COMENTARII BECK
Codul penal
Comentariu pe articole
I
Codul penal. Comentariu pe articole
BODORONCEA, Georgina
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; Institutul Naţional al Magistraturii; doctorand
în drept al Universităţii Bucureşti.
Activitate: procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; membru în Comisia de
elaborare a proiectului Legii de punere în aplicare a noului Cod penal; formator INM.
CIOCLEI, Valerian
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; diplomă de studii aprofundate în specializarea
Drept penal - Ştiinţe criminale, ca bursier al guvernului francez (Montpellier I); doctor în drept al
Universităţii Bucureşti, precum şi al Universităţii Montpellier I – Franţa.
Activitate: profesor universitar la Facultatea de Drept, Universitatea din Bucureşti; membru în Comisia
pentru elaborarea Proiectului noului Cod penal; avocat.
KUGLAY, Irina
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; doctor în drept; studii postdoctorale.
Activitate: judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; conferenţiar universitar la Facultatea de Drept,
Universitatea din Bucureşti.
MANEA, Teodor
Studii: Facultatea de Drept a Universităţii din Bucureşti; Institutul Naţional al Magistraturii; doctorand
în drept al Universităţii Bucureşti.
Activitate: procuror la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti; asistent universitar la
Facultatea de Drept a Universităţii „Titu Maiorescu” din Bucureşti.
NEDELCU, Iuliana
VASILE, Francisca-Maria
II
Cuprins
Codul penal
Comentariu pe articole
Georgina Bodoroncea
Valerian Cioclei
Irina Kuglay
Lavinia Valeria Lefterache
Teodor Manea
Iuliana Nedelcu
Francisca-Maria Vasile
III
Art. 1 Codul penal. Comentariu pe articole
Contribuţia autorilor:
Georgina Bodoroncea – art. 32-45, 266-309, 329-333, 342-351
Valerian Cioclei – art. 188-227, 394-403
Valerian Cioclei şi Lavinia Valeria Lefterache – art. 352-359
Irina Kuglay – art. 46-52, 228-256, 360-366
Lavinia Valeria Lefterache – art. 1-14, 53-106, 135-151, 172-187
Iuliana Nedelcu – art. 15-31, 152-171, 310-328, 367-384, 438-446
Teodor Manea – art. 334-341, 385-393, 404-412
Francisca Maria Vasile – art. 107-134, 257-265, 413-437
Editura C.H. Beck este acreditată CNATDCU şi este considerată editură cu prestigiu
recunoscut.
Codul penal. Comentariu pe articole
Copyright © 2014 – Editura C.H. Beck
Toate drepturile rezervate Editurii C.H. Beck
Nicio parte din această lucrare nu poate fi copiată fără acordul scris al Editurii C.H. Beck.
Drepturile de distribuţie în străinătate aparţin în exclusivitate editurii.
IV
Cuprins Art. 1
Cuprins
Prefață .......................................................................................................................IX
Abrevieri .......................................................................................................................XI
Art. Pag.
V
Codul penal. Comentariu pe articole
Art. Pag.
Titlul IV. Măsurile de siguranţă.....................................................107-112 ............. 243
Capitolul I. Dispoziţii generale ......................................................107-108 ............. 244
Capitolul II. Regimul măsurilor de siguranţă ................................109-1121 ............. 247
Titlul VII. Cauzele care înlătură răspunderea penală .................152-159 ............. 313
Titlul IX. Cauzele care înlătură consecinţele condamnării .........165-171 ............. 353
VI
Cuprins
Art. Pag.
Capitolul II. Tâlhăria şi pirateria .......................................................233-237 ............. 491
Capitolul III. Infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea
încrederii ......................................................................................238-248 ............. 501
Capitolul IV. Fraude comise prin sisteme informatice şi
mijloace de plată electronice .......................................................249-252 ............. 539
Capitolul V. Distrugerea şi tulburarea de posesie...........................253-256 ............. 546
Titlul III. Infracţiuni privind autoritatea şi frontiera de stat .....257-265 ............. 555
Capitolul I. Infracţiuni contra autorităţii ........................................257-261 ............. 555
Capitolul II. Infracţiuni privind frontiera de stat ............................262-265 ............. 562
VII
Codul penal. Comentariu pe articole
Art. Pag.
VIII
Abrevieri
Prefaţă
Lucrarea îşi propune o explicare aprofundată a textelor noului Cod penal, o adnotare
selectivă cu exemple jurisprudenţiale, precum şi o prezentare aplicată a fiecărei instituţii
de drept substanţial. Structura lucrării a fost concepută astfel încât aceasta să reprezinte
un comentariu unitar, pertinent şi actual asupra legii penale în vigoare. Explicaţiile
semnalează aspectele de continuitate, dar se concentrează asupra textelor modificate
sau nou introduse, marcând, în primul rând, originea şi raţiunea acestora. Punctual, sunt
semnalate deficienţele unor texte sau problemele de interpretare pe care acestea le ridică
şi se propun soluţii. Problemele ridicate de aplicarea în timp a legii penale sunt şi ele
avute în vedere. Adnotările reflectă măsura în care soluţiile privind probleme importante,
de regulă controversate, din practica judiciară, îşi menţin sau nu actualitatea. Această
componentă este în mod voit redusă la aspectele esenţiale, deoarece trebuie să permită
dezvoltarea lucrării în ediţiile viitoare prin adăugarea jurisprudenţei semnificative.
Intrarea în vigoare a noului Cod penal a scos deja la iveală, în practică, unele dificultăţi
de interpretare, atât în privinţa noilor texte, cât şi în privinţa relaţiilor dintre noua şi
vechea reglementare, în special cu privire la aplicarea legii penale în timp. Lucrarea aduce
explicaţiile teoretice necesare şi propune soluţii practice pentru rezolvarea problemelor
deja semnalate, dar, în acelaşi timp, identifică alte potenţiale controverse încercând să
anticipeze răspunsurile potrivite.
Comentariul are avantajul de a putea evalua un prim impact concret al aplicării
noilor reglementări, prezentând, într-un mod elaborat, „întâlnirea” dintre vechiul şi noul
Cod penal, astfel încât fiecare text beneficiază de o analiză din perspectivă teoretică şi
jurisprudenţială.
Trecerea de la un sistem de norme la altul este un proces dificil, în care problemele
de interpretare şi aplicare a legii sunt inerente. În acest context, lucrarea îşi propune să
răspundă multora dintre situaţiile controversate apărute în perioada scursă de la intrarea
în vigoare a noului Cod penal, realizând nu numai o trecere în revistă a unor astfel de
probleme, ci şi, mai ales, o sistematizare a lor, oferind explicaţii şi propunând soluţii în
ideea facilitării interpretării şi aplicării unitare a legii.
Lucrarea este destinată în primul rând specialiştilor ce activează în domeniul dreptului
penal: judecători, procurori, avocaţi, consilieri de probaţiune, poliţişti etc., însă poate fi
utilă şi pentru studenţi sau absolvenţi ai facultăţilor de drept, interesaţi de o abordare
aprofundată a domeniului penal, în vederea pregătirii examenelor de parcurs universitar
sau de accedere în profesiile juridice.
Autorii
IX
Abrevieri
Abrevieri
I. Abrevieri uzuale
alin. – alineat(ul)
A.N.P.C. – Autoritatea Naţională pentru Protecţia Consumatorilor
apud – citat după
art. – articol(ul)
B.J. – Buletinul jurisprudenţei
B.J. – C.P.J. – Buletinul jurisprudenţei. Culegere de practică judiciară
B.N.R. – Banca Naţională a României
B.Of. – Buletinul Oficial al României
cf. – (lat.) confer (compară cu)
C.A. – Curtea de Apel
CAAS – Convention d’application de l’Accord de Schengen
Cas. – Curtea de Casaţie şi Justiţie a României
C.civ. – Codul civil (Legea nr. 287/2009, republicată, în vigoare de la
1 octombrie 2011)
C.civ. din 1864 – Codul civil din 1864 (în prezent abrogat)
C.pen. – Codul penal (Legea nr. 286/2009, în vigoare de la
1 februarie 2014)
C.pen. din 1968 – Codul penal din 1968 (în prezent abrogat)
C.proc.civ. – Codul de procedură civilă (Legea nr. 134/2010, republicată,
în vigoare de la 15 februarie 2013)
C.proc.civ. din 1865 – Codul de procedură civilă din 1865 (în prezent abrogat)
C.proc.pen. – Codul de procedură penală (Legea nr. 135/2010, în vigoare
de la 1 februarie 2014)
C.proc.pen. din 1968 – Codul de procedură penală din 1968 (în prezent abrogat)
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
C.silvic – Codul silvic (Legea nr. 46/2008)
C.vamal – Codul vamal (Legea nr. 86/2006)
C.D. – Culegere de decizii
CE – Comunitatea Europeană
Convenţia – Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale
CEDH – Cour Européenne de Droits de l’Homme
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CEE – Comunitatea Economică Europeană
C.J.U.E. – Curtea de Justiţie a Uniunii Europene
C.P.I. – Curtea Penală Internaţională
C.P.J. – Culegere de practică judiciară
C.P.J.P. – Culegere de practică judiciară în materie penală
C.S.J. – Curtea Supremă de Justiţie
XI
Codul penal. Comentariu pe articole
XII
Abrevieri
XIII
Codul penal. Comentariu pe articole
XIV
Abrevieri
XV
Lavinia Valeria Lefterache
Principii generale Art. 1
Partea Generală
Titlul I
Legea penală și limitele ei
de aplicare
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; T. Toader
şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Udroiu,
V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior. Prezentare comparativă. Observaţii. Ghid
de aplicare. Legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu,
Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; C. Voicu,
A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Principii generale
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual din art. 1 reglementează principiul legalităţii 1
incriminării prevăzut în art. 2 C.pen. din 1968 (legalitatea incriminării) şi art. 11 C.pen.
din 1968 (neretroactivitatea legii penale).
2. Principiul legalităţii. Acest principiu constituie baza sistemului juridic, impunând 2
atât ca legea să fie respectată de cei cărora le este destinată, dar şi ca actele autorităţilor să
fie autorizate de lege. În materie penală principiul presupune ca niciun comportament să nu
fie incriminat şi nicio pedeapsă să nu fie stabilită sau aplicată în lipsa unei legi în vigoare la
data actului de conduită. În consecinţă, orice ingerinţă în drepturile individuale trebuie să
decurgă dintr-o lege, să fie necesară într-o societate democratică şi să fie proporţională cu
scopul urmărit. Limitarea oricărui drept fundamental (de exemplu, dreptul la libertate, ca
urmare a aplicării unei sancţiuni privative ori restrictive de liberate, drepturile patrimoniale,
ca urmare a aplicării unei măsuri de siguranţă) poate fi dispusă doar în baza unei legi.
Din interdicţia de aplicare extensivă a legii penale rezultă că, în lipsa cel puţin a 3
unei interpretări jurisprudenţiale accesibile şi rezonabil previzibile, cerinţele art. 7 din
sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza
lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste
contradicţii de jurisprudenţă” (CEDO, Beian c. România, §37, M.Of. nr. 616 din 21 august
2008).
17 În cazul infracţiunilor care presupun o desfăşurare în timp, securitatea raporturilor
juridice impune ca actele ce compun acea infracţiune şi antrenează răspunderea penală
să fie stabilite în mod clar în actul de acuzare. La rândul său, decizia pronunţată de către
instanţă trebuie să stabilească în mod clar că faptele pentru care acuzatul este condamnat
sunt cele pentru care s-a efectuat urmărirea penală (CEDO, Zeyrek c. Turcia, §33; Rohlena
c. Cehia, §32). Instanţa trebuie să stabilească, în funcţie de structura fiecărei infracţiuni,
data la care, în raport de elementele constitutive, fapta are caracter penal şi atrage o
sancţiune. Convenţia nu interzice acest tip de interpretare jurisprudenţială atunci când
consecinţele sunt prevăzute în mod rezonabil, în sensul jurisprudenţei Curţii (CEDO,
Previti c. Italia, §283; Rohlena c. Cehia, §34).
18 Legea trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărân-
du-se previzibilitatea (CEDO, S.W. c. Marea Britanie; Cantoni c. Franţa). În acest sens, nu
poate fi considerată „lege” decât o normă enunţată cu suficientă precizie, pentru a permite
cetăţeanului să îşi controleze conduita. Apelând, la nevoie, la consiliere de specialitate în
materie, el trebuie să fie capabil să prevadă, într-o măsură rezonabilă, faţă de circumstanţele
speţei, consecinţele care ar putea rezulta dintr-o anumită faptă.
19 Un viciu de redactare poate afecta garanţiile constituţionale privind dreptul la un
proces echitabil. Dreptul la un proces echitabil are mai multe componente şi în care se
include lato sensu şi dreptul la o apărare eficientă. Aceasta nu poate fi realizată în condiţiile
în care (…) judecătorul însuşi se află în dificultate, fiind pus în situaţia de a opta între mai
multe variante posibile, în lipsa unei reprezentări clare a regimului sancţionator aplicabil
(D.C.C. nr. 573/2011 cu privire la art. 741 C.pen. din 1968, M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011).
20 În considerarea principiului generalităţii legilor, formularea acestora nu poate prezenta
o precizie absolută. Una dintre tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea la unele
categorii mai degrabă generale decât la liste exhaustive. Astfel, numeroase legi se folosesc
prin forţa lucrurilor de formule mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate
excesivă şi pentru a se putea adapta schimbărilor de situaţie. Interpretarea şi aplicarea
acestor texte depind de practică.
21 Funcţia de decizie încredinţată instanţelor serveşte tocmai înlăturării îndoielilor ce
ar putea rămâne în ceea ce priveşte interpretarea normelor, ţinându-se cont de evoluţia
practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie concordant cu substanţa infracţiunii
şi rezonabil de previzibil (CEDO, Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni c. România, §36-37,
M.Of. nr. 420 din 23 iunie 2010).
22 7. Rolul interpretării. Interpretarea legilor nu reprezintă un proces rigid. Cel care
interpretează legea dispune de o marjă de apreciere care îi permite să adopte unul sau altul
dintre sensurile actului normativ şi să îşi aleagă argumentele pentru susţinerea punctului
de vedere. Astfel participă la crearea dreptului. Libertatea interpretării este însă limitată,
trebuind să se integreze în ordinea juridică şi să ţină seama de acquis-ul de doctrină şi
jurisprudenţă în domeniul interpretării. Jurisprudenţa însăşi trebuie să fie, de asemenea,
previzibilă. Interdicţia aplicării legii prin analogie pentru instanţele de judecată este
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal actual dezvoltă principiile
reglementate de art. 2 şi art. 11 C.pen. din 1968. Spre deosebire de predecesorul său,
atunci când se referă la legalitatea sancţiunilor, Codul actual face referire expresă atât la
pedepsele aplicabile, cât şi la măsurile educative, respectiv măsurile de siguranţă.
2 Conform art. 12 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până
la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.
3 Totodată, conform art. 11 din aceeaşi lege, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda
care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior
intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale
mai favorabile.
4 2. Noţiunea de lege. Chiar dacă noţiunea de lege nu a avut întotdeauna acelaşi înţeles
(a se vedea pct. 4 de la comentariul art. 1), conceptul a inclus actele autorităţilor (legiuitoare
şi judecătorească) prin care este reglementată într-o manieră generală şi obligatorie
conduita cetăţenilor.
5 3. Principiul legalităţii sancţiunilor. Categorii de sancţiuni. Legea penală regle-
mentează ca sancţiuni pedepsele, măsurile de siguranţă şi măsurile educative.
6 3.1. Stabilirea şi aplicarea sancţiunii. Atât stabilirea sancţiunii (pentru fiecare infrac-
ţiune în parte), cât şi aplicarea sancţiunii (în cazul unei pluralităţi de infracţiuni) trebuie să
fie concordante cu principiul legalităţii.
7 3.2. Limite generale. Principiul legalităţii sancţiunilor reglementează explicit inter-
dicţia de a stabili şi aplica o pedeapsă în afara limitelor generale cu consecinţe atât în
ceea ce priveşte sancţiunea stabilită în cazul fiecărei infracţiuni în parte, cât şi asupra
sancţiunilor aplicate în cazul pluralităţii de infracţiuni. Legea prevede, în cazul concursului
de infracţiuni şi recidivei, o situaţie specială de înlocuire a pedepsei închisorii aplicate
conform regulilor pluralităţii cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă. Atunci când prin pedeapsa
rezultantă s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii,
iar pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă. În
toate celelalte cazuri în care s-ar depăşi, ca urmare a regulilor de la concurs, maximul
general, pedeapsa aplicată se va reduce la acest maximum (a se vedea şi comentariul de
la art. 39 C.pen.).
Capitolul II
Aplicarea legii penale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul este identic cu cel din Codul penal anterior, astfel
încât jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea textului de lege din art. 10 C.pen. din 1968 îşi
produce efectele.
2 2. Data săvârşirii faptei. Data săvârşirii infracţiunii este data săvârşirii acţiunii sau
inacţiunii. Ca o excepţie de această regulă, Codul prevede (art. 154) ca dată a infrac-
ţiunii: a) în cazul infracţiunilor continue – data încetării acţiunii sau inacţiunii; b) în
cazul infracţiunilor continuate – data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni; c) în cazul
infracţiunilor de obicei – data săvârşirii ultimului act.
3 3. Intrarea în vigoare a legii. Intrarea în vigoare a legii şi perioada de activitate sunt
reglementate de Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea
actelor normative (art. 12, art. 58-68);
- legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în
vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată
ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice,
începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24:00 a celei
de-a treia zi de la publicare;
- ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul
Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă
să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară;
- actele normative prevăzute la art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, cu excepţia legilor
şi a ordonanţelor, intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea
I, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. Atunci când nu se impune ca
intrarea în vigoare să se producă la data publicării, în cuprinsul acestor acte normative
trebuie să se prevadă că ele intră în vigoare la o dată ulterioară stabilită prin text.
4 După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenţei acestuia pot interveni
diferite evenimente legislative cum sunt: modificarea, completarea, abrogarea, republicarea,
suspendarea sau altele asemenea. De asemenea, actele normative de importanţă şi
complexitate deosebită pot fi modificate, completate sau, după caz, abrogate de autoritatea
emitentă şi în perioada cuprinsă între data publicării în Monitorul Oficial al României,
Partea I, şi data prevăzută pentru intrarea lor în vigoare, cu condiţia ca intervenţiile propuse
să intre în vigoare la aceeaşi dată cu actul normativ supus evenimentului legislativ.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia conţinutul art. 12 alin. (1)
C.pen. din 1968, astfel încât jurisprudenţa dezvoltată în aplicarea textului de lege anterior
este în continuare actuală.
2 Articolul din Codul penal actual este explicat în Legea de punere în aplicare a Codului
penal, Legea nr. 187/2012: dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezin-
criminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul
legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor
constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru
existenţa infracţiunii. Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care
fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire
(art. 3); ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni
prevăzute de Codul penal din 1968 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile
prezentei legi, trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de
legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive (art. 7).
3 2. Abrogarea. Conform art. 62 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, abrogarea unei dispoziţii
sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de
abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ iniţial. Fac excepţie prevederile
din ordonanţele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare şi au fost respinse prin
lege de către Parlament.
4 3. Dezincriminarea. Abrogarea unei norme nu presupune şi dezincriminarea faptei
descrise de respectivul text de lege. Dezincriminarea există atunci când, odată cu abrogarea
normei, incriminarea nu se mai regăseşte în alte texte de lege.
5 3.1. Distincţia dintre dezincriminare şi abrogare. Pentru constatarea dezincriminării
nu are relevanţă dispariţia denumirii sub care a fost incriminată fapta sau abrogarea normei.
De exemplu, deşi primirea de foloase necuvenite incriminată în art. 256 C.pen. din 1968
nu mai este prevăzută distinct în Codul penal actual, fapta este incriminată în art. 289
C.pen. ca luare de mită. În mod similar abuzul în serviciu contra intereselor persoanelor
(art. 246 C.pen. din 1968), abuzul în serviciu prin îngrădirea unor drepturi (art. 247 C.pen.
13 e) art. 328 C.pen. din 1968 – Prostituţia. Fapta a fost dezincriminată. Conform
art. 2 pct. 3 din Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme
de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii publice, republicată, constituie contravenţie atra-
gerea de persoane, sub orice formă, săvârşită în localuri, parcuri, pe străzi sau în alte
locuri publice în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a obţine foloase
materiale, precum şi îndemnul sau determinarea, în acelaşi scop, a unei persoane la
săvârşirea unor astfel de fapte;
14 f) art. 348 C.pen. din 1968 – Sustragerea de la serviciul militar. Fapta a fost dezincri-
minată, fiind menţinută săvârşirea faptei în timp de război sau pe durata stării de asediu,
în art. 432 C.pen.
15 5. Dezincriminarea unor fapte prevăzute ca infracţiuni în legi speciale. Respectarea
principiului minimei intervenţii care guvernează legislaţia penală a oricărui stat de drept
impune recurgerea la mecanismul penal de protecţie doar în situaţiile în care protecţia
oferită de reglementările altor ramuri de drept (în speţă, de drept contravenţional) este
insuficientă. Cu titlu exemplificativ menţionăm:
a) faptele prevăzute de art. 84 din Legea nr. 59/1934 asupra cecului (publicată în
M.Of. nr. 100 din 1 mai 1934, cu modificările şi completările ulterioare) au fost trecute în
sfera contravenţiilor;
b) art. 36 din Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanţii
şi răspunderea în legătură cu gestionarea bunurilor agenţilor economici, autorităţilor sau
instituţiilor publice (publicată în B.Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, cu modificările
ulterioare), în considerarea gradului de pericol social redus pe care îl prezintă fapta;
c) art. 11 pct. 3 şi 4 din Legea nr. 61/1991 şi art. 93 alin. (2) lit. e) din Legea nr. 107/1996
au fost trecute în rândul contravenţiilor, iar fapta prevăzută în art. 31 din O.U.G. nr. 1/1999
privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă (publicată în M.Of. nr. 22 din
21 ianuarie 1999, aprobată, cu modificări şi completări, prin Legea nr. 453/2004) a fost
dezincriminată;
16 d) art. 1397 din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor şi drepturile conexe (publicată
în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi completările ulterioare), o astfel de
incriminare fiind în vădită contradicţie cu principiul dreptului la tăcere;
e) fapta prevăzută la art. 140 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de
autor şi drepturile conexe (publicată în M.Of. nr. 60 din 26 martie 1996, cu modificările şi
completările ulterioare) a fost contravenţionalizată, practica arătând că, datorită pericolului
social redus pe care îl prezintă, încadrarea ei ca o contravenţie este suficientă. În acest
sens, a fost introdusă o nouă lit. f) în cuprinsul art. 1392 din lege, text ce reglementează
doar contravenţii;
17 f) art. 10 alin. (1) din Legea nr. 130/1999 privind unele măsuri de protecţie a persoanelor
încadrate în muncă incrimina stabilirea repetată a unui salariu sub salariul minim brut pe
ţară garantat în plată, faptă acoperită de contravenţia prevăzută de art. 276 lit. b) din Legea
nr. 53/2003 – Codul muncii şi art. 5 din H.G. nr. 1051/2008 pentru stabilirea salariului
de bază minim brut pe ţară garantat în plată, sancţiunile acolo prevăzute fiind suficiente
pentru asigurarea unei reacţii eficiente şi rapide împotriva acestui gen de fapte;
g) introducerea contravenţiei de la art. 53 lit. c) din Legea nr. 56/1997 pentru aplicarea
prevederilor Convenţiei privind interzicerea dezvoltării, producerii, stocării şi folosirii
armelor chimice şi distrugerea acestora (republicată în M.Of. nr. 116 din 10 februarie
12 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 4
2004, cu modificările şi completările ulterioare), întrucât lipsa de previzibilitate a normei
prevăzute de art. 58 alin. (3) făcea inoportună sancţionarea ei ca infracţiune;
h) fapta prevăzută la art. 55 alin. (1) teza I din Legea nr. 3/2000 privind organizarea 18
şi desfăşurarea referendumului (M.Of. nr. 84 din 24 februarie 2000), cu modificările şi
completările ulterioare) a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă
o nouă literă f) în cuprinsul art. 49 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este regle-
mentată contravenţional în toată legislaţia electorală;
i) art. 111 din Legea nr. 76/2002, care incrimina simpla neexecutare a unei obligaţii 19
fiscale, faptă ce nu poate constitui prin ea însăşi infracţiune, ea fiind supusă regimului
sancţionator prevăzut de legislaţia fiscală;
j) art. 110 alin. (1) teza I din Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei
publice locale (republicată în M.Of. nr. 333 din 17 mai 2007, cu modificările şi completările
ulterioare) a fost contravenţionalizată într-o formă mai largă, fiind introdusă o nouă literă
ţ) în cuprinsul art. 103 din lege. Astfel, în mod unitar, această faptă este reglementată
contravenţional în toată legislaţia electorală;
k) fapta preşedintelui consiliului de administraţie ori a directorului unei organizaţii sau
federaţii de a nu depune la Oficiul de reglementare situaţia veniturilor anuale şi situaţiile
financiare auditate, prevăzută de art. 82 lit. b) din Legea nr. 138/2004, nu justifică o sanc-
ţiune penală, aplicarea unei sancţiuni contravenţionale fiind suficientă;
l) art. 36 alin. (3) din Legea nr. 334/2006 privind finanţarea activităţii partidelor politice
şi a campaniilor electorale (republicată în M.Of. nr. 510 din 22 iulie 2010, cu modificările
şi completările ulterioare), incriminarea fiind mult prea largă, iar pericolul social al faptei
nu sugerează necesitatea intervenţiei dreptului penal;
m) art. 5 din O.U.G. nr. 28/2009 privind reglementarea unor măsuri de protecţie socială
referitor la folosirea neautorizată a sintagmei „comitet sectorial” trebuie abrogat, fapta nefiind
de natură a produce urmări care să impună o intervenţie prin mijloace penale (Expunerea de
motive a Legii nr. 187/2012, http://www.cdep.ro/proiecte/2011/100/00/0/em100.pdf).
6. Lipsa dezincriminării. Art. 8 din Legea nr. 39/2003 şi art. 323 C.pen. din 1968. 20
Faptele prevăzute de art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, în reglementarea
anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii
nr. 286/2009 privind Codul penal, se regăsesc în incriminarea din art. 367 C.pen., nefiind
dezincriminate (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 12/HP/2014). Legătura dintre dispoziţiile art. 323 şi art. 167 C.pen.
din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003 rezultă şi din Decizia Curţii Constituţionale
nr. 1132 din 23 septembrie 2010 (M.Of. nr. 753 din 11 noiembrie 2010), în considerentele
căreia se reţine că „dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 39/2003 nu constituie o incriminare
prin analogie, ci o legiferare a răspunderii penale printr-o normă juridică explicativă, care
nu încalcă prevederile art. 23 alin. (12) din legea fundamentală şi ale art. 7 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. [...] Or, aşa cum se
poate observa, art. 8 din Legea nr. 39/2003, criticat în prezenta cauză, prevede expres că
infracţiunile nominalizate se pedepsesc potrivit textelor de lege în care sunt incriminate”.
În condiţiile actualei reglementări, care a mărit în mod evident sfera de aplicare a normei
de incriminare, având în vedere şi consideraţiile făcute anterior în analiza infracţiunilor
art. 323 C.pen. din 1968 şi art. 8 din Legea nr. 39/2003, distincţia dintre art. 7 din Legea
nr. 39/2003 şi acestea fiind dată chiar de elementele la care legiuitorul a înţeles să renunţe
Lavinia Valeria Lefterache 13
Art. 5 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Art. 5. Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea defini vă a cauzei
(1) În cazul în care de la săvârșirea infracţiunii până la judecarea defini vă a cauzei au
intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică și actelor norma ve ori prevederilor din acestea
declarate necons tuţionale, precum și ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu
modificări sau completări ori respinse, dacă în mpul când acestea s-au aflat în vigoare au
cuprins dispoziţii penale mai favorabile.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Este reluat principiul descris de art. 13
C.pen. din 1968 şi sunt aduse clarificări în ceea ce priveşte situaţiile generate de declararea
ca neconstituţionale a unor texte de lege care şi-au produs efectele mai favorabile faptelor
comise anterior deciziei Curţii (a se vedea cazul art. 741 C.pen. din 1968 care a continuat
să fie aplicat faptelor comise anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 573 din 3 mai
2011, publicată în M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011) sau comise între data ordonanţei de
urgenţă şi până la intrarea în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă.
2 Legea nr. 187/2012 de punere în aplicare a noului Cod penal precizează expres soluţia
de urmat în cazuri speciale:
- norme incomplete (art. 5)
favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul
pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea,
influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă,
recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere
atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare
la pedeapsă. (...) Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru
care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie
(NB, Codul actual prevede asemenea dispoziţii tranzitorii). Acest fapt nu este însă de
natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în
art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2)
din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate
fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi
cunoscute de destinatarii lor” [D.C.C. nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, referitoare la excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3201 alin. (1) din Codul de procedură penală];
10 d) deciziile din 2014 vorbesc despre legea mai favorabilă cu referire la o instituţie
(cea referitoare la confiscarea extinsă) şi cu referire la aplicarea globală (cea referitoare la
concursul de infracţiuni, infracţiunea continuată şi prescripţia răspunderii penale): „Curtea
constată că sub incidenţa reglementării constituţionale consacrate de art. 15 alin. (2) referitor
la retroactivitatea legii penale sau contravenţionale mai favorabile pot intra numai normele
de drept penal material (substanţial) şi nicidecum cele de drept penal procedural care sunt
de imediată aplicare. Dreptul penal cuprinde ansamblul normelor juridice prin care se
stabilesc ce fapte constituie infracţiuni, sancţiunea ce urmează a fi adoptată (aplicată)
în cazul săvârşirii infracţiunii, condiţiile în care statul poate trage la răspundere penală
persoanele care săvârşesc infracţiuni, precum şi condiţiile în care urmează să fie executate
pedepsele şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii unor fapte penale. Prin lege penală
se înţelege o normă de drept substanţial sau material cu un conţinut normativ propriu-zis,
adică o normă care stabileşte conduite, fapte, acţiuni ale subiecţilor într-un raport juridic,
în timp ce prin expresia referitoare la dreptul procesual ori procedural se exprimă categoria
normelor juridice care cuprind în conţinutul lor proceduri, modalităţi sau mijloace prin
care se aplică normele dreptului substanţial. Analizând conţinutul întregii reglementări
referitoare la confiscarea extinsă din Codul penal, Curtea constată că principiul legii
penale mai favorabile este aplicabil inclusiv acestei instituţii (...). În concluzie, Curtea
constată că normele legale criticate sunt constituţionale în măsura în care nu împiedică
aplicarea legii penale mai favorabile faptelor săvârşite sub imperiul legii vechi. Aceasta
nu presupune însă că judecătorul de drept comun, în procesul de înfăptuire a justiţiei, nu
este liber să facă analiza corespunzătoare, de la caz la caz, în situaţia în care urmează
a da dezlegare unei pricini în care faptele au fost comise în formă continuată” [D.C.C.
nr. 78/2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 lit. e) şi
art. 16 din Legea nr. 194/2011 privind combaterea operaţiunilor cu produse susceptibile
de a avea efecte psihoactive, altele decât cele prevăzute de acte normative în vigoare, şi a
dispoziţiilor art. 1182 alin. (2) lit. a) din Codul penal din 1968].
11 3. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. a) În aplicarea art. 5 C.pen., sta-
bileşte că prescripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia
pedepsei (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 2/HP/2014). Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. (1) C.pen. trebuie
16 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
interpretate inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală
mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie
2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a
Curţii Constituţionale (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 21/HP/2014).
b) Prevederile art. 22 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare
a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal cu referire la art. 129 alin. (2) lit. b) C.pen. nu
sunt aplicabile faptelor definitiv judecate la data de 1 februarie 2014 (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 4/HP/2014).
c) În aplicarea art. 5 C.pen. se are în vedere aplicarea globală a legii penale mai favora- 12
bile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea
şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare
ale infracţiunii în formă continuată (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală, Decizia nr. 5/HP/2014).
d) Respinge ca inadmisibilă sesizarea pentru a se pronunţa o hotărâre prealabilă, în 13
sensul de a stabili dacă în aplicarea art. 5, determinarea legii penale mai favorabile se
face prin alegerea uneia dintre legile succesive ce se va aplica global întregului litigiu
penal, în raport de anumite criterii (cum ar fi limite de pedeapsă, tratament penal
aplicabil pluralităţii de infracţiuni, prescripţie etc.) ori prin alegerea pentru fiecare
aşa-numită instituţie juridică autonomă a dispoziţiei penale mai favorabile dintre legile
penale succesive (de exemplu, pentru infracţiunea tip dispoziţia penală mai favorabilă,
pentru tratamentul aplicat pluralităţii de infracţiuni, dispoziţia mai favorabilă etc.), iar în
măsura în care se stabileşte că legea penală mai favorabilă este evaluată folosind criteriul
instituţiilor juridice autonome, dacă reprezintă instituţii de drept penal autonome în raport
de infracţiunea tip forma continuată a infracţiunii, concursul de infracţiuni, prescripţia
şi prescripţia specială (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în
materie penală, Decizia nr. 9/HP/2014).
e) Stabileşte că în aplicarea art. 5 C.pen., circumstanţele atenuante se apreciază global
în raport de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce
aduce modificări atât cu privire la pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante,
circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate
distinct faţă de instituţia pedepsei.
Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situ- 14
aţiei în propria cale de atac, prevăzut de art. 418 C.proc.pen., atunci când, în concret,
pentru aceeaşi faptă se stabileşte o sancţiune mai puţin severă (I.C.C.J., Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
4. Controverse decurgând din rezolvarea divergentă a problemei de drept atât în 15
jurisprudenţa Curţii Constituţionale, cât şi în jurisprudenţa Înaltei Curţi
a) Curtea Constituţională susţine două concepţii de aplicare a legii penale mai favorabile: în
cadrul instituţiilor autonome (D.C.C. nr. 214/1997), respectiv global (D.C.C. nr. 265/2014);
b) Înalta Curte a stabilit un mecanism de aplicare a legii penale mai favorabile în
cadrul instituţiilor autonome concordant cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 217/1997.
Cronologic, Decizia Înaltei Curţi nr. 2/HP din 14 aprilie 2014 pronunţată în mecanismul
de unificare a practicii judiciare, hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de
drept (prin care s-a stabilit că mecanismul de aplicare a legii mai favorabile se raportează
Lavinia Valeria Lefterache 17
Art. 5 Legea penală şi limitele ei de aplicare
dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, arată: „Conţinutul normei juridice, în
interpretarea dată prin aceste din urmă hotărâri, este supus controlului de constituţionalitate,
asemenea interpretărilor date prin deciziile care soluţionează recursurile în interesul legii
(…). În măsura în care prin dezlegarea dată unor probleme de drept se atribuie unui text de
lege un anumit înţeles, instanţa de judecată, din oficiu, procurorul sau partea dintr-un proces
care se consideră prejudiciată constituţional de dispoziţia legală respectivă în interpretarea
statuată prin hotărârea prealabilă pot uza de invocarea excepţiei de neconstituţionalitate”
(D.C.C. nr. 265 din 6 mai 2014, pct. 53). (…)
25 În jurisprudenţa CEDO, s-a pus problema interpretării noţiunii de lege, în sensul
autonom de izvor al unei reguli de conduită, generală şi obligatorie.
26 Verificând condiţiile în care jurisprudenţa ar putea genera o normă de drept, CEDO
a statuat că, în măsura în care practica judecătorească este constantă şi cunoscută, ea are
această aptitudine, regulile desprinse din aceasta având caracter accesibil şi previzibil,
întocmai ca şi norma cuprinsă în „lege”, în sensul formal al acestei din urmă noţiuni.
27 Pronunţate iniţial în legătură cu sistemele de Common law, aceleaşi considerente au
fost apoi explicit transpuse şi în ceea ce priveşte sistemele de drept romano-germanic;
cu titlu de exemplu: „În acest scop, Curtea aminteşte că a înţeles întotdeauna termenul
«lege» în accepţia sa «materială» şi nu «formală». (…) Reclamanţii nu pretind ca termenii
«prevăzută de lege» să ceară un asemenea text în toate cazurile. Ei invocă numai faptul
că tribunalele interne nu au făcut aplicarea jurisprudenţei constante privind modalităţile
de constituire a dreptului (…), ceea ce afectează direct principiul siguranţei juridice (…).
Reiese în mod evident că ingerinţa în dreptul la respectarea bunurilor reclamanţilor nu are
bază în dreptul intern” (CEDO, Bock şi Palade c. România, 15 februarie 2007, §61-63).
28 Rezultă că, în sensul autonom al Convenţiei, noţiunea de lege include şi jurisprudenţa,
în măsura în care aceasta este cunoscută (publicată) şi constantă, ca atare aptă, pe de o
parte, să reclame anume conduite din partea destinatarilor legii şi, pe de altă parte, să
legitimeze aşteptarea acestora ca în toate cazurile similare autoritatea să aibă acelaşi
(previzibil) comportament.
29 Dacă atare trăsături fac ca practica judecătorească „de caz” să fie asimilată, în sens
convenţional, legii, atunci cu atât mai mult trebuie recunoscută aceeaşi valoare unui act
jurisprudenţial căruia caracterul general obligatoriu îi este conferit chiar prin lege.
Revenind la problema de drept supusă în cauză dezlegării, constatăm că interpretările
succesive date art. 5 C.pen., întrucât au făcut ele însele obiectul unor acte cu putere de
lege, sunt supuse exigenţelor decurgând din principiul legii penale mai favorabile.
30 Astfel, au putere de lege:
- pe de o parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia
nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni
de drept în materie penală; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei supreme priveşte:
• stabilirea legii penale mai favorabile prin raportare la instituţiile de drept substanţial
autonome; aceasta constituie premisa, fundamentul rezolvării date de instanţa supremă
problemei de drept privind prescripţia răspunderii penale;
• caracterul autonom al instituţiei răspunderii penale în raport cu cea a pedepsei;
- pe de altă parte, interpretarea dată cu caracter obligatoriu acestei norme prin Decizia
nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale; caracterul obligatoriu al deciziei instanţei
de contencios constituţional priveşte:
20 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
• aplicarea legii penale mai favorabile se face în mod global, prin alegerea dispoziţiilor
unei singure legi cu privire la toate instituţiile de drept substanţial incidente.
(…) după publicarea Deciziei nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale, efectele deciziei
Înaltei Curţi îşi încetează, pentru viitor, efectele, ea devenind inaplicabilă faptelor comise
după acest moment.
În ceea ce priveşte însă faptele anterior comise, interpretarea dată prin decizia instanţei
supreme are caracter de lege mai favorabilă, ea urmând a fi aplicată, în considerarea acestui
caracter, situaţiilor care s-au aflat, la un moment dat, sub imperiul ei.
Aceeaşi este soluţia chiar şi în măsura în care interpretarea dată prin decizia instanţei 31
supreme este considerată neconstituţională ori în situaţia în care, aşa cum „recomandă” Curtea
Constituţională, ea ar face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate: rămâne aplicabilă,
ca fiind cea mai favorabilă din cadrul acestei succesiuni de norme, pentru aceleaşi raţiuni care
stau şi la baza art. 5 alin. (2) C.pen., text care consfinţeşte, de altfel, o jurisprudenţă constantă
în sensul că un act declarat neconstituţional continuă să se aplice, dacă este mai favorabil,
situaţiilor născute sau aflate la un moment dat sub imperiul lui (de exemplu, practica instanţelor
privind aplicarea art. 741 C.pen. din 1968, declarat neconstituţional prin Decizia nr. 573 din
3 mai 2011, publicată în M.Of. nr. 363 din 25 mai 2011). Pentru identitate de raţiune, regula
se va aplica oricăror acte cu putere de lege, prin urmare şi hotărârilor prealabile” [Concluzii
formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cauza nr. 7/1/2014/
HP/P a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a chestiunii de
drept referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile în situaţii tranzitorii (sesizarea a
fost însă respinsă ca inadmisibilă), http://www.mpublic.ro/concluzii_hp/2014/c10.pdf].
6. Instituţii autonome. Instituţiile autonome sunt instituţiile al căror mecanism de apli- 32
care funcţionează separat de încadrare şi/sau pedeapsă şi ale căror condiţii de existenţă
sunt diferite de faptul juridic faţă de care sunt apreciate ca fiind autonome. În consecinţă,
o instituţie este autonomă în raport de alta atunci când efectele lor nu sunt generate de
acelaşi tip de fapt juridic.
Existenţa instituţiilor autonome este recunoscută de Curtea Constituţională în aplicarea
Codului penal din 1968 (D.C.C. nr. 214/1997) şi negată în aplicarea actualului Cod penal
(D.C.C. nr. 265/2014).
Instituţiile autonome în cazul situaţiilor tranzitorii create prin abrogarea Codului din
1968 şi intrarea în vigoare a noului Cod penal se caracterizează prin faptul că:
- efectele depind de o pluralitate de infracţiuni şi nu de unitatea infracţională: recidivă,
concurs de infracţiuni, pluralitate intermediară;
- efectele se produc deopotrivă atât în cazul unităţii cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni:
suspendarea condiţionată sau sub supraveghere, renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea
aplicării pedepsei, liberarea condiţionată, prescripţia executării sau prescripţia răspunderii,
minoritatea, măsurile educative, lipsa de pericol social concret al faptei prevăzute de legea
penală;
- efectele se produc şi cu privire la conduite anterioare faptei incriminate: confiscarea
extinsă;
- efectele se produc şi în cazul în care nu aplică o pedeapsă: măsurile de siguranţă.
7. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către legiuitor, 33
incidentă în situaţii tranzitorii. Unele dintre exemplele următoare (comentariile art. 6
şi art. 7) se referă la aplicarea legii cazurilor definitiv judecate. Au fost citate ca exemple
de lege penală mai favorabilă în cazul situaţiilor tranzitorii pentru identitate de raţiune
(legiuitorul a comparat două legi şi a stabilit care dintre acestea este mai favorabilă. Efec-
tele se produc cu atât mai mult în situaţii tranzitorii, pentru care criteriile de evaluare a
legii mai favorabile sunt mai diverse):
a) art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul
infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere
pentru determinarea legii penale mai favorabile (art. 13 LPACP);
b) în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotă-
rârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a
fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa comple-
mentară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior
intrării în vigoare a acestuia (art. 12 LPACP);
c) regimul suspendării condiţionate a executării pedepsei inclusiv sub aspectul revocării
sau anulării acesteia, este cel prevăzut de Codul penal din 1968 (art. 15 LPACP).
34 8. Exemple de lege penală mai favorabilă incidentă în situaţii tranzitorii, cu privire
la minori, stabilită ca atare de către legiuitor (a se vedea şi comentariul introductiv de
la pct. 7). a) În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită
în cursul procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului
penal din 1968, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de
libertate prevăzută de Codul penal (art. 17 LPACP).
35 b) Măsura educativă a libertăţii supravegheate pronunţată în baza Codului penal din
1968 se execută potrivit dispoziţiilor acestuia. Dacă măsura se revocă după intrarea în
vigoare a Codului penal din altă cauză decât comiterea unei infracţiuni, libertatea supra-
vegheată se înlocuieşte cu internarea într-un centru educativ pe o perioadă de un an. În
cazul revocării libertăţii supravegheate dată fiind săvârşirea unei noi infracţiuni, instanţa
va dispune, ţinând seama de gravitatea infracţiunii comise, o măsură educativă privativă
de libertate prevăzută de Codul penal (art. 18 LPACP).
36 c) Pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru
infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare la stabilirea stării de
recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal. Infracţiunile comise în timpul minorităţii,
pentru care s-au aplicat pedepse în baza dispoziţiilor Codului penal din 1968, nu constituie
impedimente pentru dispunerea renunţării la aplicarea pedepsei, amânării aplicării pedepsei
sau suspendării executării pedepsei sub supraveghere pentru o infracţiune comisă ulterior
condamnării definitive.
37 d) Măsura educativă a internării într-un centru educativ este mai favorabilă faţă de
măsura educativă a internării într-un centru de reeducare dispusă în baza Codului penal
din 1968, dacă se dispune pe aceeaşi perioadă (mutatis mutandis, art. 19 LPACP).
38 e) Măsura educativă a consemnării la sfârşit de săptămână este mai favorabilă decât
pedeapsa amenzii (mutatis mutandis, art. 20 LPACP).
39 f) Măsura educativă a internării într-un centru de detenţie este mai favorabilă decât
pedeapsa închisorii cu o durată egală.
40 g) Internarea într-un centru de detenţie pe o perioadă de 15 ani este mai favorabilă
decât pedeapsa închisorii care depăşeşte 20 de ani (mutatis mutandis, art. 21 LPACP).
41 h) Măsura suspendării executării pedepselor aplicate în baza Codului penal din 1968
pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii se menţine şi după intrarea în vigoare a
22 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 5
Codului penal. În cazul în care suspendarea executării unei pedepse cu închisoarea
prevăzute de codul anterior se revocă din alte cauze decât comiterea unei noi infracţiuni,
pedeapsa închisorii se înlocuieşte cu măsura educativă a internării într-un centru educativ
pe o perioadă egală cu durata pedepsei suspendate, dar nu mai mult de 3 ani. În acest caz,
pedeapsa amenzii a cărei executare a fost suspendată se înlocuieşte cu măsura educativă a
consemnării la sfârşit de săptămână pe o durată de 6 săptămâni.
9. Exemple de lege penală mai favorabilă, stabilită ca atare de către jurisprudenţă, 42
incidentă în situaţii tranzitorii. a) Calculul termenului de prescripţie specială se calculează
până la 20 mai 2014, data publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 265/2014 în
Monitorul Oficial, conform deciziei I.C.C.J. nr. 2/HP/2014 care reglementează prescripţia
răspunderii penale ca o instituţie autonomă în raport de incriminare şi sancţiune (I.C.C.J.,
Secţia penală, dosar nr. 493/36/2013, decizia din 3 iulie 2014). Ulterior, la 6.10.2014,
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit că
inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este aplica-
bilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost
încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 21/HP/2014).
b) Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind înca- 43
drarea juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu
de reţinut conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi
reţinute circumstanţele atenuante dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de
cealaltă lege (I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie
penală, Decizia nr. 10/HP/2014).
c) Nu este posibil ca o pluralitate de infracţiuni să fie calificată drept pluralitate 44
intermediară potrivit legii noi, potrivit legii vechi constituind recidivă, dar să i se aplice
tratamentul prevăzut pentru aceasta de legea veche.
d) Regula că legea dispune numai pentru viitor admite ca unică excepţie legea penală 45
mai favorabilă. Aceste reguli referitoare la succesiunea legilor penale privesc atât legea în
ansamblul său, cât şi fiecare dintre normele şi instituţiile sale în parte, cum este cazul liberării
condiţionate. Situaţia tranzitorie în succesiunea legilor penale se iveşte dacă de la data
săvârşirii infracţiunii, când ia naştere raportul juridic penal de conflict, şi până la încetarea
sau stingerea acestui raport prin executarea sau considerarea ca executată a pedepsei aplicate,
iar uneori până la înlăturarea consecinţelor condamnării prin reabilitare, au intervenit una
sau mai multe legi penale. Legea aplicabilă este totdeauna legea cea mai favorabilă [D.C.C.
nr. 214/1997 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. II alin. (1)
din Legea nr. 140/1996 pentru modificarea şi completarea Codului penal].
e) În legătură cu (…) încălcarea principiului aplicării legii penale mai favorabile, 46
Curtea reţine că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau
contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare” (D.C.C. nr. 932/2006).
f) „Determinarea caracterului «mai favorabil» are în vedere o serie de elemente, cum 47
ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud
sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele
privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii
Art. 6. Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea defini vă a cauzei
(1) Când după rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare și până la executarea
completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai
ușoară, sancţiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
(2) Dacă după rămânerea defini vă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă și
până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa
închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut
pentru acea infracţiune.
(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată
se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau
în parte executarea amenzii.
(4) Măsurile educa ve neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar
cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul și limitele prevăzute de
aceasta, dacă este mai favorabilă.
(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare
și măsurile de siguranţă neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare
sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul și limitele prevăzute de legea
nouă.
(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse defini v aplicate, se ţine seama,
în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă
sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1)-(6).
Lavinia Valeria Lefterache 25
Art. 6 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul renunţă la aplicarea facultativă a
legii penale mai favorabile în ceea ce priveşte faptele definitiv judecate pe considerente ce
ţin de neconstituţionalitatea unui text de lege care derogă de la retroactivitatea obligatorie
a legii penale noi mai favorabile.
2 Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub impe-
riul Codului penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal,
nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP). Dispoziţiile se
aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive
anterior intrării în vigoare a Legii nr. 187/2012, pentru fapte incriminate de actele normative
prevăzute în titlul II al acestei legi (art. 8 LPACP).
3 2. Criterii de apreciere a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv jude-
cate. Criteriile de apreciere a legii mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate sunt:
a) sancţiunea stabilită conform legii vechi se compară cu sancţiunea prevăzută de
legea nouă;
b) pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub
imperiul Codului penal din 1968, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul
penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi (art. 4 LPACP);
c) în cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1968, aplicarea
obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu
suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum
de referinţă pentru o zi-amendă în sumă de 150 lei. Dispoziţiile anterioare se aplică în
mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz
cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137
alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de 2.000 lei (art. 13 LPACP).
4 3. Mecanismul de aplicare a legii mai favorabile cu privire la pedepse definitiv
aplicate:
- sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim;
- dacă până la executarea pedepsei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi
faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul
închisorii prevăzut pentru acea infracţiune;
- dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată
se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă.
Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul
sau în parte executarea amenzii;
- pedepsele complementare neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută,
iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute
de aceasta;
- dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare,
acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.
5 4. Jurisprudenţa Înaltei Curţi în stabilirea maximului pedepsei prevăzute de
lege conform art. 6 C.pen. Maximul pedepsei prevăzute de lege este explicat (într-o
jurisprudenţă la fel de dinamică precum cea a Curţii Constituţionale în cazul situaţiilor
Comentariu comun
1. Norme conflictuale. Principiile de aplicare a legii penale în spaţiu sunt reglementate 1
de norme conflictuale, prin care se rezolvă concursul de legi intervenit atunci când, referitor
la acelaşi raport juridic penal, sunt incidente legi aparţinând unor state diferite (statul al
cărui cetăţean este făptuitorul, statul pe teritoriul căruia se comite infracţiunea, statul al
cărui cetăţean este persoana vătămată), indicând sistemul de drept aplicabil ca lex causae,
normele materiale ce guvernează raportul juridic penal de conflict.
Legea penală română devine incidentă atunci când fapta este comisă pe teritoriul 2
României (principiul teritorialităţii) sau, în cazul faptelor săvârşite în afara teritoriului
României, atunci când infractorul este cetăţean român sau persoană juridică română
(principiul personalităţii), respectiv, atunci când infracţiunea este îndreptată contra statului
român, unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române (principiul realităţii) sau
atunci când intervenţia legii penale române se impune în considerarea unor angajamente
asumate în plan internaţional (principiul universalităţii). În consecinţă, dreptul naţional
se aplică raportului juridic de conflict atunci când există o legătură între faptă şi statul
român. Această legătură poate fi locul săvârşirii infracţiunii (pe teritoriul ţării) sau în cazul
faptelor comise în afara teritoriului României, calitatea subiectului activ (cetăţean român
sau persoană juridică română) sau calitatea subiectului pasiv (statul român, persoană
juridică română sau un cetăţean român) ori un angajament asumat de către stat.
Lavinia Valeria Lefterache 31
7
Art. 8 Legea penală şi limitele ei de aplicare
aşadar, puterea de a sancţiona persoana condamnată deja pentru această faptă. Prin urmare,
principiul menţionat este indisolubil legat de principiile autorităţii de lucru judecat, precum
şi al proporţionalităţii pedepselor, în temeiul căruia sancţiunea trebuie să fie proporţională
cu gravitatea faptelor urmărite.
Ne bis in idem este destinat să garanteze persoanei condamnate că, atunci când şi-a exe-
cutat pedeapsa, aceasta şi-a „achitat datoria” faţă de societate şi poate astfel să îşi reia locul
fără să se teamă de noi procese. Prin urmare, acesta răspunde unei duble cerinţe de echitate
şi de securitate juridică.
Principiul s-a consolidat în mod treptat şi s-a extins prin evoluţia dreptului penal în
cadrul societăţilor moderne în ceea ce priveşte, în special, rolul sancţiunii. Astfel, evoluţia
modernă a dreptului penal, comună tuturor statelor membre, transformă reinserţia întro
funcţie fundamentală a pedepsei. Prin urmare, aceasta nu mai are ca scop doar să fie aflictivă
şi descurajantă, ci are de asemenea ca scop să favorizeze reinserţia condamnatului. Această
reinserţie presupune în mod necesar ca dauna să fie considerată ca definitiv reparată, iar
persoana interesată care a fost judecată definitiv să nu mai aibă motiv de a se teme de lege
(Concluziile avocatului general, cauza C-261/09 §27, 28, 29, http://eur-lex.europa.eu/legal-
content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009CURTEACONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
11 Noţiunea de idem face trimitere la elementele care trebuie considerate ca fiind deja
judecate. Poate fi vorba, într-o concepţie favorabilă persoanelor, numai despre identitatea
actelor materiale sau chiar, într-o accepţiune mai restrictivă, despre identitatea infracţiunilor,
şi anume a acestor fapte încadrate juridic.
12 În ceea ce priveşte bis, Curtea a interpretat condiţia conform căreia sancţiunea pronunţată
de o instanţă a unui stat contractant „a fost executată” sau „este în curs de executare” în
sensul că aceasta acoperă situaţia în care inculpatul a fost condamnat la pedeapsa închisorii
cu suspendare. În schimb, această noţiune nu acoperă cazul în care inculpatul a fost pentru
scurt timp reţinut şi/sau arestat preventiv, inclusiv când, potrivit legislaţiei statului de
condamnare, această privare de libertate trebuie dedusă din durata pedepsei închisorii ce va
fi executată ulterior (CJUE, Kretzinger, C-288/05).
Curtea a declarat, de asemenea, că principiul ne bis in idem se aplică unei hotărâri a unei
instanţe dintr-un stat contractant, pronunţată ca urmare a exercitării acţiunii penale, prin care
inculpatul este achitat definitiv din cauza prescrierii faptei penale care a stat la baza urmăririi
penale (CJUE, Gasparini şi alţii).
13 În mod similar, acest principiu se aplică unei hotărâri definitive de achitare pentru
lipsa probelor (CJUE, Van Straaten, C-150/05) şi acoperă o hotărâre în lipsă, pronunţată
de autoritatea judiciară a unui stat membru în afara teritoriului reglementat de CAAS
(Convention d’application de l’Accord de Schengen – n.n.) (CJUE, Bourquain, C-297/07).
În ceea ce priveşte autorul hotărârii care poate determina aplicarea principiului ne bis
in idem, Curtea a considerat că acest principiu se aplică în egală măsură procedurilor de
stingere a acţiunii penale prin care ministerul public al unui stat membru pune capăt, fără
intervenţia unei instanţe, acţiunii penale începute în acest stat, după ce inculpatul şi-a
îndeplinit anumite obligaţii şi, în special, a achitat o sumă de bani stabilită de ministerul
public (Gözütok şi Brügge). (Concluziile avocatului general, Cauza C-261/09 §42-46,
http://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/HTML/?uri=CELEX:62009CURTEA
CONSTITUŢIONALĂ0261&rid=6).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Textul reia modul în care Codul penal din 1968 reglementa
principiul teritorialităţii, dar include în acelaşi articol şi ubicuitatea legii penale, respectiv
definiţia unor noţiuni ca faptă comisă pe teritoriul României, teritoriu, care erau reglemen-
tate în Codul anterior în titlul dedicat înţelesului unor termeni din legea penală.
2 2. Aplicarea legii penale faţă de infracţiunile săvârşite pe teritoriul ţării noastre.
Aceasta presupune: calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române; condiţiile
răspunderii penale stabilite potrivit legii penale române; stabilirea, aplicarea şi executarea
sancţiunilor pentru potrivit legii penale române. Făptuitorul, cetăţean străin, nu poate pretinde
să fie judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile cuprinse în legea penală a ţării
sale. În acelaşi timp însă, o persoană nu va mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă
a fost judecată şi condamnată pe teritoriul altui stat (a se vedea pct. 5 din comentariul comun
al Secţiunii a 2-a – Aplicarea legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat internaţional prevede
altfel (art. 12 C.pen.), ori dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.).
3 3. Faptă comisă pe teritoriul României. Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României
se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul sau pe o navă sub pavilion românesc ori
pe o aeronavă înmatriculată în România, atunci când într-unul dintre locurile enumerate
anterior pe acest loc s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori
s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii. A fost adoptat criteriul ubicuităţii, potrivit
căruia infracţiunea se consideră săvârşită oriunde s-a comis un act al ilicitului penal, fie şi
numai un act de executare sau s-a produs rezultatul infracţiunii.
4 4. Navă. Prin navă, în sensul Legii nr. 17/1990, se înţelege orice construcţie maritimă, indi-
ferent de pavilion, inclusiv ambarcaţiunile cu aripi portante, vehiculele cu pernă de aer, sub-
mersibilele, mijloacele plutitoare şi platformele fixe sau plutitoare. În consecinţă, acelaşi regim
juridic îl au şi infracţiunile săvârşite pe platformele de foraj maritim sub pavilion român.
5 5. Jurisdicţia în zona economică şi în zona contiguă. În zona sa economică, România
are jurisdicţie exclusivă asupra insulelor artificiale, instalaţiilor şi lucrărilor, inclusiv
dreptul de a exercita controlul pentru prevenirea infracţiunilor şi a altor încălcări privind
legile şi reglementările sale în domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al imigraţiei, precum şi în
legătură cu legile şi regulamentele privind securitatea (art. 16 din Legea nr. 17/1990). În
zona sa contiguă, România exercită controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor,
pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al
trecerii frontierei de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).
6 5.1. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite pe teritoriul român de către persoane
îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale. Conform art. 26 din
Legea nr. 17/1990, jurisdicţia penală a României se aplică cu privire la orice infracţiune
săvârşită pe teritoriul român de către persoane îmbarcate la bordul navelor străine folosite
în scopuri comerciale, precum şi cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unei
asemenea nave, pe timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime
interioare.
38 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 8
5.2. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite la bordul unei asemenea nave, pe 7
timpul când aceasta se află în porturile româneşti sau în apele maritime interioare.
Jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri
comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul
acesteia, cu excepţia cazurilor când: a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român
sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României; b) infracţiunea
este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei
persoane rezidente pe teritoriul României; c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea
şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea teritorială; d) exercitarea jurisdicţiei române
este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;
e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent
diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.
5.3. Jurisdicţia în cazul infracţiunii săvârşite în zona economică exclusivă. Juris- 8
dicţia penală a României se aplică şi în cazul încălcării prevederilor Legii nr. 17/1990 cu
privire la zona economică exclusivă a României de către persoane îmbarcate la bordul
navelor străine folosite în scopuri comerciale, dacă faptele sunt săvârşite în astfel de
condiţii încât, potrivit legii penale, sunt considerate infracţiuni.
5.4. Măsuri dispuse de autorităţile române. Jurisdicţia penală la bordul unei nave 9
sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord
similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora.
În exercitarea jurisdicţiei României organele române competente vor putea dispune, 10
în conformitate cu dispoziţiile legale în vigoare, reţinerea sau sechestrarea unei nave
străine folosite în scopuri comerciale şi vor putea lua măsuri de executare silită împotriva
unei asemenea nave care se găseşte în marea teritorială, în apele maritime interioare sau
în zona contiguă a României, pentru asigurarea executării obligaţiilor contractate sau a
altor obligaţii asumate de nava respectivă în timpul sau în legătură cu trecerea sa prin
marea teritorială sau prin apele maritime interioare ale României, precum şi pentru alte
pretenţii rezultând din evenimente de navigaţie care au avut ca urmare avarii ale navei sau
încărcăturii, ori rezultând din abordaje, asistenţă sau salvare, precum şi pentru despăgubiri,
taxe şi altele asemenea. În cazul încălcării drepturilor suverane ale statului român de
explorare, exploatare, protecţie, conservare şi gestionare a mediului şi a resurselor biologice
din zona economică exclusivă, autorităţile române vor putea lua măsurile necesare, în
conformitate cu dispoziţiile legale române în vigoare şi cu convenţiile internaţionale la
care România este parte, inclusiv inspectarea sau reţinerea unei nave străine folosite în
scopuri comerciale. Nava reţinută şi echipajul său vor fi eliberate imediat după depunerea
unei cauţiuni sau a unei alte garanţii corespunzătoare (art. 29 din Legea nr. 17/1990).
