Principiile și teoriile de fundamentare a răspunderii juridice civile

Principiile în drept reprezintă reguli de maximă generalitate care sintetizează experiență

socială și asigură echilibrul dintre respectarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor. Etimologic,
noțiunea de principiu provine de la latinescul principium care are sensul de început, obârșie sau
element fundamental. Principiile generale ale dreptului constituie prescripțiile generatoare care
datermină arhitectură dreptului și aplicarea sa, care asigură unitatea, omogenitatea, coerentă și
capacitatea de dezvoltare a unor relații asociative, reguli care stabilesc liniile directoare pentru
întregul sistem juridic și exercită o acțiune constructivă, orientând activitatea legiuitorului. În
domeniul răspunderii juridice civile, în general evidențiem două principii fundamentale:
principiul reparării integrale a prejudiciului și principiul reparării în natură a prejudiciului.
Principiul reparării integrale a prejudiciului are ca finalitate înlăturarea consecințelor
dăunătoare ale unui fapt ilicit, în scopul repunerii victimei în situația anterioară. Acest principiu
este dedus din însăşi esenţa ideii de răspundere civilă: refacerea echilibrului distrus prin
intervenirea prejudiciului şi repunerea victimei în situaţia anterioară producerii lui.
Principiul reparației integrale enunță ideea centrală a răspunderii civile delictuale și anume
repararea integrală. Cât priveşte sancţionarea făptuitorului, aceasta trece în plan secund. 1
Concluzionând, cel care, cu discernământ, încalcă regulile de conduită legale, convenţionale sau
impuse de anumite cutume, răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare
integral. Recuperarea patrimonială a prejudiciului trebuie să fie una corectă, justă, raportată la
valoarea anterioară comiterii delictului civil, pe de o parte, dar şi în integralitatea pagubei
produse, în aşa măsură, încât, patrimoniul victimei să nu cunoască nicio fluctuaţie negativă. De
regulă, gravitatea vinovăţiei nu este, în practica instanţelor judecătoreşti, un criteriu pentru
stabilirea cuantumului despăgubirilor, autorul prejudiciului răspunzând integral chiar şi pentru
culpa cea mai uşoară.2
Principiul reparării integrale a prejudiciului este o exigență logică pentru că repunerea
patrimoniului lezat în situația anterioară nu poate fi închipuită decât prin acoperirea integrală a
pagubei suferite de persoană vătămată în bunurile ei. Principiul reparării integrale a prejudiciului
se aplică, deopotrivă, atât în cazul reparației în natură, cât și în cazul despăgubirii prin
echivalent. Aplicarea acestui principiu duce la concluzia că paguba trebuie să fie reparată în
întregime. Repararea trebuie să fie justă și integrală, dar nu trebuie să depășească prejudiciul
suferit pentru că altfel, ar însemna să se accepte o îmbogățire fără justă cauza a victimei. Autorul

1
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ediţia a IX-a, revizuită şi adăugită, Bucureşti:
Editura Hamangiu, 2008, p. 159.
2
I. Ciochină-Barbu, O nouă viziune asupra prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale, în Revista Acta
Universitatis George Bacovia. Juridica, vol. 2, issue 1/2013, p. 208.
faptei ilicite și prejudiciabile este obligat să repare atât prejudiciul efectiv cât și beneficiul ratat,
pe care victima a fost împiedicată să-l obțină din cauza faptei ilicite cauzatoare a prejudiciului.
Art. 1398 cod civil RM conţine o normă de drept comun în materia răspunderii delictuale
care consacră principiul reparării integrale a prejudiciului extracontractual. Sub incidenţa ei cad
toate raporturile de reparare a prejudiciului delictual, dacă nu există o normă specială menită să
reglementeze anumite obligaţii delictuale, ţinând cont de specificul lor. Astfel, potrivit articolului
enunțat, al. 1) Cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare
prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune
sau omisiune.
