UNIVERSITATEA VALAHIA DIN TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ŞI INGINERIE ALEXANDRIA

DEPARTAMENTUL DE ŞTIINŢE ŞI INGINERIE
ŞTIINŢE ADMINISTRATIVE

CONTENCIOSUL ADMINISTRATIV

- Suport de curs -

1
 CUPRINS

1. Noțiunea, rațiunea și trăsăturile contenciosului administrativ

1.1 Noțiunea contenciosului administrativ

1.2 Principii de organizare și funcționare a contenciosului
administrativ

2. Acțiunea în contencios administrativ

2.1 Consideraţii generale

2.2 Regimul juridic general al acţiunii în contencios administrativ
2.3 Condiţii ale acţiunii directe în contencios administrative
2.3.1 Condiţia ca actul atacat să fie un act administrative
2.3.2 Condiţia ca actul atacat să vatăme un drept sau un
interes legitim
2.3.3 Condiţia ca actul atacat să emane de la o autoritate
public
2.3.4 Condiţia îndeplinirii procedurii prealabile
2.3.5 Condiţia ca acţiunea să fie introdusă în termenul legal

2.4 Aspecte procedurale privind judecarea acţiunilor în contencios

administrativ
2.4.1 Instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze
litigiile de contencios administrativ
2.4.2 Sesizarea instanţei de contencios administrativ
2.4.3 Obiectul acţiunii şi soluţiile pe care le poate pronunţa
instanţa în fond
2.4.4 Calea de atac

3. Concluzii

Bibliografie

2
 Rezumat. Acțiunea în contencios administrativ reglementată de Legea
nr. 554/2004 reprezintă în prezent o garanție esențială, concretă și efectivă atât
a principiului constituțional al separației puterilor în stat cât și a dreptului
fundamental al omului la un proces echitabil, mai exact a dreptului de acces la
o instanță prin asigurarea dreptului oricărei persoane, fizice sau juridice, de a
sesiza instanțele de contencios-administrativ cu privire la anumite
neregularități, derapaje sau chiar abuzuri ale organelor administrației publice.
În lucrarea propusă, încercăm să facem o analiză generală a regimului juridic
al acțiunii în contencios-administrativ, cu prezentarea condițiilor de exercitare
și procedurii specifice de soluționare a acestei acțiuni judiciare specifice.

Abstract. Administrative action regulated by Law no. 554/2004 is now

an essential, practical and effective guarantee for the constitutional principle of
separation of powers and the fundamental human right to a fair trial, namely the
right of access to a court by ensuring the right of any person, physical or legal,
to go before a court of administrative law concerning certain irregularities,
deviations or abuses of public administration. In the proposed article, we try to
make an overview of the legal status of the contentious-administrative action,
presenting the conduct and specific procedures to address the specific legal
action.

3
 1. NOȚIUNEA, RAȚIUNEA ȘI TRĂSĂTURILE
CONTENCIOSULUI ADMINISTRATIV

1.1 Noțiunea contenciosului administrativ

Controlul judecătoresc al activităţii organelor administraţiei publice sau,

pe scurt, contenciosul administrativ, reprezintă o construcţie juridică care are
drept obiectiv apărarea drepturilor cetăţeneşti împotriva eventualelor abuzuri ale
organelor administraţiei publice şi a funcţionarilor publici ce-şi desfăşoară
activitatea în cadrul acestor organe.
Oricine se consideră vătămat într-un drept al său printr-un act
administrativ al unui organ al administraţiei publice, poate cere şi poate obţine
anularea sau modificarea actului administrativ şi repararea pagubei cauzate.
În acest sens, art. 52 din Constituţia României prevede următoarele :
„(1) Persoana vătămata intr-un drept al sau ori intr-un interes legitim, de
o autoritate publica, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea in
termenul legal a unei cereri, este îndreptăţită să obţină recunoaşterea dreptului
pretins sau a interesului legitim, anularea actului si repararea pagubei.
(2) Condiţiile si limitele exercitării acestui drept se stabilesc prin lege
organica.
(3) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile
judiciare . Răspunderea statului este stabilita in condiţiile legii si nu înlătura
răspunderea magistraţilor care si-au exercitat funcţia cu rea-credinţa sau grava
neglijenta.”
Pornind de la această prevedere constituţională, se poate afirma că prin
intermediul contenciosului administrativ se realizează exercitarea controlului
judecătoresc asupra activităţii desfăşurate de autorităţile publice, ca putere
executivă a statului, contenciosul administrativ reprezentând, practic, o
concretizare în fapt a principiului separaţiei puterilor în stat.
Autoritatea competentă în a soluţiona cu putere de lege aceste conflicte
este instanţa de judecată care, în baza controlului de legalitate asupra actelor
administrative emise de organele administraţiei publice, reconstituie ordinea de
drept încălcată.
Procedura stabilită de lege pentru soluţionarea conflictelor dintre
autorităţile administrative şi cetăţeni constituie contenciosul administrativ
Trebuie să observăm că acest control de legalitate se raportează la două
elemente esenţiale, care trebuie clarificate:

4
 - contenciosul administrativ şi
- actele administrative, ca principală formă de manifestare a activităţii
administraţiei publice.
Legătura dintre contenciosul administrativ şi actele administrative este
evidentă, sub următoarele aspecte:
- nu ar putea exista un contencios administrativ, dacă nu ar exista acte
administrative care să poată fi contestate;
- sfera de acţiune a contenciosului administrativ poate fi limitată, după
cum vom vedea, funcţie de natura actului administrativ care se doreşte
a fi contestat.
Din punct de vedere etimologic, cuvântul contencios vine de la adjectivul
latin contentiosus, care se traduce prin contestat, litigios, provenit la randul sau
din verbul latin contendo,-ere, care însemna a lupta. Termenul contencios
exprimă conflictul de interese, contradictorialitatea acestora.
Noţiunea contenciosul administrativ îmbracă două sensuri, după cum
urmează:
- în sens general, prin contencios administrativ, înţelegem totalitatea
litigiilor juridice în care se află administraţia cu cei administraţi;
- în sens restrâns, contenciosul administrativ desemnează ansamblul
litigiilor juridice în care organele administraţiei publice folosesc
regimul juridic de drept administrativ.
Instanţele judecătoreşti cărora li se conferă competenţa judecării acestor
litigii juridice sunt denumite instanţe de contencios administrativ.
În această ordine putem să observăm că noţiunea contenciosului
administrativ îmbracă şi alte sensuri, în afara celor prezentate, astfel:
- un sens material, care desemnează litigiile ce trebuie rezolvate, mai
bine zis suma acestor litigii;
- un sens organic, care desemnează instanţele judecătoreşti cărora le
revine competenţa rezolvării acestor litigii. În acest sens este
concepută şi Legea nr. 554/2004, legea contenciosul administrativ,
care reprezintă dreptul pozitiv în această materie.
Într-un sens mai restrâns, noţiunea contenciosului administrativ se referă
numai la instanţele de contencios prevăzute de lege. Aşa este cazul prevederilor
art.123 alin. (5) din Constituţia României, unde se prevede că: „Prefectul poate
ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului judeţean,
al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul
atacat este suspendat de drept.

5
 Noţiunea contenciosului administrativ, în acest caz, are un sens “sui
generis”, cu totul altul decât cel pe care l-am menţionat înainte, adică cel care
priveşte litigiile juridice dintre administraţie şi cei administraţi.
Noţiunea contenciosului administrativ, în cazul citat mai sus, se referă
numai la atribuirea de competenţă către instanţele de contencios administrativ
pentru rezolvarea litigiilor dintre prefect şi autorităţile administraţiei publice
locale, ambele autorităţi făcând parte din sistemul administraţiei publice.
Tot într-un sens restrâns, apare noţiunea contenciosului administrativ şi
atunci când se referă la procedura folosită pentru rezolvarea litigiilor dintre
administraţie şi cei administraţi.
Contenciosul administrativ nu este altceva decât lupta pentru apărarea
ordinii de drept din stat, întemeiată pe principiul legalităţii, punând în mâna
cetăţenilor administraţi căile de atac şi mijloacele de apărare în contra actelor
ilegale ale organelor administrative ale statului, făcute în funcţionarea serviciilor
publice şi în executarea legilor.
Legea 554/2004 defineşte contenciosul administrativ ca fiind activitatea
de soluţionare, de către instanţele de contencios adminstrativ competente potrivit
legii, a litigiilor în care cel puţin una dintre părţi este o autoritate publică, iar
conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act
administrativ, în sensul legii, fie din nesoluţionarea în termenul legal ori din
refizul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes
legitim.
În urma analizei făcute până acum, putem defini contenciosul
administrativ ca fiind acea formă de control a activităţii administraţiei publice,
care cuprinde totalitatea litigiilor născute între administraţia publică şi
particulari, procedura folosită în judecarea acestor litigii juridice şi modul de
distribuire a competenţei, conform regulilor şi principiilor dreptului
administrativ, către instanţele de contencios, ca organe abilitate să soluţioneze
aceste litigii, cu putere de lege.

1.2 Principii de organizare și funcționare a contenciosului

administrativ

6
 Din punct de vedere istoric, data formării contenciosului administrativ
diferă de la stat la stat. În evoluţia acestei instituţii speciale a statului s-a ajuns la
crearea organelor de contencios administrativ, atunci când a putut fi înlăturată
prejudecata de a nu aduce în faţa unei instanţe judecătoreşti un organ al statului.
Înlăturată fiind această prejudecată şi instaurându-se concepţia că prin supunerea
actelor administrative judecăţii unei instanţe judiciare, nu se slăbeşte nicidecum
încrederea în autoritatea administrativă, s-a organizat contenciosul administrativ.
Acest proces a fost strâns legat şi de ridicarea valorii conştiinţei juridice a
societăţii, ca izvor formal al dreptului.
Ca principiu de organizare s-a pus în discuţie dacă să se creeze noua
instituţie în cadrul structurii administrative sau în cadrul structurii instanţelor
judecătoreşti. Soluţia a fost dată prin raportare la principiul separaţiei puterilor
în stat.
În legislaţiile statelor se regăsesc ambele modalităţi de organizare a
contenciosului:
- instanţe de contencios în cadrul sistemului de organe al administraţiei
publice (tipul franco-german) şi
- contenciosul administrativ în cadrul puterii judecătoreşti (sistemul
anglo-american).
A doua problemă de organizare a fost aceea a rezolvării litigiilor, fie ca în
cadrul puterii judecătoreşti să se înfiinţeze instanţe judecătoreşti speciale, fie ca
litigiile să fie deferite instanţelor judecătoreşti ordinare.
Cei care au aderat la prima soluţie au invocat că pentru a judeca aceste
procese de natură administrativă este necesară o pregătire special - cunoaşterea
organizării activităţii de executare a legii înfăptuită de administraţie reclamă un
studiu deosebit, aplicarea legilor administrative şi interpretarea lor au alte puncte
de vedere decât legile de drept civil, iar cunoaşterea vieţii publice şi a
raporturilor ei speciale sunt determinante în judecarea litigiilor de drept public.
Altul este interesul public şi altul este interesul particular. Litigiile
administrative, prin urmare, nu pot fi soluţionate obiectiv decât prin oameni care
au cunoştinţe de specialitate în domeniul administrativ şi în ce priveşte
raporturile administrative.
Aderenţii celei de-a doua soluţii susţin că dreptul este acelaşi în toate
raporturile juridice, funcţionând după aceleaşi principii de organizare a justiţiei
(una eademque justitia), prin urmare nu este necesar să se organizeze instanţe
judecătoreşti speciale pentru litigiile administrative.