5.5. Deversarea de substanţe poluante de pe o navă străină. În măsura în care nu 11
contravine prevederilor dreptului internaţional, jurisdicţia penală a României se aplică
şi pentru faptele de deversare de substanţe poluante de pe o navă săvârşite de pe nave
străine: a) în zona economică exclusivă a României sau într-o zonă echivalentă stabilită în
conformitate cu dreptul internaţional; b) în afara teritoriului României şi a zonei economice
exclusive, dar care au cauzat sau riscă să cauzeze poluare pe teritoriul său ori în zona sa
economică exclusivă, iar nava se află în mod voluntar într-un port sau terminal în larg al
României; c) în marea liberă, iar nava se află în mod voluntar într-un port sau terminal în
larg al României (art. 50 din Legea nr. 17/1990).
Lavinia Valeria Lefterache 39
Art. 8 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul actual diferă faţă de art. 4 C.pen. din 1968 prin faptul că 1
se introduce dubla incriminare, condiţie existentă în Codul penal din 1936 şi abandonată
de Codul din 1968. În acelaşi timp art. 9 reprezintă şi lege penală mai favorabilă în raport
de art. 4 C.pen. din 1968, având în vedere condiţia dublei incriminări, nou introdusă.
2. Conţinutul principiului. Principiul personalităţii sau naţionalităţii (cetăţeniei 2
active) conţine regula conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice totdeauna
faţă de subiecţii săi, chiar şi atunci când au săvârşit infracţiuni în străinătate, deoarece sunt
obligaţi să respecte legile statului ai cărui cetăţeni sunt.
3. Mecanismul de aplicare a legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale faţă de 3
infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării, potrivit principiului personalităţii presupune:
Lavinia Valeria Lefterache 41
Art. 9 Legea penală şi limitele ei de aplicare
calificarea faptei ca infracţiune potrivit legii penale române şi pedeapsa prevăzută de legea
română să fie detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani atunci când dacă
a fost comisă într-un loc supus jurisdicţiei altui stat sau fapta să fie incriminată potrivit
legii penale române, fără condiţii referitoare la pedeapsă, dacă a fost comisă într-un loc
care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat. Pentru celelalte cazuri legea penală română
este incidentă doar dacă există dubla incriminare. Condiţiile răspunderii penale, pedeapsa
aplicabilă şi condiţiile executării acesteia sunt cele prevăzute de legea penală română.
Făptuitorul nu poate pretinde să fie judecat şi sancţionat potrivit dispoziţiilor mai favorabile
cuprinse în legea penală a ţării pe teritoriul căreia a fost comisă infracţiunea. În acelaşi
timp însă, o persoană nu va mai putea fi acuzată pe teritoriul României dacă a fost judecată
şi condamnată pe teritoriul altui stat (a se vedea pct. 5 din comentariul comun la aplicarea
legii penale în spaţiu) sau dacă un tratat internaţional prevede altfel (art. 12 C.pen.), ori
dacă există imunitate de jurisdicţie (art. 13 C.pen.). De asemenea, legea cere respectarea
unor reguli de procedură (a se vedea pct. 5 din comentariul comun al Secţiunii).
4 4. Faptă comisă în afara teritoriului României. Prin infracţiune săvârşită în afara
teritoriului României se înţelege orice infracţiune comisă în afara teritoriului arătat în
art. 8 alin. (2) C.pen. sau pe o navă care nu navighează sub pavilion românesc ori pe o
aeronavă care nu este înmatriculată în România. Infracţiunea se consideră însă săvârşită
pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc
sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare
sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii.
5 5. Prezenţa în ţară a infractorului. Nu constituie o condiţie de aplicare a legii române,
judecata putând avea loc şi în lipsa acestuia.
6 6. Condiţii de procedură. Lipsa autorizării prealabile a procurorului general al parche-
tului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat
sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie sau depăşirea termenului în care procurorul poate emite autorizarea (180 de zile)
împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
7 7. Egalitate în faţa legii. Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţiona-
litate a art. 4 C.pen. din 1968 (principiul personalităţii din Codul penal anterior). Curtea
a reţinut că aceste dispoziţii nu pot fi considerate contrare prevederilor art. 123 alin. (1)
din Constituţie, care consacră principiul înfăptuirii justiţiei în numele legii, deoarece
tocmai conform principiului legalităţii instanţele judecătoreşti sunt obligate să aplice
legea penală tuturor cetăţenilor români ori apatrizilor care au domiciliul în România şi
care au săvârşit fapte penale în afara teritoriului ţării. Textul de lege criticat nu numai că
nu contravine prevederilor art. 123 alin. (1) din Constituţie, dar contribuie la îndeplinirea
de către cetăţenii români a uneia dintre îndatoririle lor fundamentale, prevăzute la art. 51
din Constituţie, şi anume respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor, îndatorire
de care nu sunt exoneraţi, conform art. 17 din aceeaşi Lege fundamentală, nici atunci
când se află în străinătate, deoarece cetăţenii români se bucură în străinătate de protecţia
statului român şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, cu excepţia acelora ce nu sunt
compatibile cu absenţa lor din ţară. Totodată, Curtea constată că respectarea legii penale
române în străinătate de către cetăţenii români nu reprezintă o obligaţie incompatibilă cu
absenţa lor din ţară. Din aceeaşi perspectivă, Curtea constată că dispoziţiile art. 4 C.pen.
din 1968 nu contravin nici prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, referitoare la
42 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 10
rolul Ministerului Public, potrivit cărora, în activitatea judiciară, Ministerul Public repre-
zintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, deoarece personalitatea legii penale, prevăzută de textul de lege
criticat, nu reprezintă o încălcare a rolului Ministerului Public, ci, dimpotrivă, o exercitare
a acestui rol, întrucât atât interesele generale ale societăţii, ordinea de drept, cât şi
drepturile şi libertăţile cetăţenilor impun cercetarea penală şi trimiterea în judecată penală
a acelor cetăţeni români sau apatrizi cu domiciliul în ţară, care săvârşesc infracţiuni în
afara teritoriului ţării. În acelaşi timp Curtea observă că tocmai neaplicarea legii penale
acestor infracţiuni ar aduce atingere valorilor menţionate, valori reprezentate şi apărate de
Ministerul Public (D.C.C. nr. 233/2001, M.Of. nr. 554 din 5 septembrie 2001).
8. Cetăţean român. Data dobândirii cetăţeniei. Data săvârşirii faptei. Calitatea de 8
cetăţean român, dobândită potrivit Legii nr. 21/1991 a cetăţeniei române, trebuie să existe
în persoana făptuitorului în momentul săvârşirii infracţiunii. Calitatea de persoană juridică
română trebuie să existe la data săvârşirii infracţiunii (a se vedea pct. 1 de la comentariul
art. 3, cu privire la data săvârşirii infracţiunii).
9. Cooperare internaţională prevăzută de Legea nr. 17/1990. Autoritatea publică cen- 9
trală pentru protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la
decizia României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de Legea
nr. 17/1990, săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite
penal la locul în care au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu
intră sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul
unei persoane juridice al cărei sediu social este situat pe teritoriul său (art. 54 din Legea
nr. 17/1990).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Principiul realităţii sau al protecţiei reale 1
(cetăţeniei pasive) conţine regula conform căreia legea penală a unui stat trebuie să se aplice
totdeauna faţă de cei care au săvârşit în străinătate infracţiuni contra statului respectiv ori
contra cetăţenilor acestuia sau a unei persoane juridice a statului respectiv. Spre deosebire de
Codul penal din 1968 (art. 5), Codul penal actual nu mai restricţionează aplicarea legii penale
române la anumite categorii de infracţiuni (contra siguranţei unui cetăţean român, contra
vieţii unui cetăţean român, ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean român). Codul actual se referă doar la calitatea subiectului pasiv, orice
faptă îndreptată împotriva statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane
juridice române putând atrage aplicarea legii penale române.
Spre deosebire de principiul teritorialităţii şi personalităţii care vizează în mod egal 2
săvârşirea de infracţiuni de către o persoană fizică sau persoană juridică, principiul
Lavinia Valeria Lefterache 43
Art. 11 Legea penală şi limitele ei de aplicare
Comentariu
1 1. Ne bis in idem. Cooperarea judiciară internaţională nu este admisibilă dacă
în România sau în orice alt stat s-a desfăşurat un proces penal pentru aceeaşi faptă şi
dacă: a) printr-o hotărâre definitivă s-a dispus achitarea sau încetarea procesului penal;
b) pedeapsa aplicată în cauză, printr-o hotărâre definitivă de condamnare, a fost executată
sau a format obiectul unei graţieri sau amnistii, în totalitatea ei ori asupra părţii neexecutate
sau dacă s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei şi a
expirat termenul prevăzut la art. 82 alin. (3) C.pen., respectiv termenul de supraveghere
prevăzut la art. 84 C.pen., fără a interveni revocarea sau anularea acestora. Dispoziţiile
anterioare nu se aplică dacă asistenţa este solicitată în scopul revizuirii hotărârii definitive,
pentru unul din motivele care justifică promovarea uneia din căile extraordinare de atac
prevăzute de Codul de procedură penală al României. Dispoziţiile nu se aplică în cazul
în care un tratat internaţional la care România este parte conţine dispoziţii mai favorabile
sub aspectul principiului non bis in idem (art. 8, Legea nr. 302/2004 privind cooperarea
judiciară internaţională în materie penală, republicată).
2 2. Convenţii consulare sau acorduri similare. Jurisdicţia penală la bordul unei nave
sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat o convenţie consulară sau un alt acord
similar se exercită cu respectarea prevederilor acestora.
3 Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării terito-
riale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României prevede reguli
specifice cu privire la faptele care cad sub incidenţa sa:
- în aplicarea art. 230 alin. (1) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, ratificată prin Legea
nr. 110/1996, faptele de deversare de substanţe poluante de pe o navă (prevăzute la
art. 49 din Legea nr. 17/1990) săvârşite de pe o navă străină în afara teritoriului României
se pedepsesc cu amendă în cazurile în care jurisdicţia penală a României se aplică conform
regulilor de drept intern sau internaţional;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului
mării, încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele de deversare
de substanţe poluante de pe o navă [prevăzute la art. 49 alin. (1), (2) şi (4) din Legea
nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al
zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României] săvârşite de pe o navă străină
în marea teritorială a României se pedepsesc cu amendă (art. 51 din Legea nr. 17/1990);
46 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care provin de
la navele de război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând
statului român ori altui stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul deversării
exclusiv pentru un serviciu public, necomercial;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care au fost
produse în condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de
regulile 13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78;
- nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau
de echipajul navei, dacă deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile
prevăzute de Regula 4.2 din anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la
Convenţia Marpol 73/78;
- în aplicarea art. 230 alin. (2) din Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării,
încheiată la Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982, faptele prevăzute la art. 49
alin. (1), (2) şi (4) săvârşite de pe o navă străină în marea teritorială a României se pedepsesc
cu amendă (prin derogare de la dispoziţiile legale care prevăd şi pedeapsa închisorii).
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni 4
prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni
care cauzează ori poate cauza o poluare iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte
state membre susceptibile de a fi expuse acestor prejudicii, precum şi Comisia Europeană.
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute
de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni, care
poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de îndată respectivul
stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată statului
de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi.
În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state membre, România, prin 5
autorităţile centrale competente, va coopera cu statele membre implicate, în special în
ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de urmărire penală, precum şi a normelor privind
asistenţa judiciară reciprocă. Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului
informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la decizia României de a aplica
jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege, săvârşite de unul
dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la locul în care au fost
săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră sub nicio jurisdicţie
teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei persoane juridice al
cărei sediu social este situat pe teritoriul său.
Comentariu
1. Imunitatea membrilor Parlamentului naţional. Deputaţii şi senatorii nu pot 1
fi traşi la răspundere juridică pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în
exercitarea mandatului [art. 72 alin. (1) din Constituţia României]. În ceea ce priveşte
jurisprudenţa referitoare la limitele imunităţii, potrivit Curţii Europene a Drepturilor
Omului, dacă libertatea de exprimare este importantă pentru orice persoană, ea este cu atât
mai importantă pentru cel care îşi reprezintă alegătorii, semnalează preocupările acestora
şi le apără interesele. Într-o democraţie, Parlamentul sau organele comparabile reprezintă
tribune indispensabile dezbaterii politice (CEDO, Jerusalem c. Austria, §36 şi 40), Curtea
menţionată subliniază şi relevanţa aprecierii imunităţii în lumina unor împrejurări speciale,
iar nu a unei examinări in abstracto (CEDO, Padovani c. Italia, §24). Este compatibilă
cu Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale
o imunitate care acoperea declaraţiile făcute în cursul dezbaterilor parlamentare în
cadrul camerelor legislative şi urmărea protecţia intereselor Parlamentului în ansamblu,
spre deosebire de cele ale membrilor săi luate individual (CEDO, A. c. Regatul Unit,
§84 şi 85). Absenţa unei legături evidente cu o activitate parlamentară necesită o interpretare
strictă a noţiunii de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate. Este aşa în
special atunci când restrângerile dreptului de acces decurg dintro deliberare a unui organ
politic. A ajunge la o altă concluzie ar echivala cu restrângerea întrun mod incompatibil cu
art. 6 alin. (1) din Convenţie a dreptului particularilor de acces la o instanţă judecătorească
de fiecare dată când declaraţiile contestate în justiţie au fost făcute de un membru al
Parlamentului European (CEDO, Cordova c. Italia, §61 şi 62).
2 Imunitatea nu urmăreşte să protejeze un membru al parlamentului atunci când acesta nu
acţionează în această calitate. Conduita unui deputat putea să nu fie legată de exercitarea
funcţiilor sale parlamentare stricto sensu şi, mai ales, nu putea, prin chiar natura sa, să fie
comparată cu un act care intră sub incidenţa funcţiilor parlamentare. Respectivul compor-
tament se înscria mai degrabă în cadrul unei dispute între particulari, iar într-un asemenea
caz, nu se poate justifica un refuz al accesului la justiţie (CEDO, Cordova c. Italia,
§61 şi 62).
3 Deputaţii şi senatorii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată penală pentru fapte care
nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului,
dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac
parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se pot face numai
de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Competenţa de judecată
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. În caz de infracţiune flagrantă, deputaţii sau
senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. Ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat
pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi a percheziţiei. În cazul în care Camera sesizată
constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei măsuri
[art. 72 alin. (2), (3) din Constituţia României].
4 2. Imunitatea Preşedintelui. Preşedintele României se bucură de imunitate. Prevederile
art. 72 alin. (1) se aplică în mod corespunzător [art. 84 alin. (2) din Constituţia României].
5 3. Imunitatea judecătorului şi grefierului de la Curtea Europeană. În afara privile-
giilor şi imunităţilor prevăzute la art. 18 din Acordul general, judecătorii se bucură, atât
personal, cât şi în privinţa soţiilor (soţilor) şi copiilor lor minori, de privilegiile, imunităţile,
scutirile şi facilităţile acordate, conform dreptului internaţional, trimişilor diplomatici.
Termenul judecători desemnează atât judecătorii aleşi conform art. 22 din Convenţie,
cât şi orice alt judecător desemnat ad-hoc de un stat interesat, în baza art. 27 parag. 2
din Convenţie. Pentru a asigura judecătorilor o deplină libertate de exprimare şi o totală
48 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
independenţă în îndeplinirea funcţiilor lor, imunitatea de jurisdicţie, în ceea ce priveşte
cuvintele, înscrisurile sau actele emise în exercitarea funcţiilor lor, va continua să le fie
acordată chiar şi după încheierea mandatului lor.
Curtea, reunită în şedinţă plenară, este singura care are calitatea de a pronunţa ridicarea 6
imunităţilor; ea are nu numai dreptul, ci şi datoria de a ridica imunitatea unui judecător în
toate cazurile în care, după părerea sa, păstrarea imunităţii ar împiedica realizarea justiţiei
şi în care imunitatea poate fi ridicată fără a prejudicia scopul pentru care a fost acordată.
Dispoziţiile art. 1, 3 şi 4 din Protocol se aplică grefierului Curţii şi unui grefier adjunct, 7
atunci când îndeplineşte funcţia de grefier şi acest lucru a fost notificat oficial statelor-părţi
la Convenţie. Dispoziţiile art. 3 din Protocol şi ale art. 18 din Acordul general se aplică
unui grefier adjunct al Curţii. Secretarul general al Consiliului Europei este competent
să pronunţe, cu acordul Preşedintelui Curţii, ridicarea imunităţii celorlalţi membri ai
grefei, în conformitate cu dispoziţiile art. 19 din Acordul general şi ţinând seama, în mod
corespunzător, de consideraţiile cuprinse în paragraful 3 din Protocol [Legea nr. 6/1999
pentru ratificarea celui de-al 6-lea Protocol adiţional la Acordul general privind privilegiile
şi imunităţile Consiliului Europei, adoptat la Strasbourg la 5 martie 1996, M.Of. nr. 9 din
18 ianuarie 1999 (art. 1-4)].
4. Imunitatea membrilor Parlamentului European. Normele comunitare referitoare 8
la imunităţile membrilor Parlamentului European trebuie interpretate în sensul că, într-o
acţiune în despăgubiri introdusă împotriva unui deputat european cu privire la opiniile
exprimate de acesta:
- în cazul în care instanţa naţională care trebuie să judece o astfel de acţiune nu a
primit nicio informaţie privind o cerere a acestui deputat adresată Parlamentului European
având ca obiect apărarea imunităţii prevăzute la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi
imunităţile Comunităţilor Europene din 8 aprilie 1965, aceasta nu este obligată să solicite
Parlamentului European să se pronunţe asupra existenţei condiţiilor privind imunitatea;
- în cazul în care instanţa naţională este informată despre faptul că acest deputat a adre-
sat Parlamentului European o cerere de apărare a imunităţii respective, în sensul artico-
lului 6 alin. (3) din Regulamentul intern al Parlamentului European, aceasta trebuie să
suspende procedura jurisdicţională şi să solicite Parlamentului European emiterea unui
aviz în termenul cel mai scurt posibil;
- în cazul în care instanţa naţională consideră că deputatul european beneficiază de
imunitatea prevăzută la art. 9 din Protocolul privind privilegiile şi imunităţile Comunităţilor
Europene, aceasta este obligată să respingă acţiunea introdusă împotriva deputatului
european vizat [CJUE, Hotărârea Curţii (Marea Cameră) din 21 octombrie 2008 (cerere de
pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Corte Suprema di Cassazione – Italia)
– Alfonso Luigi Marra/Eduardo De Gregorio (C-200/07), Antonio Clemente (C-201/07)].
5. Imunităţi decurgând din Tratate. Articolul 8 din Protocolul privind privilegiile 9
şi imunităţile Uniunii Europene, anexat la TUE, TFUE şi TCEEA, trebuie interpretat în
sensul că o declaraţie efectuată de un deputat european în afara incintei Parlamentului
European şi care a condus la declanşarea urmăririi penale în statul membru de origine sub
aspectul infracţiunii de denunţare calomnioasă nu constituie o opinie exprimată în cadrul
exercitării funcţiilor parlamentare care să fie apărată de imunitatea prevăzută la această
dispoziţie decât atunci când această declaraţie corespunde unei aprecieri subiective care
prezintă o legătură directă şi evidentă cu exercitarea unor asemenea funcţii. Revine
Lavinia Valeria Lefterache 49
Art. 13 Legea penală şi limitele ei de aplicare
instanţei de trimitere competenţa de a stabili dacă în cauza principală sunt întrunite aceste
condiţii (CJUE, cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată de Tribunale
di Isernia – Italia – Procedură penală împotriva lui Aldo Patriciello, cauza C-163/10).
10 Articolele 8 şi 9 din Protocol pot acoperi uneori aceleaşi acte, în condiţiile în care acestea
funcţionează în mod cumulativ şi ar trebui coroborate. Articolul 9 din Protocol vizează
adeseori acte care constituie crime sau delicte de drept comun care nu intră în domeniul de
aplicare al articolului 8 din Protocol, în special acte care nu pot fi calificate drept opinii sau
voturi, fie că sunt exprimate în cadrul Parlamentului European sau în afara acestuia.
11 6. Reprezentanţii diplomatici. Localurile misiunii sunt inviolabile. Nu este permis
agenţilor statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii.
Statul acreditar are obligaţia specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a împiedica
invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii, tulburarea liniştii misiunii sau micşorarea
demnităţii acesteia. Localurile misiunii, mobilierul lor şi celelalte obiecte care se găsesc
acolo, precum şi mijloacele de transport ale misiunii, nu pot face obiectul niciunei
percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri executorii (art. 22 din Decretul nr. 566/1969).
12 Arhivele şi documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment şi în orice loc s-ar
afla (art. 24 din Decretul nr. 566/1969). Persoana agentului diplomatic este inviolabilă.
El nu poate fi supus niciunei forme de arestare sau detenţiune. Statul acreditar îl tratează
cu respectul care i se cuvine şi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a împiedica orice
atingere adusă persoanei, libertăţii şi demnităţii sale (art. 29 din Decretul nr. 566/1969).
Locuinţa particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeaşi inviolabilitate şi de aceeaşi
ocrotire ca şi localurile misiunii. Documentele sale, corespondenţa sa şi, sub rezerva
paragrafului 3 al articolului 31, bunurile sale se bucură de asemenea de inviolabilitate
(art. 30). Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului
acreditar. Imunitatea de jurisdicţie a agentului diplomatic în statul acreditar nu poate
scuti pe acest agent de jurisdicţia statului acreditant (art. 31 din Decretul nr. 566/1969).
Statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a
persoanelor care beneficiază de imunitate în baza articolului 37, membrii familiei agentului
diplomatic care fac parte din gospodăria sa, membrii personalului administrativ şi tehnic
al misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective.
Renunţarea trebuie să fie întotdeauna expresă. Dacă un agent diplomatic sau o persoană
care beneficiază de imunitate de jurisdicţie în baza articolului 37 intentează o acţiune, el
nu mai poate invoca imunitatea de jurisdicţie faţă de nicio cerere reconvenţională direct
legată de cererea principală. Renunţarea la imunitatea de jurisdicţie pentru o acţiune
civilă sau administrativă nu este considerată ca implicând renunţarea la imunitatea
privind măsurile de executare a hotărârii, pentru care este necesară o renunţare distinctă
(art. 36 din Decretul nr. 566/1969).
13 Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de
privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-36 din Decretul nr. 566/1969, cu condiţia
să nu fie cetăţeni ai statului acreditar. Membrii personalului administrativ şi tehnic al
misiunii, precum şi membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective,
beneficiază, dacă nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau dacă nu au în acest stat reşedinţa
lor permanentă, de privilegiile şi imunităţile menţionate în art. 29-35 din Decretul
nr. 566/1969, dar imunitatea de jurisdicţie civilă şi administrativă a statului acreditar
menţionată la parag. 1 al articolului 31 din Decretul nr. 566/1969 nu se aplică actelor
50 Lavinia Valeria Lefterache
Aplicarea legii penale Art. 13
îndeplinite în afara exercitării funcţiilor lor. Ei beneficiază de asemenea de privilegiile
menţionate la parag. 1 al articolului 36 din Decretul nr. 566/1969 în ceea ce priveşte
obiectele importate cu ocazia primei lor instalări. Membrii personalului de serviciu al
misiunii care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar sau nu-şi au în acesta reşedinţa permanentă
beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exerciţiul funcţiilor lor şi de scutirea
de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum şi de scu-
tirea prevăzută la art. 33 din Decretul nr. 566/1969. Oamenii de serviciu particulari ai
membrilor misiunii, care nu sunt cetăţeni ai statului acreditar şi nu-şi au în acesta reşedinţa
lor permanentă, sunt scutiţi de impozite şi taxe pe salariile pe care le primesc pentru
serviciile lor. În toate celelalte privinţe, ei nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în
măsura admisă de statul acreditar. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia
asupra acestor persoane în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea
funcţiilor misiunii (art. 37 din Decretul nr. 566/1969). Exceptând cazul în care privilegii
şi imunităţi suplimentare au fost acordate de statul acreditar, agentul diplomatic care are
naţionalitatea statului acreditar sau îşi are în acesta reşedinţa permanentă nu beneficiază
de imunitate de jurisdicţie şi de inviolabilitate decât pentru actele oficiale îndeplinite în
exerciţiul funcţiilor sale. Ceilalţi membri ai personalului misiunii şi oamenii de serviciu
particulari care sunt cetăţeni ai statului acreditar sau îşi au în acesta reşedinţa lor permanentă
nu beneficiază de privilegii şi imunităţi decât în măsura în care le sunt recunoscute de
acest stat. Totuşi, statul acreditar trebuie să-şi exercite jurisdicţia asupra acestor persoane
în aşa fel încât să nu stânjenească în mod excesiv îndeplinirea funcţiilor misiunii (Decretul
nr. 566/1969 pentru ratificarea Convenţiei cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la
Viena la 18 aprilie 1961, B.Of. nr. 89/1969).
7. Nave militare străine. Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor mariti- 14
me interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale
României, (M.Of. nr. 252 din 8 aprilie 2014), art. 30-31: Navele militare străine, subma-
rinele şi celelalte vehicule submersibile, precum şi navele sub pavilion străin folosite
pentru servicii guvernamentale pot intra în marea teritorială, în porturi şi rade numai cu
aprobarea prealabilă a Guvernului român, exceptându-se cazurile de avarie sau adăpostire
de furtună. Aprobarea se solicită cu cel puţin 30 de zile înainte de data la care ar urma
să aibă loc trecerea prin marea teritorială sau vizitarea porturilor sau radelor, cu excepţia
cazurilor când între România şi statul pavilionului s-a convenit altfel (art. 30). Submarinele
şi celelalte vehicule submersibile străine în trecere prin marea teritorială sunt obligate să
navigheze la suprafaţă şi să arboreze pavilionul naţional. Cele care se vor afla în imersiune
vor fi constrânse să iasă la suprafaţă. În cazul când, din cauza unei avarii nu pot ieşi la
suprafaţă, acestea sunt obligate să semnalizeze, prin toate mijloacele, despre situaţia în
care se află (art. 31). Dacă o navă militară străină încalcă legile şi reglementările României
în apele maritime interioare sau în marea teritorială şi nu ţine seama de avertismentul ce i-a
fost dat de a se conforma acestora, va fi somată să părăsească imediat marea teritorială a
României (art. 32). Răspunderea pentru orice prejudicii sau daune cauzate de către o navă
militară străină ori de orice altă navă de stat folosită pentru servicii guvernamentale sau
în scopuri necomerciale, precum şi de către persoane care fac parte din echipajul acestor
nave, pe timpul când nava respectivă s-a aflat în porturi, în apele maritime interioare,
în marea teritorială şi în zona economică exclusivă ale României, revine statului sub al
cărui pavilion se află nava (art. 33). Sub rezerva excepţiilor prevăzute în secţiunea A şi
Lavinia Valeria Lefterache 51
Art. 13 Legea penală şi limitele ei de aplicare
a condiţiilor art. 30-33, navele militare străine şi alte nave de stat străine folosite pentru
servicii guvernamentale se bucură de imunitate de jurisdicţie pe timpul cât se află în
porturi, în apele maritime interioare şi în marea teritorială ale României.
15 Jurisdicţia penală la bordul unei nave sub pavilionul unui stat cu care România a încheiat
o convenţie consulară sau un alt acord similar se exercită cu respectarea prevederilor
acestora. Nu intră sub incidenţa legii române deversările de substanţe poluante care
provin de la navele de război, de la navele de război auxiliare, precum şi de la alte nave
aparţinând statului român ori altui stat sau exploatate de acesta şi utilizate în momentul
deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial. Nu intră sub incidenţa legii
deversările de substanţe poluante care au fost produse în condiţiile prevăzute de regulile
15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile 13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II
revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa legii faptele săvârşite de
proprietar, de comandant sau de echipajul navei, dacă deversarea de substanţe poluante
a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din anexa I revizuită sau de Regula
3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51
deversările de substanţe poluante care provin de la navele de război, de la navele de război
auxiliare, precum şi de la alte nave aparţinând statului român ori altui stat sau exploatate de
acesta şi utilizate în momentul deversării exclusiv pentru un serviciu public, necomercial.
Nu intră sub incidenţa art. 49 şi 51 deversările de substanţe poluante care au fost produse
în condiţiile prevăzute de regulile 15, 34, 4.1 sau 4.3 din anexa I revizuită ori de regulile
13, 3.1.1 sau 3.1.3 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78. Nu intră sub incidenţa
art. 49 şi 51 faptele săvârşite de proprietar, de comandant sau de echipajul navei, dacă
deversarea de substanţe poluante a fost produsă în condiţiile prevăzute de Regula 4.2 din
anexa I revizuită sau de Regula 3.1.2 din anexa II revizuită la Convenţia Marpol 73/78
(art. 52). În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni
prevăzute de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni
care cauzează ori poate cauza o poluare iminentă, trebuie să informeze de îndată celelalte
state membre susceptibile de a fi expuse acestor prejudicii, precum şi Comisia Europeană.
În cazul în care Autoritatea Navală Română constată săvârşirea unei infracţiuni prevăzute
de prezenta lege sau are cunoştinţă de riscul săvârşirii unei asemenea infracţiuni, care
poate fi supusă jurisdicţiei unui alt stat membru, trebuie să informeze de îndată respectivul
stat membru cu privire la aceasta. Autoritatea Navală Română notifică de îndată statului
de pavilion al navei sau oricărui alt stat în cauză măsurile luate în aplicarea prevederilor
prezentei legi (art. 53). În cazul infracţiunilor care atrag competenţa mai multor state
membre, România, prin autorităţile centrale competente, va coopera cu statele membre
implicate, în special în ceea ce priveşte stabilirea condiţiilor de urmărire penală, precum
şi a normelor privind asistenţa judiciară reciprocă. Autoritatea publică centrală pentru
protecţia mediului informează Secretariatul general al Consiliului cu privire la decizia
României de a aplica jurisdicţia sa penală pentru infracţiunile prevăzute de prezenta lege,
săvârşite de unul dintre resortisanţii săi, în cazul în care acestea pot fi pedepsite penal la
locul în care au fost săvârşite sau în cazul în care locul în care au fost săvârşite nu intră
sub nicio jurisdicţie teritorială, precum şi pentru infracţiunile săvârşite în beneficiul unei
persoane juridice al cărei sediu social este situat pe teritoriul său (art. 54).
16 8. Lipsa pertinenţei calităţii oficiale. Statutul Curţii Penale Internaţionale se aplică
tuturor în mod egal, fără nicio distincţie, bazată pe calitatea oficială. În special, calitatea
Comentariu
1. Precedent legislativ. Textul reia cu unele modificări art. 9 C.pen. din 1968. S-a renunţat 1
la folosirea termenului de convenţie folosit anterior în favoarea celui de tratat pentru a se
realiza punerea de acord atât cu Convenţia de la Viena din 1969 pentru dreptul tratatelor,
cât şi cu Legea nr. 590/2003 privind tratatele, acte în cuprinsul cărora termenul de tratat
reprezintă denumirea generică pentru actele juridice internaţionale interstatale, indiferent de
denumirea dată acestora (convenţie, acord etc.). De asemenea, a fost reglementată predarea
către sau de către statul român a unei persoane în relaţiile cu statele membre ale Uniunii
Europene, dar şi predarea unei persoane către un tribunal penal internaţional.
2. Forme de cooperare internaţională în materie penală. În afara extrădării, legea 2
specială, Legea nr. 302/ 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală,
reglementează: predarea în baza unui mandat european de arestare; transferul de proceduri în
materie penală; recunoaşterea şi executarea hotărârilor; transferarea persoanelor condamnate;
f) asistenţa judiciară în materie penală; g) alte forme de cooperare judiciară internaţională
în materie penală. Modalităţile specifice de cooperare poliţienească internaţională, dacă,
potrivit legii, nu se află sub control judiciar, nu sunt reglementate de Legea nr. 302/2004.
3. Curtoazia internaţională şi reciprocitatea. În lipsa unei convenţii internaţionale, 3
cooperarea judiciară se poate efectua în virtutea curtoaziei internaţionale, la cererea
transmisă pe cale diplomatică de către statul solicitant şi cu asigurarea scrisă a reciprocităţii
dată de autoritatea competentă a acelui stat, caz în care Legea nr. 302/2004 constituie dreptul
comun în materie pentru autorităţile judiciare române. Lipsa reciprocităţii nu împiedică să
se dea curs unei cereri de asistenţă judiciară internaţională în materie penală, dacă aceasta:
a) se dovedeşte necesară datorită naturii faptei sau nevoii de a lupta împotriva anumitor
forme grave ale criminalităţii; b) poate contribui la îmbunătăţirea situaţiei suspectului,
inculpatului ori condamnatului sau la reintegrarea sa socială; c) poate servi la clarificarea
situaţiei judiciare a unui cetăţean român.
4. Persoane supuse extrădării. Pot fi extrădate din România, în condiţiile Legii 4
nr. 302/2004, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite
penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în
vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a
instanţei penale în statul solicitant.
5 5. Excepţii. Sunt exceptaţi de la extrădare: solicitanţii de azil, beneficiarii statutului
de refugiat sau ai protecţiei subsidiare în România, în cazurile în care extrădarea ar avea
loc în ţara de origine sau în orice alt stat în care viaţa ori libertatea acestora ar fi pusă în
pericol sau în care ar fi supuşi la tortură, tratamente inumane şi degradante; c) persoanele
străine care se bucură în România de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele
stabilite prin convenţii sau prin alte înţelegeri internaţionale; d) persoanele străine citate
din străinătate în vederea audierii ca suspecţi, persoane vătămate, părţi, martori sau experţi
ori interpreţi în faţa unei autorităţi judiciare române solicitante, în limitele imunităţilor
conferite prin convenţie internaţională. Calitatea de solicitant de azil sau beneficiar al
statutului de refugiat ori al protecţiei subsidiare în România se apreciază la data rămânerii
definitive a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data
rămânerii definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va
pronunţa o nouă hotărâre în cauză.
6 6. Extrădarea cetăţeanului român. Cetăţenii români pot fi extrădaţi din România
în baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii: a) persoana
extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;
b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant; c) persoana extrădabilă a comis
fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene,
dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene. În cazurile prevăzut la literele
a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a
judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca
suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre
judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei
în România. Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe
bază de reciprocitate. Calitatea de cetăţean român se apreciază la data rămânerii definitive
a hotărârii asupra extrădării. Dacă această calitate este recunoscută între data rămânerii
definitive a hotărârii de extrădare şi data convenită pentru predare, se va pronunţa o nouă
hotărâre în cauză.
7 7. Refuzul extrădării. Extrădarea va fi refuzată dacă:
a) nu a fost respectat dreptul la un proces echitabil în sensul Convenţiei europene
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, încheiată la Roma
la 4 noiembrie 1950, sau al oricărui alt instrument internaţional pertinent în domeniu,
ratificat de România;
b) există motive serioase să se creadă că extrădarea este solicitată în scopul urmăririi
sau pedepsirii unei persoane pe motive de rasă, religie, sex, naţionalitate, limbă, opinii
politice sau ideologice ori de apartenenţă la un anumit grup social;
c) situaţia persoanei riscă să se agraveze din unul dintre motivele enunţate la litera b);
d) cererea este formulată într-o cauză aflată pe rolul unor tribunale extraordinare,
altele decât cele constituite prin instrumentele internaţionale pertinente, sau în vederea
executării unei pedepse aplicate de un asemenea tribunal;
părăsit teritoriul statului român. Autorităţile române vor lua măsurile necesare în vederea,
pe de o parte, a unei eventuale trimiteri a persoanei de pe teritoriul României, iar pe de
altă parte, a întreruperii prescripţiei potrivit legislaţiei române, inclusiv recurgerea la o
procedură în lipsă.
Când calificarea dată faptei incriminate va fi modificată în cursul procedurii, persoana
extrădată nu va fi urmărită sau judecată decât în măsura în care elementele constitutive ale
infracţiunii recalificate ar îngădui extrădarea.
Predarea unei persoane prin expulzare, readmisie, reconducere la frontieră sau altă măsură
de acelaşi fel este interzisă ori de câte ori ascunde voinţa de a se eluda regulile de extrădare.
20 14. Probe. Dacă persoana extrădabilă se opune la cererea de extrădare, ea îşi va putea
formula apărările oral şi în scris; totodată, va putea propune probe. Opoziţia nu poate
fi întemeiată decât pe faptul că persoana arestată nu este persoana urmărită sau că nu sunt
îndeplinite condiţiile pentru extrădare.
21 15. Extrădarea temporară. În cazul extrădărilor temporare sau sub condiţie, instanţa va
menţiona în dispozitivul sentinţei condiţiile prevăzute în acele articole.
22 16. Remiterea de obiecte. În cazul admiterii cererii de extrădare, dacă se remit şi obiecte,
se va face menţiune despre acestea în cuprinsul sentinţei, anexându-se eventual un inventar.
23 17. Predarea amânată. În situaţia în care persoana extrădată este cercetată penal
de către autorităţile judiciare române, predarea acesteia se amână până la soluţionarea
definitivă a cauzei. În caz de condamnare cu executarea în regim de detenţie a pedepsei,
predarea se amână până la punerea în libertate ca urmare a liberării condiţionate sau până
la executarea pedepsei la termen.
Predarea poate fi amânată atunci când: a) se constată, pe baza unei expertize
medico-legale, că persoana extrădată suferă de o boală gravă care face imposibilă predarea
imediată. În acest caz, predarea se amână până când starea de sănătate a persoanei extrădate
se va ameliora; b) persoana extrădată este gravidă sau are un copil mai mic de un an. În
acest caz, predarea se amână până la încetarea cauzei care a determinat amânarea, astfel
încât predarea să fie posibilă; c) din cauza unor împrejurări speciale, predarea imediată
ar avea consecinţe grave pentru persoana extrădată sau familia acesteia. În acest caz,
predarea poate fi amânată cel mult 3 luni şi numai o singură dată.
24 18. România ca stat solicitant. Dispoziţiile legii se aplică în mod corespunzător în
cazul în care România are calitatea de stat solicitant. În afara condiţiei privind gravitatea
pedepsei, o condiţie suplimentară pentru ca România să poată solicita extrădarea unei
persoane, în vederea efectuării urmăririi penale, este ca împotriva acelei persoane să fie
pusă în mişcare acţiunea penală, în condiţiile prevăzute în Codul de procedură penală.
Asigurarea rejudecării în cazul extrădării persoanei condamnate în lipsă este dată de
Ministerul Justiţiei, prin direcţia de specialitate, la cererea statului solicitat.
25 19. Prescripţia, amnistia şi alte cauze care înlătură răspunderea penală sau conse-
cinţele condamnării. În ceea ce priveşte prescripţia răspunderii penale şi a executării
pedepsei, sunt aplicabile numai dispoziţiile din legislaţia statului solicitant. Amnistia
acordată de România nu împiedică extrădarea, cu excepţia cazului în care fapta prevăzută
de legea penală este de competenţa instanţelor române. Absenţa unei plângeri prealabile
sau a unei alte condiţii necesare pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, potrivit legii
române, nu aduce atingere obligaţiei de extrădare.
Titlul II
Infracţiunea
Bibliografie: G. Antoniu (coord.), Explicaţii preliminare ale noului Cod penal, vol. I, Ed. Universul
Juridic, Bucureşti, 2010; G. Antoniu, Tentativa, Ed. Societăţii „Tempus”, Bucureşti, 1996; G. Antoniu,
Vinovăţia penală, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 1995; G. Antoniu, Tipicitate şi antijuridicitate,
în R.D.P. nr. 4/1997; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de incriminare şi conceptului de infracţiune, în R.D.P
nr. 4/2010; G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei, Bucureşti, 2003; G. Antoniu,
Infracţiunea de omisiune, în R.R.D. nr. 6/1982; G. Antoniu, Trăsăturile distinctive ale intenţiei indirecte,
în R.R.D. nr. 12/1974; Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil.
Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor
omului, Comentariu pe articole, Vol. I – Drepturi şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; M. Basarab,
Unele aspecte privind sancţionarea concursului omogen de infracţiuni şi a infracţiunii continuate, Studia
Universitatis „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1981; S. Bogdan, Legitimă apărare. Caracterul atacului, în
R.D.P nr. 2/2002; C. Bulai, Examen teoretic al practicii judiciare în dreptul penal. Probleme ale pluralităţii
de infracţiuni, în S.C.J. nr. 1/1985; C. Bulai, Recidiva în dreptul penal român, în S.C.J. nr. 1/1966;
C. Bulai, Drept penal român, Partea generală, vol. I, Casa de Editură şi Presă „Şansa” SRL, Bucureşti,
1992; C. Butiuc, Raportul dintre infracţiunea complexă şi concursul de infracţiuni în cazul infracţiunii
de nerespectare a hotărârilor judecătoreşti, în Dreptul nr. 2/1997; V. Cioclei, Drept penal. Partea
specială. Infracţiuni contra persoanei, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009; A. Cocaină, Recidiva în dreptul
penal român, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1992; D. Ciuncan, Graţiere. Recidivă, în R.D.P. nr. 4/1998;
H. Diaconescu, Din nou cu privire la modul de stabilire a recidivei atunci când unele din infracţiunile
concurente care alcătuiesc primul termen al acesteia au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1995;
M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972; F. Ivan, Unele probleme legate
de mecanismul de aplicare a pedepsei în cazul prevăzut în art. 39 alin. (3) din Codul penal, în Dreptul
nr. 3/1994; L. Lefterache, Recidivist prin condamnări anterioare, în R.R.D. nr. 2/2004; L. Lefterache,
Drept penal. Partea generală, Curs pentru studenţii anului II, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009;
R. Lupaşcu, Cu privire la exceptarea de la graţiere a inculpaţilor cu „statut de recidivist”, în Dreptul
nr. 8/1998; D. Maniu, Probleme de încadrare juridică în materia infracţiunilor de protecţia muncii, în
R.R.D. nr. 8/1972; A. Filipaş, Drept penal român. Partea specială, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008; M.A. Hotca (coord.), Noul Cod penal. Note. Corelaţii. Explicaţii, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2014; O. Loghin, T. Toader, Drept penal român. Partea specială, Casa de Editură şi Presă „Şansa”
SRL, Bucureşti, 1994; Gh. Mateuţ, Sancţionarea recidivei postcondamnatorii, în Dreptul nr. 9/1994;
Gh. Mateuţ, Individualizarea post judicium a stării de recidivă, în Dreptul nr. 1/1995; Gh. Mateuţ,
Efectele reabilitării asupra recidivei, în Dreptul nr. 4/1993; Gh. Mateuţ, Unele probleme speciale
privind săvârşirea infracţiunii înăuntrul termenului de încercare al suspendării condiţionate a executării
pedepsei, în Dreptul nr. 4/1995; Gh. Mateuţ, Unele consideraţii cu privire la sancţionarea recidivei mici,
în Dreptul nr. 8/1993; I. Mihăilescu, S. Munteanu, I. Poenaru, Recidivă postcondamnatorie. Săvârşirea
unei infracţiuni în timpul executării unei pedepse cu închisoarea. Evadare. Comiterea unei alte infracţiuni
după evadare. Mecanismul aplicării pedepsei globale, în Dreptul nr. 1-2/1990; A. Motoarcă, Graţiere,
recidivişti. Cazuri de aplicare a art. 5 din Legea nr. 137/1997 privind graţierea pedepselor, în Dreptul
nr. 5/1998; V. Papadopol, Unitatea de rezoluţie, criteriu de deosebire a infracţiunii continuate de concursul
de infracţiuni, în R.R.D. nr. 8/1985; I. Pascu, Tâlhărie. Pluralitate de subiecţi pasivi, în R.D.P. nr. 3/2004;
V. Pătulea, Regimul sancţionator al recidivei în cazul revocării concomitente a graţierii condiţionate şi
a liberării condiţionate, privind pedepse pronunţate pentru infracţiuni concurente, în Dreptul nr. 6/1991;
V. Pătulea, Diferenţa infracţiunii continuate faţă de concursul de infracţiuni, în R.R.D. nr. 3/1986;
L. Popoviciu, O privire asupra cauzelor justificative în materia cauzelor de violenţă sportivă, în C.D.P.
Iuliana Nedelcu 61
Art. 15 Infracţiunea
nr. 2/2006; M. Petrovici, V. Pătulea, Discuţii în legătură cu tratamentul juridic aplicabil în cazul
recidivelor multiple postcondamnatorii, în R.R.D. nr. 9/1988; M. Petrovici, Aspecte teoretice şi practice
cu privire la instituţia pluralităţii de recidive, în Dreptul nr. 12/2005; M. Petrovici, Unele aspecte ale
necorelării dispoziţiilor legale referitoare la pluralitatea intermediară şi cele privind recidiva, în Dreptul
nr. 9-12/1990; J. Pradel, Droit pénal général, 16é édition, Ed. Cujas, 2006/2007; Gh. Radu, Graţierea
condiţionată a pedepsei aplicate pentru o infracţiune care constituie primul termen al recidivei. Înţelesul
conceptelor folosite în art. 4 alin. (1) din Legea nr. 543/2002 (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 5129/2003.
Rezumat şi comentariu), în C.J. nr. 3/2004; M.-L. Rassat, Droit pénal général, 2e éd., Ellipses, Paris,
2006; H. Roland, L. Boyer, Adages du droit français, 4-ème éd., Litec, Paris, 1999; C. Sima, Codul penal
adnotat cu practică judiciară 1969-1995, Ed. Atlas Lex, Bucureşti, 1996; C. Stătescu, Răspunderea civilă
delictuală pentru fapta altei persoane, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984; F. Streteanu,
Tratat de drept penal, Partea generală, vol. I, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; F. Streteanu, Concursul de
infracţiuni, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999; I. Tanoviceanu, Tratat de drept şi procedură penală, vol.
I, ed. a II-a, Tipografia Curierul Judiciar, 1924; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin
raportare la Codul penal anterior, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; Gh. Voinea (I), S. Şerban (II), Modul
de stabilire a pedepsei în caz de recidivă postexecutorie, atunci când una sau unele dintre infracţiunile
concurente care alcătuiesc primul termen al recidivei au fost dezincriminate, în Dreptul nr. 3/1994;
G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv. Posibilitatea imputării unei fapte prevăzute
de norma penală, în C.D.P. nr. 2/2010; T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; Compendio di diritto penale, Parte generale e speciale, VIII Edizione,
edizioni Simone, 2004; Codice penale e leggi complementari, Ed. Il Sole 24 Ore S.p.A, 2004.
Capitolul I
Dispoziţii generale
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Elemente de drept comparat. Textul are corespondent în
art. 17 C.pen. din 1968 şi păstrează aceeaşi structură de reglementare: definiţia conceptului
de infracţiune, în primul alineat, respectiv enunţarea principiului potrivit căruia infracţiunea
este cauza şi temeiul răspunderii penale, în alineatul al doilea. Astfel, art. 15 alin. (1),
definind conceptul de infracţiune, stabileşte trăsăturile esenţiale ale acesteia (prevederea
faptei în legea penală, caracterul nejustificat şi caracterul imputabil), trăsături care sunt
parţial diferite de cele stabilite de Codul penal din 1968 (art. 17). Au fost menţinute
prevederea faptei de legea penală şi săvârşirea cu vinovăţie (aceasta din urmă, nu
drept trăsătură distinctă, ci ca element al prevederii faptei de către legea penală, conform
pct. 2.4 şi 2.5 ale Expunerii de motive), dar s-a renunţat la pericolul social; totodată, s-au
adăugat două trăsături esenţiale noi, respectiv caracterul nejustificat şi cel imputabil al
faptei. Caracterul nejustificat şi cel imputabil, ca trăsături esenţiale, sunt primite cu rezerve
sau chiar criticate de o parte a doctrinei (G. Antoniu, Unele reflecţii asupra conceptului de
incriminare şi conceptului de infracţiune, loc. cit., p. 24, 25).
62 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 15
Pe de altă parte, reglementarea este o continuare a concepţiei instituite odată cu Codul 2
penal din 1968, respectiv aceea de a da o definiţie legală a infracţiunii; deosebit însă de
acesta, este adoptată o definiţie formală (este avută în vedere reacţia ordinii juridice la
săvârşirea unor asemenea fapte) a infracţiunii. Dreptul penal român interbelic nu a con-
sacrat definiţii ale infracţiunii în Codurile penale din 1864 ori 1936. Acest rol a revenit
doctrinei care a definit infracţiunea ca fiind „acţiunea sau inacţiunea care fiind socotită
doloasă sau culpoasă, legiuitorul a sancţionat-o penaliceşte” (I. Tanoviceanu, Tratat de
drept…, op. cit., 1924, p. 251).
Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii au cunoscut, în doctrina străină, numeroase clasi- 3
ficări. Doctrina germană distinge între actul agentului, elementul material care presupune
o componentă obiectivă (comportamentul prevăzut de lege, legătura de cauzalitate) şi o
componentă subiectivă, elementul injust reprezentat de antijuridicitate sau absenţa cauzei
justificative, elementul moral compus din imputabilitate (absenţa iresponsabilităţii, de
exemplu) şi culpabilitate (mobilul, cunoaşterea antijuridicităţii). Doctrina franceză distinge
un element legal (care include cauzele justificative concepute ca aspectul negativ al acestui
element), un element material şi un element moral sau psihologic ori intelectual (care
include intenţia şi culpa, iar nu şi cauzele de neimputabilitate) (J. Pradel, op. cit., p. 276).
În funcţie de numărul trăsăturilor pe care le consideră esenţiale, există teoria bipartită
– conform căreia infracţiunea are două trăsături sau elemente esenţiale, respectiv fapta
tipică (conduita umană, urmarea produsă de faptă şi legătura de cauzalitate) şi vinovăţia
şi teoria tripartită care adaugă ca trăsătură esenţială şi antijuridicitatea (Compendio di
diritto penale, p. 50, 51).
Art. 15 alin. (2) C.pen. este identic cu art. 17 alin. (2) C.pen. din 1968, al cărui conţinut 4
îl preia, enunţând principiul conform căruia infracţiunea este temeiul unic al răspunderii
penale. Termenul de infracţiune este folosit în accepţiunea pe care legiuitorul o dă acestei
noţiuni în art. 174 C.pen.
2. Prevederea faptei în legea penală. Tipicitate. Vinovăţie. Prevederea faptei în legea 5
penală este o expresie a principiului legalităţii incriminării [art. 7 parag. 1 din Convenţia
europeană a drepturilor omului, art. 23 alin. (12) din Constituţie, art. 1 alin. (1) C.pen.].
Presupune existenţa unui model legal de incriminare care să descrie fapta interzisă sau
ordonată, existenţa unei fapte concrete şi tipicitatea (corespondenţa dintre trăsăturile
faptei concrete şi cele ale modelului legal de incriminare). Prevederea faptei în legea penală
realizează modelul legal abstract (tip) în raport cu care se verifică tipicitatea (concordanţa)
faptelor concrete. În practică se va proceda la o comparare a faptei concrete cu modelul
abstract descris în norma de incriminare; concordanţa dintre fapta concretă şi fapta abstractă
descrisă în norma de incriminare reprezintă caracterul de tipicitate.
Altfel spus, prin norma de incriminare se stabileşte un model abstract al faptei. Pentru a 6
fi relevante penal, faptele trebuie să corespundă descrierii sau modelului abstract din norma
de incriminare, adică trebuie să fie tipice. Tipicitatea este tocmai această corespondenţă,
o concordanţă între trăsăturile faptei concrete şi modelul abstract (tip) prevăzut de norma de
incriminare. Tipicitatea apare, aşadar, în trăsătura esenţială a prevederii faptei de legea penală.
Prevederea faptei în legea penală are în vedere atât elementele de ordin obiectiv, cât 7
şi pe cele de ordin subiectiv (forma de vinovăţie); această chestiune este precizată expres
în Expunerea de motive (pct. 2.4). Este clarificată astfel (prin interpretarea autentică,
aparţinând legiuitorului) ambiguitatea creată de faptul că vinovăţia, fiind prevăzută în
Iuliana Nedelcu 63
Art. 15 Infracţiunea
definiţia infracţiunii, a fost considerată o trăsătură esenţială distinctă (G. Antoniu, Unele
reflecţii asupra conceptului de incriminare şi conceptului de infracţiune, loc. cit., p. 23);
consecinţa ar fi aceea că prevederea faptei de către legea penală priveşte numai elementele
obiective, nu şi pe cele subiective care ar urma să fie verificate în cadrul altei trăsături a
infracţiunii, respectiv vinovăţia.
8 Noţiunile de infracţiune şi faptă prevăzută de legea penală nu sunt identice. O faptă
prevăzută de legea penală nu este infracţiune decât dacă prezintă şi celelalte trăsături
esenţiale ale infracţiunii: săvârşirea cu vinovăţie, caracterul nejustificat (antijuridic) şi
imputabil. Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, care este şi nejustificată, duce
la aplicarea unor sancţiuni de drept penal [măsuri de siguranţă, art. 107 alin. (2) C.pen.],
chiar dacă nu îndeplineşte şi celelalte trăsături ale infracţiunii.
9 Vinovăţia nu este o trăsătură esenţială a infracţiunii distinctă, ci un element care ţine
de prevederea faptei în legea penală, aşa cum rezultă din Expunerea de motive (pct. 2.4
şi, mai ales, 2.5). Vinovăţia presupune atribuirea actului de conduită conştiinţei şi voinţei
autorului acestui act. Reprezintă aspectul subiectiv al conceptului de infracţiune. Vinovăţia
cunoaşte forme şi modalităţi diferite (a se vedea infra art. 16). Vinovăţia nu se confundă
cu imputabilitatea, aceasta din urmă reprezentând capacitatea de a înţelege şi a voi în
momentul săvârşirii faptei. Vinovăţia sau culpabilitatea şi imputabilitatea sunt, ambele,
elemente subiective, consecinţa lor fiind responsabilitatea.
10 Existenţa vinovăţiei se verifică după ce, în prealabil, s-a verificat existenţa trăsăturilor
esenţiale obiective, respectiv prevederea faptei de legea penală (tipicitatea) şi antijuridici-
tatea, precum şi a stării de imputabilitate.
11 3. Antijuridicitatea. Caracterul nejustificat. Concepţia tripartită cu privire la infrac-
ţiune caracterizează ilicitul prin tipicitate şi antijuridicitate (G. Antoniu, Tipicitate şi
antijuridicitate, loc. cit., p. 19). Antijuridicitatea constă în opoziţia dintre faptă şi ordinea
juridică. O faptă, pentru a fi infracţiune, trebuie să fie tipică (trăsăturile sale concrete să
corespundă modelului abstract descris de norma de incriminare) şi, totodată, să nu fie
permisă de ordinea juridică, adică să fie antijuridică (ilicită). Dacă fapta este doar tipică,
însă este permisă de ordinea juridică, ea nu constituie infracţiune, nefiind antijuridică.
Permisiunea de către ordinea juridică se realizează prin intermediul cauzelor justificative
(numite şi cauze de liceitate). Prin urmare, antijuridicitatea este înlăturată de cauzele
justificative, motiv pentru care este definită şi ca absenţă a cauzelor justificative. O faptă
tipică nu este cu necesitate şi antijuridică; tipicitatea este un indiciu al antijuridicităţii
[F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 331; G. Antoniu (coord.), Noul
Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 218].
12 Caracterul nejustificat reprezintă antijuridicitatea faptei, caracterul său ilicit, neper-
mis de ordinea juridică. Va exista caracter nejustificat ori de câte ori fapta este tipică şi
nu există cauze justificative. Prevăzând distinct caracterul nejustificat, art. 15 C.pen. dă
expresie concepţiei tripartite asupra trăsăturilor sau elementelor esenţiale ale infracţiuni.
Din perspectiva concepţiei tripartite, existenţa unei cauze justificative va înlătura
antijuridicitatea, fapta continuând să fie tipică, în vreme ce, din perspectiva concepţiei
bipartite, cauza justificativă ar fi înlăturat însăşi fapta tipică.
13 4. Caracterul imputabil. Doctrina a definit imputabilitatea ca implicând existenţa
unor condiţii intelectuale şi spirituale în care agentul este conştient de ceea ce face (T. Pop
în Codul penal Carol al II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală, p. 302) sau imputabilitate
64 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 15
există atunci când agentul are capacitatea sau facultatea de a discerne valoarea etică şi
socială (caracterul delictuos/antisocial) a actului său, de a aprecia motivele care îl stimu-
lează la acela sau îl reţin de la acela şi de a se determina conform acestei aprecieri; în
doctrina naţională, în locul noţiunii de imputabilitate se întrebuinţează mai mult termenul
de responsabilitate (T. Pop II, p. 318, 321).
Legea română nu cunoaşte o definiţie a imputabilităţii, aşa cum există, de pildă, în 14
Codul penal italian, art. 85 – Capacitatea de a înţelege şi de a voi. Nimeni nu poate fi
pedepsit pentru o faptă prevăzută de legea penală dacă, în momentul comiterii acelei
fapte, nu era responsabil. Este responsabil acela care are capacitatea de a înţelege şi de a
voi (Codice penale e leggi complementari, p. 101, 102).
În absenţa unei definiţii legale, condiţiile existenţei imputabilităţii pot fi deduse, pe baza 15
raţionamentului per a contrario, din lista cauzelor care exclud imputabilitatea şi care sunt
prevăzute expres (a se vedea infra Titlul II, Capitolul III, art. 23-31 – constrângerea fizică,
constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea,
intoxicaţia, eroarea, cazul fortuit); absenţa acestor cauze echivalează cu existenţa
imputabilităţii sau imputabilitate există ori de câte ori făptuitorul a putut să îşi dea seama
de acţiunile sau inacţiunile sale şi a putut să le controleze.
Imputabilitatea trebuie să existe pe parcursul luării hotărârii şi al punerii ei în practică. 16
Imputabilitatea nu este necesară şi în momentul producerii rezultatului. „Imputabilitatea
trebue să existe în tot timpul în care agentul poate influenţa procesul cauzal, deci pînă în
momentul în care mai poate modifica cursul dat al procesului cauzal; influenţa pe care o
poate exercita agentul asupra procesului cauzal iniţiat, poate consista în aceea, că îl opreşte,
îi dă altă direcţiune sau împiedecă producerea rezultatului” (T. Pop II, p. 325 urm.).
De la regula enunţată mai sus fac excepţie acele situaţii denumite actio libera in causa 17
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 560-565; G. Antoniu, Vinovăţia
penală, op. cit., p. 234-236) şi în care imputabilitatea sau responsabilitatea nu se mai
analizează în raport de momentul acţiunii. Doctrina interbelică considera că există actio
libera in causa în două cazuri: „1. Când rezoluţia se ia în stare de imputabilitate, iar
acţiunea sau omisiunea se săvârşeşte în stare de neimputabilitate; 2. Când cineva poate
prevede că în stare de neimputabilitate se dedă la acţiuni sau omisiuni sancţionate penal
şi nu ia precauţiunile menţionate, anume cu scopul ca să le comită” (T. Pop II, p. 328,
329). Aceste două situaţii sunt recunoscute şi de doctrina actuală, adăugându-li-se o a
treia situaţie, controversată: făptuitorul îşi provoacă starea de iresponsabilitate fără a
prevedea, deşi putea şi trebuia să prevadă că într-o asemenea stare va comite o infracţiune
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 563).
5. Inexistenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii. Consecinţe. Infracţiunea va 18
exista numai dacă există şi trăsăturile sale esenţiale; absenţa oricăreia dintre trăsături
determină absenţa infracţiunii. În aceste ipoteze acţiunea penală nu poate fi exercitată,
iar dacă a fost exercitată nu mai poate continua. Potrivit Codului de procedură penală,
absenţa trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii se regăseşte în art. 16 alin. (1) lit. b) (fapta
nu este prevăzută de legea penală ori nu a fost săvârşită cu vinovăţia prevăzută de lege) şi
d) (există o cauză justificativă sau de neimputabilitate), soluţiile procesuale fiind clasarea
[art. 315 alin. (1) lit. b) C.proc.pen.] ori achitarea [art. 396 alin. (5) raportat la art. 16
alin. (1) lit. b), d) C.proc.pen.].
Iuliana Nedelcu 65
Art. 16 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Articolul reprezintă o reglementare cu
caracter general a vinovăţiei şi cuprinde definiţiile formelor şi modalităţilor acesteia, având
corespondent, parţial, în art. 19 C.pen. din 1968. Vinovăţia este unul dintre elementele prin
prisma cărora se analizează concordanţa dintre modelul descris de legiuitor în norma de
incriminare şi fapta concret săvârşită (Expunere de motive, pct. 2.5), respectiv tipicitatea,
prevederea faptei în legea penală. În raport cu reglementarea anterioară (art. 19 C.pen. din
1968) s-a introdus o dispoziţie [art. 16 alin. (1) C.pen.] care, potrivit Expunerii de motive
(pct. 2.5), subliniază importanţa elementului subiectiv în structura infracţiunii.
2 O noutate o constituie faptul că intenţia depăşită (praeterintenţia) este prevăzută
expres ca formă a vinovăţiei, alături de intenţie şi culpă – art. 16 alin. (2) C.pen. De
asemenea, reglementarea cuprinde şi o definiţie a intenţiei depăşite – art. 16 alin. (5)
C.pen. Caracterul de noutate se limitează la nivel formal, al consacrării normative, la nivel
jurisprudenţial şi doctrinar, intenţia depăşită fiind deja recunoscută ca formă a vinovăţiei
(I. Oancea în Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 115).
3 Reglementarea actuală – art. 16 alin. (6) C.pen. – unifică regimul sancţionator prevăzut
pentru acţiunea şi inacţiunea comisă cu aceeaşi formă de vinovăţie (Expunere de motive,
pct. 2.5), preluând concluziile doctrinei (G. Antoniu, Reforma legislaţiei penale, op. cit.,
p. 98; G. Antoniu, Infracţiunea de omisiune, loc. cit., p. 36, 37) care a susţinut că acţiunea
şi inacţiunea – ca modalităţi normative – ar trebui să aibă tratament normativ identic sub
raportul vinovăţiei. Se face o diferenţiere bazată nu pe distincţia fapte de acţiune/ fapte de
inacţiune, ci pe distincţia intenţie/culpă. Se instituie regula potrivit căreia faptele săvârşite
cu intenţie, indiferent că este vorba de acţiune sau inacţiune, vor constitui infracţiuni –
art. 16 alin. (6) fraza I C.pen. şi excepţia conform căreia faptele săvârşite din culpă, de
asemenea, indiferent că sunt de acţiune sau de inacţiune, vor constitui infracţiuni numai
dacă legea prevede acest lucru în mod expres – art. 16 alin. (6) fraza a II-a C.pen.
4 2. Elemente de identitate, de continuitate. Se regăsesc cele două forme ale
vinovăţiei, intenţia şi culpa, precum şi modalităţile lor (intenţie directă/ intenţie indirectă
sau eventuală şi culpa cu prevedere sau uşurinţa/culpa fără prevedere ori culpa simplă
66 Iuliana Nedelcu
Dispoziţii generale Art. 16
sau greşeala), reglementate şi în Codul penal anterior [art. 19 alin. (1) pct. 1 lit. a) şi b)
C.pen. din 1968 îşi are corespondentul în art. 16 alin. (3) lit. a) şi b) C.pen., iar art. 19
alin. (1) pct. 2 lit. a) şi b) C.pen. din 1968, în art. 16 alin. (4) lit. a) şi b) C.pen.]; acestea
sunt prevăzute în aceeaşi redactare. În aceste condiţii, de identitate de reglementare, sunt
excluse dificultăţile de aplicare.
3. Intenţia depăşită. Art. 16 alin. (2) C.pen. consacră intenţia depăşită ca formă de 5
vinovăţie, definind-o în art. 16 alin. (5). Este o formă mixtă, o combinaţie a intenţiei în
raport cu acţiunea iniţială/ primum delictum şi culpei în raport cu infracţiunea mai gravă/
maius delictum. Definiţia cuprinsă în actuala reglementare este o preluare a definiţiilor
doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept penal..., op. cit., 2008, p. 460; C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 122) care, de altfel, au şi fost valorificate în practică
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 431/1995, în C.P. Ad., p. 27).
Chiar dacă art. 16 alin. (5) C.pen. apare ca o reglementare nouă, de fapt, nu reprezintă 6
decât o preluare normativă a contribuţiilor doctrinare şi jurisprudenţiale, transformarea unei
norme de drept de origine doctrinară şi jurisprudenţială într-o normă de origine legislativă.
Există, aşadar, o continuitate în lege a definirii acestei forme a vinovăţiei; conceptul
de lege este avut în vedere în accepţiunea stabilită de jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului (CEDO, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cantoni c. Franţa, §29).
Datorită acestui caracter de continuitate, dificultăţile de aplicare sunt excluse. Pe de altă
parte, această aparentă noutate se situează exclusiv la nivelul dispoziţiilor cu caracter
general, întrucât, anterior, intenţia depăşită era consacrată de unele incriminări din Partea
specială [art. 197 alin. (2) lit. c) şi alin. (3), art. 211 alin. (21) lit. e) şi alin. (3), art. 218
C.pen. din 1968].
3.1. Structura intenţiei depăşite. Este structurată prin combinarea intenţiei cu culpa. 7
În măsura în care textul legal, în definirea intenţiei depăşite, operează doar cu noţiunile
de intenţie şi culpă, fără a face distincţii în raport de modalităţile acestora, rezultă că
în structura praeterintenţiei se pot regăsi ambele modalităţi, atât ale intenţiei, cât şi ale
culpei. Această opţiune a legiuitorului reprezintă, de altfel, şi poziţia majoritară a doctrinei
(V. Dongoroz I, p. 204; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 184; F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 461). În consecinţă, infracţiunea mai uşoară (respectiv,
rezultatul dorit) se comite în oricare dintre modalităţile intenţiei, directă sau indirectă, iar
infracţiunea mai gravă (rezultatul mai grav decât cel dorit), în oricare dintre modalităţile
culpei, simplă sau cu prevedere.
În practică, cel mai adesea, praeterintenţia se structurează sub forma intenţiei directe 8
şi a unei culpe fără prevedere. Variantele intenţie directă – culpă cu prevedere ori intenţie
indirectă – culpă au o frecvenţă mai redusă.
Art. 16 alin. (5) C.pen. face o precizare importantă, aceea că rezultatul mai grav de 9
datorează culpei făptuitorului. Aceasta înseamnă că făptuitorul nu va răspunde pentru
rezultatul mai grav, adică acesta nu îi va fi imputabil decât în măsura în care l-a prevăzut sau
ar fi putut să îl prevadă. Prin această precizare se marchează opţiunea fermă a legiuitorului
pentru răspunderea subiectivă (spre deosebire de răspunderea obiectivă în care rezultatul
mai grav este imputat făptuitorului, indiferent dacă era previzibil sau nu, numai pentru că
este cauzal legat de rezultatul voit de acesta, de actul ilicit iniţial). Consecinţa opţiunii
pentru răspunderea subiectivă constă în aceea că, în măsura în care rezultatul mai grav nu
putea fi prevăzut, făptuitorul nu va răspunde pentru un asemenea rezultat. Deşi aceasta era
Iuliana Nedelcu 67
Art. 16 Infracţiunea
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea nu are corespondent în 1
legislaţia penală anterioară. Potrivit Expunerii de motive (pct. 2.5), infracţiunea comisivă
prin omisiune, recunoscută de doctrină şi practică, este pentru prima dată consacrată
într-un text de lege, inspirat de art. 11 din Codul penal spaniol. Textul stabileşte condiţiile în
care inacţiunea este asimilată acţiunii; se asigură în acest mod conformitatea cu exigenţele
principiului legalităţii, mai ales cu criteriul previzibilităţii – art. 7 din Convenţia europeană
a drepturilor omului. Pe lângă conformitatea cu Convenţia, textul reprezintă şi un răspuns
la criticile doctrinare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 50).
2. Infracţiuni comisive (de acţiune). Infracţiuni omisive (de omisiune/inacţiune). 2
Norma penală poate fi prohibitivă, interzicând, sau imperativă, ordonând ceva. Încălcarea
normei prohibitive (să nu furi, să nu ucizi etc.) se realizează printr-o acţiune (faci
ceea ce legea opreşte), iar încălcarea normei imperative, printr-o atitudine pasivă, prin
inacţiune, omisiune (nu faci ceea ce legea ordonă). În primul caz, ne aflăm în prezenţa
unor infracţiuni comisive, iar în al doilea, este vorba de infracţiuni omisive. De regulă,
infracţiunile comisive se săvârşesc prin acţiune, prin comisiune, iar cele omisive prin
inacţiune, omisiune. Există însă şi infracţiuni comisive care pot fi săvârşite prin omisiune,
aspect unanim recunoscut. Acestea sunt denumite şi comisive prin omisiune sau omisive
improprii. Un exemplu de infracţiune comisivă care se poate săvârşi şi prin omisiune
l-a reprezentat art. 314 C.pen. din 1968, respectiv punerea în primejdie a unei persoane
în neputinţă de a se îngriji. În cazul infracţiunilor omisive improprii trebuie să existe
obligaţia autorului de a acţiona, de a nu rămâne în pasivitate; o asemenea obligaţie poate
avea diferite surse. Posibilitatea însă ca infracţiuni omisive să fie săvârşite prin comisiune
este controversată (recunosc o asemenea posibilitate V. Dongoroz I, p. 178, C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 131; neagă posibilitatea T. Pop II, p. 220, F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 398).
Iuliana Nedelcu 69
Art. 17 Infracţiunea
70 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 18
Capitolul II
Cauzele jus fica ve
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Articolul 18 reglementează o instituţie 1
nouă, respectiv conceptul de cauză justificativă. Formal nu există un precedent legislativ,
practic însă, sub denumirea de cauze justificative sunt reunite două instituţii care se regăseau
şi în Codul penal anterior; acestea sunt legitima apărare şi starea de necesitate (calificate,
în reglementarea anterioară, drept cauze care înlătură caracterul penal al faptei).
Alături de acestea apar alte două cauze – exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei 2
obligaţii şi consimţământul persoanei vătămate – instituţii care nu figurau în Codul penal
anterior cu caracter general. Nici aceste din urmă cauze nu au un caracter de noutate
absolută, ele fiind recunoscute de practică şi doctrină sau chiar consacrate legislativ drept
cauze speciale.
2. Conceptul de cauză justificativă. Cauza justificativă înlătură o trăsătură esenţială 3
a infracţiunii, aceea a antijuridicităţii (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 15).
În absenţa unei trăsături esenţiale, fapta nu constituie infracţiune, nu are caracter penal.
Acest caracter al cauzelor justificative a fost surprins constant de doctrina interbelică.
„Cauzele justificative conduc la înlăturarea ilegalităţii faptului legitimând comiterea lui”
(V. Dongoroz I, op. cit., p. 306) sau „cauzele justificative exclud ilegalitatea actului (…)
exclud caracterul injust fiindcă legea admite sau chiar ordonă fapta comisă” (T. Pop II,
p. 389, 390) ori „legea în mod excepţional permite sau chiar porunceşte fapte pe care ea
în regulă generală o interzice. Aceste cazuri se numesc de penalişti fapte justificative,
iar autorul lor când le comite poate spune: feci sed iure feci” (I. Tanoviceanu, Tratat de
drept…, op. cit., 1924, p. 879). Deşi nu există un precedent legislativ, există însă un
precedent doctrinar.
Capitolul II, sub denumirea de cauze justificative, tratează numai acele cauze care au 4
caracter general şi, prin urmare, operează în toate cazurile. Pe lângă cauzele justificative
cu caracter general, există şi cauze cu caracter special şi care sunt incidente numai în
ipotezele pentru care sunt prevăzute. Astfel de cauze justificative cu caracter special au
fost reglementate atât sub Codul penal anterior (art. 207 – proba verităţii) şi continuă să
fie reglementate şi în actualul Cod penal [art. 201 alin. (6) – avortul terapeutic; art. 202
alin. (6); art. 203 alin. (2); art. 277 alin. (4); art. 302 alin. (5) etc.].
3. Efectele cauzelor justificative. Existenţa unei cauze justificative înlătură caracterul 5
infracţional al faptei (fapta nu constituie infracţiune). Înlăturând natura injustă, ilicită a
actului, cauzele justificative fac să dispară nu numai responsabilitatea penală, dar şi aceea
Iuliana Nedelcu 71
Art. 18-19
19 Infracţiunea
civilă (T. Pop II, p. 392). De fapt, existenţa unei cauze justificative înlătură posibilitatea
aplicării nu numai a unei sancţiuni penale, dar şi a oricăror sancţiuni de drept penal sau a
unor sancţiuni civile [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 223].
Cu privire la sancţiunile civile s-a precizat că prezenţa cauzelor justificative sau absenţa
antijuridicităţii nu este un impediment care să împiedice în mod absolut impunerea unor
obligaţii civile. În acest sens, s-a exemplificat cu obligaţia de a repara prejudiciul cauzat
victimei în stare de necesitate, obligaţie întemeiată pe raţiuni de echitate, fără caracter
sancţionator (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 476).
6 Cauzele justificative înlătură caracterul antijuridic, nejustificat al faptei, nu însă şi
caracterul tipic al faptei; fapta rămâne tipică, prevăzută de legea penală, dar nu mai contra-
vine ordinii de drept care o justifică.
7 Prezenţa cauzei justificative face ca un act să fie admis, reglementat sau chiar ordonat
de lege; în aceste condiţii, împotriva unei fapte permise de lege nu poate fi concepută
legitima apărare.
8 Cauzele justificative au caracter obiectiv, acţionează in rem, producând o justificare cu
caracter general. Aceasta înseamnă că prezenţa unei cauze justificative poate fi invocată de
către toţi participanţii. Aceasta este semnificaţia extinderii efectelor cauzelor justificative
şi asupra participanţilor, cuprinsă în art. 18 alin. (2).
9 Dacă sfera de incidenţă a cauzelor justificative este depăşită (depăşirea limitelor legitimei
apărări, a stării de necesitate), faptele devin nejustificate, antijuridice (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 476). În acest caz, asemenea fapte (tipice şi antijuridice) nu
sunt imputate autorului lor datorită unor situaţii excepţionale şi care nu permit un reproş la
adresa celui ce le-a comis (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 477). Este
vorba de cauze de neimputabilitate (a se vedea art. 26 – excesul neimputabil).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Actuala reglementare a legitimei
apărări este, în cea mai mare măsură, asemănătoare celei din Codul penal anterior, având
corespondent în art. 44. În acest context, pentru elementele preluate din vechea reglemen-
tare, doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2 În ceea ce priveşte diferenţele, una dintre acestea o reprezintă conţinutul alineatului
(1) unde este valorificat normativ caracterul de cauză justificativă al legitimei apărări, cu
efecte in rem, iar nu in personam, aşa cum era în vechea reglementare. Prin extinderea
efectelor şi asupra participanţilor, conform art. 18 alin. (2) C.pen., actuala reglementare
constituie o lege penală mai favorabilă. O altă diferenţă o reprezintă înlăturarea unui
72 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
aspect de redundanţă pe care îl conţinea fosta reglementare; este vorba de eliminarea
enumerării care circumscria sfera valorilor care făceau obiectul atacului (îndreptat
împotriva sa, a altuia sau împotriva unui interes obştesc) şi care oricum se regăsea, prin
repetare, în sfera valorilor care erau puse în pericol grav (persoana sau drepturile celui
atacat – cel atacat putând fi acelaşi cu cel care se apără, ori cel care ripostează la atac este
altul decât cel atacat, şi în favoarea căruia intervine –, interesul obştesc). O diferenţă
semnificativă o reprezintă eliminarea caracterului grav al pericolului, preluându-se
propunerile făcute de către doctrină (S. Bogdan, Legitimă apărare…, loc. cit., p. 69-73)
care a criticat restrângerea efectelor legitimei apărări doar la pericolul grav şi pe care a
apreciat-o ca inechitabilă. În noile condiţii, raportul dintre gravitatea pericolului generat
de atac şi acţiunile întreprinse pentru înlăturarea lui vor fi analizate din perspectiva
proporţionalităţii dintre atac şi apărare (nu va mai fi verificată condiţia ca atacul să fi pus în
pericol grav persoana şi drepturile acesteia, precum şi condiţia proporţionalităţii apărării,
ci analiza va purta, exclusiv, asupra condiţiei proporţionalităţii). Înlăturarea caracterului
grav al pericolului generat de atac lărgeşte sfera de incidenţă a legitimei apărări, motiv
pentru care poate constitui o lege penală mai favorabilă.
De asemenea, la nivelul diferenţelor se situează şi înlocuirea noţiunii de interes 3
obştesc cu cea de interes general. Conceptul de interes obştesc a fost criticat în doctrină
pentru gradul ridicat de imprecizie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 488) care creează dificultăţi în identificarea valorilor ce pot face obiectul atacului,
unii dintre autorii care au definit interesul obştesc părând că includ în sfera acestuia şi
persoanele juridice de drept privat, în timp ce alţi autori par a exclude asemenea persoane.
Înlocuirea interesului obştesc cu cel general a figurat şi în Legea nr. 301/2004 privind
Codul penal (art. 22 privind legitima apărare). În contextul acestei legi şi analizând această
noţiune, s-a identificat interesul general cu interesul statului sau al altor persoane juridice
de drept public, deci cu excluderea clară a persoanelor juridice de drept privat [G. Antoniu
(coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 235]. S-a arătat (ibidem) că nu poate fi
apărat legitim un interes general nedeterminat (ordine publică, ordine de drept etc.) decât
dacă sunt puse în pericol şi interese individualizate, determinate; argumentul îl constituie
faptul că apărarea în general a ordinii de drept revine organelor de stat şi nu cetăţenilor. În
contextul celor precizate, înlocuirea interesului obştesc cu cel general rămâne o modificare
formală, care nu înlătură controversa, ci o menţine.
Există unele diferenţe şi la nivelul legitimei apărări prezumate, respectiv al spaţiilor 4
vizate de aceasta (a se vedea infra pct. 3).
O altă diferenţă semnificativă este reprezentată de faptul că actuala reglementare nu 5
mai tratează în cadrul legitimei apărări aşa-numitul exces justificat de legitimă apărare.
Noua abordare este firească deoarece, aşa cum s-a arătat în doctrină, excesul justificat nu
are natura unei cauze justificative (T. Pop II, p. 530; F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 503), ci este o cauză care înlătură vinovăţia. În considerarea acestui
caracter, s-a impus tratarea sa în cadrul cauzelor de neimputabilitate (a se vedea art. 26).
2. Condiţiile legitimei apărări 6
2.1. Atacul. Atacul poate consta şi într-o omisiune, în ipoteza în care exista pentru 7
autor obligaţia de a acţiona, inacţiune care creează un pericol pentru valoarea socială
ocrotită (dacă autorul se află în poziţie de garant cu privire la valoarea socială ocrotită),
opinie larg împărtăşită de către doctrină (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 351; C. Bulai, Drept
Iuliana Nedelcu 73
Art. 19 Infracţiunea
penal român…, op. cit., 1992, p. 243; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 267; F.
Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 479). Atacul trebuie să provină de
la o persoană fizică; nu există atac din partea forţelor naturii, a lucrurilor, animalelor
(dacă acestea nu sunt folosite de către o persoană fizică). Actele de apărare împotriva
forţelor naturii, a forţelor mecanice sub care acţionează lucrurile etc. pot fi justificate pe
alt temei, acela al stării de necesitate. În cazul unui atac provenit de la o persoană fizică
iresponsabilă, se face distincţie după cum cel atacat cunoaşte existenţa iresponsabilităţii;
în cazul cunoaşterii, nu poate fi invocată legitima apărare, ci starea de necesitate; în cazul
necunoaşterii, va opera legitima apărare [C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992,
p. 244; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 228, 229]. În această
ipoteză, alţi autori (T. Pop II, p. 506, 516; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 486) consideră că există legitimă apărare indiferent de cunoaşterea sau necunoaşterea
iresponsabilităţii autorului atacului, soluţie echitabilă şi, de asemenea preferabilă, având
în vedere consecinţele in rem ale cauzei justificative în raport cu consecinţele in personam
ale cauzei de neimputabilitate. Legea impune ca atacul să fie exclusiv material; nu poate
fi invocată legitima apărare împotriva unui atac imaterial (verbal, de pildă). Deşi criticat
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 480), acest caracter al atacului a
fost menţinut. Criticat a fost şi caracterul direct al atacului (ibidem), însă şi acesta a fost
menţinut. Atacul imediat este un atac pe cale să se producă sau iminent ori un atac deja
în desfăşurare sau actual. Apărarea este legitimă atâta vreme cât are loc între momentul în
care atacul devine iminent şi momentul în care acesta s-a epuizat. Intervenind între aceste
momente, apărarea are caracter necesar. Atacul nu este neapărat identic (ca întindere în
timp) cu eventuala infracţiune pe care o configurează. Astfel, dacă infracţiunea are un
caracter reversibil, atacul nu se epuizează odată cu consumarea infracţiunii; atacul poate
continua atâta vreme cât există posibilitatea înlăturării rezultatului (doctrina oferă exemplul
unei infracţiuni de furt, ipoteză în care proprietarul poate urmări hoţul şi exercita violenţe
asupra acestuia pentru a-şi recupera bunul, chiar după ce infracţiunea de furt s-a consumat,
sub condiţia unei anumite unităţi de timp şi, eventual, de loc). Dacă urmarea atacului
este ireversibilă şi totală, nu mai este legitimă apărarea după consumarea infracţiunii
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 482). Nu există legitimă apărare
împotriva atacului consumat, apărarea nemaifiind necesară pentru înlăturarea unui rău
deja produs; prin excepţie, există legitimă apărare şi împotriva atacului consumat, dacă
persistă pericolul că atacul va fi reluat sau se va intensifica (T. Pop II, p. 513). Atacul
viitor, de fapt o apărare anticipată împotriva unui pericol viitor (utilizarea anticipată a
unor mijloace, mecanisme de protecţie), este recunoscută ca apărare legitimă cu condiţia
ca aceste mecanisme să acţioneze în momentul declanşării atacului; nu este un veritabil
atac viitor deoarece apărarea nu precede atacul, ceea ce este anterior atacului este numai
pregătirea apărării (T. Pop II, p. 514, 515; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 483, 484). Atacul este injust indiferent că se prezintă sau nu sub forma unei
infracţiuni; noţiunea atacului injust este mai largă decât a infracţiunii, ele nu se suprapun.
Se păstrează caracterul injust şi dacă atacul a fost prevăzut de către cel atacat. Legitima
apărare poate avea loc, în principiu, şi împotriva atacului provocat de către cel care se
apără. Dacă provocarea constă într-o faptă antijuridică care a impus apărarea, ea va exclude
legitima apărare (T. Pop II, p. 516-518; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 497 – ipoteza în care persoana comite un act provocator împotriva alteia, în scopul ca
74 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
aceasta să riposteze violent, declanşând un atac care îi va oferi provocatorului ocazia de
a comite fapta prevăzută de legea penală împotriva celui provocat, la adăpostul legitimei
apărări). Actul autorităţii care are, în mod vădit, caracter ilegal, arbitrar constituie un
atac (T. Pop II, p. 518-521; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 484),
exemplificându-se cu ipoteza în care o persoană arestată se va putea opune agentului forţei
publice dacă acesta va încerca să îl brutalizeze. În absenţa caracterului evident ilegal,
actului autorităţii nu i se poate opune rezistenţă. Având în vedere fragilitatea criteriului
ilegalităţii manifeste, evidente a actului autorităţii, doctrina franceză a imaginat un sistem
bazat pe natura bunului ameninţat de actul ilegal al autorităţii: dacă agresiunea este
îndreptată împotriva bunurilor, de pildă un sechestru nelegal, riposta nu este justificată,
dacă însă este îndreptată împotriva persoanei, de pildă lovirea unei persoane arestate,
riposta va fi justificată. Împotriva legitimei apărări nu există legitimă apărare (R. Merle,
A. Vitu, Traité de droit criminel, tome I, Cujas, 1997, no 458 apud J. Pradel, op. cit.,
p. 312). Atacul poate avea ca obiect persoana fizică, respectiv bunurile personale – viaţa,
integritatea corporală, libertatea individuală – ale celui atacat sau ale altuia, precum şi
bunurile patrimoniale – proprietatea, posesia, detenţia – ca drepturi ale persoanei. Bunurile
şi interesul general pot fi, de asemenea, obiect al atacului [G. Antoniu (coord.), Noul Cod
penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 234, 235].
2.2. Apărarea trebuie să fie întotdeauna o faptă prevăzută de legea penală. Ea poate fi 8
săvârşită cu oricare dintre formele de vinovăţie. Astfel, în practica judiciară s-a decis că
există legitimă apărare şi atunci când făptuitorul s-a apărat lovind cu pumnii şi picioarele
pe victima agresoare care, datorită stării de ebrietate în care se găsea, a căzut şi s-a lovit cu
capul de solul îngheţat, suferind leziunile ce i-au provocat moartea (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 2415/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 235). Soluţia este pe deplin
justificată, doctrina franceză aducând un argument practic care pune în evidenţă caracterul
inechitabil al soluţiei contrare – victima ameninţată de o persoană va fi în legitimă apărare
dacă va lovi intenţionat agresorul, dar i se refuză această cauză justificativă atunci când
victima se limitează a-l respinge pe agresor de aşa manieră încât acesta cade, se loveşte,
decedând în urma leziunii provocate de lovirea prin cădere – şi un argument psihologic
– trebuie distins între voinţa de a săvârşi actul de apărare şi care este întotdeauna, în mod
obligatoriu, intenţionat şi consecinţele acestui act, căci verificarea existenţei condiţiilor
legitimei apărări vizează voinţa de a săvârşi actul, iar nu aceea de a produce rezultatul
(M.-L. Rassat, op. cit., p. 383; J. Pradel, op. cit., p. 314; în acelaşi sens, a se vedea
F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 491, respectiv distincţia
act-rezultat cu privire la faptă). Apărarea trebuie să fie necesară pentru înlăturarea atacului,
dar aceasta nu înseamnă că trebuie să fie singura posibilitate de acest fel. „Necesitatea
apărării nu înseamnă proporţionalitate între valoarea bunului atacat şi valoarea bunului
lezat prin apărare. Dacă apărarea este necesară, ea se poate executa prin lezarea unui
bun de valoare mai mare decât valoarea bunului atacat, adică apărarea poate fi mai gravă
dacă este necesară. Necesitatea trebuie să existe în mod obiectiv; aceasta se judecă însă
in concreto” (T. Pop în Codul penal Carol al II-lea adnotat, Vol. I. Partea generală,
p. 331; T. Pop II, p. 532). Apărarea trebuie să fie îndreptată împotriva agresorului şi nu
împotriva unei terţe persoane; lezarea unei terţe persoane ar putea fi justificată pe temeiul
stării de necesitate. Lezarea bunurilor unei terţe persoane, bunuri care nu au servit ca
instrument al atacului, este, de asemenea, justificată pe temeiul stării de necesitate. Dacă
Iuliana Nedelcu 75
Art. 19 Infracţiunea
însă bunurile terţei persoane au servit ca instrument al atacului, acţiunea de apărare care a
dus la lezarea lor rămâne în sfera legitimei apărări (T. Pop II, p. 526). În cazul unei apărări
care prejudiciază un terţ, celui ce se apără i se impută doar faptele săvârşite din culpă
(idem, p. 501).
9 Apărarea trebuie să fie proporţională cu gravitatea atacului. Aprecierea proporţiona-
lităţii se realizează în raport cu împrejurările concrete în care s-a acţionat, pornind de la
raportul dintre urmarea pe care ar fi produs-o atacul, urmarea dorită de cel care s-a apărat
şi urmarea care s-a produs, cu luarea în considerare şi a raportului de forţe dintre cel care
atacă şi cel care se apără, valorile sociale aflate în conflict, mijloacele folosite în atac şi,
respectiv, în apărare (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 493). În ceea
ce priveşte compararea valorilor sociale în conflict, se face distincţia după cum acestea
sunt omogene sau neomogene. În primul caz, analiza proporţionalităţii se va întemeia pe
comparaţia vătămărilor produse valorilor omogene; în al doilea caz va fi avută în vedere
ierarhia acestor valori. Pentru ipoteza valorilor neomogene este acceptat, ca regulă, că nu
se justifică uciderea unei persoane pentru a înlătura un atac asupra bunurilor [Explicaţii
I, ed. I, 1969, p. 356; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 274; F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 495; Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 28/1975;
Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 358/1977 apud G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal,
vol. I, op. cit., 2006, p. 235]. Această poziţie doctrinară şi jurisprudenţială este în consens cu
dispoziţiile art. 2 parag. 2 lit. a) din Convenţie (moartea nu este considerată ca fiind cauzată
prin încălcarea acestui articol în cazurile în care aceasta ar rezulta dintr-o recurgere absolut
necesară la forţă […] pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale),
dispoziţie convenţională care se referă la legitima apărare (C. Bîrsan, Convenţia europeană
a drepturilor omului…, op. cit., 2005, p. 193), dar care nu s-a reflectat încă în jurisprudenţă.
S-a arătat (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 496) că art. 2 al Convenţiei
este compatibil cu reţinerea legitimei apărări atunci când apărarea patrimoniului a condus la
uciderea din culpă sau praeterintenţionată a agresorului.
10 3. Legitima apărare prezumată. Reglementarea cuprinsă de art. 19 alin. (3) C.pen. este
similară cu cea a art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968. În raport cu reglementarea anterioară,
cea actuală prezintă diferenţe. Astfel, spaţiile vizate de prezumţia de legitimă apărare
nu mai prevăd şi locul delimitat prin semne de marcare, limitându-se la locuinţă, încăpere,
dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de aceasta. S-a revenit la formularea pe care
art. 44 alin. (21) C.pen. din 1968 o avusese iniţial, înainte de modificarea adusă prin Legea
nr. 247/2005. Sfera de incidenţă a prezumţiei, prin noua reglementare care înlătură locul
delimitat prin semne de marcare şi care impune condiţia ca locul împrejmuit să fie legat
de un domiciliu, se restrânge. Din această perspectivă, în abstract, legea veche va constitui
legea penală mai favorabilă. Conţinutul actualei reglementări, în ceea ce priveşte spaţiile
vizate de prezumţie, este identic cu cel al infracţiunii de violare de domiciliu (a se vedea
art. 224 C.pen.). Totodată, valorifică şi criticile aduse de doctrină (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 502) referitoare la consecinţele absurde pe care aplicarea
fostei reglementări le-ar fi putut produce, având în vedere că nu instituia condiţia legăturii
de/cu un domiciliu a locului împrejmuit sau delimitat.
11 S-a precizat caracterul nelegal al modalităţilor de pătrundere; precizarea ar putea
părea inutilă având în vedere că există deja precizat caracterul fără drept al pătrunderii,
context în care, pentru celelalte modalităţi, altele decât violenţa, viclenia, efracţia,
76 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 19
operând clauza de analogie cu caracter omogen (în acest caz toate situaţiile reglementate
au caracter omogen, respectiv toate se referă la modalităţi de pătrundere fără drept, astfel
încât criteriul avut în vedere de legiuitor poate fi dedus cu uşurinţă – F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 50, 51). Altfel spus, câtă vreme pătrunderea este fără drept,
şi modalităţile de realizare a pătrunderii se vor contamina de acest caracter, vor fi şi ele
fără drept, adică nelegale. Legiuitorul a dorit însă să realizeze conformitatea reglementării
cu principiul legalităţii şi din această perspectivă, criteriul implicit de determinare a
ipotezelor avute în vedere în cazul altor modalităţi de pătrundere fiind transformat
într-unul expres prevăzut. Sintagma „alte asemenea modalităţi nelegale” vine să înlocuiască
sintagma „alte asemenea mijloace”.
S-a adăugat la enumerarea exemplificativă a modalităţilor de pătrundere şi cea efectuată 12
în timpul nopţii; pentru identificarea nopţii vor fi aplicabile criteriile deja instituite de
doctrină şi consacrate de practică, respectiv caracterul concret al lăsării întunericului,
iar nu cel astronomic al răsăritului şi apusului. Precizarea pare să fi fost inspirată de
art. 122-6 din Codul penal francez care prezumă a fi în legitimă apărare pe acela care
a săvârşit fapta pentru a respinge pătrunderea în timpul nopţii, săvârşită prin efracţie,
violenţă sau viclenie, într-un loc locuit (lieu habité – J. Pradel, op. cit., p. 320). Este de
observat că, potrivit textului francez, pătrunderea săvârşită în timpul nopţii trebuie să fie,
în acelaşi timp, şi realizată prin efracţie, violenţă, viclenie; condiţiile sunt cumulative,
aspect rezultat din modul de redactare a textului, din analiza gramaticală. Potrivit textului
românesc, pare că este suficientă pătrunderea fără drept în timpul nopţii, nefiind necesar
să fie şi săvârşită prin modalităţi violente, viclene ori care implică efracţia; concluzia pare
justificată tot de analiza gramaticală. Astfel, potrivit legii române, în timpul nopţii este
o caracteristică a pătrunderii, aşa cum sunt şi violenţa, viclenia, efracţia; potrivit legii
franceze, violenţa, viclenia, efracţia sunt caracteristici nu ale unei simple pătrunderi, ci ale
unei pătrunderi în timpul nopţii. Comparaţia trebuie să aibă însă în vedere faptul că legea
română conţine, în plus, în raport cu legea franceză, condiţia generică ca pătrunderea să
fie fără drept; violenţa, viclenia, efracţia, în timpul nopţii sunt explicitări exemplificative
ale caracterului fără drept al pătrunderii. Pătrunderea poate fi atât în curs de a se produce,
încercată, cât şi consumată.
Prezumţia are caracter relativ, sarcina probei revenind celui ce acuză. Cel care 13
invocă legitima apărare prezumată nu trebuie să facă proba că atacul îndeplinea condiţiile
prevăzute de art. 19 alin. (2), că riposta sa era necesară şi proporţională; cel care neagă va
trebui să dovedească neîndeplinirea condiţiilor referitoare la atac şi apărare.
4. Legitima apărare putativă există atunci când o persoană crede în mod eronat că 14
este supusă unui atac (de precizat că este vorba de eroare asupra premiselor de fapt ale
legitimei apărări) şi, în aceste condiţii, desfăşoară o apărare. În opinia obiectivă conform
căreia condiţiile legitimei apărări trebuie să existe în mod real, obiectiv, o legitimă apărare
putativă este o eroare şi, prin urmare, o cauză de neimputabilitate. În opinia subiectivă
potrivit căreia este suficientă pentru configurarea legitimei apărări existenţa condiţiilor
în mod subiectiv, în mintea agentului, legitima apărare putativă este o apărare legitimă
şi, prin urmare, o cauză justificativă (T. Pop II, p. 504, 505, 530, 531). Doctrina actuală
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 242] consideră că este
vorba de o eroare de fapt. În doctrină (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 359; C. Bulai, Drept
penal român…, op. cit., 1992, p. 247) s-a afirmat că legitima apărare putativă are, datorită
Iuliana Nedelcu 77
Art. 20 Infracţiunea
erorii de fapt, aceleaşi efecte ca legitima apărare propriu-zisă. Afirmaţia se susţine sub
imperiul Codului penal din 1968 când atât legitima apărare, cât şi eroarea erau cauze
care înlăturau caracterul penal al faptei, având, deci, efecte identice. Potrivit reglementării
actuale, eroarea este o cauză de neimputabilitate; nu justifică fapta aşa cum o face legitima
apărare, ridicându-i caracterul antijuridic, producând efecte in rem, ci înlătură imputa-
bilitatea, producând efecte in personam. Din această perspectivă, a întinderii efectelor,
caracterizarea legitimei apărări ca fiind o cauză justificativă sau o cauză de neimputabilitate
prezintă interes.
15 5. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). O faptă comisă în legitimă
apărare nu atrage aplicarea unei sancţiuni sau a altei măsuri cu caracter penal; este
înlăturată şi răspunderea civilă pentru prejudiciul suferit de atacator (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 496). În ipoteza lezării bunurilor unei terţe persoane
trebuie făcută distincţia după cum acestea au fost folosite de atacator ca instrumente
pentru atac sau nu. În primul caz, lezarea unor asemenea bunuri este justificată de legitima
apărare, pe când în cel de al doilea caz, justificarea s-ar întemeia pe starea de necesitate
(idem, p. 497; T. Pop II, p. 526). Art. 1360 alin. (1) C.civ., în contextul reglementării
răspunderii delictuale pentru fapta proprie, reglementează şi legitima apărare drept cauză
care înlătură caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „nu datorează despăgubire cel care,
fiind în legitimă apărare, a cauzat agresorului un prejudiciu”.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea actuală este cvasi-
identică cu cea precedentă şi conţinută de art. 45 C.pen. din 1968. Unele diferenţe sunt
minime şi constau în înlocuirea unor termeni (pericol iminent cu pericol imediat, interes
obştesc cu interes general – a se vedea supra pct. 1 de la comentariul art. 19), respectiv
unele modificări terminologice, prin înlocuirea sintagmei „a/al altuia” ce determina
enumerarea valorilor vizate de pericol şi care fac obiectul acţiunii de apărare cu sintagma
„a altei persoane”. Se menţine în domeniul cauzei justificative, ca şi în reglementarea
anterioară, ipoteza în care urmarea produsă de acţiunea de salvare depăşeşte, fără să fie
vădit, urmarea ce s-ar fi produs în absenţa intervenţiei. Este vorba de art. 45 alin. (3) C.pen.
din 1968, devenit art. 20 alin. (2) teza finală C.pen. În ciuda criticilor aduse de doctrină
şi care au precizat inconvenientele (caracterul cvasi-inconciliabil cu fundamentul stării
de necesitate şi lipsa unei protecţii adecvate pentru terţul care suportă consecinţele faptei
comise în stare de necesitate) unei asemenea opţiuni (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 524, 525), este perpetuat caracterul de cauză justificativă al excesului
de apărare care nu este vădit. Diferenţa majoră o constituie consacrarea caracterului
de cauză justificativă a stării de necesitate (care va opera in rem, înlăturând şi pentru
78 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 20
participanţi caracterul antijuridic, ilicit al faptei), spre deosebire de caracterul său de cauză
care înlătura vinovăţia subiectului, a autorului faptei, aşa cum era potrivit Codului penal
anterior. Prin urmare, nu sunt modificate condiţiile de existenţă ale stării de necesitate, nici
efectele acesteia, ci întinderea acestor efecte şi la nivelul participanţilor (extindere care
operează prin conferirea caracterului de cauză justificativă şi care a înlocuit caracterul de
cauză care înlătură vinovăţia). Această diferenţă va fi determinantă în identificarea legii
penale mai favorabile, atunci când va fi vorba de participanţi.
Art. 45 alin. (3) C.pen. din 1968 (excesul de acţiune salvatoare sau excesul în materie 2
de stare de necesitate) a devenit (într-o formulare pozitivă) o cauză de neimputabilitate,
conform art. 26 alin. (2) C.pen. Acest exces a fost calificat de doctrină drept o cauză de
înlăturare a vinovăţiei (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 523), astfel
încât actuala sa plasare în cadrul cauzelor de neimputabilitate este deplin justificată.
Caracterizând starea de necesitate drept cauză justificativă s-a optat pentru teoriile 3
obiective cu privire la fundamentului acesteia (T. Pop II, p. 541).
2. Condiţiile stării de necesitate. Diferenţa în raport cu legitima apărare. Atât în 4
cazul legitimei apărări, cât şi al stării de necesitate există un pericol care ameninţă valoarea
protejată de lege şi care nu poate fi salvat decât prin săvârşirea unei infracţiuni. Diferenţa
constă în aceea că, în cazul legitimei apărări, atacul este provocat prin actul voluntar şi
injust al unei persoane, pe când, în cazul stării de necesitate, pericolul este provocat de un
fenomen natural, întâmplare sau indirect prin actul unei persoane. În cazul legitimei apărări
este apărat un drept de o agresiune nedreaptă; există un conflict între just şi injust. În cazul
stării de necesitate nu se stabileşte obligatoriu un astfel de conflict, ci coliziunea se stabileşte
între just şi just (T. Pop II, p. 535; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 507). Această diferenţă determină o altă caracteristică proprie stării de necesitate:
acţiunea de salvare trebuie să fie singura cale de înlăturare a pericolului, spre deosebire de
acţiunea de apărare care nu trebuie să fie singura posibilitate de înlăturare a atacului.
2.1. Pericolul vizează aceleaşi valori, este supus aceloraşi condiţii ca în reglementarea 5
anterioară. Prin urmare, nesuferind modificări, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa
anterioare. Pericolul trebuie să constituie o realitate efectivă, evaluarea existenţei sale
realizându-se printr-un examen obiectiv, făcându-se distincţie după cum situaţia evalu-
ată presupune sau nu cunoştinţe de specialitate (idem, p. 508). Gravitatea pericolului
presupune că acesta trebuie să aibă o anumită intensitate ale cărei limite nu sunt presta-
bilite, ci urmează a fi evaluate cu prilejul stabilirii proporţionalităţii acţiunii de salvare
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 507, 508). Principiul în materia
evaluării gravităţii pericolului vizează existenţa unui sacrificiu pe care legea nu îl poate
impune, nu se poate cere în mod rezonabil sacrificiul bunului ameninţat de respectivul
pericol (T. Pop II, p. 543). Pericolul trebuie să fie iminent (imediat), iar nu trecut
(salvarea nu mai are obiect) sau viitor (caz în care pot fi luate măsuri de prevenire). Totuşi,
se consideră iminent (actual, imediat) şi un pericol al cărui rezultat prejudiciabil nu s-a
produs încă, ci urmează să se producă, însă, pe măsura trecerii timpului, prevenirea sa
presupune riscuri crescânde (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 289; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 509). Pericolul este inevitabil când nu există
decât săvârşirea faptei prevăzute de legea penală ca modalitate de înlăturare a sa; răul
nu poate fi evitat în alt fel decât prin sacrificarea bunului altuia. Cauza pericolului este
datorată unor acţiuni non-umane (fenomene naturale, animale, întâmplări) sau umane
Iuliana Nedelcu 79
Art. 20 Infracţiunea
fără vinovăţie, din culpă sau intenţionate. Cel care a provocat intenţionat un pericol
şi apoi desfăşoară o activitate de salvare nu poate invoca starea de necesitate; în acest
caz este suficientă intenţia cu privire la starea de pericol, nu şi cu privire la provocarea
stării de necesitate. S-a susţinut şi poziţia contrară, a invocării stării de necesitate de
cel care a provocat pericolul în mod intenţionat. Recunoaşterea posibilităţii invocării
stării de necesitate de către cel care a provocat pericolul din culpă este, de asemenea,
controversată; doctrina susţine recunoaşterea unor efecte limitate ale stării de necesitate
în acest caz. Astfel, va fi justificată fapta intenţionată, dar va fi atrasă răspunderea pentru
fapta din culpă, în măsura în care este incriminată şi în ipoteza săvârşirii din culpă
(V. Dongoroz I, p. 355; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 290, 291; F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 513).
Toate condiţiile vor fi verificate în mod obiectiv, dar şi în raport cu persoana celui
constrâns.
6 2.2. Acţiunea de salvare este supusă îndeplinirii aceloraşi condiţii ca şi în reglementarea
anterioară. Acţiunea de salvare va trebui să fie o faptă prevăzută de legea penală, al cărei
element subiectiv îl reprezintă conştientizarea pericolului, urmărindu-se înlăturarea
acestuia. Acest element subiectiv nu este identic cu elementul subiectiv al infracţiunii pe
care o configurează acţiunea de salvare, astfel încât starea de necesitate poate fi reţinută atât
la infracţiunile intenţionate, cât şi la cele din culpă ori praeterintenţionate. Acţiunea
de salvare poate fi comisă de persoana supusă pericolului sau de orice altă persoană.
Acţiunea de salvare are un caracter de cvasi-exclusivitate, respectiv săvârşirea sa, în
raport cu împrejurările cauzei şi cu ansamblul faptelor prevăzute de legea penală, apare ca
fiind fapta necesară pentru înlăturarea pericolului iminent. Caracterizarea faptei ca fiind
necesară pentru înlăturarea pericolului depinde de caracteristicile obiective şi subiective
ale cazului concret şi se stabileşte în funcţie de starea psihică a persoanei care a desfăşurat
acţiunea de salvare (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 367). Existenţa unei modalităţi licite de
înlăturare a pericolului exclude starea de necesitate, însă eficienţa acesteia trebuie să fie
similară cu cea a modalităţii ilicite. Existenţa sau nu a unei alte modalităţi de înlăturare
a pericolului se apreciază în mod obiectiv, în concret. Dacă o asemenea modalitate a
existat, dar autorul acţiunii de salvare nu a cunoscut-o, va opera eroarea, iar dacă avea
posibilitatea să o cunoască, va răspunde pentru faptele săvârşite din culpă. Dacă existau
mai multe modalităţi de înlăturare a pericolului care toate presupuneau săvârşirea unei
fapte penale, acţiunea de salvare trebuie să se facă prin comiterea faptei mai puţin grave
(T. Pop II, p. 548; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 511). În ipoteza
mai multor posibilităţi de salvare, dintre care cel puţin una mai puţin gravă, se va reţine
starea de necesitate dacă cel care a desfăşurat acţiunea de salvare nu a întrevăzut această
altă modalitate în situaţia concretă în care s-a aflat (G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit.,
p. 292). Doctrina precizează şi caracterul adecvat al acţiunii de salvare, respectiv aceasta
trebuie să fie aptă să înlăture starea de pericol; în absenţa unui asemenea caracter, fapta
comisă nu va fi justificată; şi acest caracter se apreciază tot în concret (F. Streteanu, Tratat
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 515). Acţiunea de salvare nu trebuie să producă urmări
vădit mai grave decât cele pe care le-ar fi produs pericolul, ceea ce reprezintă condiţia
proporţionalităţii. În aprecierea proporţionalităţii (care va avea loc în concret) s-au
propus drept criterii valoarea bunurilor/intereselor în conflict (salvat/sacrificat), caracterul
reparabil sau nu al prejudiciului cauzat, importanţa socială a bunului (F. Streteanu, Tratat
80 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
de drept penal…, op. cit., 2008, p. 516, 517). Starea de necesitate există şi atunci când
urmarea produsă de acţiunea de salvare depăşeşte urmarea pe care ar fi produs-o pericolul,
însă această depăşire nu este vădită. Persoana care a desfăşurat acţiunea de salvare nu trebuie
să fie dintre acele persoane care au obligaţia de a înfrunta pericolul, în virtutea profesiei
sau ocupaţiei lor. Excluderea acestor persoane din sfera de incidenţă a stării de necesitate se
referă la ipoteza când o astfel de persoană ar acţiona pentru a se salva pe sine cu încălcarea
obligaţiilor ce îi reveneau. Deşi nu pot invoca starea de necesitate pentru propria lor salvare,
o pot invoca pentru salvarea unor terţi [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit.,
2006, p. 253; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 522].
3. Efecte (a se vedea supra pct. 3 de la comentariul art. 18). Este înlăturată aplicarea 7
unei sancţiuni sau a oricărei alte măsuri cu caracter penal. Nu este înlăturată răspunderea
civilă în măsura în care se creează un prejudiciu unui terţ care nu are nicio legătură cu
pericolul. Cel obligat la despăgubiri va fi cel în favoarea căruia s-a intervenit (fie că el
însuşi a desfăşurat activitatea de salvare, fie că aceasta a fost desfăşurată de un terţ).
În art. 1361 C.civ. este reglementată starea de necesitate drept cauză care înlătură, de
principiu, caracterul ilicit al faptei prejudiciabile – „cel care, aflat în stare de necesitate, a
distrus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apăra pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat să repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
aplicabile îmbogăţirii fără justă cauză” (pentru îmbogăţirea fără justă cauză, a se vedea
art. 1345-1347 C.civ.). În contextul acestei reglementări, starea de necesitate înlătură
răspunderea pentru un delict civil, dar poate angaja răspunderea pentru săvârşirea unui
fapt ilicit conform regulilor aplicabile pentru îmbogăţirea fără justă cauză (făptuitorul
nu se face vinovat de săvârşirea unei fapte ilicite în condiţiile stării de necesitate, dar, cu
toate acestea, va răspunde pentru faptul ilicit constând în aceea că s-a îmbogăţit fără justă
cauză în asemenea situaţii) [L.R. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1432]. Se recunoaşte pentru cel prejudiciat printr-o acţiune
săvârşită în stare de necesitate un drept la acţiunea de recuperare a pierderii împotriva
celui care a săvârşit fapta prejudiciabilă (M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală,
Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 157).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Potrivit Expunerii de motive (2.6), 1
reprezintă o formulare modernă a cauzei justificative din Codul penal din 1936, respectiv
ordinul legii şi comanda autorităţii legitime (art. 137). În Codul penal din 1968 nu a
existat o astfel de cauză justificativă; s-a considerat că este de domeniul evidenţei carac-
terul justificativ (o faptă ordonată de lege sau autoritatea legitimă nu este infracţiune),
Iuliana Nedelcu 81
Art. 21 Infracţiunea
astfel încât o reglementare în acest sens ar fi redundantă (V. Dongoroz II, p. 44). În acest
context, în raport cu Codul penal anterior, reglementarea actuală care prevede expres o
asemenea cauză justificativă este mai favorabilă. Expunere de motive (pct. 2.6) precizează
că întinderea acestei cauze justificative este identică cu cea a celei prevăzute în Codul
penal din 1936. Sub aceeaşi denumire cauza justificativă reglementată de prezentul articol
se regăseşte în legislaţia europeană [art. 20 alin. (7) din Codul penal spaniol, art. 51
alin. (1) din Codul penal italian].
2 2. Aspecte generale. Precizări asupra naturii juridice. O parte a doctrinei interbelice
(T. Pop II, p. 554 şi urm.) caracterizează această cauză ca fiind justificativă; executarea
legii sau ordinul autorităţii a fost considerat însă şi drept cauză de neimputabilitate
(V. Dongoroz I, p. 369). Potrivit actualei reglementări este afirmat expres caracterul de
cauză justificativă. Cu toate acestea, se impune precizarea că exercitarea unui drept are o
natură juridică dublă; este atât cauză justificativă, dar şi cauză care înlătură tipicitatea
în ipoteza incriminărilor care prevăd condiţia săvârşirii faptei pe nedrept, în mod ilegal
– lipsirea de libertate (art. 205), violarea de domiciliu (art. 224), violarea vieţii private
(art. 226), divulgarea secretului profesional (art. 227), falsul informatic (art. 325),
nerespectarea regimului armelor şi muniţiilor (art. 342). Prezentul articol reglementează
însă exclusiv cauza justificativă. Doctrina franceză (M.L. Rassat, op. cit., p. 373) consideră
că nu este necesar un text expres, specific fiecărei activităţi prejudiciabile, dar justificate.
Motivul îl constituie caracterul evident al faptului că, odată ce legea organizează o profesie,
o activitate susceptibile de anumite atingeri ale ordinii juridice, aceste atingeri sunt implicit
justificate (organizarea activităţii de medicină care implică lezarea intenţionată a integrităţii
corporale a altei persoane şi care, prin forţa lucrurilor, este exonerată de calificare penală);
toate dispoziţiile legale justifică ceea ce impun, prescriu sau autorizează.
3 3. Exercitarea unui drept. Exercitarea unui drept este exemplificată în doctrină
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 540-543) prin autoritatea parentală/
dreptul de corecţie al părinţilor asupra copiilor minori, exercitarea unor drepturi constituţionale,
autorizarea oficială, exercitarea unor drepturi ale creditorului. Doctrina interbelică (T. Pop
II, p. 563-566) oferea aceleaşi exemple. În ceea ce priveşte autoritatea parentală/ dreptul
de corecţie, în prezent se consideră că are caracter justificativ numai în raport cu fapte care
nu lezează demnitatea minorului, nu influenţează negativ creşterea şi educarea acestora;
poate fi delegat altor persoane. Contrar doctrinei interbelice, nu se recunoaşte existenţa unui
drept de corecţie asupra unui copil străin sau, altfel spus, dreptul de corecţie nu poate fi
exercitat de persoane străine care nu au delegare în acest sens. Autorizarea oficială are rol
de cauză justificativă atunci când absenţa sa nu apare ca element constitutiv al infracţiunii
[deţinerea sau portul fără drept de arme neletale din categoria celor supuse autorizării –
art. 342 alin. (2) C.pen.]; se exemplifică cu autorizarea reţinerii corespondenţei unui deţinut
[art. 45 alin. (2) din Legea nr. 275/2006, în prezent abrogată, existând însă corespondent în
art. 63 alin. (4) din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative
de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal]. Exercitarea unor
drepturi constituţionale este ilustrată cu libertatea presei (libertatea de expresie); în dreptul
italian (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 82, 83), vocaţia justificativă a libertăţii presei
este o creaţie a doctrinei şi jurisprudenţei, iar exerciţiul unei asemenea libertăţi este supus
unor condiţii dintre care una este utilitatea socială a informaţiei (trebuie să existe un interes
public care să justifice divulgarea acesteia).
82 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
4. Îndeplinirea unei obligaţii. Îndeplinirea unei obligaţii, ca şi cauză justificativă, 4
îşi poate avea originea atât într-o lege [art. 21 alin. (1) C.pen.], cât şi într-o dispoziţie a
autorităţii [art. 21 alin. (2)] şi presupune un comportament care este impus agentului. Un
exemplu de obligaţie izvorâtă din lege îl reprezintă activitatea de menţinere a ordinii
publice de către forţele de poliţie, jandarmerie şi în îndeplinirea căreia pot fi săvârşite
fapte care pot fi încadrate ca infracţiuni contra integrităţii corporale; aceasta cu atât
mai mult cu cât există norme exprese care permit folosirea forţei, inclusiv a armelor de
foc [art. 34 alin. (3) din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române (M.Of. nr. 307 din 25 aprilie 2014) – Folosirea armamentului din dotare
pentru îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, în condiţiile şi în situaţiile prevăzute de
lege, înlătură caracterul penal al faptei]. Este vorba de acte în sine delictuoase, ordonate
printr-o obligaţie de funcţiune sau profesiune (T. Pop II, p. 555). Ordinul legii justifică
necondiţionat; ceea ce legea ordonă nu poate fi decât just. Alteori însă, pentru justificarea
actului în sine delictuos este necesar, pe lângă ordinul legii, şi ordinul expres al autorităţii
legitime/competente. Aşadar, o obligaţie impusă de autoritatea competentă presupune
un ordin al acesteia; de pildă, arestarea unei persoane nu poate avea loc decât în baza
mandatului de arestare emis de către judecător. Potrivit doctrinei italiene (Compendio di
diritto penale, op. cit., p. 86), ordinul reprezintă manifestarea de voinţă a unui superior
adresată unui inferior ierarhic în scopul de a-l determina la un anumit comportament, ceea
ce presupune un raport de subordonare de drept public; s-a admis şi un ordin întemeiat
pe un raport de muncă de drept privat în ipoteza în care cel care îl execută nu îşi poate
da seama de pericolul generat de această executare. S-a decis, de asemenea, că ordinul
trebuie să provină de la un funcţionar public (persoanele care exercită o funcţie legislativă,
judiciară sau administrativă conform art. 357 din Codul penal italian) sau de la o persoană
însărcinată cu un serviciu public (art. 358 din Codul penal italian) (ibidem). Şi doctrina
românească, referindu-se la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 301/2004 privind Codul penal,
a exprimat aceeaşi poziţie: comanda autorităţii legitime/ obligaţia impusă de autoritatea
competentă nu poate fi invocată decât de o persoană care are statut de funcţionar public în
momentul săvârşirii faptei şi care trebuie să îndeplinească un ordin; cei care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul unor persoane juridice de drept privat, chiar aflaţi în raporturi de
subordonare, nu pot invoca comanda autorităţii legitime, ci, eventual, constrângerea morală
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 268]. Ordinul legal al
autorităţii competente justifică întotdeauna actul în sine delictuos; este nevoie, deci, de
îndeplinirea condiţiilor de competenţă privind autoritatea emitentă a ordinului, precum şi a
condiţiilor de legalitate, de conformitate cu legea a ordinului. Aşadar, ordinul autorităţii
justifică în mod condiţionat de îndeplinirea acestor condiţii. Ordinul care nu îndeplineşte
aceste cerinţe nu are caracter justificativ (a se vedea infra pct. 7).
5. Lege. Identificarea acestei noţiuni s-ar putea face prin raportare la noţiunea de lege 5
penală cuprinsă în art. 173 C.pen., respectiv lege organică, ordonanţă de urgenţă sau
alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Art. 173 C.pen. se
referă numai la legea organică pentru a asigura conformitatea cu art. 73 alin. (3) lit. h) din
Constituţie (infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora se reglementează numai
prin lege organică); în cazul de faţă – al dreptului recunoscut de lege, al obligaţiei impuse
de lege, al formei prevăzute de lege – nu se justifică limitarea la legea organică, urmând a
fi avută în vedere şi legea ordinară. Poate fi avută în vedere şi Constituţia în măsura în
Iuliana Nedelcu 83
Art. 21 Infracţiunea
care recunoaşte şi garantează anumite drepturi (liberă circulaţie, liberă exprimare, dreptul
la învăţătură etc.) şi cu precizarea că reglementarea detaliată a drepturilor recunoscute
constituţional este realizată prin legi de nivel infra-constituţional. De altfel, doctrina
[G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 263] propune interpretarea
noţiunii de lege în sens larg (actele normative sub forma legii propriu-zise, indiferent
că sunt constituţionale, organice sau ordinare, cât şi actele normative date în baza legii).
Actele normative inferioare legii au fost considerate şi de doctrina interbelică (T. Pop
II, p. 555) ca izvor de drept care justifică un act. Doctrina interbelică cita regulamentul,
iar cea contemporană citează hotărârea de guvern în măsura în care a fost emisă pentru
a preciza condiţiile de aplicare a unei legi (T. Pop II, supracit.). Această din urmă opinie
este exprimată, de altfel, de doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 298; M.L. Rassat,
op. cit., p. 372), în condiţiile în care art. 122-4 din Codul penal francez se referă expres
la dispoziţii regulamentare. Recunoaşterea caracterului justificativ al actelor normative
inferioare legii (regulamente, decrete, hotărâri ale administraţiei) este supusă unor cerinţe:
să nu îşi depăşească domeniul şi să nu contrazică o normă care le este superioară, să
reprezinte o regulă de drept şi nu o simplă practică administrativă, să emane de la o
autoritate publică şi nu de la un organism oarecare (M.L. Rassat, op. cit., p. 372). Opinia
se regăseşte şi în doctrina italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 82) care are
în vedere legea, regulamentul, contractul, cu precizarea că art. 51 din Codul penal italian
foloseşte noţiunea de normă juridică, şi nu de lege.
6 6. Autoritate competentă. Noţiunea de autoritate competentă se regăsea şi în art. 137
din Codul penal din 1936. În legislaţiile care se referă la autoritatea legitimă [at. 24 alin. (2)
din Legea nr. 301/2004, art. 112-4 din Codul penal francez] doctrina, citând jurisprudenţa
(J. Pradel, op. cit., p. 299) a arătat că aceasta trebuie să îndeplinească două condiţii. În
primul rând, o autoritate este legitimă dacă este superioară şi publică (civilă sau militară),
fiind exclusă autoritatea privată (de pildă, prefectul este considerat o autoritate legitimă). În
al doilea rând, autoritatea trebuie să fie competentă, abilitată să emită ordine referitoare atât
cu privire la situaţiile în care urmează a se aplica legea, cât şi cu privire la modul de aplicare
a acesteia [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 268].