Practică judiciară a avut un rol important în consacrarea și formularea principiului reparării
integrale a prejudiciului, atât cea națională cât și internațională. În acest sens este relevantă
practica Curții Europene a Drepturilor Omului, care consacră următoarele idei generale: Dacă
Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a Protocoalelor sale şi dacă dreptul
intern al Înaltei Părţi Contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor
acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă; Curtea
reiterează că hotărârea prin care se constată o încălcare a convenţiei impune statului pârât
obligaţia legală de a pune capăt acestei încălcări şi de a acorda reparaţie pentru consecinţele
acesteia, astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare; Când
Curtea Europeană se pronunţă împotriva Statului și constată că reclamantul a suferit un
prejudiciu, ea îi acordă reclamantului o reparaţie echitabilă, adică o sumă de bani care să
compenseze acele daune, altfel spus asigură realizarea principiului restitutio in integrum.
Principiul reparării în natură a prejudiciului se concretizată în: restituirea bunurilor însușite
pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de același fel, remedierea defecțiunilor cauzate
unui lucru etc. Practica judiciară, în soluțiile pronunțate, a scos în evidența avantajele pe care le
are repararea în natură față de repararea prin echivalent bănesc. Cea mai bună modalitate de
punere în practică a principiului reparării integrale a prejudiciului este tocmai repararea acestuia
în natură. Este necesar de menționat că, deși principiul enunțat este în general proclamat la
ambele forme ale răspunderii, practic el este realizabil doar la răspunderea contractuală, unde
debitorul poate fi obligat la îndeplinirea întocmai a obligației asumate. În materia răspunderii
delictuale, repararea în natură se realizează doar în ipotezele când persoanei vătămate i se
restituie bunurile sustrase, or, altfel, repararea în natură se realizează prin obligarea autorului
prejudiciului la plată unei sume de bani în calitate de contravaloare a pierderii suferite, altfel
spus, repararea are loc prin echivalent. Prin urmare, rar se întâmplă că bunul distrus sau
deteriorat să fie reparat în natură. În realitate, reparația vizează patrimoniul și se realizează prin
înlocuirea pagubei suferite cu o sumă de bani stabilită prin acordul părților sau de instanța de
judecată.
Repararea în natură este activitatea de înlăturare a prejudiciului suferit de către o persoană
prin utilizarea unor modalități și procedeie practice ca: înlocuirea unor bunuri distruse cu altele
de același fel, efectuarea unor reparații tehnice etc., care, în funcție de specificul și gravitatea
prejudiciului respectiv, sunt pasibile să ducă semnificativ la realizarea principiului reparării
integrale a prejudiciului și la restabilirea situației anterioare a persoanei păgubite.
Prevederile art. 607 și 608 cod civil RM consacră materializarea în cadrul răspunderii civile
contractuale atât a preincipiului reparării integrale a prejudiciului cât și principiul reparării în
natură a prejudiciului. Astfel, cel obligat la repararea prejudiciului trebuie să restabilească
situaţia care ar fi existat în cazul în care împrejurarea cauzatoare de prejudiciu nu survenea. În
cazul imposibilității executării în natură, dacă restabilirea situaţiei preexistente nu este posibilă
sau este posibilă doar cu cheltuieli disproporţionate, creditorul este despăgubit în bani.
Suplimentar, la compartimentul dedicat rezoluțiunii contractului, legiuitorul a prevăzut în
codul civil RM că, Debitorul dă compensaţie în bani în locul restituirii în natură a prestaţiei dacă:
a) în funcţie de caracterul prestaţiei, restituirea în natură este imposibilă;
b) obiectul primit este consumat, înstrăinat, grevat, prelucrat sau transformat;
c) obiectul primit este deteriorat sau a pierit; uzura bunului rezultată din folosinţa lui conformă
destinaţiei nu se ia în considerare.
Din cele expuse, considerăm că ceea ce caracterizează conţinutul şi rolul principiilor şi
funcţiilor răspunderii civile, se reflectă în conştientizarea faptului că, nicio acţiune ilicită nu va
rămâne nesancţionată, contribuind, în acest mod, la ocrotirea drepturilor subiective şi intereselor
legitime ale tuturor persoanelor fizice şi juridice.
În raport cu fundamentul răspunderii civile, enunțăm următoarele teoriile în acest sens: teoria
răspunderii subiective, teoria răspunderii obiective și teoriile mixte.