7
 Organizarea justiţiei administrative în cadrul puterii judecătoreşti se poate
realiza ca instanţă cu totul separată şi putând să se ocupe numai de litigiile
administrative sau încadrată în organizarea justiţiei ordinare, funcţionând în baza
principiului specializării, precum justiţia penală, civilă, comercială, maritimă,
etc.
A treia problemă importantă în organizarea justiţiei administrative este
reprezentată de căile de atac, în sensul că dacă acestea trebuie să se extindă
asupra tuturor litigiilor rezultate din aplicarea legilor administrative sau din
funcţionarea serviciilor administrative sau ele trebuie să se refere numai la actele
administrative prin care se vatămă un drept subiectiv al unui administrat. În
primul caz se asigură repararea încălcărilor de drept săvârşite în toate domeniile
organizaţiei administrative, iar în cel de-al doilea caz numai pentru anumite acte
administrative.
Întrebarea care s-a pus a fost aceea a determinării categoriilor de acte
administrative ce pot fi supuse controlului în contencios administrativ.
Legiuitorii aveau două soluţii:
- prima, pe calea stabilirii în lege a regulii generale şi
- a doua, prin enumerarea actelor administrative ce pot fi atacate.
După regula enumerării actele administrative, sunt înşirate caz cu caz, cu
indicarea normei juridice în care este prevăzut actul administrativ. Conform
procedeului regulii generale, cazurile deferite contenciosului administrativ sunt
prevăzute printr-o normă generală, care subsumează toate dispoziţiile şi actele
administrative, care pot fi supuse judecăţii contenciosului.
Metoda specificaţiei are dezavantajul de a nu fi completă, astfel un
contencios administrativ întemeiat pe această metodă, poate fi considerat un
contencios excepţional. Cu mult mai aproape de ideal este metoda regulii
generale. Diferitele legislaţii ale statelor lumii aplică ambele metode.
La aceste probleme legislaţiile statelor au dat diferite soluţii: unele
legislaţii admit calea de atac în contencios în contra unui act administrativ făcut
de organul administrativ în primă instanţă, altele prevăd îndeplinirea mai întâi a
căilor prealabile de atac în ierarhia administrativă iar la contencios să se recurgă
numai în contra hotărârii aduse pe care administrativă în ultim fază. Unele admit
căi de atac şi în ierarhia administrativă şi la contencios.

2. ACŢIUNEA ÎN CONTENCIOS ADMINISTRATIV

2.1 Consideraţii generale

8
 Art. 2 alin. 1 lit. c din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
defineşte, în sens larg, actul administartiv ca reprezentând “actul unilateral cu
caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere
publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii,
care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice, fiind asimilate actelor
administrative şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect
punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de
interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice”.
De asemenea, legea asimilează actelor administrative şi refuzul
nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim
ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.
Vătămarea drepturilor reclamantului poate să provină şi din
manifestarea negativă a voinţei juridice a respectivelor subiecte de drept.
Suntem în faţa relei voinţe a celor care organizează executarea legii şi care
constituie tot o manifestare de voinţă juridică din partea autorităţilor publice.
Legea 554/2004 defineşte ce se înţelege prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, precum şi ce se înţelege prin refuzul nejustificat de a
soluţiona o cerere, astfel:
- nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri reprezintă faptul de a
nu răspunde solicitantului în termenul de 30 de zile de la data
înregistrării cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen;
- refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere reprezintă exprimarea
explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea, prin
exces de putere legea înţelegând exercitarea dreptului de apreciere,
aparţinând autorităţilor administraţiei publice, prin încălcarea
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, prevăzute de
Constituţie sau de lege.
În doctrină, actul administrativ este definit ca reprezentând forma
juridică principală a activităţii organelor administraţiei publice, care constă într-
o manifestare unilaterală şi expresă de voinţa de a da naştere, a modifica sau a
stinge drepturi şi obligaţii în realizarea puterii publice, sub controlul principal de
legalitate al instanţelor judecătoreşti1.
De asemenea, într-o exprimare sintetică, actul administrativ a fost
definit ca fiind o manifestare unilaterală şi expresă de voinţă a unei autorităţi

1
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ad. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 25.

9
publice, în principal a unei autorităţi a administraţiei publice, în scopul de a
produce efecte juridice, în temeiul puterii publice2.
Astfel, actul administrativ emis de către o autoritate publică, în situaţia
în care o persoană se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes
legitim prin respectivul act are posibilitatea de a-l contesta adresându-se
instanţei de contencios administrativ competente, solicitând anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim, precum şi repararea
pagubei ce i-a fost cauzată.
Contractul administrativ a fost definit ca fiind acel „acord de voinţă,
dintre o autoritate publică, aflată pe o poziţie de superioritate juridică, pe de-o
parte, şi alte subiecte de drept public pe de altă parte (persoane fizice, persoane
juridice sau alte organe ale statului subordonate celeilalte părţi) prin care se
urmăreşte satisfacerea unui interes general, prin prestarea unui serviciu public,
efectuarea unei lucrări publice sau punerea în valoare a unui bun public, supus
unui regim de putere publică”3.
De asemenea, autorul francez al teoriei contractelor administrative, G.
Jèze, a oferit contrectelor administrative următoarea definiţie : „contractele
încheiate de administraţie pentru a asigura funcţionarea unui serviciu public şi
care este supus, din punct de vedere al regulilor particulare, altor reguli decât
cele care guvernează raporturile dintre particulari”4.
Contenciosul administrativ reprezintă ansamblul mijloacelor juridice
utilizate de orice persoană interesată pentru restabilirea ordinii de drept ce a fost
încălcată prin acte juridice sau fapte materiale ale organelor administraţiei
publice.
De asemenea, contenciosul administrativ desemnează toate regulile
aplicabile în soluţionarea pe cale jurisdicţională a litigiilor administrative şi
cuprinde, în sens formal - organic, litigiile soluţionate de instanţele judecătoreşti
de contencios administrativ, iar, în sens material, natura litigiilor în a căror
soluţionare se aplică regimul juridic de drept administrativ.

