea abuzivă a funcţiei în scop sexual
300 Uzurparea funcţiei
301 Conflictul de interese 2531
302 Violarea secretului corespondenţei 195
303 Divulgarea informaţiilor secrete de stat 169
304 Divulgarea informaţiilor secrete de serviciu sau nepublice 196
305 Neglijenţa în păstrarea informaţiilor 252
306 Obţinerea ilegală de fonduri
307 Deturnarea de fonduri 3021
308 Infracţiuni de corupţie şi de serviciu comise de alte persoane 258
309 Faptele care au produs consecinţe deosebit de grave
Titlul VI. Infracţiuni de fals
Capitolul I. Falsificarea de monede, timbre
sau de alte valori
310 Falsificarea de monede 282
311 Falsificarea de titluri de credit sau instrumente de plată 282
312 Falsificarea de timbre sau efecte poştale 283
313 Punerea în circulaţie de valori falsificate 282
314 Deţinerea de instrumente în vederea falsificării de valori 285
315 Emiterea frauduloasă de monedă 282
316 Falsificarea de valori străine 284
Capitolul II. Falsificarea instrumentelor de autentificare sau de marcare
317 Falsificarea de instrumente oficiale 286
318 Folosirea instrumentelor false 287
319 Falsificarea de instrumente de autentificare străine
Capitolul III. Falsuri în înscrisuri
320 Falsul material în înscrisuri oficiale 288
321 Falsul intelectual 289
896
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
322 Falsul în înscrisuri sub semnătură privată 290
323 Uzul de fals 291
324 Falsificarea unei înregistrări tehnice
44 L
325 Falsul informatic
161/2003
326 Falsul în declaraţii 292
327 Falsul privind identitatea 293
Infracţiuni de fals comise în legătură cu autoritatea unui stat
328
străin
Titlul VII. Infracţiuni contra siguranţei publice
Capitolul I. Infracţiuni contra siguranţei circulaţiei
pe căile ferate
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
329 274
defectuoasă
Neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
330 273
defectuoasă din culpă
Părăsirea postului şi prezenţa la serviciu sub influenţa alcoolului
331 275
sau a altor substanţe
332 Distrugerea sau semnalizarea falsă 276
897
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
133, 135 L
343 Uzul de armă fără drept
295/2004
136 L
344 Ştergerea sau modificarea marcajelor de pe arme letale
295/2004
Nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al altor
345 2791
materii radioactive
346 Nerespectarea regimului materiilor explozive 280
37 L
349 Neluarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
319/2006
38 L
350 Nerespectarea măsurilor legale de securitate şi sănătate în muncă
319/2006
351 Camăta
Capitolul V. Infracţiuni contra sănătăţii publice
352 Zădărnicirea combaterii bolilor 308
353 Contaminarea venerică 309
354 Transmiterea sindromului imunodeficitar dobândit 309
355 Răspândirea bolilor la animale sau plante 310
356 Infectarea apei 311
357 Falsificarea sau substituirea de alimente ori alte produse 313
358 Comercializarea de produse alterate 313
359 Traficul de produse sau substanţe toxice 312
Capitolul VI. Infracţiuni contra siguranţei şi integrităţii
sistemelor şi datelor informatice
42 L
360 Accesul ilegal la un sistem informatic
161/2003
43 L
361 Interceptarea ilegală a unei transmisii de date informatice
161/2003
44 alin. (1)
362 Alterarea integrităţii datelor informatice
L 161/2003
45 L
363 Perturbarea funcţionării sistemelor informatice
161/2003
44
364 Transferul neautorizat de date informatice alin. (2), (3)
L 161/2003
46 L
365 Operaţiuni ilegale cu dispozitive sau programe informatice
161/2003
47 L
366 Sancţionarea tentativei
161/2003
898
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
Titlul VIII. Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială
Capitolul I. Infracţiuni contra ordinii şi liniştii publice
367 Constituirea unui grup infracţional organizat 323
368 Instigarea publică 324
369 Incitarea la ură sau discriminare 317
370 Încercarea de a determina săvârşirea unei infracţiuni
371 Tulburarea ordinii şi liniştii publice 321
372 Portul sau folosirea fără drept de obiecte periculoase 2 L 61/1991
29 L
373 Împiedicarea desfăşurării unei adunări publice
60/1991
374 Pornografia infantilă 325
375 Ultrajul contra bunelor moravuri 321
Capitolul II. Infracţiuni contra familiei
376 Bigamia 303
377 Incestul 203
378 Abandonul de familie 305
