1. Conceptele metodologice ale evoluţiei ştiinţei.

2. Deosebirile între cercetarea ştiinţifică fundamentală, aplicativă şi dezvoltarea

tehnologică
3. Criteriile şi metodele de selectare a temei de cercetare.
4. Modalităţile de formulare a scopului şi obiectivelor cercetării.
5. Delimitarea obiectului şi trasarea limitelor cercetării.
6. Elaborarea planului cercetării ştiinţifice.
7. Concepţia dialectică, gândirea abstractă, practica economică.
8. Concepţia pozitivistă, concepţiile de "sinteză"
9. Metodele universale ale analizei economice.
10. Metoda abstracţiei ştiinţifice; analiza şi sinteza; inducţia şi deducţia;
principiul "caeteris paribus".
11. Metoda analogiei; modelarea matematică; metoda analizei funcţionale;
experimentul economic; unitatea analizei cantitative şi calitative.
12. Legităţile economice, varietăţile şi specificul lor.
13. Diversitatea legilor economice.
14. Caracterul istoric al legilor economice
15. Documentarea şi lista bibliografică
16. Tipologia surselor bibliografice.
17. Tehnicile operatorii de căutare a surselor bibliografice.
18. Examinarea surselor selectate: adnotarea şi rezumarea. Tabelul logic de
examinare a sursei bibliografice. Lista bibliografică şi regulile elaborării ei.
Plagiatul şi regulile anti-plagiat.
19. Caracteristicile fundamentale ale metodei de cercetare.
20. Determinarea câmpului de cercetare: intra- şi interdisciplinar, studii
transversale şi longitudinale.
21. Modalitatea inductivă şi deductivă de organizare a cercetării.
22. Aspectele etice ale procesului de cercetare. Drepturile participanţilor la
cercetare.
23. Metodele teoretică-logice de cercetare teoretică. Analiza şi sinteza. Inducţia
şi deducţia, erorile logice ale deducţiei.
24. Metodele teoretico-dinamice: dialectică şi evoluţionistă. Abstractizarea,
idealizarea şi modelarea în cercetarea economică.
25. Cercetarea empirica: modalităţi de colectare a datelor Avantajele şi
dezavantajele utilizării datelor secundare.
26. Colectarea datelor primare prin observare.
27. Colectarea datelor primare prin interviu.
28. Colectarea datelor primare prin anchetare.
29. Variabilele chestionarului: de opinie, de comportament şi de atribut.
Necesitatea testării pilotate.
30. Obţinerea datelor prin experimentare. Simularea economică.
31. Conţinutul procesului de explicare a fenomenului economic;
32. Mijloace de analiză, identificare a ipotezelor şi de măsurare a fenomenului
economic;
33. Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor în ştiinţa economică;
34. Regulile metodologice de elaborare şi analiză a datelor din tabel.
35. Prezentarea informaţiilor prin intermediul graficelor.
36. Regulile metodologice de scriere a introducerii şi încheierii.
37. Formulările limbajului academic utilizate în introducere, cuprins şi
încheiere.
38. Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe
39. Metodologia expunerii verbale a rezultatelor cercetării reflectate în teza de
master.

1. Concepte metodologice ale evolutiei științei

În prima perioadă istoria ştiinţei se confundă în cea mai mare parte cu istoria
filosofiei. Atât timp cât ştiinţele au existat în forme nemature, filosofia, şi ea
nematurizată încă, preluase funcţii ce erau, în fond, ale ştiinţei, încercând să le
rezolve cu mijloacele proprii. Toate aspectele incomode ale cercetării naturii de
către ştiinţă erau preluate şi „rezolvate” în mod filosofic, adică abstract şi calitativ,
valoric de către filosofie.
E clar că atât filosofia, cât şi ştiinţa n-au apărut pe loc gol. Concepţiile
mitologico-religioase şi uzuale, provenite din experienţă, i-au servit filosofiei drept
sursă ideatică, ca şi artei şi religiei.
În cadrul dezvoltării ştiinţei, între metodologia şi metodele folosite de aceasta se
manifestă o strânsă legătură. Metodologia studiază metodele şi procedeele utilizate
în ştiinţă şi principiile de organizare a cunoaşterii prin prisma acceptării sau
respingerii lor. O metodologie include în sine următoarele elemente: 1) teze
filosofice; 2) principia normative care rezultă din teze; 3) strategii de cercetare care
întrunesc aceste principii; 4) criterii de testare sau verificare a rezultatelor obţinute.
Metodologia ne apare, astfel, în calitate de ştiinţă sau teorie general a metodelor
cunoaşterii, în calitate de metametodă – teorie a metodelor folosite.
În evoluția metodologică a științelor putem menţiona următoarele momente:
1. În prima perioadă a istoriei ştiinţei, când ştiinţele nu se diferenţiază în mare
măsură de filosofe, e firesc să nu fi avut loc nici diferenţierea strictă dintre
metodele acestora.
 2. În perioada modernă a dezvoltării filosofiei, când aceasta era preocupată de
instaurarea în filosofie a metodei ştiinţifice, la fel nu se făceau deosibiri clare între
metodele de cercetare ale ştiinţei şi ale filosofiei.
3. Începând cu anii 30 ai sec. XIX, pozitivismul întreprinde încercarea de a izola
ştiinţa de filosofie, inclusiv metodele acestora, prin specificarea funcţiilor filosofiei
şi ale ştiinţelor „pozitive”.
4. Dezvoltarea ştiinţei contemporane, al cărei obiect de studiu s-a răsfrânt atât
asupra microlumii, cât şi asupra megalumii, a demonstrat caracterul benefic al
colaborării ştiinţei cu filosofia.
Evoluția științelor economice, fiind strâns legată de evoluția gândirii economice,
cunoaște următoarele doctrine:
Mercantilismul a fost o doctrină economică care susţinea ideea ca aurul şi
argintul constituie forma principală a bogăţiei atât pentru indivizi cât şi pentru stat.
Mercantilismul este opera unor autori care au dominat gândirea economică circa
trei secole (1450 - 1750): Francezii, Jean Bodin (1530 - 1596), Antoine de
Monchrestien (1575 - 1621), Englezul Thomas Mun (1571 - 1641), Italieni:
Boterro, Serra.
În aşa mod, reuşita economică, tratată cu dispreţ în Evul Mediu devine o datorie
de morală, un semnal bunăvoinţei divine, al mântuirii. Ca urmare, în locul unei
dispoziţii de aşteptare a milei cereşti se înscăunează mentalitatea acţiunii, cultul
muncii, dorinţa de a spori rezultatele activităţii economice.
Mercantiliştii au fost primii care au studiat în mod special procesele economice,
şi nu tangenţial şi printre altele, ca în Antichitate şi Evul Mediu. Ei au scos
gândirea economică de sub presiunea dogmelor morale şi religioase, transformând-
o într-un domeniu aparte de cercetare, într-o ştiinţă autonomă.
Deci, principalele trăsături ale mercantilismului ca teorie şi politică economică
sunt:
a) Considerarea banilor (aur, argint, lingouri comori) drept esenţă a bogăţiei
b) Analiza aproape în exclusivitate a sferei circulaţiei mărfurilor, comerţul
c) Promovarea unei politici economice active (export > import)
d) Încurajarea dezvoltării industriei naţionale, prin stimularea importului de
materie primă şi a exportului de produse manufacturate.
Aspecte positive:
1. Mercantiliştii au fost primul curent de gândire economică modernă, care a
înlocuit scolastica medievală, încătuşată de numeroase norme morale şi religioase,
cu o nouă mentalitate, liberă, întreprinzătoare, activă
2. Ei au fost primii care au pus problema economiei naţionale ca obiectiv major
a ştiinţei economice
 3. Lor le aparţine meritul de a fi formulat teoria cantitativă a banilor, conceptul
de balanţă comercială, noţiunea de politică protecţionistă.
4. Prin teoria şi politica lor economică, mercantiliştii au grăbit transformarea
economiei naturale, în economie de schimb, mult mai eficientă
5. Încurajând intervenţia statului în economie mercantiliştii au contribuit la
formarea pieţelor naţionale, la adâncirea diviziunii sociale a muncii, la susţinerea
progresului tehnic şi economic.
Aspecte negative:
1. Mercantiliştii au supraapreciat rolul circulaţiei mărfurilor în raport cu sfera de
producţie, care de fapt era neglijată de ei complet.
2. Mercantiliştii au identificat în mod eronat banii cu capitalul, deşi se ştie că
banii nu constituie decât o parte neînsemnată din întreg capitalul unei ţări. (Capital
fix – Capital circulant)
3. Aplicarea în viaţă a teoriei mercantiliştilor s-a făcut cu preţul multor sacrificii.
Anume în această perioadă se înregistrează o scădere a nivelului de trai şi o
adâncire a diferenţierii între cei bogaţi şi cei săraci. Mercantiliştii încurajau
exportul diferitor produse ceea ce contribuie la creşterea preţurilor. Pe de altă
parte, echivalentul produselor exportate, în aur şi argint, se concentra în mâinile
unui număr tot mai mic de întreprinzători.
Fiziocraţia este compusă din două cuvinte greci: „Phisis” – natură, „kratos” –
putere.
La temelia sistemului economic al fiziocraţilor se află teoria produsului net.
Criticând teza mercantiliştilor, precum că izvorul sporirii avuţiei unei naţiuni este
comerţul exterior, ei afirmă că acest izvor trebuie căutat în agricultură, singurul
domeniu în care se creează un surplus de bunuri materiale, numit de ei, produs net,
care reprezintă diferenţa dintre producţia agricolă obţinută şi cheltuielile efectuate.
Caracteristica şcolii fiziocrate:
1. Au fost primii care îşi ziceau economişti
2. Au fondat prima şcoală a liberalismului economic
3. Au supus unei critici vehemente ideile mercantilismului, demonstrând că
izvorul avuţiei este producţia materială şi ne sfera comerţului.
4. Au lansat în circuitul ştiinţific un şir de concepte ca: ideea ordinii naturale,
produsul net, clasele sociale etc.
Reprezentanți: Anne Turgot: 1727 – 1781, Francois Quenay: 1694 – 1774
Doctrina liberalismului classic.
În centrul preocupărilor clasicilor se află sfera producţiei şi munca. Deci ca
domeniu de investigaţie pentru liberalii clasici este: diviziunea muncii, preţurile,
capitalul, salariul, profitul, renta, echilibrul economic, comerţul exterior.
 Au fost dezvoltate așa teorii ca: teoria valorii bazată pe muncă, teoria costurilor
comparative, mărimea valorii, repartizarea veniturilor, salariul, profitul, banii,
teoria schimbului international, etc.
Reprezentanți: Adam Smith 1723-1790, J.B. Say 1767-1832, R. Malthus 1766-
1836, D. Ricardo 1772-1824, J.St. Mill 1806-1876.
Caracteristica doctrinei liberal clasice:
1. Au elaborat un sistem complet de teorie economică, bazat pe „ordinea
naturală”, individualism şi nonintervenţionalism
2. În centrul doctrinei se află „homo economicus”, care dirijat de „mâna
invizibilă satisface interesele sociale”
3. Creşterea avuţiei este cauzată de muncă
4. Au introdus următoarele concepte: teoria valoare muncă, teoriile profitului ,
rentei, salariului, factorii de producţie, circuitul economic, schimbul internaţional
5. Teoria lor: creşterea volumului producţiei, precum şi creşterea calităţii
mărfurilor
Doctrina naționalismului economic. (Fr. List 1789-1846, Ch. H. Carey 1793-
1879)
Doctrina naţionalistă este o reacţie normală a ţărilor mai tinere contra efectelor
negative ce reeşeau de la aplicarea teoriei liberului schimb. Protecţionismul a
permis unor ţări ca SUA, Germania să-şi recapete puterile sale actuale.
Teoria liberului schimb în totalitate nu a fost aplicată nici o dată chiar şi de
Anglia, deoarece toate statele avansate şi-au protejat piaţa internă. Un argument în
plus pentru doctrina naţionaliştilor.
Istoria liberului schimb şi protecţionismul: până 1846 – protecţionismul → 1846
– 1875 – liberul schimb (în Anglia până 1933) → 1875 – 1945 – protecţionismul
→ 1945 – 1974 – liber schimb → 1974 – prezent – liber schimb îmbinat cu
protecţionism
În ţările în curs de dezvoltare se observă o renaştere a teoriei protecţioniste.
Protecţionismul s-a dezvoltat şi în România. Cartea lui List a fost prima tradusă
în limba română (1887).
Protecţionismul nord – american (SUA). Odată cu obţinerea independenţei în
1776, SUA a adoptat o politică protecţionistă de dezvoltare a economiei.
Reprezentanţi (A. Hamilton (1757 - 1864), H.Carey (1793 - 1879), N. Patten (1852
- 1922)
Protecţionismul american critică şi el politica liberului schimb şi apără interesele
naţionale.
H.Carey – afirmă că clasicii englezi au adoptat o astfel de politică care duce la
divizarea ţărilor în agrare şi industriale, la monopolizarea producţiei industriale de
un grup de ţări.
 Teoria liberului schimb este un instrument al dominaţiei britanice. Admitea o
îmbinare a protecţionismului cu liberul schimb.
Statul trebuie să promoveze o politică protecţionistă permanentă, atât la
produsele industriale cât şi la cele agricole, creând astfel condiţiile necesare pentru
dezvoltarea unei economii complexe.
Doctrina economică socialistă. (Cl. Saint-Simon 1760-1825s, Ch. Fourier
1772-1837, P.J. Proudhon 1809-1865)
Prima reactie critica fata de ideile liberalismului clasic a fost cea din partea
reprezentantilor paturilor nevoiase. Liberalismul clasic a declarat libertatea
individului si a proprietatii, insa aceasta nu i-a facut pe toti fericiti.
Autorii clasici erau convinsi ca economia capitalista este vesnica, fiind eterne si
universale legile dupa care ea se dezvolta. Socialistii utopici, insa, au fost primii
care au inaintat teoria determinismului istoric – a caracterului trecator al oricarei
societati, inclusiv a celei capitaliste.
Socialistii utopici au fost primii care au criticat mecanismul de functionare a
sistemului capitalist.
Gândirea economică marxistă.
Sistemul economic marxist s-a format in baza criticii socialismului utopic,
precum si a sintezei ideilor valorii a lui D.Ricardo cu metoda dialectica a lui Hegel.
K.Marx si-a propus sa creeze un socialism cu adevarat stiintific, care ar
descoperi legile societatii capitaliste si destinul ei istoric.
Marx inainteaza renumita lege a acumularii capitalului: cresterea bogatiei
determina cresterea exploatarii si pauperizarii (saracirii) celor ce o produc.
Doctrina economică neoclasică. A. Marshall 1842-1924,
Pentru istoria stiintei este ceva obisnuit de a delimita „clasicul” de
„contemporanul”, acest hotar în stiinta economica fiind stabilit prin „revolutia
marginalista” din anii 70 a sec. XIX. În aceasta perioada in teoria economica au
intervenit schimbari care au provocat o revedere radicala a obiectului, metodelor
de cercetare si chiar a denumirii teoriei economice.
Denumirea de „neoclasica”, data doctrinei, are o semnificatie dubla. Pe de o
parte, ea denota unele elemente de continuitate cu liberalii clasici, iar pe de alta
parte – ruptura dintre ei.
Instituționalismul T.Veblen (1857 - 1929), J.M.Clark (1884 - 1963),
J.K.Galbraith (1908), F. Perraux (1903 - 1987).
Keynesismul A.C. Pigon (1877 - 1959), M. Kalecki (1899 - 1970), Wicksell
(1851 - 1926)
Neokeynesismul (R.F.Harrod, E.Domar, J.Monnai, P.A.Samuelson, ș.a.)
Neoliberalismul (F. Hayek, L.W. Erhard (1897-1977), A. Muller-Armack
(1901-1977), F. Bohm (1895-1977), W. Eucken (1891 - 1950))
 Intervenţionismuli (J. M. Keynes 1883-1946, Lord H. Beveridge 1879-1963)
Capitalismul matur (J. A. Schumpeter 1883-1950, J. K. Galbraith 1908)
Monetarismul (Milton Friedman 1912)
2. Deosebirile între cercetarea științiică fundamentală, aplicativă și
dezvoltarea tehnologică
Tipurile cercetării ştiinţifice și formele de organizare a ştiinţei
Cercetarea ştiințifică sau cercetarea-dezvoltarea (C-D) este definită ca o
activitate sistematică şi creatoare, menită să sporească volumul de cunoştințe,
inclusiv cunoştințe despre om, cultură şi utilizarea acestor cunoştințe pentru noi
aplicații
C-D este clasificată în 3 mari categorii:
• Cercetarea ştiinţifică fundamentală
• Cercetarea ştiinţifică aplicativă
• Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
Cercetarea ştiinţifică fundamentală
 Este o activitate teoretică şi/sau experimentală fundamentală care are ca scop
principal acumularea de noi cunoştințe privind aspectele fundamentale ale
fenomenelor şi faptelor observabile, fără să aibă în vedere o aplicație deosebită
specifiă
 Este menită să descifreze legile naturii, gîndirii şi societății şi să asigure astfel
noi soluții care asigură progresul tehnologic, progresul economic şi social (creştere
economică şi modelare, analiza proceselor economice, politici economice, relația
politică-economie-societate)
 Efectuată de cercetătorii din mediul academic şi universitar, tematica depinde
de interesul lor ştiințific. Graficul de lucru flexibil. Evaluarea — indicatorii
scientometrici ai publicațiilor. Finanțarea — din fonduri publice.