2.2 Regimul juridic general al acţiunii în contencios administrativ

2
Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 307.
3
V. Vedinaş, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007, p. 118.
4
G.Jèze, Les contracts administratifs de l’etat, des departaments, des communes et
ètablisement publics, tome III, Paris, 1927 apud V. Vedinaş, op.cit., p. 117

10
 Art. 1 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, instituie
regula conform căreia titularul acţiunii poate fi orice persoană, care se
consideră vătămată atât într-un drept subiectiv, cât şi într-un interes legitim
personal sau, după caz, de natură publică.
Cu alte cuvinte, atât persoanele fizice, cât si persoanele juridice pot avea
calitatea de reclamant în contenciosul administrativ, dacă se consideră lezate
într-un drept subiectiv personal sau interes legitim personal.
Persoanele de drept public pot introduce acţiuni, potrivit alin. 8, fie pentru
apărarea unui drept propriu încălcat, când este vorba de contencios subiectiv, fie
pentru apărarea unui interes, care nu poate fi decât interesul legitim public, când
este vorba despre un contencios obiectiv5.
Calitatea de reclamant în acţiunile de contencios administrativ o poate
avea şi o terţă persoană faţă de subiectele raportului de drept administrativ,
respectiv autoritatea emitentă şi beneficiarul efectelor actului administrativ,
conform art. 1 alin. 2 din lege.
Instituţia Avocatul Poporului poate avea calitatea de reclamant în
contenciosul administrativ, conform alin. 3 al art. 1.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor alin. 4 şi 5 ale art. 1, calitatea de
reclamant în litigiile de contencios administrativ a fost conferită Ministerului
Public.
În situaţiile în care, potrivit competenţei legale, Ministerul Public constată
încălcarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor legitime ale persoanelor printr-un
act administrativ individual, cu acordul prealabil al persoanei vătămate (care
este obligatoriu), sesizează instanţa de contencios administrativ de la domiciliul
persoanei fizice sau de la sediul persoanei juridice. Petiţionarul dobândeşte de
drept calitatea de reclamant, urmând a fi citat în această calitate. Pe de altă parte,
ori de câte ori Ministerul Public apreciază că un act administrativ cu caracter
normativ a fost emis cu exces de putere, va sesiza instanţa de contencios
administrativ competentă de la sediul autorităţii publice emitente.
Alin. 6 al art. 1 conţine dispoziţii ce atribuie autorităţii publice emitente a
unui act administrativ nelegal posibilitatea de a solicita instanţei de contencios
administrativ competente anularea acestuia.
Acţiunile în contencios administrativ, conform alin. 8 al art. 1 din lege,
pot fi introduse de prefect, de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici,

5
Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana Pasăre, Legea
contenciosului administrativ – cu modificarile şi completarile la zi, comentariu şi
jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2008, p. 26.

11
precum şi de orice persoană juridică de drept public, atunci când sunt lezate într-
un drept sau, după caz, a fost lezat un interes legitim public.
Concluzionând, calitatea de reclamant o poate avea orice persoană, fizică
sau juridică, şi, deşi legea nu prevede în mod expres, pentru a avea calitatea de
reclamant, persoana fizică dar și persoana juridică trebuie să îndeplinească
condițiile referitoare la capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu care se
transpun procesual potrivit art. 56 și 57 C.pr.civ.

2.3 Condiţii ale acţiunii directe în contencios administrativ

În doctrina administrativă au fost identificate o serie de condiţii ale

acţiunii directe la instanţa de contencios administrativ, calificate de unii autori
drept condiţii de admisibilitate ale acţiunii în instanţă.
Condiţiile de admisibilitate sunt privite în doctrină ca reprezentând
cerinţele legale şi de fapt ce trebuie îndeplinite la momentul promovării acţiunii
în justiţie6.
Astfel, sunt identificate următoarele condiţii ce trebuie îndeplinite
pentru introducerea acţiunii :
- actul atacat să fie un act administrativ,
- actul să vatăme un drept sau un interes legitim,
- actul să emane de la o autoritate publică,
- să fie îndeplinită procedura administrativă prealabilă,
- acţiunea să fie introdusă la instanţă într-un anumit termen7.

2.3.1 Condiţia ca actul atacat să fie un act administrativ

Pornind de la prevederile art. 52 alin. 1 din Constituţie coroborate cu

prevederile art. 1 alin. 1 si art. 8 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, actualizată,
rezultă că acţiunea în justiţie trebuie să fie introdusă împotriva unui act
administrativ, cât şi împotriva nesoluţionării în termenul legal a unei cereri.

6
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 140.
7
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p. 521.

12
 Prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri se subînţelege că
poate să intervină fie ca urmare a refuzului de a soluţiona, fie ca urmare a
tardivităţii în soluţionare, ceea ce echivalează cu „tăcerea administraţiei” 8.
Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere, ca act administrativ
asimilat, semnifică, în lumina art. 2 alin. 1 lit. i din Legea nr. 554/2004,
“exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei
persoane”, fiind “asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a
actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după
caz, a plângerii prealabile”.
Nesoluţionare în termenul legal a unei cereri reprezintă, conform art. 2
alin. 1 lit. h din legea nr. 554/2004, “faptul de a nu răspunde solicitantului în
termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt
termen”.
Nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri ca obiect al unei acţiuni
în contencios administrativ trebuie raportată atât la dispoziţiile O.G. nr. 27/2002
privind reglementarea activităţii de soluţionare a petiţiilor, cât şi la cele ale
O.U.G. nr. 27/2003 privind procedura aprobării tacite9.
Aşadar, instanţele de contencios administrativ pot cenzura pe calea
acţiunii directe, legalitatea actului administrativ propriu-zis, legalitatea actului
administrativ asimilat (contractul administrativ), precum şi nesoluţionarea în
termenul legal al unei cereri sau pe cea a refuzului nejustificat de a soluţiona o
cerere (respectiv actul administrativ atipic).
De asemenea, art. 6 alin. 1 din Legea nr. 554/2004 prevede ca
„jurisdicţiile administrative speciale sunt facultative şi gratuite”, ceea ce
însemna că legea permite şi atacarea actelor administrativ - jurisdicţionale la
instanţă de contencios administrativ.
Prin act administrativ - jurisdicţional legiuitorul înţelege, conform art. 2
alin. 1 lit. d din lege, “actul emis de o autoritate administrativă investită, prin
lege organică, cu atribuţii de jurisdicţie administrativă specială” - noţiune care
desemnează activitatea înfăptuită de o autoritate administrativă care are,
conform legii organice speciale în materie, competentă de soluţionare a unui
conflict privind un act administrativ, după o procedură bazată pe principiile

8
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 141.
9
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 150; Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2008, p. 176 şi urm.