7 7. Ordinul. Pentru ca ordinul să aibă caracter justificativ este nevoie de îndeplinirea
următoarelor condiţii: a fost emis de autoritatea competentă (competenţa a quo), cel care
a primit şi executat ordinul să fi fost competent să îl execute (competenţa ad quem), ordi-
nul să fi fost emis în forma prevăzută de lege, ilegalitatea ordinului să nu fi fost vădită
[V. Dongoroz I, p. 374; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 270]. Ordinul ilegal nu are caracter justificativ, cu excepţia situaţiei în care prezintă
aparenţa de legalitate (a fost emis în forma prevăzută de lege şi nu este vădit ilegal). În
soluţionarea problemei răspunderii pentru ordinul ilegal au fost emise mai multe teorii şi
sisteme. Doctrina românească este partajată între sistemul controlului formal combinat
cu cel al ilicităţii vădite [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 270-272] şi sistemul ilegalităţii vădite (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 544-545). Potrivit primei opinii, agentul executor are dreptul şi obligaţia să exercite
un control formal al legalităţii ordinului (legalitatea formală a ordinului implică existenţa
unei autorităţi competente de la care emană ordinul, competenţa subordonatului de a
executa ordinul şi emiterea ordinului în forma prescrisă de lege, acestea fiind şi condiţiile
pe care executantul trebuie să le verifice). Verificarea legalităţii formale a ordinului este
84 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 21
obligatorie, executarea unui ordin care nu îndeplineşte această condiţie atrage răspunderea
atât a celui care a executat ordinul, cât şi a celui ce a emis un asemenea ordin [G. Antoniu
(coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 272]; se exemplifică cu ipoteza unei
ordonanţe de reţinere, susţinându-se că executantul trebuie să verifice dacă există probe
sau indicii temeinice că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală de către cel faţă de
care s-a dispus reţinerea. Potrivit celeilalte opinii, cea a ilegalităţii vădite, atâta vreme cât
există aparenţa de legalitate, nu va fi atrasă răspunderea celui ce execută un astfel de ordin;
se exemplifică cu ipoteza unui poliţist care pune în executare un mandat de arestare emis
de judecător, dar cu încălcarea normelor de competenţă materială şi care va fi exonerat de
răspundere chiar dacă îşi dă seama de acest viciu (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 544-545).
8. Violenţa exercitată în sport. Controverse. Unii autori consideră că violenţa 8
exercitată în sport poate fi justificată pe temeiul autorizării legii (F. Streteanu, Tratat de
drept penal…, op. cit., 2008, p. 546), în timp ce alţi autori argumentează caracterul justificat
şi pe un consimţământ al părţii vătămate (G. Zlati, Problematica violenţei exercitate
într-un joc sportiv…, loc. cit., p. 104). Violenţa exercitată în sport, problematica sa complexă
face obiectul unor studii doctrinare (L. Popoviciu, O privire asupra cauzelor justificative…,
loc. cit., p. 148; G. Zlati, Problematica violenţei exercitate într-un joc sportiv…, loc. cit.,
p. 84-110).
9. Efecte civile. În art. 1364 C.civ. se prevăd cazurile în care poate fi angajată 9
răspunderea civilă delictuală în cazul îndeplinirii unei activităţi impuse ori permise
de lege – făptuitorul a putut să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale; aprecierea
vinovăţiei civile în această ipoteză ar urma să fie făcută conform art. 1358 C.civ. – „pentru
aprecierea vinovăţiei se va ţine seama de împrejurările în care s-a produs prejudiciul,
străine de persoana autorului faptei (...)”. Rezultă că, de regulă, îndeplinirea unei activităţi
impuse ori permise de lege este o activitate legală, iar nu o faptă ilicită care să atragă
răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile care s-ar putea produce. Aducerea la
îndeplinire a ordinului superiorului înlătură caracterul ilicit al faptei şi, implicit, răspunderea
civilă delictuală, dacă a fost emis de organul competent, cu respectarea formelor legale,
dacă acest ordin nu este vădit ilegal ori abuziv, iar modul de exercitare nu a fost ilicit
(M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, p. 158-159).
Art. 1353 C.civ. reglementează exerciţiul drepturilor drept cauză exoneratoare 10
de răspundere civilă, instituind şi excepţia exerciţiului abuziv al dreptului când
răspunderea civilă este angajată. Abuzul de drept a fost definit de doctrina civilă ca
exerciţiul anormal, excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe a drepturilor subiective,
care obligă făptuitorul la restabilirea situaţiei anterioare, prin încetarea acţiunilor sau
inacţiunilor abuzive, repararea prejudiciilor şi a consecinţelor de altă natură produse
(L.R. Boilă, Argumente privind consacrarea abuzului de drept ca ipoteză distinctă de
răspundere civilă în dreptul român, în R.R.D.P. nr. 3/2011, p. 67). Abuzul de drept are
şi o definiţie legală, art. 15 C.civ. prevăzând că niciun drept nu poate fi exercitat în
scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar
bunei-credinţe.
Iuliana Nedelcu 85
Art. 22 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Funcţii. Fundament. Consimţământul persoanei vătămate este
o instituţie nouă, fără precedent în legislaţia anterioară care apela, pentru a nu sancţiona
anumite fapte consimţite (de regulă, săvârşite de anumiţi profesionişti, de exemplu, medici),
la lipsa vinovăţiei sau la lipsa de pericol social al faptei. Reglementând consimţământul
persoanei vătămate drept cauză justificativă cu caracter general care produce efecte in rem,
legea nouă este mai favorabilă.
2 Legislaţia penală anterioară, inclusiv Codul penal din 1936, a considerat că, în dreptul
penal, consimţământul victimei nu poate avea incidenţă generală întrucât represiunea penală
are ca scop satisfacerea interesului general, iar nu a celui particular. S-a admis însă că, prin
consimţământul victimei, sunt justificate actele săvârşite asupra bunurilor, drepturilor de
care victima poate dispune în mod absolut (T. Pop II, p. 573). Aceasta este şi poziţia actuală a
dreptului penal francez care exclude consimţământul victimei drept cauză justificativă, însă
îl admite cu alt titlu (ca absenţă a elementului constitutiv – furtul sau violarea de domiciliu
care există ca infracţiuni doar în ipoteza absenţei consimţământului persoanei vătămate
sau ca imposibilitate de urmărire a infracţiunii – ipotezele în care legiuitorul consideră că
represiunea nu interesează colectivitatea şi, în consecinţă, lasă victimei dreptul de a urmări
infracţiunea, respectiv infracţiunile urmăribile la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
J. Pradel, op. cit., p. 508, 513- 515; M.L. Rassat, op. cit., p. 395). Aceste exemple, valabile
şi în cazul legislaţiei naţionale, pun problema delimitării funcţiei de cauză justificativă a
consimţământului victimei de alte funcţii pe care acesta le îndeplineşte. Astfel, consim-
ţământul îndeplineşte funcţia de element constitutiv (absenţa acestuia, formulată expres
sau implicit – infracţiunile de furt, violare de domiciliu, viol); în acest caz este înlăturată
tipicitatea [T. Pop II, p. 573; G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006,
p. 275, 276; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 525, 526]. Consimţământul
poate fi şi cauză de atenuare a răspunderii penale – forma atenuată de omor, respectiv
infracţiunea de ucidere la cererea victimei prevăzută de art. 190 C.pen.; art. 468 din
Codul penal din 1936 (T. Pop II, p. 573, 574; Codul penal Carol al II-lea adnotat, p. 101;
F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 526).
3 Alte legislaţii recunosc consimţământului victimei caracterul de cauză justificativă;
de pildă, art. 50 din Codul penal italian al cărui conţinut pare să fi inspirat şi redactarea
articolului 22 din Codul penal român.
4 Cu privire la fundamentul (volenti non fit injuria) acestei cauze justificative s-au
exprimat teorii multiple: cedarea unui drept (cel care consimte cedează unei persoane
dreptul de a exercita o acţiune contra sa; consimţământul echivalează cu o autoleziune, cu
exercitarea unui drept propriu prin intermediul unui terţ; consimţământul are caracterul
unei convenţii, motiv pentru care această teorie este numită şi teoria actului juridic),
renunţarea la un drept (titularul valorii sociale îşi pierde interesul pentru aceasta,
86 Iuliana Nedelcu
Cauzele justificative Art. 22
renunţând la ea; în consecinţă, şi statul trebuie să renunţe la valoarea socială respectivă),
renunţarea la protecţia legii (V. Dongoroz în I. Tanoviceanu, Tratat de drept…, op. cit.,
1924, p. 961; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 527, 528).
2. Valori sociale disponibile. Valori sociale indisponibile. Caracterul disponibil al 5
valorii sociale asupra căreia poartă consimţământul este, de fapt, o condiţie de valabilitate a
acestuia, exprimată în partea finală a alineatului (1) al art. 22. Doctrina italiană consideră
că nu există un criteriu absolut care să permită o delimitare netă între valorile/drepturile
disponibile şi cele indisponibile; în principiu, sunt considerate indisponibile drepturile
aparţinând colectivităţii (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 77-79). Doctrina
franceză consideră că uciderea la cerere, sterilizarea, castrarea solicitate de către un
transsexual, în absenţa unei necesităţi terapeutice, rămân pedepsibile. În alte cazuri în
care valoarea socială este, în principiu, disponibilă, consimţământul este considerat fapt
justificativ fondat pe permisiunea tacită a legii: ucidere, vătămarea corporală în cazul
intervenţiilor chirurgicale, desfăşurate conform artei şi deontologiei medicale, într-un
scop curativ. O asemenea finalitate a fost considerată ca fiind dificil de stabilit în cazul
chirurgiei estetice unde, cel mai adesea, este vorba de întinerire sau de cochetărie; pentru
acest motiv, consimţământul nu are un caracter justificativ; dacă este vorba de refacerea
figurii unui rănit, consimţământul are caracter justificativ (H. Roland, L. Boyer, op. cit.,
p. 960). Doctrina naţională consideră ca fiind disponibile drepturile care nu au utilitate
socială imediată şi ca indisponibile pe cele cu caracter colectiv [G. Antoniu (coord.),
Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 278-280; F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 531-533]. Astfel, sunt disponibile drepturile patrimoniale, însă cu excepţiile
prevăzute de lege [de exemplu, art. 253 alin. (5) C.pen. – distrugerea bunului propriu atunci
când face parte din patrimoniul cultural sau este săvârşită prin incendiere, explozie sau alt
asemenea mijloc de natură să pună în pericol alte persoane sau bunuri etc.; este vorba de
acele ipoteze în care efectul justificativ al consimţământului este exclus de lege – art. 22
alin. (2) teza finală C.pen.]. Sunt disponibile, în principiu, dreptul la sănătate, integritate
corporală, libertate (în cazul integrităţii corporale sau sănătăţii, consimţământul nu este
valabil dacă s-ar ajunge la o diminuare permanentă a integrităţii fizice sau sănătăţii). Este
indisponibil dreptul la viaţă, caracter prevăzut expres de art. 22 alin. (2) teza I C.pen.
3. Condiţii de valabilitate a consimţământului. Pentru a avea caracter justificativ, 6
consimţământul victimei trebuie să fie dat anterior sau concomitent cu actul consimţit
(actualitatea consimţământului nu se confundă cu un consimţământ ulterior, ceea ce
înseamnă o iertare – T. Pop II, p. 575), trebuie să fie liber exprimat, respectiv să nu fie
obţinut prin dol, violenţă sau eroare, trebuie să emane de la o persoană capabilă. Viciile
consimţământului nu vor fi analizate cu aceeaşi rigoare ca şi în dreptul civil; există şi
cazuri în care consimţământul va produce efecte chiar dacă a fost dat din eroare sau smuls
prin dol (nu va exista infracţiunea de viol dacă autorul a folosit manopere dolosive în
obţinerea consimţământului – F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 529).
Consimţământul trebuie să provină de la titularul valorii sociale ocrotite, nefiind exclusă
posibilitatea exprimării acestuia prin reprezentant pentru ipotezele în care valoarea socială
nu este indisolubil legată de persoana titularului; se admite consimţământul reprezentantului
în cazul persoanei care suferă de alienaţie mintală; este obiect de discuţie vârsta minorului
de la care acesta poate consimţi, susţinându-se fie că instanţele vor verifica în fiecare caz
dacă minorul care a consimţit a putut să îşi dea seama de actul la acare a consimţit, fie că
Iuliana Nedelcu 87
Art. 22 Infracţiunea
ar trebui aplicate regulile dreptului civil privind capacitatea unei persoane de a dispune de
drepturile sale [G. Antoniu (coord.), Noul Cod penal, vol. I, op. cit., 2006, p. 280].
7 4. Consimţământ prezumat este considerat o cauză justificativă aflată între consimţă-
mântul efectiv şi starea de necesitate (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008,
p. 537). În doctrina italiană (Compendio di diritto penale, op. cit., p. 80, 81) au fost
elaborate două teorii cu privire la ipotezele în care operează consimţământul prezumat:
teoria obiectivă conform căreia consimţământul prezumat operează numai atunci când
fapta este săvârşită în interesul valorii sociale (de pildă, va fi justificată fapta persoanei care
pătrunde prin efracţie într-un domiciliu pentru a închide apa sau gazul lăsate deschise),
respectiv teoria subiectivă potrivit căreia consimţământul prezumat operează şi atunci
când titularul valorii sociale nu şi-a putut exprima consimţământul (medicul amputează
membrul unei persoane grav rănite şi aflate în stare de inconştienţă). Ambele teorii par să
considere incident consimţământul prezumat numai atunci când acţiunea se săvârşeşte în
interesul titularului valorii sociale care nu îşi exprimă voinţa, fie pentru că nu este prezent,
fie se află într-o stare care nu îi permite acest lucru. Jurisprudenţa a manifestat şi ea aceeaşi
poziţie restrictivă în reţinerea consimţământului prezumat ca şi cauză justificativă – de
pildă, se consideră exclusă prezumarea consimţământului atunci când autorul ia bunurile
unui terţ în considerarea raporturilor de prietenie, de familiaritate cu acesta. Doctrina
naţională (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 538) consideră incident
consimţământul nu doar în ipoteza în care acţiunea are loc în interesul titularului valorii
sociale, ci şi atunci când aceasta se face în interesul autorului; în această din urmă ipoteză,
lezarea valorii sociale aparţinând terţului trebuie să fie redusă şi să existe elemente pe care
să se bazeze probabilitatea consimţământului. Se exemplifică cu situaţia în care cineva
ia bicicleta prietenului său pentru a face o deplasare urgentă – pe baza acestor relaţii de
prietenie este posibilă prezumarea consimţământului pentru luarea bunului; dimpotrivă,
se consideră că nu ar putea fi prezumat consimţământul atunci când bicicleta ar fi fost
luată de o persoană pe care proprietarul acesteia o cunoaşte din vedere.
8 5. Consimţământul în cazul infracţiunilor din culpă este în general admis. Se preci-
zează însă că, în acest caz, consimţământul se referă la acţiunea comisă cu încălcarea
obligaţiei de prudenţă, la conduita creatoare de risc, iar nu la rezultatul acesteia
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 535-537). Dacă acţiunea consimţită
produce un rezultat mai grav decât cel avut în vedere de persoana care a consimţit, autorul
acţiunii va răspunde pentru acest rezultat mai grav şi care îi va fi imputat cu titlu de culpă.
Art. 22 alin. (1) C.pen. nu distinge între infracţiuni intenţionate şi infracţiuni din culpă,
referindu-se la fapta prevăzută de legea penală; în aceste condiţii, consimţământul este
admisibil şi în cazul infracţiunilor din culpă, aşa cum deja doctrina a precizat.
88 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 23
Capitolul III
Cauzele de neimputabilitate
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 23 C.pen., fără corespondent în reglementarea anterioară, 1
nu determină noţiunea imputabilităţii şi nici condiţiile sale; în articolele ce îi succed sunt
prevăzute cauzele care o exclud (art. 24-31). Imputabilitatea este una dintre trăsăturile
infracţiunii prevăzute de art. 15 C.pen. (a se vedea comentariul art. 15, în special
pct. 6). Imputabilitatea este situaţia juridică în care se găseşte o persoană căreia i s-a atribuit
un fapt penal, ca fiind săvârşit de ea în mod vinovat, în chip nelegitim (V. Dongoroz I,
p. 334). Imputabilitatea este explicată, de către acelaşi autor (ibidem), ca fiind configurată
de imputaţiunea de fapt (o persoană căreia să îi fie atribuită fapta, respectiv dovada şi
constatarea că fapta a fost săvârşită prin voinţa acelei persoane) şi imputaţiunea psihică
(atitudinea spirituală, actul de conştiinţă – intenţie sau culpă – manifestat nelegitim;
vinovăţia, culpabilitatea).
Doctrina franceză (J. Pradel, op. cit., p. 428, 429) caracterizează imputabilitatea ca 2
fiind nucleul dur, ireductibil fără de care nu există vină şi, deci, nici responsabilitate.
Imputabilitatea presupune discernământul (sau luciditatea), libertatea de a acţiona şi
cunoaşterea realităţii faptice şi juridice. Prin urmare, cauzele de neimputabilitate, cele
care o exclud, sunt exclusive şi de discernământ, libertate de acţiune şi cunoaştere.
2. Efecte. Absenţa imputabilităţii conduce la inexistenţa infracţiunii; cauzele exclusive 3
de imputabilitate înlătură cea de a treia trăsătură esenţială a infracţiunii (Expunere de
motive, pct. 2.7). Spre deosebire de cauzele justificative, cauzele de neimputabilitate au
efect numai in personam, limită prevăzută expres de art. 23 alin. (2) C.pen., cu excepţia
cazului fortuit. Cauzele de neimputabilitate privesc persoana care acţionează sub imperiul
lor, iar nu fapta săvârşită de aceasta. Fapta nu îşi pierde caracterul infracţional decât în
raport cu persoana în raport cu care există cauza de neimputabilitate.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Constrângerea fizică a fost prevăzută în art. 46 alin. (1) C.pen. 1
din 1968, actualul art. 24 având acelaşi conţinut normativ. Neexistând nicio modificare a
condiţiilor de existenţă, rămân valabile doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
Iuliana Nedelcu 89
Art. 24 Infracţiunea
Comentariu
1. Precedent legislativ. Art. 25 C.pen. reproduce dispoziţiile art. 46 alin. (2) C.pen. 1
din 1968. Actualul Cod penal, spre deosebire de Codul penal anterior, reglementează în
articole distincte cele două forme de constrângere. În condiţiile identităţii de reglementare,
doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2. Definiţie. Constrângerea morală (ameninţarea) a fost definită ca presiunea exercitată 2
prin orice mijloace de către o persoană asupra psihicului altei persoane, provocându-i
o temere gravă sub stăpânirea căreia persoana constrânsă săvârşeşte o faptă ilicită
(Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 374). Este afectată libertatea de voinţă a persoanei constrânse.
Aceasta este o primă deosebire de constrângerea fizică, unde este afectată libertatea de
acţiune (persoana constrânsă este un simplu instrument al unei forţe exterioare sau care
nu depinde de voinţa şi conştiinţa persoanei constrânse); constrângerea se exercită asupra
psihicului, iar nu asupra fizicului persoanei constrânse, ca în cazul constrângerii fizice.
O altă deosebire de constrângerea fizică o reprezintă sursa constrângerii care, în cazul
celei morale, nu poate fi decât acţiunea unei persoane.
3. Condiţii. Pe lângă existenţa unei ameninţări exercitate de o persoană asupra 3
psihicului altei persoane, este necesar ca aceasta să poarte asupra unui pericol grav,
iminent, inevitabil şi injust. Gravitatea pericolului se analizează în funcţie de valorile
sociale care sunt ameninţate (valori sociale legate de persoană – viaţă, sănătate, integritate,
libertate), de intensitatea posibilei lezări, de caracterul ireparabil sau greu de remediat al
acesteia (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 378; F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit.,
2008, p. 591). Pericolul trebuie să fie susceptibil de a se declanşa într-un interval scurt de
timp, pe cale să se producă, adică să aibă caracter iminent. De asemenea, pericolul trebuie
să fie inevitabil, neexistând alternativa înlăturării decât prin săvârşirea faptei prevăzute
de legea penală. Inevitabilitatea pericolului anihilează posibilitatea persoanei constrânse
de a-şi determina liber voinţa. Caracterul inevitabil se analizează în funcţie de natura
ameninţării, de mijloacele prin care s-a manifestat, de caracteristicile persoanei constrânse
(emotivitate, măsura în care putea să îşi dea seama de existenţa şi a altor mijloace de a
Iuliana Nedelcu 91
Art. 26 Infracţiunea
evita pericolul şi dacă aceste mijloace erau utilizabile – G. Antoniu, Vinovăţia penală,
op. cit., p. 260), un criteriu mixt (obiectiv şi subiectiv), al omului mediu plasat în situaţia
autorului (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 592). În acest sens, în
practica judiciară s-a decis că nu există constrângere morală dacă inculpatul l-a ajutat pe
altul să delapideze, fiindu-i teamă de ameninţările acestuia că îl va îndepărta din serviciu
deoarece este recidivist (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 3834/1971, în R.R.D.
nr. 10/1972, p. 178). Pericolul cu care este ameninţată persoana trebuie să fie injust.
Doctrinar şi jurisprudenţial se consideră că trebuie să existe o proporţie între pericolul
cu care este ameninţat făptuitorul şi cel rezultat din comiterea faptei (Trib. Suprem,
Secţia penală, decizia nr. 2052/1976, în Repertoriu…1976-1980, p. 78).
4 4. Efectele sunt aceleaşi ca şi în cazul constrângerii fizice (a se vedea pct. 4 de la
comentariul art. 24).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Art. 26 C.pen. preia, în alin. (1), dispoziţiile art. 44
alin. (3) C.pen. din 1968, iar în alin. (2) reformulează în manieră pozitivă dispoziţiile art. 45
alin. (3) din acelaşi Cod. Excesul neimputabil (denumit, sub imperiul Codului penal anterior,
exces justificat) de legitimă apărare şi cel de stare de necesitate (excesul în acţiunea de
salvare) sunt considerate nu cauze justificative, ci cauze de neimputabilitate. Această natură
juridică a fost, de altfel, subliniată anterior de doctrină (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 503). Alţi autori (T. Pop II, p. 530) au considerat că este vorba de o cauză
de impunitate sau scuză absolutorie, iar nu de o cauză de neimputabilitate deoarece fapta
comisă în astfel de condiţii este infracţiune, dar nu este pedepsit autorul său.
2 2. Definiţie. Excesul justificat de legitimă apărare se configurează pe tiparul legitimei
apărări căreia îi lipseşte însă condiţia proporţionalităţii dintre atac şi apărare datorită
tulburării sau temerii provocate de atac (C.S.J, Secţia penală, decizia nr. 1954/1999,
în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1999, Ed. Rosetti, Bucureşti, 2001,
p. 31-32). Dacă absenţa proporţionalităţii nu este datorată tulburării sau temerii, este
incidentă circumstanţa atenuantă prevăzută de art. 75 lit. b) C.pen. – excesul scuzabil.
Excesul în acţiunea de salvare se configurează pe tiparul stării de necesitate căreia îi
lipseşte condiţia proporţionalităţii dintre urmarea acţiunii de salvare şi aceea care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. Urmările faptei sunt vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce în cazul în care pericolul nu era înlăturat, însă despre aceasta autorul
nu şi-a dat seama în momentul producerii faptei. Dacă autorul şi-a dat seama că produce
urmări vădit mai grave, va fi incidentă nu cauza de neimputabilitate, ci circumstanţa
atenuantă prevăzută de art. 75 lit. c) C.pen.
92 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 26
3. Condiţii. Pentru existenţa excesului justificat de legitimă apărare este necesară 3
îndeplinirea aceloraşi condiţii ca şi în cazul legitimei apărări, mai puţin cea a propor-
ţionalităţii (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1100/1977, decizia nr. 2135/1976,
în Repertoriu…1976-1980, p. 234, 235). Condiţia specifică o reprezintă cauza depăşirii
proporţionalităţii, care este tulburarea sau temerea provocată de atac. Existenţa tulburării
sau temerii se vor analiza în funcţie de împrejurările în care s-a produs atacul şi de condiţia
personală psihofizică a celui care a acţionat în aceste împrejurări (Explicaţii I, ed. I, 1969,
p. 357). În jurisprudenţă s-a decis că a fost depăşită proporţionalitatea ca urmare a tulburării
sau temerii atunci când inculpatul, persoană bolnavă şi cu o vârstă înaintată, a ripostat cu
cuţitul împotriva atacului cu palma şi picioarele, dezlănţuit de un tânăr viguros, cunoscut
ca fiind agresiv; de asemenea, atunci când inculpatul fiind urmărit şi lovit de trei agresori,
a ripostat lovind cu cuţitul pe unul dintre ei (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3594/2001,
în R.D.P. nr. 1/2003, p. 176; C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1289/2000, în R.D.P.
nr. 3/2001, p. 146; C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 93/A/1996, în R.D.P.
nr. 2/1997, p. 131). Este admisă existenţa cauzei de neimputabilitate atât atunci când
cel care acţionează nu şi-a dat seama de disproporţie, cât şi atunci când a conştientizat
disproporţia, acţionând cu o intenţie eventuală (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 504); dimpotrivă, nu este admisă atunci când depăşirea se face cu intenţie
directă (ibidem) ori atunci când depăşirea proporţionalităţii este vădită (G. Antoniu,
Vinovăţia penală, op. cit., p. 283).
Excesul în acţiunea de salvare implică o acţiune de salvare exagerată; există o 4
disproporţie între consecinţele acţiunii de salvare şi cele ce s-ar fi putut produce dacă
pericolul nu era înlăturat, disproporţie de care cel care acţionează nu îşi dă seama. Aşadar,
pentru existenţa excesului în acţiunea de salvare se cer întrunite toate condiţiile stării de
necesitate, mai puţin proporţionalitatea acţiunii de salvare.
4. Efecte. Excesul neimputabil de legitimă apărare nu înlătură răspunderea civilă 5
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 505); fapta săvârşită poate prezenta
uneori aspecte juridice nepenale, poate constitui o faptă producătoare de consecinţe
extrapenale – civile, disciplinare, administrative (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 360); „…cineva
în caz de legitimă apărare nu poate fi responsabil în faţa legii penale, dar nici în faţa legii
civile, căci faptul său, săvârşit din cauză de legitimă apărare, nu îi poate fi imputabil nici ca
greşeală, deoarece uzează de un drept acordat lui de lege, afară numai când s-ar dovedi că a
excedat marginile unei legitime apărări, căci în asemenea caz excesul se poate imputa ca o
greşeală şi prin urmare el poate fi civilmente responsabil pentru prejudiciul rezultat din acel
exces” (Cas. II, no. 664/73, în Codul penal Carol al II-lea adnotat, vol. I, p. 333).
Excesul neimputabil în acţiunea de salvare produce efecte numai în ceea ce priveşte 6
persoana care nu şi-a dat seama că produce urmări vădit mai grave; ca şi în cazul excesului
neimputabil de legitimă apărare, nu este înlăturată răspunderea civilă.
Art. 1360 alin. (2) C.civ. prevede că va putea fi obligat la plata unei indemnizaţii 7
adecvate şi echitabile cel care a săvârşit o infracţiune prin depăşirea limitelor legitimei
apărări. Doctrina civilă [L.R. Boilă în Fl.A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici,
I. Macovei (coord.), op. cit., p. 1421], în analiza acestei dispoziţii, consideră că, în ceea
ce priveşte legitima apărare, respectiv depăşirea limitelor acesteia, vor fi avute în vedere
definiţiile date de Codul penal. De asemenea, pentru ipoteza depăşirii limitelor legitimei
apărări, când, în majoritatea cazurilor, atacul provine chiar de la victima prejudiciului,
Iuliana Nedelcu 93
Art. 27 Infracţiunea
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Este reprodus art. 50 C.pen. din 1968, minoritatea fiind
caracterizată drept o cauză de neimputabilitate; în aceste condiţii, îşi vor păstra actualitatea
doctrina şi jurisprudenţa anterioare.
2 2. Condiţii. Textul nu prevede condiţiile de incidenţă ale cauzei de neimputabilitate;
acestea vor fi determinate prin raportare la dispoziţiile art. 113 C.pen. privind limitele
răspunderii penale, respectiv capacitatea penală (vârsta de la care începe răspunderea
penală a minorului şi condiţiile acestei răspunderi sunt arătate în Titlul V, Capitolul I).
Aceasta este determinată în funcţie de vârstă, existând perioada stării de neimputabilitate
absolută (sub 14 ani) când operează o prezumţie absolută a lipsei de discernământ, fiind
exclusă proba contrarie; perioada stării de neimputabilitate condiţionată (între 14 şi 16
ani, cu condiţia absenţei discernământului) când operează, de asemenea, prezumţia
lipsei de discernământ, dar care poate fi răsturnată prin proba contrarie (trebuie dovedit că
minorul a lucrat cu discernământ) şi perioada imputabilităţii prezumate (peste 16 ani)
când operează o prezumţie de discernământ, dar care poate fi înlăturată, făcându-se proba
iresponsabilităţii ori intoxicaţiei (art. 28, 29). Rezultă că în stabilirea răspunderii penale a
minorilor operează două criterii, vârsta şi discernământul (facultatea de a aprecia bine
lucrurile; aptitudinea de a distinge justul de injust, moralul de imoral – J. Pradel, op. cit.,
p. 429). Dacă se săvârşeşte o pluralitate de fapte, cele două criterii trebuie verificate în
raport cu fiecare dintre acestea.
3 3. Efecte. Minoritatea, cauză de neimputabilitate, produce efecte in personam. De
aceea, în măsura în care la săvârşirea faptei a participat şi un major, vor fi incidente
dispoziţiile privind participaţia improprie. Este exclusă aplicarea unor sancţiuni penale
persoanelor având sub 14 ani sau cu vârsta cuprinsă între 14 şi 16 ani şi în cazul cărora nu
s-a făcut dovada că au acţionat cu discernământ. Este însă posibilă aplicarea unor măsuri
de siguranţă [art. 107 alin. (2) C.pen.]. În aceste ipoteze este, de asemenea, incidentă Legea
nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, respectiv supravegherea
specializată, plasamentul şi plasamentul în regim de urgenţă, conform art. 60 lit. e).
4 Pentru a înlătura caracterul imputabil al faptei, minoritatea trebuie să existe la momentul
săvârşirii acesteia. În cazul infracţiunilor continue şi continuate, data săvârşirii este
aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, respectiv aceea a comiterii ultimei acţiuni sau
inacţiuni; în raport cu această dată se produc consecinţele juridice referitoare la minoritate
(Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 1/1987, în C.D. 1987, p. 12-17). Această
soluţie de principiu, aplicată ipotezei minorităţii, a fost dezvoltată printr-o altă decizie
de îndrumare (Trib. Suprem, Decizia nr. 9/1972, în C.D. 1972, p. 55-72), stabilindu-se
94 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 28
că: în cazul în care minorul a săvârşit, în timpul când nu răspundea penal, o parte din
actele succesive componente ale unei infracţiuni continue sau continuate, sau ale unei
infracţiuni de obicei, pe care le repetă în perioada în care a devenit răspunzător potrivit
legii, va fi tras la răspundere penală numai pentru activitatea infracţională săvârşită în
această ultimă perioadă; în cazul în care a săvârşit, în timpul în care nu răspundea penal,
o faptă prevăzută de legea penală cu urmări progresive realizate în perioada în care a
devenit răspunzător, el nu va fi tras la răspundere penală.
Minoritatea produce efecte in personam. Înlăturarea imputabilităţii faptei nu înlătură 5
răspunderea civilă, aceasta revenind persoanelor care îl aveau pe minor în pază şi îngrijire
la data săvârşirii faptei, în temeiul particular al art. 1000 alin. (2) C.civ. din 1864 sau în
cel general al art. 998-999 C.civ. din 1864 (C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală
pentru fapta altei persoane, op. cit., 1984, p. 24-92). Pentru paguba pricinuită de un minor
care a fugit de la domiciliu sunt răspunzători părinţii sau cei care, potrivit legii, aveau, în
momentul pricinuirii pagubei, îndatorirea de supraveghere, cu excepţia cazurilor în care
dovedesc că şi-au îndeplinit cum se cuvine această obligaţie – asigurându-se ca minorul
să se afle tot timpul la domiciliul lor – sau că fapta păgubitoare s-ar fi produs chiar dacă
supravegherea ar fi fost exercitată cu grija cuvenită (Trib. Suprem, Decizia de îndrumare
nr. 6/1973, în C.D. 1973, p. 37-55). În prezent sunt incidente dispoziţiile art. 1372-1374
C.civ. privind răspunderea pentru fapta altuia.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actualul art. 28 îşi are originea în art. 48 C.pen. din 1968, 1
fiind diferit de acesta prin aceea că iresponsabilitatea devine o cauză de neimputabilitate,
precum şi prin faptul că alienaţia mintală, ca şi cauză a iresponsabilităţii, a fost înlocuită
cu boala psihică.
2. Definiţie. În descrierea conceptului de iresponsabilitate legiuitorul a utilizat metoda 2
mixtă (biologico-psihologică); astfel, există referirea expresă la cauzele ce determină irespon-
sabilitatea (conform metodei biologice) – boala psihică sau alte cauze, cât şi la consecinţele
acestora asupra intelectului şi voinţei subiectului (potrivit concepţiei psihologice) – imposi-
bilitatea persoanei de a a-şi da seama de propriile acţiuni sau inacţiuni (factorul intelectiv),
de a putea să fie stăpână pe acestea, de a le controla (factorul volitiv).
3. Condiţii. Iresponsabilitatea presupune existenţa unei boli psihice sau a altor cauze 3
(somn, somnambulism, stări hipnotice) care înlătură capacitatea de înţelegere şi voinţă.
Este controversată recunoaşterea stărilor emotive sau pasionale (mânie, frică, bucurie,
iubire, ură, gelozie) drept cauze de iresponsabilitate: nu sunt cauze de iresponsabilitate,
chiar dacă afectează capacitatea intelectivă şi volitivă, putând fi avute în vedere ca
circumstanţe atenuante (V. Dongoroz I, p. 317; G. Antoniu, Vinovăţia penală, op. cit., p. 222,
396), respectiv, nu ar trebui respinsă capacitatea acestora de a înlătura responsabilitatea
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 552, 553). Iresponsabilitatea
Iuliana Nedelcu 95
Art. 29 Infracţiunea
trebuie să existe la momentul săvârşirii faptei, ceea ce, în cazul infracţiunilor cu durată de
consumare, presupune persistenţa sa pe întreaga durată a săvârşirii.
4 Potrivit doctrinei şi jurisprudenţei franceze, existenţa cauzei de iresponsabilitate la
momentul săvârşirii faptei are un sens dublu, temporal şi cauzal. Din punct de vedere
temporal, expresia legală semnifică faptul că boala psihică (sau altă cauză) este contemporană
cu acţiunea pentru a antrena iresponsabilitatea; prin urmare, nu se va ţine seama de o boală
psihică (sau altă cauză) anterioară sau posterioară acţiunii/inacţiunii prin care se comite
fapta. Sensul cauzal se referă la aceea că boala psihică trebuie să fie în raport cu infracţiunea
comisă; acest aspect îşi relevă importanţa în legătură cu aşa-numitele boli specializate
(cleptomania, piromania, exhibiţionism, paranoia), idei fixe, care conduc la comiterea unei
infracţiuni precise, de pildă un omor provocat de mania persecuţiei (J. Pradel, op. cit.,
p. 439, 440). Aceste boli specializate vor înlătura imputabilitatea numai pentru infracţiunea
specifică (de pildă, cleptomania pentru furt – M.L. Rassat, op. cit., p. 364).
5 4. Efecte. Acestea se produc in personam, motiv pentru care, în ipoteza unei pluralităţi
de infractori, vor fi incidente dispoziţiile privind participaţia improprie. Este exclusă
aplicarea unei pedepse sau măsuri educative datorită absenţei unei trăsături esenţiale a
infracţiunii, imputabilitatea. Este însă posibilă aplicarea unor măsuri de siguranţă, fapt
explicabil prin aceea că se păstrează caracterul antijuridic al faptei [art. 107 alin. (2)
C.pen.]. Din perspectiva răspunderii civile, sunt incidente dispoziţiile art. 1367 alin. (1)
C.civ. – „Cel care a cauzat un prejudiciu nu este răspunzător dacă în momentul în care a
săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minţii care l-a
pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările faptei sale”.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Actualele dispoziţii îşi găsesc corespondent în art. 49 alin. (1)
C.pen. din 1968 care prevedea drept cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei beţia
accidentală completă, datorată alcoolului sau altor substanţe. Diferenţa constă în înlocuirea
noţiunii de beţie cu cea de intoxicaţie şi în aceea că nu au mai fost preluate dispoziţiile
referitoare la caracterul altor forme de beţie/intoxicaţie [beţia accidentală incompletă, beţia
voluntară completă – art. 49 alin. (2) C.pen. din 1968] de circumstanţă judiciară bivalentă,
atenuantă sau agravantă. Este posibil însă ca practica judiciară să valorifice starea de
beţie voluntară completă în contextul art. 75 alin. (2) lit. b) C.pen. privind circumstanţele
atenuante judiciare, motivând că aceasta este o stare care, deşi aflată în afara conţinutului
infracţiunii, este însă în legătură cu persoana infractorului şi, prin aceasta, constituie o
împrejurare legată de fapta comisă care reduce periculozitatea infractorului. Se regăseşte
beţia voluntară (devenită intoxicaţie) drept circumstanţă agravantă în măsura în care a
fost provocată în vederea producerii infracţiunii – intoxicaţia preordinată (o ipoteză de
actio libera in causa – acţiunea [infracţiunea] este rezultatul unei cauze [decizii] libere),
prevăzută de art. 77 lit. f) C.pen.
96 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 30
2. Definiţie. Intoxicaţia este o stare fizică şi psihică anormală determinată de consumul 2
unor substanţe care alterează capacitatea de a înţelege şi voi. În funcţie de modul în care
se produce starea de intoxicaţie, se face distincţie între cea involuntară (accidentală) şi
cea voluntară; în funcţie de intensitate, există intoxicaţie completă (capacitatea de a
înţelege şi voi este înlăturată) şi intoxicaţie incompletă (capacitatea de a înţelege şi voi
este atenuată); în funcţie de frecvenţa consumului de substanţe apte să producă intoxicaţia,
aceasta este simplă sau ocazională (consumul are loc numai cu anumite prilejuri),
obişnuită (consumul are loc oricând, cu orice prilej), cronică (există o dependenţă, o
alterare patologică permanentă a facultăţilor psihice, culminând cu pierderea capacităţii
intelective şi volitive, caz în care va fi incidentă iresponsabilitatea, iar nu intoxicaţia).
3. Condiţii. Intoxicaţia trebuie să fie involuntară (accidentală), cu excluderea voinţei 3
autorului în provocarea acestei stări (din eroare sau fiind constrâns); completă, caracter ce
rezultă din condiţia impusă de lege ca autorul să nu fi putut să-şi dea seama de acţiunile sau
inacţiunile sale, ori nu fi putut să le controleze. Intoxicaţia trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei, iar în cazul infracţiunilor cu durată de consumare, trebuie să se menţină
pe toată durata de săvârşire.
4. Efecte. Nu pot fi aplicate pedepse sau măsuri educative, însă este posibilă aplicarea 4
unor măsuri de siguranţă, deoarece fapta, deşi nu este imputabilă, îşi păstrează caracterul
antijuridic. În doctrină s-a precizat că posibilitatea aplicării măsurilor de siguranţă este,
mai curând, teoretică, beţia involuntară şi completă fiind o stare pasageră (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 557). Din punct de vedere al răspunderii civile,
sunt incidente dispoziţiile art. 1367 C.civ. – „Cel care a cauzat un prejudiciu nu este
răspunzător dacă în momentul în care a săvârşit fapta păgubitoare era într-o stare, chiar
vremelnică, de tulburare a minţii care l-a pus în neputinţă de a-şi da seama de urmările
faptei sale [alin. (1)]. Cu toate acestea, cel care a cauzat prejudiciul este răspunzător, dacă
starea vremelnică de tulburare a minţii a fost provocată de el însuşi, prin beţia produsă de
alcool, de stupefiante sau de alte substanţe” [alin. (2)].
Comentariu
1. Precedent legislativ. Actuala reglementare are corespondent în art. 51 C.pen. din 1
1968. De altfel, primele trei alineate ale art. 51 C.pen. din 1968 sunt preluate în primele
Iuliana Nedelcu 97
Art. 30 Infracţiunea
trei alineate ale art. 30 C.pen.; nu există decât diferenţe terminologice minore, soluţia
legislativă fiind păstrată. Noutatea actualei reglementări o reprezintă consacrarea erorii de
drept nepenal/ eroarea asupra unei norme extrapenale – art. 30 alin. (4), respectiv eroarea
asupra antijuridicităţii faptei – art. 30 alin. (5).
2 2. Definiţie. Clasificări. Eroarea este cunoaşterea falsă, greşită a unui lucru sau a
unei chestiuni (T. Pop II, p. 457), o falsă cunoaştere a realităţii naturale sau normative
(F. Mantovani apud F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 566). Ignoran-
ţa constă în necunoaşterea unui lucru sau a unei chestiuni; deşi este un concept distinct
de cel al erorii, ignoranţa şi eroarea au, din perspectiva dreptului penal, efecte identice.
Îndoiala, incertitudinea nu se confundă nici cu eroarea şi nici cu ignoranţa; ea presupune
reprezentarea posibilităţii în care cunoaşterea realităţii să nu fie cea corectă – acţionând în
stare de îndoială, autorul îşi asumă riscul, acţionând cu dol eventual. Fapta de a introduce în
ţară droguri de risc, fără drept, nu este săvârşită în condiţiile erorii de fapt, dacă făptuitorul,
exercitându-şi funcţia şi având experienţă în domeniul transportului internaţional, a
introdus în ţară colete cu droguri primite spre transport fără a verifica conţinutul acestora,
întrucât cunoaşterea nesigură a conţinutului coletelor implică acceptarea de către făptuitor
a posibilităţii de a primi spre transport şi de a introduce în ţară substanţe interzise (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 3033/2006, în C.P. Ad., p. 173, 174).
3 În funcţie de evitabilitatea erorii, există eroare vincibilă sau culpabilă, aceea care ar
fi putut fi evitată prin diligenţa autorului (exclude intenţia, dar nu exclude culpa) şi eroare
invincibilă, aceea care nu poate fi evitată, oricâte diligenţe s-ar depune (exclude atât
intenţia, cât şi culpa). Din punct de vedere al obiectului este eroare de drept (cunoaşterea
greşită sau necunoaşterea legii) şi eroare de fapt (necunoaşterea sau cunoaşterea greşită
au ca obiect faptele). Erorii de drept nu i-au fost recunoscute, vreme îndelungată, efecte
privind înlăturarea culpabilităţii/imputabilităţii penale (error iuris non excusat, ignorantia
iuris nocet). Ulterior, în cadrul erorii de drept, s-a făcut distincţie între eroarea de drept
penal şi eroarea de drept nepenal. Opinia doctrinară dominantă a considerat eroarea de
drept nepenal ca eroare de fapt, producând aceleaşi efecte juridice (T. Pop II, p. 460).
Există şi opinia recentă (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 581) care
refuză asimilarea erorii de drept extrapenal cu eroarea de fapt, considerând-o o formă
a erorii de drept. În prezent, caracterul exonerator de imputabilitate al erorii de drept
nepenal/extrapenal este recunoscut de actuala reglementare – art. 30 alin. (4). Există eroare
asupra tipicităţii – poartă asupra unui element constitutiv al infracţiunii şi eroare asupra
antijuridicităţii – poartă asupra caracterului interzis, ilegal al comportamentului.
4 3. Condiţii. Eroarea este necesar să existe la momentul săvârşirii faptei, să poarte asupra
unei stări – modul în care se prezintă o persoană (starea sănătăţii, starea intelectuală,
starea civilă) ori un bun (starea materială, starea de uzură, valoarea lui de întrebuinţare),
o instituţie (utilarea tehnică, sarcinile ce îi revin), situaţii – poziţia pe care o persoană,
un bun sau o instituţie o are în cadrul relaţiile sociale (situaţia de cetăţean român sau de
străin a unei persoane, de rudă apropiată, de funcţionar, situaţia de bun provenind din
săvârşirea unei fapte penale, de bun aparţinând patrimoniului), împrejurări – o realitate
concretă ce caracterizează fapta concretă (în timpul nopţii, în timpul unei calamităţi, fără
autorizare) (C. Bulai, Drept penal român…, op. cit., 1992, p. 265, 266).
98 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 30
Stările, situaţiile şi împrejurările de fapt care aparţin conţinutului constitutiv al infrac- 5
ţiunii [art. 30 alin. (1) C.pen.] sau care îi agravează imputabilitatea [art. 30 alin. (3) C.pen.],
în măsura în care nu sunt cunoscute la momentul săvârşirii infracţiunii, configurează
eroarea esenţială. Eroarea de fapt care se referă la alte stări, situaţii, împrejurări decât
cele stabilite în art. 30 alin. (1) şi (3) este o eroare neesenţială care nu are efect exonerator
de imputabilitate.
4. Eroarea de drept extrapenal. Art. 30 alin. (4) C.pen. reglementează eroarea de 6
drept extrapenal ca o eroare asupra tipicităţii (fapt ce rezultă din trimiterea făcută la
alineatele precedente, respectiv 1-3), o eroare care se referă la o noţiune de drept ce
formează sau determină un element constitutiv al infracţiunii, un element circumstanţial
agravant sau circumstanţă agravantă a acesteia, aşadar, o eroare asupra tipicităţii. Produce
aceleaşi efecte ca şi eroarea de fapt. Jurisprudenţa a considerat că există eroare de fapt
(de fapt, este vorba de o eroare de drept extrapenal – n.n.) cu privire la deţinerea ilegală
a unui pistol militar în cazul unei persoane care a solicitat Direcţiei Arme din I.G.P.
eliberarea unei autorizaţii pentru procurarea unei arme de autoapărare, iar după autorizare
şi-a procurat un pistol militar Beretta pe care poliţia i l-a înregistrat în permisul de armă
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 227/2000, în C.P.J.P. 2000, p. 104).
5. Eroarea asupra antijuridicităţii este, de regulă, o eroare de drept, dar poate fi şi 7
o eroare de fapt. Îşi produce efectele asupra vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii
(F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 569).
6. Efecte. Eroarea, dacă priveşte un element constitutiv, înlătură imputabilitatea, iar 8
dacă priveşte doar o circumstanţă agravantă sau element circumstanţial agravant, înlătură
efectul acestora.
Eroarea de fapt esenţială exclude intenţia; fapta comisă în condiţiile unei astfel de 9
erori nu poate fi imputată ca infracţiune intenţionată, ci, cel mult, ca infracţiune din culpă
în măsura în care respectiva eroare este rezultatul unei imprudenţe sau neglijenţe pedepsite
de lege (T. Pop II, p. 461).
În măsura în care este invincibilă, eroarea înlătură imputabilitatea atât pentru 10
infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele din culpă; dacă este vincibilă, imputabilitatea
va fi înlăturată numai pentru infracţiunile intenţionate, nu şi pentru cele din culpă [eroarea
datorată culpei autorului – art. 30 alin. (2)].
Eroarea asupra circumstanţelor agravante are ca efect înlăturarea imputabilităţii 11
acelui element sau a acelei circumstanţe [art. 30 alin. (3)]. Operează, ca şi eroarea asupra
elementelor constitutive, în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie, nu şi al celor săvârşite
din culpă (cu excepţia situaţiilor când eroarea nu este imputabilă autorului, adică este o
eroare invincibilă, ipoteză în care operează şi în cazul infracţiunilor din culpă).
Eroarea de fapt neesenţială nu are niciun efect asupra imputabilităţii. Sunt considerate 12
erori neesenţiale eroarea asupra persoanei, obiectului, aberratio ictus. Există şi situaţii
în care eroarea asupra obiectului, persoanei devine esenţială – autorul sustrage un
bun pe care îl consideră, din eroare, ca aparţinând unei alte persoane, dar, în realitate,
sustrage bunul propriu; autorul intenţionează să îşi omoare soţul, însă, din eroare, ucide
o altă persoană; în acest ultim caz eroarea este esenţială în ceea ce priveşte circumstanţa
agravantă prevăzută de art. 175 lit. c) C.pen. din 1968. Atunci când autorul a considerat
că toate bunurile sustrase aparţin persoanei vătămate, deşi în realitate unele dintre bunuri
aparţineau avutului obştesc, în sarcina acestuia nu poate fi reţinută, pe lângă infracţiunea
Iuliana Nedelcu 99
Art. 31 Infracţiunea
de furt în dauna avutului particular, şi aceea de furt în dauna avutului obştesc. Pentru a
putea fi reţinută o asemenea încadrare juridică ar fi fost necesar ca inculpatul, în momentul
comiterii faptei, să fi avut reprezentarea că acele bunuri aparţin avutului obştesc. Eroarea
de fapt în care s-a aflat inculpatul va determina atragerea răspunderii sale penale numai
raportat la reprezentarea sa, chiar greşită (Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală, decizia
nr. 184/1992, în C.P.J.P. 1992, p. 90; în acelaşi sens, Trib. Mun. Bucureşti, Secţia I penală,
decizia nr. 992/1991, în C.P.J.P. 1991, p. 91).
13 Caracterul de eroare esenţială sau neesenţială al lui aberratio ictus este controversat.
Majoritar se consideră ca fiind o eroare neesenţială, urmând a fi reţinută o singură infrac-
ţiune intenţionată în raport cu persoana sau bunul efectiv lezat; actul comis prin aberratio
ictus va fi imputat ca şi cum nu ar fi intervenit aberratio (T. Pop II, p. 467). Într-o altă
opinie (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 576), în caz de aberratio
ictus există pluralitate de infracţiuni, două infracţiuni: tentativă în raport cu obiectul sau
persoana pe care autorul a voit să o lezeze şi infracţiune din culpă în raport cu obiectul sau
persoana asupra cărora s-a produs rezultatul (T. Pop II, p. 468).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 47 C.pen. din 1968,
ale cărui dispoziţii le preia. Inclusiv sub aspectul efectelor există identitate, respectiv
cazul fortuit produce efecte in rem, prin excepţie faţă de celelalte cauze de imputabilitate,
conform art. 23 alin. (2) teza finală C.pen. În acest context, doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi păstrează valabilitatea.
2 2. Condiţii. Existenţa cazului fortuit presupune ca rezultatul acţiunii/inacţiunii
făptuitorului să fie consecinţa unei împrejurări străine de voinţa şi conştiinţa acestuia,
făptuitor care a fost în imposibilitate de a prevedea intervenţia împrejurării care a determinat
producerea rezultatului. Imprevizibilitatea împrejurării este una obiectivă (nicio persoană,
în situaţia dată, nu putea să prevadă intervenţia împrejurării care a determinat producerea
rezultatului); dacă imprevizibilitatea este una subiectivă (intervenţia împrejurării nu a
fost prevăzută datorită unor cauze subiective), imposibilitatea de prevedere a producerii
evenimentului nu are caracter absolut, nu va exista caz fortuit. Nu sunt întrunite condiţiile
prevăzute în art. 47 C.pen. referitoare la cazul fortuit, dacă inculpatul, care nu a respectat
regulile de circulaţie pe drumurile publice în vederea evitării oricărui pericol, având
pregătirea şi experienţa necesară, putea şi trebuia să prevadă rezultatul socialmente
periculos, şi anume producerea unui accident de circulaţie, condiţia imprevizibilităţii
absolute a împrejurării care a determinat producerea rezultatului nefiind îndeplinită
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6373 din 10 noiembrie 2005, www.scj.ro).
3 Cazul fortuit poate fi produs de o energie umană, de lucruri, de însăşi persoana care
acţionează şi a cărei activitate a devenit fortuită.
4 3. Efecte. Înlătură imputabilitatea, caracterul penal al faptei, răsfrângându-se asupra
tuturor participanţilor. Din punct de vedere al răspunderii civile sunt incidente dispoziţiile
100 Iuliana Nedelcu
Cauzele de neimputabilitate Art. 31
art. 1351 C.civ. care reglementează cazul fortuit drept cauză exoneratoare de răspundere
civilă – „Dacă legea nu prevede altfel sau părţile nu convin contrariul, răspunderea este
înlăturată atunci când prejudiciul este cauzat de (...) caz fortuit” [alin. (1)], dând şi o
definiţie a acestuia – „Cazul fortuit este un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici
împiedicat de către cel care ar fi fost chemat să răspundă dacă evenimentul nu s-ar fi
produs” [alin. (3)].
Capitolul IV
Tenta va
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tentativa era prevăzută de dispoziţiile
art. 20 C.pen. din 1968. Deosebirile dintre cele două reglementări vizează două aspecte: definiţia
dată noţiunii de tentativă, pe de o parte, şi restrângerea ipotezelor de realizare a acesteia, prin
renunţarea la clasificarea ce distingea între tentativa proprie şi cea improprie, pe de altă parte.
2 În ceea ce priveşte definirea tentativei, textul nu conţine decât diferenţe de formulare.
Expresia „punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea”, folosită de art. 20 C.pen.
din 1968, a fost înlocuită de sintagma „punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infrac-
ţiunea”, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. Noua formulare con-
sacră fără echivoc soluţia conform căreia, în cazul tentativei, intenţia poate fi directă sau indi-
rectă, soluţie de altfel confirmată de practica judiciară anterioară şi majoritară în doctrină (în
opinia minoritară, s-a susţinut că tentativa „nu este posibilă decât la infracţiunile săvârşite cu
intenţie directă, deoarece hotărârea de a săvârşi infracţiunea nu poate fi luată decât cu privire
la rezultatul prevăzut şi urmărit al faptei, nu şi la rezultatul care, deşi prevăzut ca posibil sau
ca probabil, nu a fost urmărit, ci, mai degrabă, acceptat de făptuitor” (Explicaţii I, ed. I, 1969,
p. 142).
3 Sub al doilea aspect, renunţarea la prevederile privind tentativa relativ improprie, ce se
regăseau în dispoziţiile art. 20 alin. (2) C.pen. din 1968, s-a făcut în considerarea faptului că
„aceste prevederi nu se justifică atâta vreme cât nu au relevanţă motivele neproducerii rezulta-
tului în cazul tentativei, ele putând fi de orice natură, dar independente de voinţa făptuitorului
pentru a angaja răspunderea penală a acestuia” (Expunere de motive).
4 În raport de modificările aduse vechii reglementări nu vor exista probleme legate de
aplicarea legii mai favorabile.
5 2. Tentativa, formă atipică a infracţiunii. Acest caracter rezultă din conţinutul dispozi-
ţiilor art. 174 C.pen., în care se menţionează că prin „săvârşirea unei infracţiuni” se înţelege şi
săvârşirea unei fapte rămase în forma tentativei, dacă legea o pedepseşte. Aceasta înseamnă că,
generic, tentativa trebuie să prezinte trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, prevăzute de art. 15
C.pen. şi, de asemenea, că fapta concretă comisă trebuie să aibă un conţinut în care să se reflecte
trăsăturile caracteristice tentativei, raportat la conţinutul infracţiunii care nu s-a consumat.
6 3. Condiţii de existenţă ale tentativei. Tentativa există dacă sunt întrunite cumulativ
următoarele condiţii: existenţa intenţiei de a comite infracţiunea; existenţa unui act de
executare; întreruperea executării sau neproducerea rezultatului.
102 Georgina Bodoroncea
Tentativa Art. 32
3.1. Existenţa intenţiei de a comite infracţiunea. Tentativa va exista doar în cazul 7
infracţiunilor comise cu intenţie (directă sau indirectă), singura ipoteză în care se poate
vorbi de o încercare de a produce rezultatul. În consecinţă, criteriile folosite pentru stabilirea
formei de vinovăţie în cazul faptului consumat vor fi utilizate şi pentru stabilirea formei
de vinovăţie în cazul tentativei. În acest sens este şi jurisprudenţa în materie, exemplul
dat în continuare fiind sugestiv: „Sub aspectul laturii subiective, în cazul infracţiunii
de vătămare corporală gravă prevăzută în art. 182 alin. (2) din Codul penal infractorul
acţionează cu intenţia generală de vătămare, în timp ce în cazul tentativei la infracţiunea
de omor prevăzută în art. 20 raportat la art. 174 din Codul penal acesta acţionează cu
intenţia de ucidere. Prin urmare, în cazul tentativei la infracţiunea de omor, actele de
punere în executare, întrerupte sau care nu şi-au produs efectul, trebuie să releve – prin
natura lor şi împrejurările în care au fost comise – că infractorul a avut intenţia de a ucide,
iar nu intenţia generală de a vătăma.
Fapta constituie tentativă la infracţiunea de omor, fiind relevată intenţia de ucidere, 8
dacă a fost săvârşită pe fondul unui conflict anterior între infractor şi victimă, urmat de
înarmarea acestuia cu un obiect apt de a produce moartea (cuţit), prin aplicarea unei
lovituri ce a vizat o zonă anatomică vitală (zona toraco-abdominală), lovitură puternică,
de mare intensitate, care a avut consecinţe grave (plagă penetrantă în zona abdominală,
cu lezarea de organe interne, leziune care a pus în primejdie viaţa victimei), la care se
adaugă atitudinea infractorului imediat după săvârşirea faptei, constând în dispariţia sa
de la domiciliu şi sustragerea de la urmărirea penală” (I.C.C.J., Secţia penală, decizia
nr. 1227 din 2 aprilie 2009, www.scj.ro).
3.2. Existenţa unui act de executare. Tentativa presupune prin definiţie acte de 9
executare, adică acte menite să ducă în mod direct şi nemijlocit la producerea urmării
prevăzute de legea penală. Intră în această categorie atât actele ce se înscriu în sfera
acţiunii prevăzute de norma de incriminare în sens strict, cât şi acele acte aflate în imediata
vecinătate a acesteia şi care sunt îndreptate nemijlocit spre consumarea infracţiunii, aşa
cum a fost concepută de autor. „Prin vecinătatea acţiunii prevăzute de lege urmează să
înţelegem în primul rând o unitate funcţională, adică faptul că actele anterioare acestei
acţiuni sunt atât de strâns legate de ea, încât nu mai lasă loc pentru comiterea unor acte
intermediare esenţiale” (F. Streteanu, Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 312), de
exemplu activitatea inculpatului care, în scopul însuşirii fără drept a roţii unui autovehicul,
a montat un cric şi a ridicat maşina, fiind surprins în acest moment şi împiedicat să continue
demontarea roţii (Trib. Timiş, decizia nr. 1195/1976, în C.P. Ad., p. 33). În acţiunea de
tentativă nu pot fi cuprinse numai acţiunile prevăzute de verbum regens, căci acestea
ar restrânge prea mult sfera actelor de executare, ci şi celelalte acţiuni anterioare sau
concomitente cu acţiunea tipică elementului material, legate nemijlocit de aceasta şi care
sunt angajate în mod neechivoc în sensul săvârşirii faptei (...). Faptul că inculpaţii au fost
depistaţi în curtea în care se găsea un magazin (chiar lângă uşa acestuia), având asupra lor
doi saci, denotă faptul că cei doi au pus în executare hotărârea de a săvârşi infracţiunea,
fiind surprinşi înaintea forţării sistemului de acces al uşii, deci a pătrunderii efective
în magazin. În consecinţă, activitatea inculpaţilor a depăşit sfera actelor preparatorii
(C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 1388/2002, în C.P. Ad., p. 32).
3.3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului. De îndeplinirea acestei 10
condiţii depinde, practic, delimitarea între tentativă şi infracţiunea consumată.
Georgina Bodoroncea 103
Art. 32 Infracţiunea
11 4. Formele tentativei. Prin renunţarea la dispoziţia înscrisă în art. 20 alin. (2) C.pen.
din 1968, care definea tentativa relativ improprie, clasificarea formelor tentativei conform
actualei reglementări se va face în funcţie de gradul de realizare a laturii obiective,
caz în care vom distinge între tentativa perfectă (terminată) şi tentativa imperfectă
(neterminată), precum şi, după unii autori, în funcţie de aptitudinea actului de executare de
a pune în pericol valoarea socială protejată, situaţie în care vom vorbi de tentativă idonee
(periculoasă) şi tentativă neidonee (nepericuloasă) (F. Streteanu, Tratat de drept penal…,
op. cit., 2008, p. 636).