Cercetarea ştiinţifică aplicativă
 Este o activitate de investigare originală în scopul acumulării de noi
cunoştințe dar orientată, în principal spre un scop sau obiectiv specific
 Cercetarea aplicativă foloseşte rezultatele celorlalte forme de cercetare
ştiințifică, pentru ale transforma în tehnici şi tehnologii concrete, maşini şi utilaje,
măsuri de organizare, conducere, studiere a pieței
 In cadrul cercetării aplicative sistemul de organizare este mai dur, cu
obiective precise şi limită de timp. Evaluarea se bazează pe lucrări publicate şi
brevete. Finanțarea are loc frecvent din partea agenților economici
Dezvoltarea tehnologică (experimentală)
 Constituie o activitate sistematică, în care se folosesc cunoştințele existente
acumulate de pe urma cercetării şi/sau a experienței practice, în vederea lansării în
fabricație de noi materiale, produse şi dispozitive, introducerii de noi procedee,
sisteme şi servicii sau îmbunătățirii substanțiale a celor deja existente
 Dezvoltarea experimentală este consacrată utilizării rezultatelor cercetări
fundamentale şi aplicative pentru obținerea unor soluții de principiu, pentru
proiectare, executare şi încercare de prototipuri experimentale şi de produse.
 În cazul dezvoltării tehnologice există o comandă din partea unui beneficiar.
Se evaluează pe baza licențelor de fabricație. Este finanțată de către agenții
economici direct interesați
3. Criteriile și metodele de selectare a temei de cercetare
Alegerea temei
Cunoașterea științifică include două momente esențiale: cel al acumulării de
informații și cel al creației științifice. Aceste momente se află într-o relație
permanentă de interdependență.
Procesul creației științifice cuprinde trei faze: faza pregătitoare, constând în
formularea ipotezelor; faza de investigare sau testarea ipotezelor și faza de
finalizare, respectiv comunicarea rezultatelor.
Alegerea temei de cercetare are loc în faza pregătitoare a actului de creație
științifică, fiind, de fapt, prima etapă a investigaţiei ştiinţifice.
Se recomandă parcurgerea următorilor paşi în alegerea unei teme:
1. identificarea domeniului de interes;
2. identificarea unor sub-domenii din domeniul respectiv;
3. formularea unor întrebări de cercetare;
4. formularea obiectivelor generale şi specific ale cercetării;
5. verificarea/evaluarea obiectivelor în funcţie de cantitatea de muncă necesară,
timpul de care dispunem, resursele financiare, expertiza cercetătorului sau a
echipei de cercetare.
Alegerea temei de cercetare are la bază următoarele principii:
- temele complexe au rezultate optime dacă sunt abordate în cadrul unor echipe
mari de cercetare;
- temele complexe se divizează de obicei și sunt distribuite unor echipe și
cercetători individuali;
- în general, cercetătorii își aleg tema de cercetare științifică în funcție de
preocupările lor intelectuale;
- riscul din cercetarea stiințifică poate fi majorat sau, dimpotrivă, diminuat cu
ocazia alegerii temei.
Cunoștințele pe care le are cercetătorul cu privire la subiectul cercetării
reprezintă un criteriu determinant în alegerea temei. În primul rând, specializarea
cercetătorului ar trebui să fie compatibilă, într-un grad cât mai înalt, cu cerinţele,
conţinutul şi natura temei de cercetare. În al doilea rând, cu cât cercetătorul deține
mai multe cunoștințe despre subiect, cu atât volumul de documentare-învăţare e
mai mic, astfel încât termenul de realizare a temei să poată fi respectat. De aceea,
atunci când alege tema, cercetătorul ar trebui se informeze temeinic în prealabil,
atât sub aspect teoretic cât și practic.
Exemplu de la care putem porni Punctul de pornire al tezei de doctorat îl
reprezintă selectarea temei de cercetare. La mod general, este raţional ca ea să
rezulte din tema tezei de master, care, la rândul său, rezultă din tema tezei de
licenţă. O asemenea strategie economiseşte mult din timpul dedicat conştientizării
problemei de cercetare, documentării bibliografice şi colectării datelor necesare.
4. Modalități de formulare a scopului și obiectivelor cercetării
Stabilirea scopului, obiectivului și planului de cercetare. Aceasta este, de
asemenea, o etapă foarte importantă a cercetării. Despre importanța unor obiective
precis definite se spune foarte laconic în faimoasa frază a lui Confucius în cartea sa
„Lun Yu” („Conversații și cugetări”): „Pentru cei care nu au obiective – nimic nu
contează” [nota autorului: Confucius, anii 551 - 479 înaintea erei noastre, fondator
al Confucianismului – unul din de cei mai importanți curenți ideologici în China
antică]. Modul de redactare a scopului și sarcinilor trebuie efectuat deosebit de
minuțios, deoarece descrierea soluțiilor va constitui baza planului (conținutului)
cercetării științifice.
Scopurile și obiectivele sunt de obicei prezentate sub forma enumerării unor
verbe, cum ar fi „a examina”, „a descrie”, „a determina”, „a găsi”, „a stabili”, „a
elabora”, „a formula” etc. Alcătuirea planului preliminar de cercetare este
important pentru ordonarea procesului de cercetare, posibilitatea de a planifica și
controla desfășurarea ulterioară a cercetărilor. Se consideră ca ceva normal ca pe
parcursul fazelor de cercetare planul să fie modificat și ajustat. Aceasta nu
diminuează importanța planului preliminar, care servește ca mijloc organizator
rațional al lucrărilor de cercetare. La etapa următoare se definește obiectul și aria
cercetărilor, definiția cărora a fost dată în subcapitolul 1.1. „Obiectul, obiectivele și
sarcinile cercetărilor științifice”. Obiectul și aria de cercetare, ca categorii separate
ale procesului științific, se raportează unul la altul ca categorii generale și
particulare. La obiect se evidențiază acea parte, care ne servește ca arie de
cercetare. Anume asupra ei este concentrată întreaga atenție a cercetătorului,
anume aria de cercetare determină tema cercetărilor științifice
5. Delimitarea obiectului și trasarea limitelor cercetării
Toate științele sunt divizate în științe ale naturii și științe sociale. Există și științe
la frontiera dintre cele două. Ele studiază individul și societatea, și sunt numite
științe umanitare. Uneori științele umanitare sunt raportate la științele sociale.
Științele naturii – sunt științe despre fenomene ale naturii înconjurătoare, științele
bazate pe principiile logicii formale, precum și științele tehnice. Științele sociale
șunt științele despre legile societății, despre dezvoltarea ei, despre interesele și
relațiile sociale. E dificil să divizăm riguros științele naturii și cele sociale
(umanitare), dar totuși putem trage o linie clară între ele.
Dacă vorbim despre cercetări în general, aceasta, în esență, este o confruntare de
idei diferite despre lume sau despre modul de a rezolva problemele.
Problema, la rândul său, este o divergență dintre cunoștințele noastre despre
obiectul de studiu și alte cunoștințe despre el, imaginația noastră, bunul simț. Este
un paradox, o ghicitoare, pe care trebuie s-o rezolvăm. Este, de asemenea, o
contradicție între înțelegerea sensului și interpretări.
Problema apare atunci când cercetătorul se confruntă cu un obstacol, pe care nu-
l poate depăși sau ocoli imediat. Deci, va trebui să întreprindă o acțiune concretă,
cu scop bine determinat, numit procesul de cercetare. Problema apare atunci când
informațiile și cunoștințele vechi și-au demonstrat ineficiența, iar cele noi încă n-au
fost adoptate sau dezvoltate. Astfel, problema în știință este o situație
controversată, care necesită rezolvare. Această situație apare adesea după
descoperirea de noi fapte, care nu se mai încadrează în vechile idei teoretice. Adică
atunci, când nu există o teorie, care ar explica faptele noi descoperite.
Această problemă nu trebuie neapărat să fie ceva absolut nou. Există aspecte,
asupra cărora se zbat cele mai strălucite minți de secole întregi. Se pare că au fost
deja rezolvate, dar apoi ele apar din nou în față generațiilor de noi cercetători.
Astfel de probleme, de exemplu, sunt cele cu privire la relația dintre structură și de
acțiune, macro- și microeconomie, relația dintre individ și societate. Dar indiferent
de strategia noastră de cercetare, ne propunem oare să rezolvăm probleme veșnice
sau încercăm să deschidem o perspectivă complet nouă – aceasta nu exclude
necesitatea de a identifica obiectul și subiectul de cercetare.
Obiectul este un proces sau fenomen, care generează o situație problematică și
este selectat pentru studiu.
Subiectul de cercetare este un obiect empiric sau abstract, situat în limitele
obiectului, descris anterior, dar care încă nu este cunoscut științei. Acele obiecte,
pe care cercetătorul le percepe prin aparatul său natural de simț (senzorial-auzul,
văzul), sunt numite obiecte reale empirice. Iar obiectele abstracte nu există empiric
în natură, prin însăși caracterul lor ipotetic. Studiul acestora nu se poate face, de
exemplu, prin observare. Pe baza acestor definiții, putem trage concluzia că
problemele teoretice sunt rezolvate pe baza obiectelor abstracte, iar cele practice –
pe baza obiectelor empirice. Prin urmare, fiecare cercetător trebuie să găsească
metoda corectă de cercetare a obiectului empiric sau abstract și să traseze ce
rezultate – teoretice sau practice – dorește să obțină de la cercetările propuse.
Pe baza problemei existente și obiectului de cercetare identificat se elaborează și
se formulează scopurile și obiectivele (sarcinile) de cercetare științifică.
 6. Elaborarea planului cercetării științiice
Cercetarea este un proces ordonat, care presupune existența unor faze succesive
și progresive care conduc către un scop. Procesul cercetării poate fi descompus în
următoarele etape:
- faza conceptuală;
- faza metodologică;
- faza empirică și tratarea datelor
Activitatea de elaborare a programului de cercetare constă în:
- elaborarea schiţei proiectului de cercetare, imediat după alegerea temei de
cercetare;
- elaborarea proiectului temei, după terminarea documentării bibliografice,
atunci când cercetătorul ajunge să facă şi o primă formulare a ipotezei;
- elaborarea planului preliminar de structură a lucrării, care se conturează pe
măsura parcurgerii etapelor de documentare şi de explicare a fenomenului supus
cercetării.
Schiţa proiectului de cercetare cuprinde:
- termenul evaluativ de predare al lucrării;
- operaţiunile de documentare-învăţare;
- sursele de informare-documentare;
- evaluarea timpului necesar îndeplinirii etapelor cercetării.
Proiectul temei include:
- etapele ulterioare de cercetare ştiinţifică;
- documentarea directă;
- formularea ipotezelor de lucru;
- modul în care urmează a fi prelucrate informaţiile;
- evaluarea termenelor de prelucrare;
- termenul de verificare a ipotezelor şi de fundamentare a concluziilor ştiinţifice;
- termenul de redactare a lucrării;
- termenul de susţinere publică;
- operaţiunile de asistenţă, implementare şi termenele necesare acestora;
- cheltuielile necesare fiecărei etape;
- consumul de timp necesar consultării specialiştilor în diferite etape de realizare
a lucrării;
Planul definitiv al lucrării se face după modificarea planului preliminar.
Această etapă constă în redactarea şi susţinerea publică a lucrării ştiinţifice.
Elaborarea oricărei lucrări ştiinţifice trebuie să respecte, în linii mari, următorii
pași:
1. alegerea temei ( explorarea proiectului propus);
2. constituirea echipei de cercetare;
 3. documentarea știintifică (alegerea bibliografiei);
4. stabilirea ipotezelor de lucru şi a planului lucrării;
5. întocmirea programului activităţii de cercetare, de abordare şi elaborare a
lucrării (calendarul operaţiilor);
6. abordarea documentară/experimentală/cercetarea de teren;
7. prelucrarea, interpretarea şi formularea tezelor principale privind rezolvarea
problemei (exploatarea datelor);
8. redactarea materialului în primă formă şi consultarea conducătorului ştiinţific;
9. redactarea materialului în a doua formă, ca formă finală;
10. pregătirea pentru publicare/comunicare.
Procesul cercetării constă așadar în efectuarea pașilor aferenți unei cercetări
științifice. Este o succesiune de activități strâns legate, care se suprapun în mod
continuu. Prima etapă determină de cele mai multe ori natura ultimului pas ce
urmează a fi întreprins, astfel încât dacă nu avem grijă să luăm în considerare
procedurile ulterioare încă din stadiile incipiente, putem întâmpina dificultăți grave
care să ne ducă la stoparea studiului.
În concluzie, deoarece etapele implicate într-un proces de cercetare nu se exclud
reciproc, nefiind nici separate și nici distincte, cercetătorul trebuie să anticipeze în
mod constant cerințele ulteriorilor pași, indiferent de etapa procesului de cercetare
în care se află.
7. Concepția dialectică, gândirea abstractă, practica economică
La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii
metodologice, diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe
cele mai principale:
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază
cunoştinţele autentice (pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate
pe experienţă), ignorând filosofia lor – baza metodologică. În cazul unei astfel de
abordări, se utilizează metodele specifice "proprii" de cercetare:
 analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
 explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi
motdelelor matematice).
Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza
legilor şi legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii,
procesele şi fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se
perimează, se înlocuiesc cu altele ş.a.m.d
Logica dialectică presupune utilizarea unor metode specifice:
◦ ascensiunea de la abstract la concret (de la esenţa fundamentală a obiectului
studiat până la formele de manifestare în viaţa reală);
 ◦ unitatea logică şi istorică (descrierea teoretică, logică a formelor economice se
efectuează conform evoluţiei istorice).
Astfel, în procesele de cercetare se va lua în consideraţie succesiunea
cronologică a apariţiei, dezvoltării şi schimbării obiectului studiat şi se va reflecta
logica dezvoltării "de la simplu la compus". Pe această cale se omit
"particularităţile" – date fixe, fapte concrete, detalii naţionale. De exemplu,
economia naturală (auto-consumul) istoric a precedat economia de schimb.
Această ordine trebuie să fie respectată şi în analiza teoretică a formelor de
activitate economică, fără descrierea unor "detalii" istorice.
Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-
un tot întreg şi se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi
orientărilor metodologice ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de
integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată de P. Samuelson.
Noua eclectică recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O
astfel de abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii,
şcoli şi utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în
procesul de analiză a unor probleme concrete.
Abrdare Interpretivistă (Constructivistă) Realitatea reprezintă o dimensiune
subiectivă şi individualizata, deoarece ceea ce cunoaştem sau putem cunoaşte nu
este decât ceea ce percepem. In procesul cunoaşterii cercetătorul aplică propriul
sistem de valori, preferinţe şi interese, ca urmare la ce interpretarea de către diferiţi
cercetători a aceloraşi fapte reale poate fi diferită. Interacţiunea factorilor politici,
economici' sociali şi cultural-psihologici nu permite elaborarea legilor eterne şi
universale, efortul cercetătorilor urmând a fi orientat spre descoperirea şi
explicarea caracteristicilor particulare ale faptelor, proceselor şi comportamentelor.
Abordare Structuralistă Realitatea este pluri-structurală, sarcina cercetătorului
fiind determinarea elementelor componente ale diferitor structuri, aprecierea
poziţionării lor în cadrul sistemului, depistarea interlegăturilor directe şi indirecte
existente între elementele sistemului şi sistemul în ansamblu. Evoluţia sistemelor
are loc graţie acţiunii legii „ciclului de viaţă", care presupune apariţia, funcţionarea
eficientă, degradarea şi dispariţia sistemului.
Gandirea abstracta se refera la procesul de gandire in care individul percepe
ceva ce este prezent din punct de vedere fizic in preajma sa, cu ajutorul simturilor.
Orice poate fi vazut, auzit, atins sau mirosit este analizat si nu mai sunt facute alte
conexiuni.
8. Concepția pozitivistă, concepțiile de sinteză
La momentul actual, în cercetările economice s-au format o serie de concepţii
metodologice, diferite după fundamentul lor filosofic. Le vom evidenţia doar pe
cele mai principale:
 Concepţia dialectică confirmă dezvoltarea naturii, societăţii şi gândirii în baza
legilor şi legităţilor de genul: "nimic nu este veşnic pe pământ". Potrivit dialecticii,
procesele şi fenomenele sociale sunt în permanentă mişcare: apar, se dezvoltă, se
perimează, se înlocuiesc cu altele ş.a.m.d
Concepţia pozitivistă a apărut din filosofia pozitivismului, care studiază
cunoştinţele autentice (pozitive) ca rezultat al ştiinţelor empirice concrete (bazate
pe experienţă), ignorând filosofia lor – baza metodologică. În cazul unei astfel de
abordări, se utilizează metodele specifice "proprii" de cercetare:
- analiza situaţională (studierea unor situaţii concrete);
- explicarea (descrierea fenomenelor economice cu ajutorul metodelor şi
modelelor matematice).
Concepţiile de "sinteză" presupun unificarea elementelor analizate separat într-
un tot întreg şi se bazează pe îmbinarea în analiza economică a principiilor şi
orientărilor metodologice ale diferitelor şcoli economice. Un exemplu cunoscut de
integrare ştiinţifică îl reprezintă "sinteza neoclasică" efectuată de P. Samuelson.
Noua eclectică recunoaşte pluralismul metodologic în procesul de cunoaştere. O
astfel de abordare presupune consensul şi toleranţa între diverse teorii, concepţii,
şcoli şi utilizarea celor mai convenabile instrumente şi tehnici metodologice în
procesul de analiză a unor probleme concrete.