13
contradictorialităţii, asigurării dreptului la apărare şi independenţei activităţii
administrativ – jurisdicţionale10.
Este de menţinat faptul că actele administrativ – jurisdicţionale (spre
deosebire de actele administrative tipice care pot fi revocate) nu pot fi revocate
de autoritatea emitentă, ci pot fi doar atacate în justiţie.

2.3.2. Condiţia ca actul atacat să vatăme un drept sau un interes

legitim

O acţiune contra unui act administrativ pe ideea vătămării unui drept

recunoscut de lege reprezintă, în subsidiar, şi o acţiune pe ideea vătămării unui
interes legitim, chiar dacă acest lucru nu este menţionat expres în acţiune11.
Art. 2 alin. 1 lit. o din legea nr. 554/2004 defineşte dreptul vătămat ca
fiind “orice drept prevăzut de Constituţie, de lege sau de alt act normativ, căruia
i se aduce o atingere printr-un act administrativ”.
Conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 554/2004, se poate adresa instanţei
de contencios administrativ orice persoană care se consideră vătămată într-un
drept al său ori într-un interes legitim, prin activitatea abuzivă a unei autorităţi
publice.
Aşadar, se impune concluzia conform căreia Constituţia României,
republicată (art. 52 alin. 1) şi Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004
ocrotesc două categorii de valori, respectiv drepturile subiective şi interesele
legitime, interesul legitim putând fi atât privat, cât şi public.
Dreptul subiectiv a fost definit în doctrină ca reprezentând puterea
voinţei subiectului activ al raportului juridic, în temeiul căreia acesta este în
măsură, în vederea valorificării unui interes personal direct, să desfăşoare o
conduită determinată sau să pretindă subiectului pasiv al raportului juridic o
anumită comportare, care la nevoie poate fi impusă cu sprijinul forţei de
constrângere a statului12.

10
Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi adnotată, Ediţia a III-a,
revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti, 2015, p.132.
11
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 151; Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck,
Bucureşti, 2005, p.556.
12
Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, Ed. 4, Ed. All Beck, Bucureşti,
2005, p.557, nota 2; Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H.
Beck, Bucureşti, 2015, p. 152; Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu,
Bucureşti, 2009, p. 439.

14
 Cu referire la considerarea unui interes ca fiind legitim, în doctrină s-a
apreciat că nu este suficient ca el să nu contravină ordinii juridice în vigoare, ci
este necesar să îşi aibă izvorul să fie ocrotit de o prevedere a unei norme juridice
scrise sau cutumiare13.
Aşa cum deja am arătat, interesul legitim poate fi public sau privat.
Prin interes legitim public, conform art. 2 alin. 1 lit r din Legea nr.
554/2004, se înţelege “interesul care vizează ordinea de drept şi democraţia
constituţională, garantarea drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale
ale cetăţenilor, satisfacerea nevoilor comunitare, realizarea competenţei
autorităţilor publice”, în timp ce prin interes legitim privat, conform art. 2 alin. 1
lit. p din aceeaşi lege, se înţelege “posibilitatea de a pretinde o anumită conduită,
în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor şi previzibil, prefigurat”.

3.3 Condiţia ca actul atacat să emane de la o autoritate publică

În prevederile art. 2 alin. 1 lit. b din Legea nr. 554/2004, autoritatea

publică este definită ca reprezentând “orice organ de stat sau al unităţilor
administrativ - teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru
satisfacerea unui interes legitim public” fiind “asimilate autorităţilor publice, …,
persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de
utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de
putere publică”.
Putem concluziona că legiuitorul a avut în vedere nu doar actele
administrative emise de autorităţile administraţiei publice din sfera puterii
executive, ci şi actele administrative emise de alte autorităţi publice din sfera
celorlalte două puteri (legislativă şi judecătorească) sau cu atribuţii de control,
prevăzute sau nu în Constituţie14.
În acelaşi timp, legea contenciosului administrativ asimilează
autorităţilor publice „persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au
obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu
public” în concordanţă cu dispoziţiile art. 136 alin. 4 din Constituţia României,
republicată. Este vorba despre persoane juridice de tip privat, precum asociaţiile
şi fundaţiile care au obţinut (în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 26/2000 cu

13
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Editia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 152; Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2009, p. 438.
14
Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015,
p. 159.

15
privire la asociaţii şi fundaţii), prin hotărâre de Guvern sau prin lege, după caz,
statutul de utilitate publică.

2.3.4 Condiţia îndeplinirii procedurii prealabile

Conform art. 7 alin.1 din Legea nr. 554/2004 „înainte de a se adresa

instanţei de contencios administrativ competente, persoana care se consideră
vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim printr-un act
administrativ individual trebuie să solicite autorităţii publice emitente sau
autorităţii ierarhic superioare, dacă aceasta există, în termen de 30 de zile de la
data comunicării actului, revocarea, în tot sau în parte, a acestuia”.
Potrivit art. 2 alin. 1 lit. j din Legea contenciosului administrativ
plângerea prealabilă reprezintă „cererea prin care se solicită autorităţii publice
emitente sau celei ierarhic superioare, după caz, reexaminarea unui act
administrativ cu caracter individual sau normativ, în sensul revocării sau
modificării acestuia”.
Este de menţionat faptul că legea nu impune motivarea recursului
administrativ.
Din interpretarea acestor texte legale, putem desprinde următoarele
reguli privind procedura administrativă prealabilă, respectiv:
- poate îmbrăca două forme, şi anume: recursul graţios, situaţie în
care plângerea se adresează autorităţii emitente a actului
administrativ şi recursul administrativ ierarhic, situaţie în care
plângerea se adresează organului ierarhic superior celui care a emis
actul administrativ;
- caracterul obligatoriu al procedurii prealabile - acţiunea în
contenciosul administrativ este inadmisibilă, dacă procedura
administrativă prealabilă nu a fost parcursă;
- reclamantul are libertatea de a-şi alege calea administrativă de atac,
respectiv recursul graţios sau recursul administrativ ierarhic. Este de
menţionat că în cazul actelor administrative emise de Preşedintele
României, Guvern şi autorităţile administraţiei publice locale,
recursul ierarhic nu este posibil, aceste autorităţi neavând autorităţi
ierarhic superioare;
- reclamantul poate apela la ambele căi de atac administrative;