379 Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului 307
380 Împiedicarea accesului la învăţământul general obligatoriu
Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii religioase
şi respectului datorat persoanelor decedate
381 Împiedicarea exercitării libertăţii religioase 318
382 Profanarea lăcaşurilor sau a obiectelor de cult
383 Profanarea de cadavre sau morminte 319
384 Prelevarea ilegală de ţesuturi sau organe 156
L 95/2006
Titlul IX. Infracţiuni electorale
52 L
35/2008, 107
L 67/2004,
385 Împiedicarea exercitării drepturilor electorale 57 L
370/2004, 55
L 33/2007,
52 L 3/2000
55 L
35/2008, 109
L 67/2004,
386 Coruperea alegătorilor 58 L
370/2004, 58
L 33/2007,
54 L 3/2000
899
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
56 L
35/2008, 110
L 67/2004,
387 Frauda la vot 59 L
370/2004,
56, 59, 60
L 33/2007,
55 L 3/2000
388 Frauda la votul electronic 14 OUG
93/2003
54 L
35/2008, 108
L 67/2004,
389 Violarea confidenţialităţii votului 60 L
370/2004,
57 L
33/2007,
53 L 3/2000
59 L
35/2008,
112, 113
L 67/2004,
390 Nerespectarea regimului urnei de vot 61 L
370/2004,
62 L
33/2007,
57 L 3/2000
53, 57
alin. (1)
L 35/2008,
106
alin. (2), 110
391 Falsificarea documentelor şi evidenţelor electorale L 67/2004,
62 L
370/2004,
56, 60 L
33/2007,
55 L 3/2000
392 Fapte săvârşite în legătură cu un referendum
393 Sancţionarea tentativei
Titlul X. Infracţiuni contra securităţii naţionale
394 Trădarea 155
395 Trădarea prin transmitere de informaţii secrete de stat 157
396 Trădarea prin ajutarea inamicului 156
397 Acţiuni împotriva ordinii constituţionale 1661
398 Înalta trădare
399 Acţiunile ostile contra statului 158
400 Spionajul 159
401 Atentatul care pune în pericol securitatea naţională 160
402 Atentatul contra unei colectivităţi 161
403 Actele de diversiune 163
900
Codul penal în vigoare – Codul penal din 1968 şi alte acte normative
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
404 Comunicarea de informaţii false 1681
405 Propaganda pentru război 356
406 Compromiterea unor interese de stat 168
407 Divulgarea secretului care periclitează securitatea naţională 169
Infracţiuni contra persoanelor care se bucură de protecţie
408 171
internaţională
19 L
409 Constituirea de structuri informative ilegale
51/1991
410 Nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale 170
411 Cauze de reducere a pedepsei 172
412 Sancţionarea tentativei 173
Titlul XI. Infracţiuni contra capacităţii de luptă a forţelor armate
Capitolul I. Infracţiuni săvârşite de militari
413 Absenţa nejustificată 331
414 Dezertarea 332
415 Încălcarea consemnului 333
416 Părăsirea postului sau comenzii
417 Insubordonarea 334
418 Constrângerea superiorului
419 Abuzul de autoritate
420 Lovirea superiorului ori a inferiorului 335, 336
421 Capitularea 338
422 Părăsirea câmpului de luptă 339
423 Zborul neautorizat 340
424 Părăsirea navei 341
425 Părăsirea comenzii 342
426 Neluarea măsurilor necesare în operaţiunile navale 343
427 Coborârea pavilionului 344
428 Coliziunea 345
429 Sancţionarea tentativei 346
430 Infracţiuni privitoare la aeronave militare 347
431 Punerea în mişcare a acţiunii penale 337
Capitolul II. Infracţiuni săvârşite de militari sau de civili
432 Sustragerea de la serviciul militar în timp de război 348, 353
433 Agresiunea împotriva santinelei
434 Sustragerea de la luarea în evidenţa militară
435 Neprezentarea la încorporare sau concentrare 354
901
Tabel de corespondențe
C.pen.
din 1968 şi
Art. Codul penal în vigoare
alte acte
normative
436 Jefuirea celor căzuţi pe câmpul de luptă 350
437 Folosirea emblemei Crucea Roşie în timpul operaţiunilor 351
militare
Titlul XII. Infracţiuni de genocid, contra umanităţii şi de război
Capitolul I. Infracţiuni de genocid şi contra umanităţii
438 Genocidul 357
439 Infracţiuni contra umanităţii 358
Capitolul II. Infracţiuni de război
440 Infracţiuni de război contra persoanelor 358
441 Infracţiuni de război contra proprietăţii şi altor drepturi 359
442 Infracţiuni de război contra operaţiunilor umanitare şi
emblemelor
443 Utilizarea de metode interzise în operaţiunile de luptă
444 Utilizarea de mijloace interzise în operaţiunile de luptă
445 Sancţionarea tentativei 361
Titlul XIII. Dispoziţii finale
446 Intrarea în vigoare 363
902