Abordare Interpretivistă (Constructivistă) Realitatea reprezintă o dimensiune
subiectivă și individualizată, deoarece ceea ce cunoaștem sau putem cunoaște nu
este decât ceea ce percepem. În procesul cunoașterii cercetătorul aplică propriul
sistem de valori, preferințe și interese, ca urmare la ce interpretarea de către diferiți
cercetători a acelorași fapte reale poate fi diferită. Interacțiunea factorilor politici,
economici, sociali și cultural-psihologici nu permite elaborarea legilor eterne și
universale, efortul cercetătorilor urmând a fi orientat spre descoperirea și
explicarea caracteristicilor particulare ale faptelor, proceselor și comportamentelor.
Abordare Structuralistă Realitatea este pluri-structurală, sarcina cercetătorului
fiind determinarea elementelor componente ale diferitor structuri, aprecierea
poziționării lor în cadrul sistemului, depistarea interlegăturilor directe și indirecte
existente între elementele sistemului și sistemul în ansamblu. Evoluţia sistemelor
are loc graţie acţiunii legii „ciclului de viaţă”, care presupune apariţia, funcţionarea
eficientă, degradarea şi dispariţia sistemului.
9. Metodele universale ale analizei economice
Metodele universale ale analizei economice
Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în cadrul unor abordări
metodologice, există şi metode de studiu comune şi universale:
- metoda abstracţiei ştiinţifice;
- analiza şi sinteza;
 - inducţia şi deducţia;
- principiul "caeteris paribus";
- metoda analogiei;
- modelarea matematică;
- metoda analizei funcţionale;
- experimentul economic;
- unitatea analizei cantitative şi calitative.
Clasificarea metodelor de cercetare
După tipul de suport:
◦ cercetarea documentară
◦ cercetarea istorică
◦ cercetarea bibliografică
◦ analiza de conţinut
◦ cercetarea empirică (bazată pe experiment)
◦ cercetarea făcută în laborator
◦ cercetarea făcută pe teren
În funcţie de interdisciplinaritate, în sensul combinării mai multor abordări sau
paradigme.
– multidisciplinară –cercetărilor efectuate asupra aceluiaşi „obiect” de către
cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de vedere şi
abordări specifice.
– interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o
perspectivă comună
– transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de
abstractizare adică de separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le
considera aparte.
În funcție de obiectivele prezentate, cercetarea poate fi clasificată în:
– cercetare descriptivă – descrie fapte, obiecte, evenimente, comportamente etc.
utilizând diferite strategii de observare ca studiul de caz, analiza de conţinut,
ancheta, studiul comparativ etc.;
– cercetare experimentală – caută să explice un fenomen, o relaţie dintre cauză şi
efect etc. prin mânuirea şi măsurarea unor variabile; – cercetare-acţiune (action
research) se caracterizează prin intervenţia cercetătorului chiar în timpul cercetării
în scopul transformării realităţii. O adevărată cercetare-acţiune urmăreşte două
scopuri: obţinerea de noi cunoştinţe şi schimbarea realităţii prin acţiune
(intervenţie);
– cercetare teoretică – urmăreşte să teoretizeze utilizând exclusiv o analiză
conceptuală bazată pe reguli logice. Unii specialişti consideră că acest tip de
cercetare poate fi doar o etapă în demersul cercetării.
 Trebuie menţionat faptul că în clasificarea cercetărilor cercetarea bibliografică
apare destul de rar deoarece are un statut aparte (să furnizeze informaţii), dar ea
trebuie luată în considerare, în lucrările de cercetare ocupând un loc particular.
Poate fi:
• signalectică (care adună toate informaţiile despre subiectul dat),
• analitică (care presupune o analiză de conţinut) sau critică (adăugând fiecărei
publicaţii o parte critică).
10. Metoda abstracției științifice: analiza și sinteza, inducția și deducția,
principiul „caeteris paribus”
Metoda abstracţiei ştiinţifice (abstractizarea) înseamnă concentrarea atenţiei
asupra unui aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte. "În
analiza formelor economice nu poate fi folosit microscopul, nici reactivele chimice
– ele sunt înlocuite de puterea abstracţiei" (K. Marx, Capitalul). Abstracţiile
ştiinţifice totdeauna au fost mai vagi decât realitatea. Totodată, ele sunt necesare
pentru a înţelege esenţa – bazele multilaterale şi contradictorii ale vieţii economice,
ce se repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează noţiunile logice –
categoriile economice.
Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două părţi ale procesului de
studiu al fundamentelor economice complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă
descompunerea, dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea
fiecărui element ca parte a unui tot întreg. Sinteza presupune unificarea
elementelor fragmentare, a cunoştinţelor "parţiale" obţinute în cadrul analizei într-
un tot întreg. Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor
în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza
"pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai
apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.
Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare unitară.
Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la particular
la general. Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun
analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că
achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin
reduceri de preţ. Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie inversă: de
la teorie la fapte – de la general la particular. Astfel, reieşind din teoria echilibrului
de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.
Metoda ipotezei "caeteris paribus," * mai poate fi numită metoda
"omisiunilor", deoarece permite examinarea fenomenului în stare pură, nefiind
influenţat de alţi factori. * Expresie latină preluată de teoria economică şi utilizată
în construcţia modelelor economice, în procesul de analiză a relaţiilor funcţionale
dintre diferite variabile
 11. Metoda analogiei: modelarea matematică, metoda analizei funcționale,
experimentul economic, unitatea analizei cantitative și calitative
Metoda analogiei presupune utilizarea comparărilor şi confruntărilor (cu
procesele biologice, fizice, istorice).
Modelarea s-a transformat din instrument specific de cercetare în unul general.
Modelul reprezintă o "copie" simplificată, o descriere formalizată, o reproducere
schematică a unui proces economic.
Modelele economice se elaborează pentru a releva legităţile activităţii
economice şi pentru a face previziuni – prognozarea posibilelor schimbări în
economie.
Modelul include principalii indicatori economici ai obiectelor cercetate şi
interdependenţa dintre ei. Pentru modelul verbal este caracteristică descrierea (text)
indicatorilor şi interdependenţa lor. Pe larg se utilizează modelele grafice
(diagrame, scheme, grafice), deoarece ele demonstrează convingător
interdependenţa indicatorilor economici
Metoda analizei funcţionale este utilizată pentru descoperirea interdependenţei
între fenomenele economice. În calitate de argument se studiază mărimea variabilă
independentă, iar mărimea dependentă de ea apare în formă de funcţie.
Dependenţele funcţionale între fenomenele economice sunt redate cu ajutorul
tabelelor, formulelor algebrice şi graficelor.
"O imagine face cât o mie de cuvinte" (Proverb chinezesc).
Forma tabelară (într-o coloană se arată valoarea argumentului, iar în alta – a
funcţiei) permite de a demonstra (vizual) interdependenţa dintre mărimile studiate.
Evident, toate mărimile poartă caracter discret (discontinuu).
Forma algebrică reprezintă dependenţa funcţională în formă de formulă. Astfel,
volumul producţiei (Q) este o funcţie a unui şir de factori-argumente: cantitatea şi
calitatea muncii (L), mărimea capitalului utilizat (K). Din aceste considerente Q = f
(L, K). Totodată, trebuie de menţionat că nu toate procesele economice pot fi
traduse în "limbaj" matematic.
Cea mai reuşită reflectare a dependenţei funcţionale a două variabile este forma
grafică: ea permite evaluarea semnificaţiei funcţiei pentru orice mărime a
argumentului.
Metoda experimentului reprezintă reproducerea artificială a unui proces
(fenomen, fragment) pentru cercetarea lui în condiţii mai favorabile. Experimentele
se efectuează pentru elucidarea unor întrebări, monitorizarea schimbărilor ce au
loc.
Rezultatele prezintă interes în vederea adoptării unor decizii mai eficiente,
precum şi pentru perfecţionarea activităţii economice. Totodată, prin esenţa sa,
teoria economică nu se referă la ştiinţe de "laborator", experimentale, deoarece în
cazul acestora nu este posibilă exactitatea şi puritatea experimentului de control la
fel ca şi în cazul ştiinţelor naturii.
Problema constă în faptul că experimentul se efectuează în condiţii determinate
şi presupuse. Iar, în realitate, ele permanent se schimbă – rezultatele
experimentului foarte rar coincid cu faptele. Sunt cunoscute în toată lumea
experimentele efectuate cu firmele americane de către Frederik W. Taylor, Henry
Ford, Elton Mayo.
Unitatea analizei cantitative şi calitative reflectă "dualitatea" naturii activităţii
practice – determinantele calitative şi cantitative. Este comod şi productiv de
examinat unele procese în parte, utilizând formule, calcule, numere.
Aprecierile cantitative sunt utile pentru evaluarea obiectelor fizice, fluxurilor
marfare şi monetare. De aceea, se utilizează pe larg astfel de indicatori economici
ca volumul producţiei, dinamica şi structura lui, nivelul inflaţiei şi şomajului,
costul coşului de consum, indicele dezvoltării umane. Totodată, se utilizează şi
indicatori naturali-materiali (tone, kilowatt/oră, decalitri, termen de timp, nivelul
calităţii şi eficienţei), dar şi indicatori monetari (preţuri, mărimea veniturilor, costul
producţiei). Dar cea mai mare parte a problemelor economice nu poate fi
formalizată, adică nu poate fi rezolvată cu ajutorul calculelor matematice. Asupra
comportamentului uman influenţează mai mulţi factori: natura biologică a omului,
interesele şi preferinţele sociale şi politice, principiile eticomorale.
Aceştia nu pot fi evaluaţi cantitativ! Multe întrebări complicate (determinarea
vârstei de pensionare, selectarea mărfurilor cu preţuri reglementate, organizarea
asigurării medicale, eradicarea sărăciei, asigurarea securităţii economice a naţiunii)
pot fi soluţionate prin cercetarea complexă a aspectelor ce ţin de conţinut, utilizând
metodele analogiei, analizei sociopsihologice, abordarea intuitivă, dezbaterile
colective.
12. Legitățile economice, varietățile și specificul lor
În procesele economice, pentru a nu fi ineficient şi a nu inventa "bicicleta", este
necesar de a ţine cont de legăturile profunde dintre actele şi faptele economice şi
de a urma anumite reguli, principii, legi.
"Se acceptă aceasta ca o axiomă sau nu, însă problemele principale ale politicii
contemporane într-adevăr sunt pur economice şi nu pot fi percepute fără
cunoaşterea teoriei economice. Numai cel ce se orientează în problemele de bază
ale teoriei economice este capabil să elaboreze o viziune clară în raport cu
acestea". Ludwig von Mises
Economia, ca şi natura şi diverse sfere sociale, se autoadministrează – se
conduce de legi interne specifice ei. Aceste legi se manifestă prin activitatea
conştientă a indivizilor şi reprezintă nişte reguli mai puţin riguroase decât legile
naturii. Din aceste considerente, e cazul să menţionăm legităţile sau tendinţele în
activitatea umană.
Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare, esenţiale, generale,
repetabile şi relativ stabile ale fenomenelor şi proceselor economice. În literatura
din Occident deseori ele sunt numite principii. Legile se "descoperă" şi se
generalizează de către savanţi. Cunoaşterea legităţilor economice permite
oamenilor să-şi desfăşoare mai raţional activitatea şi să prognozeze mai precis
dezvoltarea situaţiei.
13.Diversitatea legilor economice
După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce acţionează în economie.
Unele legi real se formează "în afara" omului, indiferent de faptul că ele
coordonează, dirijează activitatea economică. Alte legi se formează în baza
psihologiei economice a subiecţilor – conştiinţei economice, intereselor şi
motivaţiilor comportamentului economic. Din aceste considerente, în sfera
economică se evidenţiază legităţi obiective şi subiectiv-psihologice.
Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorinţele oamenilor. Astfel de
legi sunt caracteristice pentru lumea fizică şi biologică (Legea conservării energiei,
legile mecanice, Legea lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii
sunt în "coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese naturale. Printre ele
se numără: ciclul de viaţă al omului ca fiinţă biologică; limitarea resurselor
naturale; caracterul sezonier al producţiei agricole, silvice şi piscicole;
suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism; ritmul zilnic în lucrul staţiilor
electrice şi transportului urban. În plus, legături stabile există între procesele
economice – odată cu creşterea şomajului se observă diminuarea volumului
(global) de producţie; creşterea preţului produsului (fără îmbunătăţirea calităţii)
diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de monedă exagerat de mari
conduce la diminuarea puterii de cumpărare; creşterea volumului de producţie a
unui bun duce la subproducţia altui bun – creşterea costului de oportunitate (aceste
şi alte legităţi vor fi studiate mai amănunţit în cadrul cursului nostru).
Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de
prezenţa subiecţilor (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferinţele şi
deprinderile lor.
Drept exemplu poate servi:
Legea psihologică fundamentală a lui Keynes , conform căreia oamenii îşi
măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar într-o proporţie redusă;
Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că, începând cu un anumit
moment, unităţile suplimentare din fiecare produs vor aduce consumatorului
satisfacţie suplimentară redusă.
Legile economice – principii
 În procesele economice, pentru a nu fi ineficient şi a nu inventa "bicicleta", este
necesar de a tine cont de legăturile profunde dintre actele şi faptele economice şi
de a urma anumite reguli, principii, legi.
Economia, ca şi natura şi diverse sfere sociale, seautoadministrează – se
conduce de legi interne specifice ei.Aceste legi se manifestă prin activitatea
conştientă a indivizilor şi reprezintă nişte reguli mai puțin riguroase decât
legilenaturii. Din aceste considerente, e cazul să menționăm legităţile sautendinţele
în activitatea umană.
Legile economice – legăturile cauzale, interne, necesare,esențiale, generale,
repetabile şi relativ stabile alefenomenelor şi proceselor economice.
În literatura din Occident deseori ele sunt numite principii. Legile
se"descoperă"şi se generalizează de către savanți. Cunoaşterea legităților
economice permite oamenilor să-şi desfăşoare mai rațional activitatea şi să
prognozeze mai precis dezvoltarea situației.
După caracterul lor, legile sunt principii neordinare, ce acționează în economie.
Unele legi real se formează "în afara" omului, indiferent de faptul că ele
coordonează, dirijează activitatea economică. Alte legi se formează în baza
psihologiei economice a subiecților – conştiinței economice, intereselor şi
motivațiilor comportamentului economic. Din aceste considerente, în sfera
economică se evidențiază legități obiective şi subiectiv-psihologice.
Legităţile obiective nu depind de voia, interesele, dorințele oamenilor. Astfel de
legi sunt caracteristice pentru lumea fizică şi biologică (Legea conservării energiei,
legile mecanice, Legea lui Arhimede, legile ereditare). În economie, legile naturii
sunt în "coeziune" acolo unde se observă fenomene şi procese naturale. Printre ele
se numără: ciclul de viață al omului ca ființă biologică; limitarea resurselor
naturale; caracterul sezonier al producției agricole, silvice şi
piscicole;suprasolicitarea sezonieră a transportului în turism; ritmul zilnic în lucrul
stațiilor electrice şi transportului urban. În plus, legături stabile există între
procesele economice – odată cu creşterea şomajului se observă diminuarea
volumului (global)de producție; creşterea prețului produsului (fără îmbunătățirea
calității) diminuează competitivitatea lui; emisia unei mase de monedă exagerat de
mari conduce la diminuarea puterii de cumpărare; creşterea volumului de producție
a unui bun duce la subproducția altui bun – creşterea costului de oportunitate.
Legităţile subiectiv-psihologice reprezintă raporturi stabile, intermediate de
prezența subiecților (oamenilor) prin interesele, obiectivele, preferințele şi
deprinderile lor.
Drept exemplu poate servi: Legea psihologică fundamentală a lui Keynes,
conform căreia oamenii îşi măresc consumul pe măsură ce venitul lor creşte, dar
într-o proporție redusă; Legea utilităţii marginale descrescânde confirmă că,
începând cu un anumit moment, unitățile suplimentare din fiecare produs vor
aduce consumatorului satisfacție suplimentară redusă.
O particularitate a legilor economice (spre deosebire de legile naturii, care au
caracter veşnic) este caracterul istoric: acțiunea lor este limitată de cadrul timpului.
14. Caracterul istoric al legilor economice
O trăsătură distinctivă a legilor economice, în raport cu legile naturii, este
caracterul lor istoric: acțiunea lor este limitată de anumite perioade de timp. Pe
parcursul întregii istorii a civilizației umane acționează un grup de legi ce exprimă
bazele dezvoltării producției sociale: Legea diviziunii muncii, Legea economiei
timpului, Legea creşterii productivității muncii sociale, Legea creşterii nevoilor
etc. Aceste legi sunt definite ca legi generale, care acționează în toate formațiunile
social-economice. Menționăm că aceste legi se manifestă doar în anumite condiții.
Dacă condițiile respective lipsesc, acțiunea legilor este„blocată”. Astfel, în
condițiile crizei generate de procesul transformărilor nu funcționează nici Legea
creşterii productivității muncii, nici Legea creşterii nevoilor.