16
 - termenul înăuntrul căruia se poate exercita calea de atac
administrativă (procedura prealabilă) este de 30 de zile şi începe să
curgă de la data comunicării actului administrativ tipic;
- procedura prealabilă nu se aplică în cazul actului administrativ
asimilat (refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere) sau,
nesoluţionarea în termenul legal al unei cereri („tăcerea
administraţiei”);
- conform art. 7 alin. 7 din lege, „pentru motive temeinice” plângerea
prealabilă poate fi introdusă şi după termenul de 30 de zile, dar nu
mai târziu de 6 luni de la data emiterii actului.
- totodată, legiuitorul stabileşte natura juridică a termenului de 6 luni,
ca fiind termen de prescripţie, ceea ce înseamnă va fi susceptibil de
întrerupere şi de suspendare, în condiţiile stabilite de noul Cod Civil.
- alineatul 5 al art. 7 din lege conţine dispoziţii cu caracter derogator
faţă de regula obligativităţii procedurii administrative prealabile.
Astfel, procedura prealabilă nu este obligatorie în cazul acţiunilor
introduse de prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public, Agenţia
Naţională a Funcţionarilor Publici sau al celor care privesc cererile
celor vătămaţi prin ordonanţe sau dispoziţii din ordonanţe şi în
cauzele în care controlul judecătoresc asupra actului administrativ se
exercită prin invocarea excepţiei de nelegalitate.
Plângerea prealabila se soluţionează în termen 30 de zile de la
înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede un alt termen.
Promovarea acţiunii mai înainte de expirarea termenului în care
autoritatea publică poate comunica răspunsul la plângerea prealabila, în
condiţiile în care acest răspuns nu fusese comunicat reclamantului, atrage
respingerea acţiunii ca prematur introdusă, iar neîndeplinirea procedurii atrage
respingerea acţiunii ca inadmisibilă potrivit jurisprudenţei15.
Dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 trebuie coroborate cu
prevederile art. 193 din noul Cod de Procedură Civila, potrivit cu care:
„Sesizarea instanţei se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri
prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta. Dovada îndeplinirii
procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată”.

15
Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi
explicaţii, ed. 2 revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 84; Dana Apostol
Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p.164.

17
 Potrivit alin. 2 al aceluiaşi articol: „Neîndeplinirea procedurii prealabile
nu poate fi invocată decât de către pârât prin întâmpinare, sub sancţiunea
decăderii”.
Din coroborarea acestor prevederi rezultă că excepţia neîndeplinirii
procedurii prealabile nu mai este o excepţie absolută, ci relativă, putând fi
invocată doar de către pârât numai în faţa primei instanţe, prin întâmpinare,
adică cel târziu până la primul termen de judecată la care a fost legal citat16.

2.3.5 Condiţia ca acţiunea să fie introdusă în termenul legal

Sediul materiei îl regăsim în art. 11 din Legea contenciosului

administrativ, intitulat „Termenul de introducere a acţiunii”, conform căruia:
„(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a
unui contract administrativ, recunoaşterea dreptului pretins şi repararea pagubei
cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la:
a) data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă;
b) data comunicării refuzului nejustificat de soluţionare a cererii;
c) data expirării termenului de soluţionare a plângerii prealabile,
respectiv data expirării termenului legal de soluţionare a cererii;
d) data expirării termenului de 30 de zile prevăzut la art. 2 alin. (1) lit.
h), calculat de la comunicarea actului administrativ emis în soluţionarea
favorabilă a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile;
e) data încheierii procesului-verbal de finalizare a procedurii concilierii,
în cazul contractelor administrative.
(2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual,
cererea poate fi introdusă şi peste termenul de 6 luni prevăzut la alin. (1) , dar nu
mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoştinţa, data
introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz.
Din interpretarea textelor citate putem desprinde următoarele reguli:
- legiuitorul a instituit două termene în care se poate introduce
acţiunea în contenciosul administrativ, şi anume:
o termenul de 6 luni (care reprezintă regula) are în vedere
acţiunile îndreptate împotriva actului administrativ tipic,
actului administrativ atipic (refuzul nejustificat şi
16
Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ. Comentarii şi
explicaţii, ed. 2 revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2014, p. 84 şi urm.; Dana
Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2015, p.164.

18
 nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri), precum şi a
actului administrativ asimilat (contractul administrativ);
o termenul de un an, care reprezintă excepţia, se aplică
numai în cazul acţiunilor îndreptate împotriva actului
administrativ tipic, manifestare unilaterală de voinţă;
- totodată, legiuitorul a stabilit momentul de la care începe să curgă
termenul de 6 luni şi respectiv termenul de un an.
De asemenea, cu referire la regulile aplicabile acţiunilor formulate de
prefect, Avocatul Poporului, Ministerul Public sau Agenţia Naţională a
Funcţionarilor Publici trebiue menționat faptul că, potrivit art. 11 alin. 3,
termenul curge de la data când s-a cunoscut existenţa actului nelegal, „fiind
aplicabile în mod corespunzător prevederile alin. (2).” Aşadar, conform alin. 3 al
art. 11, termenul de 6 luni începe să curgă de la data la care s-a cunoscut
existenţa actului, iar, pentru motive temeinice acţiunea poate fi introdusă în
termen de un an de zile de la data emiterii actului administrativ considerat a fi
nelegal.
În ceea ce priveşte ordonanţele sau dispoziţii din ordonanţe care se
consideră a fi neconstituţionale, precum şi în cel al actelor administrative cu
caracter normativ care se consideră a fi nelegale, conform art. 11 alin. 4, acestea
pot fi atacate oricând.
Termenul de 6 luni este un termen de prescripţie, iar termenul de un an
este de decădere.