Teoria subiectivă fundamentează răspunderea civilă pe conceptul de culpă, cu precizarea că
în cazul răspunderii delictuale pentru faptă proprie, victimă trebuie ss dovedească culpă autorului
prejudiciului, pe când în celelalte cazuri de răspundere, inclusiv în cazul răspunderii
contractuale, culpă nu trebuie ss fie dovedită, ea fiind prezumată.
Concepţia potrivit căreia poate fi sancţionată numai o conduită culpabilă a fost dominantă în
cursul vremii în doctrina juridică şi în practica instanţelor de judecată. Codul civil răspunde bine
la această idee simplă şi tradiţională prin prisma art. 1398, potrivit căruia - cel care acţionează
faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie, este obligat să repare prejudiciul patrimonial, iar în
cazurile prevăzute de lege şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune. Doctrina clasică
a dreptului civil consacră principiul răspunderii bazate pe culpă, pe cenzura morală a conduitei.
Întreaga prezentare a condiţiilor răspunderii delictuale pleacă de la fapta ilicită şi culpabilă pe
care o regăseşte în mai toate ipotezele de răspundere.3 La geneza oricărui prejudiciu se află
neapărat o faptă a omului, pe care, de vreme ce a cauzat un prejudiciu, nu o putem califica decât
ilicită şi culpabilă. În această teorie, răspunderea civilă se consideră a fi o sancţiune specifică
dreptului civil, cu caracter reparator, aplicabilă numai în cazul săvârşirii cu vinovăţie de fapte
ilicite cauzatoare de prejudicii. Susţinătorii acestei teorii nu recunosc drept răspundere repararea
prejudiciului cauzat prin fapta nevinovată, deoarece o premisă necesară a răspunderii juridice
este condamnarea de către stat a persoanei vinovate şi stimularea prin aceasta a
comportamentului licit. Însă, atunci când se cauzează prejudiciu fără vinovăţie nu există temei
pentru aşa o condamnare, de aceea aici nu trebuie să fie vorba despre răspundere, ci despre
forme speciale de repartizare a daunei cauzate întâmplător. 4 Un alt autor menţionează că numai
normele în care se exprimă condamnarea socială pot fi considerate norme ce reglementează
răspunderea, iar social condamnabilă este numai fapta vinovată.5 Aceşti autori nu ţin cont de
faptul că, în cazul răspunderii civile, atitudinea statului faţă de fapta ilicită se exprimă în mod
diferit. De aceea, conform regulii generale, răspunderea civilă se angajează numai pentru
săvârşirea unei fapte vinovate. Dar poate exista şi o alte atitudine a statului faţă de fapta ilicită,
nu neapărat de condamnare sau învinuire, care de asemenea stimulează comportamentul licit. În
asemenea situaţii trebuie să ţinem cont de raţiunea instituirii răspunderii fără vinovăţie. În unele
cazuri o astfel de răspundere se instituie ţinându-se cont de specificul activităţii desfăşurate şi de
repetabilitatea producerii prejudiciului. Astfel, atunci când prejudiciul întâmplător are caracter
repetabil, statistic, cum este situaţia în organele de urmărire şi judecată, există previzibilitatea
abstractă, o posibilitate a apariţiei prejudiciului, deci, există şi posibilitatea reală de a lua măsuri
de prevenire pe viitor.6 De aceea, a fost posibilă şi necesară instituirea răspunderii obiective în
aceste cazuri. Mai detaliat ideile referitor la răspunderea fără vinovăţie şi la instituirea acesteia
pot fi observate în cadrul teoriei obiective.
Teoria răspunderii obiective. Potrivit teoriei obiective, victima trebuie să fie despăgubită fără
a mai fi necesară culpa persoanei răspunzătoare. Teoria dată a fost formulată pentru prima data
în dreptul modern de doctrina germană, odată cu ritmul accelerat de dezvoltare economică, cu
rezultatele industriale etc., ceea ce au făcut ca viaţa şi munca să devină tot mai complexe şi greu
de conciliat cu grija şi prudenţa necesară pentru a putea evita prejudiciile ce puteau interveni

3
S. Neculăescu, Teoria generală a obligaţiilor: Curs universitar. Bucureţti: Lumina LEX, 2001, p. 191.
4
О.А. Красавчиков, Возмещение вреда, причиненного источником повышенной опасности. Москва:
Юридическая Литература, 1966, citat de C. Guzun, Consideraţii generale privind răspunderea civilă delictuală
obiectivă, Seria “Ştiinţe sociale” Drept ISSN 1814-3199 91, p.96.