O parte considerabilă a interdependențelor economice este predeterminată de
relațiile de proprietate şi se deosebeşte prin specificul concret-istoric (astfel, modul
de repartizare a resurselor şi produselor muncii, în condițiile comunei primitive şi a
feudalismului, este diferit; la fel este şi în cazul mecanismului de gestiune
centralizat în raport cu cel al economiei de piață). Din aceste considerente, legile
dezvoltării relațiilor de proprietate şi conexiunea social-economică dintre oameni
reprezintă legi specifice, ce acționează numai într-o anumită formațiune social-
economică, la anumite etape istorice ale dezvoltării sociale. Astfel, Legea cererii şi
Legea ofertei, Legea valorii şi Legea circulației băneşti sunt caracteristice doar
pentru societățile în cadrul cărora există relația marfă- bani.
Şcoala economică germană (istorică) consideră că legile economice sunt
istorice, specifice fiecărei țări, fiecărei națiuni. Descoperirea şi cunoaşterea legilor
economice are o importanță practică majoră pentru elaborarea şi realizarea
eficientă a deciziilor atât la nivelul subiecților economici, cât şi la nivelul statului
în întregime. Este firesc ca consecutivitatea proceselor economice şi tendințele
obiective ale evoluției economice să fie maximal evaluate şi reflectate în activitatea
societății. În caz contrar, este inevitabil "impasul" istoric, cu toate consecințele
sale negative.
Legile juridice
În economie, alături de legile economice ce determină ordinea naturală,
acționează şi norme legislative, standarde elaborate, aprobate şi realizate de
oameni. La ele se referă: legile juridice (legislația), regulamentele, actele
normative, ce reglementează activitatea economică. În condițiile economiei de
piață o importanță primordială au legile ce reglementează drepturile de proprietate,
activitatea întreprinderilor, sistemul fiscal, circulația hârtiilor de valoare etc.Toate
legile respective sunt subiective şi rezultă din conştiința, voința şi deciziile
oamenilor. Ele pot fi rapid elaborate („compuse”)şi schimbate. Nu este întâmplător
faptul că, în țările postsocialiste, se observă „boomul” legislativ: odată cu tranziția
la noile principii de activitate, în condițiile economiei de piață, este necesar un
mediu legislativ adecvat.
Legile contribuie la reducerea costurilor de tranzacție, înlătură barierele în
cadrul schimbului şi contribuie la utilizarea optimală a resurselor economice.
Pentru diminuarea costurilor de tranzacție şi crearea unui cadru juridic eficient al
activității economice sunt necesare legi juridice rezonabile, raționale şi mecanisme
reale pentru implementarea lor. Legile acceptate trebuie să se bazeze pe procesele
obiective ce au loc în economia națională şi să fie adecvate intereselor sociale.
Aşadar, legile eficiente din punct de vedere social (care asigură optimul lui Pareto)
trebuie să contribuie la creşterea maximală a bunăstării societății.
15. Documentarea și lista bibliografică
Orice studiu şi orice investigaţie ştiinţifică presupune cunoaşterea lucrărilor
publicate pe tema respectivă şi a rezultatelor obţinute în cercetări asemănătoare de
către alţi învăţaţi.
Se impune astfel alcătuirea unei bibliografii cât mai cuprinzătoare şi adecvate;
Studierea surselor bibliografice permite:
 Evitarea cercetărilor deja efectuate;
 Convingerea în actualitatea temei;
 Cunoaşterea gradului de elaborare a temei;
 Precizarea obiectivelor cercetării;
 Elaborarea sintezei bibliografice.
Trimiterile bibliografice vor trebui sa fie precise pentru a putea permite
cunoaşterea şi identificarea originii informaţiilor cuprinse în cercetare;
Sunt practicate două procedee de constituire a bibliografiei:
procedeul empiric, potrivit căruia cercetătorul îşi stabileşte singur, treptat,
adesea la întâmplare materialele bibliografice necesare;
procedeul sistematic, potrivit căruia bibliografia este stabilită de centre
specializate de documentare, la „comanda" echipei de cercetare.
Conţinutul complex al documentării ştiinţifice rezultă din etapele sale interne, şi
anume:
a) Informarea asupra surselor cuprinde următoarele operaţiuni principale:
 identificarea surselor existente pentru tema de cercetare;
 locul unde este depozitată şi posibilităţile de obţinere, de acces;
  conturarea unui program de continuare a informării şi pe parcursul etapelor de
cercetare care urmează documentării în ansamblu, până la încheierea temei de
cercetare şi chiar după aceasta.
b) Culegerea surselor include activităţile de:
 obţinerea (procurarea) surselor; notarea (fişarea) surselor;
 examinarea sumară a surselor (cuprinsul acestora, semnificaţia, posibilitatea
de folosire ulterioară etc.).
с) Studierea surselor este etapa de învăţare cu cel mai intens consum intelectual
şi cu cel mai mare consum de timp. Ea cuprinde următoarele activităţi mai
importante:
 gruparea surselor documentare în mai multe clase, în raport cu conţinutul
temei de cercetare şi cu timpul disponibil pentru studiu evaluarea globală a unor
surse;
 studiul aprofundat al surselor din perspectiva nevoii de cunoaştere a literaturii
de specialitate, a faptelor empirice, a ipotezelor şi ideilor teoretice pro şi contra, a
metodei de analiză şi calcul etc.
c) Utilizarea surselor în cadrul procesului de documentare se referă la:
 consemnarea sistematizată a informaţiilor unei surse ca bază de comparaţie şi
confruntare cu alte surse;
 interpretarea generală a surselor;
 pregătirea utilizării informaţiilor documentare în cadrul celorlalte etape ale
cercetării propriu-zise, definitivării structurii finale a lucrării în vederea redactării
etc.,
CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ DE SPECIALITATE
1. DEFINIREA şi DELIMITAREA netă a SUBIECTULUI
2. LISTA DE CUVINTE-CHEIE introduse de referinţele bibliografice
3. TRADUCEREA listei de cuvinte-cheie (keywords), sortare alfabetică
4. Listarea documentelor de cercetat (eventual)
5. Consultarea cărţilor de referinţă, tratate de specialitate din domeniul de interes
(LITERATURA SECUNDARĂ DE SPECIALITATE)
6. Consultarea indexurilor de reviste, colecţiilor de sumare, abstracte
(LITERATURA TERŢIARĂ DE SPECIALITATE)
7. Consultarea articolelor ştiinţifice de specialitate, teze de licenţă, doctorat,
docenţă, dizertaţii (LITERATURA PRIMARĂ DE SPECIALITATE)
8. REDACTAREA de fişe bibliografice (clasic, electronic - propria bază de
date)
9. INTRODUCEREA REFERINŢELOR bibliografice în textul propriu-zis.
REGULI DE EXAMINARE A UNUI ARTICOL ȘTIINȚIFIC
 Pasul 1 Identificarea structurii articolului prin lecturare inițială (formatul
IMRD)
Pasul 2 Depistarea ideilor autorului/ autorilor prin recitirea atentă a articolului
Pasul 3 Analiza critică a articolului
Pasul 4 Efectuarea notițelor asupra conținutului
Trimiterile bibliografice
Se utilizează atât când s-au extras idei sub formă de citate, cât şi atunci când nu
s-au tăcut astfel de citări, pur şi simplu sub forma unei referinţe la lucrarea sau
capitolul, paragraful din cartea autorului „X"'. Aceste referinţe bibliografice, în
afara citărilor din text, se fac, în principal, în trei feluri diferite:
 - în subsolul paginii;
 - la sfârşitul părţilor sau capitolelor, când sursele se limitează la sfera
problematică a acestor părţi din lucrare;
 - la sfârşitul lucrării, pentru sursele consultate şi utilizate (cu sau tară citare
expresă în textul unui capitol). Lucrările incluse în bibliografie se înscriu în
ordinea alfabetică a autorilor sau titlurilor de lucrări fără autori; lucrările colective
se înscriu tot alfabetic după prenumele şi numele coordonatorului lucrării; uneori
ele se numerotează de la 1 ...N.
16. Tipologia surselor bibliografice
In funcţie de conţinutul materialelor bibliografice putem stabili:
1. o bibliografie generală, constituită din lucrări şi documente teoretice,
epistemologice şi metodologice generale, care se refera la probleme şi aspecte
interesând mai multe domenii şi teme de cercetare;
2. o bibliografie specifică, constituită din documente care se referă direct la tema
studiată şi la „universul" concret investigat;
Surse
- Primare
•Rapoarte ştiinţifice
•Publicaţii guvernamentale
•Documentaţie statistică
•Teze de doctorat
- Secundare
•Ziare
•Reviste
•Monografii
•Tratate
•Eseuri ştiinţifice
- Terţiare
•Sinteze de referate
 •Indici bibliografici
•Enciclopedii şi dicţionare
•Antologii
17. Tehnicile operatorii de căutare a surselor bibliograice
Orice studiu şi orice investigaţie ştiinţifică presupune cunoaşterea lucrărilor
publicate pe tema respectivă şi a rezultatelor obţinute în cercetări asemănătoare de
către alţi învăţaţi. Se impune astfel alcătuirea unei bibliografii cât mai
cuprinzătoare şi adecvate;
Studierea surselor bibliografice permite:
 Evitarea cercetărilor deja efectuate;
 Convingerea în actualitatea temei;
 Cunoaşterea gradului de elaborare a temei;
 Precizarea obiectivelor cercetării;
 Elaborarea sintezei bibliografice.
Tehnicile operatorii de căutare a surselor bibliografice: delimitarea cuvintelor-
cheie şi determinarea parametrilor căutării. Sisteme de căutare on-line.

CERCETAREA BIBLIOGRAFICĂ ON-LINE

1. Cum se construieşte un concept de cercetat?
2. Identificarea cuvintelor-cheie & concepte principale
 3. Listarea sinonimelor fiecarui cuvint
4. Gândirea unor termeni “de graniţă” pentru o mai bună perspectivă asupra
conceptului căutat
Utilizarea operatorilor logici tip Boolean pentru formularea conceptului de
cercetat
SAU ȘI NU

EXEMPLU
Concept de cercetat -Dezvoltarea Durabilă
Keywords Sinonime Termeni de graniţă
Dezvoltare Evoluţie Evoluţia speciei
Creştere Creştere economică
Progres Progres tehnic
Durabilă Stabilă Viabilă/ care Stabilitate socială
se menţine Viabilitate / menţinere
a speciei
18. Examinarea surselor selectate: adnotarea și rezumarea. Tabelul logic de
examinare a sursei bibliografice. Lista bibliograică și regulile elaborării ei.
Plagiatul și regulile anti-plagiat
EFECTUAREA NOTIȚELOR
ADNOTARE Redarea foarte restrânsă a esenţei materialului studiat pentru a avea
o viziune generală asupra sursei și a o găsi rapid
1. Denumirea exactă a sursei bibliografice
2. Localizarea sursei
3. Ideea / ideile de bază
4. Destinaţia (material suplimentar pentru capitolul I)
REZUMARE Versiune condensată, însă exactă a textului studiat. Se păstrează
ordinea expunerii ideilor, formularea se prezintă cu cuvinte proprii. Excepţie
prezintă cuvintele-cheie, citatele.
ANALIZA CRITICĂ A SURSELOR BIBLIOGRAFICE STUDIATE
 Problema cercetată
 Analiza logică:  a cauzelor  a soluţiilor  a consecinţelor
 Opinia diferitor autori
 Opinia personală
Trimiterile bibliografice
 Se utilizează atât când s-au extras idei sub formă de citate, cât şi atunci când nu
s-au tăcut astfel de citări, pur şi simplu sub forma unei referinţe la lucrarea sau
capitolul, paragraful din cartea autorului „X"'. Aceste referinţe bibliografice, în
afara citărilor din text, se fac, în principal, în trei feluri diferite:
 - în subsolul paginii;
 - la sfârşitul părţilor sau capitolelor, când sursele se limitează la sfera
problematică a acestor părţi din lucrare;
 - la sfârşitul lucrării, pentru sursele consultate şi utilizate (cu sau tară citare
expresă în textul unui capitol). Lucrările incluse în bibliografie se înscriu în
ordinea alfabetică a autorilor sau titlurilor de lucrări fără autori; lucrările colective
se înscriu tot alfabetic după prenumele şi numele coordonatorului lucrării; uneori
ele se numerotează de la 1 ...N.
Conţinutul sintezei bibliografice cuprinde următoarele momente:
 examinarea contribuţiilor teoretice ale diferitor cercetători în domeniu;
 aprecierea părţile forte şi slabe ale investigaţiilor efectuate;
 explicarea deosebirii între cercetările deja efectuate şi cele ce urmează a fi
efectuate de către autorul cercetării.
LISTA BIBLIOGRAFICĂ
Formatul referințelor bibliografice în Standardul Moldovean SM ISO 690:2012
 Formatul referinței la carte ( monografie, manual, tratat științific)
Autor/Autori (numele de familie și inițiala prenumelui), Titlul cărții (italic). Locul
publicării. Editura, anul publicării. Număr standardizat HARCENCO, Dorina.
Rolul pieței valorilor mobiliare în abordarea investițională prin prisma globalizării.
Chișinău:ASEM, 2012. ISBN 978-9975-75-592-4
 Formatul referinței la un articol științific Autor/Autori (numele de familie și
inițiala prenumelui),. Titlul articolului. Titlul complet al revistei (italic). Anul,
volumul, numărul revistei, paginile articolului (pp.). Numărul standardizat.
PÂRŢACHI, Ion., ŞIŞCAN, Natalia. Evoluţia schimbărilor structurale din
comerţul exterior al Republicii Moldova. Economica. 2012, nr. 3, pp.39-46. ISSN
1810-9136.
 Formatul referinței la raportul unei organizații Organizația. Titlul complet al
raportului. Autor/ autori. Locul publicării: Editura, anul publicării. Disponibil la:
adresa URL sau DOI. [Data accesării]. OECD and FAO. Agricultural Outlook
2015. [pdf] Paris: OECD Publishing, 2015. Disponibil la:
http://dx.doi.org/10.1787/agr_outlook-2015-en [Accesat la 26 decembrie 2015].
 Formatul referinței la publicații oficiale Titlu: număr, an. Locul publicării,
anul, numărul, paginile Lege cu privire la Centrul Naţional Anticorupţie: nr. 1104-
XV din 06.06.2002. Monitorul Oficial al Republicii Moldova. 2012, nr. 209-211,
6-13. Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova cu privire la organizarea şi
funcţionarea Ministerului Justiţiei: nr. 736 din 03.10.2012. Monitorul Oficial al
Republicii Moldova. 2012, nr. 212-215, 13-16.
 Formatul referinței la resurse electronice Autor(i). Titlul articolului. Titlul
revistei. Anul,volumul, paginile. [Data accesării(zi, lună, an)]. Disponibil la: URL
STRINGER, John A. Reduction of RF-induced sample heating with a scroll coil
resonator structure for solid-state NMR probes. Journal of Magnetic Resonance
[online]. 2005, vol. 173(1), 40-48 [citat 18 July 2006]. Disponibil:
DOI:10.1016/j.jmr.2004.11.015 NATIONAL RESEARCH COUNCIL [U.S.],
Committee on the Training Needs of Health Professionals to Respond to Family
Violence. Current Educational Activities in the Health Professions. In: Confronting
Chronic Neglect: The Education and Training of Health Professionals on Family
Violence [online]. Washington, DC: National Academy Press, 2002, pp.35-44
[citat 23 June 2006]. Disponibil: http://darwin.nap.edu/openbook.php?record
id=10127&page=35
Citări și preluări de idei
 citatele se înscriu în ghilimele cu trimitere la sursă
 identificarea sursei se face între paranteze pătrate cu trimiterea la lucrarea ce
figurează cu numărul de ordine respectiv din lista bibliografică [9,p.23]
 preluările de idei sunt reflectate în note sau casete special
Plagiatul Din punct de vedere juridic, plagiatul este definit ca „însuşirea ideilor,
metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane,
indiferent de calea prin care acestea au fost obţinute, prezentându-le drept creaţie
personală.
În mediul academic, plagiatul este definit drept „preluarea ideilor, cuvintelor,
limbajului unei alte persoane fără a cita sau fără a cita în mod adecvat în lucrarea
proprie sursa informaţiei‖. Potrivit unor autori plagiatul constituie „preluarea
integrală sau parţială a unui material realizat de un alt autor, şi prezentarea acestuia
ca aparţinând propriei persoane (fie într-o lucrare scrisă, de tipul referatelor,
articolelor, tezelor de licenţă, experiment, etc. fie într-o prezentare orală). Cu alte
cuvinte, plagiatul constituie încălcarea dreptului de autor. În acest context, având
în vedere că în spaţiul universitar, actorii implicaţi în procesul de învăţământ
interacţionează în mod continuu cu ideile, modelele, teoriile altor persoane etc.,
grija pentru evitarea plagiatului devine o constantă a actului academic.
Forme de plagiere
fraudă intelectuală
 compilare
 parafrazare incompletă
  citare inexactă
 auto-plagiere
 falsificarea datelor
Principala regulă pentru evitarea plagiatului este respectarea normelor de
redactare ştiinţifică a lucrărilor. Redactarea ştiinţifică impune indicarea corectă a
surselor de documentare, extrase din bibliografia consultată pe parcursul cercetării.
Prin citarea surselor originale, autorul recunoaşte ideile, teoriile, metodele
dezvoltate de alti autori şi demonstrează că a citit cercetările respective.