2.4 Aspecte procedurale privind judecarea acţiunilor în contencios

administrativ

2.4.1 Instanţele judecătoreşti competente să soluţioneze litigiile de

contencios administrativ

19
 Art. 10 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 554/2004 prevede în ceea ce priveşte
contenciosul administrativ, dublul grad de jurisdicţie, respectiv fondul şi
recursul.
Astfel, litigiile care privesc:
a) actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice locale
şi judeţene, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii
vamale şi accesorii ale acestora de până la 1.000.000 lei, se soluţionează in fond
de tribunalele administrativ – fiscale;
b) actele administrative emise sau încheiate de autorităţile publice
centrale, precum şi cele care privesc taxe şi impozite, contribuţii, datorii vamale
şi accesorii ale acestora, mai mari de 1.000.000 lei, se soluţionează în fond de
secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de apel, dacă prin lege
organică nu se prevede altfel.
Recursul împotriva sentinţelor pronunţate de tribunalele administrativ -
fiscale se judecă de secţiile de contencios administrativ şi fiscal ale curţilor de
apel, iar recursul împotriva sentinţelor pronunţate de secţiile de contencios
administrativ şi fiscal ale curţilor de apel se judecă de Secţia de contencios
administrativ şi fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dacă prin lege
organică specială nu se prevede altfel.
Sub aspect teritorial, legiuitorul a stabilit o competenţă alternativă,
reclamantul putându-se adresa cu cererea de chemare în judecată, fie instanţei de
la domiciliul său, fie celei de la domiciliul pârâtului.

2.4.2 Sesizarea instanţei de contencios administrativ

Acţiunea în contencios administrativ (cererea de chemare în judecată)

trebuie să cuprindă, conform art. 194 din noul Cod de Procedură Civila: numele,
prenumele, domiciliul sau reşedinţa părţilor (denumirea şi sediul persoanei
juridice), codul numeric personal sau după caz codul unic de înregistrare ori
codul de identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerţului şi
contul bancar ale reclamantului, precum şi ale pârâtului, dacă părţile posedă ori
li s-au atribut aceste elemente de identificare potrivit legii, în măsura în care
acestea sunt cunoscute de reclamant, obiectul cererii, arătarea motivelor de fapt
şi de drept pe care se întemeiază cererea, arătarea dovezilor pe care se sprijină
fiecare capăt de cerere şi semnătura.

20
 Reclamantul va anexa la acţiune: copia actului administrativ atacat ori
răspunsul autorităţii publice prin care se comunică refuzul rezolvării cererii sale.
În situaţia în care reclamantul nu a primit nici un răspuns la cererea sa, va
depune la dosar copia cererii, certificată prin numărul şi data înregistrării la
autoritatea publică, precum şi orice înscris care să probeze îndeplinirea
procedurii prealabile, în baza art. 12 din Lege.
Toate înscrisurile anexate cererii de chemare în judecată rebuie să fie
certificate de parte prin semnătură pentru conformitate cu originalul, conform
art. 150 alin. 2 C.pr.civ.
La primirea cererii, instanţa va dispune citarea părţilor pentru a se
asigura respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare. De
asemenea, instanţa va solicita autorităţii publice al cărui act este atacat, să-i
comunice, de urgenţă, actul atacat însoţit de întreaga documentaţie ce a stat la
baza emiterii lui, precum şi orice alte înscrisuri considerate a fi utile pentru
soluţionarea cauzei. În cazul refuzului nejustificat sau în situaţia tardivităţii în
soluţionarea cererii, instanţa de judecată, la primirea cererii de chemare în
judecată, va proceda în acelaşi mod.
Dacă autoritatea publică nu trimite în termenul stabilit de instanţă
înscrisurile solicitate, conducătorul acesteia va putea fi obligat, prin încheiere
interlocutorie, să plătească statului, cu titlu de amendă judiciară, 10% din
salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată,
conform art. 13 alin. 4 din Lege.
Dispoziţiile art. 17 alin. 1 din Lege, prevăd că cererile adresate
instanţelor se judecă de urgenţă, cu precădere în şedinţă publică, în completul
prevăzut de lege.

2.4.3 Obiectul acţiunii şi soluţiile pe care le poate pronunţa instanţa

în fond

Din analiza dispoziţiilor Legii contenciosului administrativ rezultă că

pentru a i se recunoaşte lezarea dreptului său ori interesului legitim, reclamantul

21
poate solicita prin cererea de chemare în judecată adresată instanţei competente,
după caz:
a) anularea sau modificarea în tot sau în parte a unui act administrativ;
b) obligarea autorităţii publice să emită un act administrativ sau orice alt
înscris;
c) obligarea autorităţii publice la plata unor despăgubiri pentru daunele
materiale şi morale cauzate prin actul nelegal, refuzul nejustificat ori prin
nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri.
Odată cu cererea de chemare în judecată, in baza art. 14 din lege,
reclamantul poate solicita instanţei suspendarea executării actului administrativ
atacat, până la soluţionarea definitivă a cauzei. Cererea de suspendare se poate
formula odată cu acţiunea principală sau printr-o acţiune separată, până la
soluţionarea acţiunii în fond.
În cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente,
reclamantul poate solicita instanţei competente să dispună suspendarea
executării actului administrativ până la pronunţarea instanţei de fond,
concomitent cu introducerea plângerii administrative prealabile. În astfel de
situaţii, instanţa va rezolva cererea de suspendare, de urgenţă şi cu precădere, cu
citarea părţilor.
După citarea părţilor şi administrarea probatoriului, instanţa judecând
cauza în fond, poate pronunţa soluţiile prevăzute de art. 18 din lege. Astfel,
conform alin. 1 al acestui articol, instanţa poate:
a) să anuleze în tot sau în parte actul administrativ;
b) să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ sau să
elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.
În situaţia în care obiectul acţiunii îl formează un contract administrativ,
conform alin. 4 al art. 18, instanţa de contencios administrativ poate:
a) să dispună anularea acestuia, în tot sau în parte;
b) poate obliga autoritatea publică să încheie contractul la care
reclamantul este îndrituit;
c) impune uneia dintre părţi îndeplinirea unei anumite obligaţii;
d) poate suplini consimţământul unei părţi când interesul public o cere;
e) obligă la plata unei despăgubiri pentru daunele materiale şi morale
În cazul pronunţării uneia dintre soluţiile prevăzute la alin. 1 şi la alin. 4
lit. b) şi c), instanţa poate stabili în sarcina părţii obligate penalităţi pentru
fiecare zi de întârziere.