12 4.1. Tentativa perfectă şi tentativa imperfectă. Suntem în prezenţa unei tentative
perfecte atunci când actul de executare a fost dus până la capăt (autorul a realizat în
întregime actul tipic), dar rezultatul prevăzut de norma de incriminare nu s-a produs. Spre
exemplu, va exista o tentativă perfectă la infracţiunea de omor atunci când: infractorul a
aruncat victima pe geam de la etajul II, dar aceasta nu a decedat, datorită greutăţii sale
reduse şi căderii pe un teren afânat şi cu vegetaţie abundentă; inculpaţii, înarmaţi cu cuţite,
au aplicat victimei mai multe lovituri, dar aceasta nu a decedat.
Cauzele care determină neproducerea rezultatului pot fi dintre cele mai diverse (interven-
ţia autorului, a unui terţ, comportamentul victimei, prezenţa unor lucruri sau animale etc.).
Este posibilă numai la infracţiunile de rezultat.
13 Tentativa imperfectă există atunci când pe parcursul realizării actului de executare
intervine o cauză de întrerupere a realizării acţiunii, astfel încât aceasta nu este dusă până
la capăt. Vorbim astfel despre o tentativă imperfectă atunci când infractorul urmăreşte
victimele cu autoturismul pentru a le lovi, dar acestea reuşesc să se salveze fără a fi lovite
(Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 224/1977, în Repertoriu…1976-1980) sau când
autorul exercită violenţe asupra victimei, dar este împiedicat să sustragă bunurile acesteia
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1204 din 6 martie 2002, în B.J. 1990-2003). Întreruperea
se poate datora voinţei libere a subiectului, unor presiuni externe exercitate asupra voinţei
sale (spre exemplu, în timp ce se afla într-o locuinţă pentru a sustrage bunuri, aude
deschizându-se uşa casei) sau poate fi rezultatul unei constrângeri fizice exercitate asupra
autorului (de exemplu, este surprins în timpul activităţii infracţionale şi imobilizat).
Este posibilă atât la infracţiunile de pericol, cât şi de rezultat.
14 4.2. Tentativa idonee şi tentativa neidonee. Tentativa idonee [art. 32 alin. (1) C.pen.]
presupune acte ce creează o stare de pericol pentru valoarea socială ocrotită, acte care, la
momentul comiterii lor, făceau să apară ca probabilă producerea urmării vizate de autor
(spre exemplu, faptul de a claxona o persoană pentru a o speria, în măsura în care autorul
ştie că victima suferă de o afecţiune cardiacă foarte gravă şi orice şoc emoţional îi poate
cauza decesul).
15 Tentativa neidonee [art. 32 alin. (2) C.pen.] există atunci când, datorită modului cum a
fost concepută executarea, nu se poate pune problema creării unei stări de pericol pentru
valoarea socială ocrotită, fiind evident pentru orice observator de factură medie că acţiunea
comisă nu are nicio şansă să producă rezultatul, exemplul tipic fiind acela în care autorul
încearcă să ucidă victima prin farmece. Încercarea de a ucide o persoană prin împuşcare
cu o armă descărcată este o tentativă neidonee dacă autorul ştia că arma este descărcată,
dar devine o tentativă idonee atunci când el nu avea cunoştinţă de acest lucru (F. Streteanu,
Tratat de drept penal…, op. cit., 2008, p. 636).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. În privinţa pedepsei închisorii sau amenzii 1
aplicate în cazul tentativei, au fost păstrate prevederile Codului penal anterior, respectiv
reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu ½ faţă de cele prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată. În schimb, pedeapsa aplicată pentru tentativă la o infracţiune care
este sancţionată, ca faptă consumată, cu detenţiunea pe viaţă, va avea limita superioară
mai redusă (20 ani), comparativ cu legea veche (art. 21 C.pen. din 1968), care prevedea,
pentru această situaţie, o pedeapsă cu închisoarea de la 10 la 25 de ani.
În consecinţă, singura situaţie tranzitorie este legată de aplicarea pedepsei în cazul 2
tentativei la o astfel de infracţiune, legea nouă fiind mai favorabilă dacă pedeapsa va fi
orientată spre maximul prevăzut de lege.
2. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor nedefinitiv judecate. Tentativa se sancţio- 3
nează doar atunci când legea prevede în mod explicit acest lucru. Această dispoziţie se
găseşte de regulă în textul care incriminează fapta [de exemplu, art. 205 alin. (5) C.pen.],
dar poate fi prevăzută şi într-un articol distinct, cu referire la o întreagă grupă de infracţiuni
(de exemplu, art. 232 C.pen. cu referire la infracţiunile de furt).
2.1. Lipsa incriminării. Uciderea copilului nou-născut, săvârşită imediat după naştere, 4
de către mama care s-a aflat într-o stare de tulburare psihică pricinuită de naştere, constatată
pe baza unei expertize medico-legale, întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de
pruncucidere prevăzută în art. 177 C.pen. din 1968. Dacă acţiunea de ucidere a mamei
aflată într-o astfel de stare nu şi-a produs efectul, copilul nou-născut fiind salvat, soluţia
de achitare a acesteia este legală, întrucât tentativa la infracţiunea de pruncucidere nu este
incriminată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1948 din 22 martie 2005, www.scj.ro).
2.2. Pedepse alternative. Dacă infracţiunea a cărei executare a rămas în faza tentativei 5
se sancţionează cu pedepse alternative, instanţa, ţinând seama de criteriile generale de
individualizare a pedepsei (…) trebuie să se fixeze mai întâi asupra uneia dintre aceste
pedepse, pe care ar fi pronunţat-o în ipoteza că infracţiunea s-ar fi consumat, şi apoi,
în raport cu pedeapsa asupra căreia s-a fixat, să aplice regulile de sancţionare specifice
tentativei. Pedeapsa alternativă asupra căreia instanţa înţelege să se fixeze trebuie
indicată în mod expres în conţinutul hotărârii, pentru a da astfel posibilitatea instanţei
superioare să exercite dreptul său de control asupra acelei hotărâri, sub aspectul legalităţii
şi temeiniciei pedepsei aplicate (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 1554/1978, în
Repertoriu…1976-1980, p. 289).
3. Sancţionarea tentativei în cazul faptelor judecate definitiv. După o jurisprudenţă 6
contradictorie, generată de interpretarea diferită a dispoziţiilor art. 187 C.pen. privind
înţelesul expresiei „pedeapsă prevăzută de lege”, chestiunea de drept a fost soluţionată
în sensul că: „În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei
potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce
trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul
special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit
conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)” (I.C.C.J., Completul
pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia nr. 6 din 26 mai
2014, M.Of. nr. 471 din 26 iunie 2014).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Reglementarea are corespondent în
dispoziţiile art. 22 C.pen. din 1968. În plus faţă de legea veche, în alin. (1) al art. 34
C.pen. se menţionează expres, ca modalitate de împiedicare a producerii rezultatului şi, în
consecinţă, de nepedepsire, situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile de comiterea
faptei, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată.
În reglementarea anterioară ipoteza era acoperită de expresia mai largă a „împiedicării
producerii rezultatului”, motiv pentru care nu vom întâlni, practic, situaţii tranzitorii.
2 2. Elemente comune. Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt cauze de
nepedepsire a tentativei, fără ca incidenţa lor să afecteze existenţa acestei forme imperfecte
a infracţiunii.
Tentativa întruneşte toate condiţiile pentru a fi sancţionată, dar urmare incidenţei uneia
dintre cele două cauze menţionate, fapta rămasă în forma tentativei nu va fi pedepsită.
3 3. Desistarea. Este o cauză de nepedepsire a tentativei care presupune renunţarea
(printr-o omisiune sau o comisiune) voluntară şi definitivă de către autor la continuarea
actelor de executare a infracţiunii, înainte de terminarea acţiunii tipice. În textul
alin. (1) se prevede expres faptul că (şi) desistarea trebuie să aibă loc înainte de descoperirea
faptei, ceea ce reprezintă o altă modificare adusă de noul Cod penal.
4 Desistarea voluntară nu este posibilă „decât faţă de o tentativă întreruptă sau netermi-
nată, indiferent dacă este vorba de o infracţiune formală sau una de rezultat” [G. Antoniu
(coord.), Explicaţii preliminare…, op. cit., 2010, p. 301]. Întreruperea actului de executare
„nu are caracter voluntar atunci când ea se datorează unei forţe exterioare care îl constrânge
pe autor să renunţe” (G. Antoniu, Tentativa, op. cit., p. 242).
5 Pentru a beneficia de efectele desistării este necesar să fie îndeplinite două condiţii,
şi anume: pe de o parte, atitudinea inculpatului să fie suficientă prin ea însăşi, fără
concursul unor cauze exterioare, pentru a zădărnici consumarea infracţiunii, iar pe de altă
parte, inculpatul să fie convins că desistarea sa constituie unicul factor care împiedică
desăvârşirea executării (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 55/2007, www.legalis.ro).
Desistarea nu există decât dacă renunţarea autorului se referă la fapta a cărei executare
se află în curs, nefiind consumată, şi are ca efect oprirea săvârşirii acesteia, în măsura în
care este voluntară, nesilită şi se produce mai înainte de descoperirea faptei (C.S.J., Secţia
108 Georgina Bodoroncea
Tentativa Art. 34
penală, decizia nr. 2302/2008, în C.P. Ad., p. 36). Nu sunt îndeplinite condiţiile legale
pentru încetarea procesului penal pe motivul desistării dacă inculpaţii şi-au întrerupt
activitatea infracţională ca urmare a declanşării alarmei de protecţie a imobilului respectiv
(C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 481/2003, în C.P. Ad., p. 37).
Cauza de nepedepsire operează şi în situaţia în care autorul a încunoştinţat autorităţile, 6
astfel încât consumarea să poată fi împiedicată şi, cu toate acestea, autorităţile nu au
împiedicat consumarea faptei. Acest aspect rezultă din interpretarea gramaticală, dar şi
teleologică, a expresiei „astfel încât consumarea să poată fi împiedicată”, fiind evident
că în sarcina făptuitorului subzistă, în această nouă ipoteză, doar obligaţia încunoştinţării
organului competent, iar nu şi împiedicarea producerii rezultatului, care cade în sarcina
autorităţilor.
4. Împiedicarea producerii rezultatului. Constă în împiedicarea voluntară şi eficientă 7
de către făptuitor a producerii urmării socialmente periculoase a faptei prevăzute de
norma de incriminare care altfel s-ar fi produs, după executarea în întregime a activităţii
infracţionale şi înainte de descoperirea faptei incriminate. Poate opera numai în cazul
tentativei perfecte, astfel că nu este posibilă în cazul infracţiunilor care nu sunt susceptibile
de comitere în această modalitate. Autorul trebuie să intervină activ pentru împiedicarea
producerii rezultatului, dar poate anunţa şi alte persoane care să îl ajute în producerea
rezultatului. Împiedicarea poate avea loc chiar şi prin anunţarea victimei, care în această
situaţie poate lua ea însăşi măsurile necesare (Explicaţii I, ed. I, 1969, p. 285).
5. Efectele desistării sau împiedicării producerii rezultatului. Desistarea şi împie- 8
dicarea rezultatului sunt cauze de nepedepsire a infracţiunii rămase în forma tentativei,
astfel că incidenţa oricăreia dintre ele va conduce la o soluţie de clasare sau de încetare a
procesului penal, întemeiată pe dispoziţiile art. 16 alin. (1) lit. h) C.proc.pen.
6. Pedepsirea actelor îndeplinite. Impunitatea decurgând din desistare sau din împie- 9
dicarea producerii rezultatului nu are un caracter absolut. Dacă actele îndeplinite până în
momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului constituie o altă infracţiune se
aplică pedeapsa pentru acea infracţiune [art. 34 alin. (2)]. Dacă autorul pătrunde într-o locu-
inţă pentru a sustrage bunuri, dar apoi renunţă şi părăseşte casa fără să ia nimic, el nu va fi
sancţionat pentru tentativa de furt de la care s-a desistat, dar răspunde pentru infracţiunea de
violare de domiciliu şi, eventual, pentru distrugere, dacă pătrunderea s-a făcut prin efracţie.
Capitolul V
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni
Comentariu comun
Capitolul V al Titlului II din noul Cod penal conţine mai multe modificări în raport
cu reglementările corespunzătoare cuprinse în Codul penal anterior. O primă modificare
vizează denumirea capitolului, care, în legislaţia anterioară, era intitulat „Pluralitatea de
infracţiuni”, deşi în conţinutul său erau reglementate atât formele pluralităţii de infracţiuni,
cât şi infracţiunea continuată şi cea complexă, în această ordine. Prin redenumirea sa ca
„Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni”, s-a remediat neconcordanţa între denumirea şi
conținutul capitolului, dându-se prioritate infracţiunii continuate şi acelei complexe în
raport cu pluralitatea de infracţiuni.
Referitor la formele pluralităţii de infracţiuni, spre deosebire de Codul penal anterior,
noul Cod penal reglementează trei forme ale pluralităţii de infracţiuni reţinute în doctrina
penală şi confirmate de practica judiciară, şi anume: concursul, recidiva şi pluralitatea
intermediară de infracţiuni.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal anterior prevedea instituţia
unităţii de infracţiune în dispoziţiile art. 41 alin. (2), într-un conţinut relativ asemănător cu cel
din noua lege. Modificările aduse în această materie sunt prezentate succint în chiar Expu-
nerea de motive a noului Cod penal.
2 Astfel, o primă modificare, de altfel cea mai importantă, se referă la definiţia legală a
infracţiunii continuate și constă în introducerea unei noi condiţii de existenţă, aceea a unităţii
de subiect pasiv. Potrivit dispoziţiei interpretative cuprinse în art. 238 LPACP, „în aplicarea
dispoziţiilor art. 35 alin. (1) C.pen., condiţia unităţii subiectului pasiv se consideră îndeplinită
şi atunci când: a) bunurile ce constituie obiectul infracţiunii se află în coproprietatea mai
multor persoane; b) infracţiunea a adus atingere unor subiecţi pasivi secundari diferiţi, dar
subiectul pasiv principal este unic”.
3 A doua modificare, cerută de doctrina penală, are în vedere definiţia infracţiunii
complexe, expresia „ca element sau circumstanţă agravantă”, prevăzută de art. 41
alin. (3) C.pen. din 1968, fiind înlocuită de sintagma „ca element constitutiv sau ca element
circumstanţial agravat”, mai adecvată.
110 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 35
2. Infracţiunea continuată. Infracţiunea continuată face parte din categoria unităţii 4
legale de infracţiune şi s-a bucurat de o reglementare în Partea generală a Codului penal,
atât în Codul penal din 1968, cât şi în noul Cod penal.
2.1. Condiţiile de existenţă a infracţiunii continuate. În doctrină şi în jurisprudenţă 5
au fost evidenţiate următoarele cerinţe de a căror îndeplinire depinde caracterul continuat
al unei infracţiuni, astfel:
2.1.1. Existenţa unei pluralităţi de acţiuni sau inacţiuni săvârşite la diferite 6
intervale de timp. Infracţiunea continuată presupune în mod necesar o pluralitate de
acţiuni sau inacţiuni, reunite prin voinţa legiuitorului într-o singură entitate. Întrunirea
acestei condiţii constituie principalul criteriu de delimitare între infracţiunea continuată
şi formele unităţii naturale de infracţiune. Dacă în cazul infracţiunii continuate avem
mai multe acţiuni comise la diferite intervale de timp, în ipoteza unităţii naturale există
o singură acţiune, alcătuită dintr-o pluralitate de acte de executare comise în cadrul
unei unităţi spaţio-temporale. Intervalele de timp scurse între diferitele acţiuni care se
integrează în structura infracţiunii continuate nu trebuie aşadar să fie foarte scurte (pentru
că în acest caz vom avea o unitate naturală de infracţiune), dar nici excesiv de lungi, pentru
că riscă să compromită unitatea rezoluţiei infracţionale, dând astfel naştere unui concurs
de infracţiuni. În acest sens, în jurisprudenţă s-a decis că „purtarea unor discuţii repetate
cu mai multe persoane aflate împreună, urmate de primirea unor foloase de la acestea
în acelaşi timp şi loc, nu atribuie faptei semnificaţia unei infracţiuni continuate de trafic
de influenţă, caracterizată prin săvârşirea repetată a unor acţiuni care prezintă, fiecare în
parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni, ci constituie o unitate naturală de infracţiune; această
unitate nu este incompatibilă cu existenţa unei pluralităţi de acte materiale, cu condiţia ca
acestea, considerate în ansamblul lor, prin legătura firească dintre ele, să alcătuiască o
singură acţiune în vederea aceluiaşi rezultat (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia
nr. 604/2003, www.scj.ro).
2.1.2. Omogenitatea juridică a acţiunilor sau inacţiunilor. Potrivit acestei condiţii, 7
acţiunile sau inacţiunile comise la diferite intervale de timp trebuie să realizeze conţinutul
aceleiaşi infracţiuni (incriminări). Omogenitatea trebuie să fie juridică, nu faptică, în
sensul că toate acţiunile sau omisiunile trebuie să se îndrepte împotriva aceleiaşi valori
sociale. Cu privire la acest aspect, în jurisprudenţă s-a decis că „existenţa infracţiunii
continuate nu este condiţionată de omogenitatea faptică a acţiunilor componente. Pentru
aceasta este însă necesar ca, pe de o parte, deosebirile de ordin material dintre diverse
acţiuni să nu afecteze omogenitatea juridică a acestora şi, pe de altă parte, acele deosebiri
să fie compatibile cu unitatea de rezoluţie. Acţiunile plurale care – atunci când prezintă
elementele aceleiaşi infracţiuni tip (în cazul de faţă, furt) – alcătuiesc o infracţiune
continuată nu trebuie să fie identice sub aspectul realizării lor materiale; unele din ele
se pot comite într-o anumită modalitate [în speţă, furt calificat prevăzut în art. 209 lit. e)
C.pen. din 1968], iar alta sau altele în altă modalitate [în speţă, furt calificat prevăzut în
art. 209 lit. e) şi g) C.pen. din 1968]. Asemenea deosebiri, dacă nu modifică rezoluţia
iniţială, nu exclud subordonarea acţiunilor plurale unei unităţi infracţionale de tipul
infracţiunii continuate şi nu generează un concurs de infracţiuni” (C.A. Constanţa, Secţia
penală, decizia nr. 11/1997, în R.D.P. nr. 2/1997, p. 129). Sustragerile săvârşite la intervale
de mai multe luni, în împrejurări diferite, dintre care unele sunt furturi, iar altele tâlhării,
nu pot constitui o singură infracţiune continuată. Se impune concluzia că fiecare dintre
Georgina Bodoroncea 111
Art. 35 Infracţiunea
ele prezintă conţinutul altei infracţiuni, iar autorul lor a acţionat pe baza unor hotărâri
autonome, luate de fiecare dată în raport cu prilejul ivit, situaţie în care există concurs
real de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1017/1996, în B.J. – C.D. 1996,
p. 131). Caracterul de infracţiune consumată al unora dintre fapte şi de infracţiune tentată
al altora nu prezintă relevanţă pentru reţinerea infracţiunii continuate, de vreme ce prin
„săvârşirea” infracţiunii în sensul art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968 se înţelege, conform
art. 144, atât infracţiunea consumată, cât şi tentativa (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 106/1994, în Probleme de drept…1990-2000, p. 41).
8 2.1.3. Unitatea de subiect activ şi pasiv. Condiţia identităţii subiectului activ rezultă
expres din definiţia de la art. 35 alin.(1) C.pen., în care se arată că acţiunile trebuie să
fie săvârşite de aceeaşi persoană. Pentru realizarea acestei condiţii nu este necesar ca
făptuitorul să realizeze în calitate de autor toate acţiunile care intră în conţinutul infracţiunii
continuate, unele dintre acestea putând fi comise şi în altă formă de participaţie (coautor,
instigator sau complice). Fapta inculpatului care, în realizarea aceleiaşi rezoluţii, instigă
la sustragerea de produse petroliere şi, ulterior, sustrage asemenea produse întruneşte
elementele infracţiunii de furt calificat în forma continuată, calitatea de instigator fiind
absorbită de cea de autor al furtului calificat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2745/2004,
în C.P. Ad., p. 130).
9 Noul Cod penal consacră explicit şi condiţia unităţii subiectului pasiv, aceasta fiind,
cum menţionam anterior, principala deosebire faţă de reglementarea anterioară. Astfel,
„îndemnul şi constrângerea la prostituţie a două persoane, asigurarea condiţiilor pentru
practicarea prostituţiei, prin acte repetate timp de mai multe luni”, de exemplu, nu va
mai constitui „infracţiunea continuată de proxenetism, faptele fiind săvârşite în realizarea
aceleiaşi rezoluţii” (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3743/2001, în B.J. 2001, p. 231), ci,
conform legii noi, un concurs de infracțiuni de proxenetism, deoarece lipsește unitatea de
subiect pasiv.
10 2.1.4. Unitatea de rezoluţie infracţională. Unitatea de rezoluţie reprezintă o altă con-
diţie esențială de existenţă a infracţiunii continuate şi, totodată, principalul element de
delimitare a acesteia faţă de concursul real de infracţiuni. Rezoluţia infracţională trebuie
să fie determinată (făptuitorul, în momentul luării hotărârii, să fi avut o reprezentare de
ansamblu a obiectului material, a locului, modului şi timpului de săvârşire a diferitelor
acţiuni), anterioară tuturor acestor acţiuni şi să se menţină pe toată durata comiterii lor.
11 Cu privire la criteriile după care se poate aprecia unicitatea rezoluției infracționale,
în jurisprudență s-a reținut că „pentru existenţa infracţiunii continuate este necesar, sub
aspect subiectiv, ca făptuitorul să-şi fi reprezentat în momentul luării hotărârii activitatea
infracţională desfăşurată ulterior, în ansamblul ei. Această reprezentare nu implică însă, în
mod necesar, o imagine exactă a acţiunilor ce urmează a se înfăptui, fiind suficientă numai
o prevedere în linii generale a condiţiilor în care se vor comite acţiunile componente
(C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia nr. 151/1997, în B.J. – C.P.J. 1997, p. 83) sau că „cerinţa
unităţii de rezoluţie infracţională este realizată atunci când făptuitorul a prevăzut, chiar şi
în linii mari, activitatea materială ce urmează a o desfăşura şi rezultatele acesteia, aşadar a
cunoscut împrejurările concrete în care va comite infracţiunile. Cum, în aceeaşi seară, prin
acelaşi mod de operare şi în aceeaşi localitate, inculpatul şi-a însuşit vitele din gospodăriile
a două persoane, profitând de întuneric şi de ineficienţa sistemelor de închidere, rezultă
că în realitate el a săvârşit o singură infracţiune de furt calificat şi o singură infracţiune
112 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 35
de violare de domiciliu, ambele în formă continuată. Împrejurarea că imobilele în care a
pătruns nu se aflau pe aceeaşi stradă, ci la o oarecare distanţă, iar prejudiciile s-au produs în
patrimoniile unor persoane diferite, nu poate fi luată în considerare, ştiut fiind că unitatea
de subiect pasiv şi de loc este absolut necesară pentru reţinerea infracţiunii continuate
exclusiv în cazul infracţiunilor contra vieţii şi integrităţii persoanei (C.A. Ploieşti, Secţia
penală, decizia nr. 248/1997, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 31) [Exemplul este dat pentru a
ilustra unitatea de rezoluţie infracţională, altfel lipsa unităţii subiectului pasiv ar conduce
automat, conform noii legi, la un concurs de infracţiuni de furt prin violare de domiciliu,
prevăzut de art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen. – n.n.].
Unitatea de rezoluţie, care caracterizează sub aspect subiectiv infracţiunea continuată, 12
nu este condiţionată de unitatea obiectului material, acţiunile ce alcătuiesc – în caz de furt
– elementul material al infracţiunii continuate, putând purta asupra unor bunuri de natură
diferită, atâta vreme cât autorul a avut, de la început, reprezentarea lor, chiar şi numai în
ansamblu. De asemenea, unitatea de conţinut şi de omogenitate juridică, la care se referă
art. 41 alin. (2) C.pen. din 1968, ca o condiţie de existenţă a infracţiunii continuate, nu este
afectată de faptul că una din aceste acţiuni a rămas în faza de tentativă, din moment ce se
intenţiona comiterea unor fapte având aceeaşi încadrare juridică (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 483/1996, în C.P.J.P. 1996, p. 121, cu notă de V. Papadopol, în sensul
că „atunci când, după ce a săvârşit o tentativă, făptuitorul, acţionând în baza aceleiaşi
rezoluţii, fie a continuat executarea începută şi întreruptă, fie a reluat, de la capăt, actele
de executare, reuşind să consume infracţiunea, cele două forme infracţionale realizate
succesiv, tentativa şi infracţiunea consumată, vor alcătui o unitate naturală de infracţiune,
nu o infracţiune continuată.
De asemenea, rezultă că, dacă pe parcursul săvârşirii unei infracţiuni continuate, una 13
dintre acţiunile componente a rămas în stadiul tentativei după care făptuitorul, reluând
executarea, a desăvârşit-o, tentativa nu se va încorpora ca o entitate distinctă în conţinutul
concret al acelei infracţiuni continuate, ci, absorbindu-se în forma continuată subsecventă,
va constitui, împreună cu aceasta, o unitate naturală, care numai ca atare va intra în
conţinutul infracţiunii continuate respective” [V. Papadopol, notă la decizia citată; în acelaşi
sens, C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 403/1997, în Dreptul nr. 9/1998, p. 148].
2.2. Data săvârşirii infracţiunii continuate. Infracţiunea se consumă la momentul 14
comiterii celei de-a doua acţiuni sau omisiuni care intră în componenţa infracţiunii şi se
epuizează la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind şi momentul de la
care începe să curgă termenul de prescripţie a răspunderii penale [prevedere expresă în
dispoziţiile art. 154 alin. (2) C.pen.] sau se produc alte consecinţe, cum ar fi legea aplicabilă
în caz de succesiune de legi în timp, graţierea, amnistia, răspunderea penală a minorilor
pentru actele comise anterior vârstei răspunderii penale etc. Dacă cea din urmă dintre
componentele infracţiunii continuate a fost săvârşită după intrarea în vigoare a legii penale
noi, care a majorat minimul şi maximul pedepsei, se va aplica pentru întreaga infracţiune
pedeapsa prevăzută de legea nouă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 553/1997, în
R.D.P. nr. 2/1998, p. 128). Folosirea, în urma falsificării, a carnetului de conducere valabil
pentru autocamioane la conducerea unor autovehicule de transport de persoane constituie
infracţiune continuată de uz de fals, care durează de la prima folosire a actului falsificat
până la ultima acţiune de acest fel, după care începe să curgă termenul de prescripţie.
Ca atare, infracţiunea de uz de fals nu se epuizează instantaneu, în momentul angajării
Georgina Bodoroncea 113
Art. 35 Infracţiunea
p. 355). În cazul în care, în urma unei agresiuni săvârşite cu intenţia de a ucide două persoane,
una dintre victime moare, iar viaţa celeilalte este salvată, există concurs între infracţiunea
consumată de omor şi tentativa la infracţiunea de omor. Fapta constituie infracţiune unică
de omor deosebit de grav săvârşită asupra a două sau mai multor persoane numai dacă toate
victimele decedează şi tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav asupra a două sau
mai multor persoane numai dacă infracţiunea a rămas în fază de tentativă în raport cu toate
victimele (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3507 din 4 iulie 2002, www.scj.ro). Unitatea
sau pluralitatea de infracţiuni complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968
este determinată de obiectul acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea
este săvârşită dintr-un singur patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent
de numărul persoanelor agresate de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea
bunului furat, pentru înlăturarea urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 4271 din 7 octombrie 2003, www.scj.ro).
23 3.1.4. Latura subiectivă. În cazul formei de bază a infracţiunii complexe (pentru for-
mele infracţiunii complexe, a se vedea infra pct. 3.2) făptuitorul acţionează cu intenţie,
în baza unei rezoluţii infracţionale unice, cum este cazul infracţiunilor de tâlhărie, ultraj,
şantaj etc. Infracţiunile complexe ca variantă agravată se pot realiza atât cu intenţie, cât şi cu
praeterintenţie. O situaţie interesantă din punct de vedere al caracterizării atitudinii subiective
a autorului infracţiunii este cea prin care, într-o speţă, s-a apreciat că „fapta de a ataca cu
parul un poliţist care urmărea pe autorii unor furturi şi de a-l lovi peste mâna cu care avea
pistolul cu care încerca să se apere de agresori, ceea ce a avut ca urmare declanşarea focului
şi împuşcarea mortală a unui martor, constituie infracţiunea de tâlhărie în forma agravată,
lovirea poliţistului constituind ultraj, iar moartea martorului ucidere din culpă, inculpatul
(persoana care a lovit cu parul pe poliţist, producând declanşarea pistolului) neprevăzând
rezultatul acţiunii sale, deşi putea şi trebuia să-l prevadă (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 431/1995, în R.D.P. nr. 3/1995, p. 148).
24 3.2. Formele infracţiunii complexe. În Codul penal sunt reglementate două forme ale
acestei unităţi legale de infracţiune: forma simplă (de bază) şi forma agravată (calificată).
25 3.2.1. Forma simplă (de bază) a infracţiunii complexe presupune îmbinarea a cel
puţin două infracţiuni în totalitatea lor, dintre care una este absorbantă, iar alta este
absorbită. Pentru a exista această formă a infracţiunii complexe, toate elementele specifice
incriminării absorbite, care îşi pierde autonomia infracţională, trebuie să se regăsească în
conţinutul incriminării complexe. Altfel spus, infracţiunea complexă nu se poate comite
niciodată fără săvârşirea infracţiunii absorbite. „În măsura în care infracţiunea complexă
absoarbe o altă faptă, este evident că ea trebuie să fie caracterizată de o periculozitate mai
ridicată decât cea a faptei absorbite. Dacă se dovedeşte faptul că acţiunea finală de însuşire
a bunurilor are un caracter absorbant, iar activitatea inculpaţilor a vizat realizarea acestui
scop, se impune concluzia că pătrunderea inculpaţilor în curte şi apoi în locuinţă se află
într-o unitate de execuţie materială şi nu pot fi disociate, fiind vorba despre o infracţiune
complex” (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia nr. 127/2004, în B.J. – C.P.J. 2004, p. 677).
26 3.2.2. Forma agravată a infracţiunii complexe există atunci când în conţinutul unei
infracţiuni simple sau chiar complexe, se absoarbe o acţiune sau inacţiune ca element
constitutiv sau ca element circumstanţial agravat, care, luat separat, ar constitui o
infracţiune autonomă. Este o formă agravată furtul calificat prin violare de domiciliu sau
sediu profesional [art. 229 alin. (2) lit. b) C.pen.] sau violul urmat de moartea victimei
116 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 36
[art. 218 alin. (4) C.pen.]. În jurisprudenţă s-a considerat că în cazul săvârşirii infracţiunii
de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 în modalitatea punerii victimei în
neputinţă de a se apăra, prin imobilizare, lipsirea de libertate a victimei pe timpul săvârşirii
infracţiunii de tâlhărie se absoarbe în conţinutul constitutiv al acestei infracţiuni. Dacă,
însă, timpul în care victima este lipsită de libertate depăşeşte timpul cât s-a desfăşurat
comiterea infracţiunii de tâlhărie, sunt întrunite atât elementele constitutive ale infracţiunii
de lipsire de libertate în mod ilegal, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie
prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968. Dacă punerea victimei în neputinţă de a se apăra,
prin imobilizare, în scopul sustragerii bunurilor, a avut ca urmare moartea victimei, fapta
de tâlhărie se încadrează în prevederile art. 211 alin. (3) C.pen. din 1968, întrucât moartea
victimei este urmarea infracţiunii de tâlhărie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1839 din
3 aprilie 2007, www.scj.ro).
Vom fi în prezenţa formei agravate a infracţiunii complexe în cazul violului săvârşit 27
asupra unei rude în linie directă, frate sau soră, prevăzută de art. 218 alin. (3) lit. b) C.pen.
Prin voinţa legiuitorului, în noul Cod penal infracţiunea de incest, dacă incestul a avut loc
prin constrângere, este absorbită în infracţiunea de viol, rezultând o infracţiune complexă.
În această situaţie, îşi încetează efectele, conform art. 4741 C.proc.pen., decizia pronunţată
de I.C.C.J. în recurs în interesul legii, potrivit cu care „raportul sexual cu o persoană de
sex diferit, care este rudă în linie directă sau frate ori soră, prin constrângerea acesteia
sau profitând de imposibilitatea ei de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa, constituie atât
infracţiunea de viol prevăzută de art. 197 alin. (1) din Codul penal şi alin. (2) lit. b1) din
acelaşi articol (dacă victima locuieşte şi gospodăreşte împreună cu făptuitorul), cât şi
infracţiunea de incest prevăzută de art. 203 din Codul penal, în concurs ideal” [I.C.C.J.,
Secţiile Unite, Decizia nr. II/2005 (RIL), M.Of. nr. 867 din 27 septembrie 2005].
Comentariu
1. Tratamentul sancţionator al infracţiunii continuate. Precedent legislativ şi 1
situaţii tranzitorii. Potrivit art. 42 C.pen. din 1968, infracţiunea continuată se sancţiona cu
pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită, la care se putea adăuga un spor
potrivit dispoziţiilor art. 34 sau art. 401 alin. (1) C.pen. din 1968, adică de până la 5 ani.
Mecanismul de aplicare era următorul: instanţa aplica o pedeapsă până la maximul 2
special prevăzut de lege, iar dacă acest maxim se dovedea neîndestulător, se putea adăuga
un spor de până la 5 ani în cazul închisorii, respectiv de până la jumătate din maximul
special în cazul amenzii, pentru persoană fizică. Dacă în speţă era vorba despre o persoană
juridică, sporul putea fi de până la o treime din maximul special al amenzii.
Georgina Bodoroncea 117
Art. 36 Infracţiunea
3 Sporul era facultativ, ceea ce însemna că instanţa putea să rămână în cadrul limitelor
prevăzute de norma de incriminare, chiar dacă fapta era comisă în formă continuată.
4 În noul Cod penal mecanismul de sancţionare, prevăzut de art. 36 C.pen., rămâne
acelaşi, singura diferenţă fiind aceea că acest maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în
cazul închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul amenzii.
5 Această diferenţă de cuantum în privinţa sporului permite stabilirea legii noi ca lege mai
favorabilă, în situaţia succesiunii de legi în timp, bineînţeles, dacă infracţiunea, realizată
prin mai multe acte materiale, comise sub imperiul legii vechi, reprezintă infracţiune
continuată şi sub imperiul legii noi (cu alte cuvinte, dacă există un subiect pasiv unic).
Dacă actele materiale sunt îndreptate împotriva unor persoane diferite, stabilirea legii mai
favorabile se va face prin compararea dispoziţiilor legii vechi, care permiteau încadrarea
într-o unică infracţiune continuată, cu posibilitatea aplicării unui spor facultativ, şi
dispoziţiile legii noi, în care actele materiale îndreptate împotriva unor subiecţi pasivi
diferiţi vor constitui tot atâtea infracţiuni, aflate în concurs real.
6 Sub acest ultim aspect, problema aplicării legii în timp la cazurile concrete a primit o
rezolvare neunitară în jurisprudenţă, oscilându-se între aplicarea ei pe instituţii autonome
sau în mod global. Din acest punct de vedere, menţionăm, ca puncte de referinţă:
- Decizia nr. 2/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de
drept în materie penală, prin care: „În aplicarea art. 5 din Codul penal, stabileşte că pres-
cripţia răspunderii penale reprezintă o instituţie autonomă faţă de instituţia pedepsei”;
chiar dacă dispoziţia se referă exclusiv la prescripţie ca instituţie autonomă, acesta fiind
obiectul sesizării, în motivarea hotărârii se face un examen critic asupra mai multor
instituţii susceptibile de aplicare autonomă, printre care se numără şi instituţia infracţiunii
continuate (a se vedea, în acest sens, şi F. Streteanu, Aplicarea în timp a legii penale în
condiţiile intrării în vigoare a Noului Cod Penal, www.just.ro);
- Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 20 mai
2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen., a stabilit
că „dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”;
- Decizia nr. 5/HP/2014 a I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept
în materie penală, care stabileşte că: „În aplicarea art. 5 din Codul penal se are în vedere
aplicarea globală a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea
prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire
la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată” (pentru un
examen detaliat şi critic asupra principiilor şi regulilor de stabilire a legii mai favorabile, a
se vedea supra comentariul art. 5 – Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea
definitivă a cauzei).
7 1.1. Infracţiune continuată. Minor. Dacă ultimele trei acte materiale ale infracţiunii
continuate de furt calificat au fost săvârşite după împlinirea de către făptuitor a vârstei de
18 ani, în mod greşit instanţa de fond i-a aplicat acestuia măsura educativă a mustrării.
Infracţiunea fiind consumată la data când făptuitorul a săvârşit ultima acţiune de furt
continuat şi cum la această dată devenise major, instanţa trebuia să-i aplice o pedeapsă
(Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 37/1998, în R.D.P. nr. 4/1999, p. 146).
8 1.2. Imposibilitatea achitării pentru un act material. Nu se poate dispune achitarea
inculpatului pentru o acţiune componentă a infracţiunii continuate de furt şi să-l condamne
118 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 36
pentru restul actelor. În acest caz, instanţa trebuie să constate existenţa infracţiunii
continuate, iar la individualizarea pedepsei nu va fi luată în seamă acţiunea de furt care nu
poate fi reţinută în sarcina inculpatului [Trib. Suceava, Secţia penală, decizia nr. 427/1998,
în R.D.P. nr. 4/1999, p. 146; a se vedea şi supra pct. 2.3 de la comentariul art. 35].
2. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe. Precedent legislativ şi 9
situaţii tranzitorii. În Codul penal din 1968 nu exista, în Partea generală, o prevedere
expresă cu privire la tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe, aşa cum se prevede
în art. 36 alin. (2) C.pen., dar dispoziţiile din Partea specială privitoare la sancţionarea
infracţiunilor complexe conduceau la aceeaşi concluzie, aceea că infracţiunea complexă se
sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune. Adoptarea legislativă
a acestei soluţii este firească. Orice infracţiune complexă prevăzută în Partea specială a
Codului penal este sancţionată mai grav decât infracţiunile componente, acest lucru fiind
considerat suficient de către legiuitor, astfel că nu a considerat necesar să reglementeze
şi o altă formă de agravare a sancţionării infracţiunii complexe, prin prevederea unui
spor. „Săvârşirea infracţiunii de omor asupra a două sau mai multe persoane constituie
o singură infracţiune de omor prevăzută de art. 174 raportat la art. 176 lit. b) C.pen.
din 1968 sau, după caz, o singură tentativă la această infracţiune şi se aplică o singură
pedeapsă în limitele prevăzute de lege. Ca atare, este nelegală hotărârea prin care fapta
se încadrează în prevederile art. 20 raportat la art. 174 şi art. 176 lit. b) C.pen. din 1968,
dar se face şi aplicarea art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) din acelaşi Cod, stabilindu-se două
pedepse contopite conform textelor de lege menţionate (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 2048/1991, în Probleme de drept…1990-1992, p. 355).
Din punct de vedere al normei generale de reglementare a infracţiunii complexe 10
[art. 36 alin. (2) C.pen.] nu vom avea, practic, situaţii tranzitorii. Acestea vor fi identificate
însă în situaţiile concrete, prevăzute de Partea specială a Codului penal, cu privire la diferite
infracţiuni complexe reglementate de legiuitor. De exemplu, se va pune problema stabilirii
legii mai favorabile, cu privire la limitele de pedeapsă, în ceea ce priveşte infracţiunea
complexă de viol urmat de moartea victimei, prevăzută de art. 197 alin. (3) C.pen. din 1968
şi având limite de pedeapsă de la 15 la 25 ani, şi aceeaşi infracţiune, sancţionată de dispo-
ziţiile art. 218 alin. (4) C.pen. cu închisoarea de la 7 la 18 ani. Legea nouă este în mod
evident mai favorabilă, întrucât limitele de pedeapsă sunt mai reduse.
Probleme mai delicate de stabilire a legii penale mai favorabile se vor identifica în situaţia în 11
care o infracţiune complexă sub legea veche reprezintă un concurs de infracţiuni sub imperiul
legii noi [de exemplu, infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 alin. (3) C.pen.
din 1968 va fi încadrată, potrivit noului Cod penal, într-un concurs între infracţiunea de ucidere
din culpă, prevăzută de art. 192 alin. (2) şi infracţiunea de conducere a unui autovehicul sub
influenţa alcoolului sau a altor substanţe, prevăzută de art. 336 C.pen.] sau invers, când un
concurs de infracţiuni sub legea veche (viol şi incest, de exemplu), va fi încadrat într-o singură
infracţiune complexă de viol, prevăzută de art. 218 alin. (2) lit. b) C.pen.
În astfel de situaţii, aplicarea legii se va face in concreto, în funcţie de pedeapsa aplicată 12
de instanţă pentru infracţiunea complexă sau pentru cele componente ale concursului de
infracţiuni, cu respectarea criteriilor de aplicare a art. 5 C.pen. (a se vedea supra comentariul
art. 5 C.pen.).
3. Tratamentul sancţionator al infracţiunii complexe praeterintenţionate. Textul 13
este de natură să stabilească o soluţie spre care a tins jurisprudenţa şi doctrina ultimilor ani,
în privinţa sancţiunii aplicabile infracţiunii săvârşite cu intenţie depăşită, dacă s-a produs
numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare. Sancţiunea va fi, aşadar, corespunzătoare
pedepsei prevăzute de lege pentru faptul consumat, iar nu pentru tentativă la infracţiunea
complexă. De exemplu, în cazul infracţiunii de viol urmat de moartea victimei, dacă violul
nu s-a consumat pentru că violenţele exercitate au condus la moartea victimei, pedeapsa
va fi aplicată în limitele prevăzute de art. 218 alin. (4) C.pen., iar nu redusă la jumătate,
corespunzător tentativei la infracţiunea respectivă.
Art. 37. Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea con nuată sau complexă
Dacă cel condamnat defini v pentru o infracţiune con nuată sau complexă este judecat
ulterior și pentru alte acţiuni sau inacţiuni care intră în conţinutul aceleiași infracţiuni,
ţinându-se seama de infracţiunea săvârșită în întregul ei, se stabilește o pedeapsă
corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunţată anterior.
Comentariu
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul reia dispoziţia art. 43 C.pen. din
1968, astfel că nu generează probleme legate de stabilirea legii penale mai favorabile.
2 Procedând la recalculare, instanţa poate să menţină pentru întreaga infracţiune pedeapsa
aplicată iniţial sau poate să o majoreze, dar în niciun caz să o reducă. Dacă pentru un anumit
număr de acţiuni s-a aplicat o pedeapsă, nu este de conceput aplicarea unei pedepse mai mici
pentru un număr mai mare de acţiuni componente, fie ale infracţiunii continuate, fie ale celei
complexe.
3 În practica judiciară s-a decis că „este posibilă recalcularea pedepsei în cazul unui condam-
nat care a beneficiat de liberare condiţionată, dacă până la împlinirea duratei pedepsei se
descoperă acte materiale care intră în conţinutul aceleiaşi infracţiuni” (Trib. Suprem, Secţia
penală, decizia nr. 888/1975, în R.R.D. nr. 4/1976, p. 55).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Instituţia concursului, ca formă a plura-
lităţii de infracţiuni, era prevăzută în dispoziţiile art. 33 C.pen. din 1968. În art. 38 C.pen.,
spre deosebire de reglementarea anterioară, se face referire expresă la concursul „real”
şi la concursul „formal” (ideal) de infracţiuni, iar în definiţia concursului real se face
precizarea că infracţiunile concurente sunt săvârşite „prin acţiuni sau inacţiuni distincte”,
„aceasta pentru a răspunde precizărilor făcute în doctrina penală în materia concursului
real de infracţiuni” (Expunere de motive).
provizia sau acoperirea necesară, precum şi fapta de a retrage, după emitere, provizia, în
totul sau în parte, ori de a interzice trasului de a plăti înainte de expirarea termenului de
prezentare, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust, dacă
s-a produs o pagubă posesorului cecului”, considerată ca întrunind elementele constitutive
ale unei singure infracţiuni de înşelăciune, prevăzută de art. 215 alin. (4) C.pen. din 1968
[I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. IX/2005 (RIL), M.Of. nr. 123 din 9 februarie 2006], va
fi încadrată într-un concurs de infracţiuni, între înşelăciune, prevăzută de art. 244 C.pen.
şi infracţiunea prevăzută de art. 84 alin. (1) pct. 2 din Legea nr. 59/1934, astfel cum a fost
modificată prin dispoziţiile Legii nr. 187/2012.
8 2. Condiţiile de existenţă a concursului de infracţiuni. Pentru a exista concurs
trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile:
9 2.1. Toate infracţiunile să fie săvârşite de aceeaşi persoană, indiferent de calitatea
avută, autor sau alt participant (coautor, instigator, complice).
10 2.2. Infractorul să comită cel puţin două infracţiuni. Faptele trebuie să întrunească
toate condiţiile pentru a fi infracţiuni (prevedere în legea penală, vinovăţie, caracter nejus-
tificat şi imputabilitate). „Este irelevantă pentru existenţa concursului gravitatea faptelor,
forma de vinovăţie, forma infracţiunii sau locul săvârşirii infracţiunii. Infracţiunile pot fi
comise atât concomitent cât şi succesiv, cu condiţia ca intervalul de timp dintre fapte să
nu fie mare decât termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru prima infracţiune”
(L. Lefterache, Drept penal. Partea generală, op. cit., 2009, p. 412).
11 2.3. Infracţiunile să fi fost săvârşite înainte de condamnarea definitivă pentru
vreuna dintre ele. Acesta reprezintă principalul element de distincţie faţă de celelalte
forme de pluralitate de infracţiuni (recidiva şi pluralitatea intermediară).
12 Îndeplinirea acestei ultime condiţii presupune, pe de o parte, verificarea momentului
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare, iar pe de altă parte, stabilirea momentului
săvârşirii infracţiunii.
13 Momentul rămânerii definitive a hotărârii se determină potrivit dispoziţiilor art. 551 și
art. 552 C.proc.pen., corespunzător dispoziţiilor art. 416-417 C.pen. din 1968. Spre exemplu,
conform art. 416 pct. 3 C.proc.pen. din 1968 [având drept corespondent dispoziţiile art. 551
alin. (2) din actualul Cod de procedură penală – n.n.], hotărârea primei instanţe rămâne
definitivă la data retragerii apelului, dacă aceasta s-a produs după expirarea termenului de
apel. Ca urmare, nu constituie prim termen al recidivei condamnarea rămasă definitivă prin
retragerea apelului la o dată ulterioară săvârşirii celei de-a doua infracţiuni, în atare caz
faptele aflându-se în concurs real (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2961/2000, în Probleme
de drept…1990-2000, p. 37).
14 Momentul săvârşirii infracţiunii depinde de natura infracţiunilor. Acesta poate fi momentul
în care are loc actul de executare (infracţiunile de rezultat și infracţiunile de pericol) sau
momentul epuizării, în cazul infracțiunilor cu durată de consumare (continuă, continuată,
progresivă etc.). În aceste cazuri, dacă infracţiunea se epuizează înainte de rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare, sunt întrunite condiţiile concursului de infracţiuni.
Dacă se epuizează după această dată va exista recidivă sau pluralitate intermediară, după
caz, în funcţie de distincţiile pe care le vom realiza în secţiunile următoare.
15 3. Formele concursului de infracţiuni
16 3.1. Concursul real de infracţiuni se realizează atunci când o persoană săvârşeşte
două sau mai multe infracţiuni prin acţiuni sau inacţiuni diferite, înainte de a fi definitiv
condamnată pentru vreuna dintre ele.
122 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 38
Concursul real cunoaşte două modalităţi: 17
a) concursul real simplu, care se caracterizează prin aceea că între faptele concurente
nu există altă legătură decât cea dată de identitatea subiectului infracţiunilor; acesta poate
fi la rându-i omogen, când infracţiunile săvârşite sunt de acelaşi fel (de exemplu, autorul
comite două infracţiuni de viol) sau eterogen, când infracţiunile comise sunt de natură
diferită (o infracţiune de furt şi un omor).
Importanţa acestei clasificări rezidă în faptul că, în practică, concursul omogen ridică 18
probleme sub aspectul delimitării lui de infracţiunea continuată.
b) concursul real calificat sau caracterizat ori cu conexitate, care presupune săvârşirea
unei infracţiuni pentru a înlesni sau a ascunde o altă infracţiune; conexitatea poate fi etiologică
(o infracţiune este comisă pentru înlesnirea săvârşirii altei infracţiuni), caz în care există
două infracţiuni, una scop (de exemplu, înşelăciunea) şi una mijloc (de exemplu, falsificarea
unui înscris), ambele comise cu intenţie, ori poate fi consecvenţială, caracterizată prin aceea
că infractorul săvârşeşte o infracţiune pentru a ascunde o altă infracţiune săvârşită anterior
(falsificarea documentelor contabile pentru a ascunde o infracţiune contabilă sau părăsirea
locului accidentului după săvârşirea unei infracţiuni de ucidere din culpă).
În cazul acestui tip de concurs real, prima infracţiune poate fi comisă atât cu intenţie, 19
cât şi din culpă, dar cea de-a doua nu poate fi decât o infracţiune intenţionată, dat fiind
scopul special, constând în ascunderea primei infracţiuni. De exemplu, fapta persoanei
surprinse asupra încercării de a săvârşi un furt dintr-o încăpere, de a trage cu pistolul
mitralieră asupra uşii prin care mai multe persoane încearcă să intre, rănind pe una dintre
acestea în picior, în scopul de a-şi asigura scăparea, constituie tentativă la infracţiunea de
omor deosebit de grav prevăzută în art. 176 lit. a), în concurs cu tentativa la infracţiunea
de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. (1) C.pen. din 1968, iar nu tentativă la infracţiunea de
furt calificat în concurs cu infracţiunea de vătămare corporală gravă (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 1304/2002, www.scj.ro).
Jurisprudenţa prezintă o cazuistică bogată pentru a caracteriza diferitele modalităţi 20
de săvârşire a concursului real de infracţiuni. Astfel, s-a decis că reprezintă un concurs
real de infracţiuni între lovire şi alte violenţe şi tentativă la infracţiunea de lipsire de
libertate în mod ilegal, faptele inculpatului care a lovit victima şi apoi a încercat s-o
introducă cu forţa în autoturismul său (Trib. Sibiu, decizia penală nr. 267/1996, în Dreptul
nr. 3/1998, p. 122, cu notă în sens contrar de C. Butiuc: „Atunci când acţiunea ilicită
constând în violenţe cauzatoare de suferinţe fizice este comisă în scopul de a lipsi victima
infracţiunii de libertate în mod ilegal, infracţiunea prevăzută de art. 180 alin. (2) este
absorbită în conţinutul infracţiunii prevăzute de art. 189 alin. (2) din Codul penal, care
devine astfel o infracţiune complexă”); raport sexual cu o minoră şi corupţie sexuală,
fapta inculpatului de a întreţine raport sexual cu o minoră în vârstă de 9 ani, prin diferite
ameninţări, în prezenţa fratelui minor al victimei (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia
nr. 62/1996, în Jurisprudenţa Curţii de Apel Bacău 1996, p. 124; nerespectarea regimului
armelor şi muniţiilor şi contrabandă, fapta inculpatului de a introduce în ţară, la
1 septembrie 1995, fără autorizaţie, un pistol Beretta şi muniţia aferentă, ascunse în
burduful schimbătorului de viteze al autoturismului (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală,
decizia nr. 317/A/1998, în R.D.P. nr. 1/2000, p. 138); viol şi lipsire de libertate în mod
ilegal, fapta inculpatului care, după ce a comis infracţiunea de viol, a încuiat-o pe victimă
în cameră şi a plecat, luându-i rochia şi geanta cu actele de identitate pentru a nu putea ieşi,
Georgina Bodoroncea 123
Art. 38 Infracţiunea
ceea ce a avut ca urmare imobilizarea victimei în încăpere, împotriva voinţei sale, timp
de 6 ore (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 43/1976, în Repertoriu…1976-1980,
p. 240); omor şi ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice,
săvârşirea unei tentative de omor – în timpul zilei, într-un loc aglomerat – care a tulburat
liniştea publică, producând temerea şi indignarea cetăţenilor care au asistat la comiterea
faptei (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 2463/1982, în Repertoriu…1981-1985,
p. 279); furt de folosinţă, urmat de furt de bunuri, fapta inculpatului de a fi luat un
autoturism din posesia altei persoane, fără consimţământul acesteia, în scopul de a-l folosi
pe nedrept şi apoi, după ce a circulat cu el, de a-şi fi însuşit în momentul abandonării
unele piese componente (Trib. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 96/1982, în
Repertoriu…1981-1985, p. 119) etc.
21 Referitor la distincţia dintre unitatea şi pluralitatea de infracţiuni, s-a considerat
că săvârşirea a două infracţiuni de tâlhărie, la interval de 3 zile, nu are semnificaţia unei
infracţiuni continuate, dacă faptele au fost comise pe baza unor rezoluţii spontane, în
împrejurări şi împotriva unor persoane diferite, în raport cu condiţiile concrete ale fiecă-
rui caz. Neavând o reprezentare iniţială a acţiunilor succesive, cele două fapte constituie
o pluralitate de infracţiuni, fiind săvârşite în condiţiile concursului prevăzut în art. 33
lit. a) C.pen. din 1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 364/1996, în Probleme de
drept…1990-2000, p. 35). Faptele succesive de furt consumat, de tentativă de furt şi de
tentativă de furt prin întrebuinţare de violenţe săvârşite în aceeaşi împrejurare şi asupra
aceluiaşi patrimoniu constituie, pentru toate faptele, infracţiunea unică de tâlhărie, agre-
siunea finală având ca scop scăparea făptuitorului de tragerea la răspundere pentru toate
sustragerile, consumate şi tentate, comise anterior actelor de violenţă sau, după caz,
pentru păstrarea bunurilor sustrase succesiv (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3582/2003,
www.scj.ro). Sustragerea în aceleaşi împrejurări a unor bunuri aparţinând mai multor părţi
vătămate constituie o infracţiune unică de furt calificat, iar nu o infracţiune continuată
sau un concurs de infracţiuni. (...) Pe de o parte, din probele administrate se constată că
inculpatul nu a repetat actele materiale în baza unor rezoluţii infracţionale distincte, iar
pe de altă parte, cele două activităţi concrete de luare a bunurilor au avut loc în aceleaşi
împrejurări de loc şi de timp, într-o succesiune neîntreruptă impusă de modul cum a
fost concepută executarea faptei în ansamblul ei (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
nr. 1232/2001, în Dreptul nr. 9/2002, p. 169).
22 În cazul particular al tâlhăriei, s-a apreciat că unitatea sau pluralitatea de infracţiuni
complexe de tâlhărie prevăzută în art. 211 C.pen. din 1968 este determinată de obiectul
acţiunii principale, aceea de furt; ca atare, dacă sustragerea este săvârşită dintr-un singur
patrimoniu, există o unică infracţiune de tâlhărie, indiferent de numărul persoanelor agresate
de făptuitor pentru însuşirea lucrului sau pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea
urmelor infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea. Tâlhăria este o infracţiune complexă,
din structura ei făcând parte atât furtul, componentă principală, cât şi actele de violenţă,
care constituie componenta adiacentă. Prin urmare, faptele de tâlhărie se raportează la
numărul subiecţilor pasivi ai faptei de furt, şi nu la numărul subiecţilor pasivi ai acţiunii
adiacente de întrebuinţare de violenţe pentru a-şi asigura scăparea (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 4271/2003, www.scj.ro). Fapta inculpatului de a fi sustras dintr-un magazin de
confecţii un costum de haine şi – atunci când a fost descoperit – de a fi lovit trei vânzătoare,
pentru a-şi asigura scăparea, constituie infracţiunea de tâlhărie. Împrejurarea că, pentru a
124 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 38
se sustrage urmăririi, inculpatul a lovit trei persoane nu justifică concluzia primei instanţe
şi a instanţei de apel că el a săvârşit trei infracţiuni de tâlhărie, atâta vreme cât acţiunea
principală – furtul – este unică, după cum şi subiectul pasiv principal – unitatea comercială
prejudiciată – este unic; faptul că acţiunea adiacentă – violenţa – a fost săvârşită împotriva
mai multor persoane, care au încercat să recupereze bunul sustras şi să-l reţină pe inculpat,
nu poate determina existenţa unui concurs de infracţiuni, atâta vreme cât pluritatea nu
priveşte şi acţiunea principală sau subiectul pasiv principal (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 260/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 226).
În cazul infracţiunii de furt, sustragerea unui autoturism, urmat de avarierea şi abando- 23
narea sa, precum şi de însuşirea unor bunuri din dotare reprezintă conţinutul unei infracţiuni
unice, şi nu un concurs de infracţiuni, dacă autoturismul a fost sustras cu intenţia însuşirii,
iar nu doar a folosinţei. Luarea bunurilor fără drept din interiorul autoturismului nu trebuie
privită ca o infracţiune de sine stătătoare, ci în strânsă legătură cu furtul maşinii în scopul
însuşirii (C.A. Craiova, decizia penală nr. 415/2001, în B.J. – C.P.J. 2002-2003, p. 76).
Fapta inculpatului care, în baza unei înţelegeri şi în schimbul unei sume de bani, a permis
coinculpaţilor să sustragă din incinta unităţii al cărei salariat era, o cantitate de rigle din
lemn, deşi principala sa atribuţie de serviciu era aceea de a asigura paza bunurilor unităţii
nu constituie, pe lângă infracţiunea de luare de mită [art. 254 alin. (1) C.pen. din 1968] şi
complicitate la infracţiunea de furt [art. 26 raportat la art. 208, 209 lit. a) şi e) C.pen. din
1968]. Împrejurarea că inculpatul a înlesnit săvârşirea infracţiunii de furt de către coinculpaţi
nu poate fi reţinută în sarcina sa ca o faptă penală distinctă, această activitate făcând parte
din latura obiectivă a infracţiunii de luare de mită, respectiv elementul material al acestei
infracţiuni (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 42/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 125,
cu notă critică de V. Papadopol: „Dacă actul în vederea căruia funcţionarul a primit foloase
a fost îndeplinit de el şi constituie o infracţiune, aceasta urmează a fi reţinută în sarcina
inculpatului în concurs cu luarea de mită”, soluţie la care achiesăm).
3.2. Concursul formal sau ideal există atunci când o acţiune sau inacţiune săvârşită 24
de o persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau urmărilor pe care le-a produs,
realizează conţinutul mai multor infracţiuni [art. 38 alin. (2) C.pen.].
Infracţiunile care intră în componenţa concursului ideal de infracţiuni pot fi comise cu 25
orice formă de vinovăţie.
CEDO a statuat, în cazul concursului ideal tipic de infracţiuni, că acesta „se caracterizează 26
prin aceea că faptul unic se descompune în două infracţiuni distincte. În asemenea cazuri,
pedeapsa cea mai grea absoarbe, de regulă, pedeapsa cea mai uşoară. Într-o astfel de situaţie,
nu există nimic care să contrazică art. 4 din Protocolul nr. 7, deoarece acesta interzice ca o
persoană să fie judecată de două ori pentru aceeaşi infracţiune, în timp ce, în cadrul concur-
sului ideal de infracţiuni, acelaşi fapt comportă o analiză în cadrul a două infracţiuni distincte.
Desigur, este recomandabil, pentru o bună administrare a justiţiei, ca cele două infracţiuni să
fie sancţionate de o singură instanţă într-o procedură unică. Nu se poate însă susţine că este
încălcat art. 4 din Protocolul nr. 7, din moment ce această dispoziţie nu se opune ca instanţe
diferite să judece infracţiuni diferite, chiar dacă ar proveni din acelaşi fapt penal (CEDO,
Oliveira c. Elveţia, hotărârea din 30 iulie 1998, în R.D.P. nr. 2/1999, p. 162).
