CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND COMPETENȚA CURȚII DE JUSTIȚIE A

UNIUNII EUROPENE
Încă de la nașterea Comunității Europene s-a conștientizat că, pentru ca dreptul comunitar
să fie respectat de statele membre și de instituțiile comunitare, era nevoie de un control
jurisdicțional, exercitat de instanțe specializate. Pe de altă parte, controlul jurisdicțional trebuia
să asigure pentru particulari protecția drepturilor acordate de sistemul comunitar. Primele
învestite cu acest control erau (sunt și acum) tribunalele naționale, dar dacă interpretarea
dreptului comunitar ar fi rămas exclusiv la nivelul jurisdicțiilor naționale, nu s-ar fi putut păstra
unitatea acestuia, în condițiile diversității sistemelor juridice ale statelor membre. Așadar, și din
acest punct de vedere era necesară o jurisdicție a Uniunii, care să asigure pentru dreptul
comunitar o interpretare uniformă.
Creată ca o instituție a CECO, Curtea de Justiție și-a extins competențele și asupra CEE
și Euratom. Pe măsura dezvoltării Comunității, a crescut foarte mult și volumul de activitate al
Curții, iar instituția a devenit supraaglomerată. Pentru a descongestiona agenda de lucru a Curții,
s-a creat Tribunalul de Primă Instanță (TPI), care a început să lucreze în 1989. Tratatul de la Nisa
a extins competența Tribunalului de Primă Instanță și a prevăzut posibilitatea înființării de
tribunale specializate pe anumite domenii, care să preia din sarcinile TPI. Un singur pas s-a făcut
în acest sens, prin înființarea Tribunalului Funcției Publice (TFP), care a funcționat din
octombrie 2005 până în septembrie 2016.
În prezent, autoritatea jurisdicțională a Uniunii este formată din Curtea de Justiție și
Tribunalul Uniunii Europene.
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre soluționare. Cele mai
frecvente tipuri de cauze sunt:1
1. interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele naționale ale țărilor Uniunii
Europenesunt obligate să garanteze aplicarea corespunzătoare a legislației europene, dar
există riscul ca instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit. Dacă o
instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau valabilitatea unui act legislativ al
UE, aceasta poate să solicite opinia Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și
pentru a determina dacă un act legislativ sau o practică națională este compatibilă cu dreptul
Uniunii Europene.
2. respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor sau proceduri de
infringement) - este vorba despre acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste acțiuni pot fi inițiate de
Comisia Europeană sau de altă țară din UE. În cazul în care țara vizată se dovedește a fi
1
Curtea de Justiție a Uniunii Europene (CJUE). Prezentare generală.
https://europa.eu/european-union/about-eu/institutions-bodies/court-justice_ro.
 vinovată, ea are obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate introduce o a
doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la aplicarea unei amenzi.
3. acțiunea în anulare (a actelor de drept derivat – actele adoptate de instituțiile, organele,
oficiile sau agențiile Uniunii Europene). Dacă un stat membru, Consiliul Uniunii Europene,
Comisia sau (în anumite condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ
al Uniunii Europeneîncalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate cere Curții
de Justiție să anuleze actul respectiv. Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții
anularea unui act al Uniunii Europenecare le privește în mod direct. rolul curții în cadrul
prezentei categorii de acțiuni este că, Curtea declară actul nul și fără valabilitate, sau constată
neîndeplinirea obligației de a acționa, caz în care instituția în culpă este obligată să ia
măsurile necesare pentru a se conforma hotărârii Curții.
4. garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în constatarea abținerii de a acționa) -
Parlamentul, Consiliul și Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații.
Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte instituții ale UE și (în anumite
condiții) persoanele fizice sau întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
5. sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice persoană sau întreprindere care a
avut de suferit de pe urma unei acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a
angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin intermediul Curții.