5
Н.С. Малеин Имущественная ответственность в хозяйственных отношениях. Москва: Наука, 1968, citat de
C. Guzun, op. cit., p.96.
6
A. Bloșenco, Răspunderea civilă delictuală. Chişinău: ARC, 2002, p. 39.
într-o activitate.7 Dominaţia cvasiexclusivă a greşelii, astfel înţeleasă ca fundament al
responsabilităţii civile, a luat sfârşit, deoarece s-a dovedit insuficient de cuprinzătoare faţă de
noile situaţii ce au intervenit ca urmare a revoluţiei industriale concretizate în noi mecanisme,
maşini, capacităţi de producţie etc. Odată cu majorarea accidentelor legate de dezvoltarea
maşinismului, graţie solidarităţii umane, a izvorât sentimentul că se impunea găsirea altor
principii pentru a se interveni în situaţia grea a victimelor. În condiţiile date, culpa ca temei
general al răspunderii şi-a îngustat sfera de aplicaţie, fiind emise teorii care să justifice
răspunderea obiectivă, fără culpă sau răspunderea de plin drept.8 Dacă revoluţia industrială nu ar
fi avut loc, probabil că răspunderea civilă nu avea importanţa pe care o are în prezent. 9 Printre
temeiurile obiective propuse pentru explicarea răspunderii civile fiind enunțate: principiul
cauzalității, principiul interesului activ, principiul interesului preponderent, ideea de risc.
Teoria riscului. Faptele oamenilor sunt, astfel, împărțite în două categorii: cotidiene și
periculoase sau creatoare de risc. În privință faptelor obișnuite, autorul poate fi făcut răspunzător
numai în măsură în care consecințele lor dăunătoare sunt urmărea culpei. Dimpotrivă, atunci
când consecințele dăunătoare sunt urmărea unor acte periculoase, răspunderea se antrenează fără
culpă, pe temei obiectiv. Este normal și conform cu regulile moralei că eel care profită de o
activitate să suporte în schimb și riscurile aferente acelei activități, această deoarece riscul și
profitul trebuie să fie reunite în același patrimoniu. Potrivit rațiunii acestei teorii, răspunderea
civilă nu este o sancţiune, ci constă într-o reparaţie care are ca finalitate repunerea victimei în
situaţia anterioară producerii prejudiciului. Victima trebuie să fie despăgubită fără a fi necesară
vina persoanei răspunzătoare, fundamentul răspunderii se află pe ideea de risc-profit.10
Teoriile mixte adopta ambele temeiuri ale răspunderii civile, explicând necesitatea
coexistentei riscului și a culpei. Autorul teoriei mixte distinge între prejudiciile materiale și
corporale, pe de o parte, și prejudiciile economice și morale pe de altă parte. Cum securității
persoanei și a bunurilor sale trebuie să se acorde prioritate, prejudiciilor corporale sau materiale
trebuie să li se aplice o garanție obiectivă, victimă nefiind obligată să facă dovadă culpei
responsabilului. În cazul prejudiciilor economice sau morale, datorită faptului că acestea pot fi
cauzate și prin exercițiul normal și corect al drepturilor, răspunderea va putea fi angajată doar pe
temeiul culpei.

7
M. Eliescu, op. cit., p. 20.
8
R.P. Vonică, Introducere generală în drept. Bucureşti: Lumina LEX, 2000, p. 533.
9
A. Weill, F. Terré, Droit civil. Les obligations. Paris, 1999, citat de C. Guzun, op. cit., p.97.
10
A. Mihnea, Dezvoltarea istorică a răspunderii civile delictuale. În: Analele Universităţii din Timişoara, 1992,
nr.1-2, p. 73.