22
 Potrivit art. 17 alin. 3 din lege, hotărârile instanţei de contencios
administrativ „se redactează şi se motivează în cel mult 30 zile de la
pronunţare”.

2.4.4 Calea de atac

Hotărârile pronunţate în primă instanţă (fond), pot fi atacate cu recurs în

termen de 15 zile de la comunicare. Recursul suspendă executarea şi se judecă
de urgenţă.
Potrivit art. 20 alin. 3 din lege, instanţa de recurs poate pronunţa una
dintre următoarele două soluţii:
a) va admite recursul, va casa sentinţa şi va rejudeca litigiul în fond cu
reţinere spre rejudecare, soluţie care reprezintă excepţia. Conform legii
menţionate, ori de câte ori instanţa de recurs constată că nu există motive de
casare cu trimitere, va dispune casarea sentinţei recurate şi va rejudeca litigiul în
fond.
b) va casa sentinţa atacată cu trimitere spre rejudecare la instanţa
competentă. Astfel, când hotărârea primei instanţe a fost pronunţată fără a se
judeca fondul ori dacă judecata s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată,
atât la administrarea probelor, cât şi la dezbaterea fondului, cauza se va trimite o
singură dată la această instanţă. De asemenea, în cazul în care judecata în primă
instanţă s-a făcut în lipsa părţii care a fost nelegal citată la administrarea
probelor, dar a fost legal citată la dezbaterea fondului, instanţa de recurs, casând
sentinţa, va rejudeca litigiul în fond.
c) va respinge recursul ca nefondat.

CONCLUZII

Acțiunea în contencios administrativ reglementată de Legea nr.

554/2004 reprezintă în prezent o garanție esențială, concretă și efectivă atât a

23
principiului constituțional al separației puterilor în stat cât și a dreptului
fundamental al omului la un proces echitabil, mai exact a dreptului de acces la o
instanță. Astfel, prin posibilitatea legală prevăzută de art. 53 din Constituție și
art. 1 și urm. din Legea nr.554/2004, care reprezintă de fapt aplicații particulare
ale dispozițiilor constituționale amintite, se asigură oricărei persoane, fizice sau
juridice, dreptul de a sesiza instanțele de contencios-administrativ cu privire la
anumite neregularități, derapaje sau chiar abuzuri ale organelor administrației
publice. Controlul judecătoresc generat prin formularea acțiunii directe în
contencios adminsitrativ nu se rezumă la a fi numai unul formal, lipsit de
substanță și fără efecte concrete, ci din contră, Legea nr.554/2004 prevede
măsuri clare, concrete și categorice prin care activitatea nelegală a administrației
publice poate fi cenzurată. Jurisprudența constantă a demonstrat că soluțiile
prevăzute de Legea nr.554/2004 care includ posibilitatea anulării actului
administrativ nelegal, recunoașterea dreptului sau interesului pretins și repararea
pagubei cauzate reclamantului, reprezintă remedii juridice suficiente, efective și
eficiente împotriva unor măsuri arbitrare ale organelor administrației publice.
Faptul că acțiunea în contencios-administrativ, așa cum este reglementată de
Legea nr.554/2004, reprezintă un demers judiciar adecvat pentru restabilirea
ordinii de drept în cazul litigiilor de contencios-administrativ din actual context
socio-juridic, este confirmat și de împrejurarea că proiectul nolui Cod de
procedură administrativă în art. 173 alin. 1 nu face altceva decât să redea, cu
unele nunațe de formulare, dispozițiile actuale ale art. 1 alin. 1 din Legea nr.
554/2004.

BIBLIOGRAFIE

1. Antonie Iorgovan, Tratat de drept administrativ, vol. II, ed. 4, Ad. All
Beck, Bucureşti, 2005, p. 25;

24
2. Antonie Iorgovan, Liliana Vişan, Alexandru Sorin Ciobanu, Diana Iuliana
Pasăre, Legea contenciosului administrativ – cu modificările şi
completrile la zi, comentariu şi jurisprudenţă, Ed. Universul Juridic,
Bucureşti, 2008, p. 26;

3. Anton Trăilescu, Alin Trăilescu, Legea contenciosului administrativ.

Comentarii şi explicaţii, ed. 2 revăzută şi adăugită, Ed. C.H. Beck,
Bucureşti, 2014, p. 84;

4. Dana Apostol Tofan, Drept administrativ, Vol. II, Ediţia 3, Ed. C. H.

Beck, Bucureşti, 2015, p. 140;

5. Emanuel Albu, Dreptul contenciosului administrativ, Ed. Universul

Juridic, Bucureşti, 2008, p. 176 şi urm.;

6. Gabriela Bogasiu, Legea contenciosului administrativ comentată şi

adnotată, Ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Universul Juridic, Bucureşti,
2015, p.132;

7. G. Jèze, Les contracts administratifs de l’etat, des departaments, des

communes et ètablisement publics, tome III, Paris, 1927;

8. Rodica Narcisa Petrescu, Drept administrativ, Ed. Hamangiu, Bucureşti,

2009, p. 307;

9. V. Vedinaş, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, Bucureşti,

2007, p. 118.

25