Prin urmare, ne putem asigura că nu săvârşim un plagiat dacă respectăm paşii de
mai jos, şi anume:
 exprimarea cu propriile cuvinte şi argumente a informaţiilor obţinute în urma
documentării;
 folosirea corectă a unui sistem de citare, acceptat pe scară largă. De exemplu,
stilul APA, disponibil pentru documentare la adresa (http://www.apastyle.org/,
Harvard, http://www.swinburne.edu.au/lib/researchhelp/harv ard_style.html),
Chicago-Turabian,
http://www.press.uchicago.edu/books/turabian/turabian_citationguide.html;
 folosirea ghilimelelor, ori de câte ori, se preaia un text care aparţine unui alt
autor;
 indicarea sursei pentru imaginile/graficele/tabelele/desenele etc care aparţin
altor autori/ai căror creatori nu sunteţi;
 citarea corectă a surselor, chiar şi pentru operele derivate (traduceri, adaptări
etc);
 respectarea normelor de redactare a referinţelor şi bibliografiei folosite în
documentare;
 renunţarea la fragmentele/paragrafele ale căror sursă nu poate fi indicată cu
respectarea normelor de citare;
 delimitarea evidentă a fondului de documentare de propria muncă;
 acordarea unui grad de atenţie sporită raportului dintre cercetarea
documentară şi contribuţia personală;
 indicarea surselor de documentare în situaţia în care nu există certitudinea că
informaţia aparţine fondului de cunoaştere comună;
 renunţarea la textele pe care nu doriţi să le citaţi ca atare şi nici nu puteţi să le
reformulaţi sau ataşaţi texte mai largi;
 renunţaţi la prezentarea ideilor prin repovestire.
19. Caracteristicile fundamentale ale metodei de cercetare
 Metodologia- ansamblul metodelor, procedeelor şi instrumentelor utilizate în
vederea soluționării unei probleme de cercetare („cum să cercetăm”, „cum să
aplicăm”)
Instrument - Unealtă prin intermediul căreia se realizează o acţiune de
cercetare.
Procedeu – Mod concret de a acţiona pentru a obţine un rezultat determinat
Metodă - Modalitate de coordonare a ansamblului de procedee şi reguli de
aplicare a acestora.
Clasificarea metodelor de cercetare
După tipul de suport:
 cercetarea documentară
o cercetarea istorică
o cercetarea bibliografică
o analiza de conţinut
 cercetarea empirică (bazată pe experiment)
o cercetarea făcută în laborator
o cercetarea făcută pe teren
În funcţie de interdisciplinaritate,în sensul combinării mai multor abordări sau
paradigme.
- multidisciplinară -cercetărilor efectuate asupra aceluiaşi „obiect" de către
cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de vedere şi
abordări specifice.
- interdisciplinară — realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o
perspectivă comună
- transdisciplinară — reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de
abstractizare adică de separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le
considera aparte.
După modul de prelucrare a datelor
 metode cantitative
 metode calitative
Metodele cantitative sunt cele mai frecvente şi cele mai cunoscute modalităţi de
obţinere a unor volume mari de date din mediul social pentru o ulterioară
prelucrare şi analiză statistică.
Metoda de bază este ancheta sociologică, iar instrumentul principal de culegere a
datelor este chestionarul.
Toate instrumentele de studiu sunt administrate şi aplicate on-line, iar culegerea şi
centralizarea datelor se face automat şi securizat. Sondajul, recensământul sunt
tehnici ale anchetei
Metodele calitative sunt folosite pentru a obţine date mai bogate în conţinut şi mai
de profunzime. Cercetarea calitativă dispune de metode, tehnici şi instrumente de
studiu, adaptate la specificul problemei studiate.
Clasificarea metodelor calitative (T.Rotariu):
• experimentul - provocarea variaţiei unui sau mai multor fenomene într-o
situaţie controlată pentru determinarea legăturilor cauzale, confirmarea sau
respingerea ipotezelor de cercetare;
• observaţia - culegerea on-line a informaţiei despre evenimente, fenomene,
obiecte, persoane etc.;
• analiza documentelor - culegerea informaţiei despre evenimente, fenomene
trecute, despre urmărilor lor;
• interviul (individual sau de grup) - discuţie ce presupune folosirea unui ghid
de interviu, nestructurat sau semistructurat, aplicat indivizilor, cu posibilităţi de
manevrare.
Clasificarea metodelor de cercetare în ştiinţele socio-umane
Criteriul Tipuri de metode Metoda
Metode transversale: Observaţia
descoperă relaţiile între Ancheta
laturile, aspectele, Testul psihologic şi
l. Raportul faţă de factorul fenomenele şi procesele sociometric
timp economice la un moment
dat
Metode longitudinale Studiul de caz
Studiile panel
Metode experimentale Experimentul economic
Experimentul psihologic
2. Reactivitatea (gradul de şi sociologic
intervenţie a Metode Ancheta
cercetătorului asupra cvasiexperimentale
obiectului de studiu) Sondajul de opinie
Metode de observaţie Studiul documentelor
Observaţia
Metode statistice: Ancheta
investigarea unui număr sociodemografică
3. Numărul unităţilor mare de unităţi Sondajul de opinie
social-economice luate în Analiza matematico-
lucru statistică
Metode cazuistice: studiul Studiul de caz
integral a câtorva unităţi
Metode de culegere a Investigarea statistică
4. Locul ocupat în
informaţiilor Studiul de teren Ancheta
procesul investigaţiei
Metode de prelucrare a Metode cantitative
empirice
informaţiilor Metode calitative
 Metode de interpretare a Metode comparative
datelor cercetam Metode interpretative

20. Determinarea câmpului de cercetare: intra- și interdisciplinar, studii

transversale și longitudinale
Sustenabilitatea poate fi abordată la diferite niveluri de referinţă, în timp, spaţiu
şi din perspectivă ecologică, socială sau economică. Ştiinţa sustenabilităţii se
conectează cu mai multe discipline şi domenii de cercetare diferite şi, fiind prea
complexă pentru a fi pe deplin înţeleasă utilizând o singură metodă de cercetare,
are în vedere modalităţi specifice de combinare a diferitelor discipline. Acestea
sunt evidenţiate de conceptele de multi-, inter- şi transdisciplinaritate.
Pluridisciplinaritatea rezultă ca o simplă agregare a diferitelor discipline care
păstrează neschimbate punctele lor de vedere specifice. Ele dezvoltă legături care
nu sunt interactive, ci mai degrabă cumulative şi pot lucra împreună pentru a crea o
imagine mai complexă a realităţii întrucât obiectul de cercetare poate dezvălui mai
bine diferitele sale caracteristici atunci când este examinat de perspective diferite,
folosind metodele şi cunoştinţele furnizate de către mai multe discipline.
Interdisciplinaritatea rezultă din procesul de combinare şi integrare a diferitelor
discipline, împreună cu metodologiile şi ipotezele lor de lucru. Aceasta implică
trecerea frontierelor tradiţionale dintre ştiinţe şi combinarea tehnicilor lor în efortul
de a atinge un obiectiv comun. Metodologiile şi ipotezele care aparţin unor
discipline diferite sunt conectate şi modificate pentru a se adapta la nevoile de
cercetare, construind noi instrumente care să permită investigarea unor subiecte
dificile, care depăşesc posibilităţile unei singure discipline. În domeniul economiei,
de exemplu, subiecte complexe cum ar fi inflaţia, piaţa forţei de muncă, creditul
sau piaţa schimburilor valutare necesită diferite abordări care combină economia,
matematica, geografia, politica, sociologia, biologia, fizica şi altele.
Transdisciplinaritatea este specifică proiectelor de cercetare care abordează
probleme care traversează graniţele a două sau mai multe discipline, ţintind spre o
abordare holistică. Aceasta implică, de asemenea, concepte sau metode care au fost
iniţial dezvoltate de către o disciplină, dar în prezent sunt utilizate pe scară largă de
către alte discipline ştiinţifice. Conceptele de multi-, inter- şi transdisciplinaritate
în cercetarea ştiinţifică nu sunt antagoniste, ci complementare, deoarece ele au
obiectivul comun de înţelegere mai bună a realităţii.
Principala distincţie între pluri şi interdisciplinaritate constă în tipul relaţiei care
se stabileşte între disciplinele combinate: multidisciplinaritatea reuneşte pur şi
simplu o serie de discipline independente, care contribuie împreună la realizarea
demersului ştiinţific, în timp ce interdisciplinaritatea contopeşte şi transformă
metodele, generând instrumente noi şi îmbunătăţite, mai bine adaptate la subiectul
cercetării. Transdisciplinaritatea merge şi mai departe, vizând o unitate a
cunoaşterii dincolo de disciplinele izolate, în timp ce cercetările pluri şi
interdisciplinare rămân întotdeauna în graniţele disciplinelor tradiţionale.
În funcţie de interdisciplinaritate, în sensul combinării mai multor abordări sau
paradigme.
– multidisciplinară –cercetărilor efectuate asupra aceluiaşi „obiect” de către
cercetători din domenii diferite, cercetători care au diferite puncte de vedere şi
abordări specifice.
– interdisciplinară – realizată de cercetători din domenii diferite dar dintr-o
perspectivă comună
– transdisciplinară – reprezintă o cercetare ce ajunge la un nivel ridicat de
abstractizare adică de separare a elementelor/proprietăţilor cu scopul de a le
considera aparte.
Metode transversale: descoperă relațiile între laturile, aspectele, fenomenele și
procesele economice la un moment dat
21. Modalitatea inductivă și deductivă de organizare a cercetării
Diversitatea metodologică din științele sociale și umane impune cercetătorului
să aleagă o metodă pe care să fie în măsură să o justifice, ținând cont de principiile
epistemologice și nevoile cercetării.
Metoda inductivă
Potrivit filozofilor empiriști cunoaștem realitatea prin prisma simțurilor noastre.
Metoda inductivă, creată de Bacon în forma ei modernă, consistă în inducerea unor
enunțuri (adevăruri) generale plecând de la experiențe particulare riguroase și
sistematice. Experiența realității și cea furnizată de cele cinci simțuri deschid calea
manipulării și observației realității, în scopul identificării ipotezelor,
teoriilor și, în cele din urmă, a legilor științifice. Așadar, cercetătorul elaborează
enunțuri generale abia după ce observă mai multe fenomene de același gen.
Metoda inductivă se utilizează în științele umane și sociale. Se folosește adesea
împreună cu anumite tehnici prin care strângem date, așa cum este observația.
Metoda deductivă
Părintele metodei deductive în perioada modernă este considerat René
Descartes. Potrivit filozofului francez, deducția nu poate fi întemeiată pe simțuri.
Astfel, certitudinea poate fi obținută numai cu ajutorul rațiunii. Plecând de la
premise deducem alte afirmații, numite consecințe. Metoda deductivă se folosește
în științele umane, permițând cercetătorilor să elaboreze sisteme de idei, respectiv
teorii.
Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare unitară.
Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la
particular la general.
 Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi suplimentare de bun analogic
(fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci, putem concluziona că
achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să fie stimulată prin
reduceri de preţ. Deducţia presupune modul de raţionalizare în direcţie inversă: de
la teorie la fapte – de la general la particular. Astfel, reieşind din teoria echilibrului
de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia de deficit.
22. Aspectele etice ale procesului de cercetare. Drepturile participanților la
cercetare
Pentru a obţine un acord de efectuare a cercetării, conducerea organizaţiei şi
membrii participanţi trebuie să fie informaţi despre următoarele aspecte ale
cercetării.
Conţinutul cercetării:
Scopul cercetării; /Persoana care o efectuează;/ Sponsorul care o finanţează.
Metodologia cercetării: Datele necesare cercetătorului; /Modalităţile de
colectare a datelor (interviu, observare, anchetare); /Timpul preconizat colectării
datelor; /Termenul prezentării raportului.
Consecinţele participării în cercetare: Riscurile şi avantajele posibile de la
participare în cercetare; /Garanţiile confidenţialităţii datelor şi anonimatului
participanţilor.
Utilizarea datelor obţinute în urma efectuării cercetării: Gradul de acces la
rezultatele cercetării; /Modalitatea difuzării rezultatelor cercetării ; /Măsurile de
păstrare a confidenţialităţii şi anonimatului.
Persoana inclusă în procesul de cercetare posedă următoarele drepturi:
• să refuze colaborarea cu cercetătorul;
• să fie liber de presiunea externă sau de stimularea spre participare la cercetare;
• să nu comunice cu cercetătorul în locul şi timpul inconvenabil pentru sine;
• să determine în mod independent timpul în care vor fi colectate datele;
• să fie liber de tentativele cercetătorului de a prelungi interviul sau a efectua
observarea peste timpul convenit;
• să nu răspundă la întrebările arbitrare şi să nu ofere orice tip de informaţii;
• să conteze pe asigurarea confidenţialităţii informaţiei transmise şi anonimatul
sursei atât în cadrul efectuării cercetării, cât şi în raportul final. Obligaţiile
cercetătorului:
• să proiecteze cercetarea în condiţii de eficienţă a costurilor şi calitate
corespunzătoare;
• întotdeauna să fie pregătit să furnizeze informaţiile tehnice necesare stabilirii
validităţii rezultatelor publicate;
• să se asigure că documentele de cercetare aflate în posesia lui se află în
siguranţă.
 23. Metodele teoretico-logice de cercetare teoretică. Analiza și sinteza.
Inducția și deducția, erorile logice ale deducție
Alături de metodele specifice de cercetare, utilizate în cadrul unor abordări
metodologice, există şi metode de studiu comune şi universale:
- metoda abstracţiei ştiinţifice;
- analiza şi sinteza;
- inducţia şi deducţia;
- principiul "caeteris paribus";
- metoda analogiei;
- modelarea matematică;
- metoda analizei funcţionale;
- experimentul economic;
- unitatea analizei cantitative şi calitative.
Metoda analizei şi sintezei apare ca o unitate a celor două părţi ale procesului de
studiu al fundamentelor economice complexe. Analiza ştiinţifică înseamnă
descompunerea, dezmembrarea procesului cercetat în elemente şi cercetarea
fiecărui element ca parte a unui tot întreg. Sinteza presupune unificarea
elementelor fragmentare, a cunoştinţelor "parţiale" obţinute în cadrul analizei într-
un tot întreg. Pentru descoperirea legităţilor mecanismului de formare a preţurilor
în condiţiile economiei de piaţă (cunoştinţe integre) la început se va efectua analiza
"pe părţi" a factorilor determinanţi: cerere, ofertă, conjunctura pieţei etc., iar mai
apoi aceste cunoştinţe vor fi integrate.
Metoda inducţiei şi deducţiei, de asemenea, este o metodă de cercetare unitară.
Inducţia reprezintă modul de a raţiona trecând de la fapte la teorie – de la
particular la general. Pentru orice consumator, utilitatea fiecărei unităţi
suplimentare de bun analogic (fie zahăr, pastă de dinţi sau ciorapi) scade. Deci,
putem concluziona că achiziţionarea unei cantităţi mari de acelaşi bun trebuie să
fie stimulată prin reduceri de preţ. Deducţia presupune modul de raţionalizare în
direcţie inversă: de la teorie la fapte – de la general la particular. Astfel, reieşind
din teoria echilibrului de piaţă, putem pronostica acţiunile unor vânzători în situaţia
de deficit.
24.Metode teoretico-dinamice: dialectică şi evoluţionistă. Abstractizarea,
idealizarea și modelarea în cercetarea economică
Întreaga gamă de metode, tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se
adecveze întotdeauna în raport cu particularităţile şi cerinţele concrete ale
fenomenului economic cercetat. Nu există aproape niciodată metode şi tehnici
unice şi mai ales o aplicare mecanică, fără adecvarea lor la cerinţele şi
particularităţile fenomenului cercetat.
 Dacă ne referim la cuvântul dialectică, acesta a apărut la greci în antichitate.
Metoda a fost folosită de Socrate şi Platon şi chiar de Aristotel. Ea se referea la
stabilirea unui adevăr prin expunerea de teze şi argumente alcătuite din părţi opuse,
în urma confruntării acestora, între participanţii la dialog.
Metoda dialectică a fost teoretizată în epoca modernă de gânditorul german G.
W. F. Hegel. El a reţinut ideea de contradicţie, lucru care devine partea centrală a
teoriei sale. Hegel pleacă de la ideea de „teză” . Pe parcursul devanirii ei, aceasta
se poate transforma în opusul ei „antiteză” , care ar puteaa fi asimilată cu Nimicul.
Ulterior acest ceva vag trece în Devenire, proces pe care Hegel îl defineşte
„sinteză”. Astfel avem o schemă triadică a devenirii: teză, antiteză şi sinteză. Astfel
are loc devenirea Realităţii la Hegel prin intermediul „Ideii”, devenirea ideii.
Metoda dialectică studiază legile generale de mișcare și de dezvoltare a naturii,
a societății omenești și a gîndirii; metodă de cercetare opusă metafizicii care,
bazîndu-se pe legile obiective ale naturii, ale societății și ale gîndirii, privește
fenomenele ca fiind în strînsă legătură și condiționare reciprocă, într-o permanentă
mișcare și dezvoltare, cu treceri prin salturi de la o calitate la alta ca rezultat al
contradicțiilor interne și al luptei contrariilor. Dialectica cere ca un fenomen social
să fie cercetat sub toate aspectele în dezvoltarea lui și ca tot ceea ce este exterior,
aparent, să fie redus la forțele motrice fundamentale, la dezvoltarea forțelor de
producție și la lupta de clasă.
Istoria științei arată că metoda dialectică este o metodă cu adevărat științifică:
începînd cu astronomia și terminînd cu sociologia, se confirmă pretutindeni ideea
că în lume nu există nimic veșnic, că totul se schimbă, totul se dezvoltă. În
consecință, în natură trebuie să privim totul din punctul de vedere al mișcării, al
dezvoltării. Și aceasta înseamnă că întreaga știință contemporană este pătrunsă de
spiritul dialecticii.