Cu privire la criteriul de distincţie între concursul ideal şi cel real de infracţiuni în 27
cazul infracţiunilor de pericol, când s-a produs şi un rezultat prevăzut de altă normă de
incriminare, în doctrină s-a exprimat opinia că „raportul de cauzalitate este unul din
Georgina Bodoroncea 125
Art. 39 Infracţiunea
elementele laturii obiective a infracţiunii. Prin urmare, atunci când acţiunea caracteristică
infracţiunii de pericol se află în raport de cauzalitate şi cu rezultatul produs vom fi în
prezenţa concursului ideal, în caz contrar fiind vorba de un concurs real” (F. Streteanu,
Concursul de infracţiuni, op. cit., p. 169), iar în materia infracţiunilor de protecţie a muncii,
s-a afirmat că „infracţiunea de pericol (cea prevăzută de legea specială – n.n.) şi cea de
rezultat (uciderea sau vătămarea din culpă – n.n.) vor fi în concurs real atunci când a doua
conduită are valoare de cauză, iar prima are valoare de condiţie preexistentă în raport
cu rezultatul produs. În schimb, concursul va fi ideal dacă cea de-a doua conduită are
doar valoare de prilej, grăbind producerea rezultatului” (D. Maniu, Probleme de încadrare
juridică…, loc. cit., p. 86). În jurisprudenţă s-a reţinut concursul formal de infracţiuni
între tentativă la infracţiunea de tâlhărie şi de ultraj, în cazul faptei inculpatului care,
aflându-se într-un magazin, şi-a introdus mâna, pentru a fura, în buzunarul unui cumpărător,
iar când un lucrător de poliţie a încercat să-l reţină, i-a aplicat o puternică lovitură de
pumn peste faţă (C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 508/1994, în C.P.J.P. 1994,
p. 228), nerespectarea din culpă a normelor de protecţie a muncii şi ucidere din
culpă, în cazul în care a avut ca urmare moartea unei persoane (C.A. Bucureşti, Secţia I
penală, decizia nr. 307/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 110) sau între omor calificat şi ultraj
contra bunelor moravuri şi tulburarea ordinii şi liniştii publice, în cazul faptei de a
ucide victima, într-o discotecă, în prezenţa a circa 60 de persoane, prin lovirea repetată
a victimei cu pumnii şi picioarele, precum şi cu blatul unei mese în regiunea capului
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 2935 din 6 septembrie 2011, www.scj.ro). Punerea în
circulaţie a unor monede false, prin vânzare, întruneşte elementele constitutive nu numai
ale infracţiunii prevăzute în art. 282 alin. (2) C.pen. din 1968, ci şi pe cele ale infracţiunii
de înşelăciune prevăzute în art. 215 C.pen. din 1968, deoarece cumpărătorul a fost indus
în eroare şi i s-a pricinuit o pagubă, iar inculpatul a urmărit realizarea unui folos material
injust. Întrucât acţiunea, datorită împrejurărilor în care a avut loc şi urmărilor pe care le-a
produs, întruneşte elementele ambelor infracţiuni, sunt aplicabile prevederile art. 33 lit. b)
C.pen. din 1968 privitoare la concursul ideal de infracţiuni (C.S.J., Secţia penală, decizia
nr. 367/1996, în B.J. - C.D. 1996, p. 188). Introducerea în ţară de arme şi muniţii, fără
drept, precum şi deţinerea şi transportul acestora, fără drept, pe teritoriul României, după
momentul introducerii armelor şi muniţiilor în ţară, întrunesc atât elementele constitutive
ale infracţiunii de contrabandă calificată prevăzută în art. 271 din Legea nr. 86/2006 privind
Codul vamal al României, cât şi elementele constitutive ale infracţiunii de nerespectare
a regimului armelor şi muniţiilor prevăzută în art. 279 alin. (1) C.pen. din 1968, aflate în
concurs ideal (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 952 din 17 martie 2009, www.scj.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Sancţionarea concursului de infracţiuni 1
era prevăzută de dispoziţiile art. 34-36 C.pen. din 1968, pentru persoana fizică, şi
art. 401 C.pen. din 1968, pentru persoana juridică. Noile prevederi în materia tratamentului
sancţionator au adus modificări importante. Astfel, dacă vechiul Cod consacra sistemul
cumulului juridic cu spor facultativ şi variabil, art. 39 C.pen. instituie sancţionarea
concursului potrivit sistemului cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix în cazul în care
pentru infracţiunile concurente s-au aplicat numai pedepse cu închisoarea sau numai cu
amenda, dar şi cumulul aritmetic între pedeapsa închisorii şi pedeapsa amenzii, când au
fost aplicate ambele tipuri de sancţiuni.
Totodată, a fost introdusă o dispoziţie de excepţie, care permite ca în situaţia comiterii 2
mai multor fapte deosebit de grave, instanţa să poată aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă,
chiar dacă aceasta nu a fost stabilită pentru niciuna dintre infracţiunile concurente [art. 39
alin. (2) C.pen.].
Pentru a evita controversele doctrinare apărute în momentul intrării în vigoare a 3
Codului penal din 1968, prin art. 10 LPACP s-a consacrat explicit soluţia majoritară
conturată în practica acelei perioade, potrivit căreia tratamentul sancţionator al pluralităţii
de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din
structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni
pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabile.
Modificările aduse de noul Cod penal aduc de la sine probleme legate de stabilirea 4
legii mai favorabile. Dispoziţiile art. 10 LPACP limitează situaţiile tranzitorii numai la
cele în care toate infracţiunile concurente au fost comise sub legea veche, dar judecarea
lor are loc sub legea nouă.
Considerarea concursului de infracţiuni ca instituţie autonomă în raport cu încadrarea 5
juridică a făcut ca legea penală mai favorabilă sub acest aspect să fie relativ simplu
de stabilit. Astfel, determinarea legii penale mai favorabile cu privire la tratamentul
sancţionator al concursului urma să se facă in concreto, contopind pedepsele stabilite mai
întâi potrivit legii vechi şi apoi potrivit legii noi. Având în vedere orientarea constantă a
jurisprudenței anterioare de a nu aplica sporuri sau de a le aplica în cuantum foarte redus,
Codul vechi era considerat mai favorabil aproape întotdeauna. Jurisprudenţa apărută după
intrarea în vigoare a noului Cod penal a fost majoritară în considerarea concursului de
infracţiuni ca fiind o instituţie autonomă.
Odată cu Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale (M.Of. nr. 372 din 6
20 mai 2014), referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 C.pen.,
Georgina Bodoroncea 127
Art. 39 Infracţiunea
prin care s-a stabilit că „dispoziţiile art. 5 C.pen. sunt constituţionale în măsura în care nu
permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale
mai favorabile”, fără să se ofere însă şi criterii de aplicare globală a legii penale mai
favorabile, determinarea legii penale mai favorabile în cazul concursului de infracţiuni
va depinde în mod esenţial de încadrarea juridică dată infracţiunilor concurente (pentru
explicaţii suplimentare şi examenul critic al succesiunii de interpretări privind aplicarea
legii penale mai favorabile, inclusiv în cazul concursului de infracţiuni, a se vedea
supra comentariul art. 5 C.pen.).
7 2. Sancţionarea concursului în cazul persoanei fizice. Dispoziţiile art. 39 C.pen. sta-
bilesc etapele succesive prin care se realizează sancţionarea concursului de infracţiuni în
cazul persoanei, după următorul mecanism:
8 2.1. Stabilirea pedepsei pentru fiecare dintre infracţiunile concurente. Pentru
fiecare dintre infracţiunile comise instanţa de judecată stabileşte o pedeapsă principală
(detenţiunea pe viaţă/închisoarea/amenda), făcând abstracţie de existenţa celorlalte infrac-
ţiuni. Această etapă era identică în Codul penal din 1968, iar cu privire la acest aspect în
jurisprudenţă s-a stabilit că, potrivit dispoziţiilor art. 34 C.pen. din 1968, „în cazul unui
concurs de infracţiuni, condamnarea se dispune pentru fiecare infracţiune concurentă,
neputându-se dispune condamnarea direct la o pedeapsă rezultantă” (C.A. Bucureşti,
Secţia I penală, decizia nr. 3/A/2003, portal.just.ro).
9 2.2. Aplicarea pedepsei pentru pluralitatea de infracţiuni. Această a doua etapă se
desfăşoară după regulile instituie de art. 39 alin. (1) lit. a)-c) sau alin. (2), care prevede
două momente ce trebuie parcurse până la aplicarea pedepsei finale:
a) stabilirea pedepsei cele mai grele dintre cele stabilite pentru infracţiunile concurente
(detenţiunea pe viaţă este mai grea decât închisoarea, care e mai grea decât amenda în
cadrul aceleiaşi specii de pedeapsă; dacă pedepsele sunt de aceeaşi specie, este mai grea
cea cu durata sau cuantum mai mare).
10 În caz de concurs de infracţiuni, dintre care pentru unele s-au stabilit pedepse ce intră
sub incidenţa graţierii, dispoziţiile referitoare la contopire se aplică numai cu privire la
pedepsele executabile ce nu au făcut obiectul graţierii sau care au fost graţiate parţial.
Graţierea individuală, în cazul concursului de infracţiuni, vizează numai pedeapsa
rezultantă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. X/2005 (RIL), M.Of. nr. 123 din 9 februarie
2006]; astfel, dacă „inculpatul a fost condamnat pentru infracţiunile prevăzute de art. 178
alin. (2) şi (5) şi art. 184 alin. (2) şi (4) C.pen. din 1968, stabilindu-se, în baza art. 33 şi
art. 34 din acelaşi Cod, pedeapsa rezultantă de executat de 3 ani, faţă de care s-a dispus aplicarea
art. 861 C.pen. Totodată, s-a constatat integral graţiată pedeapsa aplicată prevăzută de
art. 184 alin. (2) şi (4) şi graţiată cu 1/2 pedeapsa aplicată pentru cealaltă infracţiune.
Pedepsele aplicate inculpatului au fost greşit contopite în baza art. 34 C.pen. din 1968, din
moment ce una din cele două pedepse a fost integral graţiată, nemaisubzistând temeiul legal
al contopirii pedepselor (C.A. Piteşti, decizia penală nr. 42/1998, în C.P.J. 1998, p. 86).
b) aplicarea sporului obligatoriu, potrivit regulilor de la art. 39 C.pen.:
- când s-au stabilit o pedeapsă cu detenţiune pe viaţă şi una sau mai multe pedepse
cu închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă; în acest caz, este
consacrat practic sistemul absorbţiei în legislaţia română;
- când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la
care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
128 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 39
- când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care
se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
- când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare şi o pedeapsă cu amendă, se aplică
pedeapsa închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii.
În acest caz, legiuitorul a instituit sistemul cumulului aritmetic. Spre deosebire de 11
Codul penal din 1968, potrivit căruia într-o asemenea ipoteză se aplica pedeapsa închisorii
la care instanţa putea adăuga amenda în tot sau în parte, noul Cod penal prevede că
amenda se adaugă în întregime şi obligatoriu la pedeapsa închisorii;
- când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare şi mai multe pedepse cu amendă
se aplică pedeapsa închisorii celei mai grele, la care se adaugă în întregime pedeapsa
amenzii celei mai grele.
În această situaţie, se contopesc mai întâi între ele pedepsele din aceeaşi specie sta- 12
bilite pentru infracţiunile concurente (cumul juridic), iar apoi la rezultanta pedepselor cu
închisoarea se adaugă în întregime rezultanta amenzilor (cumul aritmetic).
Executarea împreună a două pedepse de natură diferită, închisoare şi amendă, ca urmare 13
a înlăturării beneficiului graţierii, este admisibilă. Caracterul eterogen al pedepselor de
executat este lipsit de relevanţă, neconstituind un impediment în aplicarea textului de lege
potrivit căruia în cazul săvârşirii unei noi infracţiuni, cu intenţie, în curs de 3 ani de la
graţiere, pedeapsa graţiată se execută alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune.
Incidenţa acestei prevederi legale nu este condiţionată de condamnarea făptuitorilor pentru
o nouă infracţiune, tot la pedeapsa închisorii (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2269/1992,
în Dreptul nr. 8/1993, p. 92).
2.3. Înlocuirea pedepsei închisorii cu detenţiunea pe viaţă. Potrivit art. 39 alin. (2) 14
C.pen., atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea
stabilite s-ar depăşi cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puţin una dintre infracţiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Un exemplu pentru ilustrarea acestei situaţii este oferit chiar de Expunerea de motive a 15
noului Cod penal, în situaţia în care autorul a comis 4 fapte de tâlhărie urmate de moartea
victimei şi pentru fiecare instanţa a stabilit câte o pedeapsă de 20 de ani. Aplicând sistemul
clasic de sancţionare a concursului, s-ar putea adăuga la pedeapsa cea mai grea un spor de
cel mult 10 ani, cu toate că faţă de numărul şi gravitatea infracţiunilor comise se justifică
aplicarea detenţiunii pe viaţă. În consecinţă, instanţa are două posibilităţi: fie aplică o
pedeapsă cu închisoarea de 30 de ani, fie aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar art. 39
alin. (2) oferă judecătorului această posibilitate, urmând a se aprecia de la caz la caz dacă
o asemenea opţiune este sau nu justificată.
2.4. Limita maximă a pedepsei închisorii. Noul Cod penal nu mai conţine o dispoziţie 16
similară celei prevăzute de art. 34 alin. ultim C.pen. din 1968, care stipula că, în caz de
concurs de infracţiuni, pedeapsa aplicată de instanţă nu poate depăşi totalul pedepselor
stabilite pentru infracţiunile concurente. O astfel de prevedere nu s-ar fi justificat, având
în vedere că prin dispoziţiile art. 39 alin. (2) C.pen. s-a instituit prevederea de excepţie la
care tocmai am făcut referire, iar pe de altă parte pentru că sporul aplicat este obligatoriu
şi fix, putându-se ajunge şi la situaţia în care totalul pedepselor să fie depăşit.
Aceasta nu înseamnă însă că nu va exista o limitare cu privire la cuantumul pedepsei 17
rezultante ce urmează a fi executată, care nu poate fi mai mare de 30 de ani, conform
art. 60 C.pen. În consecinţă, dacă sporul obligatoriu ar depăşi limita generală a pedepsei
închisorii impusă de lege, acesta se va reduce corespunzător.
18 3. Sancţionarea concursului în cazul persoanei juridice. Noul Cod penal nu a
mai stabilit dispoziţii speciale referitoare la concursul de infracţiuni comis de persoana
juridică, aşa cum făcea art. 401 C.pen. din 1968, ci prevede în art. 147 că dispoziţiile
referitoare la sancţionarea concursului de infracţiuni comis de persoana fizică se aplică
în mod corespunzător şi în cazul persoanei juridice, prin urmare dispoziţiile referitoare la
contopirea amenzilor prevăzute în art. 39 îşi vor găsi aplicare şi în cazul persoanei juridice
(a se vedea infra comentariul art. 147 C.pen.).
19 4. Sancţionarea concursului de infracţiuni săvârşit de un minor. Dispoziţiile
art. 129 C.pen. instituie reguli speciale privind sancţionarea în cazul pluralităţii de
infracţiuni comise de minori. Astfel, dacă toate faptele au fost comise în timpul minorităţii,
se stabileşte şi se ia o singură măsură educativă [art. 129 alin. (1)], în cazul săvârşirii a două
infracţiuni, dintre care una în timpul minorităţii şi una după majorat, pentru infracţiunea
comisă în timpul minorităţii se ia o măsură educativă, iar pentru infracţiunea săvârşită
după majorat se stabileşte o pedeapsă, după care se aplică regula corespunzătoare dintre
cele prevăzute de lit. a)-d) ale textului (a se vedea infra comentariul art. 129 C.pen.).
20 5. Sancţionarea concursului de infracţiuni în cazuri speciale. În cazul săvârşirii de către
aceeaşi persoană a unor fapte concurente care, în accepţiunea textului de lege menţionat,
nu prezintă gradul de pericol social al unor infracţiuni, se va aplica o singură sancţiune
cu caracter administrativ, conform dispoziţiilor art. 91 C.pen. din 1968 [I.C.C.J., Secţiile
Unite (RIL), Decizia nr. XXXV/2006, M.Of. nr. 368 din 30 mai 2007].
21 Noul Cod penal nu mai prevede instituţia prevăzută de art. 181 C.pen. din 1968, care
permitea ca pentru faptele lipsite de pericolul social al unei infracţiuni să se aplice una
dintre sancţiunile cu caracter administrativ, prevăzute de art. 91 din acelaşi Cod. Totuşi,
decizia în interesul legii menţionată nu şi-a încetat efectele la intrarea în vigoare a legii
noi, putând fi aplicată în situaţii tranzitorii, graţiei dispoziţiei cuprinse în art. 19 din Titlul
I, Capitolul II („Dispoziţii privind situaţiile tranzitorii”) din Legea nr. 255/2013 pentru
punerea în aplicare a Codului de procedură penală.
22 În cazul condamnării inculpatului pentru un concurs de infracţiuni, dacă există circum-
stanţe atenuante personale, instanţa trebuie să reducă – sub minimul special prevăzut
de lege, conform art. 76 C.pen. – pedepsele stabilite, pentru toate infracţiunile concurente
[C.A. Bucureşti, Secţia I penală, decizia nr. 44/A/1996, în C.P.J.P. 1998, p. 50, cu notă de
V. Papadopol, a cărui opinie o împărtăşim: „În raport cu diversele situaţii de fapt, pot
exista circumstanţe personale care să nu se răsfrângă în mod uşurător asupra pedepselor
stabilite pentru toate infracţiunile în concurs. (...) Prin urmare, instanţa este obligată să
examineze, cu privire la fiecare infracţiune concurentă, posibilitatea ca o circumstanţă
anumită să dobândească caracter atenuant sau nu”].
23 Rezolvarea situaţiei juridice în sensul prezentat în nota critică este cu atât mai evidentă în
condiţiile noului Cod penal, deoarece legiuitorul, prin modul de reglementare a circumstanţelor
atenuante judiciare [art. 75 alin. (2)] şi a efectelor acestora (art. 76) a redus substanţial
posibilitatea evaluării subiective a unor împrejurări ce pot constitui astfel de circumstanţe,
astfel că reţinerea lor se va face în raport de fiecare infracţiune componentă a concursului.
24 În caz de evadare, „pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de evadare se adaugă la
pedeapsa ce se execută. Această dispoziţie se referă la cazul evadării din starea de deţinere
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul din noul Cod penal a preluat, cu 1
unele particularităţi, dispoziţiile art. 36 C.pen. din 1968.
În privinţa modificărilor aduse, se constată că au fost eliminate prevederile privind aplicarea 2
pedepselor complementare şi a măsurilor de siguranţă în caz de concurs de infracţiuni, măsură
justificată, având în vedere că astfel de reglementări se găsesc în dispoziţiile art. 45 C.pen.
Altă noutate o constituie prevederea din alin. (5), în care se menţionează în mod expres 3
faptul că, în cazul contopirii pedepselor, se ţine seama şi de pedeapsa aplicată printr-o
hotărâre de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o infracţiune concurentă, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
2. Ipoteze în care contopirea este posibilă. Art. 40 alin. (1) şi (2) C.pen. prevede două ipo- 4
teze în care operează instituţia contopirii pedepselor pentru infracţiuni concurente, astfel:
2.1. După condamnarea definitivă pentru o infracţiune, infractorul e judecat 5
pentru o altă infracţiune concurentă [art. 40 alin. (1)]. Într-un asemenea caz, instanţa
va proceda la stabilirea pedepsei pentru cea de-a doua infracţiune şi apoi o va contopi,
potrivit art. 39, cu pedeapsa aplicată anterior pentru prima faptă. Prima pedeapsă, stabilită
prin hotărârea de judecată iniţială pentru prima infracţiune, se bucură de autoritate de
lucru judecat, astfel că instanţa nu va putea să o modifice.
2.2. Ambele infracţiuni concurente au fost definitiv judecate, dar prin hotărâri 6
distincte. În acest caz, potrivit art. 40 alin. (2) C.pen., instanţa va proceda la contopirea
pedepselor pronunţate prin cele două hotărâri judecătorești definitive, neputând aduce
vreo modificare cuantumului pedepselor, stabilit cu autoritate de lucru judecat.
Formularea din acest text de lege este generică, instanţa putând dispune contopirea nu 7
numai a pedepselor pronunţate prin două hotărâri definitive, ci prin oricât de multe astfel
de hotărâri, dacă sunt întrunite condiţiile privind existenţa concursului de infracţiuni. În
Georgina Bodoroncea 131
Art. 40 Infracţiunea
situaţia în care prin hotărâri distincte, au fost judecate cel puţin câte două infracţiuni,
rezultând în fiecare caz o pedeapsă rezultantă de executat, în caz de contopire nu vor fi
avute în vedere doar rezultantele parţiale, ci contopirea va viza toate pedepsele, stabilite
distinct pentru fiecare infracţiune concurentă, sens în care mai întâi vor fi descontopite
rezultantele parţiale în pedepsele componente, se va constata incidenţa concursului de
infracţiuni, după care instanța va proceda la (re)contopirea lor într-o singură pedeapsă
rezultantă. În acelaşi sens s-a pronunţat şi jurisprudenţa: „Contopirea pedepselor
aplicate petentului condamnat pentru mai multe infracţiuni concurente presupune mai
întâi descontopirea pedepsei rezultante, înlăturarea sporului, repunerea respectivelor
pedepse în individualitatea lor şi apoi recontopirea pedepselor şi dispunerea executării
celei mai grele, cu posibilitatea aplicării unui spor” (C.A. Piteşti, Secţia penală, decizia
nr. 611/R/2004, în B.J. 2004, p. 77).
8 Operaţiunea de contopire a unor pedepse conform art. 34 lit. b) C.pen. din 1968, în
cazul în care acestea au fost aplicate prin hotărâri care nu erau definitive la momentul
contopirii, este nelegală (C.A. Cluj, Secţia penală, decizia penală nr. 254/2004, în B.J. –
C.P.J. 2004, p. 675).
9 3. Contopirea unor pedepse aplicate, prin hotărâri distincte, pentru infracţiuni
judecate definitiv, sub imperiul unor legi diferite. Mai exact, ipoteza se referă la situația
în care o persoană este judecată în două dosare diferite cu privire la fapte concurente, iar în
fiecare dintre ele, nefiind incidente dispoziţiile privind concursul, legea mai favorabilă s-a
stabilit numai în funcţie de încadrarea juridică (limitele de pedeapsă). În această situație,
instanţa învestită cu soluţionarea cererii de contopire va fi pusă în situația de a constata că
una dintre pedepse este aplicată conform legii vechi, reţinută ca lege mai favorabilă, iar
cealaltă potrivit legii noi.
10 Într-o asemenea situație, pare imposibil, în lipsa unor criterii de aplicare a legii penale
mai favorabile în mod global, să se stabilească pedeapsa rezultantă doar conform uneia
dintre legile succesive, deoarece nu poate fi adusă atingere autorității de lucru judecat a
pedepselor pentru infracțiunile definitiv judecate.
11 În aceste condiţii, singura soluţie este aceea a aplicării concursului de infracţiuni
ca instituţie autonomă, iar instanţa va alege cel mai probabil legea veche ca lege mai
favorabilă, deoarece nu implică aplicarea obligatorie a unui spor.
12 Acesta este exemplul tipic pentru a exemplifica faptul că Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a
Curţii Constituţionale nu a adus cu ea o rezolvare a tuturor situațiilor de aplicare a legii penale
în timp. Dimpotrivă, cel puţin într-o asemenea situație, este generatoare de confuzie.
13 4. Contopirea pedepselor în situaţia în care concursul s-a definitivat sub imperiul
legii noi. Conform art. 10 LPACP, tratamentul sancţionator se va aplica potrivit legii noi,
ceea ce înseamnă că va fi obligatorie aplicarea unui spor de pedeapsă echivalent unei treimi
din pedeapsa mai uşoară. Nu se poate spune că, prin aceasta, s-ar crea condamnatului
o situaţie mai grea, deoarece, dacă pedepsele nu ar fi contopite, ar trebui să le execute
pe amândouă, pe de o parte, iar pe de altă parte, la momentul comiterii celei de-a doua
infracţiuni era previzibil, în sensul art. 7 din Convenție că, în cazul în care va fi găsit
vinovat pentru noua infracțiune, i se va aplica sporul prevăzut de art. 39 C.pen.
14 Într-o situaţie similară, CEDO a reţinut că instanţele naţionale au dat o interpretare
nearbitrară unor dispoziţii în materia sporirii pedepselor, dispoziţii ce erau în vigoare la
momentul la care infracţiunile au fost comise, iar interpretarea instanţelor era confirmată
132 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 40
şi de jurisprudenţa preexistentă în materie. În aceste condiţii, nu se mai poate concluziona
că o pedeapsă mai grea a fost impusă retroactiv, motiv pentru care cererea urmează a fi
respinsă ca fiind în mod vădit nefondată (CEDO, Secţia a II-a, Garagin c. Italia, hotărârea
din 29 aprilie 2008, www.echr.coe.int).
5. Obligativitatea contopirii. Dispoziţiile art. 40 C.pen., similare celor ale art. 36 15
C.pen. din 1968, sunt imperative. Astfel, în jurisprudenţă s-a decis că „prevederile art. 36
alin. (1) C.pen. (din 1968 – n.n.), conform cărora dacă un infractor este judecat ulterior
pentru o infracţiune concurentă, se aplică dispoziţiile art. 34 şi 35 C.pen., au caracter
obligatoriu şi nu constituie doar o facultate pentru instanţa de judecată. Sunt nelegale
hotărârile prin care instanţele nu au contopit pedeapsa anterioară pe care inculpatul a
executat-o efectiv, cu pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune dedusă judecăţii, cu
motivarea că dispoziţiile care reglementează concursul de infracţiuni sunt aplicabile numai
atunci când pedepsele sunt executabile, ceea ce nu este cazul în speţă, având în vedere
faptul că pedeapsa anterioară a fost executată integral (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
penală nr. 331/2002, în Dreptul nr. 10/2002, p. 251). „Din cuprinsul art. 36 C.pen. rezultă
cu claritate situaţia în care, după o condamnare definitivă sau mai multe condamnări
definitive pentru una sau mai multe infracţiuni concurente, se află în curs de judecată o altă
sau alte infracţiuni concurente cu primele; în această situaţie – rezultă din cuprinsul art. 36
alin. (1) C.pen. – instanţa sesizată cu judecarea ultimei sau ultimelor infracţiuni, pronunţând
o soluţie de condamnare, urmează să contopească, potrivit regulilor specifice concursului
de infracţiuni, pedeapsa ori pedepsele stabilite pentru infracţiunile ce constituie obiectul
judecăţii sale cu pedeapsa ori pedepsele, rămase definitive, aplicate anterior fie de aceeaşi
instanţă, fie de o altă instanţă, chiar superioară în grad” (V. Papadopol, notă la decizia
nr. 647/1995 a C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, în C.P.J.P. 1995, p. 54).
Totuși, acest text a fost interpretat de Instanţa Supremă ca aplicându-se, sub aspectul obliga- 16
tivității, numai instanței de fond. Cu privire la posibilitatea contopirii de către instanţele de
control judiciar, I.C.C.J. a stabilit că „instanţele de control judiciar nu pot dispune direct în
căile de atac contopirea pedepsei aplicate pentru infracţiunea care a făcut obiectul judecăţii cu
pedepse aplicate infracţiunilor concurente, pentru care există o condamnare definitivă, în cazul
în care contopirea nu a fost dispusă de către prima instanţă [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia
nr. LXX (70) din 15 octombrie 2007 (RIL), M.Of. nr. 539 din 17 iulie 2008].
6. Săvârşirea faptei în cursul termenului graţierii condiţionate. În cazul în 17
care, după graţierea condiţionată a unei pedepse (în baza Decretului-lege nr. 23/1990),
condamnatul a săvârşit în cursul termenului de încercare mai multe infracţiuni concurente,
care sunt judecate separat, fiecare dintre instanţele sesizate cu judecarea acestor infracţiuni
este obligată să dispună revocarea graţierii şi executarea – pe lângă pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea ce constituie obiectul judecăţii – şi a pedepsei anterioare, neexecutată,
în privinţa căreia cel în cauză beneficiase de graţiere. Cu ocazia contopirii ulterioare a
pedepselor stabilite pentru infracţiunile concurente, se va dispune executarea, o singură
dată şi a pedepsei cu privire la care s-a revocat graţierea (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a
penală, decizia nr. 114/A/1994, în C.P.J.P. 1994, p. 96).
7. Anularea şi revocarea suspendării condiţionate a executării pedepsei. „În cazul 18
în care instanţa este învestită prin acelaşi act de sesizare cu judecarea a două infracţiuni
intenţionate, săvârşite de acelaşi inculpat, dintre care una anterior şi cealaltă ulterior
prevăzută în art. 39 alin. (2) şi (3) din vechea Lege pentru organizarea judecătorească,
decizia nr. 53/1978, în R.R.D. nr. 12/1978, p. 55].
10 În cazul infracţiunilor cu durată de executare (infracţiuni continuate, continue) nu
există un punct de vedere unitar cu privire la momentul săvârşirii infracţiunii, în sensul
dacă este cel al consumării sau cel al epuizării infracţiunii. Astfel, s-a apreciat fie că dacă
infracţiunea continuată s-a epuizat după rămânerea definitivă a unei hotărâri anterioare
de condamnare, sunt îndeplinite condiţiile art. 37 lit. a) C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia
penală, decizia penală nr. 539/2005, în B.J. – C.P.J. 2005, p. 35), fie că dacă infracţiunea
constând în deţinerea drogurilor a fost începută în cursul duratei termenului de încercare,
dar săvârşirea ei s-a prelungit şi după împlinirea duratei termenului, cum este cazul în
speţă, întreaga infracţiune continuă se consideră ca fiind consumată după executarea
pedepsei anterioare, în momentul descoperirii ei, deci în condiţiile art. 37 lit. b) C.pen. din
1968 (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 3003/2003, în R.D.P. nr. 1/2005, p. 169).
11 În ceea ce ne priveşte, considerăm că momentul la care ia naştere starea de recidivă
este cel al consumării infracţiunii, decizia de îndrumare a Tribunalului Suprem nr. 1/1987
producându-şi în continuare efectele, astfel: „În cazul infracţiunii continue, data săvârşirii
este aceea a încetării acţiunii sau inacţiunii, iar în cazul infracţiunilor continuate, aceasta
este data comiterii ultimei acţiuni sau inacţiuni. În raport de această dată se produc
consecinţele juridice referitoare la aplicarea legii penale în spaţiu şi în timp, minoritate,
prescripţia răspunderii penale, amnistie şi graţiere, precum şi orice alte consecinţe care
sunt condiţionate de epuizarea activităţii infracţionale.
12 Celelalte consecinţe ale infracţiunilor continue şi continuate, cum sunt cele refe-
ritoare la stabilirea stării de recidivă, revocarea liberării condiţionate, a suspendării
condiţionate a executării pedepsei, a obligării la muncă corecţională, la înlăturarea benefi-
ciului graţierii, la întreruperea cursului prescripţiei şi a termenului de reabilitare, se
produc la momentul în care elementele constitutive ale infracţiunii sunt întrunite,
când, potrivit legii, făptuitorul poate fi tras la răspundere penală”.
13 În consecinţă, cu privire la speţa în discuţie, considerăm că ar fi trebuit să se reţină starea
de recidivă postcondamnatorie, iar nu cea postexecutorie. De altfel, această interpretare
pare a fi şi cea logică, deoarece, în interpretarea contrară, se ajunge ca o pluralitate de acte
materiale ce caracterizează infracţiunea continuată, comise în condiţiile stării de recidivă,
să fie sancţionată mai puţin sever (majorarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă) decât
dacă s-ar fi comis în cursul termenului de încercare un singur act, deci o infracţiune unică,
care ar atrage recidivă postcondamnatorie şi, în consecinţă, aplicarea cumulului aritmetic
între pedeapsa aplicată în cauză şi pedeapsa anterioară.
14 3. Recidiva postcondamnatorie. Există atunci când, după rămânerea definitivă a unei
hotărâri de condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau la pedeapsa închisorii mai
mare de un an, cel condamnat săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată sau praeterin-
tenţionată, înainte de începerea executării, în timpul executării acesteia sau în stare de
evadare, iar pedeapsa prevăzută de lege pentru a doua infracţiune este închisoarea de un
an sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.
15 3.1. Condiţiile de existenţă a recidivei postcondamnatorii
3.1.1. Condiţiile referitoare la primul termen al recidivei:
16 a) să fie vorba de o infracţiune intenţionată sau praeterintenţionată
că starea de recidivă nu va exista); infracţiunile săvârşite din culpă (neglijenţa sau impru-
denţa autorului în comiterea unor astfel de fapte nu i se poate imputa ca perseverenţă
infracţională, de natură să atragă un tratament mai sever).
25 Spre deosebire de prevederile corespunzătoare ale art. 38 C.pen. din 1968, nu mai sunt
enumerate ca şi condamnări care nu pot atrage starea de recidivă infracţiunile săvârşite în
timpul minorităţii, deoarece minorilor nu li se mai aplică pedepse, ci doar măsuri educative
(art. 114 C.pen.), care nu atrag interdicţii, decăderi sau incompatibilităţi (art. 133 C.pen.)
şi nici condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau s-a împlinit termenul de
reabilitare, deoarece această condiţie este prevăzută în chiar definiţia recidivei.
26 3.1.2. Condiţiile referitoare la cel de-al doilea termen al recidivei:
a) infracţiunile ce compun acest termen să fie fapte intenţionate sau, cel puţin,
praeterintenţionate; infracţiunile săvârşite din culpă sunt excluse de art. 42 C.pen.
27 Condamnarea privitoare la o infracţiune săvârşită cu praeterintenţie poate constitui
termen al recidivei. Acţiunea iniţială fiind caracterizată subiectiv prin intenţie, producerea
rezultatului prin depăşirea acesteia este irelevantă sub aspectul considerării infracţiunii
ca fiind săvârşită din culpă. Ca atare, într-un astfel de caz, prevederile art. 38 alin. (1)
lit. a1) C.pen. din 1968 nu sunt incidente (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2070/1997, în
Probleme de drept…1990-2000, p. 42).
b) pedeapsa prevăzută de lege pentru această infracţiune să fie detenţiunea pe viaţă
sau închisoarea de cel puţin un an
28 Dacă în cazul primului termen se are în vedere pedeapsa concret stabilită de instanţă,
în cazul celui de-al doilea termen se are în vedere limita maximă specială prevăzută de
textele incriminatorii, iar nu limita minimă (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală
nr. 184/1994, în B.J. – C.P.J. 1993-1997, p. 27), această limită maximă fiind cea stabilită
pentru infracţiunea consumată, iar nu pedeapsa la care s-ar ajunge ca urmare a aplicării
dispoziţiilor art. 21 C.pen. referitoare la tentativă (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 1159/1975, în R.R.D. nr. 3/1976, p. 66).
29 Nu îndeplinesc această condiţie şi, în consecinţă, nu pot constitui al doilea termen al
recidivei, infracţiuni ca hărţuirea (art. 208 C.pen.) sau încălcarea solemnităţii şedinţei
(art. 278 C.pen.) etc., deoarece limita maximă a pedepsei prevăzute de lege este mai mică
de un an (6 luni, respectiv 3 luni închisoare).
c) noua infracţiune să fie săvârşită după rămânerea definitivă a hotărârii de condam-
nare pentru infracţiunea ce constituie primul termen, dar înainte de executarea sau
considerarea ca executată a pedepsei (înainte de începerea executării pedepsei, în cursul
executării acesteia sau în stare de evadare)
30 Săvârşirea unei infracţiuni în perioada de încercare a unei suspendări condiţionate dă
naştere, atunci când toate condiţiile legale sunt îndeplinite, stării de recidivă postcon-
damnatorie [art. 37 lit. a) C.pen. din 1968], iar nu stării de recidivă postexecutorie
[art. 37 lit. b) C.pen. din 1968] (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia nr. 896/1983, în R.R.D.
nr. 7/1984, p. 69).
31 De asemenea, ca şi în vechea reglementare, se va considera „săvârşită în cursul executării
pedepsei” şi, în consecinţă, va atrage starea de recidivă postcondamnatorie, infracţiunea
comisă în cursul termenului de încercare al suspendării sub supraveghere a executării
pedepsei, cea comisă în timpul termenului de definitivare a graţierii condiţionate, cea
comisă în timpul întreruperii executării pedepsei, precum şi infracţiunea comisă în cursul
liberării condiţionate din executarea pedepsei ce constituie prim termen al recidivei.
atât în condiţiile stării de recidivă postcondamnatorie, cât şi în cele ale stării de recidivă
postexecutorie, ceea ce atrage aplicarea concomitentă a dispoziţiilor art. 37 lit. a) şi ale
art. 37 lit. b) C.pen.” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. XVIII/2007 (RIL), M.Of. nr. 542
din 17 iulie 2008].
41 6. Recidiva în cazul persoanei juridice. Potrivit art. 146 alin. (1) C.pen., există reci-
divă pentru persoana juridică atunci când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare şi până la reabilitare, persoana juridică săvârşeşte din nou o infracţiune, cu
intenţie sau cu intenţie depăşită. Nici în cazul persoanei juridice condamnările menţionate
la art. 42 C.pen. nu atrag starea de recidivă.
42 Deosebirile faţă de Codul penal din 1968 sunt legate de sancţionare (a se vedea infra
comentariul art. 146 C.pen.).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Dispoziţiile art. 42 reiau reglementarea
de la art. 38 C.pen. din 1968, cu menţiunea că în enumerarea propusă nu mai sunt cuprinse
infracţiunile comise în timpul minorităţii (minorilor aplicându-se numai măsuri educative,
nu şi pedepse, conform noului Cod) şi nici cele pentru care a intervenit sau s-a împlinit
termenul de reabilitare, deoarece acest element a fost cuprins chiar în definiţia recidivei.
2 Dispoziţii care exclud minorii de la statutul de recidivist sunt şi cele ale art. 9 alin. (1)
LPACP, potrivit cu care pedepsele cu închisoarea aplicate în baza dispoziţiilor Codului
penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu vor fi luate în considerare
la stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului penal.
3 Nu se pune problema stabilirii legii mai favorabile, întrucât nu există deosebiri de
conţinut, ci numai de formă între cele două reglementări.
4 Jurisprudenţa anterioară în materia condamnărilor care nu atrag starea de recidivă
rămâne valabilă în totalitate, chiar şi în ceea ce priveşte minorii, pentru situaţiile tranzitorii
reglementate de art. 9 alin. (1) LPACP. Astfel:
5 2. Pedeapsa anterioară este amenda. Infracţiune săvârşită din culpă. Nu poate
constitui prim termen al recidivei postexecutorii o condamnare la pedeapsa amenzii. De
asemenea, la stabilirea stării de recidivă nu se ţine seama, printre altele, de hotărârile de
condamnare privitoare la infracţiunile săvârşite din culpă. Aşadar, cum condamnarea
anterioară priveşte o infracţiune săvârşită din culpă, hotărârea de condamnare a inculpatului
pentru săvârşirea infracţiunii de omor din culpă nu putea fi reţinută ca prim termen al recidivei
postcondamnatorii (C.S.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 19/2003, www.scj.ro).
6 3. Fapte care nu mai sunt prevăzute ca infracţiuni de legea penală. Condamnarea
la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii silvice prevăzute
de art. 97 alin. (3) din Codul silvic (...) nu poate constitui prim termen al recidivei.
Art. 97 din Legea nr. 26/1966 a fost abrogat implicit prin art. 32 din O.G. nr. 96/1998,
140 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 42
iar prin dispoziţiile art. I pct. 28 din Legea nr. 120/2004, fapta de tăiere fără drept de
arbori de către persoane care nu sunt proprietari sau deţinători ai fondului forestier a fost
dezincriminată (C.A. Bacău, Secţia penală, decizia nr. 115/2006, portal.just.ro).
Nu pot fi reţinute dispoziţiile art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 în raport de o condamnare 7
anterioară, pronunţată în 1989, la pedeapsa de 2 ani şi 6 luni închisoare pentru infracţiunea
de speculă, prevăzută de art. 295 lit. a) C.pen. din 1968, constând în comercializarea de
ţigări străine fără autorizaţie. Fapta menţionată nu mai constituie infracţiune, cu toate că
dispoziţiile art. 295 lit. a) nu au fost abrogate (...), neabrogarea acestui text nefiind de natură
să conducă la concluzia că fapta săvârşită de inculpat este încă prevăzută de legea penală
(C.A. Constanţa, Secţia penală, decizia penală nr. 22/1997, în R.D.P. nr. 1/1998, p. 144).
Condamnarea anterioară pentru săvârşirea infracţiunii de trecere frauduloasă a frontierei, 8
precum şi pentru asociere pentru săvârşirea de infracţiuni, asocierea însă având drept scop
tocmai infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei nu atrage starea de recidivă, întrucât
infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei a fost dezincriminată prin Decretul-lege
nr. 9/1989. În ceea ce priveşte asocierea în vederea comiterii de infracţiuni, aceasta
constituie în mod evident o infracţiune mijloc în vederea realizării infracţiunii scop,
adică trecerea frauduloasă a frontierei. Aşa încât, din moment ce infracţiunea scop a fost
dezincriminată, aceeaşi soartă o va avea şi infracţiunea mijloc, fiind aplicabil acelaşi regim
juridic (Trib. Constanţa, Secţia penală, decizia nr. 280/2003, în Lege 4 – Bază de date).
4. Infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii. Dispoziţiile legale privind recidiva nu 9
sunt aplicabile, conform art. 38 alin. (1) lit. a) din 1968, în cazul infracţiunii săvârşite în
timpul minorităţii (I.C.C.J., Completul de 9 judecători, Decizia nr. 220/2004, www.scj.ro).
5. Condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau în privinţa cărora s-a 10
împlinit termenul de reabilitare. Dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, care
prevăd că nu atrag starea de recidivă condamnările pentru care a intervenit reabilitarea
sau în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare, nu condiţionează starea de
recidivă de pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti de reabilitare, ci numai de împlinirea
termenului de reabilitare (C.A. Iaşi, Secţia penală, decizia penală nr. 188/1997, în C.P.J.
1997, p. 80). Termenul de 3 ani prevăzut în art. 134 C.pen. din 1968 se socoteşte, conform
art. 136 C.pen. din 1968, de la data când a luat sfârşit executarea pedepsei principale,
iar în ipoteza graţierii de la data actului de graţiere în cazul pedepselor definitive la data
intervenirii acesteia sau de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a constatat
graţierea în celelalte cazuri (C.A. Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr. 593/1994,
în C.P.J.P. 1994, p. 143). Analiza prevederilor legale ce guvernează regimul recidivei şi
reabilitării determină concluzia că, în cazul condamnărilor compuse din pedepse aplicate
pentru infracţiuni intenţionate şi infracţiuni comise din culpă, la stabilirea statutului de
recidivist şi, respectiv, calculul termenului de reabilitare trebuie să se ţină seama nu de
cuantumul pedepsei rezultante determinate conform art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C.pen.
din 1968, ci exclusiv de acela al pedepselor stabilite pentru faptele intenţionate, acceptate
de prevederile art. 37 C.pen. din 1968 ca prim termen al recidivei. Ca atare, dacă pentru
infracţiunea intenţionată prevăzută de art. 36 din Decretul nr. 328/1966, republicat,
s-a dispus condamnarea inculpatului la 1 an închisoare, sancţiune executată integral
în perioada 24-27 noiembrie 1992, 30 octombrie 1995 - 25 octombrie 1996, calculul
termenului de 3 ani pentru reabilitare curge de la data de 26 octombrie 1996, şi nu de la
25 aprilie 2000, când a fost considerată executată sancţiunea de 2 ani şi 6 luni închisoare
Georgina Bodoroncea 141
Art. 43 Infracţiunea
stabilită pentru ucidere din culpă. Or, în atare situaţie, fapta dedusă judecăţii fiind săvârşită
la 14 septembrie 2000, după împlinirea termenului de 3 ani (25 octombrie 1999) cerut de
art. 134 C.pen. din 1968, reţinerea dispoziţiilor art. 37 lit. b) C.pen. din 1968 este nelegală
(C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia nr. 74/2001, în C.P.J.P. 2001, p. 275). Împlinirea
termenului de încercare la data săvârşirii unei infracţiuni ulterioare exclude reţinerea stării
de recidivă, deoarece a intervenit reabilitarea de drept (C.A. Timişoara, Secţia penală,
decizia nr. 627/1998, în B.J. – C.P.J. 1998, p. 183). Din cuprinsul art. 135 şi art. 136
C.pen. din 1968 rezultă că în cazul condamnării succesive, termenul pentru reabilitarea
judecătorească este cel corespunzător condamnării la pedeapsa cea mai grea şi curge de la
data când a luat sfârşit executarea ultimei pedepse. Până la împlinirea acestui termen nu
sunt aplicabile dispoziţiile art. 38 alin. ultim C.pen. din 1968, potrivit cărora, la stabilirea
stării de recidivă nu se ţine seama de condamnările pentru care a intervenit reabilitarea sau
în privinţa cărora s-a împlinit termenul de reabilitare (Trib. Suprem, Secţia penală, decizia
nr. 5/1977, în R.R.D. nr. 9/1977, p. 65).
11 6. Pedeapsa rezultantă ca prim termen al recidivei. Când primul termen al recidivei
îl constituie condamnarea la o pedeapsă rezultantă aplicată pentru infracţiuni aflate în
concurs, instanţa trebuie să examineze, după desfiinţarea contopirii pedepselor, fiecare
dintre condamnări, pentru a verifica dacă în raport cu acestea nu sunt incidente prevederile
art. 38 C.pen. din 1968. În speţă, inculpatul fusese condamnat anterior la pedepse de câte
1 an închisoare pentru infracţiuni concurente, urmând să execute pedeapsa cea mai grea, de
1 an închisoare. Ulterior, prin acelaşi act normativ una din infracţiuni a fost amnistiată, iar
pedeapsa pentru cealaltă infracţiune concurentă a fost graţiată integral. Noua infracţiune
a fost comisă după trecerea termenului de 3 ani al graţierii condiţionate, pe de o parte, iar
pe de altă parte, conform art. 134 C.pen. din 1968, reabilitarea are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii ce nu depăşeşte un an, dacă în decurs
de 3 ani condamnatul nu a săvârşit o altă infracţiune. Potrivit art. 136 alin. (3) C.pen. din
1968, în caz de graţiere totală sau de graţiere a restului de pedeapsă, termenul curge de la
data actului de graţiere. Rezultă că nu putea fi reţinută starea de recidivă, fiind incidente
dispoziţiile art. 38 alin. (1) lit. c), respectiv art. 38 alin. (2) C.pen. (C.S.J., Secţia penală,
decizia nr. 2943/1995, în Probleme de drept…1990-2000, p. 43).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Tratamentul sancţionator al recidivei era 1
stipulat în dispoziţiile art. 39 C.pen. din 1968. În noul Cod penal se prevede o procedură
simplificată de aplicare a tratamentului sancţionator, recurgându-se la un cumul aritmetic
în cazul recidivei postcondamnatorii, respectiv la majorarea legală a limitelor speciale de
pedeapsă cu jumătate în cazul recidivei postexecutorii.
În materia recidivei postcondamnatorii s-a mai prevăzut, ca şi în cazul concursului, cu titlu 2
de excepţie, posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă chiar dacă pedepsele stabilite constau
doar în închisoare, atunci când numărul şi gravitatea faptelor comise ar justifica acest lucru.
Reguli noi au fost instituite şi în privinţa mecanismului de aplicare a pedepsei în 3
situaţia în care termenul al doilea al recidivei este alcătuit dintr-un concurs de infracţiuni,
stabilindu-se că se aplică mai întâi dispoziţiile referitoare la concurs şi apoi cele incidente
în cazul recidivei. Acest tratament este aplicabil chiar dacă numai una dintre infracţiunile
concurente se află în stare de recidivă, restul fiind în pluralitate intermediară, deoarece
calitatea de recidivist trebuie să atragă tratamentul specific acestei forme de pluralitate.
Schimbarea ordinii operaţiilor în raport cu mecanismul de aplicare stabilit anterior 4
reprezintă o dispoziţie favorabilă inculpatului, deoarece rezultatul este mai puţin sever
decât cel care s-ar fi obţinut din aplicarea mai întâi a dispoziţiilor privind recidiva sau
pluralitatea intermediară pentru fiecare infracţiune în parte şi apoi a regulilor referitoare
la concursul de infracţiuni.
2. Sancţionarea recidivei postcondamnatorii. Spre deosebire de Codul penal din 5
1968, care consacra sistemul cumulului juridic, cu spor facultativ şi variabil de până
la 7 ani, sistemul sancţionator prevăzut de noul Cod penal are la bază cumulul aritmetic.
2.1. Al doilea termen al recidivei este reprezentat de o infracţiune unică. Pedeapsa 6
pentru a doua infracţiune se adaugă fie la pedeapsa anterioară neexecutată, fie la restul
rămas neexecutat din prima pedeapsă la data comiterii celei de-a doua infracţiuni. Din
această pedeapsă se scade ulterior ceea ce s-a executat din momentul comiterii celei de-a
doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua infracţiune.
Tratamentul sancţionator aplicabil este cel corespunzător momentului la care ia naştere 7
starea de recidivă, iar nu cel de la data judecării cauzei pentru această infracţiune.
Prin „pedeapsa anterioară neexecutată” înţelegem pedeapsa integrală pronunţată 8
prin hotărârea de condamnare care constituie primul termen al recidivei, iar nu restul
rămas neexecutat prin deducerea arestului preventiv sau după executarea unei părţi a
pedepsei până la momentul pronunţării hotărârii pentru de-a doua infracţiune.
Vom fi în ipoteza în care cumulul aritmetic să vizeze întreaga pedeapsă anterioară atunci 9
când la data comiterii celei de-a doua infracţiuni nu fusese pus în executare mandatul emis
în baza primei hotărâri ori în situaţia în care executarea acelei pedepse fusese suspendată
Georgina Bodoroncea 143
Art. 43 Infracţiunea
condiţionat sau sub supraveghere ori graţiată condiţionat în întregime, astfel încât aceasta
devine executabilă abia la momentul la care are loc revocarea suspendării executării
pedepsei sau a graţierii, adică la data la care rămâne definitivă hotărârea prin care se
dispune asupra revocării.
10 Perioadele executate prin arest preventiv din prima sau a doua condamnare ori în baza
mandatului de executare vor fi deduse din pedeapsa rezultantă, după efectuarea cumulului
aritmetic între pedeapsa anterioară neexecutată şi pedeapsa pronunţată în cauză.
11 Prin „restul neexecutat din pedeapsa anterioară” se înţelege partea din pedeapsă care
mai era de executat din prima condamnare la momentul comiterii celei de-a doua infrac-
ţiuni, ceea ce presupune implicit că la momentul la care ia naştere starea de recidivă,
săvârşirea celei de-a doua infracţiuni, condamnatul se afla în executarea pedepsei, într-o
întrerupere a acesteia, în stare de evadare sau liberat condiţionat din executarea pedepsei.
12 În acest caz, cumulul aritmetic se va face între acest rest rămas neexecutat şi noua
pedeapsă. Din rezultanta astfel obţinută se va scădea numai perioada executată din
momentul comiterii celei de-a doua infracţiuni până la momentul judecării pentru noua
infracţiune, care poate fi „dublată” de o perioadă de arest preventiv în cea de-a doua cauză
şi pe aceeaşi perioadă, fără ca prin aceasta să se înţeleagă că perioada executată va fi de
două ori dedusă.
13 2.2. Al doilea termen al recidivei e format dintr-un concurs de infracţiuni
[art. 43 alin. (2) C.pen.]. Potrivit Codului penal din 1968, se aplicau mai întâi dispoziţiile
referitoare la recidivă şi apoi cele referitoare la concurs, ca în exemplul următor: „În situaţia
inculpatului care a săvârşit în stare de recidivă după condamnare mai multe infracţiuni aflate
în concurs real, instanţa este obligată să stabilească mai întâi pedepsele pentru fiecare din
aceste infracţiuni, ţinând seama de agravarea ce rezultă din starea de recidivă, după care se
va face şi aplicarea dispoziţiilor art. 34 C.pen. ce reglementează concursul de infracţiuni,
dispunând executarea pedepsei celei mai grele, la care se va adăuga un spor de până
la 5 ani închisoare (C.A. Ploieşti, Secţia penală, decizia penală nr. 177/1998, în B.J. – C.P.J.
1993-1997, p. 28).
14 Noul Cod penal schimbă această ordine de valorificare a celor două forme de pluralitate,
prevăzând în textul menţionat că, mai întâi, pedepsele stabilite se contopesc potrivit
dispoziţiilor referitoare la concursul de infracţiuni, apoi pedeapsa rezultată se adaugă la
pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din aceasta, chiar şi atunci
când numai una dintre infracţiuni se află în stare de recidivă.
15 Nici în această situaţie nu se poate reţine încălcarea principiului previzibilităţii, deoarece
dispoziţiile art. 43 alin. (2), în vigoare la momentul comiterii faptei, erau cunoscute, şi, în
consecinţă, previzibile sub aspectul tratamentului sancţionator aplicabil stării de recidivă.
16 Dacă una dintre infracţiunile concurente este săvârşită atunci când infractorul aflat în
executarea pedepsei de la primul termen evadează, iar apoi, în stare de evadare, comite
o nouă infracţiune, mecanismul de sancţionare va rămâne acelaşi, rezultanta dintre
pedepsele aplicate pentru infracţiunile concurente de evadare şi cea comisă în stare de
evadare adăugându-se restului de pedeapsă neexecutat, calculat de la data la care s-a
comis infracţiunea de evadare.
17 2.3. Limita maximă a pedepsei închisorii. Ca şi în cazul concursului de infracţiuni,
pedeapsa aplicată pentru starea de recidivă, rezultată în urma cumulului aritmetic între
pedeapsa anterioară şi pedeapsa nouă, nu poate depăşi maximul general de 30 de ani
144 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 43
închisoare, prevăzut de art. 60 C.pen. În consecinţă, dacă pedeapsa rezultată va depăşi
această durată, ea va fi redusă la 30 de ani.
2.4. Aplicarea detenţiunii pe viaţă în caz de recidivă postcondamnatorie. Există 18
două ipoteze în care inculpatul aflat în stare de recidivă postcondamnatorie, va fi în situaţia
de a executa pedeapsa detenţiunii pe viaţă.
Prima, facultativă pentru instanţă, este cea reglementată de art. 43 alin. (3) C.pen., fiind 19
posibilă atunci când, prin însumarea pedepselor în condiţiile alin. (1) şi (2) s-ar depăşi cu
mai mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puţin una dintre
infracţiunile săvârşite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai mare.
Cea de-a doua ipoteză, obligatorie, decurge din imposibilitatea efectuării cumulului 20
aritmetic între pedepse şi se întâlneşte atunci când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită
pentru infracţiunea săvârşită în stare de recidivă este detenţiunea pe viaţă [art. 43 alin. (4)].
3. Sancţionarea recidivei postexecutorii. Mecanismul de aplicare a tratamentului 21
sancţionator. Şi de această dată tratamentul sancţionator prevăzut de noul Cod penal
diferă de reglementarea anterioară, care prevedea aplicarea unui spor de 10 ani închisoare
sau două treimi în cazul pedepsei amenzii [art. 39 alin. (4) C.pen. din 1968]. El diferă şi
de cel stabilit pentru recidiva postcondamnatorie, deoarece pedeapsa de la primul termen
fiind deja executată sau considerată ca executată, mecanismul cumulului aritmetic nu mai
putea funcţiona.
În consecinţă, legiuitorul a optat pentru o altă modalitate de sancţionare, şi anume 22
agravarea cu jumătate a limitelor de pedeapsă ale infracţiunii comise în stare de recidivă
postexecutorie [art. 43 alin. (5)].
Spre exemplu, dacă făptuitorul va comite în stare de recidivă postexecutorie o infrac- 23
ţiune de furt simplu, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de la 6 luni la 3 ani sau
amenda, individualizarea se va face în intervalul 9 luni - 4 ani şi 6 luni pentru pedeapsa
închisorii. Pedeapsa alternativă a amenzii se va stabili tot în funcţie de limitele generale de
la art. 61 alin. (4) lit. c), dar instanţa poate ţine seama de majorarea limitelor de pedeapsă
astfel încât să o orienteze spre maximul prevăzut de lege.
4. Descoperirea stării de recidivă ulterior judecării cauzei. Dispoziţiile art. 43 24
alin. (5) şi (6) C.pen. reglementează situaţia în care starea de recidivă se descoperă după
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru infracţiunea ce constituie cel de-al
doilea termen al recidivei, respectiv, în situaţia în care a fost înlocuită pedeapsa detenţiunii
pe viaţă cu pedeapsa închisorii.
În această situaţie, formal, nu se vor mai putea reţine, ca instituţie incidentă în înca- 25
drarea juridică, dispoziţiile art. 41 C.pen. privind starea de recidivă, deoarece încadrarea
juridică a intrat în puterea lucrului judecat. Ceea ce permit însă prevederile în discuţie
este o recalculare a pedepsei aplicate, ţinând cont şi de starea de recidivă în care se afla
condamnatul: în prima situaţie pentru că nu se ştia de existenţa acestei stări, iar în cea de
a doua, pentru că pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu permitea, aşa cum am văzut anterior,
stabilirea tratamentului corespunzător stării de recidivă.
Modificarea pedepsei se va face după regulile de la art. 43 C.pen., în condiţiile stabilite 26
de art. 585 C.proc.pen.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul penal din 1968 reglementa expres
numai două forme ale pluralităţii de infracţiuni – concursul de infracţiuni şi recidiva,
dar această formă a pluralităţii era unanim recunoscută în doctrină şi jurisprudenţă, iar
dispoziţiile art. 40 C.pen. din 1968 cuprindeau o definiţie asemănătoare.
Noua reglementare înscrie pluralitatea intermediară ca fiind cea de a treia formă a pluralităţii
de infracţiuni, conţinutul său fiind destul de apropiat în raport cu cel prevăzut la art. 40 C.pen.
din 1968, pedeapsa aplicându-se potrivit regulilor de la concursul de infracţiuni.
Având în vedere că, potrivit legii noi, tratamentul sancţionator al concursului prevede
cumul juridic cu spor obligatoriu, iar nu facultativ ca în reglementarea anterioară, legea
veche va fi lege mai favorabilă în această materie.
2 2. Diferenţa faţă de concurs şi recidivă. Pluralitatea intermediară diferă de concursul
de infracţiuni prin faptul că între cele două infracţiuni a intervenit o hotărâre definitivă de
condamnare pentru prima infracţiune.
De asemenea, ea diferă de recidivă prin faptul că nu sunt îndeplinite toate sau cel puţin
una dintre condiţiile acesteia, astfel: pedeapsa aplicată prin condamnarea definitivă este
închisoarea mai mică de un an ori amenda, în cazul primului termen; legea prevede doar
amenda sau închisoarea mai mică de un an în cazul celui de-al doilea termen; una dintre
cele două infracţiuni face parte din categoria celor prevăzute de art. 42 C.pen.
3 Deşi textul art. 44 reglementează pluralitatea intermediară doar în cazul persoanei fizice,
nu se poate spune că nu ar putea exista pluralitate intermediară şi în cazul persoanei juridice.
Având în vedere că pedeapsa principală aplicabilă acesteia este amenda, iar comiterea
unei noi infracţiuni cu intenţie, după rămânerea definitivă a hotărârii şi până la intervenţia
reabilitării, atrage după sine o recidivă, vom fi în prezenţa pluralităţii intermediare în cazul
persoanei juridice doar atunci când una dintre infracţiuni este din culpă.
4 3. Sancţionarea pluralităţii intermediare se va face potrivit regulilor de la concursul
de infracţiuni, prevăzute la art. 39 C.pen.
În schimb, vor fi incidente dispoziţiile art. 43 alin. (2) C.pen. privind tratamentul
sancţionator al stării de recidivă, atunci când după condamnarea definitivă se comit mai
multe infracţiuni concurente, dintre care unele se află în recidivă, iar altele se află în
pluralitate intermediară faţă de prima infracţiune.