Metoda de cercetare istorica sau evoluționistă este utilizata in analiza
evoluţiei unor fenomene sociale cu impact asupra economiei ori altor științe sociale
sau cu scopul investigării antecedentelor istorice ale unui fenomen economic.
Analiza realizata in urma investigării antecedentelor istorice pot constitui
fundamentul exlicarii unor evenimente, acţiuni, decizii actuale, poate oferi date
care sa faciliteze intelegerea evoluţiei gândirii si practicii economice.
Fie ca utilizează tehnici si instrumente de cercetare precum interviul, studiul de
caz, analiza documentelor curriculare, etc., cercetătorul trebuie sa specifice nu doar
sensul unui concept ci si contextul in care acesta a fost utilizat. Definirea ambigua
a conceptelor si sintagmelor duce la diminuarea relevantei istorice.
Metoda de cercetare evoluționistă reprezintă o modalitate de investigaţie
indirecta, de operare cu ajutorul documentelor istorice, aparute in decutsul timpului
(documente de arhiva, inscripţii, scrisori, etc., care pot oferi informaţii despre
schimbările tendințelor economice, fie direct, fie prin extrapolare. Este nevoie de
verificarea autenticitatii datelor și de analize si interpretări in spirit critic ştiinţific
si nu de exaltare.
Ştiinţa economică ridică, de asemenea, unele probleme cu privire la legitimitatea
unei puternice abstractizări şi idealizări.
De exemplu, modelele economice standard stipulează adesea că toată lumea este
perfect raţională şi perfect informată, ori că mărfurile sunt perfect divizibile.
Asemenea afirmaţii sunt exagerate şi ele sunt în mod evident false.
Unele şcoli de gândire nu folosesc idealizări atât de drastice, însă nu există nici
un mod de a face ştiinţă economică fără a admite unele simplificări eroice şi a face
abstracţie de anumite complicaţii.
Deoarece economiştii încearcă să studieze fenomenele economice văzute ca
domeniu separat, influenţate doar de un mic număr de factori cauzali, afirmațiile
ştiinţei economice sunt adevărate doar caeteris paribus – adică sunt adevărate doar
dacă nu interferează cu anumite cauze perturbatoare.
Problemele clauzei caeteris paribus sunt strâns legate de problemele simplificării
şi idealizării (abstractizării), deoarece o modalitate de simplificare este de a
presupune că diferitele cauze perturbatoare sau interferențe sunt inactive şi a
explora doar consecinţele unui mic număr de factori cauzali.
Metoda abstracţiei ştiinţifice (abstractizarea) înseamnă concentrarea atenţiei
asupra unui aspect pentru a-l analiza, făcând abstracţie de celelalte aspecte.
"în analiza formelor economice nu poate fi folosit microscopul, nici reactivele
chimice - ele sunt înlocuite de puterea abstracţiei" (K. Marx, Capitalul).
Abstracţiile ştiinţifice totdeauna au fost mai vagi decât realitatea. Totodată, ele
sunt necesare pentru a înţelege esenţa - bazele multilaterale şi contradictorii ale
vieţii economice, ce se repetă. În urma aplicării abstractizării, se elaborează
noţiunile logice - categoriile economice.
Procedeul de bază folosit de analitși în efortul lor pentru a crește înelegerea
noastră despre procesele și fenomenele care au loc într-un sistem, în scopul
creșterii eficieneți și a îmbunătățirii performanelor sale, îl constituie procesul de
modelare. Acest proces este necesar pentru obținerea unor modele deosebit de
utile, în special când nu este posibilă realizarea unor experimente de laborator,
pentru evaluarea sistemului, a performanțelor sale, precum și pentru analiza
variațiilor comportamentale care fac dificilă conducerea sa.
Modelul este o reprezentare izomorfă a realităţii obiective şi constituie o
descriere simplificată, riguroasă şi fundamentată în sensul structurării logice a
sistemului, fenomenului, sau procesului pe care îl reprezintă, care facilitează
descoperirea unor legături şi legităţi foarte greu de găsit pe alte căi.
 La baza procesului de modelare se află existenţa unei analogii între entitatea din
realitatea modelată (sistem, subsistem, fenomen, proces etc.) şi model.
Cele mai importante dintre proprietăţile modelării, utilizate în analiza
sistemelor sunt: nonsimetria, reflexivitatea, tranzitivitatea, nontransferabilitatea,
reducerea complexităţii, nonpartiţionarea, şi irelevanţa.
25. Cercetarea empirică: modalități de colectare a datelor. Avantajele și
dezavantajele utilizării datelor secundare.
Cercetarea empirica este opus cercetarii teoretice (fundamentale) și se bazeaza
pe observarea directa a realitatii; porneşte de la concepte şi modele teoretice,
verificǎ teoria dar, prin constatǎrile şi concluziile sale, poate contribui la
îmbogǎţirea teoriei. Cercetarea empiricǎ poate fi: calitativa și cantitativă.

Colectarea datelor poate fi primară (observare, interviu, anchetare, chestionare,

etc.) și secundară.
Datele secundare reprezintă datele colectate anterior în alte scopuri decât cele
presupuse prin cercetarea dată.
Asemenea date pot exista în sistemul informaţional intern al întreprinderii.
Dacă ele lipsesc sau sunt insuficiente, se poate adresa la biblioteci, un enorm masiv
de date conţinându-se în ziare (de exemplu, cotaţiile bursiere, rezultatele activităţii
SA, indicatorii dezvoltării sistemului bancar, sondajele conjuncturale ale diverselor
pieţe etc.)
 Totalitatea datelor secundare pot fi divizate în trei mari categorii:
- date documentate - scrise şi nescrise
- date obţinute din sondaje - colectate prin intermediul anchetării
- date colectate din surse multiple - date documentate, bazate pe sondaje, sau
combinaţii din acestea
Avantajele utilizării datelor secundare
Costuri reduse de obţinere a informaţiilor
Simplitatea obţinerii
Posibilitatea efectuării analizelor comparative
Dezavantajele utilizării datelor secundare
Corespunderea parţială a necesităţilor de cercetare
Dificultatea obţinerii accesului la unele date
Incompatibilitatea unor date
26. Colectarea datelor primare prin observare
Observarea reprezintă metoda de cercetare empirică, care presupune
înregistrarea şi codificarea comportamentelor caracteristice colectivităţii observate
Observarea directă
este metoda de colectare a datelor primare, prin care cercetătorul este inclus în
mediul de activitate al celor supuşi observării
Prin aplicarea acestei metode, cercetătorul poate îndeplini unul din patru
roluri posibile:
- participant pur (devină membru al grupului de indivizi supus observării, fără
a-l informa de scopurile urmărite)
- observator pur (observatorul îşi ascunde scopul urmărit, dar nu participă la
activitatea grupului cercetat)
- observator participant (cercetătorul poate înregistra liber orice evenimente
sau intra în discuţii cu orice participant al grupului observat fără a participa
nemijlocit la activitatea desfăşurată de grup)
- participant-observator (Cercetătorul, fiind membru al grupului observat,
aduce la cunoştinţa grupului scopul investigaţiei sale, încercând a câştiga
încrederea maximă a celorlalţi participanţi)
Observarea directă posedă următoarele avantaje:
 permite cercetătorului de a înţelege, din propria experienţă,
 comportamentul participanţilor la observare
 asigură obţinerea unor date complexe
Dezavantajele metodei observării directe:
 cheltuieli de timp relativ mari
 posibilitatea apariţiei unor conflicte legate de rolul cercetătorului-observator
  posibilitatea denaturării datelor în urma opiniilor preconcepute ale
cercetătorului
Observarea structurată este metoda de colectare a datelor primare, care permite
determinarea repetiţiei faptelor şi proceselor studiate: a duratei şi frecvenţei cu care
se realizează activitatea, modul curent de executare, dificultăţile şi locurile înguste
existente, materialele şi informaţiile necesare execuţiei, interacţiunea cu celelalte
activităţi. Ea presupune obţinerea unor caracteristici cantitative, din care motiv are
loc structurarea preventivă a proceselor de colectare a datelor.
27. Colectarea datelor primare prin interviu
Interviul reprezintă o discuţie orientată între două sau mai multe persoane în
vederea colectării de date necesare atingerii obiectivelor cercetării
Interviul presupune parcurgerea următorilor paşi:
 elaborarea planului de interviu;
 stabilirea listei de întrebări;
 dirijarea interviului şi înregistrarea datelor
Tipuri de interviu
Interviul structurat presupune utilizarea fişelor cu întrebări identice pentru toţi
intervievaţii. Interviatorul citeşte întrebările din fişă, răspunsurile primite fiind
introduse într-un formular standardizat şi codificat
Interviului semistructurat, toate întrebările importante sunt puse într-o ordine
fixată, dar acolo unde trebuie să se obţină informaţii suplimentare sunt inserate
întrebări suplimentare
Interviul nestructurat este în toate cazurile neformal - sunt specificate doar
problemele dialogului, nu şi întrebările concrete. Intervievaţii obţin posibilitatea de
a discuta liber diverse evenimente, modele de comportament şi opinii, ei fiind cei
care dictează tonul discuţiei
Interviurile semistructurate şi nestructurate sunt organizate, preponderent, pentru
obţinerea unor date cu conţinut calitativ, menite a explica mecanismele realizării
unor fenomene şi procese economice.
În cadrul unui interviu, pot fi folosite următoarele tipuri de întrebări:
 întrebări de probă, cu care începe interviul şi se încearcă stabilirea unei
legături cu intervievatul;
 întrebări ajutătoare, care explică întrebările anterioare şi creează un context
favorabil obţinerii unor răspunsuri mai precise la întrebări;
 întrebări de verificare - reformulări ale unei întrebări prin care, în cazul
primirii unor răspunsuri diferite, se încearcă aflarea răspunsului corect.
Fiabilitatea datelor poate fi pusă la îndoială în cazul comportamentului
preconceput al cercetătorului (tonul, formularea întrebărilor, interpretarea
răspunsurilor), sau a intervievatului (cînd întrebările adresate pot atinge interesele
personale ale intervievatului) validitatea informaţiei obţinute prin interviu poate fi
apreciată după următoarea scală:
- discuţia liberă în cadrul interviului nestructurat - 25-30%;
- răspunsuri obţinute în urma interviului structurat -40-75%;
- informaţii din intervievarea parţial structurată a specialiştilor-consultanţi -
90-95%.
Pentru a asigura o calitate adecvată a datelor colectate prin interviu este necesară
respectarea unor condiţii:
- Informarea cercetătorului asupra organizaţiei cercetate
- Informarea participanţilor asupra subiectelor convorbirii
- Exteriorul cercetătorului şi modul lui de comportare
- Modalitatea de apune întrebări
28. Colectarea datelor primare prin anchetare
Anchetarea reprezintă procedeul de colectare a datelor, prin care respondenţii
răspund la un set identic de întrebări, aranjate într-o consecutivitate determinată şi
lansate pe un suport scris.
Ancheta ca metodă interogativă de cercetare se realizează prin două tehnici:
1. ancheta prin chestionar (tehnica scrisă) ;
2. ancheta prin interviu (tehnica orală).
Anchetarea poate fi organizată în diferite moduri.
- autoorganizată:
- sondaj interactiv - chestionarul este trimis pe adresa electronică sau internet
- sondaj poştal -prin poştă
- sondaj la domiciliu-personal
- sondaj în stradă- personal
- sub controlul anchetatorului- în cazul sondajului telefonic şi al interviului
structurat.
Majoritatea chestionarelor sunt orientate spre obţinerea informaţiilor clasate în
trei tipuri de variabile:
- de opinie - reflectă atitudinea anchetaţilor faţă de un anumit fenomen
- de comportament acţiunile anchetaţilor
- de atribuit caracteristicile anchetaţilor
Chestionarele reprezintă o combinare a întrebărilor deschise şi închise
• întrebările deschise sunt acelea care solicită răspunsuri libere şi imprevizibile
• întrebările închise furnizează un set determinat de răspunsuri posibile dintre
care chestionatul poate face alegerea.
Întrebările închise se clasifică în cinci categorii:
• Structurate - din setul de răspunsuri propuse, respondentul poate alege orice
răspuns, sau chiar mai multe.
 • Categoriale - din setul de răspunsuri, respondentul alege doar un singur
răspuns
• De rang - respondentul ordonează răspunsurile după importanţă
• De scală - respondentul îşi exprimă atitudinea faţă de un enunţ oarecare prin
intermediul unei scale ordinale
• Cantitative - răspunsul la o întrebare cantitativă este un număr.
După funcţiile pe care le îndeplinesc întrebările pot fi grupate în felul următor:
directe care au funcţia de a rezolva o sarcină a cercetării sau de a verifica o
ipoteză şi, deci, se referă nemijlocit la tema studiată;
indirecte care se mai numesc „de control” sau „capcană”, au funcţia de a
studia mai profund o situaţie, de a acumula argumente suplimentare, de a verifica
sinceritatea şi veridicitatea unor răspunsuri la întrebările directe;
funcţional-psihologice, mai fiind numite şi „de legătură” sau „de contact”,
uşurează completarea chestionarului , deoarece au funcţia de a asigura trecerea (
legătura) de la un bloc de întrebări la altul. Aceste întrebări sunt, îndeosebi,
necesare în chestionarele „omnibuze”;
filtre şi bifurcate care au funcţia de a selecta respondenţii după anumite
caracteristici pentru a asigura o calitate mai înaltă a informaţiei obţinute prin
recoltarea ei de la persoanele care sunt „ purtătorii” fenomenelor sau proceselor
sociale stidiate
29. Variabilile chestionarului: de opinie, de comportament și de atribut.
Necesitatea testării pilotate
Un chestionar este un instrument de cercetare constând dintr-o serie de întrebări
și a altor solicitări în scopul de a aduna informații de la persoane. Deși ele sunt
adesea concepute pentru analiza statistică a răspunsurilor, acest lucru nu este
întotdeauna valabil. Chestionarul a fost inventat de Sir Francis Galton.
Structura chestionarului
1. Întroducerea ( adresarea către respondent sau preambulul ) în conţinutul
căreia se include:
cine efectuiază cercetarea - denumirea persoanei juridice ( organizaţiei,
instituţiei etc.). Nu se recomandă să fie din partea unei persoane fizice (din numele
unui cetăţean, coloborator, student sau profesor);
scopul sau tema cercetării. Uneori se indică, mai desfăşutat, ce va avea de
câştigat subiectul în urma cercetării;
modul de completare a chestionarului;
anonimatul;
mulţumiri anticipate.
2. Partea de bază (principală) a chestionarului care este alcătuită din întrebări,
aranjate într-o anumită ordine, împărţite în grupuri determinate de sarcinile şi
ipotezele cercetării. După volum este cea mai mare parte şi poate ocupa 70-90%,
uneori şi mai mult, din totalul întrebărilor chestionarului.
3. Partea demografică, numită uneori, şi de identificare, este alcătuită din
întrebări care se referă la personalitatea respondentului, şi anume: sexul, vârsta,
starea familiară, naţionalitatea, nivelul de instruire etc.
Aceste trei părţi ale chestionarului sunt obligatorii , în majoritatea absolută a
cazurilor. Partea de bază şi cea demografică se pot schimba cu locurile şi, deci,
chestionarul poate începe atât cu întrebările de bază, cât şi cu cele demografice.
Difuzarea chestionarului în vederea colectării datelor primare este precedată de
testarea lui pilotată. Numărul de respondenţi aleşi pentru testarea pilotată trebuie să
fie suficient pentru a reflecta variaţiile caracteristice colectivităţii generale: nu mai
mic de 10 persoane şi 100-200 de persoane pentru anchetările de proporţie.
Rolul anchetei-pilot:
 Aprecierea timpului necesar îndeplinirii anchetei;
 Determinarea clarităţii indicaţiilor cu privire la îndeplinirea anchetei;
 Delimitarea întrebărilor neclare sau echivoce;
 Delimitarea întrebărilor dificile în răspuns;
 Aprecierea interesului respondenţilor faţă de îndeplinirea anchetei
 Eliminarea eventualelor erori de conţinut
30. Obținerea datelor prin experimentare. Simularea economică
Experimentul este reproducerea artificială a fenomenului ale cărui condiţii de
apariţie sunt în întregime controlate şi reproductibile.
Experimentul în economie este un procedeu de verificare a relaţiilor dintre mai
multe variabile - variaţia uneia sau a mai multor variabile este controlată de
cercetător, după care se măsoară efectul acestei variaţii asupra variabilei
dependente.
Variabila independentă corespunde unui factor manipulat de cercetător, pe care
acesta doreşte să-l măsoare. Variabila dependentă corespunde factorului măsurat,
celui despre care doreşte să afle cauza de care depinde.
Experimentul se efectuează în etapele următoare:
- Determinarea condiţiilor experimentului
- Efectuarea experimentului
- Confirmarea sau infirmarea ipotezei
In funcţie de scop, experimentele pot fi clasificate în:
• experiment de cercetare - menit a descoperi unele caracteristici în obiectul
cercetat;
• experiment de evaluare - orientat spre măsurarea unor parametri ale obiectului
cercetat;
 • experiment de verificare - organizat pentru confirmarea sau infirmarea
conţinuturilor teoretice.
După modul de efectuare, experimentul poate fi
• sincronic
• diacronic
Experimentul sincronic reprezintă experimentul de nivel minim, cu o singură
măsurătoare. Astfel, un grup de subiecţi este supus influenţei variabilei
independente şi apoi i se măsoară o serie de variabile dependente. In acelaşi timp,
altui grup, care nu a fost supus influenţei variabilei independente, i se măsoară
aceleaşi variabile dependente.
Primul grup – experimental
Al doilea grup – de control
Scopul unui asemenea experiment este compararea măsurii obţinute în grupul
experimental cu cea obţinută în grupul de control. Distanţa dintre cele două măsuri
permite constatarea efectelor variabilei independente.
Experimentul diacronic, se caracterizează prin două măsurători efectuate în
acelaşi grup. Compararea celor două măsurători permite cunoaşterea evoluţiei
grupului în timp, ceea ce explică denumirea acestui tip de experiment, care poate
lua mai multe forme:
Observarea în timp Se efectuează o primă serie de măsurători asupra unui
grup de subiecţi, se introduce variabila independentă, apoi se fac din nou aceleaşi
măsurători. Se compară, aşadar, starea iniţială a grupului cu starea consecutivă
introducerii variabilei independente şi se află, astfel, evoluţia grupului.
Observarea în timp cu grupul de control Se folosesc două grupuri: unul supus
influenţei variabilei independente şi celălalt nu. Prima serie de măsurători se face
în ambele grupuri, iar compararea lor permite să ne asigurăm că cele două grupuri
sunt echivalente în ceea ce priveşte variabila studiată. Apoi, doar unul dintre cele
două grupuri este supus variabilei independente. în final, se efectuează o nouă serie
de măsurători în ambele grupuri spre a le compara.
31. Conținutul procesului de explicare a fenomenului economic
Explicarea fenomenului economic este cea mai importantă şi complexă etapă a
metodologiei cercetării ştiinţifice. Dacă în primele două etape s-au pus bazele
informării-documentării, ale învăţării ştiinţifice, inclusiv ale unor piste explicative,
în etapa de explicare propriu-zisă a fenomenului economic se concentrează cele
mai complexe şi importante operaţiuni şi procese ale creaţiei ştiinţifice economice.
În cadrul acestei etape cu densitate mare de conţinut creator se realizează un întreg
ansamblu de „operaţiuni”, de „subetape”şi faze metodologice, dintre care se cer
menţionate: observaţia ştiinţifică; elaborarea ipotezei sau ipotezelor, după caz,
precum şi construcţia teoretică (modelul); verificarea ipotezei (ipotezelor) şi a
modelului, precum şi fundamentarea concluziilor şi soluţiilor; precizarea
metodelor, tehnicilor şi instrumentelor de analiză şi măsurare economică; crearea
de noi procedee de elaborare şi de verificare a ipotezelor şi modelelor etc.
În esenţă, în această etapă se realizează impactul fenomenului sau procesului
economic asupra alegerii şi utilizării celor mai diferite metode şi tehnici de calcul
şi analiză, aici se elaborează şi se verifică ipotezele şi construcţiile teoretice
(modelele), se afirmă şi se verifică măsura în care cercetătorul dispune de
totalitatea aptitudinilor şi cunoştinţelor pe care le implică studiul unui fenomen
economic saualtul; aici se localizează actul de creaţie ştiinţifică. În această etapă se
săvârşesc şi cele mai multe dintre erorile şi minusurile care se reproşează ştiinţei
economice; se înţelege că însfera acestei etape a cercetării ştiinţifice se depun şi
cele mai mari eforturi de perfecţionare a metodologiei cercetării ştiinţifice
economice, de sporire a capacităţii ştiinţei economice de a explica şi influenţa
procesele economice practice. O ilustrare de sinteză a locului explicării
fenomenului economic în cadrul metodologiei de cercetare ştiinţifică economică se
redă în schema care urmează. Potrivit schemei, etapa de explicare a fenomenului
economic deţine un loc central în cadrul metodologiei cercetării ştiinţifice
economice. Aceasta nu poate induce ideea că celelalte etape (1,2,4 şi 5) ar fi etape
secundare, auxiliare. Noi nu putem trage această concluzie, mai ales pentru că în
capitolele precedente am afirmat că fiecare etapă are locul şi rolul său particular în
procesul de cercetare ştiinţifică, putând favoriza sau afecta calitatea şi rezultatele
generale ale oricărei lucrări ştiinţifice. După această subliniere expresă
recunoaşterea însemnătăţii deosebite a etapei de explicare a fenomenului economic
nu mai pare încărcată de riscul major de subestimare a celorlalte etape ale
metodologiei cercetării ştiinţifice economice. Explicarea fenomenului economic,
aşa cum se observă din schema prezentată, cuprinde trei momente (subetape),şi
anume:
- observarea ştiinţifică;
- formularea ipotezelor şi a modelelor;
- verificarea ipotezelor şi modelelor.
Fiecare dintre aceste subetape presupune nu numai exigenţe comune, dar şi
exigenţe specifice pentru metodele, tehnicile şi instrumentele de analiză, aşacum se
va arăta în cele ce urmează.
 32. Mijloace de analiză, identiicare a ipotezelor și de măsurare a fenomenului
economic
Explicarea ştiinţifică a fenomenului economic se realizează cu un ansamblu
foarte complex, variat de metode, mijloace, tehnici şi instrumente.Această exigenţă
rezultă nu numai din complexitatea fenomenelor economice cercetate, dar şi din
caracterul imperfect sau parţial util al oricărei metode de cercetare, de calcul şi
analiză. Planeta Neptun a fost descoperită prin calcul şi nu prin observaţie.Dacă
din aceste împrejurări astronomul şi matematicianul pot face ierarhii ale celor două
modalităţi, economiştii nu pot face acest lucru; pentru economişti şi observarea şi
calculul îşi îndeplinesc un rol propriu, specific, dar convergent cu nevoia sporirii
valoriişi preciziei cunoaşterii ştiinţifice. În consecinţă, nevoile cercetării ştiinţifice
economice pot fi satisfăcute corespunzător numai de un ansamblu de metode,
tehnicişi instrumente, care se completează reciproc. Întreaga gamă de metode,
tehnici şi instrumente de cercetare trebuie să se adecveze întotdeauna în raport cu
particularităţile şi cerinţele concrete ale fenomenului economic cercetat. Nu există
aproape niciodată metode şi tehnici unice şi mai ales o aplicare mecanică, fără
adecvarea lor la cerinţele şi particularităţile fenomenului cercetat. Ori de câte ori
nu se realizează această adecvare a metodelorşi tehnicilor înraport cu fenomenul
economic, are loc o trunchiere a realităţii, o cunoaştere imperfectă a fenomenului
cercetat, iar erorile marchează concluziile teoreticeşi soluţiile practice, precum şi
capacitatea teorieieconomice de afirmare ca ştiinţă şi de sprijinire a practicii.
Folosirea mijloacelor logice. Inducţia şi deducţia
În epistemologie, domeniu căruia, aşa cum am văzut, îi aparţine şi metodologia
cercetării ştiinţifice economice (obiectul cursului nostru) operaţiunea logică de
inducţie şi deducţie poartă denumirea generică de inferare.
Inferarea este „o operaţiune logică prin care se admite o judecată (al cărei
adevăr nu este verificabil direct) în virtutea unei legături a ei cu alte judecăţi
considerate adevărate”
Astfel, în baza analizei, fenomenul cercetat se descompune în părţile sale
componente, se fac observaţii şi experienţe din care prin inducţie - se trag
concluzii generale; adică se merge de la fenomenuleconomic la cauzele care îl
determină, de la cauze mai particulare la cauze mai generale, până când se
finalizează argumentaţia printr-o maximă generalizare. Procesul de sinteză
porneşte în sens invers - deductiv - de la cunoaşterea şi reunirea părţilor
componente desprinse prin analiză; respectiv sinteza admite cauzele (şi legăturile
fenomenului) ca fiind descoperite şi stabilite ca principii cu ajutorul cărora se
explică fenomenul provenit din ele, explicaţiile luând forma unei demonstraţii.
Inferenţele inductive şi deductive se deosebesc: în timp ce inducţia generează
inferenţe nedemonstrabile, inferarea prin deducţie este demonstrabilă.
Măsurarea economică reprezintă o condiţie esenţială, de bază a cunoaşterii
ştiinţifice, a afirmării pe mai departe şi a consolidării ştiinţei economice. Cu
ajutorul măsurării economice se realizează aprofundarea analizei economice, se
determină şi se cunosc dimensiunile fenomenelor economice şi structurile lor
interne.Analiza calitativă desfăşurată pentru cunoaşterea fenomenului economic,
pentru evidenţierea conexiunilor şi cauzalităţii acestora, observarea ştiinţifică,
efortul de inferare inductivă şi deductivă nu se pot finaliza şi concretiza fără
măsurarea ştiinţifică. Măsurarea ştiinţifică îndeplineşte un rol covârşitor în
procesul de formulare a ipotezelor şi mai ales în acela de verificare a ipotezelor şi
concluziilor ştiinţifice, atât pentru progresul teoriei,cât şi al practicii economice.
Cu ajutorul măsurării economice se realizează analiza aprofundată, numerică a
proceselor şi fenomenelor economice, se depăşeşte stadiul cercetării ştiinţifice
economice empirice, descriptive. Se poate spune deci, chiar şi cu o anumită
exagerare, că ştiinţa economică începe de acolo de unde începe măsurarea
fenomenelor economice. Astăzi nimeni nu neagă că expresia numerică în
cercetarea ştiinţifică economică a însemnat o imensă cotitură în cunoaşterea
ştiinţifică. Acest progres înştiinţa economică l-a marcat însuşi William Petty,
părintele economiei politice şi chiar unul din inventatorii şi fondatorii statisticii. În
opera acestui precur-sor alştiinţei economice îşi are obârşia conceptul modern de
măsurarea fenomenelor economice – de indicator.
Indicatorul este o caracteristică sau însuşire (proprietate) exprimată numeric a
unei categorii economice sau sociale, bine definită în timp şi spaţiu. El presupune
un conţinut real şi o formă de exprimare specifică. Pentru a înţelege cât de cât
complexitatea şi dificultatea măsurării fenomenelor economice - cărora trebuie să
le facă faţă statistica şi în măsură mereu crescândă matematica şi alte discipline -
vom insista în continuare asupra câtorva aspecte deosebit de relevante.
a) Economia, fenomenul economic este complex şi dificil demăsurat, în primul
rând, pentru că el se manifestă la cel puţin trei niveluri:
•macroeconomic (nivel naţionalşi nivel internaţional);
• mezoeconomic (nivel de ramură, subramură şi nivel teritorial);
•microeconomic (nivel de firmă).
b) Oricare ar fi nivelul său de agregare, fenomenul economic în funcţie de
nevoile analizei, poate şi trebuie exprimat în unul, mai multe sau chiar toate
unităţile de măsură
c) Fenomenul economic (macro, mezoşi microeconomic) are nu numai o
dimensiune numerică cantitativă, ci şi una calitativă.
d) Fenomenul economic static, la un moment dat, este şi prin excelenţă dinamic;
mişcarea, dinamica sa este absolută, ca şi mişcarea din fizică în raport cu repaosul
care este relativ. În consecinţă, de aici se înţelege că pe lângă importanţa deosebită
a măsurării economice statice(la un moment dat), o mare însemnătate şi sarcini de
o compexitate enormă se pun pentru măsurarea economică în mişcare, în
dinamică.
e) În construirea unor indicatori, toate eforturile de reflectare a calităţii,
procesele de agregare (însumare) conduc totuşi la „pierderea”sau subevaluarea
unor aspecte particulare, specifice, esenţiale, calitative,definitorii pentru
fenomenul măsurat.
f) Măsurarea economică, statistico-matematică, capabilă să oglindească atât
latura cantitativă, cât şi latura calitativă, îndeosebi pentru analiza fenomenele
complexe, multifuncţionale, foloseşte indicatori exprimaţi şi în alte unităţi de
măsură
33. Verificarea ipotezelor și fundamentarea concluziilor în știința economică
Verificarea ipotezelor şi fundamentarea concluziilor ştiinţifice reprezintă cea din
urmă componentă a explicării ştiinţifice a fenomenului economic.
 Verificarea ipotezelor este un proces laborios. În esenţă însă, procedeele de
verificare a ipotezelor sunt de două feluri:
♦ procedee empirice – cele care vizează confruntarea ipotezelor cu faptele
empirice;
♦ procedee teoretice – cele care vizează verificarea
concordanţei(compatibilităţii) logice a ipotezei cu celelalte componente ale teoriei.
Dintre procedeele empirice menţionăm:
•observarea naturală – realizată pe baza experienţei cotidiene(cunoaşterii
comune) privind informaţiile despre fenomenele economice;
• observarea ştiinţifică – culegerea sistematică a datelor şi faptelor empirice
relevante pentru o anumită ipoteză teoretică;
• experimentul ştiinţific – încercarea de a constrânge realitatea pentru a se
comporta (evalua) în condiţiile preconizate de ipoteza teoretică de la care s-a
pornit.
Dintre procedeele teoretice, reţinem două categorii:
• procedee intrateoretice – compararea ipotezei cu celelalte componente ale
teoriei;
• procedee interteoretice – compararea ipotezelor din ştiinţa economică sau un
domeniu al acesteia cu teoriile din alte ştiinţe învecinate. Conţinutul procesului de
verificare a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice pe cale empirică poate fi prezentat
ca un complex de mai multe operaţii, dintre care menţionăm:
•confruntarea teoriei (implicaţii, consecinţe) cu faptele empirice observate;
•evidenţierea rezultatelor ipotezei – teoria, implicaţiile sau consecinţele acesteia;
•testarea trăiniciei relaţiilor dintre fenomenul economic real(empiric)şi ipoteză,
teoria pe care aceasta a generat-o.
•rezultatele teoretice, adică implicaţiile şi consecinţele ipotezei, în conformitate
cu faptele empirice observate reprezintă punctul de pornire şi esenţa procesului de
verificare a ipotezei şi a concluziilor ştiinţifice;
•dacă din această confruntare faptele empirice arată compatibilitatea cu teoria
rezultată din ipoteză, ajungem la concluzia că ipoteza nu este infirmată şi deci la
acceptarea ei (provizorie);
•dacă apar dezacorduri esenţiale între teorie şi faptele empirice, ipoteza se
infirmă, după care urmează fie respingerea ei, fie modificarea, reformularea ei,
ceea ce, evident, implică reluarea procesului decercetare de la început până când
ipoteza se formulează, în aşa fel încât dezvoltă o nouă teorie, corespunzătoare cu
realitatea.Verificarea ipotezelor şi a concluziilor ştiinţifice reprezintă deci un
proces complex, o sită multietajată, care se vrea cât mai deasă posibil. În realizarea
verificării ipotezelorşi concluziilor ştiinţifice se utilizează un sistem relativ variat
de metode, tehnici, instrumente etc.
 34. Regulile metodologice de elaborare și analiză a datelor din tabel
Expunerea materialului trebuie să fie însoţită de grafice, tabele şi imagini, însă
acestea nu trebuie să substituie textul tezei, ci trebuie să fie doar o completare a
acestuia. Graficele, tabelele sau imaginile cu un volum mai mare vor fi scoase
înafara lucrării (anexe).
Tabelul statistic - este un sistem de linii orizontale și coloane verticale
construite într-un mod special, având o denumire generală și titluri de rânduri și
coloane, la intersecția cărora sunt înregistrate date statistice.
Tabelul va conține o caracteristică numerică sumară a fenomenului studiat în
funcție de una sau mai multe trăsături esențiale interconectate logic de analiza
economică.
Subiectul unui tabel statistic este un obiect care se caracterizează prin
cifre/numere. Aceasta poate fi una sau mai multe colecții, cu unități separate și
ordonate sau grupate după anumite caracteristici (ex. sex, teritoriale, etc).
În mod previzibil, tabelul statistic formează un sistem de indicatori care
caracterizează obiectul de studiu.
Există trei tipuri de tabele statistice:
- simplu (o listă simplă de indicatori, adică nu există o grupare a unităților)
- de grup (gruparea unităților după unul sau mai multe griterii)
- combinat
Reguli de bază pentru construcția tabelelor:
1) Tabelul trebuie să fie compact și să conțină doar datele-sursă necesare.
2) Denumirea tabelului, titlurile trebuie formulate cu exactitate.
3) Tabelul trebuie să indice detaliile studiului: obiectul, teritoriul și timpul,
unitățile de măsură.
4) Dacă lipsesc unele date, atunci se pun trei puncte sau înscrierea „fără date”,
dacă un fenomen nu a avut loc, atunci punem o liniuță
5) Se creează titluri comune, dacă e necesar
6) Se numerotează coloanele, când e plasat pe mai multe foi
7) Se plasează în coloanele adiacente date interconectate și interdependente
8) Rândurile și coloanele trebuie să conțină unități
9) Informațiile din coloane trebuie să fie una sub alta
10) Numerele se pun la mijlocul coloanei
11) Numerele se rotungesc
12) Pot fi comentarii sub tabel
13) Tabelul ar trebui să aibă totaluri pentru grupuri, subgrupuri și, în general.
14) În tabelele mari, după fiecare cinci rânduri, se face un marcaj (linie,
hașurare), pentru a facilita citirea și analizarea tabelului.
35. Prezentarea informațiilor prin intermediul graficelor
 Expunerea materialului trebuie să fie însoţită de grafice, tabele şi imagini, însă
acestea nu trebuie să substituie textul tezei, ci trebuie să fie doar o completare a
acestuia. Graficele, tabelele sau imaginile cu un volum mai mare vor fi scoase
înafara lucrării (anexe).