Regula contopirii prevăzută de art. 40 C.pen. din 1968 operează atunci când nu sunt
incidente alte instituţii de drept penal, cum ar fi graţierea sau suspendarea condiţionată
sau sub supraveghere, adică atunci când legiuitorul nu a prevăzut alte condiţii şi sunt
aplicabile numai dispoziţiile referitoare la concursul de infracţiuni, reglementat de
art. 33-36 C.pen. din 1968 (C.A. Iaşi, Secţia penală decizia penală nr. 669/2005, în
B.J. 2005, p. 40). Săvârşirea unei noi infracţiuni în cursul termenului de încercare al
146 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 45
suspendării condiţionate a executării unei pedepse de cel mult 6 luni determină o pluralitate
intermediară de infracţiuni, conform art. 40 C.pen. din 1968, dar, în raport de dispoziţia
specială prevăzută de art. 83 C.pen. din 1968, pedeapsa nu se stabileşte potrivit regulilor
concursului de infracţiuni, ci potrivit normei speciale, ce prevede revocarea şi executarea
alături de pedeapsa aplicată pentru noua infracţiune (C.A. Craiova, Secţia penală, decizia
nr. 896/2001, în Dreptul nr. 8/2002, p. 250).
4. Limita maximă a pedepsei. În urma tratamentului sancţionator aplicat, corespunzător 5
concursului de infracţiuni sau stării de recidivă postcondamnatorie, pedeapsa rezultată nu
poate depăşi maximul general de 30 de ani închisoare, prevăzut de art. 60 C.pen.
Art. 44 C.pen. nu conţine dispoziţii asemănătoare celor de la art. 39 alin. (2) sau art. 43
alin. (3), privind posibilitatea aplicării detenţiunii pe viaţă în anumite condiţii. Aceasta nu
înseamnă însă că o astfel de posibilitate este exclusă. Din moment ce legea stabileşte explicit
că tratamentul sancţionator va fi cel aplicabil concursului de infracţiuni şi implicit, prin
interpretarea art. 43 alin. (3), tratamentul aplicabil stării de recidivă postcondamnatorie, singura
concluzie logică este aceea că şi în cazul pluralităţii intermediare poate fi aplicată detenţiunea
pe viaţă, dacă sunt îndeplinite condiţiile de la art. 39 alin. (2) sau art. 43 alin. (3) C.pen.
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Textul de referinţă în raport cu vechea 1
reglementare îl constituie ar. 35 C.pen. din 1968, care însă reglementa regimul pedepselor
complementare şi măsurilor de siguranţă numai în caz de concurs de infracţiuni. Noul cod
penal le reglementează în raport cu toate formele pluralităţii de infracţiuni (concurs, recidivă,
pluralitate intermediară) şi, în plus, reglementează şi regimul pedepselor accesorii.
Georgina Bodoroncea 147
Art. 45 Infracţiunea
Potrivit art. 12 LPACP, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămâ-
nerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se
aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă, iar pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul
infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia.
În raport cu precizările dispoziţiei menţionate, pedeapsa complementară va constitui
un criteriu de alegere a legii mai favorabile doar în situaţia în care conţinutul infracţiunii
va fi identic în cele două reglementări.
2 2. Aplicarea pedepsei complementare în caz de pluralitate de infracţiuni. În primul
rând se observă că legiuitorul a procedat la înlocuirea sintagmei „pedeapsa închisorii”
cu cea de „pedeapsa principală”, măsură justificată, având în vedere că, în legea nouă,
aplicarea pedepsei nu mai este condiţionată de specia şi cuantumul pedepsei aplicate,
putând fi aplicată şi pe lângă amendă.
3 2.1. Pedeapsa complementară în caz de concurs de infracţiuni sau pluralitate inter-
mediară. Au fost păstrate regulile de aplicare a pedepsei complementare în caz de concurs
de infracţiuni, care se vor aplica şi pluralităţii intermediare, în sensul că dacă pentru una
dintre infracţiunile săvârşite s-a stabilit şi o pedeapsă complementară, aceasta se aplică
alături de pedeapsa principală, iar când s-au stabilit mai multe pedepse complementare
de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit, acestea se aplică
alături de pedeapsa principală.
Dacă s-au stabilit pedepse de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, se aplică cea mai
grea dintre acestea (sistemul absorbţiei).
4 Prin sintagma „pedepse complementare de natură diferită” sunt definite categoriile de
pedepse complementare prevăzute de art. 55 C.pen. (interzicerea exercitării unor drepturi,
degradarea militară, respectiv publicarea hotărârii de condamnare).
5 Pedepsele „de aceeaşi natură, dar cu un conţinut diferit” se referă la cel puţin două
pedepse complementare constând în interzicerea unor drepturi, fiecare dintre ele vizând
însă drepturi diferite dintre cele enumerate de art. 66 C.pen. Evident, cele care au „acelaşi
conţinut” presupun echivalenţă în ceea ce priveşte drepturile care au fost interzise.
6 Prin „pedeapsa cea mai grea” dintre cele de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut se
înţelege pedeapsa complementară care are durata cea mai mare.
Dispoziţia din alin. (4) instituie regula deducerii duratei pedepsei complementare
executate în caz de concurs de infracţiuni, stabilind că în cazul condamnărilor succesive
pentru infracţiuni concurente, partea din pedeapsa complementară executată până la data
contopirii pedepselor principale se scade din durata pedepsei complementare aplicate pe
lângă pedeapsa rezultată.
7 2.2. Pedeapsa complementară în caz de recidivă. În caz de recidivă, dispoziţiile
art. 45 alin. (3) lit. b) stabilesc un cumul al pedepselor complementare de aceeaşi natură
şi cu acelaşi conţinut, între partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară şi
pedeapsa stabilită pentru noua infracţiune.
Desigur, cumulul poartă asupra duratei pentru care a fost aplicată pedeapsa interzicerii
unor drepturi. Calculul „părţii neexecutate” din pedeapsa complementară anterioară se va
face în raport de prevederile art. 68 C.pen., care stabilesc momentul la care începe să fie
executată pedeapsa complementară: de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
la pedeapsa amenzii; de la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare prin care s-a
148 Georgina Bodoroncea
Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni Art. 45
dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere; după executarea pedepsei
închisorii, după graţierea totală ori a restului de pedeapsă, după împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei sau după expirarea termenului de supraveghere a libe-
rării condiţionate; de la data liberării în cazul în care s-a dispus liberarea condiţionată,
interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României.
Pentru pedepsele complementare de natură diferită sau cu conţinut diferit, se vor aplica
regulile de la art. 45 alin. (1) şi (2).
3. Aplicarea pedepsei accesorii în caz de pluralitate de infracţiuni. Dispoziţiile 8
alin. (5) al textului, care prevăd că, „dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite
una sau mai multe pedepse accesorii, se aplică dispoziţiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie
rezultată executându-se până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale”, sunt în concordanţă cu cele stabilite de art. 65, privind raportul dintre pedeapsa
complementară şi accesorie (în sensul că pedeapsa accesorie nu poate fi aplicată în lipsa
pedepsei complementare).
În consecinţă, era firesc ca aplicarea lor în cazul pluralităţii să fie făcută după aceleaşi
reguli ca şi pentru pedeapsa complementară, singura deosebire fiind cea legată de timpul
în care acestea se execută: până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei
principale, în cazul pedepselor accesorii, respectiv după momentele stabilite de art. 68
C.pen., în cazul pedepsei complementare.
4. Aplicarea măsurilor de siguranţă în caz de pluralitate de infracţiuni. În cazul 9
măsurilor de siguranţă legea nu mai distinge în funcţie de pluralitatea de infracţiuni inci-
dente, astfel că dispoziţiile art. 45 alin. (5) şi (6) se vor aplica deopotrivă în caz de concurs
de infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Astfel, măsurile de siguranţă de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dar cu un
conţinut diferit, luate în cazul infracţiunilor săvârşite, se cumulează.
Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut,
dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranţă cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranţă luate conform art. 112 se cumulează.
Prin „măsuri de siguranţă de natură diferită” se înţelege apartenenţa lor la una dintre 10
următoarele categorii: măsuri cu caracter medical (obligarea la tratament medical şi
internarea medicală); măsuri restrictive de drepturi (interzicerea ocupării unei funcţii
sau a exercitării unei profesii) şi măsuri privative de bunuri (confiscarea).
Sunt „măsuri de siguranţă de aceeaşi natură dar cu conţinut diferit”: obligarea la 11
tratament medical în raport cu internarea medicală; interzicerea ocupării unei anumite
funcţii în raport cu interzicerea ocupării altei funcţii ori în raport cu exercitarea unei
profesii; ipotezele de confiscare a bunurilor prevăzute de art. 112, unele în raport cu altele,
dar şi în raport cu confiscarea extinsă, prevăzută de art. 1121 C.pen.
În cazul măsurilor de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, dar pe 12
durate diferite, legiuitorul a consacrat sistemul absorbţiei, în sensul că se aplică măsura
de siguranţă cu durata cea mai mare. Această regulă nu putea privi însă şi măsurile de
reglementare prevăzute de art. 112, deoarece acestea nu se iau pe o anumită durată, astfel
că soluţia cumulării acestora este firească.
Cumulul dintre măsura de siguranţă a confiscării, prevăzută de art. 112 C.pen. şi cea 13
a confiscării extinse, prevăzută de art. 1121 C.pen., se va face în baza dispoziţiilor art. 45
alin. (6), iar nu în baza art. 45 alin. (7), deoarece confiscarea şi confiscarea extinsă sunt
măsuri de siguranţă de aceeaşi natură, dar cu conţinut diferit.
Georgina Bodoroncea 149
Irina Kuglay
Art. 46 Infracţiunea
Capitolul VI
Autorul şi par cipanţii
Comentariu
1 1. Precedent legislativ
2 1.1. Definiţia autoratului. Dispoziţia din alin. (1) corespunde celei din art. 24 C.pen.
din 1968 cât priveşte definiţia autoratului.
3 1.2. Participanţii. Codul penal din 1968 includea în aceeaşi categorie, a participanţilor,
atât autorul, cât şi complicele şi instigatorul; art. 23 din vechea reglementare identifica drept
element comun al categoriei „participarea” la comiterea faptei, participare ce îmbrăca atât
forma actelor de executare nemijlocită a faptei, cât şi a celor de determinare sau de ajutor la
executarea ei. Noua reglementare operează cu distincţia dintre autor şi participanţi, distincţie
ce valorifică o deosebire calitativă a contribuţiei acestor categorii la comiterea infracţiunii:
„autorul comite în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, iar instigatorii şi complicii
săvârşesc fapta în mod mijlocit prin autor” (Expunere de motive). Prin urmare, instigatorul şi
complicele au calitatea de participanţi la comiterea faptei de către persoana care are calitatea
de autor.
4 2. Coautoratul
5 2.1. Definiţie. Noul Cod penal se referă în mod expres la această formă de participaţie,
care, sub imperiul legii vechi era tratată numai doctrinar şi jurisprudenţial. Coautorii sunt
persoanele care săvârşesc nemijlocit aceeaşi faptă. Coautorul este, spre deosebire de autor,
participant la infracţiune (în acest sens, dispoziţiile art. 49 C.pen., care includ expres coautorul
între participanţi, sau ale art. 174 C.pen., care se referă la „participarea la comiterea infracţiunii
în calitate de coautor, instigator sau complice”, distinct de „săvârşirea faptei”). Definind
coautoratul drept „acea formă principală a participaţiei penale care constă în săvârşirea, de
către un număr superior celui cerut de lege, în mod nemijlocit şi în baza unei voinţe comune,
a faptei prevăzute de legea penală” (M.I. Michinici, în T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod
penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 122), doctrina a criticat această diferenţă de calificare
dintre autor şi coautori (idem, loc. cit. şi lucrările acolo indicate).
6 2.2. Condiţii privind existenţa coautoratului. Doctrina şi jurisprudenţa anterioare
privitoare la condiţiile coautoratului rămân deplin aplicabile: caracterul neomogen al actelor
de executare este fără relevanţă cât priveşte existenţa coautoratului în cazul infracţiunilor
complexe (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3146/2006, www.scj.ro); se vor reţine ca acte
de executare, din sfera contribuţiei de coautor, şi nu ca acte de complicitate concomitentă,
acelea care, chiar dacă nu se identifică formal cu actul material descris de norma de
150 Irina Kuglay
Autorul şi participanţii Art. 47
incriminare, constituie totuşi contribuţii esenţiale, indispensabile pentru producerea
rezultatului (de exemplu, contribuţia constând în imobilizarea victimei, concomitentă cu
uciderea ei prin lovire de către o altă persoană, act ce constituie coautorat la infracţiunea
de omor (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 300/2012, www.scj.ro); imposibilitatea reţi-
nerii participaţiei sub coautoratului la infracţiunile în persoană proprie, cum ar fi cea prevă-
zută de art. 335 alin. (1) (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666/2004, www.scj.ro) ori
la infracţiunile omisive propriu-zise; reţinerea doar a autoratului când se comit atât
de acte de executare nemijlocită, cât şi de acte de instigare sau complicitate (I.C.C.J.,
Secţia penală, decizia nr. 2745/2004, www.scj.ro); în cazul infracţiunilor cu subiect activ
calificat, se va reţine participaţia de coautor numai în măsura în care calitatea specială este
întrunită în persoana tuturor celor care comit nemijlocit acte de executare, pentru persoana
care nu are această calitate urmând a se reţine participaţia de complice sau, după caz, de
instigator, chiar dacă a comis acte de executare nemijlocită a acţiunii descrise de verbum
regens; existenţa coautoratului la infracţiunile din culpă, în măsura în care se poate stabili
o cooperare materială şi subiectivă între făptuitori.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma are corespondent în art. 25 C.pen. din 1968. De aceea, 1
doctrina şi jurisprudenţa anterioare în materia instigării îşi păstrează deplin actualitatea.
2. Instigarea neurmată de executare nu mai este reglementată. Prevăzută anterior 2
la art. 29 C.pen. din 1968, instituţia a fost criticată în doctrină şi nu şi-a găsit aplicare
practică [art. 29 C.pen. din 1968 – Instigarea neurmată de executare: (1) Actele de insti-
gare neurmate de executarea faptei, precum şi actele de instigare urmate de desistarea
autorului ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, se sancţionează
cu o pedeapsă între minimul special al pedepsei pentru infracţiunea la care s-a instigat şi
minimul general. În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se
aplică pedeapsa închisorii de la 2 la 10 ani. (2) Actele arătate în alineatul precedent nu se
sancţionează, dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea la care s-a instigat este
de 2 ani sau mai mică, afară de cazul când actele îndeplinite de autor până în momentul
desistării constituie altă faptă prevăzută de legea penală]. O parte a doctrinei a calificat-o
ca fiind o veritabilă normă de incriminare, observaţie validată inclusiv prin aceea că noul
Cod penal, prin noile dispoziţii ale art. 370, incriminează, în condiţii restrictive, încercarea
de a determina săvârşirea unor infracţiuni de o anume gravitate.
2.1. Situaţii tranzitorii 3
2.1.1. Actele de instigare neurmate de executare, precum şi acelea urmate de un început 4
de executare care nu constituie o tentativă pedepsibilă, supuse anterior aplicării art. 29
alin. (1) teza I C.pen. din 1968, nu mai sunt, în principiu, prevăzute de legea penală.
2.1.2. Prin excepţie, în condiţiile art. 3 alin. (2) LPACP, nu sunt dezincriminate acele 5
acte de instigare neurmate de executare care sunt susceptibile de a fi încadrate în dispo-
ziţiile speciale ale legii noi, de exemplu, în art. 270 ori în art. 370; privitor la acestea,
Irina Kuglay 151
Art. 48-49
48 Infracţiunea
legea penală mai favorabilă se va stabili, în concret, prin compararea pedepsei aplicabile
făptuitorului în condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu cea aplicabilă în baza textului special
din noul Cod penal (a se vedea M.I. Michinici, M. Dunea, în T. Toader şi colaboratorii,
Noul Cod penal. Comentarii pe articole, op. cit., p. 125).
6 2.1.3. Actele de instigare urmate de un început de executare şi de desistarea autorului,
ori de împiedicarea de către acesta a producerii rezultatului, supuse anterior aplicării
art. 29 alin. (1) teza a II-a C.pen. din 1968, continuă să fie pedepsibile în condiţiile
art. 33 C.pen. privind pedepsirea tentativei, dacă se referă la o infracţiune pentru care
legea prevede sancţionarea acesteia; legea penală mai favorabilă se va stabili în concret
prin compararea pedepsei aplicabile făptuitorului în condiţiile art. 29 C.pen. din 1968 cu
pedeapsa aplicabilă tentativei la infracţiunea corespunzătoare din noul Cod penal.
Comentariu
1 1. Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 26 C.pen. din 1968,
ale cărui dispoziţii au fost preluate întocmai. De aceea, doctrina şi jurisprudenţa anterioare
îşi păstrează actualitatea.
2 2. Decizie în interesul legii. Raportul cu infracţiunea de tăinuire. Continuă să
producă efecte decizia în interesul legii potrivit căreia: „În situaţia existenţei unui prim
act de tăinuire, urmat de o altă acţiune a aceluiaşi tăinuitor care promite că va asigura
valorificarea în continuare şi a altor bunuri sustrase, sunt întrunite elementele constitutive
ale complicităţii la infracţiunea de furt în forma simplă sau continuată, după caz, în concurs
real cu infracţiunea de tăinuire, chiar dacă promisiunea anticipată de tăinuire a bunurilor
nu a fost îndeplinită” [I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia nr. 2/2008 (RIL), M.Of. nr. 859 din
19 decembrie 2008] (cu privire la aspecte privind complicitatea la infracţiuni în persoană
proprie ori cu subiect activ calificat, a se vedea supra pct. 2.2 de la comentariul art. 46).
Comentariu
1 Precedent legislativ. Reglementarea are corespondent în art. 27 C.pen. din 1968,
păstrând sistemul parificării legale. Elementele de noutate sunt denumirea marginală a
textului, care reflectă mai adecvat conţinutul normei, respectiv raportul dintre făptuitor
şi pedeapsă, şi introducerea coautorului între participanţi (a se vedea şi supra pct. 2 de la
comentariul art. 46). Doctrina şi jurisprudenţa anterioare îşi păstrează actualitatea.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Reglementarea este similară celei din art. 28 C.pen. din 1968. 1
Noua distincţie dintre autor şi participanţii la infracţiune a impus ca şi în cuprinsul art. 50
C.pen. să se facă referire expres la autor, alături de participant. Doctrina şi jurisprudenţa
anterioare îşi menţin actualitatea.
2. Distincţia dintre circumstanţele reale şi cele personale 2
2.1. Criterii. Împrejurările subsumate fiecăreia dintre cele două categorii sunt, în princi- 3
piu, delimitate de criteriul legăturii pe care o anumită împrejurare o are cu persoana făptui-
torului, urmând ca acelea care au un caracter obiectiv să se răsfrângă asupra autorului şi par-
ticipanţilor care le-au cunoscut sau prevăzut, iar celelalte, cu caracter personal, să producă
efecte numai cu privire la persoana în legătură cu care se regăsesc.
2.2. „Convertirea” circumstanţelor personale. O categorie aparte o constituie circums- 4
tanţele care, în principiu cu caracter personal (cum ar fi o calitate specială a unui făptuitor:
de gestionar, de administrator, de membru al familiei persoanei vătămate), se „convertesc”,
în cazul participaţiei, în circumstanţe reale, respectiv au pentru ceilalţi făptuitori semnificaţia
unui aspect de fapt. Astfel, în privinţa acestora din urmă aceste situaţii au un caracter real,
urmând a li se reţine şi acestora în condiţiile de la alin. (2), numai dacă le-au cunoscut sau
prevăzut.
3. Necunoaşterea circumstanţelor reale. În cazul infracţiunilor intenţionate, circums- 5
tanţa reală cu caracter agravant nu se răsfrânge asupra participantului dacă acesta nu a cunos-
cut-o; când necunoaşterea este rezultatul culpei făptuitorului, iar de împrejurarea ignorată
depinde caracterul penal al faptei, se va putea reţine în sarcina făptuitorului o infracţiune din
culpă (art. 30 C.pen.).
4. Situaţia participanţilor la o infracţiune comisă cu preterintenţie. Pentru participanţii 6
care, cu intenţie, au avut în vedere comiterea unei fapte cu un anume rezultat, rezultatul
mai grav produs din culpa altui făptuitor are semnificaţia unei împrejurări de fapt, astfel că
infracţiunea mai gravă se va reţine în privinţa celor dintâi în măsura în care au prevăzut acest
rezultat (nu şi atunci când, deşi nu l-au prevăzut, ar fi trebuit şi ar fi putut să îl prevadă).
Comentariu
1. Precedent legislativ. Norma preia, în esenţă, dispoziţiile art. 30 C.pen. din 1968, 1
reglementând o cauză legală de nepedepsire. Aplicarea cauzei de nepedepsire are ca
Comentariu
1. Precedent legislativ. Legiuitorul menţine soluţia anterior prevăzută la art. 31 C.pen. 1
din 1968, doctrina şi jurisprudenţa întemeiate pe acesta menţinându-şi actualitatea.
2. Elementul de noutate. Corespunzător noii soluţii legislative privind coautoratul ca 2
formă de participaţie (a se vedea supra pct. 2 de la comentariul art. 46), textul reglementează
cu caracter de noutate „coautoratul impropriu”, pentru ipotezele în care, autorul acţionând
cu intenţie, coautorii acţionează din culpă şi, respectiv, fără vinovăţie. Pentru prima
ipoteză, referitoare la o infracţiune pedepsită şi din culpă, tratamentul sancţionator este
diferenţiat, autorul răspunzând pentru infracţiunea intenţionată, în timp ce participanţii,
pentru cea din culpă; în cea de-a doua, participanţii nu răspund penal fie pentru că, lipsind
vinovăţia ca element de conţinut al infracţiunii, fapta nu este prevăzută de legea penală,
fie pentru că fapta este neimputabilă.
3. Situaţii tranzitorii. Câtă vreme doctrina şi practica admiteau existenţa participaţiei 3
improprii în cazul coautoratului, cu aceleaşi consecinţe sub aspectul încadrării juridice şi
al tratamentului sancţionator ca cele prevăzute de noul Cod penal, noua reglementare nu
este de natură să ridice probleme în situaţiile tranzitorii.
Titlul III
Pedepsele
Bibliografie: G. Antoniu, Noul Cod penal comentat. Vol. I (art. 1-56), Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2006; C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, Vol. I. Drepturi
şi libertăţi, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005; F. Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I,
Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008; T. Toader şi colaboratorii, Noul Cod penal. Comentarii pe articole,
Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014; M. Udroiu, V. Constantinescu, Noul Cod penal. Codul penal anterior.
Prezentare comparativă. Observaţii. Ghid de aplicare. Legea penală mai favorabilă, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2014; A. Vlăşceanu, A. Barbu, Noul Cod penal comentat prin raportare la Codul penal anterior,
Ed. Hamangiu, 2014; C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroşanu, C. Ghigheci, Noul Cod penal. Ghid de aplicare
pentru practicieni, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2014.
Capitolul I
Categoriile pedepselor
Comentariu comun
Codul penal reglementează un sistem sancţionator care tinde să menţină un echilibru între 1
exigenţele apărării societăţii (prin protecţia ordinii publice şi repararea prejudiciului cauzat
victimelor) şi luarea în considerare a nevoii de reinserţie socială a celui condamnat.
Privarea de libertate ar trebui considerată o sancţiune sau măsură de ultimă instanţă. În 2
consecinţă, ar trebui să fie dispusă doar în acele cazuri în care gravitatea infracţiunii ar face
ca orice altă sancţiune sau măsură să fie în mod evident contrară scopului de prevenire a
săvârşirii altor infracţiuni [Anexa la Recomandarea nr. R (99) 22 privind reducerea creşterii
populaţiei din penitenciare şi suprapopularea acestora].
Codul introduce atât substituirea progresivă a pedepsei închisorii cu mijloace de executare 3
neprivative de libertate (renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere) cât şi, în materia zilelor-amendă,
echivalenţa sancţiunilor (închisoare/amendă) prin măsuri care să asigurare coerenţa şi
transparenţa în stabilirea pedepselor.
Sistemul zilelor-amendă facilitează convertirea sancţiunilor în caz de eşec al celei pronun- 4
ţate iniţial fără să se repună în discuţie vinovăţia persoanei condamnate. Odată stabilită
vinovăţia, aceasta nu mai poate fi reevaluată în cadrul executării sancţiunilor. Astfel, munca în
folosul comunităţii reprezintă o modalitate de executare a pedepsei amenzii şi nu o pedeapsă
propriu-zisă.
Aşa cum sancţiunile care decurg din stabilirea vinovăţiei sunt dispuse de un judecător, în 5
mod simetric, hotărârile ulterioare cu privire la sancţiune (modificarea acesteia prin echivalentul
său, conversiunea amenzii în închisoare sau muncă în folosul comunităţii, modificarea
sau încetarea obligaţiilor în cazul suspendării executării pedepsei sub supraveghere) sunt
dispuse de un judecător, iar nu de un organ administrativ (comisie penitenciară, serviciu
de probaţiune) (a se vedea şi pct. 8 de la comentariul art. 53-55).
Lavinia Valeria Lefterache 157
Art. 53-55
53 Pedepsele
Comentariu
1 1. Precedent legislativ
2 1.1. Pedepsele principale. Codul penal în vigoare menţine aceleaşi categorii de
pedepse ca şi Codul anterior: pedepse principale, pedepse complementare şi pedepse
accesorii. Pedepsele principale au aceeaşi natură ca şi cele prevăzute de reglementarea
anterioară (detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda), iar ca limite generale pedeapsa
închisorii reia dispoziţiile Codului anterior (15 zile – 30 ani). În cazul pedepsei amenzii
limitele generale prevăzute de Codul penal din 1968 erau de la 100 la 50.000 lei. În cazul
amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului anterior, aplicarea obligatorie a legii
penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din
prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) C.pen., prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru
o zi-amendă în sumă de 150 lei. Dispoziţiile se aplică în mod corespunzător şi amenzilor
definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o
zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) C.pen., fiind de
2.000 lei (art. 13 din Legea nr. 187/2012).
3 1.2. Pedeapsa accesorie. Aceasta nu mai însoţeşte în mod obligatoriu pedeapsa
închisorii sau a detenţiunii pe viaţă, fiind în concepţia Codului actual un accesoriu al
pedepsei complementare (a se vedea comentariul art. 65 C.pen.). Pedeapsa accesorie constă
în interzicerea exerciţiului unor drepturi (în Codul penal anterior din formularea textului
rezulta că se interzice dreptul, şi nu exerciţiul său). Unele dintre drepturile interzise îşi au
corespondent în legea veche conform căreia erau interzise ca pedepse accesorii (dreptul de
a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie
care implică exerciţiul autorităţii de stat; dreptul de a alege; drepturile părinteşti; dreptul
de a fi tutore sau curator; dreptul de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria ori
de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii). Interzicerea
altor drepturi era prevăzută anterior ca măsură de siguranţă (dreptul străinului de a se afla
pe teritoriul României; dreptul de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă) sau
158 Lavinia Valeria Lefterache
Categoriile pedepselor Art. 55
măsură de supraveghere în cadrul suspendării executării pedepsei, respectiv a controlului
judiciar (dreptul de a părăsi teritoriul României, dreptul de a se afla în anumite locuri sau
la anumite manifestări sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă;
dreptul de a comunica cu victima sau cu membrii de familie ai acesteia, cu persoanele cu
care a comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă, ori de a se apropia de
acestea; dreptul de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala sau alte locuri unde
victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa de judecată; dreptul
de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme; dreptul de a conduce anumite categorii
de vehicule stabilite de instanţă).
1.3. Pedeapsa complementară. Aceasta are o durată mai redusă (de la 1 la 5 ani), 4
faţă de Codul anterior (de la 1 la 10 ani) şi un conţinut diferit, interzicerii unor drepturi şi
degradării militare, din Codul penal din 1968, fiindu-le adăugată publicarea hotărârii de
condamnare.
2. Situaţii tranzitorii. Pentru situaţiile tranzitorii, Legea nr. 187/2012 a prevăzut în 5
art. 12 că, în cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a
hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii
care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă. Pedeapsa
complementară prevăzută la art. 55 lit. c) C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor comise
anterior intrării în vigoare a acestuia. În ceea ce priveşte pedeapsa amenzii, sunt prevăzute
norme tranzitorii în art. 13 din Legea nr. 187/2012 (a se vedea pct. 2 de mai sus).
3. Proporţionalitatea cu scopul urmărit. Restrângerea exerciţiului unor drepturi 6
poate fi dispusă doar dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie
proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi
fără a aduce atingere existenţei dreptului sau libertăţii (art. 53 din Constituţia României).
4. Relevanţa calificării unei sancţiuni ca pedeapsă. Calificarea unei sancţiuni ca 7
pedeapsă prezintă relevanţă inclusiv în ceea ce priveşte criteriile de apreciere a unei
proceduri ca fiind echitabilă. Pedeapsa, ca o consecinţă posibilă a unei proceduri, impune
respectarea prezumţiei de nevinovăţie (obligaţia acuzării în a dovedi acuzaţia, iar nu
obligaţia acuzatului de a-şi dovedi nevinovăţia).
5. Criterii de apreciere a unei sancţiuni. Pentru a determina dacă o persoană este 8
acuzată de săvârşirea unei fapte penale, sunt stabilite trei criterii alternative, iar nu
cumulative: calificarea faptei ca infracţiune în legea naţională; natura faptei; natura şi
gradul de gravitate a sancţiunii ce urmează a fi aplicată autorului ei. Calificarea faptei
în dreptul naţional este un simplu punct de plecare în analiza care conduce la stabilirea
caracterului unei sancţiuni ca fiind pedeapsă şi implicit a procedurii de urmat ca fiind un
proces penal. Indicaţia dată de legea naţională nu are decât o valoare formală şi relativă
ce urmează a fi examinată în lumina unui numitor comun al legislaţiilor în materie ale
diverselor state contractante (C. Bîrsan, Convenţia europeană a drepturilor omului…,
op. cit., 2005, p. 444-445, Inocentio c. Portugalia, §56).
În aplicarea criteriilor enunţate anterior s-a stabilit că măsura indisponibilizării/ 9
confiscării unui bun dispusă ca măsură asiguratorie, fără constatarea vinovăţiei celui în
cauză, nu reprezintă o „pedeapsă” în sensul Convenţiei (Comisia Europeană a Drepturilor
Omului, 15 aprilie 1991, nr. 12386/1986, X c. Italia, D.R. nr. 70, p. 59). Dimpotrivă, o
legislaţie care conferă tribunalelor ample competenţe de confiscare a unor bunuri nu poate
fi exclusă din categoria normelor punitive, deoarece obiectivul reparării prejudiciului se
Lavinia Valeria Lefterache 159
Art. 55 Pedepsele
Capitolul II
Pedepsele principale
Comentariu comun
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Pedeapsa a fost prevăzută şi de Codul
penal anterior. Norma actuală schimbă condiţiile în care detenţiunea pe viaţă nu se aplică
şi, respectiv, se înlocuieşte, mărind atât vârsta de la care se dispune (de la 65 de ani în
loc de 60 de ani conform Codului anterior), cât şi durata închisorii subsecventă măsurilor
dispuse (30 de ani faţă de 25 de ani în Codul penal anterior). În consecinţă, în materia
detenţiunii pe viaţă legea nouă nu va retroactiva deoarece nu este mai favorabilă.
2 2. Vârsta persoanei condamnate. Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce
aceleaşi efecte, respectiv stabilirea unei pedepse cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi
pedeapsa interzicerii exercitării unor drepturi pe durata ei maximă. În raport de data la
care intervine faptul ce stinge dreptul de a stabili pedeapsa detenţiunii pe viaţă, înainte de
condamnare sau după condamnare, instanţa va face aplicarea art. 57 sau art. 58 C.pen.
Comentariu
1 1. Extrădare. Arestare provizorie. Detenţiune pe viaţă. În cazul în care se admite cere-
rea de extrădare a unei persoane condamnate în România, emiterea mandatului de arestare
provizorie a acesteia este obligatorie, indiferent de pedeapsa în executarea căreia se află cel
a cărui extrădare se cere; măsura arestării intră în vigoare după executarea pedepsei sau când
aceasta este considerată ca executată. Ca atare, mandatul de arestare provizorie trebuie emis
şi în cazul când cel extrădat se află în executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă; în acest sens,
trebuie observat că legea penală prevede situaţii când condamnarea la această pedeapsă se
înlocuieşte în timpul executării cu închisoarea pe timp mărginit sau când, în urma liberării
condiţionate, după o anumită perioadă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se consideră executată,
ori când cel condamnat este graţiat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 320/2005).
2 2. Aplicarea pedepselor complementare a interzicerii unor drepturi şi a degradării
militare. Nici Codul anterior, nici Codul actual nu fac referire în cazul detenţiunii pe viaţă
la situaţia pedepselor complementare, respectiv dacă se dispun şi în acest caz. Anterior
jurisprudenţa a stabilit că în cazul condamnării inculpatului la pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, sunt aplicabile atât pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi, cât şi
pedeapsa complementară a degradării militare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 366/1998,
în B.J. – C.D. 1999, p. 423, decizie pronunţată în aplicarea Codului penal anterior).
162 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 56
Dat fiind conţinutul art. 67, 68, 69, 70 C.pen., soluţia aplicării pedepsei complementare
este incidentă şi în cazul detenţiunii pe viaţă, însă caracterul său obligatoriu vizează doar
degradarea militară şi doar pentru anumite categorii de condamnaţi.
Astfel, art. 67 C.pen. precizează că pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi 3
poate fi aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea sau amenda, iar
art. 68 C.pen. referitor la executarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi
circumscrie executarea sancţiunii ipotezelor de stabilire a unei pedepse cu amenda, a
unei pedepse cu închisoarea. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este menţionată. Soluţia
de excludere a pedepsei complementare a interzicerii exerciţiului unor drepturi în cazul
detenţiunii pe viaţă este susţinută şi de faptul că pedeapsa complementară pe durata ei
maximă însoţeşte închisoarea în cazurile în care pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică
(art. 57) sau se înlocuieşte (art. 58). În consecinţă, interzicerea exerciţiului unor drepturi
nu este prevăzută de legea penală în cazul detenţiunii pe viaţă.
În ceea ce priveşte degradarea militară, legea prevede expres aplicarea acesteia în cazul 4
detenţiunii pe viaţă pentru anumite categorii de condamnaţi [art. 69 alin. (2) teza finală].
3. Publicarea hotărârii definitive de condamnare. Publicarea hotărârii definitive de 5
condamnare are criterii proprii de individualizare a sancţiunii [art. 70 alin. (1) C.pen.], care
fac posibilă aplicarea pedepsei complementare cu luarea în considerare a proporţionalităţii
acesteia cu scopul urmărit.
4. Pedeapsa accesorie. Pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării unor drepturi are în 6
vedere, conform art. 65 alin. (2) C.pen., drepturile prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a)-o) C.pen.
Pedeapsa accesorie se execută din momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare
şi până când pedeapsa principală privativă de libertate a fost executată sau considerată ca
executată. În cazul detenţiunii pe viaţă, pedeapsa accesorie a interzicerii dreptului străinului de
a se afla pe teritoriul României se pune în executare la data liberării condiţionate sau după ce
pedeapsa a fost considerată ca executată.
5. Executarea pedepsei. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă se execută în penitenciar. 7
Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, precum
şi persoana condamnatului pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat inferior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul
de aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim de
maximă siguranţă sunt supuse unor măsuri stricte de pază, supraveghere şi escortare, sunt
cazate, de regulă, individual, prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative, culturale,
terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire
şcolară şi formare profesională, în grupuri mici, în spaţii anume stabilite în interiorul
penitenciarului, sub supraveghere continuă, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi (art. 34 din Legea nr. 254/2013 privind executarea pedepselor şi a
măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).
Regimul de maximă siguranţă nu se aplică următoarelor persoane condamnate: a) care au
împlinit vârsta de 65 de ani; b) femeilor însărcinate sau care au în îngrijire un copil în vârstă
de până la un an; c) persoanelor încadrate în gradul I de invaliditate, precum şi celor cu
afecţiuni locomotorii grave. Persoanele condamnate prevăzute litera a) execută pedeapsa
privativă de libertate în regim închis. Persoanele condamnate prevăzute la litera b) şi c)
execută pedeapsa privativă de libertate în regim închis, pe perioada cât durează cauza
Lavinia Valeria Lefterache 163
Art. 57-58
57 Pedepsele
Comentariu
1 1. Legea mai favorabilă. Legea nouă nu va retroactiva (a se vedea precedent legislativ
şi situaţii tranzitorii de la comentariul comun al Secţiunii).
2 2. Individualizare. În cazul unei infracţiuni pedepsite cu detenţiunea pe viaţă, alternativ
cu închisoarea, instanţa alege mai întâi una dintre pedepsele alternative. Dacă pedeapsa
aleasă este detenţiunea pe viaţă, trebuie să ţină seama de prevederile potrivit cărora aceluia
care, la data pronunţării hotărârii de condamnare, a împlinit vârsta de 65 de ani, nu i se
aplică pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în locul acesteia aplicându-i-se pedeapsa închisorii
pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii unor drepturi pe durata ei maximă.
3 Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu este interzisă în mod automat pentru toate persoanele
în vârstă. Pentru cei aflaţi sub vârsta de 65 de ani, doar în situaţia în care un deţinut nu ar
primi îngrijiri medicale adecvate ar fi vorba despre un tratament inuman. Detenţiunea pe
viaţă nu cade sub incidenţa art. 3 atunci când normele interne prevăd posibilitatea liberării
condiţionate (CEDO, Kudła c. Polonia, §94).
4 Vârsta persoanei condamnate (65 de ani) produce aceleaşi efecte, respectiv stabilirea
unei pedepse cu închisoarea pe timp de 30 de ani şi pedeapsa interzicerii exercitării unor
drepturi pe durata ei maximă. În raport de data la care intervine faptul ce stinge dreptul
de a stabili pedeapsa detenţiunii pe viaţă, înainte de condamnare sau după condamnare,
instanţa va face aplicarea art. 57 sau art. 58 C.pen. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu va
fi aplicată atunci când vârsta de 65 de ani este împlinită înainte de pronunţarea hotărârii
definitive. Interdicţia aplicării detenţiunii pe viaţă este obligatorie.
Art. 59. Calculul pedepsei în cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe
viaţă
În cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa închisorii,
perioada de detenţiune executată se consideră ca parte executată din pedeapsa închisorii.
Comentariu
Textul este similar cu cel din art. 552 C.pen. din 1968.
Comentariu
1. Precedent legislativ. Limitele generale ale pedepsei cu închisoarea sunt aceleaşi ca 1
în Codul anterior.
2. Limite generale. Limitele generale ale pedepsei nu pot fi depăşite în procesul de 2
individualizare a sancţiunii [art. 2 alin. (3) C.pen.]. Nici în cazul individualizării pedepsei
Lavinia Valeria Lefterache 165
Art. 60 Pedepsele
condamnate care execută pedeapsa în regim semideschis pot presta muncă şi desfăşura
activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere psihologică şi asistenţă socială,
moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în afara penitenciarului, sub
supraveghere inclusiv electronică, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare a
prezentei legi.
14 4.4. Regimul deschis. Regimul deschis se aplică iniţial persoanelor condamnate la
pedeapsa închisorii de cel mult un an. În mod excepţional, natura şi modul de săvârşire
a infracţiunii, persoana condamnatului, precum şi comportarea acesteia până la stabilirea
regimului de executare pot determina includerea persoanei condamnate în regimul de
executare imediat superior ca grad de severitate, în condiţiile stabilite prin regulamentul de
aplicare a prezentei legi. Persoanele condamnate care execută pedeapsa în regim deschis sunt
cazate în comun, se pot deplasa neînsoţite în zone prestabilite din interiorul penitenciarului,
pot presta munca şi pot desfăşura activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională, în
afara penitenciarului, fără supraveghere, în condiţiile stabilite prin regulamentul de aplicare
a prezentei legi. Persoanele condamnate din regimul deschis sunt analizate în comisie numai
dacă se impune schimbarea regimului de executare într-unul superior ca grad de severitate.
15 4.5. Stabilirea regimului de executare. Stabilirea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate de către comisie are în vedere următoarele criterii: a) durata pedepsei
privative de libertate; b) gradul de risc al persoanei condamnate; c) antecedentele penale;
d) vârsta şi starea de sănătate ale persoanei condamnate; e) conduita persoanei condamnate,
pozitivă sau negativă, inclusiv în perioadele de detenţie anterioare; f) nevoile identificate
şi abilităţile persoanei condamnate, necesare includerii în programe educaţionale, de
asistenţă psihologică şi asistenţă socială; g) disponibilitatea persoanei condamnate de a
presta muncă şi de a participa la activităţi educative, culturale, terapeutice, de consiliere
psihologică şi asistenţă socială, moral-religioase, instruire şcolară şi formare profesională.
Decizia de stabilire a regimului de executare a pedepselor privative de libertate se comunică
persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a termenului de
exercitare a acesteia. Împotriva modului de stabilire a regimului de executare, persoana
condamnată poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate,
în termen de 3 zile de la data la care i s-a comunicat decizia de stabilire a regimului de
executare a pedepselor privative de libertate. Plângerea nu suspendă executarea hotărârii
comisiei. Persoana condamnată poate fi ascultată, la locul de deţinere, de judecătorul de
supraveghere a privării de libertate.
16 Judecătorul de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în termen
de 10 zile de la data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Încheierea
se comunică persoanei condamnate şi administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile
de la data pronunţării acesteia. Încheierea este executorie de la data comunicării către
administraţia penitenciarului. Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării
de libertate, persoana condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie
la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la
comunicarea încheierii. Contestaţiile se depun la judecătorul de supraveghere a privării
de libertate care a pronunţat încheierea. Contestaţiile se înaintează judecătoriei, împreună
cu dosarul cauzei, în termen de două zile de la primirea acestora. Contestaţia nu suspendă
executarea încheierii. Contestaţia se judecă, în şedinţă publică, cu citarea persoanei
168 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 60
condamnate şi a administraţiei penitenciarului. Persoana condamnată şi administraţia
penitenciarului pot depune memorii şi concluzii scrise. Persoana condamnată este adusă
la judecată doar la solicitarea instanţei, în acest caz fiind audiată. Asistenţa juridică nu
este obligatorie. În cazul în care procurorul şi reprezentantul administraţiei penitenciarului
participă la judecată, aceştia pun concluzii. Instanţa se pronunţă prin sentinţă definitivă,
în şedinţă publică. Sentinţa se comunică persoanei condamnate şi administraţiei peniten-
ciarului.
4.6. Schimbarea regimului de executare. Schimbarea regimului de executare a pedep- 17
selor privative de libertate în regimul imediat inferior ca grad de severitate se poate dispune,
ţinându-se seama de natura şi modul de săvârşire a infracţiunii, dacă persoana condamnată:
a) a avut o bună conduită, stabilită prin raportare la recompensele acordate şi sancţiunile
aplicate şi nu a recurs la acţiuni care indică o constantă negativă a comportamentului;
b) a stăruit în muncă sau s-a implicat activ în activităţile stabilite în Planul individualizat
de evaluare şi intervenţie educativă şi terapeutică. Schimbarea regimului de executare a
pedepselor privative de libertate într-unul mai sever se poate dispune, în orice moment al
executării pedepsei, dacă persoana condamnată a comis o infracţiune sau a fost sancţionată
disciplinar pentru o abatere disciplinară foarte gravă sau pentru mai multe abateri disciplinare
grave. Dacă persoana condamnată a fost inclusă în categoria celor cu grad de risc pentru
siguranţa penitenciarului, se dispune schimbarea regimului de executare a pedepselor
privative de libertate în regimul de maximă siguranţă.
Hotărârea comisiei, prin care se dispune menţinerea sau schimbarea regimului de 18
executare, cuprinde şi termenul de reanalizare care nu poate fi mai mare de un an.
Hotărârea de schimbare a regimului de executare a pedepselor privative de libertate 19
se comunică persoanei condamnate împreună cu menţionarea căii de atac existente şi a
termenului de exercitare a acesteia. Împotriva hotărârii comisiei, persoana condamnată
poate formula plângere la judecătorul de supraveghere a privării de libertate, în termen de
3 zile de la data la care i s-a comunicat hotărârea. Persoana condamnată poate fi ascultată,
la locul de deţinere, de judecătorul de supraveghere a privării de libertate. Judecătorul
de supraveghere a privării de libertate soluţionează plângerea în termen de 10 zile de
la data primirii acesteia şi pronunţă, prin încheiere motivată. Prin încheiere, judecătorul
de supraveghere a privării de libertate fixează termenul de reanalizare, care nu poate
fi mai mare de un an. Termenul curge de la data emiterii hotărârii comisiei. Încheierea
judecătorului de supraveghere a privării de libertate se comunică persoanei condamnate şi
administraţiei penitenciarului, în termen de 3 zile de la data pronunţării acesteia. Încheierea
este executorie de la data comunicării către administraţia penitenciarului. Competenţa de
soluţionare a plângerii aparţine judecătorului de supraveghere a privării de libertate de la
penitenciarul a cărui comisie a dispus menţinerea sau schimbarea regimului de executare.
Împotriva încheierii judecătorului de supraveghere a privării de libertate, persoana
condamnată şi administraţia penitenciarului pot formula contestaţie la judecătoria în a
cărei circumscripţie se află penitenciarul, în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii.
Contestaţia nu suspendă executarea încheierii.
Tinerii condamnaţi sunt incluşi, pe durata executării pedepsei, în programe speciale 20
educaţionale, de asistenţă psihologică şi asistenţă socială, în funcţie de vârsta şi de
personalitatea fiecăruia. În sensul legii, se consideră tineri persoanele condamnate care
nu au împlinit vârsta de 21 de ani. La mutarea într-un penitenciar de adulţi a tinerilor
Lavinia Valeria Lefterache 169
Art. 60 Pedepsele
infracţiuni grave care implică tratamente contrare art. 3, nu este acceptabil, în principiu,
ca desfăşurarea şi finalizarea unor asemenea procese să fie împiedicate, printre altele,
de prescripţia penală, ca urmare a tergiversărilor judiciare incompatibile cu cerinţa de
celeritate şi de diligenţă rezonabilă, implicită în acest context (CEDO, Damian-Burueană
şi Damian c. România, §80; Okkalı c. Turcia, §65 şi 66; Huseyin Simsek c. Turcia, §67).
30 8. Pedeapsa disciplinară. Aplicarea unei pedepse disciplinare unui deţinut nu consti-
tuie prin ea însăşi o privare de libertate, în sensul art. 5 din Convenţie, deoarece acest
articol nu priveşte condiţiile de detenţie. Sancţiunile impuse de regulamentele de deţinere
trebuie să respecte cerinţele art. 3 din Convenţie. Aplicând criteriile stabilite de Curte
pentru analizarea caracterului de pedeapsă al unei sancţiuni (măsura să fie impusă ca
urmare a săvârşirii unei infracţiuni, natura şi scopul măsurii în cauză, calificarea acesteia
în dreptul intern, procedura în urma căreia a fost dispusă şi procedura de executare, gravi-
tatea măsurii) în ceea ce priveşte sancţiunile disciplinare, s-a apreciat că o sancţiune care
nu depăşeşte nivelul de la care ar putea fi considerată pedeapsă, care nu este înscrisă în
cazierul celui în cauză şi poate fi contestată în faţa unei jurisdicţii, cu garanţiile judiciare
aferente, nu reprezintă o pedeapsă în sensul art. 7 din Convenţie (CEDO, Sawoniuk c.
Marea Britanie).
31 9. Pedeapsă inumană sau degradantă. Nu se poate susţine că orice pedeapsă aplicată
de autorităţile judiciare, având în vedere aspectul umilitor, ar avea şi un caracter degradant.
Pedepsele inumane sau degradante sunt rezultatul existenţei unui act instituţionalizat
statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă. De regulă, individualizarea pedepsei
nu intră sub incidenţa Convenţiei. Dacă însă Curtea constată că autorităţile au aplicat
pedepse arbitrare sau exagerat de lungi se poate constata o încălcare a art. 3 din Convenţie.
Suferinţa pe care o provoacă o pedeapsă inumană sau degradantă trebuie să se situeze la un
nivel deosebit (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30), Curtea analizând nu numai suferinţa
fizică, dar şi suferinţa morală, de exemplu în cazul în care există o perioadă lungă de timp
de aşteptare a executării pedepsei (CEDO, Soering c. Marea Britanie, §100), publicitatea
sancţiunii sau înjosirea victimei.
32 O pedeapsă nu echivalează, prin ea însăşi, cu o tortură sau cu un rău tratament. O astfel de
măsură ar putea căpăta un caracter degradant, deci contrar prevederilor art. 3 din Convenţie,
doar dacă aplicarea ei ar produce «o umilire sau o dispreţuire a persoanei condamnate», în con-
diţiile în care ea «ar atinge un nivel deosebit, având un caracter diferit de elementele pe care le
presupune, în mod normal, o pedeapsă judiciară» (CEDO, Tyrer c. Marea Britanie, §30).
Comentariu comun
1 1. Amenda şi amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii. Spre deosebire de Codul
penal anterior, conform Codului actual amenda poate fi stabilită atât ca pedeapsă de sine
stătătoare, cât şi însoţind pedeapsa închisorii (ca o cauză de agravare facultativă) în cazul
infracţiunilor prin s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial.
2 Amenda are un sistem propriu de reglementare în ceea ce priveşte:
Comentariu
1 1. Stabilirea caracterului de pedeapsă. În vederea analizării caracterului de pedeapsă,
în sensul art. 7 din Convenţie, se verifică scopul sancţiunii (dacă este preventiv sau compen-
satoriu), implicarea organelor de urmărire penală (CEDO, Milhaud c. Franţa, §25), dacă este
consecinţa exercitării abuzive a unui drept sau consecinţa unei infracţiuni. O amendă pentru
exercitarea abuzivă a unui recurs nu este considerată pedeapsă (CEDO, X c. Italia, §5).
2 2. Determinarea numărului de zile-amendă. Limitele speciale ale zilelor-amendă
sunt cuprinse între:
a) 60 şi 180 de zile-amendă, respectiv între 600 lei şi 90.000 lei, când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită numai pedeapsa amenzii. Dacă prin infracţiunea săvârşită
s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă se pot
majora cu o treime, devenind astfel între 80 zile-amendă (800 lei) şi 240 zile-amendă
(120.000 lei).
b) 120 şi 240 de zile-amendă, respectiv între 1.200 lei şi 120.000 lei, când legea
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult doi ani. Dacă prin
infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale
174 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 61
zilelor-amendă se pot majora cu o treime, devenind astfel între 160 zile amendă (1.600 lei)
şi 320 zile-amendă (160.000 lei);
c) 180 şi 300 de zile-amendă, respectiv între 1.800 lei şi 150.000, când legea prevede
pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani. Dacă prin infracţiunea
săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos patrimonial, limitele speciale ale zilelor-amendă
se pot majora cu o treime, devenind astfel între 240 zile-amendă (120.000 lei) şi 400 zile-
amendă (200.000 lei).
3. Pedeapsă prevăzută de lege. Pedeapsa închisorii la care se referă art. 61 alin. (4) 3
C.pen. este pedeapsa prevăzută de art. 187 C.pen., respectiv pedeapsa prevăzută în textul
de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a
cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.
4. Efectele cauzelor de atenuare şi de agravare. Când în cazul aceleiaşi infracţiuni 4
sunt incidente una sau mai multe cauze de reducere a pedepsei şi una sau mai multe cauze
de majorare a pedepsei, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiu-
nea săvârşită: a) se reduc prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la tentativă,
circumstanţe atenuante şi cazuri speciale de reducere a pedepsei, după care b) limitele
de pedeapsă rezultate se majorează prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la
circumstanţe agravante, infracţiune continuată, concurs sau recidivă. Efectele se produc
asupra limitelor zilelor-amendă, iar nu asupra sumei corespunzătoare zilei-amendă, care are
propriile criterii de individualizare independente de cauzele de atenuare şi de agravare.
Individualizarea sumei corespunzătoare zilelor-amendă se face către minimul sau 5
maximul cuantumului indiferent de limita aleasă pentru zilele-amendă. Stabilirea zilelor-
amendă către minimum nu împiedică individualizarea amenzii prin înmulţirea zilelor-
amendă cu o sumă orientată spre maximum.
5. Procedura de executare a pedepsei amenzii. Legea nr. 253/2013 privind executarea 6
pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de
organele judiciare în cursul procesului penal prevede (art. 22) că persoana condamnată la
pedeapsa amenzii este obligată să achite integral amenda în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi să comunice judecătorului delegat cu executarea
dovada plăţii, în termen de 15 zile de la efectuarea acesteia. Dacă persoana condamnată se
află în imposibilitate de a achita integral amenda în termenul prevăzut anterior, judecătorul
delegat cu executarea, la cererea acesteia, poate dispune eşalonarea plăţii amenzii în rate
lunare, pe o perioadă ce nu poate depăşi 2 ani. Judecătorul delegat cu executarea, analizând
cererea persoanei condamnate şi documentele justificative privind imposibilitatea acesteia de
achitare integrală a amenzii, se pronunţă prin încheiere. În cazul în care dispune eşalonarea,
încheierea va cuprinde: cuantumul amenzii, numărul de rate lunare în cuantum egal pentru
care se eşalonează amenda, precum şi termenul de plată.
6. Procedura în caz de neexecutare a pedepsei amenzii. Această procedură (art. 23 7
din Legea nr. 253/2013) se desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând
că persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de
lege, sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează: a) când constată
că neexecutarea nu este imputabilă condamnatului, dispune executarea amenzii prin
muncă neremunerată în folosul comunităţii, în afară de cazul în care persoana nu poate
presta această muncă din cauza stării de sănătate; b) când constată că neexecutarea nu
este imputabilă condamnatului şi acesta nu îşi dă consimţământul la prestarea unei munci
Lavinia Valeria Lefterache 175
Art. 62 Pedepsele
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Legea nu retroactivează pentru fapte
comise anterior datei de 1.02.2014, având în vedere că în Codul penal anterior nu era
prevăzută posibilitatea ca amenda să nu însoţească pedeapsa închisorii.
2 Conform Legii nr. 187/2012, art. 11, dispoziţiile art. 62 C.pen. privind amenda care însoţeşte
pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a
acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile.
3 2. Determinarea numărului de zile-amendă. Spre deosebire de pedeapsa amenzii sub
forma zilelor-amendă ca pedeapsă de sine stătătoare care se raportează la pedeapsa cu închi-
soarea prevăzută de lege, în cazul amenzii care însoţeşte pedeapsa închisorii stabilirea zilelor-
amendă se face în raport de pedeapsa cu închisoarea stabilită de instanţa de judecată.
4 Limitele speciale ale zilelor-amendă care însoţesc pedeapsa cu închisoarea sunt
cuprinse între:
-120 şi 240 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani;
-180 şi 300 de zile-amendă, când instanţa a stabilit pentru infracţiunea respectivă
pedeapsa închisorii mai mare de 2 ani.
5 3. Criterii de individualizare. Zilele-amendă care însoţesc pedeapsa închisorii se
stabilesc în raport de criteriile de individualizare prevăzute de art. 74 C.pen. şi nu pot
Comentariu
1. Situaţii tranzitorii. A se vedea precedent legislativ şi situaţii tranzitorii de la 1
comentariul art. 62.
2. Individualizare. Indiferent de suma stabilită de către instanţă pentru o zi-amendă, 2
înlocuirea se face prin echivalarea unei zile-amendă cu o zi de închisoare.
Înlocuirea operează atât în cazul în care legea prevede doar amenda, cât şi în cazul în 3
care legea prevede pedeapsa amenzii alternativ cu închisoarea. Operaţiunea este posibilă
deoarece într-o primă etapă instanţa individualizează amenda sub forma zilelor-amendă,
astfel că durata pedepsei închisorii este previzibilă încă de la data rămânerii definitive a
hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii sub forma zilelor-amendă.
3. Procedura în caz de neexecutare. Această procedură (art. 23 din Legea 4
nr. 253/2013) se desfăşoară în faţa instanţei de executare. Judecătorul, constatând că
persoana condamnată nu a achitat amenda, în tot sau în parte, în termenul prevăzut de
lege, sesizează instanţa de executare, care procedează după cum urmează (...) c) când
constată neexecutarea cu rea-credinţă a amenzii, înlocuieşte amenda cu închisoarea. Pentru
Art. 64. Executarea pedepsei amenzii prin prestarea unei munci neremunerate
în folosul comunităţii
(1) În cazul în care pedeapsa amenzii nu poate fi executată în tot sau în parte din mo ve
neimputabile persoanei condamnate, cu consimţământul acesteia, instanţa înlocuiește
obligaţia de plată a amenzii neexecutate cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în
folosul comunităţii, afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, persoana nu poate
presta această muncă. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comu-
nităţii.
(2) Dacă amenda înlocuită conform dispoziţiilor alin. (1) a însoţit pedeapsa închisorii,
obligaţia de muncă în folosul comunităţii se execută după executarea pedepsei închisorii.
(3) Coordonarea executării obligaţiei de muncă în folosul comunităţii se face de serviciul
de probaţiune.
(4) Executarea muncii în folosul comunităţii dispusă în condiţiile alin. (1) încetează prin
plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă rămase neexecutate.
(5) Instanţa înlocuiește zilele-amendă neexecutate prin muncă în folosul comunităţii cu
un număr corespunzător de zile cu închisoare, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în condi-
ţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârșește o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin muncă
în folosul comunităţii la data condamnării defini ve pentru noua infracţiune, înlocuite cu
închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
(6) Dacă persoana condamnată, aflată în situaţia prevăzută în alin. (1), nu își dă consimţă-
mântul la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii, amenda neexecutată
se înlocuiește cu pedeapsa închisorii conform art. 63.
Comentariu
1 1. Situaţii tranzitorii. Legea nr. 187/2012 prevede în art. 14 alin (2) că dispoziţiile
art. 64 C.pen. nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării sale în vigoare,
chiar dacă amenda a fost aplicată în baza art. 61 C.pen.
2 2. Natură juridică. Munca neremunerată în folosul comunităţii este un mod de executare
a pedepsei amenzii şi nu o pedeapsă. Executarea are un caracter reversibil în sensul că munca
neremunerată în folosul comunităţii poate fi înlocuită cu închisoarea, dacă:
a) persoana condamnată nu execută obligaţia de muncă în folosul comunităţii în
condiţiile stabilite de instanţă;
b) persoana condamnată săvârşeşte o nouă infracţiune descoperită înainte de executarea
integrală a obligaţiei de muncă în folosul comunităţii. Zilele-amendă neexecutate prin
muncă în folosul comunităţii la data condamnării definitive pentru noua infracţiune,
înlocuite cu închisoarea, se adaugă la pedeapsa pentru noua infracţiune.
3 3. Individualizare. Unei zile-amendă îi corespunde o zi de muncă în folosul comunităţii,
respectiv o zi de închisoare.
178 Lavinia Valeria Lefterache
Pedepsele principale Art. 64
4. Înlocuirea muncii neremunerate cu pedeapsa închisorii. Lipsa consimţământului 4
persoanei condamnate la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunităţii face ca
amenda neexecutată să fie înlocuită de pedeapsa închisorii.
5. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. În cazul în care instanţa de 5
executare dispune executarea amenzii prin muncă neremunerată în folosul comunităţii,
o copie a hotărârii se trimite serviciului de probaţiune competent. Executarea muncii în
folosul comunităţii se face într-un termen de maximum 2 ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii de executare a pedepsei amenzii, prin prestarea unei munci neremunerate în
folosul comunităţii, şi poate înceta şi prin plata amenzii corespunzătoare zilelor-amendă
neexecutate.
Capitolul III
Pedeapsa accesorie şi pedepsele
complementare
Comentariu comun
1 Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Drepturile al căror exerciţiu este interzis
sunt preluate din Codul anterior unde reprezentau însă modalităţi diverse de apărare
a societăţii, fie ca pedeapsă accesorie, fie ca măsură de siguranţă, fie ca măsură de
supraveghere.
2 Spre deosebire de Codul penal din 1968, în Codul actual pedepsele accesorii sunt date
în considerarea pedepsei complementare, şi nu a celei principale.
3 Legea prevede o nouă pedeapsă complementară pentru persoana fizică, publicarea
hotărârii de condamnare. Anterior publicarea hotărârii de condamnare era prevăzută ca
pedeapsă complementară în cazul persoanei juridice.
4 Codul anterior reglementa pedepsele complementare în mod diferit atât în ceea ce
priveşte conţinutul (publicarea hotărârii de condamnare nu era prevăzută drept pedeapsă
complementară), durata (anterior durata era de la 1 la 10 ani), cât şi conţinutul interzicerii
unor drepturi mai numeroase acum faţă de Codul penal din 1968.
5 Conform art. 12 din Legea nr. 187/2012, în cazul succesiunii de legi penale intervenite
până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare
se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea
comisă. Pedeapsa complementară constând în publicarea hotărârii de condamnare nu se
aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a noului Cod penal.
Comentariu
1. Condiţii. Pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi poate fi 1
aplicată dacă pedeapsa principală stabilită este amenda sau închisoarea şi instanţa constată
că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi persoana infractorului,
această pedeapsă este necesară.
2. Lipsa efectelor circumstanţelor agravante sau atenuante asupra limitelor 2
pedepsei complementare. Circumstanţele atenuante sau agravante nu produc efecte
asupra limitelor pedepselor complementare. Conform art. 76 C.pen., în cazul în care există
circumstanţe atenuante, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea
Lavinia Valeria Lefterache 185
Art. 66 Pedepsele
Comentariu
1 Pedeapsa complementară însoţeşte atât pedeapsa închisorii, cât şi pedeapsa amenzii.
Aplicarea pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi se dispune indiferent de
cuantumul pedepsei principale. Stabilirea drepturilor al căror exerciţiu este interzis trebuie
să decurgă din natura faptei comise, iar orice limitare a exerciţiului unor drepturi trebuie
să fie proporţională cu scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni.
2 Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi nu însoţeşte pedeapsa detenţiunii
pe viaţă, având în vedere că nu există o reglementare expresă în sensul stabilirii acesteia
în situaţia menţionată.
3 Circumstanţele atenuante sau stările de atenuare nu produc efecte asupra caracterului
obligatoriu al pedepsei complementare, atunci când legea prevede această pedeapsă pentru
infracţiunea săvârşită.
4 Interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României nu se aplică în cazul
în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere. Limitarea pedepsei
complementare în acest caz decurge din faptul că nu ar exista o concordanţă între pedeapsa
principală care implică prezenţa condamnatului pe teritoriul României sub supraveghere
şi pedeapsa complementară.
Comentariu
1 1. Punerea în executare a hotărârii judecătoreşti. Legea nr. 253/2013 privind
executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate
dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal prevede, în art. 29-31, executarea
pedepselor complementare aplicabile persoanei fizice.
2 În cazul dispunerii pedepsei complementare a interzicerii unor drepturi, judecătorul
delegat cu executarea trimite o copie de pe dispozitivul hotărârii, în funcţie de drepturile
a căror exercitare a fost interzisă, persoanei juridice de drept public sau de drept privat
autorizate să supravegheze exercitarea dreptului respectiv, după cum urmează:
a) pentru interzicerea dreptului de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice, comunicarea se face primăriei de la domiciliul, precum şi, dacă este cazul,
188 Lavinia Valeria Lefterache
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare Art. 68
celei de la locuinţa persoanei condamnate şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi
Administrarea Bazelor de Date;
b) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul autorităţii 3
de stat, comunicarea se face Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici, precum şi, dacă
este cazul, instituţiei în cadrul căreia cel condamnat exercită o astfel de funcţie;
c) pentru interzicerea dreptului străinului de a se afla pe teritoriul României, comuni-
carea se face Inspectoratului General pentru Imigrări şi Inspectoratului General al Poliţiei
de Frontieră;
d) pentru interzicerea dreptului de a alege, comunicarea se face primăriei de la domici- 4
liul, precum şi, dacă este cazul, celei de la locuinţa persoanei condamnate, Direcţiei pentru
Evidenţa Persoanelor şi Administrarea Bazelor de Date, iar, în cazul în care persoana locu-
ieşte în străinătate, comunicarea se face Departamentului consular al Ministerului Afacerilor
Externe. În cazul cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, comunicarea se face
Inspectoratului General pentru Imigrări;
e) pentru interzicerea drepturilor părinteşti, comunicarea se face consiliului local
şi direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului în a căror circumscripţie
îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul, celor în care îşi are locuinţa
condamnatul;
f) pentru interzicerea dreptului de a fi tutore sau curator, comunicarea se face consiliului
local în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul condamnatul, precum şi, dacă este cazul,
celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
g) pentru interzicerea dreptului de a ocupa funcţia, de a exercita profesia sau meseria 5
ori de a desfăşura activitatea de care s-a folosit pentru săvârşirea infracţiunii, comunicarea
se face persoanei juridice în cadrul căreia persoana exercită respectiva funcţie, profesie,
meserie sau activitate, precum şi, dacă este cazul, persoanei juridice care asigură organi-
zarea şi coordonarea exercitării profesiei sau activităţii respective ori autorităţii care a
învestit-o cu exercitarea unui serviciu de interes public;
h) pentru interzicerea dreptului de a deţine, purta şi folosi orice categorie de arme,
comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are
domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
i) pentru interzicerea dreptului de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de
instanţă, comunicarea se face inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie
îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul;
j) pentru interzicerea dreptului de a părăsi teritoriul României, comunicarea se face 6
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, Direcţiei Generale de Paşapoarte şi
Inspectoratului General pentru Imigrări, în situaţia cetăţenilor străini;
k) pentru interzicerea dreptului de a ocupa o funcţie de conducere în cadrul unei persoane
juridice de drept public, comunicarea se face Inspectoratului General al Poliţiei Române;
l) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite localităţi stabilite de instanţă,
comunicarea se face inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află
localităţile vizate de interdicţie şi Direcţiei pentru Evidenţa Persoanelor şi Administrarea
Bazelor de Date;
m) pentru interzicerea dreptului de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări
sportive, culturale ori la alte adunări publice, stabilite de instanţă, comunicarea se face
inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi,
Lavinia Valeria Lefterache 189
Art. 68 Pedepsele
dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care s-a
dispus interdicţia pentru locuri, manifestări sau adunări în afara acestei circumscripţii,
Inspectoratului General al Poliţiei Române;
7 n) pentru interzicerea dreptului de a comunica cu victima ori cu membri de familie ai
acesteia, cu persoanele care au comis infracţiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanţă,
ori de a se apropia de acestea, comunicarea se face persoanelor cu care condamnatul nu
are dreptul să intre în legătură ori de care nu are dreptul să se apropie, inspectoratului
judeţean de poliţie în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul,
celui în care îşi are locuinţa condamnatul şi, pentru cazurile în care victima sau persoanele
stabilite de instanţă nu domiciliază în aceeaşi circumscripţie, inspectoratelor judeţene de
poliţie de la domiciliul acestora;
o) pentru interzicerea dreptului de a se apropia de locuinţa, locul de muncă, şcoala
sau alte locuri unde victima desfăşoară activităţi sociale, în condiţiile stabilite de instanţa
de judecată, comunicarea se face victimei, inspectoratului judeţean de poliţie în a cărui
circumscripţie îşi are domiciliul, precum şi, dacă este cazul, celui în care îşi are locuinţa
condamnatul şi inspectoratelor judeţene de poliţie în a căror circumscripţie se află locurile
vizate de interdicţie.
Comunicarea se face la data când pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi
devine executabilă, potrivit Codului penal, şi trebuie să menţioneze data de la care începe
şi data la care ar trebui să înceteze executarea pedepsei complementare.
8 2. Executarea pedepsei complementare în cazul suspendării sub supraveghere a
executării pedepsei sau al liberării condiţionate. În cazul dispunerii suspendării sub
supraveghere a executării pedepsei sau al liberării condiţionate se aplică în mod corespun-
zător dispoziţiile referitoare la executare (a se vedea pct. 1) cu privire la interdicţiile dispuse
de instanţa de judecată în cadrul pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor
drepturi şi dispoziţiile cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor
dispuse de instanţă în cadrul suspendării executării sub supraveghere, respectiv dispoziţiile
cu privire la executarea măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor dispuse de instanţă în
cadrul liberării condiţionate.
9 3. Acordarea de permisiuni în executarea pedepsei complementare a interzicerii
unor drepturi. Judecătorul delegat cu executarea poate acorda persoanei condamnate, la
cererea motivată a acesteia, o permisiune în executarea pedepsei complementare prevă-
zute la art. 66 alin. (1) lit. l)-o) din Legea nr. 286/2009, cu modificările şi completările
ulterioare, în următoarele cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria,
botezul sau înhumarea unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen.;
b) participarea la un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui
examen; d) urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale.
10 Cererea persoanei condamnate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea
acesteia, a reprezentantului instituţiilor prevăzute la art. 29 alin. (1) lit. l)-o) din Legea
nr. 253/2013, respectiv a consilierului de probaţiune, atunci când s-a dispus suspendarea
executării pedepsei sub supraveghere. Judecătorul delegat cu executarea se pronunţă prin
încheiere definitivă. O copie a încheierii definitive se comunică instituţiilor şi serviciului
de probaţiune competent, atunci când este cazul.
11 Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei
care vizează urmarea unui tratament sau a unei intervenţii medicale, când, în mod
190 Lavinia Valeria Lefterache
Pedeapsa accesorie şi pedepsele complementare Art.Art.
69-70
69
excepţional, permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea
tratamentului sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în durata pedepsei
complementare.
Comentariu
Pedeapsa complementară se aplică dacă sunt întrunite condiţii referitoare la natura şi 1
cuantumul sancţiunii aplicate, respectiv cu privire la persoana căreia îi este destinată.
Pedeapsa complementară îi vizează pe condamnaţii militari în activitate, în rezervă sau 2
în retragere.
În raport de cuantumul şi natura pedepsei principale, pedeapsa complementară are un 3
caracter obligatoriu, respectiv facultativ:
a) pedeapsa complementară este obligatorie în cazul în care pedeapsa principală este
închisoarea mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă;
b) pedeapsa complementară este facultativă în cazul infracţiunilor săvârşite cu intenţie,
dacă pedeapsa principală aplicată este închisoarea de cel puţin 5 ani şi de cel mult 10 ani.
Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor 4
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
reglementează în art. 32 punerea în executare a pedepsei complementare a degradării
militare. Pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea de către judecă-
torul delegat cu executarea a unei copii de pe dispozitivul hotărârii comandantului unităţii
militare în a cărei evidenţă este luată persoana condamnată, respectiv centrului militar
judeţean sau zonal de la domiciliul condamnatului.
Comentariu
1 Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
reglementează în art. 33 punerea în executare a pedepsei complementare a publicării
hotărârii de condamnare. În vederea punerii în executare a pedepsei publicării hotărârii
de condamnare, judecătorul delegat cu executarea trimite extrasul, în forma stabilită
de instanţă, cotidianului local sau naţional desemnat de acesta, solicitând comunicarea
tarifului pentru publicare. În termen de 10 zile de la primirea răspunsului din partea
conducerii cotidianului desemnat, judecătorul delegat cu executarea comunică persoanei
condamnate costul publicării şi obligaţia acesteia de a face plata în termen de 30 zile.
Cotidianul desemnat va proceda la publicarea extrasului hotărârii de condamnare în
termen de 5 zile de la data plăţii şi îl va înştiinţa pe judecătorul delegat cu executarea
despre publicare, comunicându-i o copie a textului publicat.
2 Dacă, în termen de 45 de zile de la comunicarea făcută persoanei condamnate,
judecătorul delegat cu executarea nu primeşte înştiinţarea privind efectuarea publicării,
va proceda la verificarea motivelor care au condus la neefectuarea acesteia. În situaţia în
care conducerea cotidianului desemnat nu furnizează informaţia sau când nu ia măsurile
necesare în vederea asigurării publicării, judecătorul delegat cu executarea poate acorda
un nou termen pentru îndeplinirea acestor obligaţii, ce nu poate depăşi 15 zile, sau
desemnează un alt cotidian din aceeaşi categorie pentru publicare. Dacă se constată că
neefectuarea publicării s-a datorat culpei persoanei condamnate, judecătorul delegat cu
executarea poate acorda un nou termen pentru publicare, care nu poate depăşi 15 zile.
3 Dacă persoana condamnată nu a efectuat plata pentru publicare în termenul prevăzut
de lege, judecătorul delegat cu executarea va sesiza organul de urmărire penală competent,
cu privire la săvârşirea infracţiunii prevăzute la art. 288 alin. (1) C.pen.
Capitolul IV
Calculul duratei pedepselor
Capitolul V
Individualizarea pedepselor
Comentariu comun
1 Adaptarea limitelor sancţiunii prevăzute de lege periculozităţii faptei şi valorii sociale
ocrotite (individualizare legală) reflectă importanţa valorii sociale ocrotite.
Adaptarea cuantumului pedepsei aplicate pentru fapta concretă periculozităţii infrac-
torului, urmărilor faptei, scopului urmărit, schimbării comportamentului celui condamnat
sub influenţa sancţiunii (individualizarea judiciară) implică utilizarea unui complex de
cauze de agravare şi de atenuare a pedepsei, în vederea realizării scopului pedepsei,
prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.
2 Adaptarea modului de executare a sancţiunii în raport de conduita celui condamnat la
locurile de executare a pedepselor (individualizarea administrativă a executării pedepsei)
poate privi nu numai regimul de executare, dar şi durata executării efective a pedepsei prin
substituirea, de exemplu, a pedepsei închisorii cu liberarea condiţionată sau cu alte forme
de executare ori prin graţiere pură şi simplă sau condiţionată.
Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi convingătoare.
3 Noul Cod penal propune o nouă reglementare în materia mijloacelor alternative la
executarea pedepsei. Sunt prevăzute două instituţii noi: renunţarea la pedeapsă şi amânarea
aplicării pedepsei, la care se adaugă suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.
Conform Codului actual instanţa are de ales mai întâi dacă aplică pedeapsa sau
renunţă la aplicarea acesteia ori amână aplicarea şi apoi dacă pedeapsa va fi executată sau
executarea acesteia va fi suspendată pe un termen de supraveghere.
4 Reintegrarea socială a infractorului prin mijloace alternative la executarea pedepsei
este condiţionată în acelaşi timp de evaluarea conduitei acestuia pe parcursul procesului
penal şi de atitudinea faţă de actul de justiţie. Astfel, infractorul care s-a sustras de la
urmărire penală ori judecată sau a încercat zădărnicirea aflării adevărului ori a identificării
şi tragerii la răspundere penală a autorului sau a participanţilor, nu poate beneficia de
renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei ori de suspendarea executării
pedepsei sub supraveghere, întrucât între conduita acestuia pe parcursul procesului penal
şi natura şi scopul acestor măsuri există o vădită incompatibilitate.
5 Renunţarea la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei şi suspendarea execu-
tării pedepsei sub supraveghere nu se aplică în mod automat atunci când sunt îndeplinite
condiţiile referitoare la cuantumul pedepsei prevăzute de lege, respectiv lipsa anteceden-
telor penale. Aprecierea instanţei că aplicarea unei pedepse ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia nu conduce însă la concluzia
lipsei de previzibilitate a legii şi nici a unui pericol de discriminare. Revocarea amânării
aplicării pedepsei, revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere, revocarea
liberării condiţionate sunt obligatorii atunci când pe durata termenului de supraveghere,
cu rea-credinţă nu sunt respectate măsurile de supraveghere sau nu sunt executate
obligaţiile impuse. Normele penale au în aceste cazuri un caracter imperativ. În cazul
Comentariu
1. Individualizare. Pedeapsa prevăzută de lege trebuie să corespundă gradului 1
de pericol social generic al infracţiunii, iar pedeapsa concretă trebuie să corespundă
pericolului social concret al infracţiunii şi periculozităţii infractorului.
Individualizarea pedepsei reprezintă procedeul de adaptare a naturii şi cuantumului 2
sancţiunii la infracţiunea săvârşită şi persoana infractorului, la aptitudinea acestuia de
a se îndrepta sub influenţa pedepsei. Sancţiunile trebuie să fie efective, proporţionale şi
convingătoare.
Codul penal renunţă la menţionarea explicită, drept criterii de individualizare, a 3
dispoziţiilor părţii generale şi ale părţii speciale a Codului, respectiv la cauzele care
atenuează şi agravează răspunderea penală, deoarece acestea conduc la stabilirea limitelor
între care se va face individualizarea judiciară şi cunosc reglementări specifice. Ceea ce
interesează, în acest context, sunt doar elementele ce urmează a fi avute în vedere la
stabilirea pedepsei între limitele speciale aşa cum au fost ele determinate prin aplicarea
tuturor prevederilor legale incidente.
4 2. Jurisprudenţă
5 2.1. Scopul pedepsei. Funcţiile de constrângere şi de reeducare, precum şi scopul
preventiv al pedepsei pot fi realizate numai printr-o corectă individualizare (…).
O pedeapsă deosebit de aspră, în raport cu datele personale ale inculpatului, este adesea
neconvingătoare şi neeficientă, nefiind în măsură a-şi atinge scopul. Se constată că
instanţele au luat în considerare, cu precădere, gravitatea faptei, neacordând semnificaţia
cuvenită datelor referitoare la persoana inculpatului, care are o pregătire şcolară minimă,
se află la prima confruntare cu legea penală, manifestând o atitudine constantă de regret
faţă de fapta deosebit de gravă pe care a comis-o şi pe care şi-o explică numai prin faptul
că, atunci când consumă alcool, devine agresiv [„aşa cum s-a întâmplat şi atunci (...) în
timpul certei cu ea, am devenit foarte nervos”]. Potrivit buletinului de analiză toxicologică,
la data săvârşirii faptei, inculpatul avea 1,95 g ‰ alcool în sânge, ceea ce a contribuit
la pierderea controlului asupra faptelor sale, chiar în raport cu mama sa (C.S.J., Secţia
penală, decizia nr. 123/2003, www.scj.ro).
6 2.2. Lipsa temeiurilor de reducere a pedepsei. Nu sunt temeiuri care să justifice
reducerea pedepsei, chiar dacă inculpatul a regretat comiterea faptei, având în vedere gradul
de pericol social mărit al faptelor comise, împrejurările şi modul cum au fost săvârşite,
constând în aceea că inculpatul, în urma rezoluţiei luate, s-a deplasat la domiciliul victimei
unde a aşteptat-o şi când a realizat că poate pătrunde în locuinţa acesteia, pentru a-şi
atinge scopul, a intrat, i-a aplicat trei lovituri cu un briceag, în zone vitale şi de intensitate
mărită, ceea ce a avut drept rezultat decesul victimei la scurt timp, iar pentru a ascunde
urmele infracţiunii a incendiat imobilul, punând în pericol şi pe ceilalţi membri ai familiei
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 786/2006, www.scj.ro).
7 2.3. Criterii de individualizare a pedepsei detenţiunii pe viaţă. Torturarea victimei,
timp de peste trei ore, prin lovirea ei cu pumnii, cu picioarele, cu bâta, cu o cărămidă şi,
în final, cu toporul, cauzându-i moartea în chinuri şi incendiind apoi cadavrul, constituie
fapte de o cruzime ieşită din comun, pentru care aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă
este justificată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1860/2002, www.scj.ro).
8 2.4. Conduita în timpul săvârşirii faptei. Violarea de domiciliu prin pătrunderea pe
timp de noapte în locuinţa unei femei în vârstă, violarea ei în condiţiile unor acte grave
de violenţă şi apoi uciderea victimei prin sugrumare, de către un infractor recidivist cu
repetate condamnări anterioare şi comportare nesinceră în cursul procesului nu justifică
stabilirea pedepselor în apropierea minimului prevăzut de lege (I.C.C.J., Secţia penală,
decizia nr. 3762/2004, www.scj.ro).
9 2.5. Atitudinea sinceră în cursul procesului penal şi circumstanţele comiterii
faptei. Circumstanţele personale invocate de inculpat, constând în atitudinea sinceră a
acestuia pe tot parcursul procesului penal, starea psihică în care se afla după liberarea
condiţionată când, încercând să se reintegreze în societate, a fost respins atât la locul de
muncă, cât şi în planul convieţuirii cu membrii comunităţii în care locuia, nu sunt de natură
a atenua gradul de pericol social ridicat al faptei şi periculozitatea sporită a inculpatului.
Astfel, modalitatea de comitere a faptei, prin ştrangulare şi lovituri repetate, încercarea de
inducere în eroare a anchetatorilor prin crearea aparenţelor unui viol, sustragerea în mod
repetat şi valorificarea bunurilor, după decesul victimei, alături de antecedentele penale ale
inculpatului, condamnat anterior la 18 ani închisoare tot pentru săvârşirea unei infracţiuni
de omor, pedeapsă din care se liberase condiţionat doar de 5 luni, constituie criterii
196 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 75
care pledează pentru aplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă, o pedeapsă cu închisoarea,
chiar în cuantumul maxim prevăzut de lege, nefiind în măsură să îşi realizeze rolul
(I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 463/2006, www.scj.ro).
Comentariu
1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. A fost înlăturată circumstanţa privitoare 1
la conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, o asemenea împrejurare
fiind avută în vedere în cadrul criteriilor generale de individualizare a pedepsei.
Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3 a limitei speciale 2
maxime şi a celei minime ale pedepsei prevăzute de lege. În acelaşi timp, prin reducerea
limitelor speciale ale pedepsei cu o fracţie (1/3) se realizează o determinare proporţională
a efectului atenuant ţinând cont de gradul de pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o
anumită infracţiune.
3 Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea
juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor atenuante, acestea fiind obligatoriu de reţinut
conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute
circumstanţele atenuante dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege
(I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, Decizia
nr. 10/HP/2014).
4 2. Circumstanţele atenuante. Sunt legate de faptă şi de conduita persoanei trimise
în judecată prin raportare strictă la faptă. Împrejurări anterioare (nivelul de educaţie,
vârsta, conduita anterioară, starea de sănătate, situaţia familială şi socială) sunt criterii de
individualizare şi nu au caracterul unor circumstanţe atenuante.
Circumstanţele sunt situaţii, însuşiri, calităţi, implicând totdeauna o relaţie de la faptă la
realitatea în care aceasta a fost comisă sau de la făptuitor la datele sale personale, relevând
grade de pericol social sau de periculozitate mai reduse ori mai mari ale acestora.
Circumstanţele însoţesc ori succed săvârşirea faptei.
5 3. Deosebirea între cauzele de atenuare/agravare (tentativa, procedura acordului de
recunoaştere a vinovăţiei, recidiva, concursul de infracţiuni, pluralitatea intermediară) şi
circumstanţe. Aceasta vizează efectele pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce cauzele
de agravare sau de atenuare produc efecte fiecare în parte, acţionând succesiv asupra pedepsei
şi producând două ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc
o pluralitate de agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
6 4. Provocarea. Săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau
emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau printr-o altă acţiune ilicită gravă este o
circumstanţă personală.
7 4.1. Jurisprudenţă
a) Lipsa actului provocator în cazul refuzului de a recunoaşte o datorie. În cazul
săvârşirii tentativei la infracţiunea de omor, acţiunea persoanei vătămate de a nu recunoaşte
o datorie, cu consecinţa refuzului de a plăti inculpatului o sumă de bani, nu constituie act
de provocare, de natură să-i producă inculpatului o puternică tulburare sau emoţie. În
cauză, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru existenţa circumstanţei atenuate
a provocării, având în vedere faptul că atitudinea părţii vătămate, de nerecunoaştere a
unei datorii băneşti, cu consecinţa refuzului de a plăti inculpatului vreo sumă de bani, nu
constituie un act de provocare de natură să determine inculpatului o puternică tulburare
sau emoţie, care săi inducă acestuia imposibilitatea de control asupra acţiunilor sale, cu
atât mai mult cu cât inculpatul avea posibilităţi legale de a determina partea vătămată să-i
plătească suma solicitată (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 6167/2005, www.scj.ro).
8 b) Puternică tulburare sau emoţie. Gravitate. Pentru a se reţine circumstanţa atenu-
antă a provocării, nu este suficient ca persoana vătămată să aibă o comportare injurioasă
sau ameninţătoare; se cere ca victima aibă o agresivitate sau o altă comportare care să fie
considerată ca gravă, de natură să cauzeze făptuitorului o stare de puternică tulburare sau
emoţie, încât să nu fie în stare să se abţină de la o ripostă prin săvârşirea de infracţiuni.
Legea nu cere ca fapta provocatorului să fie la fel de gravă ca riposta celui provocat, dar
pentru existenţa unei puternice tulburări sau emoţii se presupune, de regulă, ca faptele celor
în cauză să aibă o apropiată semnificaţie (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 4038/2005,
www.scj.ro).
198 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 75
c) Obligarea la plata despăgubirilor morale. Săvârşirea tentativei la infracţiunea de 9
omor în condiţiile provocării nu exclude obligarea făptuitorului la plata unor daune morale;
culpa comună a victimei va fi luată în considerare numai la stabilirea întinderii despăgubirilor
pentru daune morale, după aceleaşi reguli ca şi la stabilirea întinderii reparaţiilor pentru
pagube materiale (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 2562/2002, www.scj.ro).
d) Conduita inculpatului anterioară actului provocator. Activitatea inculpatului care 10
a insultat partea vătămată şi apoi l-a agresat pe soţul acesteia, care a ripostat şi apoi l-a
muşcat pe acesta din urmă de degetul inelar al mâinii stângi, retezându-i falanga şi rămânând
astfel cu infirmitate permanentă, nu atrage nici incidenţa depăşirii limitelor legitimei apărări
sau a provocării. Astfel, probatoriul evidenţiază că incidentul dintre părţi a fost provocat
chiar de inculpat, el fiind cel care a insultat şi lovit partea vătămată. Prin urmare, faţă de
această stare de fapt nu poate fi primită apărarea inculpatului în sensul reţinerii în favoarea sa
a circumstanţei legale a provocării. Provocarea impune existenţa unei legături de cauzalitate
între acţiunea persoanei vătămate, realizate exclusiv prin modalităţile limitativ determinate
de lege – violenţă, atingere gravă a demnităţii persoanei, alte acţiuni ilicite grave – şi reacţia
inculpatului, reacţie care în speţă nu există, inculpatul nereacţionând ca urmare a unei acţiuni
provocatoare a părţii vătămate, ci dimpotrivă, el provocând incidentul. Pentru aceleaşi
considerente, nu poate fi acceptată nici teza legitimei apărări, invocată de inculpat, el nu
a ripostat la un atac material, direct, imediat şi injust îndreptat împotriva sa (C.A. Braşov,
Secţia penală, decizia nr. 48/2002, Lege 4 – Bază de date).
5. Depăşirea limitelor legitimei apărări. Este o circumstanţă personală care presupune 11
că făptuitorul, în momentul săvârşirii faptei necesare pentru a înlătura un atac material,
direct, imediat şi injust care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile acestora sau un
interes general, a depăşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea atacului.
Depăşirea limitelor nu se datorează tulburării sau temerii în care se află cel ce se apără.
Depăşirea limitelor legitimei apărări sau ale stării de necesitate presupune existenţa 12
acestor stări aşa cum ele sunt caracterizate de lege. Fapta săvârşită în aceste împrejurări
fie reprezintă o depăşire nejustificată, dar scuzabilă, a limitelor legitimei apărări, fie
are drept consecinţă cauzarea unor urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut
produce dacă pericolul nu era înlăturat. Pe de altă parte, provocarea sau scuza provocării
presupune săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană aflată într-o stare de puternică
tulburare sau emoţie, determinată de conduita persoanei vătămate, produsă prin violenţă,
printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă. Condiţiile
de existenţă a provocării sunt uşor de recunoscut în fapta concretă, astfel încât nu se
poate susţine că acestea sunt lăsate la aprecierea instanţelor judecătoreşti. Chiar dacă
provocarea este săvârşită prin violenţă, aceasta nu poate fi confundată cu atacul material,
direct, imediat şi injust, care pune în pericol grav persoana celui atacat şi care creează o
stare de legitimă apărare – cauză de înlăturare a caracterului penal al faptei. Prin urmare,
Curtea constată că prevederea de către legiuitor a unor stări, situaţii, împrejurări care
constituie circumstanţe atenuante reprezintă tocmai o garanţie a dreptului la viaţă şi la
integritate fizică şi psihică, astfel încât susţinerile autorului, conform cărora modul
actual de reglementare a circumstanţelor atenuante ar fi contrar prevederilor art. 22 din
Constituţie şi dispoziţiilor art. 2 pct. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, sunt neîntemeiate (D.C.C. nr. 220/2002, M.Of. nr. 720 din
3 octombrie 2002).
Lavinia Valeria Lefterache 199
Art. 75 Pedepsele
dacă ele sugerează momente de încordare şi enervare, condiţiile scuzei provocării sunt
foarte exact reglementate de lege, nefiind suficient ca inculpatul să fi fost sub imperiul unei
tulburări în momentele critice, cerându-se ca aceste tulburări să fie puternice şi determinate
de acţiuni concret şi clar definite prin lege, întreprinse de victimă (C.A. Braşov, Secţia
penală, decizia nr. 93/1997, Lege 4 – Bază de date).
22 7.8. Influenţa asupra acordării despăgubirilor. În speţă, circumstanţa atenuantă
a provocării s-a reţinut greşit şi, drept consecinţă, incorect s-au aplicat regulile culpei
comune, diminuându-se corespunzător despăgubirile comune solicitate de partea vătămată.
Din probele administrate în cauză rezultă neîndoielnic că iniţial inculpatul a lovit copilul
părţii vătămate care, drept reacţie la aceste violenţe, l-a lovit pe inculpat, iar acesta, în
replică, a exercitat acte de violenţă deosebită, cauzându-i părţii civile leziuni corporale ce
au necesitat pentru vindecare 25 de zile îngrijiri medicale. Este evident că în seria actelor
de violenţă iniţiativa a aparţinut inculpatului. Partea vătămată tulburată pentru că i-au fost
aplicate violenţe fiului său a reacţionat lovindu-l pe inculpat care, la rându-i, a replicat
prin violenţe pentru care a fost trimis în judecată. În aceste condiţii nu poate fi vorba de o
provocare care să-i confirme inculpatului beneficiul circumstanţei atenuante legale pentru
că, în realitate, actele de violenţă exercitate de partea vătămată au fost iniţiate de inculpat,
astfel că, reţinând scuza provocării, instanţele au acceptat implicit ideea provocării la
provocare, ceea ce este inadmisibil (C.A. Braşov, Secţia penală, decizia nr. 5/1997, Lege
4 – Bază de date).
23 7.9. Emoţie puternică. Pentru existenţa legitimei apărări, este necesar să fie îndeplinită
şi condiţia ca atacul să pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat, lipsa
gravităţii pericolului nu poate legitima o intervenţie de duritate extremă, care să pună vădit
în primejdie viaţa agresorului. Într-un atare caz se va aprecia, însă, dacă nu sunt aplicabile
prevederile referitoare la provocare. Din examinarea criticii formulate, se constată că,
într-adevăr, din actele dosarului rezultă că, fiind în stare de ebrietate, concubinul inculpatei
i-a aplicat mai multe lovituri tatălui acesteia, iar inculpata, aflată şi ea în stare de ebrietate,
a intervenit în conflict şi l-a lovit pe agresor cu securea în cap, cauzându-i trei plăgi
cranio-cerebrale care i-au pus viaţa în primejdie. Condiţiile cerute pentru existenţa legitimei
apărări nu sunt întrunite, deoarece agresiunea la care era supus tatăl inculpatei nu prezenta
un pericol atât de grav pentru viaţa acestuia încât să justifice intervenţia inculpatei cu o
duritate extremă, concretizată în loviturile aplicate cu securea asupra capului victimei. Este
neîndoielnic, însă, că inculpata a acţionat sub stăpânirea unei puternice emoţii, determinat
de violenţele exercitate de concubin asupra tatălui ei, pentru a se reţine, în favoarea
sa, circumstanţa atenuantă a provocării şi a i se reduce pedeapsa în mod corespunzător
(C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 1042/1998, B.J. – C.D. 1999, p. 431).
24 7.10. Evaluarea actului provocator. În condiţiile săvârşirii tentativei la infracţiunea de
omor, fapta victimei de a încerca să intre în locuinţa inculpatului, în vârstă de 63 de ani, cu
sănătatea precară, proferând injurii şi ameninţări cu moartea la adresa acestuia constituie
provocare (C.S.J., Secţia penală, decizia nr. 5255/2001, Lege 4 – Bază de date).
25 8.1. Acoperirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune. Acope-
rirea integrală a prejudiciului material cauzat prin infracţiune, în cursul urmăririi penale
sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, dacă făptuitorul nu a mai beneficiat de
această circumstanţă într-un interval de 5 ani anterior comiterii faptei, în cazul infracţiunilor
exceptate în mod expres nu se va putea valorifica nici ca o circumstanţă ce ţine de eforturile
202 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 76
depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infracţiunii şi nici ca o împrejurare
legată de fapta comisă. Nu s-ar putea eluda voinţa legiuitorului de a exclude caracterul ate-
nuant al acestei împrejurări prin includerea sa într-o altă circumstanţă. În cazul situaţiilor
exceptate, nu va putea fi reţinută o circumstanţă atenuantă, dar împrejurarea acoperirii
prejudiciului este un criteriu de individualizare care să conducă, de exemplu, la stabilirea
sancţiunii către minimul special, sau, în cazul sancţiunilor alternative, la alegerea sancţiunii
mai uşoare ca natură, ori drept criteriu în cadrul individualizării executării sancţiunii ori
pentru pronunţarea unei soluţii de renunţare la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării
pedepsei. Excepţiile sunt de strictă interpretare, astfel încât s-ar pune problema dacă
excluderea operează, de exemplu, doar în cazul furtului calificat, nu şi în cazul furtului
sau doar în cazul tâlhăriei nu şi în cazul tâlhăriei calificate.
Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, prevede (art. 10) 26
că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în
cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, inculpatul
acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele prevăzute de lege pentru fapta săvârşită
se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit
o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un interval de 5 ani de la comiterea faptei
pentru care a beneficiat de prevederile de reducere a pedepsei. Legea reglementează însă
o cauză de atenuare a pedepsei şi nu o circumstanţă atenuantă, astfel încât efectele sale se
pot cumula cu alte circumstanţe prevăzute de cod.
Eforturile depuse de infractor pentru înlăturarea sau diminuarea consecinţelor infrac- 27
ţiunii constau, de exemplu, în sprijinul acordat victimei. Nu este asimilată acestei circum-
stanţe acoperirea prejudiciului în situaţia infracţiunilor exceptate de lege expres.
Împrejurările legate de fapta comisă, care diminuează gravitatea infracţiunii sau pericu-
lozitatea infractorului pot fi valorificate, de exemplu, în raport de scopul şi mobilul faptei.
Nu este asimilată acestei circumstanţe acoperirea prejudiciului în situaţia infracţiunilor
exceptate de lege expres.
Revizuirea în care se invocă omisiunea reţinerii circumstanţelor atenuante este inadmi-
sibilă (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 1259/2006, Lege 4 – Bază de date).
8.2. Lipsa antecedentelor penale. Lipsa antecedentelor penale nu poate fi reţinută ca 28
circumstanţă atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat în cadrul
alegerii sancţiunii, dar care nu poate justifica reducerea limitelor pedepsei principale.
8.3. Situaţia părinţilor inculpatului. Faptul că inculpatul are părinţii bolnavi nu poate 29
constitui circumstanţă atenuantă, fiind un criteriu de individualizare ce va fi valorificat
în cadrul alegerii sancţiunii, dar care nu poate justifica reducerea limitelor pedepsei
principale.
Comentariu
1 Nu se produc efecte asupra pedepselor complementare sau accesorii (a se vedea şi
comentariul art. 79).
Comentariu
1 1. Precedent legislativ şi situaţii tranzitorii. Codul reevaluează împrejurările care
au aptitudinea de a evidenţia un grad de pericol ridicat, astfel încât să justifice reţinerea
acestora ca circumstanţe legale, înlăturându-se circumstanţele judiciare pentru a se
respecta cerinţa de previzibilitate a legii.
2 S-a extins şi sfera de aplicare a circumstanţei privind comiterea infracţiunii de către o
persoană în stare de intoxicaţie preordinată, la cauzele care determină această stare fiind
adăugate, pe lângă alcool, şi alte substanţe psihoactive, a căror consumare reprezintă o
încălcare a unei interdicţii legale sau medicale. Introducerea acestei circumstanţe este
determinată de constatările practicii judiciare din ultimii ani, conform cărora numeroase
infracţiuni contra persoanei şi contra patrimoniului, dar nu numai, se comit pe fondul
consumului de alcool, de droguri sau de alte substanţe interzise ori cu regim special.
3 S-a renunţat la agravarea răspunderii în cazul comiterii infracţiunii din motive
josnice, deoarece, prin forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor comiterea
infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admiraţie sau pot reprezenta repere
morale. În măsura în care, într-un caz concret, mobilul comiterii infracţiunii evidenţiază
în mod flagrant nivelul scăzut de conştiinţă al infractorului, această împrejurare poate
fi avută în vedere în procesul de individualizare a pedepsei. În plus, conţinutul acestei
circumstanţe nu a fost niciodată delimitat cu precizie de doctrină şi jurisprudenţă.
4 A fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând în săvârşirea infracţiunii
profitând de starea de vădită vulnerabilitate a persoanei vătămate, datorată vârstei, stării
de sănătate, infirmităţii sau altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o
periculozitate ridicată a infracţiunii, dar şi a infractorului.
204 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 77
În privinţa efectelor circumstanţelor agravante, acestea se determină prin aplicarea 5
unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale ale pedepsei amenzii prevăzute de lege
pentru infracţiunea comisă, iar în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a
unui spor de până la 2 ani.
Nu este posibilă aplicarea separată a dispoziţiilor din legile succesive privind încadrarea 6
juridică a faptei şi reţinerea circumstanţelor agravante, acestea fiind obligatoriu de reţinut
conform legii determinate ca fiind mai favorabilă. Tot astfel, nu vor putea fi reţinute
circumstanţele dintr-o lege şi să li se atribuie efectele prevăzute de cealaltă lege (mutatis
mutandis, I.C.C.J., Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală,
Decizia nr. 10/HP/2014).
2. Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună. Circumstanţa are în 7
vedere participaţia penală. Prin termenul „împreună”, Codul presupune atât coautoratul,
cât şi instigarea, complicitatea concomitentă sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea
decurge din modul în care Codul defineşte participanţii ca fiind persoanele care contribuie
la săvârşirea unei fapte în calitate de autori, instigatori sau complici. În consecinţă, partici-
paţia descrisă de circumstanţa agravantă nu poate fi limitată la coautorat.
Nu are relevanţă prezenţa concomitentă la locul faptei. Circumstanţa există atunci 8
când se probează voinţa comună de acţiona, chiar dacă nu există prezenţă concomitentă
la locul faptei.
Circumstanţa se reţine pentru persoana care răspunde penal, chiar şi atunci când dintre 9
cei trei făptuitori a fost singurul care îndeplineşte cerinţele pentru a fi subiect al infracţiunii
sau a acţionat cu vinovăţia prevăzută de lege. Nu are relevanţă dacă între participanţi a
intervenit un acord tacit sau expres. Poate opera concomitent cu agravanta prevăzută la
art. 77 lit. d) C.pen.
Există agravanta în cazul infracţiunii de tâlhărie, atunci când doi inculpaţi au exercitat 10
violenţele, iar al treilea a fugit cu banii.
3. Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi sau supunerea victimei la tratamente 11
degradante. Circumstanţa presupune existenţa unor mijloace şi procedee sălbatice
nemiloase. Există agravanta dacă decurge din însuşi modul feroce în care este comisă
fapta, fiind consecinţa directă a acţiunilor (prin care victimei i s-au provocat suferinţe
grele şi prelungite) şi nu a unor împrejurări care excedează latura obiectivă a faptei.
4. Săvârşirea infracţiunii de către un infractor major, dacă aceasta a fost comisă 12
împreună cu un minor. Circumstanţa presupune participaţia penală. Prin termenul
„împreună”, Codul presupune atât coautoratul, cât şi instigarea, complicitatea concomitentă
sau anterioară săvârşirii faptei. Interpretarea decurge din modul în care Codul defineşte
participanţii ca fiind persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte în calitate de autori,
instigatori sau complici. În consecinţă, participaţia descrisă de circumstanţa agravantă nu
poate fi limitată la coautorat. Este o circumstanţă aplicabilă faptei infractorului major.
Nu are relevanţă dacă minorul răspunde penal. Trebuie să se dovedească împrejurarea că
infractorul major a cunoscut starea de minoritate a celuilalt participant, eroarea înlăturând
aplicarea circumstanţei.
Conducerea unui autovehicul, succesiv, de un inculpat major şi de unul minor, ambii 13
fără a avea permis de conducere, nu realizează cerinţa ca infracţiunea să fie comisă
împreună, fiecare săvârşind o infracţiune distinctă ca autor, prin natura ei fapta nefiind
susceptibilă de coautorat (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 3666/2004, www.scj.ro).
Lavinia Valeria Lefterache 205
78
Art. 78-79 Pedepsele
Comentariu
1 În cazul unei pedepse de la 1 la 3 ani, reţinerea circumstanţelor agravante va presupune
agravarea maximului cu un an, deci limite de la 1 la 4 ani. Pedeapsa maximă nu va putea fi de
5 ani deoarece s-ar depăşi o treime din maximul de 3 ani (a se vedea şi comentariul art. 79).
Comentariu
1 1. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de atenuare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor
atenuante şi a procedurii recunoaşterii vinovăţiei, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani
vor fi reduse cu jumătate ca urmare a tentativei (3 luni – un an şi şase luni), iar apoi cu
o treime ca urmare a circumstanţelor atenuante (2 luni – 1 an), cu o treime ca urmare a
incidenţei art. 396 alin. (10) C.proc.pen. (o lună şi 10 zile – 8 luni).
2 2. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de agravare. În cazul infracţiunii de furt simplu, cu reţinerea circumstanţelor agravante, a
formei continuate şi a recidivei postexecutorii, limitele pedepsei de la 6 luni la trei ani vor
fi agravate adăugându-se maximului un spor de până la 2 ani care nu poate depăşi o treime
din maximum (6 luni – 4 ani), iar apoi maximul agravat cu cel mult trei ani ca urmare a
formei continuate (6 luni – 7 ani), iar apoi limitele se majorează cu jumătate ca urmare a
reţinerii recidivei post executorii (9 luni – 10 ani şi 6 luni).
3 3. Stabilirea limitelor de pedeapsă în cazul concursului între stări şi circumstanţe
de atenuare şi de agravare. În cazul tentativei la infracţiunea de furt simplu, cu reţinerea
circumstanţelor atenuante, a circumstanţelor agravante şi a formei continuate, limitele
pedepsei de la 6 luni la trei ani vor fi reduse cu jumătate ca urmare a tentativei (3 luni – un
an şi şase luni), iar apoi cu o treime ca urmare a circumstanţelor atenuante (2 luni – 1 an),
vor fi agravate adăugându-se maximului un spor de până la 2 ani care nu poate depăşi o
206 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 79
treime din maximum (2 luni – 1 an şi 4 luni), iar apoi maximul agravat cu cel mult trei ani
ca urmare a formei continuate (2 luni – 4 ani şi 4 luni).
4. Stări şi circumstanţe de individualizare. Stările de individualizare se referă la 4
modul în care se prezintă anumite entităţi, fapte, persoane având semnificaţie în ceea ce
priveşte gradul de pericol al faptei sau periculozitate a făptuitorului, prin legătura lor directă
sau indirectă cu săvârşirea unei infracţiuni (de exemplu, pluralitatea de infracţiuni, forma
continuată a infracţiunii, tentativa, cauze de reducere a pedepsei). Deosebirea dintre stări
şi circumstanţe, în mecanismul individualizării este semnificativă din punctul de vedere al
efectelor pe care le produc asupra pedepsei. În timp ce stările de agravare sau de atenuare
îşi produc fiecare în parte efecte, acţionând succesiv asupra pedepsei şi producând două
ori mai multe agravări sau atenuări, circumstanţele, oricâte ar fi, nu produc o pluralitate de
agravări sau de atenuări, ci o singură agravare sau atenuare.
5. Cauze de nepedepsire şi cauze de reducere a pedepsei prevăzute în legile speciale 5
şi în codul de procedură penală
5.1. Prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri. Potrivit 6
art. 14 din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului
ilicit de droguri, republicată, nu se pedepseşte persoana care a comis una dintre infracţiunile
prevăzute la art. 2-9 din aceeaşi lege şi care, mai înainte de a fi începută urmărirea penală,
denunţă autorităţilor participarea sa la comiterea infracţiunii, contribuind astfel la identi-
ficarea şi tragerea la răspundere penală a autorului sau a celorlalţi participanţi.
Alături de cauza de nepedepsire, legea prevede şi o cauză de reducere a pedepsei 7
(art. 15): persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea
la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit infracţiuni legate de droguri
beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. În consecinţă,
persoana care, după săvârşirea uneia dintre infracţiunile prevăzute la art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000 şi după începerea urmăririi penale pentru această infracţiune, denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârşit
infracţiuni legate de droguri nu beneficiază de cauza de nepedepsire prevăzută în
art. 14 din Legea nr. 143/2000, ci de cauza de reducere a pedepsei prevăzută în art. 15 din
aceeaşi lege. Persoana care a comis una dintre infracţiunile prevăzute în art. 2-9 din Legea
nr. 143/2000 nu poate beneficia de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute
de lege, dacă denunţul conţine date insuficiente pentru identificarea persoanelor care
au săvârşit infracţiuni legate de droguri (I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 929/2004,
www.scj.ro).
5.2. Protecţia martorilor. Legea nr. 682/2002 privind protecţia martorilor, republicată, 8
prevede în art. 19 că persoana care are calitatea de martor, în sensul art. 2 lit. a) pct. 1 din
lege, şi care a comis o infracţiune gravă, iar înaintea sau în timpul urmăririi penale ori
al judecăţii denunţă şi facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor
persoane care au săvârşit astfel de infracţiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a
limitelor pedepsei prevăzute de lege.
5.3. Prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi instituirea unor măsuri 9
de prevenire şi combatere a finanţării terorismului. Legea nr. 656/2002 pentru preve-
nirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire
şi combatere a finanţării terorismului, republicată, prevede (art. 30) că persoana care a
Lavinia Valeria Lefterache 207
Art. 80 Pedepsele
comis infracţiunea prevăzută la art. 29 din lege, iar în timpul urmăririi penale denunţă şi
facilitează identificarea şi tragerea la răspundere penală a altor participanţi la săvârşirea
infracţiunii, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.
10 5.4. Prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale. Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea
şi combaterea evaziunii fiscale prevede (art. 10) că în cazul săvârşirii unei infracţiuni de
evaziune fiscală prevăzute la art. 8 şi 9, dacă în cursul urmăririi penale sau al judecăţii, până
la primul termen de judecată, inculpatul acoperă integral pretenţiile părţii civile, limitele
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate. Dispoziţiile anterioare nu
se aplică dacă făptuitorul a mai săvârşit o infracţiune prevăzută de prezenta lege într-un
interval de 5 ani de la comiterea faptei pentru care a beneficiat de prevederile de reducere a
pedepsei.
11 5.5. Recunoaşterea învinuirii. Când judecata s-a desfăşurat în condiţiile art. 375 alin. (1)
şi (2) C.proc.pen. (procedura recunoaşterii învinuirii), când cererea inculpatului ca judecata
să aibă loc în aceste condiţii a fost respinsă sau când cercetarea judecătorească a avut loc
în condiţiile art. 377 alin. (5) C.proc.pen. (cercetarea judecătorească în cazul recunoaşterii
învinuirii) ori art. 395 alin. (2) C.proc.pen., iar instanţa reţine aceeaşi situaţie de fapt ca
cea descrisă în actul de sesizare şi recunoscută de către inculpat, în caz de condamnare
sau amânare a aplicării pedepsei, limitele de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei
închisorii se reduc cu o treime, iar în cazul pedepsei amenzii, cu o pătrime.
Comentariu
1 Avertismentul constă în prezentarea motivelor de fapt care au determinat renunţarea
la aplicarea pedepsei şi atenţionarea infractorului asupra conduitei sale viitoare şi a
consecinţelor la care se expune dacă va mai comite infracţiuni.
2 Persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei nu este supusă niciunei
decăderi, interdicţii sau incapacităţi ce ar putea decurge din infracţiunea săvârşită.
210 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 82
Renunţarea la aplicarea pedepsei nu produce efecte asupra executării măsurilor de 3
siguranţă şi a obligaţiilor civile prevăzute în hotărâre.
Dacă în termen de 2 ani de la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a dispus 4
renunţarea la aplicarea pedepsei se descoperă că persoana faţă de care s-a luat această
măsură săvârşise anterior rămânerii definitive a hotărârii o altă infracţiune, pentru care i s-a
stabilit o pedeapsă chiar după expirarea acestui termen, renunţarea la aplicarea pedepsei
se anulează şi se stabileşte pedeapsa pentru infracţiunea care a atras iniţial renunţarea la
aplicarea pedepsei, aplicându-se apoi, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de
infracţiuni, recidivă sau pluralitate intermediară.
Comentariu
Renunţarea la aplicarea pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia 1
de condamnare. Ca o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea
pedepsei nu poate fi supusă niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele
specifice soluţiei de condamnare şi nici nu poate fi constituit primul termen al recidivei.
Soluţia se pronunţă ca urmare a constatării existenţei infracţiunii. În consecinţă, dat 2
fiind interesul apărării societăţii şi nevoia protecţiei drepturilor persoanei vătămate în
cazul săvârşirii unei infracţiuni, soluţia privind acţiunea penală nu afectează măsurile de
siguranţă sau obligaţiile civile.
În cazul anulării renunţării aplicării pedepsei sunt incidente regulile de la concursul de 3
infracţiuni atunci când, de exemplu, infracţiunea care atrage anularea a fost comisă după
pronunţarea soluţiei de renunţare, dar înainte ca aceasta să devină definitivă (în cursul
soluţionării apelului sau după admiterea în principiu a unui recurs în casaţie) ori în cazul
în care infracţiunea care atrage anularea a fost săvârşită anterior rămânerii definitive, dar a
fost descoperită după rămânerea definitivă a soluţiei de renunţare la aplicarea pedepsei.
În cazul anulării renunţării la aplicarea pedepsei sunt incidente regulile de la recidivă 4
sau pluralitatea intermediară atunci când în intervalul de doi ani de la rămânerea definitivă
a hotărârii se descoperă că mai săvârşise o infracţiune până la rămânerea definitivă a
hotărârii prin care s-a dispus renunţarea, iar infracţiunea pentru care s-a dispus renunţarea
aplicării pedepsei a fost comisă după rămânerea definitivă a infracţiunii care atrage
anularea.
Comentariu
1 Spre deosebire de renunţarea la aplicarea pedepsei, în cazul amânării instanţa stabileşte
mai întâi o pedeapsă de cel mult doi ani şi apoi amână aplicarea acesteia pe termenul de
încercare cu o durată fixă de doi ani indiferent de durata pedepsei a cărei aplicare a fost
amânată.
2 Amânarea aplicării pedepsei reprezintă şi o soluţie în procesul penal conform art. 396
C.proc.pen., dacă instanţa constată, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există,
constituie infracţiune şi a fost săvârşită de inculpat.
3 Amânarea aplicării pedepsei nu reprezintă o hotărâre de condamnare în sensul reţinerii
stării de recidivă.
4 Amânarea aplicării pedepsei presupune ca persoana infractorului, conduita avută
anterior săvârşirii infracţiunii, eforturile depuse de acesta pentru înlăturarea sau diminuarea
consecinţelor infracţiunii, precum şi posibilităţile sale de îndreptare, acordul de a presta o
muncă neremunerată în folosul comunităţii, să conducă instanţa la concluzia că aplicarea
imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se impune supravegherea conduitei pentru
o perioadă determinată.
5 Conform art. 9 din Legea nr. 187/2012, pedepsele cu închisoarea aplicate în baza
dispoziţiilor Codului penal din 1968 pentru infracţiuni comise în timpul minorităţii nu
vor fi luate în considerare la stabilirea stării de recidivă potrivit dispoziţiilor Codului
Comentariu
Termenul de supraveghere este fix, având o durată de doi ani, indiferent de pedeapsa prevă- 1
zută de lege sau de pedeapsa stabilită. Este de observat că durata termenului de supraveghere este
egală cu pedeapsa maximă ce poate face obiectul amânării conform art. 83 alin. (1) lit. a) C.pen.
Nu se poate deduce arestarea preventivă din durata termenului de încercare. 2
Comentariu
1 Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor
măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal
prevede dispoziţii incidente în cazul amânării aplicării pedepsei:
2 1. Informarea instanţei de judecată. Pentru stabilirea de către instanţa de judecată
a obligaţiei prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. b) C.pen., serviciile de probaţiune transmit
Direcţiei de probaţiune informaţii specifice, în vederea centralizării acestora şi a publicării
listei privind posibilităţile concrete de executare existente la nivelul fiecărui serviciu de
probaţiune pe pagina de internet a Ministerului Justiţiei şi a curţilor de apel. Lista cuprinde
instituţiile din comunitate în cadrul cărora poate fi prestată muncă neremunerată în folosul
214 Lavinia Valeria Lefterache
Individualizarea pedepselor Art. 85
comunităţii şi tipurile de activităţi care pot face obiectul acesteia. Lista este inclusă în baza
de date. La solicitarea serviciilor de probaţiune, instituţiile din comunitate vor comunica
date în vederea includerii acestora în listă, potrivit specificului activităţilor pe care le
desfăşoară. Autorităţile publice locale sunt obligate să pună la dispoziţia serviciilor de
probaţiune datele solicitate, în termen de 7 zile. În caz de neexecutare, serviciile de proba-
ţiune vor sesiza judecătorul delegat cu executarea. Necomunicarea datelor la solicitarea
judecătorului delegat constituie abatere judiciară.
2. Informarea serviciului de probaţiune. În cazul în care împotriva unei persoane 3
aflate în executarea unor obligaţii sau măsuri a căror supraveghere este încredinţată servi-
ciului de probaţiune a fost începută urmărirea penală sau aceasta a fost arestată preventiv,
trimisă în judecată ori condamnată pentru o altă infracţiune, organul judiciar care a dispus
aceste măsuri va informa, în scris, serviciul de probaţiune care exercită supravegherea,
în termen de 3 zile. În cazul în care serviciul de probaţiune are cunoştinţă despre faptul
că împotriva unei persoane aflate în supraveghere s-a început urmărirea penală sau a fost
trimisă în judecată într-un alt dosar penal, va informa organul judiciar competent despre
faptul că persoana se află în executarea unei pedepse, măsuri educative sau a altei măsuri
neprivative de libertate.
3. Acordarea de permisiuni în executarea obligaţiilor. În mod excepţional, consilierul 4
de probaţiune, prin decizie, poate acorda persoanei supravegheate, la cererea motivată a
acesteia, permisiunea în executarea obligaţiilor prevăzute la art. 85 alin. (2) lit. e) şi f),
în următoarele cazuri: a) participarea persoanei supravegheate la căsătoria, botezul sau
funeraliile unui membru de familie, dintre cei prevăzuţi la art. 177 C.pen.; b) participarea la
un concurs, în vederea ocupării unui loc de muncă; c) susţinerea unui examen; d) urmarea
unui tratament sau a unei intervenţii medicale. Permisiunea poate fi acordată pe o perioadă
de maximum 5 zile, cu excepţia situaţiei prevăzute la lit. d) când, în mod excepţional,
permisiunea poate fi acordată pentru durata de timp necesară pentru urmarea tratamentului
sau a intervenţiei medicale. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
Despre acordarea permisiunii, consilierul de probaţiune încunoştinţează persoanele sau
instituţiile prevăzute de lege, precum şi judecătorul delegat cu executarea.
4. Acordul instanţei privind părăsirea teritoriului ţării. În cazul în care, pe durata 5
termenului de supraveghere, persoana supravegheată doreşte să părăsească teritoriul ţării,
în condiţiile în care prin hotărârea judecătorească are impusă obligaţia prevăzută la art. 85
alin. (2) lit. i), solicită instanţei de executare încuviinţarea în acest sens. Cererea persoanei
supravegheate se soluţionează în camera de consiliu, după ascultarea acesteia şi a consilierului
de probaţiune. Instanţa se pronunţă prin încheiere definitivă. Durata părăsirii ţării nu poate
depăşi 30 de zile într-un an. Durata permisiunii se include în termenul de supraveghere.
O copie a încheierii definitive se comunică, de îndată, serviciului de probaţiune competent,
Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi Direcţiei Generale de Paşapoarte.
5. Punerea în executare a măsurilor de supraveghere şi a obligaţiilor stabilite de 6
instanţă. În cazul dispunerii amânării aplicării pedepsei, judecătorul delegat cu executarea
transmite o copie de pe hotărârea instanţei serviciului de probaţiune, cu menţiunea că
toate măsurile de supraveghere prevăzute la art. 85 alin. (1) C.pen. se execută integral,
potrivit legii. În situaţia în care instanţa a stabilit în sarcina persoanei faţă de care s-a
dispus amânarea aplicării pedepsei una sau mai multe dintre obligaţiile prevăzute la art. 85
alin. (2) C.pen., judecătorul delegat cu executarea comunică o copie de pe dispozitivul
hotărârii şi persoanelor sau instituţiilor prevăzute la art. 29 din Legea nr. 253/2013.
Lavinia Valeria Lefterache 215
Art. 85 Pedepsele
Comentariu
A se vedea comentariul art. 85.
Comentariu
A se vedea comentariul art. 85.
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, instanţa
revocă amânarea și dispune aplicarea și executarea pedepsei. Pedeapsa aplicată ca urmare
a revocării amânării și pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform dispoziţiilor
privitoare la concursul de infracţiuni.
(4) Dacă infracţiunea ulterioară este săvârșită din culpă, instanţa poate menţine sau
revoca amânarea aplicării pedepsei. În cazul revocării, dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod
corespunzător.
Comentariu
1 1. Cazuri. Revocarea intervine:
- atunci când, cu rea-credinţă, persoana supravegheată nu respectă măsurile de supra-
veghere sau nu execută obligaţiile impuse, caz în care instanţa revocă amânarea şi dispune
aplicarea şi executarea pedepsei;
- în cazul când, până la expirarea termenului de supraveghere, persoana supravegheată
nu îndeplineşte integral obligaţiile civile stabilite prin hotărâre, caz în care instanţa revocă
amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei, afară de cazul când persoana
dovedeşte că nu a avut nicio posibilitate să le îndeplinească;
- dacă după amânarea aplicării pedepsei persoana supravegheată a săvârşit o nouă
infracţiune, cu intenţie sau intenţie depăşită, descoperită în termenul de supraveghere,
pentru care s-a pronunţat o condamnare chiar după expirarea acestui termen, caz în care
instanţa revocă amânarea şi dispune aplicarea şi executarea pedepsei; pedeapsa aplicată
ca urmare a revocării amânării şi pedeapsa pentru noua infracţiune se calculează conform
dispoziţiilor privitoare la concursul de infracţiuni;
- dacă infracţiunea ulterioară este săvârşită din culpă, caz în care instanţa poate menţine
sau revoca amânarea aplicării pedepsei.
2 2. Sesizarea în vederea revocării amânării aplicării pedepsei. În cazul în care
constată nerespectarea unora dintre măsurile de supraveghere sau obligaţiile stabilite de
instanţă pe durata termenului de supraveghere, consilierul de probaţiune verifică motivele
care au determinat această nerespectare. Dacă apreciază că nerespectarea s-a făcut cu
rea-credinţă, sesizează instanţa, în vederea revocării amânării aplicării pedepsei.
3 Sesizarea instanţei poate fi făcută de către procuror, în cazul comiterii unei noi infrac-
ţiuni în termenul de supraveghere, şi de către judecătorul delegat cu executarea, la cererea
persoanei vătămate sau a altei persoane interesate, după consultarea raportului întocmit de
consilierul de probaţiune. Raportul de evaluare însoţeşte sesizarea făcută de judecătorul
delegat.
Comentariu
Amânarea aplicării pedepsei este o soluţie în procesul penal diferită de soluţia de con- 1
damnare. Ca o consecinţă, persoana faţă de care s-a dispus renunţarea la aplicarea pedepsei
nu poate fi supusă niciunei interdicţii, incapacităţi sau decăderi dintre cele specifice soluţiei
de condamnare şi nici