Graficele statistice. Un grafic statistic este un desen în care sunt reprezentate
datele statistice după anumite caracteristici sau indicatori, folosind imagini sau
semne geometrice convenționale.
Elementele graficelor:
o Imagine grafică (set de puncte, linii, figuri, etc., cu ajutorul cărora sunt afișați
indicatorii statistici)
o Câmp grafic (parte a planului în care se află imaginile grafice);
o Repere spațiale (stabilite sub forma unui sistem de grile de coordonate);
o Orientări la scară (stabilite după scala și sistemul scărilor);
o Explicarea graficului (o descriere a conținutului, denumirea graficului, a
scărilor, explicații privind simbolurile și semnele utilizate).
Clasificare a graficelor
1. Prin metoda de construcție:
- diagrame – date comparative (perioade de timp, caracteristici, etc);
- hărți statistice - sunt utilizate pentru a afișa date statistice pe o hartă geografică
reală sau convențională.
- cartograme (hărți statistice pe care distribuția caracteristicii studiate pe teritoriu
este afișată prin semne convenționale);
- diagrama grafică (servește pentru a descrie fenomene statistice și geografice
complexe și este o combinație a unui grafic cu o hartă geografică)
2. După scopul analitic: grafice de comparație, dinamice, de structură, de
distribuție, de reprezentare.
3. Forma imaginii geometrice:
- grafice liniare (curbe)
- grafice plane (bare, coloane)
- grafice volumetrice (3D)
- radiale
- bursiere
- de suprafață, etc.
De regulă, procesoarele de texte au seturi prepregătite de grafice, în care sunt
introduse doar datele și denumirile.
Denumirea și numerotarea graficelor respectă aceleași reguli ca și figurile,
numerotându-se în comun, sub figură, dar separtat de tabele.
 Alegerea corectă a diagramelor (graficelor) și utilizarea corespunzătoare a
datelor statistice îmbunătățește esențial calitatea lucrării. Mai mult ca atât, graficele
și tabelele sunt foarte utile la prezentarea rezultatelor cercetării.
36. Regulile metodologice de scriere a introducerii și încheierii
Raportul de cercetare comunică rezultatele cercetării, ale muncii de teren şi ale
altor activităţi conexe. În funcţie de raportul de cercetare, putem aprecia calitatea
cercetării şi importanţa concluziilor. De aceea conţinutul său trebuie să fie cât mai
clar și mai bine organizat.
Raportul de cercetare insistă asupra metodologiei folosite, a rezultatelor obţinute
şi a interpretării lor. În general, acest raport e foarte tehnic, cuprinzând în anexe o
serie de aspecte legate de elaborarea metodologiei şi de analiza datelor.
Rapoartele de cercetare cuprind în genere aceleaşi secţiuni, chiar dacă cu
denumiri diferite, respectiv:
1. Pagina de titlu, cuprinzând principalele informaţii despre cercetare (care este
tema cercetării, cine a realizat-o şi cui se adresează rezultatele).
2. Rezumatul, care reprezintă sinteza cercetării. Rezumatul conţine într-o frază
principalele elemente ale cercetării, adică ipotezele, principalele metode utilizate şi
principalele rezultate. Chiar dacă se redactează la finalul cercetării, rezumatul se
include imediat după pagina de titlu.
3. Cuprinsul indică paginile unde găsim secţiunile şi sub-secţiunile lucrării.
4. Introducerea cuprinde motivaţia efectuării cercetării, relevanţa ei, structura
lucrării sau rezumatul rezultatelor cercetării.
5. Conţinutul reprezintă partea cea mai consistentă a unui raport de cercetare și
este organizat pe subsecțiuni.
6. Concluziile. La finalul lucrării, într-un capitol separat sunt prezentate
rezultatele cercetării și principalele observaţii provenite din fuziunea cercetării cu
partea teoretică.
7. Recomandările pentru implementare, monitorizare și evaluare.
8. Referinţele bibliografice.
9. Anexele.
37.Formulările limbajului academic utilizat în introducere, cuprins și
încheiere
Pregătirea raportului sau a tezei
Odată parcurse etapele de mai sus, cercetătorul trebuie să pregătească raportul.
Acesta trebuie să aibă o anumită structură, respectiv:
1. paginile preliminare;
2. textul principal;
3. problema finală.
 Paginile preliminare conțin titlul și data, confirmările și prefața, cuprinsul și,
dacă există, lista cu tabelele, graficele și diagramele proiectului de cercetare.
Textul principal al raportului este alcătuit în general din următoarele părți:
- Introducerea, în care se specifică obiectivul cercetării și se clarifică
metodologia
adoptată. Tot aici se menționează și domeniul de aplicare al studiului;
- Rezumatul constatărilor, care apare imediat după introducere, care conține o
declarație de constatare și recomandări;
- Raportul principal, prezentat în ordine logică, este defalcat în secțiuni ușor de
identificat;
- Concluzia.
Spre sfârșitul textului principal, cercetătorul ar trebui să-și expună rezultatele
cercetării în mod clar și precis, adăugând anexe pentru toate datele tehnice, precum
și bibliografia, jurnalele, rapoartele etc. Raportul trebuie redactat într-un mod
concis și obiectiv, în limbaj simplu, evitând expresii vagi precum „se pare”, „pot
exista” și altele asemenea. În raportul principal, diagramele și ilustrațiile apar doar
dacă prezintă informații foarte importante.
38. Redactarea lucrării științiice. Etape, reguli, exigențe
Redactarea şi susţinerea publică a lucrării de cercetare reprezintă etape
importante ale activităţii de cercetare ştiinţifică, menite să releve valoarea socială a
acestei activităţi. Fiecare dintre aceste etape îşi are locul şi rolul său distinct în
finalizarea şi valorificarea oricărei cercetări ştiinţifice.Lucrarea ştiinţifică se
adresează întotdeauna altora, unor beneficiari. În aceste condiţii, ambele etape ni se
prezintă ca forme specifice de comunicare ştiinţifică – redactarea ca o formă de
comunicare scrisă, iar susţinerea publică, într-o formă orală.
Oricât de mare este competiţia cu alte forme mai moderne de comunicare,
redactarea şi susţinerea publică rămân dominante. Ele sunt forme de comunicare,
dar, în acelaşi timp, sunt forme de edificare a personalităţii ştiinţifice a
cercetătorului; sunt forme de dezbateri tematice,de dialog cu specialişti şi alţi
beneficiari; sunt forme de confruntare cu ideile şi concluziile ştiinţifice ce se emit
pe plan naţional şi mondial; sunt forme de verificare a validităţii concluziilor
proprii; sunt forme de schimb, de transfer ştiinţific, de perfecţionare a ideilor şi
concluziilor proprii, dar şi de perfecţionare a concluziilor altor cercetători. Desigur,
sunt importante întotdeauna ideea, conţinutul ştiinţific ale oricărei lucrări de
cercetare. Însă nu este câtuşi de puţin secundară sau neglijabilă forma de
prezentare a lucrării ştiinţifice. Mai mult, întotdeauna este obligatoriu să se
găsească forma cea mai adecvată pentru conţinutul ştiinţific al oricărei cercetări.
Redactarea şi susţinerea publică sunt forme ce includ, fiecare în parte, o
componentă stilistică, de limbaj şi, mai ales, un ansamblu de exigenţe şi reguli de
redactare şi de comunicare. Bineînţeles, prin cele arătate mai sus, nu acredităm
câtuşi de puţin ideea unui model unic de redactare şi de susţinere publică, pentru că
aşa ceva nu există. Prezentul capitol are scopul de a-i ajuta pe studenţi şi pe tinerii
cercetători în general să-şi însuşească regulile de redactare şi desusţinere publică,
astfel încât ei înşişi, singuri, să le poată utiliza în construirea şi apropierea treptată
a unui model individual, personal, precum şi de a le da posibilitatea să-şi
diversifice modelul de redactare şi de susţinere publică în raport cu tipurile de
lucrări ştiinţifice pe care cercetătorii îşi propun şi trebuie să le realizeze.
Redactarea lucrării ştiinţifice. Etape, reguli, exigenţe
Valoarea ştiinţifică a unei lucrări de cercetare este dată în mare măsură de
rezultatele investigaţiilor desfăşurate în toate etapele precedente. Recunoscând
acest adevăr nu înseamnă că vom diminua cumva importanţa şi contribuţia
deosebită a redactării lucrării ştiinţifice.
Redactarea este o etapă a cercetării ştiinţifice care adeseori poate majora sau
diminua substanţial valoarea şi calitatea lucrării ştiinţifice.Şi aceasta pentru că
redactarea este de departe mult mai mult decât o problemă de stil, de limbaj - oricât
de importante ar fi acestea - şi anume, un mare complex de reguli şi exigenţe care
se cer ştiute pentru a putea valorifica eforturile şi rezultatele din etapele precedente
redactării şi pentru a se asigura un substanţial spor de valoare ştiinţifică, de calitate,
de eficienţă a lucrării de cercetare.
Etapele redactării
Funcţia principală a redactării este de a pune cât mai deplin în operă rezultatele
investigaţiilor obţinute în etapele precedente. În baza acestei funcţii, redactarea
lucrării ştiinţifice îşi dezvăluie şi afirmă un conţinut complex, în cadrul căruia se
disting trei etape principale care trebuie parcurse în succesiunea lor logică. Acestea
sunt:
•elaborarea şi definitivarea planului de redactare;
•redactarea propriu-zisă a lucrării.
•definitivarea redactării lucrării.
Reguli privind redactarea lucrării ştiinţifice. Realizarea unei lucrări ştiinţifice
de calitate presupune cunoaşterea şi stăpânirea temeinică a cel puţin trei categorii
de reguli:
- exigenţe generale;
- reguli speciale privind conţinutul şi instrumentele ştiinţifice;
- reguli privind prezentarea grafică.
Indicații privind tehnoredactarea lucrării
Lucrarea trebuie să fie scrisă astfel încât să poată să fie citită cât mai uşor. Acest
lucru presupune alegerea unui font cât mai lizibil, cum ar fi Times New Roman. În
text este bine să folosim caracterul 12. În tabele reducem fontul, dar nu sub
caracterul 10. De preferat, paragrafele trebuie să fie aliniate de tip Justify (la stânga
şi la dreapta). E indicat ca distanţa dintre rânduri să fie de un rând şi jumătate.
Tabelele şi figurile trebuie să se vadă cât mai clar, de aceea ar fi bine să fie
numerotate şi să aibă un titlu.
Titlurile capitolelor şi sub-capitolelor trebuie scrise cu caractere diferite, pentru
a ieşi în evidenţă. Putem să folosim Heading 1, 2 sau 3, prin care se generează
automat cuprinsul, asigurându-ne că acestea vor apărea pe tot parcursul lucrării cu
acelaşi font, aliniere şi spaţiere.
Norme de editare ale lucrării de licență
În redactarea lucrării de licență trebuie să ținem cont de normele ortografice ale
Academiei în vigoare, evitând greșeli frecvente precum:
- în enumerări, virgulă înainte de şi, sau;
- virgulă înainte de etc.;
- dublarea/triplarea semnelor de punctuaţie (puncte sau virgule după „?“ sau
„!“);
- virgulă înainte de cratima mare ori paranteză;
- plasarea între virgule a conjuncţiilor adversative şi concluzive ca însă, deci;
- folosirea parantezelor în paranteze. Al doilea rând de paranteze poate fi
înlocuit cu
cratime mari;
- frazele complet închise în paranteze;
- folosirea formelor verbale aşează, înşeală şi a substantivului greşală (corect:
aşază, înşală, greşeală);
- forma de conjunctiv să aibe (corect: să aibă);
- trecerea unor verbe de conjugarea a II-a (-ea) la a III-a (-e): a pare, a place, a
tace, a zace (corect: a părea, a plăcea, a tăcea, a zăcea);
- utilizarea verbului a concluziona (corect: a conchide, a trage concluzii);
- folosirea prepoziţiei datorită în contexte negative (corect: din cauza, din
pricina);
- căderea pe cratimă la capăt de rând, în cazul cuvintelor compuse şi al
locuţiunilor
care se scriu cu cratimă (de tipul propriu-zis);
- despărţirea în silabe la capăt de rând.
39. Metodologia expunerii verbale a rezultatelor cercetării relectate în teza de
master
Susţinerea publică a lucrării ştiinţifice Lucrările ştiinţifice, practic toate
formele de comunicare ştiinţifică, se finalizează în scris. Însă numai o parte dintre
acestea implică în mod direct şi forma de prezentare orală, adică susţinerea
publică. Avem aici în vedere, în primul rând, comunicările ştiinţifice,intervenţiile
ştiinţifice şi rapoartele de cercetare ştiinţifică care se prezintă, de regulă, la sesiuni
de comunicări ştiinţifice, simpozioane şi alte sesiuni ştiinţifice.
În al doilea rând, se susţin oral şi studiile ştiinţifice, memoriile ştiinţifice,
rapoartele de cercetare, lucrări de diplomă şi teze de doctorat în faţa unor consilii
ştiinţifice, a unor comisii de recepţie ale beneficiarilor şi ale comisiilor profesorale
de diplomă şi de doctorat. Susţinerea publică, în această clasificare pare că nu se
aplică celorlalte numeroase lucrări ştiinţifice, forme de comunicare
(tratate,manuale, monografii etc.). În realitate, în procesul elaborării acestor lucrări
ştiinţifice – fără susţinere publică la finalul publicării – au făcut obiectul formelor
de susţinere publică, în decursul întregului proces de elaborare. Extensiunea mult
mai largă a lucrărilor ştiinţifice care cunosc susţinere publică – la finalul elaborării
sau în procesul de elaborare –ne permite să subliniem înainte de toate funcţiile
complexe, majoreale susţinerii publice pentru întreaga viaţă ştiinţifică dintr-un
domeniu ştiinţific sau altul,şi anume:
•cunoaşterea unor idei, teze, teorii noi sau direcţii de cercetare ştiinţifică;
•afirmarea ştiinţifică a tinerilor cercetători şi afirmarea unor veritabili noi
oameni de ştiinţă;
•intensificarea vieţii ştiinţifice cu rostul de a cunoaşte noile creaţii sau direcţii de
investigare, precum şi corecţiile ce se cer făcute vechilor teze şi teorii ştiinţifice;
•cunoaşterea mai bună a domeniilor ce se cer susţinute financiar, organizatoric,
în firmă şi în afara firmei, în institute de cercetareşi de învăţământ superior, în
institute guvernamentale, rezervarea şi direcţionarea de resurse bugetare în
destulătoare ş.a.
Părţile principale ale discursului(susţinerii publice)
Orice susţinere publică trebuie să se întemeieze pe o pregătirecomplexă, de
conţinut (fond)şi de formă, între care reţinem cu deosebire:
-introducerea (exordiul),în cadrul căreia vorbitorul enunţă înlinii mari problema
care face obiectul susţinerii publice (discursului),în scopul de a trezi cât mai mult
interes auditoriului;
-conţinutul sau tratarea subiectului, care constă într-o prezentare (expunere)
dezvoltată a ideilor de bază şi utilizarea metodeide argumentare teoretică şi faptică,
profundă;
-concluzia sau peroraţia are menire dublă: pe de o parte, de recapitulare asupra
principalelor idei şi probleme; pe de altă parte, de a consolida convingerea
auditorului asupra validităţii şi justeţei concluziilor.
Reguli de bază pentru susţinerea publică Susţinerea publică a unei
lucrăriştiinţifice presupune trei grupede reguli:
a) pregătirea susţinerii publice (a expunerii);
b)expunerea în public a rezultatelor cercetăriiştiinţifice;
 c)diferite alte recomandări practice.
1) Pregătirea expunerii este o condiţie esenţială pentru reuşita unei bune
comunicări, în rândul oamenilor deştiinţă din ţară şi străinătate, arezultatelor
cercetăriiştiinţifice. O bună pregătire a expunerii presupune:
•elaborarea planului prezentării;
•cunoaşterea auditoriului;
• pregătirea personală a vorbitorului;
• pregătirea materialuluişi a tehnicii ajutătoare;
•pregătirea auditorului
2) Expunerea vorbitorului trebuie să se întemeieze pe reproducereatextului
scris. Vorbitorul trebuie să fie pregătit să dimensioneze textul(prin eliminare sau
îmbogăţire), atunci când i se dă un termen mai micsau mai mare, după caz. Dacă
termenul esteştiut dinainte (10 minute),expunerea se cere făcută, respectând cu
fidelitate textul pregătit la un nu-măr de 5-6 pagini. În cazul lucrării de diplomă,
studenţii au la dispoziţie,de regulă 15 minute. Pentru încadrarea în timpul pus la
dispoziţie se cerfăcute exerciţii până se reţin asemenea ideişi argumente care
permitîncadrarea în spaţiul acordat.
3) Recomandări practice
În general, succesul expunerii publice a lucrării ştiinţifice presu- pune o
prezentare a rezultatelor, selectivă şi diferenţiată, în funcţie de obiectivele şi
problemele comunicării şi de timpul acordat; în cazul unei teze de licenţă,
expunerea orală se face pe baza textului sau a unui plan dinainte pregătit; în cazul
susţinerii tezei de doctorat, se citeşte pur şi simplu textul pregătit dinainte.Când
este vorba de o participare la o sesiune ştiinţifică internaţională, comunicarea
scrisă, ca şi expunerea se fac într-o limbă de circulaţie internaţională sau în limba
dinainte indicată. În acest scop, textul scris se traduce şi se supervizează traducerea
de o persoană care cunoaşte terminologia de specialitate.